Copilăria în operele scriitorilor români

Din fericire există  pe lume: COPILĂRIA… Vârsta celei mai pure sincerităţi, a celei
mai depline libertăţi, vârsta fără graniţe, vârsta la care toţi suntem frumoşi şi puri ca o icoană.
Copilăria, ca stare sufletească, este o permanenţă a vieţii noastre .Acest adevăr
psihologic fundamental este subliniat şi de George Călinescu.,, Copilăria nu
dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele
vieţii noastre.” 1 
Evocarea copilăriei este o temă predilectă în scrierile pentru copii, aceasta dând naştere
celor mai cunoscute capodopere din literatura română.
Mă încântă tema şi voi motiva opţiunea:
Copilăria este ,,vârsta de aur” din periplul omului pe pământ şi privită ca etapă este o
fază provizorie, de pregătire pentru lansarea în maturitate.
Aşadar, copilăria a constituit o temă mereu reluată şi de marii noştri scriitori, de la cei
din generaţia paşoptistă la marii clasici şi de la creatorii interbelici la cei contemporani.
,,Cel mai mare povestitor al românilor”, cum îl numea Eminescu, Creangă, a înzestrat
literatura română cu primul ,,roman” al copilăriei, în care autorul este în acelaşi timp şi
povestitorul şi eroul –copil. ,,Amintiri din copilărie” este o carte de căpătâi pentru copiii de
orice vârstă, ca şi pentru maturi. Ion Creangă înfăţişează copilăria veselă şi nevinovată, sub
semnul neastâmpărului băieţesc şi al poznelor: ,,Aşa eram eu la vârsta copilăriei, la vârsta
cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii de când lumea şi pământul.” Autorul povesteşte
istoria unei copilării în mediul ţărănesc(Humuleşti), la vârsta maturităţii. Îşi lărgeşte sfera de
sensibilitate şi înţelegere, se complică sufleteşte şi se formează ca om.
Adevăratul univers al copilăriei, însă, este cel privit din interior, din perspectiva
eroului narator aflat la vârsta copilăriei. El este creionat din întâmplările la care este martor
sau pe care le iniţiază, trasmise cititorului prin monologul eroului-copil. Din acest unghi
privind, Creangă este creatorul psihologiei copilului crescut la sat.
George Călinescu spune despre marele povestitor: ,,Forţa lui Ion Creangă stă în
capacitatea de a sugera farmecul neegalat al vârstei. El nu are de spus despre copilărie mai
mult decât alţii, o spune însă mai altfel. Chiotul lui este mai plin, sună ca o voce minunată,
distinsă, într-o gloată”.
De copilărie, ca de o vârstă a fericirii, îşi aminteşte şi Mihai Eminescu:
,,Fiind băiet, păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-ascult cum apa sună-ncetişor,
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venia adormitor;
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.” 
În aceeaşi tonalitate Eminescu îşi pune întrebarea: ,,Unde eşti copilărie cu pădurea ta
cu tot?” Poetul îşi aduce aminte şi de satul natal Ipoteşti, unde l-au încântat:
,,Poveşti şi doine,ghicitori, eresuri
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri.’’
Dacă Mihai Eminescu evocă duios propria copilărie în spaţiul său poetic de neegalat,
dacă Ion Creangă ne zugrăveşte copilul săteanului obişnuit, în universul său asemeni unui
,,clopot vast, în care omul nu se poate sufoca, dar nici rătăci”, după cum observa criticul
Pompiliu Constantinescu, fiind în acelaşi timp povestitorul şi eroul-copil, I.L.Caragiale
prezintă în cele două schiţe: ,,Vizită’’ şi ,,Domnul Goe’’ portretul copilului aparţinând
familiilor înstărite şi urmările unei educaţii greşite. Cei doi eroi sunt ridiculizaţi de marele
dramaturg.
Prietenul lui Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, evocă şi el în schiţele sale:
,,Bunicul’’ şi ,,Bunica’’ atmosfera de basm a copilăriei. Acest vis se destramă, însă, odată cu
studiul la şcoala Domnului Vucea, unde bătăile şi umilinţele provoacă traumatisme sufletului
de copil.
În schimb, în ,,Dumbrava minunată’’ se prezintă personajul-copil într-o împletire a
realului cu fantasticul. Lizuca adoarme în dumbrava din pădure şi se visează în lumea
basmelor. Ea îşi transferă necazurile ei din viaţa reală. Toate acestea îl farmecă pe micul
cititor, îi dezvoltă imaginaţia şi gustul estetic.
Astfel, imaginea copilăriei în literatura română a fost prezentată nu numai sub aspect
poematic, ci şi sub acela al dificultăţilor de creştere şi adaptare la mediul şcolar. În acest
sens, Mircea Sântimbreanu este preocupat de felul cum copilul, ajuns şcolar, depune eforturi
pentru a se adapta noului mediu social, care-i limitează libertatea absolută, cunoscută la
vârsta şcolarităţii.
Volumele sale de schiţe: ,,Cu şi fără ghiozdan”; ,,Sub lupă”;,,Recreaţia mare”; Schiţe
vesele”;,,Caramele cu piper”ş.a. conţin o bogată tipologie a elevului zilelor noastre şi
dintotdeauna, într-un ton satiric de neconfundat. Schiţele lui Sântimbreanu contribuie la
formarea unor trăsături pozitive de caracter. De cele mai multe ori îşi cenzurează duioşia,
păstrând o atitudine de indiferenţă.
  Din toate exemplele date şi din multe altele care s-ar putea da, e bine să învăţăm să
rămânem de-a pururi copii, socotind că acest minereu sufletesc e o fărâmă tainică de
dragoste, un gând gata să zboare ca o buburuză ţinută în palmă, o năzuinţă, o sclipire de vis,
ochi de copil ce se deschid şi privesc uimiţi viaţa – aceasta e cu adevărat copilăria.