Conditia creatorului in opera eminesciana

Apariia lui Eminescu n literatura, imprevizibil n datele ei particulare, ca lucrare a

geniului asupra lui nsui, dar nu precoce i nici nemeritat, cum s-a afirmat n cateva rnduri,
nu e fr legatur cu procesul mai general de renatere romneasc de dup unirea din 1859.
Cultura, limba i literatura redimensioneaz acum dintr-un alt unghi de nelegere a aspiraiei
paoptiste spre modernitatea european. Eminescu vine s comfirme o tendina polemic a epocii
care dorea armonizarea fondului autohton cu formele repede gsite i instituite prin
exemplul occidental. Perfecionarea relaiei, i nu ruperea ei care nu mai era posibil i preocupa
ndeosebi pe jurnaliti i Eminescu se formeaz i creeaz n strns legatur cu ceea ce s-a
numit spiritul junimist, decelabil, n bun parte, att n interesul lui pentru toate manifestrile
vieii intelectuale, pentru limb, literatur, folclor, istorie politic, filosofie, ct i n unele
accente ideologice ale operei sale.
Cu Mihai Eminescu apare in literatura europeana ultimul mare poet romantic, pastrand in
existenta si opera sa conturul caracteristic al dramei artistilor romantici.
Nazuind necontenit spre un plan de viata superior etic si artistic, cautand cu patos
adevarul si refuzand consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat in permanent conflict cu lumea
vremii sale din pricina neconformismului, a sinceritatii in faptele de viata, si a inaltimii de
gandire, dublata de o sete de cunoastere absoluta.
Mihai Eminescu a fost si este considerat dschizatorul a doua drumuri in naratiunea
romaneasca: cel al prozei fantastice si cel al epicii filozofice.
Poezia de inceput se incadreaza in contextul liricii romantice pasoptiste.

Ca poet, Eminescu s-a situat n categoria romanticilor: ,,Nu m-ncntai nici cu clasici/
Nici cu stil curat i antic/ Toate-mi sunt deopotriv/ Eu rmn ce-am fost: romantic. n ciuda
acestei afirmaii, n creaia lui Eminescu exist i o component clasic, reliefat printr-o
cunoatere i preuire a artei antice, prin promovarea idealurilor de bine, frumos i adevr, prin
aspiraia spre perfeciune i echilibru, prin stilul limpede, clar, armonios, reflexiv, prin ironia
detaat (,,Glos).
Opera eminesciana se situeaza, in ansamblul ei, printre cele mai tipice ale romantismului
european, nascandu-se dintr-o atitudine caracteristica pentru romantism, dintr-o dimensiune a
acestui spirit: nazuinta absoluta catre stapanirea demiurgica a lumii.
De aici impulsul spre rasturnarea si refacerea lumii, in tineretea sa titanica ori demonica,
apoi in plina maturitate, spre stapanirea lumii prin cunoasterea filosofica, prin cunoasterea
absoluta.
Ajutat de un geniu dintre cele mai fecunde si de o intinsa cultura, Eminescu si-a constituit
o viziune despre lume profund originala, care-l reuneste cu creatorii romantici, singularizandu-l
in acelasi timp in randurile lor.
Rasturnand legile obiective ale lumii pe dimensiuni cosmice, el s-a adresat folclorului si
miturilor stravechi si a edificat un univers propriu care traieste in fiecare fragment al operei sale,
antuma ori postuma.
De la cosmogonie la apocalipsa, de la inceputurile lumii la sfarsitul ei, poetul a urmarit
numeroase ipostaze ale vietii in mai toate elementele.
Cerul si marea, ca sorginti fundamentale ale vietii au fost cel mai statornic exploatate.
Astrele i-au fost la indemana in indraznetele zboruri cosmice pe care le-a intreprins mai adanc
inspre strafundurile creatiei, fiindca a explorat, cu inchipuire urieseasca, spatiile intersideale, a
masurat distantele einsteinian, in ani-lumina(La steaua), s-a cufundat cu Hyperion in galaxii si
a ajuns in preajma centrului activ al Universului, insetat, cum era, de absolut(Sarmanul Dionis,
Scrisoara I, Luceafarul).

Cu Magul calator in stele sau cu un Dan a poposit pe astri Eminescu n-a fost fascinat, ca
toti romanticii, numai de nocturna, strania lucire a Lunii, ci el a dorit sa elibereze, pe aceasta
planeta neexplorata inca, fortele demiurgice ale geniului.
Si Sarmanul Dionis, ca nuvela fantastica, inseamna in romantismul european o noua
tratare a mitului luciferic, cu cautari si rezolvari specifice geniului eminescian.
Impins de aceeasi sete de perfectiune, a impartit lumea in doua: intr-o zona a fapturilor
eterne, cu care-l familiarizase o filosofie neplatonica ori gnostica sau poate miturile si traditiile
cartilor populare atat de bine cunoscute de el, si intr-alta a bietilor muritori, a fiintelor cu tristeti
trecatoare, a acelora care doar au stele cu noroc si prigoniri de soarta.
Pe masura celor doua lumi, el a lasat sa curga doua timpuri: un timp cosmic, corelat cu
creatia continua, si unul pe masura muritorilor. Trecerea macrotimpului nu afecteaza viata cea
mare, a celor vesnici, aflati intr-un plan din care lipsesc vicisitudinile. Dar pentru ceea ce este
muritor, timpul inseamna sursa cea dintai a dramei.
Atitudinea lui Eminescu fata de timp, filosofic vorbind, este deosebita dupa cum o
urmarim in vremea primei tinereti ori a maturitatii dezamagite. Inversunat impotriva timpului ca
toti romanticii care au folosit practicile si perspectivele cele mai variate pentru a-l infrange, el a
vrut , ca si romanticii germani, sa-l desfiinteze in efectele lui nefaste asupra omului.
Pentru Eminescu folclorul a devenit o scoala frecventata fara intrerupere si de la care a
invatat un mod de intelepciune specific, folosofia poporului sau, si claritatea desavarsita a
formei.
Eminescu a incerca, spre deosebire de alti romantici europeni, integrarea sa deplina in
modul de creatie popular, in matca estetica si filosofica a poporului sau, printr-o patrundere
migaloasa si trudnica a folclorului.
Cand a dat basmul Fat Frumos din lacrima, era plin de reminiscente ale fantasticului
din romantica germana, a fel cand a sfarsit Calin file din poveste.

In ultima parte a creatiei, predomina mijloacele si tonalitatea minora a doinei. Iar ideile
filosofice insuflate unor poezii nu se deosebesc in adancimea si tristetea lor de viziune populara
asupra conditiei umane, asa incat Revedere pare in intregime o poezie de inspiratie folclorica.
Poetul a incercat realizarea deplina a fiintei sale si in dragoste, ca un corolar al nazuintei
spre absolut. Functia aceasta superioara, suprema, a iubirii apare in diversitatea aspectelor in care
dragostea insoteste pe eroul eminescian: ca razvratit( Inger si demon, Geniu pustiu), ca
drumet printre stele si demiurg(Sarmanul Dionis), dar mai ales ca artist si creator(Scrisorile
IV si V).
Iubirea indeplineste un mare rol in personalitatea eminesciana, asociata fiind cu cele mai
inalte activitati intelectuale si spirituale.
In ceea ce priveste tehnica versului, poetica eminesciana a maturitatii ocupa un loc din
nou interesant si original in poetica romantica.
Toate motivele romantismului european se afla in Mihai Eminescu si in toata poezia lui,
care e un intreg univers de idei si imagini, unitar, personal, desi toate ideile si motivele au
circulat inaintea lui in aproape un secol de preromantism si romantism.
Luceafarul, sinteza creatiei eminesciene,nu-i desigur o simpla alegorie, poetul i-a dat
doar un inteles alegoric, l-a facut sa ilustreze ideea ca geniul n-are moarte, dar nici noroc, aici
pe pamant nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.
Capodopera lui Eminescu, ,,Luceafrul, a cunoscut un lung i complicat proces de
elaborare. Dup chiar indicaia autorului, punctul de plecare e un basm popular romnesc
publicat de un german, Richard Kunich, ntr-un memorial de cltorie aprut la Berlin, n 1861,
intitulat ,,Fata n grdina de aur. Eminescu valorific acest basm, n perioada studiilor berlineze,
ntr-un poem cu titlul tradus ntocmai, dar modificnd unele lucruri, i, mai ales, finalul. Mai
trziu, dup 1880, poemul, care rmsese n manuscris, va fi preluat n cinci variante succesicve,
i transformat ntr-un cntec liric cuprinztor, n care povestea mai veche i aceasta
transformat devine pretextul alegoric al unei meditaii romantice asupra geniului, dar i asupra
condiiei generale a omului ca fiin antinomic, sfiat de contradicii adnci. Izvoarele

folclorice se mpletesc cu altele filozofice, culturale i chiar autobiografice care confer

textului straturile multiple ale unor semnificaii mereu adncite i deloc epuizate.
Interferena de genuri, caracteristic romantismului, confer poeziei o mare profunzime
i posibiliti multiple de interpretare, pentru c prin chiar structura ei are o stratificare complex
i niveluri diferite de accesibilitate: e o poveste fantastic de iubire, o alegorie pe tema geniului,
cum Eminescu nsui a declarat, e o poezie de viziune simbolic, aa cum au demiostrat diveri
comentatori. Capodopera lui Eminescu a fost studiat i interpretat din diverse unghiuri de
vedere, fr ca prin aceasta semnificaiile ei s fie epuizate. Realitatea estetic a operei este att
de profund, nct orice nou lectur poate s scoat la iveal legturi i nelesuri neateptate.
n ,,Luceafrul antagonismul dintre omul superior, creator de mari valori artistice, i
societatea burghez este redus, prin caracterul abstract al simbolurilor, la antagonismul dintre
geniu i lume n general.
Ctlin i Ctlina, simboliznd lumea care nu l nelege pe poet, sunt privii cu dispre i
calm, de la nlimea superioritii geniului, ostil prin natura sa mrginirii. Antagonismul social
este vzut aici pe un plan larg, ntre ,,aerul strmt al societii burgheze, care se complace n
superioritate, i creatorul care, rnit de meschinria, vulgaritatea i inamiciia lumii burgheze, se
izoleaz n sfera propriei sale mreii.
Concluzia poemului trdeaz ns limitele ideologice ale romantismului. Pledoaria pentru
izolare de lumea superficial i ostil fa de tot ce este valoare nalt, superioar, se ntlnete n
mai toat literatura romantic a epocii premergtoare lui Eminescu. Izolarea de lume este la
romantici o form de protest social, de dezgust pentru societatea burghez, dar vdind o
concepie limitat, pentru c duce la contemplare steril i pasivitate.
O alta problema care l-a preocupat pe Eminescu este aceea a raportului intre natura si
arta, mai exact, faptul ca arta nu se poate izola de natura, dar, evident, nu tot ce este natural este
si frumos. Pentru asta exista fantezia, astfel prin prisma unui poet sau prozator geniu natura
devine frumoasa chiar si atunci cand realitatea arata altceva.
Eminescu aspir nu spre o art cu procupri mrunte, realist ntr-un mod ngust, care s
imite natura, i nici spre una exclusiv formal, ci spre o art care s transfigureze semnificaiile

realitii, n care cuvntul s exprime adevrul (pentru c: ,,E uor a scrie versuri/ cnd nimic nu
ai a spune/ nirnd cuvinte goale/ ce din coad au s sune - ,,Criticilor mei). Adevrul artei
trebuie s fie adevrul vieii i al suferinei pe care nsui poetul le-a trit, viaa fiind singurul
izvor adevrat al inspiraiei.
Pentru geniu, lumea terestr este un cerc prea strmt n raport cu idealurile i visurile lui.
Pesimismul lui Eminescu este o caracteristic prin care acesta se apropie de romantici; Tudor
Vianu vorbea de o anume blndee a pesimismului eminescian; pesimismul decurge din
reflecia asupra destinului uman, a nefericirii individuale.

Bibliografie:
Luiza Marinescu, Mihai Eminescu-J.L.Borges. Interferentele lecturii postmoderne,
Editura Fundatiei Romania De Maine, Bucuresti, 2004.
Zoe Dumitrescu-Busulenga, Valori si echivalente umaniste, Editura Eminescu, 1973.
Alexandru Piru, Istoria literaturii romane de la inceput pana azi, Editura Univers,
Bucuresti, 1981.