'Amintiri din copilarie',

de Ion Creangă
- comentariu literar

'Amintiri din copilarie' constituie opera de maturitate a lui Creanga' - acest 'Homer al nostru' -
cum l-a numit Garabet Ibraileanu. Primele trei parti au aparut in revista 'Convorbiri literare', iar a
patra a vazut lumina tiparului postum, in 1892. In acelasi an opera a aparut la si la Iasi, in
volum.
Roman al varstei celei fericite, avand ca tema principala 'copilaria copilului universal',
cartea este in acelasi timp o monografie a mediului ambiant, a vietii satului romanesc de la
jumatatea secolului trecut, cu obiceiuri si traditii fixate printr-o existenta milenara, cu institutiile
lui: scoala, armata, biserica.
Scriitorul nareaza la persoana I peripetiile lui Nica,de cand acesta 'a facut ochi', pana cand - aflat
in pragul adolescentei - ajunge la Seminarul de la Socola, scos cu greu din lumea satului 'ca ursul
din barlog''. De aici rezulta impresia ca 'Amintirile' sunt un lung monolog, in care Creanga este
actor si personaj totodata.
Aceasta opera memorialistica a lui Creanga se bazeaza pe alternanta dintre atitudinea
evocatoare a scriitorului matur, care face efortul intoarcerii in timp, pentru a reanvia din amintire
varsta de aur a copilariei, si dintre identificarea lui pana la un punct cu Nica. De aceea opera pare
sa aiba doi povestitori: unul este Creanga-scriitorul, 'badea Ion' - cum se autodenumeste, iar
celalalt este Nica, cel 'vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea
sa'.
Rememorarea se face cu dezinvoltura si este subliniata de Creanga insusi in expresii ca '
stau cateodata si-mi aduc aminte' , ' si-mi aduc bine aminte' , 'ma gandesc' si altele . Omul matur
se identifica pana la un punct cu mentalitatea varstei de aur, pe care o priveste cu simpatie si
umor.
Creanga nu reînvie anii copilariei, ci copilaria in sine : „Hai mai bine despre copilarie sa
povestim - spune el - caci ea singura este vesela si nevinovata'. Copilaria este pentru Nica varsta
de aur, cea a lipsei de griji: 'Ce-i pasa copilului cand mama si tata se gandesc la neajunsurile
vietii, la ce poate sa le aduca ziua de maine, sau ca-i framanta alte ganduri pline de ingrijire?'
 Scriitorul retine cu precizie doar data a trei evenimente : 'cinstita holera de la '48', ziua
sfintirii in 1852 a paraclisului din biserica spitalului din Tg.Neamt si a deschiderii scolii
domnesti de acolo in prezenta domnitorului Ghica si ziua plecarii - in toamna lui 1855 - la
Seminarul de la Socola. Rememorand ispravile unui copil de 13-14 ani, Creanga a creat primul
roman al copilariei taranesti din literatura noastra, a redat atmosfera si farmecul varstei de aur a
omului dintotdeauna si de pretutindeni, a 'copilului universal'. De fapt scriitorul insusi
marturiseste: 'Asa eram eu la varsta ceea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cand e lumea
asta si pamantul'.

Desi pare a se abate adesea de la subiect, desi da impresia ca face un montaj narativ liber,
Creanga povesteste evenimentele din viata lui Nica in ordinea lor cronologica, punand accent pe
amanuntele semnificative, pe acele 'evenimente de cunoastere', care l-au ajutat pe copil sa se
formeze ca om.
Nica parcurge cateva varste, de la anii copilariei celei fara de griji, cu harjoane si nazbatii
memorabile, pana la plecarea adolescentului , devenit acum 'Ion' - in harabaua lui mos Luca - la
Seminarul de la Socola. Este o copilarie obisnuita si de aceea scriitorul nu poate spune mai mult
decat au spus altii, dar meritul lui Creanga consta in capacitatea de a sugera farmecul acestei
varste.
In partea I-a este evocata trecerea lui Nica prin scolile din Humulesti si Brosteni.
Scriitorul isi aminteste de prima sa scoala, deschisa de parintele Ioan de sub deal in chilia
bisericii, de badita Vasile, de Smarandita popii, de 'calul balan' si de 'Sf.Nicolai, facatorul de
vanatai', de prinderea mustelor cu ceaslovul, de zilele de 'procitanie', in care greselile scolarilor
erau insemnate pe o 'dranita' si pedepsite, de prinderea la oaste cu arcanul a baditei Vasile, de
discutiile dintre parinti pe tema invataturii lui Nica, de plecarea - impreuna cu bunicul David
Creanga din Pipirig si cu Dumitru, 'fratele mamei cel mai mic' - la scoala lui Alecu Balos din
Brosteni.
Sunt evocate apoi episodul umplerii de raie capreasca, patania cu stanca pravalita peste cocioaba
Irinucai si fuga cu pluta a celor doi baieti pana la Pipirig.
Partea a doua se opreste asupra casei parintesti, evocand chipul mamei si pataniile din
Humulesti. (uratul la casa popei Oslobanu, smantanitul oalelor, vizitele la mos Chiorpec
ciubotarul, furatul cireselor, al pupezei din tei, intamplarea de la scaldat).
 Partea a treia, dupa evocarea Humulestilor, marcheaza o alta varsta a lui Nica, tinand de
formatia lui scolara. Il vedem elev la scoala domneasca din biserica spitalului din Tg.Neamt,
invatand cu parintele Isaia Duhu , apoi la 'scoala de popi' din Falticeni, unde sta in gazda la Pavel
ciubotarul. Creanga isi aminteste de eforturile aproape dramatice ale colegilor sai de a invata
gramatica, acel 'cumplit mestesug de tampenie' , de petrecerile tineresti , de conflictele dintre
colegii ce stateau la aceeasi gazda.
Partea a IV-a nareaza plecarea lui Nica la Seminarul de la Socola, care marcheaza de fapt
iesirea din copilarie, plecarea spre o lume straina si neprimitoare. Povestirea se desfasoara
aparent la intamplare, asa cum momentele si figurile de demult revin in amintirea povestitorului.
Dar acesta leaga cu mestesug firele actiunii, incat episoadele se incheaga in unitati narative de
sine statatoare, putand fi chiar desprinse din context.
Folosind tehnica povestirii in povestire, Creanga evoca peripetiile lui Nica in stransa
legatura cu meleagurile natale. El insusi marturiseste : 'Vreau sa-mi dau seama despre satul
nostru , despre copilaria petrecuta in el si-atata-i tot'.
Scriitorul rememoreaza elementele specifice vietii humulesctenilor ca: iarmarocul, munca la
sumane, claca, hora, scoala, sarbatorile, bolile, traditiile si obiceiurile, cantecele etc.
Evocarea Humulestiului revine ca un laitmotiv la inceputul fiecarei parti a 'Amintirilor'.
In prima parte Creanga reconstituie din memorie imaginea gospodarilor humulesteni si a satului
natal, ca asezare intemeiata, nesupusa vicisitudinilor timpului. Astfel Humulestiul este prezentat
ca un 'sat vechi, razesesc, cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau
a invarti si hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate partile, cu biserica frumoasa si
niste preoti, si dascali, si poporeni ca aceia, de faceau mare cinste satului lor'. Regretul si
nostalgia naratorului sunt cu atat mai puternice, cu cat aceste minunatii ale trecutului au disparut
pentru totdeauna: 'Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce oameni mai erau in partile
noastre pe cand incepusem si eu, dragalita-Doamne, a ma ridica baietas la casa parintilor mei, in
satul Humulesti, din targ drept peste apa Neamtului ; sat mare si vesel, impartit in trei parti, care
se tin tot de una..
Universul humulestean revine la inceputul partii a doua, dar accentul cade de data aceasta
pe casa parinteasca - simbol al varstei fericite - vazuta aievea cu ochii celui care abia incepuse 'a
merge copacel'.
Casa parinteasca si familia sunt vazute exclusiv din perspectiva copilului, care retine in special
locurile de joaca: ' stalpul hornului, de care lega mama o sfara cu motocei la capat, de crapau
matele jucandu-se cu ei', sau cuptorul pe care se ascundeau copiii cand se jucau 'de-a mijoarca si
alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc'.
Parintii, fratii si surorile, prietenii si tovarasii de joaca ai lui Nica insufletesc evocarea. In acest
mediu propice al familiei si al satului natal copilaria este vazuta ca un timp al bucuriei depline si
al jocurilor fara sfarsit, traite din plin de copilul de atunci : 'Si, Doamne, frumos era pe atunci,
caci si parintii, si fratii, si surorile imi erau sanatosi, si casa ne era indestulata, si copiii si copilele
megesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi, si toate imi mergeau dupa plac, fara leac de
suparare, de parca era toata lumea a mea'.
Copilaria petrecuta in Humulesti este un timp al neastamparului si al poznelor pline de
haz.
Evocand patania cu pupaza, cu ciresele, intamplarea de la scaldat sau pe cea din seara Sfantului
Vasile de la casa popei Oslobanu, Creanga reinvie chipuri de sateni ca matusa Marioara, mos
Vasile - 'fratele tatei cel mai mic - , ciubotarul Chiorpec, popa Oslobanu etc, dar si figura mamei,
a tatalui sau a bunicului David Creanga din Pipirig.
Imaginea Humulestiului revine la inceputul partii a III-a, scriitorul notand cu mandrie ca
acesta 'nu-i un sat laturalnic si.lipsit de privelistea lumii', ci este inconjurat de 'locuri vrednice de
amintire', ca Cetatea Neamtului ori manastirile Agapia si Varatec.
Sentimentul solidaritatii cu vatra humulesteana va fi reluat pregnant la inceputul partii a
patra. Aici Creanga evoca despartirea lui Nica de Humulestii anului 1855, cand - 'la staruinta
mamei' - este obligat sa plece, impreuna cu Zaharia lui Gatlan, la Seminarul de la Socola. Trei
comparatii de tip popular, topite in trei circumstantiale de mod antepuse, subliniaza puternica
legatura sufleteasca dintre Nica si satul din care nu voia sa plece ' cum nu se da scos ursul din
barlog, taranul de la munte stramutat la camp si pruncul dezlipit de la sanul mamei'.
Observam ca natura nu ocupa un loc important in opera lui Creanga. Natura-peisaj este accesorie
in creatia sa. Un singur episod mai lung poate fi incadrat in peisaj si anume fuga celor doi baieti
de la Irinuca si popasul de noapte din padure, cand plutasii atata un foc de legenda.
In ziua plecarii la Socola, in contrast cu starea sufleteasca a celor doi baieti trimisi 'surgun,
dracului pomana' imaginea luminoasa a satului revine prin evocarea fetelor si flacailor care '
gatiti frumos, ca-n zi de sarbatoare, foiau prin sat in toate partile, cu bucuria zugravita pe fete'.
Humulestiul mai inseamna pentru Creanga locul unde sezatorile, horele si clacile 'se tineau lant,
de-ti parea tot anul zi de sarbatoare', toate pe fundalul cantecului de dor ce se revarsa de pe
strunele viorii lui Mihai Scripcarul.
El se impune ca un mare povestitor roman, continuandu-l pe Ion Neculce si pregatindu-i
drum lui Sadoveanu.