Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău

Facultatea de Litere
Departamentul de limba şi literatura română şi ştiințe ale comunicării
Specializarea: Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar

Literatura română și literatura

pentru copii

Coordonator:

Lect.univ.dr. Violeta Elena Popa

Numele şi prenumele:

Necula Monalisa Simona

Profesia:

Profesor suplinitor calificat de limba

și literatura română, clasele V-VIII

Unitatea de învăţământ:

Școala Gimnazială „Prof. Emil Panaitescu”, loc.

Cudalbi, jud. Galați

Anul I

Semestrul I

Anul universitar 2020-2021

 Amintiri din copilărie
de Ion Creangă

Mare clasic al literaturii române, alături de M. Eminescu, al cărui prieten a

fost, prozatorul Ion Creangă (1839-1889) a fost cel mai mare povestitor român. În
opera sa prinde viață satul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ion
Creangă a scris povești și Amintiri din copilărie care – fiind în primul rând o creație
artistică – proiectează realitatea experiențelor de viață în imagine literară, unde
realitatea se prelungește în ficțiune. Întreaga sa creație evidențiază arta sa narativă
inconfundabilă, talentul de povestitor, o adevărată artă a spunerii, optimistă și plină de
umor.

Criticul George Călinescu afirma „Din întâia promoție a ruralilor, Ion Creangă
este figura cea mai proeminentă. În chip curent se admiră în opera acestui humuleștean
farmecul dialectal, limba privită ca un adaos de frumusețe”.
Astfel, George Călinescu consideră că limba privită ca un plus de frumusețe, creează o
atmosferă, Creangă nu vorbește ca un autor, ci ca un povestitor, ca un om care
istorisește altora, fiind el însuși erou subiectiv în narațiune obiectivă. Ion Creangă
„creează timpuri vii”.

Curentul literar specific operelor lui Ion Creangă este Realismul, care are la
bază reflectarea realității. Printre trăsăturile realismului prezente în scrierile lui
Creangă se numără: naratorul omniscient/omniprezent; perspectiva narativă
caracterizată prin obiectivitate; verosimilitatea; personajele întruchipează mai multe
categorii sociale, ce reprezintă tipuri umane.

Potrivit lui Eugen Simion opera Amintiri din copilărie „este, nu o

autobiografie, ci o autoficțiune, o confesiune, cu alte vorbe, în care elementele
biografice (evidente) nu-și pierd urma în text, dar își înmulțesc semnificațiile”.

Opinia generală este că opera nu reprezintă o scriere confesivă, ci un roman de

ficțiune în care biografia reală se pierde. George Călinescu exprimă foarte bine acest
punct de vedere: „În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, cu caracter de
confesiune ori de jurnal. Creangă povestește copilăria copilului universal”.
De altfel, scriitorul invită la generalizări „Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred
că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice”.
Devine, așadar, un simplu amănunt că acest copil se numește Nică și că e fiul lui
Ștefan a Petrei din Humulești. El nu este o persoană concretă, ci un personaj simbol al
unei anumite vârste.
Faptele eroilor sunt hiperbolizate și capătă caracter simbolic, iar personajele
primesc o aură de exagerare care face din Amintiri nu o simplă alăturare de năzbâtii
firești la această vârstă, ci aproape un roman de aventuri.
 E izbitor caracterul de obiectivitate al operei ce preferă succesiunea anecdotică
de fapte în care Creangă se privește pe sine ca erou, exponent al unui mediu, unul din
numeroșii săi protagoniști.Singurele elemente ale subiectivității sunt depistate în tonul
său nostalgic sau ironic.
Există o dublă mișcare, una de apropiere, evidentă la fiecare început de capitol
prin retrăirea, favorizată de ficțiune, a mediului humuleștean și alta de detașare prin
privilegierea diferenței de vârstă și de experiență dintre narator și eroul său.

Amintirile, primul roman al copilăriei din literatura noastră are ca punct de

plecare elemente din biografia autorului, cartea evocând vârsta inocenței, dar și
procesul complex al formării umane. Aceasta este o scriere în care naratorul se
identifică cu autorul și cu personajul său, o narațiune în care există o relație de
identitate. Naratorul începe să își scrie viața când ajunge la vârsta de patruzeci de ani.
Fiind vorba de familie, prieteni și întâmplări prin care a trecut, însă, este inevitabil ca
orice scriere să nu aibă și ficțiune.

Amintiri din copilărie reprezintă mai întâi romanul formării unei

personalități – un Bilgdunsroman. Prozatorul folosește tehnica artistică a povestirii
în povestire sau povestirea în ramă. În consecință, Ion Creangă este autor, narator și
actor, în cadrul narațiunii care domină, împletită cu descrierea și dialogul.

Tema romanului este evocarea vieții satului românesc în a doua jumătate a

secolului al XIX- lea, și anume a satului Humulești, mediul social în care Nică
evoluează de la copilărie la adolescență.
Întâmplările și evenimentele nu sunt relatate într-o ordine cronologică, ci
sunt selectate fapte ce devin momente de referință în conturarea eroului. Întâmplările
sunt relatate de către narator, din perspectiva omului matur, care se întoarce în
copilărie prin intermediul amintirii (prin memorie afectivă), deoarece opera a fost
scrisă de Creangă în ultima parte a vieții sale.

Opera este alcătuită din patru capitole, ce înfățișează pățaniile lui Nică.
Naratorul fixează de la început locul, satul Humulești, și timpul, vârsta fericită a
copilăriei.
Prima parte cuprinde întâmplările petrecute la Școala din Humulești și la
Școala de la Broșteni.
Partea a doua începe cu un lirism sentimental „Nu știu alții cum sunt, dar eu
când mă gândesc la locul nașterii mele, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu
motocei la capăt de crăpau mâțele jucându-se cu ei, [...] parcă-mi saltă și acum inima
de bucurie. Aducerile aminte reînvie chipul mamei sale care, cu adevărat că „știa a
face multe și mari minunății”. Această parte înfățișează evenimente precum: La
cireșe; La scăldat; Pupăza din tei.
Partea a treia îl surprinde pe Nică în perioada adolescenței, unde urmează
cursurile Școlii Domnești din Târgul Neamțului, apoi pe cele de la Școala din
Fălticeni. Desprinderea de sat se realizează pentru o perioadă mai lungă, urmărind
procesul formării lui Nică, raporturile lui cu viața socială, cu noii colegi de școală.
Partea a patra debutează prin exprimarea tristeții eroului care, „în toamna
anului 1855”, este silit să-și părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la
Socola. Dorința Smarandei este ca Nică să devină preot, de aceea insistă să îl trimită la
Socola. Sosirea la Socola, noaptea, și poposirea în căruța trasă „sub un plop mare, sub
cerul liber”, simbolizează lumea necunoscută în care urmează să intre Nică.
Finalul acestui capitol și al Amintirilor exprimă filozofia relativității timpului ce se
scurge ireversibil, lăsând în urmă o viață bogată în trăiri și sentimente.
În Amintiri din copilărie întâmplările sunt prezentate într-o gradare ascendentă de la
expozițiune până la deznodământ.
Umorul este redat de starea de bună dispoziție a naratorului, de jovialitatea,
verva și plăcerea sa de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”.
Oralitatea stilului este dată de folosirea limbajului popular, a dativului etic, a
exclamațiilor și interogațiilor, a proverbelor și zicătorilor.
Așadar, arta lui Ion Creangă cucerește cititorii prin toate elementele de
sugestie ale graiului viu. Zoe Dumitrescu-Bușuleanga reținea ca specific al narațiunii
marelui povestitor tocmai oralitatea stilului: „Creangă a mers toată copilăria și
adolescența la școala povestitorului popular, de la care a adoptat formulele consacrate
ale narațiunii. De la el a învățat că povestea se spune însoțită de gesturi, mimică și
comentarii; de obicei ea e adresată grupului lui, colectivității în care el prosperă, și
cuprinde, spre hazul și plăcerea mereu reînnoită a tuturor, aluziile binecunoscute de
toți, vorbele de duh cele mai șugubețe”.