Manea Maria Mihaela

LUMEA AMINTIRILOR
DIN COPILĂRIE A LUI
ION CREANGĂ
Lucrare de specialitate

Editura REVERS
Craiova, 2024
COORDONATOR STIINTIFIC,
Conf. univ. dr. Mirabela Rely Odette Curelar

Corectura aparține autorului

© Editura REVERS Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere
integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare,
efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o contrafacere.
Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de
interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© Editura REVERS Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book
may be reproduced in any form or by any means, including photocopying or
utilised any information storage and retrieval system without written
permision from the copyright owner.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MANEA, MARIA MIHAELA
Lumea Amintirilor din copilărie a lui Ion Creangă / Maria
Mihaela Manea. - Craiova : Revers, 2024
Bibliogr.
ISBN 978-606-41-2393-0

878.3.7

Editura Revers
ISBN: 978-606-41-2393-0
 INTRODUCERE

Vârsta celei mai pure sincerităţi, a celei mai depline

libertăţi, vârsta fără graniţe, vărsta fără probleme, fără griji
,vârsta la care toţi suntem frumoși, curați din punct de vedere
sufletește, puri ca o icoană. Copilăria, ca stare sufletească, este o
permanenţă a vieţii noastre. Acest adevăr psihologic
fundamental este subliniat și de George Călinescu: ,,Copilăria nu
dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul permanent din
care decurg toate meandrele vieţii noastre”.
„Cel mai mare povestitor al românilor”, cum îl numea
Eminescu, Creangă a înzestrat literatura română cu primul
„roman”al copilăriei, în care autorul este în același timp și
povestitorul și eroul-copil. Amintiri din copilărie este o carte de
căpătâi pentru copiii de orice vârstă, ca și pentru maturi. Ion
Creangă înfățișează copilăria veselă și nevinovată sub semnul
neastâmpărului băiețesc și al poznelor. Autorul povestește istoria
unei copilării în mediul țărănesc, la vârsta maturității.
Una dintre temele întâlnite în opera este, astfel, cea a
copilăriei, a jocului, laolaltă cu semnificațiile lor. Această temă
este evidențiată cel mai bine prin limbajul folosit de autor, prin
tehnica narativă care-l face mereu pe cititor să-și continue opera,
stârnindu-i curiozitatea și umorul în universul humuleștean ce

3
subsumează familia, bucuriile, jocurile, fericirea, o existență
într-o colectivitate prietenoasă, o viață sub semnul tradiției care
presupune și sărbătoare, dar și muncă.
Creangă își povestea propria copilărie prin personajul Nică.
În Amintirile sale nu este nimic individual, cu caracter de
confesiune ori de jurnal, ci este simbolizat destinul oricărui copil
de a face bucuria și supărarea părinților și de a o lua și el cu
încetul pe același drum pe care l-au luat și-l vor lua toți.
Ion Creangă și-a privit minunata perioadă a copilăriei nu
numai cu ochii omului matur, ci și cu ochii copilului universal.
Universul mirific, fabulos al copilăriei se încadrează unui spațiu
ocrotitor, lipsit de griji. Lumea copilăriei este, de fapt, un tarâm,
un imperiu al jocului. Copilul se manifestă prin joc de la cea mai
fragedă vârstă, iar jocul cunoaște o diversitate de modalități de
manifestare.
Tema jocului în copilărie este o temă eternă. Predispoziția
pentru joc este specifică omului, chiar dacă modul de viață al
oamenilor se schimbă și, odată cu el, felul de a se juca al celor
mici sau de a se distra al adulților.
După opinia lui Garabet Ibrăileanu, adevăratul autor al
operei lui Creangă e poporul: ,,Concepţiile lui Creangă sunt ale
poporului; al lui Creangă e numai talentul pe care-1 are din
naştere”.

4
 O opinie asemănătoare a exprimat despre geniul
povestirilor și George Calinescu: ,,Creangă este o expresie
monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se
numeşte poporul român, sau, mai simplu, e poporul român
însuși, surprins într-un moment de genială expansiune”.
Prin această lucrare mi-am propus să arăt că, întocmai ca
marele nostru poet Mihai Eminescu, prozatorul Ion Creangă
aparţine, deopotrivă, literaturii române și celei universale.
Cele patru capitole vizează atât noțiuni teoretice, cât și
analize și aplicații practice.
Astfel, primul capitol cuprinde o prezentare generală a
vieții și a operei lui Ion Creangă, precum și a modului în care
scrierile sale au fost receptate în rândul criticii literare românești.
De asemenea, am punctat aici și felul în care opera sa a inspirat
alți autori.
În capitolul al doilea, accentul se deplasează spre opera
în discuție, și anume Amintiri din copilărie. După o serie de
considerații generale, am trecut în revistă etapele publicărilor
celor patru părți componente, laolaltă cu compoziția și structura
operei. Am evidențiat apoi cele mai importante aspecte ale artei
narative, ale comicului și ale oralității caracteristice modului de
a scrie al lui Creangă, prezente și în Amintiri.

5
 Capitolul al treilea tratează notele particulare ale operei,
precum și particularitățile copilăriei ,,copilului universal” prin
care Ion Creangă își dovedește încă o dată originalitatea și
universalitatea.
Capitolul patru conține un demers aplicativ pe baza
fragmentului La scăldat – lecție de dobândire de noi cunoștințe,
aplicată la clasa a III-a.
În final sunt prezentate concluziile studiului, patru anexe
reprezentative pentru tema lucrării, precum și sursele
bibliografice și webografice consultate și utilizate pe parcurs.

6
 CAPITOLUL 1
Ion Creangă, viața și opera - prezentare generală

1.1. Aspecte generale

Autor complex și considerat unul dintre clasicii literaturii

române, Ion Creangă a fost un scriitor român, recunoscut prin
prisma măiestriei basmelor, a povestirilor și a poveștilor sale,
dar, mai ales, prin lucrarea autobiografică Amintiri din copilărie.
Prin unicitate, Ion Creangă înfruntă timpul, dialogând ca scriitor
în eternitate.
După propria mărturisire1, marele scriitor s-ar fi născut
în prima zi a lunii martie, în anul 1837, în satul Humulești,
județul Neamț, sat a cărui frumusețe o va ilustra mai târziu,
îmbrăcând totul într-o viziune de basm asupra copilăriei.
Astfel, prima etapă a vieții sale a fost una de poveste,
bogată în năzdrăvănii, cititorul având ocazia de a vedea lumea

1
vezi George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, ed. a II-a, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București,
Editura Minerav, 1982, p. 477: ,,În jurul datei nașterii lui Creangă sunt mari
îndoieli și se produc mereu acte de naștere oficiale și contrazicătoare. Data de
1 martie 1837, aleasă de povestitorul însuși, trebuie încă păstrată. (...) Actele
se făceau de mântuială după declarațiile prăților, neobișnuite cu exactitatea,
și când erau prinse”.

7
prin prisma protagonistului Nică2: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar
eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească
din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu
motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul
vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge
copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi,
băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi
farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi,
Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile
îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele
megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi
mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată
lumea a mea!”.3
În anul 1847, începe şcoala de pe lângă biserica din satul
natal, numit Humuleşti, copiii fiind învăţaţi și instruiți de
dascălul satului. În anul 1849, bunicul său din partea mamei,
David Creangă, îl va lua să studieze la şcoala lui Nanu din
Broşteni, lăsându-l în gazdă la Irinuca cea cu capre râioase. În
1853, este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, sub
numele de Ioan Ștefănescu. Acolo, îl va avea ca profesor pe

2
vezi https://www.profesorinromania.ro/2021/03/12/ion-creanga-un-clasic-
al-literaturii-romane/- accesat în 25.05.2021.
3
Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri, București, Editura
Humanitas, 2013, p. 31.

8
părintele Isaiia Duhu, adică ieromonahul Isaia Teodorescu.
Smaranda, mama sa, fiind o femeie foarte ambiţioasă de fel,
dorindu-și ca fiul ei să ajungă preot, îl va înscrie la Şcoala
catihetică din Fălticeni. Aici va apărea sub numele de Ion
Creangă, nume pe care îl păstrează toată viaţa4.
Între anii 1855-1859, Creangă urmează cursurile
inferioare ale Seminarului teologic, revenind după aceea în satul
natal atât de iubit. Timp de 12 ani este dascăl şi diacon pe la
diferite biserici din Iaşi, apoi, la îndemnul lui Mihai Eminescu,
acesta începe să așternă pe hârtie tot ce povestea cu atât de mult
haz, iar în anul 1875 publică povestea Soacra cu trei nurori.
Până în anul 1883 va scrie cele mai importante opere și
lucrări: manuale pentru clasele primare și monografii (Metodă
nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primare – august
1868; Învățătoriul copiilor – carte de citit în clasele primare de
ambele sexe cu litere, slove și buchi, cuprinzând învățături
morale și instructive – 1971, 1872, 1873; Povățuitoriu la cetire
prin scriere după sistema fonetică – 1876; Geografia județului
Iași – iunie 1879); povestiri (Inul și cămeșa – 1874; Prostia
omenească – 1874; Păcală – 1880; Acul și barosul – 1874;

4
vezi G. Călinescu, Op. cit., p. 477: ,,De ce și-a schimbat tânărul numele, în
mod jignitor pentru tată, se poate explica prin motive estetice. Creangă sună
bine”.

9
Povestea unui om leneș – octombrie 1878; Ursul păcălit de vulpe
– 1880; Popa Duhu – 1 noiembrie 1881; Cinci pâni – 1 martie
1883; Moș Ion Roată și Voda Cuza – 1 martie 1883, Moș Ion
Roată – 1885); nuvele (Moș Nichifor Coțcariul – 1 aprilie 1877);
anecdote (Moș Ion Roată și Unirea – 1880); povești și basme
(Soacra cu trei nurori – 1 octombrie 1875; Capra cu trei iezi –
decembrie 1875; Punguța cu doi bani – 1 ianuarie 1876; Dănilă
Prepeleac – 1 martie 1876; Povestea Porcului – 1 iunie 1876;
Povestea lui Stan Pățitul – 1877; Fata babei și fata moșneagului
– 1 septembrie 1877; Ivan Turbincă – 1 aprilie 1878; Povestea
lui Harap-Alb – 1 august 1878); scrieri memorialistice (Amintiri
din copilărie – primele trei părți între anii 1881-1883, partea a
patra în 1892); poezii (Impresiuni de Lina Cătălina – 1 ianuarie
1883); scrisori (de familie sau către prieteni)5.
Perioada cuprinsă între anii 1883 şi 1889 a fost una
marcată de boală. Suferind foarte mult la moartea bunului său
prieten, Mihai Eminescu, va muri și el de epilepsie în ultima zi a
aceluiaşi an în care moare Eminescu (31 decembrie 1889), în
casa sa din cartierul ieșean Țicău. A fost înmormântat la data de
2 ianuarie 1890.

5
https://www.profesorinromania.ro/2021/03/12/ion-creanga-un-clasic-al-
literaturii-romane/- accesat în 25.05.2021.

10
 După cum sublinia George Călinescu în lucrarea sa6,
,,Scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e
bătrân și echivoc și unde experiența s-a condensat în formule
mișcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste
câteva veacuri, într-o epocă de umanism românesc. Născut cu
mult prea devreme, Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiție
veche și deci și o specie de erudiție, la sat, și încă la satul de
munte de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat și
păstrător”.
Cu siguranță se poate afirma faptul că, prin opera pe care
a scris-o, marele clasic al literaturii române rămâne nemuritor.

1.2. Receptarea în rândul criticii literare românești

În general, critica literară a avut în vedere originalitatea

și subiectivitatea narațiunii lui Ion Creangă pe de-o parte și, pe
de altă parte, caracteristicile stilului său literar.
Astfel, George Călinescu, istoricul și criticul literar
interbelic, făcea observația că în scrierea lui Creangă predomină
un stil tradițional de povestire, lipsit de individualitate, iar din
acest motiv textul nu are „caracter de confesiune ori de jurnal”;
el aprecia, în schimb, că Amintirile conturează „copilăria

6
vezi G. Călinescu, Op. cit., p. 488.

11
copilului universal”. Subliniind faptul că această scriere
adaptează caracteristicile tradiției orale și povestirea în ramă
existentă încă din literatura renascentistă, Călinescu o vedea ca
pe un spațiu de încercare a monologurilor autorului și o ilustrare
a calităților sale de povestitor: poveștile sunt „adevărate, dar
tipice, fără adâncime; odată repovestite cu un altfel de
gesticulare, subiectul și-ar pierde toată atmosfera plină de
viață.”7
Oarecum în contrast, Tudor Vianu observa că
„personajul basmelor, al nuvelelor, al anecdotelor se povestește
pe el însuși în «Amintiri din copilărie», operă atât de puțin
populară în intenția ei”. În ceea ce privește similitudinile dintre
textul lui Creangă și tradiția renascentistă, Vianu aprecia că
„ideea de a se povesti pe sine însuși, de a prezenta etapele unei
formații,înceata însumare a impresiilor vieții, apoi sentimentul
timpului, al scurgerii lui ireversibile, al regretului pentru tot ce
s-a pierdut în consumarea lui, al farmecului retrăit în amintire
sunt tot atâtea gânduri, afecte și atitudini proprii omului modern
de cultură. Niciun model popular nu i-a putut pluti înainte lui
Creangă, scriindu-și «Amintirile», dar, desigur, nici prototipurile
culte ale genului, primele autobiografii și memorii ale

7
G. Călinescu, Op. cit., p. 481.

12
Renașterii”.8 În plus, conform aprecierii sale, „Aci, ca și în
poveștile și povestirile sale, Creangă execută trecerea de la
nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult pe o cale pur
spontană prin dezvoltarea organică a unei înzestrări exercitate în
întregul trecut al unei vechi culturi rurale, ajunsă acum să se
depășească pe sine”.9
Comentariile critice ulterioare vor avea în vedere teme
cel puțin similare. De exemplu, într-un articol din colecția sa
intitulată Plicuri și portrete, eseistul și romancierul Norman
Manea dezvoltă concluziile lui Călinescu, susținând că naratorul
„stabil”, „senin” și „solar” al Amintirilor din copilărie „nici nu
există decât în descoperirea acestui concret mirific, tradițional,
riguros”.10
Un alt critic, Mircea Moț, era de părere că Amintiri din
copilărie este „una din cele mai triste cărți ale literaturii
române”, pe când cronicarul literar și eseistul Gheorghe
Grigurcu considera că narațiunea prezintă „o tensiune între
individ ca reprezentant holografic al structurii căreia îi aparține

8
vezi Tudor Vianu, Scriitori români, p. 220.
9
Idem, ibidem, p. 220.
10
Norman Manea, Plicuri și portrete, Iași, editura Polirom, 2004, p. 275.

13
și universul scris, intuitiv un spațiu profan, o vagă imitație a
actului demiurgic, și astfel un sacrilegiu.”11
Istoricul literar Nicolae Manolescu aprecia că volumul
Amintirilor evidențiază „geniul lui Creangă”, legat de „registrul
naiv și vesel al copilăriei”, prin acest aspect fiind, implicit,
superior tuturor celorlalte lucrări în proză ale scriitorului.12
Partea a doua a Amintirilor, în care naratorul face referire
la jocurile copilăriei sale, la animalele ținute de mama sa și la
vatra casei, a devenit unul dintre cele mai apreciate fragmente
din literatura română. Norman Manea observă faptul că, prin
intermediul acestei părți, Creangă ar fi reușit să transmită
„perfect” atât „situarea temporală și spațială” a povestirii sale,
cât și „toate detaliile unei lumi ingenue și pline de neastâmpăr”.
El pune în contrast această perspectivă cu un alt fragment la
persoana întâi: începutul romanului Întâmplari în irealitatea
imediată al romancierului interbelic Max Blecher, care cufundă
imediat cititorul într-un univers de incertitudine modernistă,
suferință și subiectivitate.13

11
vezi Gheorghe Grigurcu, ,,Ion Creangă între natură și cultură”, în România
literară, nr. 44, anul 2004, accesată online
http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/ion_creang_ntre_natur_i_cultur
în 02.05.2021.
12
vezi Iulian Boldea, ,,Istoria literaturii ca vocație și provocare”, în Apostrof,
anul XX, nr. 1 (224), 2009, p.4.
13
Norman Manea, Op. cit., p. 274-276.

14
 Alte comentarii asupra textului s-au concentrat pe
raportul dintre relatarea lui Creangă și detaliile reale ale
biografiei sale, în particular asupra vieții în familia lui Ștefan a
Petrei. Un punct de vedere în acest sens îi aparține lui George
Călinescu, care susținea că scriitorul moldovean ar fi fost, de
fapt, produsul unei familii monoparentale, fiind crescut doar de
mama lui, Smaranda, ce s-ar putea să nu-și formalizat niciodată
legătura cu Ștefan Ciubotariul.14
Dan Grădinaru, autorul unei biografii a lui Creangă,
consideră că narațiunea îl prezintă pe Nică drept „un singuratic”
și, folosind o terminologie din psihanaliză, vede întregul volum
ca pe o dovadă a unui „complex de detronare” și a unui accent
excesiv pus pe dragostea maternă. Aceste abordări au primit
comentarii negative din partea criticului Luminița Marcu,care a
discutat „deformarea” efectuată de Călinescu prin interpretarea
personalității scriitorilor în baza textelor lor, fără a separa

14
G. Călinescu, Op. cit.: ,,Dar cine cunoaște starea satelor acum și mai ales
atunci știe că concubinajul e o formă de căsnicie normală și că nu toți copiii
născuți trec neapărat în mitrice. Copiii sunt adunați laolaltă cu cea mai mare
îngăduință. Îți vine să crezi că povestitorul ar fi auzit prin sat că nu e feciorul
lui Ștefan ci al Smarandei și dintr-o sporită dragoste de mamă ar fi luat numele
ei. Apoi, evitând scriptele oficiale, care erau totuși așa de aproape, și-a făcut
cu martori atestație că e fiul legitim al lui Ștefan și al Smarandei, care acum
în 1865 muriseră.”, p. 478.

15
contextele, și care a judecat comentariile lui Grădinaru drept
dovadă a unei „manii a freudismelor”.15
„Plăcerea stârnită de audiția scrierilor lui Creangă e de
rafinament erudit. (…) Creangă e un umanist al științei sătești,
scoțând din erudiția lui un râs gros, fără a fi totuși un autor vesel
prin materie. Conținutul poveștilor și «Amintirilor» este
indiferent în sine, ba chiar apt de a fi tratat liric ori fantastic,
veselă este hohotirea interioară, setea nestinsă de vorbe, sorbite
pentru ele înșile, dintr-o voluptate strict intelectuală”16, spunea
George Călinescu.

1.3. Influența lui Ion Creangă asupra autorilor

Opera Amintiri din copilărie devine o sursă de inspirație

pentru diverși autori români începând cu secolul al XX-lea și
continuând cu perioada interbelică.
A fost imitată de I. Dragoslav în cartea lui din 1909,
Povestea copilăriei – denumită de Călinescu „o pastișă
disgrațioasă”. Același critic a discutat și piesa de teatru adaptată
după un capitol din Amintiri din copilărie de scriitorul I. I.

15
vezi Luminița Marcu, ,,O monografie spectaculoasă”, în România Literară,
nr. 21, 2000.
16
vezi G. Călinescu, Op. cit., p. 487-488.

16
Mironescu, sub titlul Catiheții de la Humulești, considerând-o
„de prisos” în raport cu textul deja suficient de „dramatic” al lui
Creangă.17
Criticul Nicolae Manolescu a identificat un alt produs al
influenței memorialistice a lui Creangă în Copilăria unui
netrebnic, roman din 1936 al autorului avangardist Ion
Călugăru.18
Un alt interes manifestat în jurul acestei cărți a apărut în
timpul perioadei comuniste, interval în care s-au tipărit mai
multe noi ediții ale cărții, inclusiv unele publicate de editura de
stat cu numele lui Ion Creangă. Unele dintre acestea au fost
ilustrate de graficieni recunoscuți: un volum din 1959 conținea
14 desene de Eugen Taru (ale căror originale formează o
expoziție permanentă la casa memorială a lui Creangă din
Humulești) și o altă ediție cu ilustrații alb-negru și color de Livia
Rusz. Tot atunci textul a inspirat filmele românești de Elisabeta
Bostan: Amintiri din copilărie (cu actorul-copil Ion Bocancea în
rolul lui Nică) și Pupăza din tei (bazat pe episodul respectiv
partea a doua a cărții).19

17
vezi G. Călinescu, Op. cit., p. 726 și p. 785.
18
vezi Nicolae Manolescu, ,,Romane uitate”, în România Literară, nr. 34,
anul 2006.
19
vezi Arina Stoenescu, „All Those Images”, în Plural Magazine, Institutul
Cultural Român, Nr. 30, 2007.

17
 Mai mult decât atât, cartea a avut ecou nu doar în
România, ci și în țara vecină, Republica Moldova (în Basarabia,
subregiunea istorică a Moldovei). Lucrările lui Creangă în
general, și memoriile sale în particular l-au influențat pe
romancierul moldovean postmodernist Leo Butnaru, care a scris
Copil la ruși, a cărei acțiune se desfășoară pe fundalul rusificării
din anii 1950 din RSS Moldovenească.20

20
vezi Răzvan Voncu, „Copilăria: o recuperare postmodernă”, în Sud-Est
Cultural, nr. 2, 2009.

18
 CAPITOLUL Ⅱ
Amintiri din copilărie - analiză generală

2.1. Considerații generale

Întreaga operă îmbină zicători, proverbe, dar și expresii

populare care au menirea de a îmbogăți vocabularul copiilor,
procesul creației fiind unul complex.
În sens larg, amintirile reprezintă specia literară epică în
proză, în care autorul înfățișează, cu ajutorul evocării, oameni,
locuri și întâmplări din trecut, impresii din viața personală sau
din viața altor oameni, dar la care a fost martor. De cele mai
multe ori, această specie literară este încadrată, alături de
memorii, autobiografie și jurnal, în literatura memorialistică.
Expunerea întâmplărilor într-o manieră subiectivă, încărcată de
afectivitate, uneori cu note voit artistice. Într-o asemenea operă
literară nu se urmăreşte întreaga viaţă a autorului, procedeul
esenţial rămânând evocarea, care se extinde uneori asupra
aspectelor de viaţă socială dintr-o anumită perioadă, iar
evenimentele nu sunt prezentate întotdeauna în mod cronologic.
În literatura română, au scris amintiri autorii Vasile Alecsandri –
Vasile Porojan; Mihail Sadoveanu – Anii de ucenicie, Domnu
Trandafir; Costache Negruzzi – Cum am învățat românește; I.L.

19
Caragiale – După 50 de ani; Ioan Slavici – Amintiri; Calistrat
Hogaș – Amintiri dintr-o călătorie ș.a.21
În teoria literară modernă este utilizat un termen nou,
provenit din limba germană –bildungsroman, care înseamnă
,,roman al formării unui personaj urmărit în evoluţia lui”.
Personajul este prezentat pe fundalul unor medii sociale diferite,
în paralel cu realizarea unui tablou al epocii. O altă accepţiune a
acestui termen este aceea de ,,subtip specific german al
romanului de evoluţie”, unde în centru stă personajul sau
caracterul acestuia laolaltă cu influenţa mediului şi a
colectivităţii asupra maturizării sufleteşti şi formării unei
personalităţi22. Astfel de texte sunt, de exemplu, în literatura
română, Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu sau Povestea lui
Harap-Alb, de Ion Creangă.
Având în vedere aspectele precizate anterior, Amintiri
din copilărie este considerat, în esență, un roman cu caracter
autobiografic, al formării, în care naratorul evocă în felul său, cu
umor şi cu un talent remarcabile, frumoasa vârstă a copilăriei.
George Călinescu chiar subliniază faptul că opera lui Creangă
redă ,,copilăria copilului universal” datorită caracterului unic al

21
vezi https://www.scribd.com/doc/41907002/Amintiri-Din-Copilarie-
accesat în 02.05.2021.
22
Ibidem.

20
acestui text. Aşadar, întâmplările relatate la persoana I de
naratorul auctorial, care este acelaşi cu personajul Nică, capătă
valoare de generalitate, întrucât fiecare dintre noi ne putem
recunoaşte şi identifica în anumite momente cu acel copil
poznaş.
Creangă strânge cu migală fiecare trăsătură semnificativă
a acestei vârste într-o frumoasă definiție artistică a copilăriei, a
cărei trăsătură definitorie este lipsa de griji. Copilul aflat în
universul ocrotitor al copilăriei nu cunoaște grijile și necazurile
de care viața nu îi cruță pe părinți: ,,Ce-i pasă copilului când
mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le
aducă ziua de mâne, sau că-i frământă alte gânduri pline de
îngrijire!” (p. 33)23.
În paralel cu aspectul hazliu și autoironic al operei,
întâmplările narate ilustrează un proces de cunoaştere şi de
formare a personajului aflat la vârsta copilăriei. La fel ca în
basmul Povestea lui Harap-Alb, cunoaşterea și iniţierea sunt
simbolizate de drum, de călătorie. Inițial, protagonistul se află în
satul natal, apoi porneşte la drum, iar pe acest drum face
cunoştiinţă cu diferite aspecte ale existenţei. Astfel, pleacă la
Broşteni sau la Fălticeni şi, în cele din urmă, la Socola.

23
Exemplele sunt exceptate din Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Povești.
Povestiri, București, Editura Humanitas, 2013.

21
Experienţele prin care trece personajul îl pun în faţa unor situaţii
necunoscute până atunci, având ocazia să învețe de fiecare dată
câte ceva.
Dacă din punct de vedere spaţial eroul se deplasează în
diverse locuri şi face cunoştinţă cu feluriți oameni, cu obiceiuri
sau metode de învăţământ diferite, din punct de vedere temporal,
eroul trece de la vârsta copilăriei, a jocului, la vârsta adolescenţei
cu specificul ei. Acesta este şi momentul în care romanul se
încheie, partea a patra reprezentând, odată cu plecarea la Socola,
intrarea într-o altă etapă a existenţei, adolescenţa. Ceea ce
marchează această ,,treaptă” este chiar înţelegerea propriilor
fapte ca un act de cunoaştere; momentul în care personajul are
conştiinţa cunoaşterii înseamnă desprinderea de inocenţă, de
copilărie (cum este întâmplarea de la Broşteni din drumul
iniţiatic străbătut de copilul Nică). În acest sens, jocul lui Nică şi
al lui Dumitru era în aparenţă un joc inocent care nu supăra pe
nimeni; finalitatea acestui joc era însă catastrofală, o adevărată
tragedie pentru gazda lor, Irinuca. Maleficul este exprimat prin
sintagma ,,ne pune dracu”. Fuga lor spre Pipirig înseamnă o
asumare a răului care nu mai poate fi îndreptată, iar drumul lor
devine dintr-o simplă călătorie (,,o duceam tot în cântec,
mergeam tot zburdând şi hârjonindu-ne”) o călătorie a suferinţei,

22
rolul pedepsitorului fiind jucat de natură24. În plus, se observă
schimbarea tonalităţii: ,,Mergeam zgribuliţi şi plângeam în
pumni de frig”. Actul de cunoaştere se naşte acum dintr-o
experienţă tragică, similară aceleia din poemul După melci al lui
Ion Barbu. Copiii nu mai sunt la fel, trecând prin astfel de
momente dificile, știu acum ceea ce nu ştiau mai înainte.
Jocul şi joaca în Amintiri sunt specifice vârstei şi în jurul
lor se concentrează toate preocupările copilului. Prin joacă,
protagonistul se eliberează de realul vieţii şi îşi construiește o
lume proprie, în care există alte reguli, de multe ori în conflict cu
realul. Prin joc, eroul revine la realitate, de multe ori brusc sau
tragic, constatând că regulile nu se pot aplica realităţii. Jocul este
atunci malefic pentru că poate distruge. Chiar și în cazul
întâmplării de la Broşteni, copiii, inițiatorii jocului, sunt
pedepsiţi pentru că Răul este sancţionat în realitate de Puterea
Divină reprezentată de Baba Dochia. În alte situaţii ilustrate în
operă, cel care pedepseşte este mama, de cele mai multe ori.

24
Ibidem: ,,...ca şi în poemul «După melci» de Ion Barbu. Dacă Harap-Alb
este pus la multe încercări menite să-l formeze şi să-l facă să cunoască viaţa
cu toate greutăţile sale, şi Nică împreună cu Dumitru sunt puşi la încercare de
Baba Dochia care «astupă drumul, de nici nu mai ştiai încotro să mergi»”.

23
 2.2. Amintiri din copilărie – etapele publicărilor

Opera Amintiri din copilărie reprezintă, alături de

portretul lui Isaia Teodorescu –lucrare intitulată eponim Popa
Duhu, una dintre lucrările memorialistice ale lui Creangă, lucrări
diferite de celelalte din corpul operei, care aparțin genurilor
basmului și anecdotei.25
De menționat faptul că cele patru părți au fost scrise în
mai multe etape consecutive, despărțite de intervale de timp
lungi, fiind publicate mai întâi ca unități distincte. Partea a patra
a rămas însă neterminată din cauza îmbolnăvirii și apoi a morții
autorului. Fiecare capitol a fost produsul unei munci
semnificative din partea lui Creangă: atunci când au început să
circule primele versiuni ale acestora, autorul era deja recunoscut
în sânul comunității literare pentru abordarea laborioasă pe care
o adoptase în ceea ce privește procesul de scriere. Acesta își citea
din când în când respectivele texte, precum și celelalte scrieri, în
fața unui public format din membrii Societății Literare Junimea
(printre care Iacob Negruzzi,Vasile Pogor și Alexandru
Lambrior). Textele individuale, inclusiv a patra secțiune,

25
vezi Tudor Vianu, Scriitori români, vol. II, București, Editura Minerva,
1970, p. 207.

24
publicată postum, au apărut, la început, în diverse numere ale
revistei junimiste Convorbiri Literare, începând cu anul 1881.26
Prima parte în versiunea sa fragmentară inițială, precum
și versiunile ulterioare de limbă română ale operei complete
începeau cu cuvintele lui Creangă: ,,Dedicație d-șoarei L. M.”,
cu referire la Livia, fiica mentorului lui Creangă și liderul
Junimii, Titu Maiorescu, ce se ocupase, probabil, cu copierea și
corectarea manuscriselor.27
A doua astfel de ediție a făcut parte și din prima ediție
completă a operelor lui Creangă, publicată între 1902 și 1906 de
către folcloristul Gheorghe T. Kirileanu.28
Rezultatul muncii lui Creangă a fost remarcat pentru
contextul său lingvistic relativ izolat, adesea bazat pe elemente
obscure din vocabularul românesc, adoptând formulări populare,

26
vezi Tudor Vianu, Scriitori români, p. 211.
27
vezi https://pdfcoffee.com/amintiri-din-copilarie-pdf-free.html- accesat în
03.05.2021.: ,,Primul capitol în versiunea sa fragmentară inițială, precum și
versiunile ulterioare de limbă română ale operei complete începeau cu
cuvintele lui Creangă: Dedicație d-șoarei L. M., cu referire la Livia, fiica
mentorului lui Creangă, liderul Junimii Titu Maiorescu, persoană ce probabil
a copiat și a corectat textul manuscriselor. Ultima secțiune, incompletă, a fost
probabil scrisă în anul 1889. În acea perioadă, Creangă nu mai făcea parte din
Junimea și nu mai era în relații cu Maiorescu; de aceea, textul a fost citit în
fața cenaclului literar al lui Nicolae Beldiceanu, pe care îl frecventa împreună
cu Gruber. Întregul text a fost publicat sub formă de carte ca secțiune a unei
culegeri de lucrări ale lui Creangă, sub îngrijirea lui Gruber, a lui A. D.
Xenopol și a lui Grigore Alexandrescu în 1892 (la rugămintea fiului
scriitorului, Constantin)”.
28
T. Vianu, Scriitori români, p. 212-213.

25
arhaice și regional-moldovenești. Astfel de elemente au făcut din
Amintiri din copilărie o carte dificil de tradus în alte limbi. O
comparație cu traducerile în limba engleză, realizată de
profesoara Anca Mureșan, atenționează: „Limbajul popular și
regional al lui Creangă pune probleme diverse și serioase unui
translator. Printre problemele lexicale, trebuie menționați și
numeroșii termeni utilizați de Creangă și legați de viața rurală,
de practica bisericească, de superstiții și așa mai departe.”29

2.3. Compoziție și structură

Amintiri din copilărie conține unele dintre cele mai

caracteristice exemple de narațiune la persoana întâi din
literatura română, fiind considerată de critici capodopera lui
Creangă.
În această creație artistică, autorul proiectează realitatea
experiențelor de viață (așa cum și le amintește adultul) în
imagine literară, unde realitatea se prelungește în ficțiune,
evidențiindu-se, în paralel, arta sa narativă inconfundabilă,

29 Anca Mureșan, „The Stylistics of the Parts of the Speech in Memories of

Childhood”, în American, British and Canadian Studies, Universitatea
Lucian Blaga din Sibiu, Volume Five, December 2004, accesat online
http://abcjournal.ulbsibiu.ro/Anca%20Muresan.html în 02.05.2021.

26
talentul de povestitor, o adevărată ,,artă a spunerii”, optimistă și
plină de umor.
Este structurată în capitole separat scrise de-a lungul mai
multor ani (între 1881 și 1888); părți din ea au fost citite în fața
Cenaclului Literar Junimea din Iași. Trei dintre cele patru
secțiuni au fost publicate în timpul vieții lui Creangă în revista
,,Convorbiri Literare”, ultima parte rămânând neterminată după
moartea scriitorului.
Opera ne oferă o relatare detaliată a copilăriei autorului,
petrecută în ceea ce era pe atunci Principatul Moldovei, cu
amănunte privind peisajul social al universului copilăriei sale, pe
firul relațiilor dintre eroul principal și diversele persoane cu care
interacționează. De altfel, este urmărită și maturizarea lui Nică,
de la o vârstă idilică în satul Humulești (astăzi parte a orașului
Târgu Neamț) la o adolescență rebelă și la pregătirea pentru
intrarea în rândul preoțimii ortodoxe de la Fălticeni și Iași.
Cursul narațiunii este întrerupt adesea de îndelungate
monologuri ce exprimă cugetările și sentimentele lui autorului,
textul remarcându-se, din acest punct de vedere, prin utilizarea
unui vocabular caracteristic bogat în particularități dialectale din
zona Moldovei30.

30
vezi https://pdfcoffee.com/amintiri-din-copilarie-pdf-free.html – accesat în
03.05.2021.

27
 Compoziția este clasică, fiind compusă din patru
capitole, de aceea Amintiri din copilărie este considerată ca
având întinderea unei nuvele.
Prima parte subsumează, printr-o tehnică de colaj,
episoade din viața de școlar a lui Nică, presărată cu proverbe,
zicători, datini, obiceiuri, fragmente de cântece populare, toate
acestea dând textului un profund caracter național, un aspect de
unic, de viu, de stil popular autentic. În partea a doua avem
evenimente din viața de copil la casa parintească, în partea a treia
– întâmplări din viața de școlar la Fălticeni, din Tg. Neamț,
pentru a încheia în partea a patra cu plecarea la Seminarul de la
Socola din Iași.
Dragostea față de satul natal, de casa parintească, de frați
și surori, de parinți și rude, de cei cu care își împarte bucuriile și
necazurile este în deplină concordanță cu starea sufletească a
autorului, care alătură evenimentele și le potențează afectiv: ,,Un
caz de întrețesere mai deplină a ființei omenești cu peisajul-cuib,
literatura noastră nu cunoaște. Artistic, ca și biografic, ținea de
pământul său ca vegetalele, trebuind smuls tot ca ele, dacă
părinții îi voiau la atâta depărtare de Humulești”.31

31
vezi Al. Philippide (coord.), Istoria literaturii române, III, București,
Editura Academiei, 1973, p. 275-276.

28
 2.3.1. Partea I

Naratorul auctorial începe relatarea cu un monolog

extins, care conține o descriere nostalgică a locului nașterii sale,
în paralel cu o scurtă prezentare a istoriei Humuleștiului și a
statutului social al familiei.
Prima parte se concentrează are în centru personaje
legate direct de primii ani de școală ai lui Nică: Vasile a Ilioaei,
tânărul învățător și cleric ortodox, care îl înscrie în clasa nou
înființată; superiorul lui Vasile, preotul paroh; Smărăndița, fata
inteligentă, dar neastâmpărată, a preotului; tatăl lui Creangă,
Ștefan, și mama, Smaranda.
Prin harul său de povestitor, Creangă îl atrage pe cititor
în universul miraculos al copilăriei, pentru a alunga tristețea și
grijile: ,,Hai mai bine despre să povestim, căci ea singură este
veselă și nevinovată. Și, drept vorbind, acesta-i adevărul”. (p.
33).
Unul dintre primele episoade prezentate în carte îl
constituie pedepsele corporale recomandate de preot: copiii erau
puși să stea pe un scaun denumit Calul Balan și biciuiți cu
Sfântul Nicolai (denumit după hramul bisericii). Se remarcă o
relatare retrospectivă pe un ton jovial a interacțiunii cu ceilalți
copii, de la jocurile lor preferate (prinderea muștelor cu

29
Ceaslovul), până la iubirea copilărească a lui Nică pentru
Smărăndița și la folosirea abuzivă a pedepsei corporale de către
un monitor invidios. Sunt exprimate dezamăgirea față de
activitățile școlare și apetitul eroului pentru chiul, sugerând
faptul că motivația sa pentru a fi înscris școală era promisiunea
unei cariere preoțești, sub atenta supraveghere a mamei, dar și
din dorința de a o impresiona pe Smărăndița, precum și
beneficiul material obținut prin cântatul în corul bisericii. Școala
este, însă, întreruptă brusc atunci când Vasile a Ilioaei este luat
cu arcanul și recrutat cu forța în armată32.
După o perioadă în care urmează școala sub
supravegherea lui Iordache, pe care îl descrie ca pe un bețiv, noul
învățător moare într-o epidemie de holeră, iar Smaranda și Ștefan
decid să-și trimită fiul afară din sat. Nică urmează calea
transhumanței și este dat în grija unor ciobani, dar se
îmbolnăvește și el de ceea ce naratorul afirmă că este holeră și,
la întoarcerea acasă cu febră mare, este vindecat cu un leac
băbesc, fabricat din oțet și leuștean. După un timp, sub pretextul
că nu ar mai dispune de bani, Ștefan își retrage fiul de la școală.
La insistențele Smarandei, copilul merge cu bunicul său David
Creangă la Broșteni, unde, împreună cu vărul lui, Dumitru, este

32
vezi https://pdfcoffee.com/amintiri-din-copilarie-pdf-free.html – accesat în
03.05.2021.

30
înscris la școală. Nică și Dumitru se adaptează greu, ambii
plângând când, din porunca noului învățător, le sunt tăiate
pletele. Vor fi luați în gazdă de Irinuca, femeie săracă ce locuia
într-o casă modestă de pe malul Bistriței și unde, din cauza
apropierii de capre, se îmbolnăvesc de râie. Încercând să se
vindece cu băi dese în râu, eroul și vărul său au dislocat o stâncă,
aceasta rostogolindu-se și distrugând casa Irinucăi. După ce fug
din Broșteni și locuiesc o vreme la Borca, cei doi copii merg mai
departe, către casa lui David Creangă din Pipirig. După o
călătorie prin Carpații Orientali, cei doi băieți ajung în sat, unde
sunt primiți de Nastasia, soția lui David. Ea îi vindecă de râie
folosind un alt leac băbesc, extras din mesteacăn33.
Povestitorul aduce în prim-plan întâmplările trăite prin
intermediul prezentului epic, făcându-le mai vii și mai sugestive.
Cititorul asistă fascinat, chiar cu sufletul la gură, la scena
urmăririi lui Nică de către cei doi ,,hojmalăi” de exemplu,
așteptând deznodământul întâmplării: ,,plec”, ,,trec”, ,,cotigesc”,
,,întru” etc. Limbajul popular, viu și colorat, este o sursă
inepizabilă de umor. Expresiile populare (,,i-am tras într-o zi o
bleandă”, ,,a mi se face negru dinaintea ochilor”, ,,scăpăram din
picioare”, ,,crăpa măseaua-n gură” etc.), alături de multe
regionalisme pline de haz (,,lainic”, ,,hojmalăi”, ,,balcâz” ș.a.)

33
Ibidem.

31
sau de îmbinări de cuvinte neașteptate, având coloratură
religioasă (,,ușa mântuirii”, ,,blagoslovenia lui Nicolai, făcătorul
de vânătăi”), transformă relatarea în pagini încărcate de umor.
La acesta se adaugă ironia și autoironia, aluzia (,,Am o singură
fată ș-oiu vede eu pe cine mi-oiu alege de ginere”), care
accentuează voia bună în nararea faptelor și a întâmplărilor.

2.3.2. Partea a II-a

Parcurgând paginile celei de-a doua părți a Amintirilor,

avem senzația că-l auzim pe scriitor povestindu-ne cu naturalețe
și umor întâmplările copilăriei, adresându-ni-se cu un zâmbet
șugubăț, gesticulând și comentând cu tâlc. Incipitul îl reprezintă
un alt monolog nostalgic, la rândul său introdus prin celebrul
pasaj: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul
nașterii mele, la Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama
o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la
prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem
a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne
jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline
de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de
bucurie!”. (p. 31).

32
 Acest text continuă cu o prezentare a superstițiilor
mamei, pe care le împărtășea și eroul. În urma indicațiilor
Smarandei, Nică însuși crede că băieții „cu părul bălai” precum
el pot invoca vremea frumoasă dacă se joacă afară când plouă,
că unele pericole pot fi îndepărtate prin descântece, dar și că
însemnarea corpului uman cu leșie sau noroi oferă protecție
împotriva deochiului. Naratorul își exprimă totodată și regretul
de a nu-i fi arătat mamei toată aprecierea lui, referindu-se la
copilărie ca la „vârsta cea fericită”.
Introducerea este urmată de o prezentare a interacțiunilor
între tatăl lui Nică, arătat drept un personaj distant și cu toane,
dar adesea amuzat de poznele băiatului, și mamă, care
supraveghea în mod direct copiii și-l critica pe Ștefan că nu o
urma în aceasta. El susținea că însuși își merita pedepsele
adesea dure aplicate de părinți, continuându-și relatarea prin alte
detalii referitoare la câteva dintre poznele copilăriei. El își
amintește cum participa direct la ritualurile de Sfântul Vasile,
făcându-și zornăitoare dintr-o vezică de porc și alăturându-se
cântăreților din buhai în cadrul unor manifestări festive atât de
zgomotoase încât îi irita pe ceilalți săteni. Povestea îl prezintă pe
Nică mâncând tot laptele lăsat la smântânit de mama sa și
încercând să transfere vina pentru aceasta asupra legendarilor
strigoi; îl supăra pe Chiorpec ciubotarul până când acesta îl

33
pedepsea mânjindu-l pe față cu dohot. Vara, plănuiește o farsă
pentru a fura cireșe de la unchiul său și intră în livada acestuia
sub pretextul că și-ar căuta vărul. Fiind surprins de mătușa sa și
alergat printr-un lot de cânepă, el reușește să scape atunci când
femeia rămâne încurcată între plante. Apoi, este prezentat
drumul la marginea satului, Nică fiind trimis să ducă mâncare
lingurarilor tocmiți la prașilă. Acest episod este ocazia întâlnirii
băiatului cu pupăza din sat (numită „cuc armenesc”). Nefericit
pentru că trebuia să se trezească dimineața la cântecul păsării,
Nică se răzbună prinzând-o în cuibul ei, acest proces fiind unul
îndelungat, fapt care îi duce la exasperare pe muncitorii care-l
așteptau. Întâmpinat cu ostilitate de acteștia, băiatul se întoarce
la teiul pupezei și prinde pasărea extenuată, ascunzând-o în
podul casei, de unde nu mai cânta. Fapta sa se dovedește a fi
păguboasă pentru întreaga comunitate, lipsită acum de ceasul
deșteptător. Mătușa Măriuca lui moș Andrei vine a doua zi,
supărată foc, spunându-i mamei că tot satul zvonea că Ion furase
pupăza. În timp ce Smaranda se gândește dacă să dea sau nu
crezare acestor zvonuri, băiatul decide că cea mai bună soluție
pentru el este să vândă pupăza la târg. Întregul său plan este însă
zădărnicit când un bătrân viclean, prefăcându-se că se uită mai
de aproape la pasărea oferită cumpărătorilor, o eliberează.
Pasărea zboară înapoi la cuib și Nică, înfuriat, îi cere moșului

34
despăgubire. Acesta însă râdea de copil, dându-i de înțeles cum
că Ștefan însuși s-ar afla în târg și cum că ar fi fost interesat de
discuție, iar băiatul decide că ar fi mai bine să părăsească târgul,
uitându-se cu teamă înapoi să nu-l ajungă moșneagul.
După astfel de finaluri fericite, care duc la evitarea unor
pagube mai mari, autorul trece la descrierea primei sale ocupații:
retras de la școală de Ștefan, băiatul se ocupă cu torsul. Acolo o
întâlnește pe Măriuca, o fată de vârsta lui, care îi este simpatică.
Din cauza ei, ajunge să aibă porecla de Ion Torcălău, ceea ce îl
rușinează într-o anumită măsură, fiind numele dat unui țigan din
Vânători și transgresând astfel o tradițională barieră etnică. Lui
Nică îi plăcea munca pe care o presta, deși era una asociată în
mod tradițional cu sexul feminin, dar era iritat de alte sarcini ce
îi erau atribuite, cum ar fi îngrijitul fratelui său cel mai mic.
Băiatul, neascultând de mama sa, lasă pruncul singur în leagăn
și fuge să se scalde în râu. După ce amintește ritualurile-
superstiție pe care copiii le practică în cursul acestor escapade,
naratorul descrie cum este prins de Smaranda, care îl pedepsește
luându-i toate hainele și lăsându-l să se întoarcă acasă prin sat
dezbrăcat. El reușește aceasta din urmă la capătul unui complicat
traseu, dintr-o ascunzătoare în alta, evitând să fie mușcat de câini
stând nemișcat timp îndelungat. După ce ajunge acasă, naratorul
arată că, drept urmare a incidentului, „derdicam și măturam prin

35
casă ca o fată mare”, comportament care îi atragea laude din
partea mamei. Capitolul este culminat într-un alt scurt monolog.
încheiat cu pasajul: ,, Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu
ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici
frumos pănă la douăzeci de ani, nici cu minte pănă la treizeci şi
nici bogat pănă la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în
anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am
fost!”. (p. 54).
Și aici Creangă suprinde cu farmec trăsăturile lui Nică
aflat la vârsta minunată a copilăriei lipsite de griji. Joaca și
năzdrăvăniile copiilor luminează și însuflețesc aceste pagini cu
veselia și umorul lor. Imaginea copilului vesel și lipsit de griji de
odinioară este, de fapt, imaginea copilăriei – cea mai fericită
vârstă din viața omului. Dialogul viu purtat de scriitor cu
ascultătorii săi imaginari înviorează narațiunea, făcându-ne să
trăim mai intens întâmplările narate. Adresarea directă către
cititori accentuează impresia de puternică oralitate: ,,Căci îmi era
acuma scăpare de dânsul, drept să vă spun”. (p. 46). Alteori,
povestitotul stă de vorbă cu sine însuși, recurgând la
autoadresare, foarte adesea cu nuanță ironică: ,,Măi! Anapăda
lucru ș-aista!”. (p. 43).
Creangă are temperamentul optimist, sub masca
mulțumirii de sine se ascunde, ca la toți marii comici, nu puțină

36
amărăciune. Om cu simțul umorului, scriitorul știe să se
persifleze adesea și pe sine însuși ca în acest autoportret: ,,... așa
am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în felul meu. Şi nu că
mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream demâncare, dacă
mă sculam, nu mai aşteptam să-mi deie alţii; şi când era de făcut
ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte
bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine;
când mă lua cu bineşorul, nici atâta; iar când mă lăsa din capul
meu, făceam câte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfânta
Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot
meşteşugul ei. Povestea ceea: «Un nebun arunc-o piatră în baltă,
și zece cuminți n-o pot scoate»”. (p. 54).

2.3.3. Partea a III-a

Cea de-a treia parte a cărții continuă cu metafora „bucății

de humă însuflețită”, care constituind de pornire al unui dialog
imaginar purtat de narator cu sine însuși. El oferă mai multe
detalii despre istoria Humuleștiului, începând de la războiul
polono-otoman din 1672–1676 și menționând pe scurt trecerea
imperialilor în căutarea frumoasei prințese Natalia (evenimente
la care scriitorul susține că ar fi fost el însuși martor). Această
prezentare îl determină pe autor să concluzioneze că

37
,,humuleştenii nu-s trăiţi ca în bârlogul ursului, ci au fericirea de
a vedea lume de toată mâna” (p.57). Afirmația servește drept
introducere la următoarea perioadă din viața lui Nică: revenirea
la școală, de această dată la o altă instituție, înființată din ordinul
Domnului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, și condusă de
teologul IsaiaTeodorescu (Popa Duhu). Urmează o descriere
detaliată a discursului inaugural ținut de Ghica, la care Creangă
însuși ar fi fost martor. Povestea se concentrează apoi pe
Teodorescu, pe metodele sale de predare a metodelor aritmeticii,
cum ar fi regula de trei simplă, dar și pe aparenta sa descurajare
în fața unor elevi ca Nică Oșlobanu (descris de autor ca
indisciplinat și egoist). O astfel de atitudine aduce cu sine un
conflict între Teodorescu și preotul Niculai Oșlobanu, tatăl
băiatului. Disputa pe subiecte teologice și administrative și
conflictul culminează cu izgonirea lui Teodorescu din biserica
lui Oșlobanu de către Oșlobanu însuși, în fruntea călugărilor săi.
Narațiunea se concentrează apoi pe perioada petrecută la
seminar (școala de catiheți) din Fălticeni, unde, spre surprinderea
sa, se reîntâlnește cu Nică Oșlobanu. Protagonistul s-a înscris la
această școală după ce a constatat că toți prietenii săi apropiați
părăseau instituția lui Teodorescu, fapt ce îl lăsa expus ca țintă a
severității profesorului. În cele din urmă, el își convinge tatăl să-
i mituiască pe profesorii de la seminar, amintind că asemenea

38
daruri puteau chiar să scutească un elev de întregul efort de
învățare. În alte fragmente, însă, insistă asupra metodelor de
predare din seminar, metode ce implică învățatul mecanic și
recitarea elementelor de gramatică românească sau a unor lucrări
întregi de comentarii ale Bibliei, fapte ce îl fac pe narator să
exclame: „cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește!” (p.
63).
Departe de supravegherea părinților și locuind împreună
cu unii colegi și cu gazda lor, Pavel Ciubotarul, tânărul a dus o
viață boemă. Naratorul schițează portretele prietenilor săi, pe
baza abilităților sau atitudinilor lor definitorii: moș Bodrângă,
care cânta din fluier; Oșlobanu, om de la munte, poate ridica și
căra o căruță întreagă de lemne în spate; flăcăul David, a cărui
moarte timpurie scriitorul o atribuie efortului excesiv depus la
învățătură; nepoliticosul Mirăuță, care face în ciudă negustorilor
evrei declamând poezii antisemite, dar nu se obosește prea mult
cu școala; Trăsnea, care nu putea învăța gramatica decât
memorând întregul manual, fiind foarte supărat din cauza
înlocuirii alfabetului chirilic românesc cu cel latin; Zaharia
„Gâtlan” Simionescu, un lingușitor care poate convinge adulții
să-i tolereze gesturile îndrăznețe; Buliga,un preot dedat
consumului de alcool și petrecerilor, care binecuvintează
petrecerile întregului grup. Gălăgioasa companie parcurge

39
crâșmele din și de lângă oraș, escapadele lor fiind punctate de
gesturi licențioase, flirturi și chiar furturi din prăvălii. Autorul
menționa în treacăt și o relație a sa cu fiica unui preot, care
devine prima sa iubită.
Povestirea se concentrează și pe farsele jucate de el și de
alții, ca pedeapsă pentru prietenii despre care credea că nu împart
merindele pentru Crăciun. Aceste farse se folosesc de „poște”,
instrumente anume făcute pentru a arde degetele de la picioare
ale victimei în timpul somnului; utilizarea lor face ca victimele
să plece din casă una câte una. Ultima asemenea încercare
conduce, totuși, la o ceartă între cele două tabere, atât de
zgomotoasă încât vecinii cred că a izbucnit un incendiu sau că
au atacat trupele imperiale staționate în Fălticeni (prezență
militară concomitentă cu Războiul Crimeei și cu vacanța tronului
Moldovei). Cearta tinerilor se termină cu evacuarea tuturor din
casă, eroul mutându-se în gazdă la un fierar. Primăvara vine
vestea că școala de la Fălticeni se va închide, elevii urmând să
fie mutați la mănăstirea Socola din Iași. Capitolul se încheie cu
nesiguranța ce îi cuprinde pe elevi: unii hotărăsc să-și încerce
norocul la Socola până la începutul unui nou an școlar, iar alții
își abandonează definitiv șansele la o carieră preoțească34.

34
Ibidem.

40
 2.3.4. Partea a IV-a

Partea a patra a Amintirilor din copilărie debutează cu

prezentarea îndoielilor pe care le are Creangă privind plecarea
din Humulești înspre îndepărtatul Iași: „Ursul nu joacă de bună
voie” (p. 84). Naratorul descrie lucrurile cele mai dragi lui în
Humulești: peisajul („Ozana cea frumos curgătoare și limpede
ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului
de atâtea veacuri!” – p. 84), familia și tovarășii, obiceiurile locale
legate de petreceri și dans. Planurile sale de a rămâne acasă sau
de a se călugări sunt zădărnicite de mama sa, Smaranda, care
invocă reputația strămoșilor pentru a-l convinge să plece la
Socola și să-și facă un nume ca preot mirean.
Este relatată apoi călătoria de la Humulești spre capitala
moldoveană: Creangă și Gâtlan sunt pasagerii căruței cu cai a lui
Luca, vecinul și prietenul lor. Naratorul își amintește rușinea și
frustrarea pe care a simțit-o când a văzut că „zmeii” lui Luca
erau, de fapt, niște ,,smârţoagelel de cai (...) vlăguiţi din cale-
afară, şi slabi, şi ogârjiţi ca nişte mâţi de cei leşinaţi” (p. 88) și
descurajarea ce-i cuprinde pe el și pe Zaharia în fața
necunoscutului. Acest sentiment este accentuat și de remarcile
trecătorilor față de starea jalnică a atelajului, remarci care
sporesc în sarcasm pe măsură ce călătorii se apropie de

41
destinație. Sunt relatate, totodată, impresiile scriitorului față de
peisajul moldovenesc, dimpreună cu preferința sa pentru peisajul
montan dinspre vest, pe care căruța îl lăsa în urmă, în raport cu
zonele de pe malul stâng al Siretului (acolo unde, cum spune
Luca, ,,apa-i rea și lemnele pe sponci;i ar vara te înăduși de
căldură, și țânțarii te chinuiesc amarnic” – p.89). Capitolul și
volumul se încheie brusc cu o descriere a elevilor din toate
școlile Moldovei adunați în curtea mănăstirii Socola.
,,Nimbul de basm încercuiește câteva principale figuri
din carte acrezută numai a copilăriei, fiindcă despre ea vorbește
îndeosebi; dar Amintirile sunt cartea copilăriei unui neam, în
care primitivitatea se zbate comprimată. Câteva acte de viață ale
eeroilor prelungesc umbra căzută din basm peste figurile lor
reale”35. Monografice prin autenticul lor, Amintirile evocă o
galerie eroică, deposedată de atributele mitice, deoarece zeii s-
au umanizat până la identificare cu oamenii.

2.4. Aspecte ale artei narative

Ion Creangă se individualizează în literatura romană prin

stilul său unic, original de a povesti. În rândurile care urmează

35
vezi Titus Moraru, Călin Manilici (coord.), Literatura română. Crestomație
de critică și istorie literară, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983.

42
ne propunem să evidențiem două aspecte: de ce arta narativă a
lui Creangă are această particularitate / originalitate și cum se
realizeaza această artă.
,,Marele povestitor” utilizează o varietate de mijloace
tipice în limbajul prozei sale, ilustrând o mare parte din energia
expresivă a graiului nostru: ,,Imaginile, metaforele, comparațiile
(...) sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului, expresii scoase
din marele rezevoriu al limbii”.36
Mai mult decât atât, expresiile tipice reprezintă, de fapt,
,,mijloacele unui artist individual”, nu ale unuia impersonal,
deoarece el zugrăvește în paginile Amintirilor și nu numai o
natură rustică și jovială, folosind forme ale oralității grefate pe o
înzestrare individuală, jovialitate și vervă.
Astfel, se reamrcă finalul ritmat al frazelor: ,,în
zburdalnica vârstă a tinereții” (p. 84)37; ,,până ce nu ne zgâriau
și ne stupeau, ca pe noi” (p. 33); ,,cu un car încărcat cu lodbe de
fag” (p. 62) etc.
Un loc aparte îl ocupă frumoasele cadențe ale unor unități
ritmice mai lungi sau mai scurte, care compun ample structuri

36
vezi Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, București, Editura Albatros,
1977, p. 101.
37
exemplele utilizate în text din opera Amintiri din copilărie sunt excerptate
din Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri, București, Editura
Humanitas, 2013.

43
sonore, putând fi reprezentate grafic după cum urmează: ,,Dragu-
mi era staul nostru / cu Ozana cea frumos curgătoare / și limpede
ca cristalul, / în care se oglindește cu mâhnire / Cetatea
Neamțului; / de-atâtea veacuri” / Dragu-mi era tata și mama, /
frații și surorile, / și băieții satului, / tovarășii mei din copilărie, /
cu cari în zilele geroase de iarnă, / mă desfătam pe gheață și la
săniuș; / iar vara / în zilele frumoase de sărbători”.38
Pe de altă parte, Creangă nu este adeptul unor ample
pasaje descriptive peisagistice. În Amintiri se pot remarca
Cetatea Neamțului ,,îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger” (p.
56) sau munții nemțeni, ,,uireșii munți, cu vârfurile ascunse în
nouri, de unde purced izvoarele și se revarsă pârăiele cu
repejune, șopotind tainic, în mersul lor neîncetat, și ducând,
poate, cu sine multe-multe patimi și ahturi omenești, să le înece
în Dunărea măreață”. (p. 89).39
Autorul pune, în schimb, accent pe portretul fizic; de
exemplu, Davidică, flăcăul de la munte, îi rămâne fidel în
memorie cu a sa ,,barbă în furculiţă şi favoriţe frumoase, cu
pletele creţe şi negre ca pana corbului, cu fruntea lată şi senină,

38
Tudor Vianu, în lucrarea citată mai sus, face analiza ritmică a unei stfel de
,,perioade crengiste”, în care membre de 8-12/15 silabe alternează cu membre
de 5/2-7 silabe: Arta prozatorilor români, p. 104-105.
39
Idem, ibidem, p. 107: ,,...Ion Creangă nu este un descriptiv colorat, în felul
lui Alecsandri”.

44
cu sprâncenele tufoase, cu ochii mari, negri ca murele şi
scânteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la
stat, lat în spete, subţire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, uşor
ca o căprioară şi ruşinos ca o fată mare...”. (p. 63-64).
De subliniat și descrierile vii ale scenelor de mișcare de
o mare intensitate dinamică: ,,Şi nebuna de mătuşa Mărioara,
după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe urma mea,
pănă la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l
sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte, şi ea
după mine pănă-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de
sărit; pe de lături iar gard, şi hârşita de mătuşă nu mă slăbea din
fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Şi
eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pănă ce dăm cânepa
toată palancă la pământ...” (p. 40-41).
Putem spune că unicitatea geniului său oral izvorăște,
așadar, din puterea de a evoca viața însăși.
George Călinescu afirma că: ,,După unii, Creangă ar fi
un țăran. Țăran și nu prea, decât doar la fire, cât despre intelect,
corespondența, polemicile lui dezvăluie un mânuitor sigur de
idei într-o limba tehnică și fără pată. Creangă e mai deștept decât
pare. Ceea ce-i lipsește e o cultură complexă, ramificată, dar cât
știe știe bine. (…) Creangă e un om deștept, luminat cu puține
cărți, înțelegând mai bine decât cei cu multe cărți și păstrând o

45
slavă exagerată pentru cei învățați. E un șiret patriarhal, ca și
Ioan Neculce, care și acela vorbește de «firea lui cea proastă»,
deși o crede deșteaptă.40 Mai mult decât atât, Călinescu arată în
numeroase exemple modul lui Creangă de a se exprima și de a
se comporta în diverse situații, iar acest lucru ne ajută să-i
înțelegem mai bine opera, deoarece el se transpune în operă,
fiind, pe rând, fiecare personaj în parte, ,,tot ce spun eroii lui
spusese el pe ulițele Iasului și în «Junimea»”. Urmatoarele
exemple, extrase din studiul lui Călinescu, arată jocul de cuvinte,
ironia, folosite de Creangă în limbajul cotidian: întrebat la
sfarșitul unui congres daca e pentru sau contra, el răspunde în
stilu-i caracteristic: ,,-Apoi eu, domnilor, – zise el în râsetele
tuturor – eu sunt «pentru contra»...41

2.5. Aspecte ale comicului și ale oralității

,,Natura şi cultura sunt cele două mari surse din care-şi

trag energiile creatoare oamenii de geniu, dar, la urma urmei, şi
oamenii obişnuiţi, cei mulţi şi necunoscuţi, dacă rostul lor pe
lume este să se împlinească armonios. Natura şi cultura, în

40
vezi George Călinescu, Ion Creangă, București, Editura Minerva, 1989, p.
184.
41
Ibidem, p 185-190.

46
înţeles adânc, de fapt una şi aceeaşi, organică, entitate de forţe
spirituale, mereu activă în viaţa unui popor, au prezidat la ivirea
lui Ion Creangă”42. Acesta reprezintă în istoria limbii literare de
la sfârşitul secolului al XIX-lea o direcţie care valorifică, în
diverse moduri şi, mai ales, cu diverse funcţii, limba vorbită.
Altfel spus, folosind elemente de limbă vorbită în creaţia
artistică, conferă stilului caracterul de ,,oralitate”. Această
oralitate nu rezultă din ,,copierea mecanică a limbii vorbite, ci
din transpunerea «stilizată » în textul scriptic a unor procedee
specifice limbii vorbite”43
Creangă se află în postura povestitorului popular, ,,care
stă pe laviţă”, închipuindu-şi un dialog cu ascultătorul şi cu sine
însuşi. Amintirile sunt sublime prin farmecul ,,spunerii”, dând
impresia că, mai degrabă, trebuie ascultate decât citite. Când
vorbesc personajele sau când vorbeşte autorul? Arta lui Creangă
îl cucerește pe cititor prin toate elementele de sugestie ale
graiului viu.
La nivel lexical, regăsim timbrul inconfundabil al
marelui povestitor care se bizuie pe formula oralității populare.
Ceea ce impresionează este bogăția de cuvinte și de sensuri pe

42
vezi Ion Rotaru, Prefață la vol. Ion Creangă – Amintiri. Povești. Povestiri,
București, Editura Ion Creangă, 1977, p. 5.
43
Boris Cazacu, ,,Limbă vorbită, limbă scrisă, stil oral”, în Studii de poetică
și stilistică, București, Editura pentru Literatură, 1966, p. 36.

47
care o conține vorbirea autentic populară, redată de scriitor în
toată strălucirea ei: ,,tină”; ,,opsas”; ,,a sminti”; ,,a ridica casa în
slavă”; ,,opaiț”; ,,a smotoci”; ,,a da paiele”; ,,a face otrocol”;
,,curechi”; ,,a cosi în bătaie”; ,,a ține hangul”; ,,a se drâmboi”; ,,a
se sclifosi” etc.
În plan sintactic putem menționa utilizarea inversiunii,
care accentuează oralitatea povestirii, aducând un plus de
expresivitate la nivelul propoziției sau al frazei: ,,frumos era pe
atunci”; ,,minte ai, omule?”; ,,Mă mieram eu”; ,,Nici noaptea să
nu mă pot hodini” etc.
În ceea ce privește raporturile sintactice, se observă
aspectul predominant al coordonării, povestitorul legând faptele
unele de altele cu ajutorul conjuncției și: ,,Și, Doamne, frumos
era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi,
şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-
a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără
leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!” (p. 31).
Folosirea formelor de viitor popular contribuie la
nuanțarea conținutului: ,,că le-a trece lor zburdăciunea”; ,,când
or fi mai mari și i-or lua grijile (...) n-or scăpa de asta”.
Trebuie amintite și formele expresive de superlativ,
realizate în manieră populară: ,,un tărărboi de-ți ie auzul”; ,,vă
croiesc de vă merg peticile”; ,,făceam cu vârf și îndesate”.

48
 ,,Creangă n-a făcut el însuși aforisme ca marii moraliști,
are însă în cel mai înalt grad memoria proverbelor și zicalelor,
urmând în această direcție lui Negruzzi din «Păcală și Tândală»
și lui Anton Pann. Însă aceștia erau autori de hristoitii, pe când
Creangă nu urmărește decât jovialitatea, hazul, inculcat
paremiologic când nu te aștepți: «Vorba ceea: lucrul rău nu piere
cu una cu două»; «Vorba ceea: Lasă-l, măi! L-aș lăsa eu, dar vezi
că nu mă lasă el acum!»; «Vorba ceea: Golătatea încunjură, iară
foamea dă de-a dreptul!»; «Vorba ceea: Dă-i cu cinstea să piară
rușinea!»; «Vorba ceea: Arde focu-n paie ude»; «Vorba ceea:
Rău-i cu rău, dar e mai rău fără rău»; «Vorba ceea: A ajuns oul
mai cuminte decât găina!»; «Vorba ceea: Șede hârbu-n cale și
râde de oale»”.44
Originalitatea Amintirilor rezidă și în limbajul popular
plin de culoare, în stilul simplu și plin de umor. Acesta din urmă
izvorăște la Creangă atât din limbaj, dar și din situațiile în care
sunt puse personajele.
Comicul de limbaj rezultă din limbajul savuros al
personajelor și din comentariile pline de haz ale autorului (,,ne
trage câteva nașteri”; ,,aprinde-v-ar focul să vă aprindă”;
,,burzuluită” etc), din autoironie (,,căci eram și eu mărișor acum,

44
vezi Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, București,
Editura Univers, 1981, p. 144.

49
din păcate”), din zicători și formule populare (,,Drele pe podele
și bureți pe păreți, câte pene cu cucoși, atâția copii burduhoși” –
formulă menită să aducă ghinionul atunci când colindătorii nu
sunt primiți de gazde; ,,hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai
bine-i pare”), din expresii și cuvinte populare savuroase (,,hursuz
și pâclâțit”; ,,bun pocinog”; ,,am pârlit-o la fugă”; ,,hapsâna”
etc.).
De asemenea, diverse nepotriviri și rezolvarea
neașteptată a unor situații stârnesc voia bună. Relatarea mamei
legată de momentul când începe ,,a toca” la biserică este plină de
haz: apare astfel contrastul dintre smerenia mamei, fire
evlavioasă, și jocul copiilor imitând slujba religioasă cu obiecte
aflate la îndemâna lor (toaca în stative, însoțită de talanga de la
oi, cleștele și vătraiul), purtând în lod de odăjdiile preoțești
,,câte-o țoală în spate și câte un coif de hârtie în cap” și cântând
în locul imnurilor liturghice niște refrene adaptate, pline de umor
copilăresc: ,,Doamne, miluiește, popa prinde pește”.
Încărcate cu umor sunt și expresiile populare cu sens
figurat: ,,pughibale spurcate”; ,,le dai paiele”; ,,dacă nu v-am
săcelat astăzi, faceți otrocol prin cele mâțe și dați la om ca câinii
prin băț”; ,,ridicam casa în slavă”; ,,m-am săturat de voi ca de
mere pădurețe”; ,,le șmotream de le mergea colbul” etc.

50
 Autoironia scriitorului (,,Știa, vezi bine, soarele, cu cine
are de-a face”) și comentariul acid sub forma unei ironii ușoare,
indulgente (,,ca să nu-și prăpădească odorul!”) întrețin o
atmosferă plină de voie bună. O altă caracteristică a umorului lui
Creangă este umorul jovial, deoarece scriitorul râde împreună cu
personajele sale, ,,fără leac de supărare”, cum ar zice chiar el,
,,Căci la Creangă nu vorbesc numai eroii, când se întâlnesc,
vorbește însuși autorul ori de câte ori intervine; și intervine atât
de adesea și de oral, încât el devine personaj-centru (...). Iluzia
de viață se înalță dintr-un dialog veridic, dar mai cu seamă din
comentariul autorului, care încadrează acțiunea fiecăruia. De
caractere, cum se spune în studiile literare, nu poate fi vorba.
Lumea acestor eroi are un profil moral comun: e o lume
țărănească, de bun simț, cu chef de vorbă și chiar sporovăitoare,
cu haz și mucalită, șireată deși naivă”.45
Humuleșteanul poate fi considerat creatorul unui univers
lingvistic spectaculos, fiind un alchimist al limbii, care are
plăcerea cuvintelor şi a zicerilor şi, mai ales, acea voluptate de a
le experimenta punându-le în gura altora, ca un adevărat erudit,
un estet al filologiei.
Şi dacă în Amintiri oralitatea surprinde, în Poveşti
caracterul oral al scrierii este mult mai obişnuit, deoarece se

45
Vezi Al. Philippide, Op. cit., p. 287-289.

51
întâlnesc personaje de basm, acţiuni ireale combinate cu eroi
pământeni şi obiceiuri tradiţionale. Aşadar, opera lui Creangă
reprezintă o capodoperă a literaturii române, integrată în cea
universală, tocmai prin maniera ,,spunerii”. Creangă este un
stilist popular, rămânând în istoria literaturii române un geniu
inimitabil.

52
 CONCLUZII

Copilăria este acel tărâm de poveste, când soarele

zâmbește în fiecare zi unor pui de om ce râd necontenit. Oricare
om, atunci când vorbește cu un copil, devine el însuși copil.
Etapele vieții par de multe ori să ascundă sau să alunge spiritul
copilăresc, dar niciodată să-l facă să dispară – acolo în suflet,
copilul mereu va exista. Este valabil chiar și în cazul lui Ion
Creangă.
Evocarea copilăriei este o temă predilectă în scrierile
pentru copii, aceasta dând naștere celor mai cunoscute
capodopere din literatura română, dar din cea universală.
„Cel mai mare povestitor al românilor”, cum îl numea
Mihai Eminescu, situat printre cei patru clasici ai literaturii
noastre (alături de Eminesc, Slavici și Caragiale), datorită
caracetrului exemplar al scrierilor sale, Creangă a înzestrat
literatura română cu primul roman al copilăriei, în care autorul
este, în același timp, și povestitorul și eroul-copil. Amintiri din
copilărie este o carte de căpătâi pentru copiii de orice vârstă, dar
și pentru adulți. Considerată, din punct de vedre al speciei, roman
autobiografic, Amintirile reprezintă o operă de evocare a
copilăriei, amintirea devenind, din perspectiva autorului, o
ipostază de confirmare a maturității: ființa care se întoarce chiar

53
dacă numai cu gândul în universul copilăriei își recapătă
vitalitatea, se renovează emoțional, săvârșind un act aproape
istoric de înregistrare a evenimentelor.
Ion Creangă înfățișează copilăria veselă și nevinovată
sub semnul neastâmpărului băiețesc și al poznelor. Autorul, aflat
la vârsta maturității, conturează magistral istoria unei copilării
într-un mediu țărănesc autentic.
Tema copilăriei și a jocului este evidențiată cel mai bine
prin limbajul folosit de autor, prin tehnica narativă care-l face
mereu pe cititor să continue opera, stârnindu-i curiozitatea și
umorul în universul humuleștean care subsumează familia,
bucuriile, jocurile, fericirea, o existență într-o colectivitate
prietenoasă, o viață sub semnul tradiției care presupune și
sărbătoare, dar și muncă. Astfel, Amintirile lui Creangă
deplasează accentul de la individual la general, reliefând destinul
oricărui copil de a face bucuria și supărarea părinților și de a o
lua și el cu încetul pe același drum pe care l-au luat și-l vor lua
toți.
Întreaga operă îmbină zicători, proverbe, dar și expresii
populare care au menirea de a îmbogăți vocabularul copiilor.
Oralitatea stilului său este simţită la toate nivelele limbii,
humuleşteanul ştiind să valorifice un întreg arsenal lingvistic
aparţinând limbii populare. Mai mult decât atât, preferinţa pentru

54
simplitate, dragostea sa pentru oamenii din al căror mediu
provine, afecţiunea pentru clipele vârstei ,,vesele şi nevinovate”,
precum şi dorinţa sa de a înveseli un mare auditoriu îl determină
să prelucreze limba întregului popor, asociind cuvintele în aşa
fel încât efectul stilistic produs asupra ascultătorului să fie de o
intensitate aproape de absolut, dacă nu chiar absolut.
Amintirile nu prezintă nicio intenţie justificativă,
importanța creației nu rezidă doar din tema prezentată în operă
(copilăria în mediul rural), ci chiar din particularitățile de
construcție folosite de autor pentru crearea unui text umoristic,
dar, în același timp, deosebit de real.
Putem spune că textul are și o morală: în viaţă, la fel ca
într-un joc, trebuie respectat un echilibru. În cazul operei lui
Creangă morala este atenuată de hazul autorului, de notele
comice, chiar şi în momentele dramatice, autorul, cu mult talent,
readucând textul pe coordonatele râsului. Umorul și ironia sunt,
de fapt, masca sub care autorul își ascunde sensibilitatea.
Originalitatea Amintirilor este dată, așadar, și de prezența
comicului sub două dintre formele sale importante, menționate
mai sus. De exemplu, comicul de situație este excelent ilustrat în
fragmentul La cireșe, care produce umorul atât prin harul de
povestitor al lui Creangă (dovedit din plin în relatarea
confruntării directe dintre Nică și mătușa Mărioara), cât și prin

55
trecerea de la glumă la lucruri aparent serioase (ca în finalul
episodului, când vorbește despre alte întâmplări care au fost date
uitării sau de strădania sa zadarnică de a nu mai de ,,peste vreo
pacoste”).
Mai mult decât atît, hazul rezidă și în contrastul dintre
cuvintele lui Nică și gândurile sale reale sau din aprecierile
autoironice sau ironice asupra intențiilor sale sau a faptelor
petrecute.
Comicul de limbaj este și el admirabil ilustrat prin
zicători, proverbe (utilizate pentru a ironiza unele însușiri ale
personajelor sau unele întâmplări), prin cuvinte și expresii cu
sonoritate stranie sau valoare expresivă deosebită.
Așadar, prin îmbinarea armonioasă a diverselor tipuri de
comic, apelând la diverse mijloace de realizarea a umorului și a
ironiei, Creangă valorifică una dintre cele mai importante
trăsături ale operei sale, care a înscris-o în universalitate, hazul
și voia bună izvorând din aproape fiecare întâmplare relatată.
Astfel, putem concluziona că acest umor jovial de tip
țărănesc este una dintre trăsăturile emblematice ale operei sale,
alături de universul uman și social aparte, reînviat cu nostalgie
pentru a înlătura ,,urâcioasa întristare” a prezentului omului
matur prin imersiune în universul fericit al copilăriei de altădată.

56
 Alături de rememorarea subiectivă și emoțională a
,,vârstei de aur” a copilăriei, opera se remarcă și prin galeria
tipologică numeroasă, ce cuprinde tipuri reprezentative de
personaje individualizate prin trăsături pregnante: tipul
bătrânului înțelept (David Creangă, Părintele Duhu), al
bătrânului hâtru (moșneagul care eliberează pupăza), al
gurmandului (Oșlobanu), dar și al zgârcitului (Mogorogea).
Autorul așază alături de numele personajului și o sintagmă
reprezentativă, sintetizatoare, după modelul metaforei homerice:
popa Oșlobanu este un om ,,hursuz și pâclișit”, Trăsnea –
,,cumplit meșteșug de tâmpenie” ș.a. În schimb, mamei sale,
Smaranda Creangă, sau lui Davidică, flăcăul de la munte, le
alcătuiește portrete ample și elogioase, într-un stil epopeic,
autorul vizând conturarea unor portrete generice, universale.
Prin urmare, în deplin acord cu observația criticului
Pompiliu Constantinescu, putem afirma faptul că ,,secretul
«Amintirilor», între toate vârstele de cititori, este omenescul
figurilor și al sentimentelor evocate; este un fel de poezie
veridică a vieții, care se degajă dintre fapte și psihologii.
Încadrată într-o ereditate și o sumă de tradiții, Creangă exprimă
acel echilibru clasic dintre aspirație și posibilitatea de realizare
pe care îl naște structura milenară a satului și orizontul lui moral
de un precis contur”.

57
 Amintiri din copilărie nu este doar o simplă culegere
folcloristică, Creangă nu este un simplu povestitor popular, chiar
dacă mai talentat şi mai plin de umor, ci opera reprezintă o
adevărată capodoperă a realismului românesc, iar Creangă este
un ,,miracol al geniului popular”, un creator de artă originală.
Din punct de vedere structural, reținem următoarele
trăsături: opera este structurată în patru capitole, care urmăresc
destinul personajului principal (Nică) în relație cu părinții, cu
rudele și cu tovarășii, cu lumea Humuleștiului, cu școala de la
Fălticeni, dar și cu dureroasa despărțire de origini; personajul
este și narator; fiecare capitol de deschide cu un fragment retoric;
aproape toate personajele întruchipează tipuri umane, principalul
mijloc de caracterizare constituindu-l metaforele ,,homerice”;
autorul conturează portrete paremiologice, caricaturale sau care
urmăresc detaliul solemn; cele patru micronarațiuni care compun
subiectul operei au caracter autonom; oralitatea stilului se
caracterizează prin: autoironie, construcții frazeologice,
interjecții, cuvinte și expresii populare, diminutive ș.a.; în ceea
ce privește stilul, menționăm: frazele rimate, descrierile poetice,
metaforele populare, invențiile stilistice.
De asemenea, de punctat și caracterul liric al confesiunii,
autorul adresându-se unui interlocutor care nu este neglijat nicio
clipă, legătura menținându-se atât prin mijloace ale adresării

58
directe, cât și prin ,,complicitatea” creată între povestitor și
cititor sau prin tendința de fixare a narațiunii într-un prezent
continuu.

59
 BIBLIOGRAFIE:

1. Boldea, Iulian, ,,Istoria literaturii ca vocație și

provocare”, în Apostrof, anul XX, nr. 1 (224), 2009.
2. Cazacu, Boris, ,,Limbă vorbită, limbă scrisă, stil oral”
în Studii de poetică şi stilistică, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1966.
3. Călinescu, George, Ion Creangă, București, Editura
Minerva, 1989.
4. Călinescu, George, Ion Creangă (viața și opera),
Colecția ,,Biblioteca școlarului”, București-Chișinău, Editura
Litera Internațional, 1998.
5. Călinescu, George, Istoria literaturii române:
compendiu, București-Chișinău, Editura Litera Internațional,
2001.
6. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la
origini pînă în prezent, ediția a II-a, revăzută și adăugită, ediție
și prefață de Al. Piru, București, Editura Minerva, 1982.
7. Conisiliul Național pentru Curriculum, ,,Programa
școlară pentru limba și literatura română. Clasa a III-a”,
București, 2005.
8. Constantinescu, Muguraș, ,,Figures et représentations
du vieillir et de la vieillesse dans les contes de Ion Creangă”, în

60
Montandon, Alain, Figures du vieillir, Clermont-Ferrand,
Presses Universitaires Blaise Pascal, 2005, p. 59-71, ISBN 2-
84516-281-2.
9. Coteanu, Ion, Gramatică, stilistică, compoziţie,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1990.
10. Creangă, Ion, Amintiri din copilărie. Povești.
Povestiri, București, Editura Humanitas, 2013.
11. Creangă, Ion, Amintiri. Poveşti. Povestiri, Bucureşti,
Editura Ion Creangă, 1977.
12. Dișa, M., Opera lui Ion Creangă în literatura pentru
copii, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2011.
13. Dumitrescu – Buşulenga, Zoe, Ion Creangă,
Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963.
14. Djuvara, Neagu, Între Orient și Occident. Țările
române la începutul epocii moderne, București, Editura
Humanitas, 1995.
15. Grigurcu, Gheorghe, ,,Ion Creangă între natură și
cultură”, în România literară, nr. 44, anul 2004,
accesată online
http://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/ion_creang_ntre_nat
ur_i_cultur în 02.05.2021.
16. Ibrăileanu, Garabet, Povestirile lui Creangă în
Opere, 2, Bucureşti, Editura Minerva, 1975.

61
 17. Iordan, Iorgu, ,,Creangă scriitor național în Gazeta
literară”, nr. 51, București, 1964.
18. Iordan, Iorgu, Limba literară (studii şi articole),
Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1977.
19. Iordan, Iorgu, ,,Limba lui Creangă” în Limba literară,
Craiova, Editura Scrisul românesc, 1977.
20. Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în
secolul al XIX – lea, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1983.
21. Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în
secolul XX (1900 – 1950), București, Editura Ştiinţifică, 1991.
22. Manea, Norman, Plicuri și portrete, Iași, Polirom,
2004.
23. Manolescu, Nicolae, ,,Romane uitate”, în România
Literară, nr, 34, anul 2006.
24. Manilici, Călin, Moraru, Titus (coord.), Literatura
română. Crestomație de critică și istorie literară, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1983.
25. Marcu, Luminița, ,,O monografie spectaculoasă”, în
România Literară, nr. 21, anul 2000.
26. Mihaescu Mirela, Pacearcă Ștefan, Dulman Anița,
Alexe Crenguța, Brebenel Otilia, Manualul de LIMBA ȘI

62
LITERATURA ROMÂNĂ pentru clasa a III-a , semestrul II,
Editura INTUITEXT, 2016.
27. Mitrache, Gheorghe, Ion Creangă comentat de …,
București, Editura Recif, 1996.
28. Andrei Cornelia, Bălan Constanța, Stan Nicolae,
Caietul Elevului, ”Limba și Literatura română” , Clasa a III-a,
semestrul II, Editua Corint, 2020.
29. Munteanu, George, Istoria literaturii române. Epoca
marilor clasici, București, Editura Didactică și Pedagogică,
1980.
30. Munteanu, George, Introducere în opera lui Ion
Creangă, București, Editura Minerva, 1976.
31. Ornea, Zigu, Junimea și junimismul, Vol. II,
București, Editura Minerva, 1998.
32. Philippide, Al., (coord.), Istoria literaturii române,
III, București, Editura Academiei, 1973.
33. Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la
început până azi, București, Editura Univers, 1981.
34. Programa Școlară în vigoare 2018 și Curriculum
învățământ primar 2017-2018.
35. Rotaru, Ion, Analize literare şi stilistice, București,
Editura Ion Creangă, 1974.

63
 36. Stoenescu, Arina, „All Those Images”, în Plural
Magazine, Institutul Cultural Român, Nr. 30, 2007
37. Tohăneanu, G.I., Drincu, Sergiu, (coord.), Studii de
limbă şi stil, Timişoara, Editura Facla, 1973.
38. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, București,
Editura Albatros, 1977.
39. Vianu, Tudor, Scriitori români, Vol. II, București,
Editura Minerva, 1970.
40. Vianu, Tudor, Studii de poetică şi stilistică, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1966.
41. Vianu, Tudor, Studii de stilistică, Bucureşti, Editura
Didactică și Pedagogică, 1968.
42. Voncu, Răzvan, „Copilăria: o recuperare
postmodernă”, în Sud-Est Cultural, nr. 2, 2009.
43. Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Dicţionarul
scriitorilor români (A – C), Bucureşti, Editura Fundației
Culturale Române, 1995.

64
 WEBOGRAFIE:

http://abcjournal.ulbsibiu.ro/Anca%20Muresan.html –
accesat în 02.05.2021.
https://pdfcoffee.com/amintiri-din-copilarie-pdf-
free.html - accesat în 06.05.2021.
https://www.concursurilecomper.ro/rip/2016/februarie2
016/13-PopDinaClaudia-
COMICUL_LA_ION_CREANGA.pdf - accesat în 03.05.2021.
https://pdfcoffee.com/amintiri-din-copilarie-pdf-
free.html - accesat în 03.05.2021.
https://www.profesorinromania.ro/2021/03/12/ion-
creanga-un-clasic-al-literaturii-romane/ - accesat în 25.05.2021.
https://www.scribd.com/doc/41907002/Amintiri-Din-
Copilarie - accesat în 02.05.2021.
https://www.scribd.com/doc/109083314/Calinescu-
George-Viata-Si-Opera-Lui-Ion-Creanga-Cartea - accesat în
02.05.2021.
https://www.scribd.com/document/419568679/Arta-
Narativa-La-Ion-Creanga-Referat - accesat în 02.05.2021.

65
 CUPRINS

INTRODUCERE ....................................................................... 3
CAPITOLUL 1 .......................................................................... 7
Ion Creangă, viața și opera - prezentare generală ...................... 7
1.1. Aspecte generale ............................................................. 7
1.2. Receptarea în rândul criticii literare românești ............. 11
1.3. Influența lui Ion Creangă asupra autorilor .................... 16
CAPITOLUL Ⅱ ........................................................................ 19
Amintiri din copilărie - analiză generală.................................. 19
2.1. Considerații generale..................................................... 19
2.2. Amintiri din copilărie – etapele publicărilor ................. 24
2.3. Compoziție și structură ................................................. 26
2.3.1. Partea I ................................................................... 29
2.3.2. Partea a II-a ............................................................ 32
2.3.3. Partea a III-a ........................................................... 37
2.3.4. Partea a IV-a........................................................... 41
2.4. Aspecte ale artei narative .............................................. 42
2.5. Aspecte ale comicului și ale oralității ........................... 46
CONCLUZII ............................................................................ 53
BIBLIOGRAFIE: ..................................................................... 60
WEBOGRAFIE: ...................................................................... 65

66