“Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă - comentariu literar.

„Amintiri din copilarie” constituie opera de maturitate a lui Creanga' - acest 'Homer al

nostru' - cum l-a numit Garabet Ibraileanu. Primele trei parti au aparut in revista 'Convorbiri
literare', iar a patra a vazut lumina tiparului postum, in 1892. In acelasi an opera a aparut la     si
la Iasi, in volum.

Tema: Roman al varstei celei fericite, avand ca tema principala 'copilaria copilului universal',
cartea este in acelasi timp o monografie a mediului ambiant, a vietii satului romanesc de la
jumatatea secolului trecut, cu obiceiuri si traditii fixate printr-o existenta milenara, cu institutiile
lui: scoala, armata, biserica.

Izvoarele de inspiratie sunt autobiografice. Scriitorul nareaza la persoana I-a peripetiile lui

Nica,de cand acesta 'a facut ochi', pana cand - aflat in pragul adolescentei - ajunge la Seminarul
de la Socola, scos cu greu din lumea satului 'ca ursul din barlog''.

De aici rezulta impresia ca 'Amintirile' sunt un lung monolog, in care Creanga este actor si
personaj totodata. Aceasta opera memorialistica a lui Creanga se bazeaza
pe alternanta dintre atitudinea evocatoare a scriitorului matur, care face efortul intoarcerii in
timp, pentru a reanvia din amintire varsta de aur a copilariei, si dintre identificarea lui pana la
un punct cu Nica. De aceea opera pare sa aiba doi povestitori: unul este Creanga-scriitorul,
'badea Ion' - cum se autodenumeste, iar celalalt este Nica, cel 'vesel ca vremea cea buna si
sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa'.

Asa se explica de ce nostalgia si regretul evocarii din perspectiva omului matur se impleteste

cu bucuria retrairii poznelor nevinovate ca insasi varsta evocata.

Rememorarea se face cu dezinvoltura si este subliniata de Creanga insusi in expresii ca ' stau
cateodata si-mi aduc aminte' , ' si-mi aduc bine aminte' , 'ma gandesc' si altele . Omul matur
se identifica pana la un punct cu mentalitatea varstei de aur, pe care o priveste
cu simpatie si umor.

De aici rezulta tonul dominant al 'Amintirilor', despre care criticul Mircea Tomus scrie ca
este 'ploaie de soare, ras printre lacrimi'.

Privite prin ceata amintirii, intamplarile de demult capata un farmec nespus si plutesc intr-un fel
de vag temporal. Creanga nu reanvie anii copilariei, ci copilaria in sine :'Hai mai bine despre
copilarie sa povestim - spune el - caci ea singura este vesela si nevinovata'. Copilaria este
pentru Nica varsta de aur, cea a lipsei de griji:'Ce-i pasa copilului cand mama si tata se
gandesc la neajunsurile vietii, la ce poate sa le aduca ziua de maine, sau ca-i framanta alte
ganduri pline de ingrijire?'

Scriitorul retine cu precizie doar data a trei evenimente : 'cinstita holera de la '48', ziua sfintirii
in 1852 a paraclisului din biserica spitalului din Tg.Neamt si a deschiderii scolii domnesti de
acolo in prezenta domnitorului Ghica si ziua plecarii - in toamna lui 1855 - la Seminarul de la
Socola.

Rememorand ispravile unui copil de 13-14 ani, Creanga a creat primul roman al copilariei
taranesti din literatura noastra, a redat atmosfera si farmecul varstei de aur a omului
dintotdeauna si de pretutindeni, a 'copilului universal'.
De fapt scriitorul insusi marturiseste: 'Asa eram eu la varsta ceea fericita si asa cred ca au
fost toti copiii, de cand e lumea asta si pamantul'.

Subiectul:

Desi pare a se abate adesea de la subiect, desi da impresia ca face un montaj narativ liber,
Creanga povesteste evenimentele din viata lui Nica in ordinea lor cronologica, punand accent pe
amanuntele semnificative, pe acele 'evenimente de cunoastere', care l-au ajutat pe copil sa se
formeze ca om. Nica parcurge cateva varste, de la anii copilariei celei fara de griji, cu harjoane si
nazbatii memorabile, pana la plecarea adolescentului , devenit acum 'Ion' - in harabaua lui mos
Luca - la Seminarul de la Socola.

Este o copilarie obisnuita si de aceea scriitorul nu poate spune mai mult decat au spus altii, dar
meritul lui Creanga consta in capacitatea de a sugera farmecul acestei varste. Referindu-se la
aceasta G.Calinescu scria ca ' chiotul lui este mai plin, suna ca o voce minunata distinsa intr-o
gloata'.

In  partea I-a  este evocata trecerea lui Nica prin scolile din Humulesti si Broșteni.

Scriitorul isi aminteste de prima sa scoala, deschisa de parintele Ioan de sub deal in chilia
bisericii, de badita Vasile, de Smarandita popii, de 'calul balan' si de 'Sf.Nicolai, facatorul de
vanatai', de prinderea mustelor cu ceaslovul, de zilele de 'procitanie', in care greselile scolarilor
erau insemnate pe o 'dranita' si pedepsite, de prinderea la oaste cu arcanul a baditei Vasile, de
discutiile dintre parinti pe tema invataturii lui Nica, de plecarea - impreuna cu bunicul David
Creanga din Pipirig si cu Dumitru, 'fratele mamei cel mai mic' - la scoala lui Alecu Balos din
Brosteni.

Sunt evocate apoi episodul umplerii de raie capreasca, patania cu stanca pravalita peste cocioaba
Irinucai si fuga cu pluta a celor doi baieti pana la Pipirig.

Partea a doua se opreste asupra casei parintesti, evocand chipul mamei si pataniile din
Humulesti. (uratul la casa popei Oslobanu, smantanitul oalelor, vizitele la mos Chiorpec
ciubotarul, furatul cireselor, al pupezei din tei, intamplarea de la scaldat).

Partea a treia, dupa evocarea Humulestilor, marcheaza o alta varsta a lui Nica, tinand de
formatia lui scolara. Il vedem elev la scoala domneasca din biserica spitalului din Tg.Neamt,
invatand cu parintele Isaia Duhu , apoi la 'scoala de popi' din Falticeni, unde sta in gazda la
Pavel ciubotarul. Creanga isi aminteste de eforturile aproape dramatice ale colegilor sai de a
invata gramatica, acel 'cumplit mestesug de tampenie' , de petrecerile tineresti , de conflictele
dintre colegii ce stateau la aceeasi gazda.

Partea a IV-a nareaza plecarea lui Nica la Seminarul de la Socola, care marcheaza de fapt
iesirea din copilarie, plecarea spre o lume străină si neprimitoare. Povestirea se desfășoară
aparent la întâmplare, așa cum momentele si figurile de demult revin in amintirea povestitorului.
Dar acesta leagă cu mestesug firele actiunii, incat episoadele se incheaga in unitati narative de
sine statatoare, putand fi chiar desprinse din context.

Humulesti, leaganul copilariei lui Nica:

Folosind tehnica povestirii in povestire, Creanga evoca peripetiile lui Nica in stransa legatura
cu meleagurile natale. El insusi marturiseste : 'Vreau sa-mi dau seama despre satul nostru ,
despre copilaria petrecuta in el si-atata-i tot'. De aceea evocarea Humulestiului se
interpatrunde cu evocarea varstei de aur, satul, oamenii si locurile traind cu aceeasi intensitate in
in amintirile povestitorului, ca si icoana de aur a copilariei. Scriitorul rememoreaza elementele
specifice vietii humulesctenilor ca: iarmarocul, munca la sumane, claca, hora, scoala, sarbatorile,
bolile, traditiile si obiceiurile, cantecele etc. Dar Creanga nu se rezuma doar la a-si aminti de
satul copilariei sale, ci el il recreeaza din amintire, ca pe un sat patriarhal, un paradis terestru.
Privit retrospectiv, cu ochii omului matur , dar si cu cei ai copilului, satul natal al lui Nica a lui
Stefan a Petrei capata aura de legenda, devenind incomparabil si inconfundabil. Evocarea
Humulestiului revine ca un laitmotiv la inceputul fiecarei parti a 'Amintirilor'.

In prima parte Creanga reconstituie din memorie imaginea gospodarilor humulesteni si a satului
natal, ca asezare intemeiata, nesupusa vicisitudinilor timpului.

Astfel Humulestiul este prezentat ca un 'sat vechi, razesesc, cu gospodari tot unul si unul, cu
flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti si hora, dar si suveica, de vuia satul de
vatale in toate partile, cu biserica frumoasa si niste preoti, si dascali, si poporeni ca aceia,
de faceau mare cinste satului lor'. Regretul si nostalgia naratorului sunt cu atat mai puternice,
cu cat aceste minunatii ale trecutului au disparut pentru totdeauna: 'Stau cateodata si-mi aduc
aminte ce vremi si ce oameni mai erau in partile noastre pe cand incepusem si eu,
dragalita-Doamne, a ma ridica baietas la casa parintilor mei, in satul Humulesti, din targ
drept peste apa Neamtului ; sat mare si vesel, impartit in trei parti, care se tin tot de una..'.

Observam ca descrierea este insa foarte saraca, mai mult o definitie: 'sat mare si vesel' sau 'sat
in toata puterea cuvantului'. Intr-un astfel de loc oamenii au o inalta tinuta morala,
caracterizata prin candoare, cuviinta si pudoare. Prin asemenea insusiri se face pretuit , de
exemplu, badita Vasile, dascalul cel 'cuminte, harnic si rusinos ca o fata mare'.

Universul humulestean revine la inceputul partii a doua, dar accentul cade de data aceasta
pe casa parinteasca - simbol al varstei fericite - vazuta aievea cu ochii celui care abia
incepuse 'a merge copacel'.

Casa parinteasca si familia sunt vazute exclusiv din perspectiva copilului, care retine in special
locurile de joaca: ' stalpul hornului, de care lega mama o sfara cu motocei la capat, de
crapau matele jucandu-se cu ei', sau cuptorul pe care se ascundeau copiii cand se jucau 'de-a
mijoarca si alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc'. Descrierea este plina
de lirism , scriitorul matur simtind ca-i 'salta si acum inima de bucurie'.

Puternicul atasament afectiv al scriitorului fata de acest univers al copilariei este subliniat
prin enumerare, pornind de la general, adica de la casa parinteasca, si trecand
la detaliile specifice interiorului taranesc.

Parintii, fratii si surorile, prietenii si tovarasii de joaca ai lui Nica insufletesc evocarea.

In acest mediu propice al familiei si al satului natal copilaria este vazuta ca un timp al bucuriei
depline si al jocurilor fara sfarsit, traite din plin de copilul de atunci :

'Si, Doamne, frumos era pe atunci, caci si parintii, si fratii, si surorile imi erau sanatosi, si
casa ne era indestulata, si copiii si copilele megesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi,
si toate imi mergeau dupa plac, fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea'.
Se observa aici candoarea copilului caruia - in mediul ocrotitor al satului - i se pare ca totul ii
merge din plin. Jocul este singura sa preocupare, iar casa parinteasca - vatra petrecerilor fara
sfarsit.

Copilaria petrecuta in Humulesti este un timp al neastamparului si al poznelor pline de haz.

Evocand patania cu pupaza, cu ciresele, intamplarea de la scaldat sau pe cea din seara Sfantului
Vasile de la casa popei Oslobanu, Creanga reinvie chipuri de sateni ca matusa Marioara, mos
Vasile - 'fratele tatei cel mai mic - , ciubotarul Chiorpec, popa Oslobanu etc, dar si figura mamei,
a tatalui sau a bunicului David Creanga din Pipirig.

Proiectand Humulestii in mit, Creanga il sustrage istoriei si il inscrie intr-un univers al magiei.

De aceea i se pare copilului ca mama, care era vestita pentru nazdravaniile sale' stapaneste

fortele raului.

Imaginea Humulestiului revine la inceputul partii a III-a, scriitorul notand cu mandrie ca

acesta 'nu-i un sat laturalnic si.lipsit de privelistea lumii', ci este inconjurat de 'locuri
vrednice de amintire', ca Cetatea Neamtului ori manastirile Agapia si Varatec. Humulesteanul
isi subliniaza cu mandrie apartenenta la aceastra vatra a copilariei: 'Ia, am fost si eu in
lumea sta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti..'

Observam ca - pe masura ce Nica inainteaza in varsta - nu numai oamenii, dar insasi calitatea
vietii pare a se degrada. Oameni ca parintele Ioan de sub deal sau badita Vasile au disparut, iar
locul lor a fost luat de altii mai putin vrednici, ca popa Duhu ori popa Oslobanu.

Varsta de aur pare a fi ramas undeva in urma, la o distanta din ce in ce mai mare.

Locul horelor si petrecerilor fara sfarsit il ia acum invatatura tampa de la scoala de catiheti din
Falticeni, care face o victima din o 'mandrete de flacau' ca Davidica. Sentimentul solidaritatii
cu vatra humulesteana va fi reluat pregnant la inceputul partii a patra.

Aici Creanga evoca despartirea lui Nica de Humulestii anului 1855, cand - 'la staruinta mamei'
- este obligat sa plece, impreuna cu Zaharia lui Gatlan, la Seminarul de la Socola.

Trei comparatii de tip popular, topite in trei circumstantiale de mod antepuse, subliniaza
puternica legatura sufleteasca dintre Nica si satul din care nu voia sa plece ' cum nu se da scos
ursul din barlog, taranul de la munte stramutat la camp si pruncul dezlipit de la sanul
mamei'.

Humulestiul era deci pentru Nica mediul vital, numai aici el putea trai fericit. Despartirea de sat
ii prilejuieste lui Creanga o emotionanta evocare a acestei vetre a copilariei, din care se simte
parte integranta, cu peisajul ei geografic, cu oamenii si obiceiurile lor. Naratiunea ia
forma confesiunii directe, iar evocarea se face prin tehnica sobra a enumerarii, in concordanta
cu tonul nostalgic al evocarii. Prin autoadresare, scriitorul ne impartaseste durerea adolescentului
nevoit sa cedeze in fata staruintelor mamei:' Apoi lasa-ti, baiete, satul cu tot farmecul
frumusetilor lui si pasa de te du in loc strain si departat, daca te lasa pardalnica de inima'.

Scriitorul nu foloseste descrierea, ci exprimandu-si direct, prin repetitie, dragostea fata de

peisajul-cuib, contureaza reperele geografice ale Humulestiului. Evocarea lirica ia locul
descrierii:
'Dragu-mi era satul nostru, cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in care
se oglindeste cu mahnire Cetatea Neamtului de atatea veacuri!' Observam ca natura nu
ocupa un loc important in opera lui Creanga. Natura-peisaj este accesorie in creatia sa.

Un singur episod mai lung poate fi incadrat in peisaj si anume fuga celor doi baieti de la Irinuca
si popasul de noapte din padure, cand plutasii atata un foc de legenda.

Povestitorul humulestean nu este un poet al naturii, ca Hogas sau Sadoveanu. Descrierea se

opreste la suprafata si degenereaza in enumerare. Autorul 'Amintirilor' observa exclusiv natura
umana.

Comunitatea humulesteana este evocata prin acele elemente ale ei care influenteaza sufletul
copilului - devenit acum flacau.Humulestiul inseamna pentru Creanga locul unde s-a nascut,
unde traiesc oamenii cei mai apropiati lui:'Dragu-mi erau tata si mama, fratii si surorile si
baietii satului, tovarasii mei din copilarie .' - suspina parca povestitorul.

In ziua plecarii la Socola, in contrast cu starea sufleteasca a celor doi baieti trimisi 'surgun,
dracului pomana' imaginea luminoasa a satului revine prin evocarea fetelor si flacailor care '
gatiti frumos, ca-n zi de sarbatoare, foiau prin sat in toate partile, cu bucuria zugravita pe
fete'. Humulestiul mai inseamna pentru Creanga locul unde sezatorile, horele si clacile 'se
tineau lant, de-ti parea tot anul zi de sarbatoare', toate pe fundalul cantecului de dor ce se
revarsa de pe strunele viorii lui Mihai Scripcarul. Aceasta doina este in concordanta cu starea de
spirit a adolescentului sortit instrainarii.

Inainte de a pierde din vedere acest univers fermecat al copilariei, Creanga evoca imaginea
panoramica a peisajului de munte, cu 'uriesii munti' ai Neamtului ' cu varfurile ascunse in
nouri, de unde purced izvoarele si se revarsa paraielesoptind tainicsi ducand cu sine multe,
multe patimi'. Popasul de noapte facut la Blagesti, unde i-au 'cosit tantarii', este un nou prilej
de elogiere a Humulestiului ca sat de munte, in comparatie cu viata grea a locuitorilor de la
campie:

'Halal pe la noi ! - exclama mos Luca - Apele-s dulci, limpezi ca cristalul si reci ca gheata;
lemne, de ajuns; vara, umbra si racoare.'. De aceea oamenii sunt 'mai sanatosi, mai
puternici.si mai voiosi, nu ca isti de la camp.sarbezi si zbarciti, de parca se hranesc numai
cu ciuperci fripte'. Sentimentul instrainarii imbraca aici forma coborarii de la munte la campie.

Caracterizarea personajelor:

In 'Amintiri din copilarie' Creanga reinvie un numar mare de personaje : parinti, unchi , matusi,
dascali si preoti, colegi de joaca si de scoala, gazde etc. Dar el nu este un portretist, dupa cum
nu este nici un descriptiv. Despre locurile copilariei, ca si despre fiecare din oamenii de aici el a
pastrat in suflet o imagine, un detaliu, un element particular, ce-l individualizeaza pe fiecare.

Cele mai multe personaje apar episodic, dar ele sunt individualizate prin ceea ce au esential si
semnificativ. Pornind de la o anume manifestare, de la o trasatura distincta de caracter sau - mai
rar - de la una fizica, naratorul humulestean individualizeaza fiecare personaj.

De aceea putem spune ca marea arta a lui Creanga consta - printre altele - si in
individualizarea personajelor prin tehnica detaliului, care-l ajuta sa nuanteze caracterele.

Asa de exemplu portretul dascalului Vasile este realizat numai printr-o comparatie si un epitet
triplu : 'cuminte, harnic si rusinos ca o fata mare'.
Mos Vasile, fratele cel mai mic al tatalui, 'era un carpanos s-un pui de zgarie-branza' , in
timp ce matusa Marioara este o fiinta din acelea care ' scoate mahmurul din om'. Ea vine 'cu o
falca in cer si cu una in pamant' sa-i spuna mamei ca Nica a furat pupaza.

Despre Smarandita popii scriitorul isi aminteste ca era ' o zgatie de fata'. Pentru caracterizarea
popei Oslobanu,  'om ursuz si paclisit', Creanga foloseste invective ca: ' ceapcan', 'boaita' , '
budihace' etc.

Dascalul care-l inlocuieste pe badita Vasile, luat la oaste cu arcanul, este caracterizat antitetic,
printr-un eufemism, un epitet depreciativ si un verb cu rezonanta onomatopeica.Creanga reuseste
in acest caz un portret pe care-l receptam atat vizual, cat si auditiv:'Dascalul Iordache,
farnaitul, clampanea de batran ce era; s-apoi mai avea si darul suptului'.

Referindu-se la colegii de scoala, Creanga spune ca Nic-a lui Costache era inaintat la
invatatura 'pana la genunchiul broastei', iar Trasnea - un 'bucher de frunte si tamp in felul
sau'.Aproape toate personajele sunt conturate sumar, prin caracterizare directa, actiune sau prin
limbaj.'Amintirile din copilarie' nu sunt o opera memorialistica propriu-zisa, pentru ca unele
intamplari par inventate si construite dupa modelul povestilor. Astfel ridicarea de catre Nica
Oslobanu a lemnelor dintr-un car, pe care 'le umfla-n spate si la gazda cu dansele' se aseamana
cu gestul diavolului Chirica din 'Povestea lui Stan Patitul' , care ia in spate intreaga recolta a
boierului. De asemenea cearta de la gazda din Falticeni a catihetilor, care 'dondaneau ca
nebunii' , face trimiteri clare la disputa dintre Gerila si ceilalti tovarasi nazdravani ai lui Harap-
Alb.

Smaranda Creanga:

Intre toate personajele universului infantil din 'Amintiri', un loc aparte il ocupa chipul mamei,
evocat cu dragoste, recunostinta si respect. Figura luminoasa a mamei este vazuta dintr-o dubla
perspectiva: pe de o parte este evocarea nostalgica, duioasa, facuta peste ani de omul matur, iar
pe de alta - evocarea glumeata, facuta cu ochii copilului de atunci. Dand glas nostalgiei si
duiosiei ce-i inunda sufletul, Creanga, maturul, izbucneste: 'Asa era mama in vremea
copilariei mele, plina de minunatii, pe cat mi-aduc aminte: si-mi aduc bine aminte, caci
bratele ei m-au leganat.Si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a
vorbi de la dansa am invatat'.

Scriitorul nu-i creioneaza portretul fizic, ci pune accent pe trasaturile de caracter, facandu-i un
induiosator portret moral. Personajul traieste prin actiuni si fapte si prin limbajul colorat, adaptat
intamplarilor relatate. Depozitara si practicanta a unui fond de credinte si practici magice
stravechi, mama reanvie in amintirea fiului ca un personaj cu aura de basm, ca o fiinta cu
puteri supranaturale, care 'era vestita pentru nazdravaniile sale', pentru ca 'stia a face
multe si mari minunatii'.

Stapanind fortele raului, Smaranda alunga norii negri de deasupra satului infingand toporul
inaintea usii, 'inchega apa numai cu doua picioare de vaca, de se incrucea lumea de mirare',
sau ii alina durerea copilului batand 'peretele sau vreun lemn' de care acesta se lovea. Isi scapa
feciorul de deochi facandu-i 'un benchi boghet in frunte' si 'buchisea cu clestele' carbunii care
tiuiau in soba, 'ca sa se mai potoleasca dusmanul'. Fiica lui David Creanga din Pipirig este
o femeie harnica. Din zori si pana in noapte, neobosita, ea stie sa faca fata nevoilor unei
goapodarii grele, lucrand totodata la sumanele pe care barbatul ei le vindea in targuri.

In spiritul muncii ii creste si pe copii. Pe Nica, fiind cel mai mare, il pune s-o ajute la treburile
casei: sa legene copilul, s-o ajute la tors si scarmanat, sa duca mancare la prasitori etc.Smaranda
isi iubeste copiii, iar pentru Nica nutreste o deosebita dragoste. Datorita acestui fapt copilul
cu 'par balai' i se pare un Fat-Frumos, capabil sa indrepte vremea cu zambetul lui. Este mandra
de istetimea lui Nica si crede in destinul lui de exceptie, vazand in el 'un al doilea Cucuzel'.

Fiinta autoritara, Smaranda nu-si manifesta dragostea de mama prin duiosii, sentimentalisme

ori ingaduinte de tot felul. Inzestrata cu tact pedagogic, ea stie sa manuiasca cu abilitate
rasplata, dar si pedeapsa. Cand Nica o lasa cu toate treburile pe cap si fuge la scaldat, mama il
pedepseste luandu-i hainele. Iar cand copilul se intoarce acasa gol, rusinat si flamand, gata sa
primeasca orice pedeapsa, ea il dojeneste cu blandete ca sa-si schimbe comportarea.

Smaranda are o fire aspra si jocul fara sfarsit al copiilor o deranjeaza. Astfel, cand acestia
ridicau 'casa in slava' , scotand 'matele de prin ocnite si cotrute', mama, 'care nu mai putea
de obosita', era nevoita sa le faca 'musai cate un surub, doua, prin cap' , sa le dea 'cateva
tapangele la spinare' sau sa ia 'nanasa din coarda' pentru a se putea odihni. Smaranda are un
suflet deschis, este prietenoasa, bucuroasa de oaspeti si darnica.

Scriitorul isi aminteste cum ' strasnic se mai bucura cand se intampla oaspeti la casa.si avea
prilej sa-si imparta painea cu dansii'. Dar mai presus de toate, Smaranda este o
femeie receptiva la nou, ce urmarea cu tenacitate sa-si vada copilul inaltat prin intermediul
stiintei de carte. De aceea invata in rand cu el la ceaslov si il intrece la cititul psaltirii si al
'Alexandriei'.

Femeie practica, Smaranda a invatat din experienta vietii ca popia este o indeletnicire care-l
poate feri pe fiul ei de grija zilei de maineDe aceea este in stare 'sa toarca in furca toata viata',
numai sa-i invete baiatul carte. Scriitorul isi aminteste ca, atunci cand era elev la Scoala
domneasca din Tg.Neamt, ' mama.nu se indura' sa-l trimita 'nici dupa o cofa de apa', numai
sa invete si sa se faca popa. Foarte tenace,o vedem purtand discutii indarjite cu sotul ei, pentru a-
l convinge sa-l dea pe Nica la invatatura: 'Vreau sa-mi fac baiatul popa, ce ai tu?' - ii spune ea
raspicat barbatului. Fiica de vornic, ea se tine de neam bun si din felul in care i se adreseaza
acestuia deducem ca i se socoteste superioara ca putere de intelegere a lucrurilor. Vorbirea ei
este adesea muscatoare: 'Sarmane omule! Daca nu stii boaba de carte, cum ai sa ma intelegi?
Cand tragi sorcovetii la musteata, de ce nu te olicaiesti atata? Mai omule, mai! Ai sa te duci
in fundul iadului si n-are sa aiba cine te scoate, daca nu te-i sili sa-ti faci un baiet popa. De
spovedanie fugi ca dracul de tamaie.'

Iubirea Smarandei pentru Nica se imbina cu ambitia de a-si vedea baiatul popa. Asa ajunge
Creanga la scoala de catiheti din Falticeni si apoi, tot 'la staruinta mamei', trebuie sa plece la
Seminarul de la Socola.

Mai intai Smaranda incearca sa-si convinga feciorul ca 'spre folosul' lui ' este aceasta' . Dar
Nica, 'ajuns acum holtei', refuza sa se desparta de leaganul primei iubiri. El cauta s-o convinga
pe Smaranda ca se va usca de dorul ei si va muri printre straini. Argumentele lui se dovedesc a fi
insa 'zadarnica truda'. Mama ramane neanduplecata in fata celor 'zece randuri de lacrimi', il
ameninta chiar ca-l 'dezmiarda' cu 'culeserul din ocnita' si baiatul i se supune.

Firea apriga a Smarandei se reflecta adesea in violente de limbaj, care - de cele mai multe ori -
ascund un zambet retinut. Astfel, vazandu-i pe copii zgariati de 'bietele mate', mama izbucneste:

'Bine v-au facut, pughibale spurcate ce sunteti!.Iaca, daca nu v-am sacelat astazi, faceti
otrocol prin cele mate si dati la om ca cainii prin bat. Ara! d-apoi aveti la stiinta ca prea va
intreceti cu dediochiul! Acus iau varga din coarda si va croiesc, de va merg petecile!'
Smaranda Creanga este o intruchipare a tarancii noastre cu credinta in Dumnezeu si respect
neabatut pentru credinte si obiceiuri, mama si sotie iubitoare, gospodina harnica si priceputa,
manifestand un adevarat cult pentru munca, in spiritul careia ii creste si pe copii.

Stefan a Petrei:

Personaj mai sters in comparatie cu Smaranda, tatal lui Nica este un om harnic si gospodar, pe
umerii caruia apasa intretinerea unei familii numeroase, cu sapte copii. Il vedem venind seara de
la padure, 'obosit si plin de promoroaca', aflam din povestire ca vinde sumane la iarmaroc,
pentru a a le asigura copiilor un trai fara de griji: 'lemne la trunchi,.slanina si faina in
pod, .branza in putina,.curechi in poloboc' - cum ii spune el Smarandei.

Adevarati zei protectori ai copilariei lipsite de griji, tatal si mama privesc din unghiuri relativ
diferite jocul fara sfarsit al copiilor. Spre deosebire de Smaranda, care este mai intreansigenta,
tatal - fiind mai mult plecat cu treburi in afara casei - manifesta mai multa ingaduinta. El imbina
toleranta cu afectivitatea: 'Si cat era de ostenit, ne ridica in grinda zicand: < Tata mare! > Si
ne saruta mereu pe fiecare.'

Considerand joaca drept un dat al copilariei, incearca sa-i dezvinovateasca pe cei mici:

'Ia lasa-i si tu, mai nevasata, lasa-i, ca se bucura si ei de venirea mea, zicea tata dandu-ne
huta..S-apoi nu stii ca este o vorba: <Daca-i copil, sa se joace; daca-i cal, sa traga; si daca-i
popa, sa citeasca'. Are o fire mai blanda , o vorba moale si de aceea intotdeauna 'tot pe-a
mamei' ramanea.

Creanga isi aminteste de placarea cu care se juca cu copiii, cand acestia ii sareau in spate pe
intuneric. Tatal are adesea in glas o usoara intonatie de dispret fata de firea evlavioasa a
Smarandei:' Poi da, mai femeie, tot esti tu bisericoasa, de s-a dus vestea; incaltea ti-au facut
si baietii biserica aici pe loc,macar ca-ti intra biserica in casa de departe ce-i'.

Stefan a Petrei este un om practic. Din partea lui, Nica poate sa ramana fara stiinta de carte, 'om
de treaba si gospodar in Humulesti', pentru ca 'decat codas in oras, / Mai bine-n satul tau
fruntas'.El dispretuieste invatatura, care i se pare fara folos si - la insistentele Smarandei de a-
l da pe Nica la scoala - ii raspunde mucalit c-a auzit el de unul care 's-a dus bou la Paris, unde-
a fi acolo, si a venit vaca'. In finalul 'Amintirilor' insa il vedem preocupat de viitorul familiei,
pentru ca 'nu se stie zilele omului'.

In Nica el vede acum singurul sprijin al fratilor mai mici si se simte obligat 'a-l zburatici'.

De aceea trece de partea Smarande-i, vorbindu-i copilului cu fermitate, cand acesta refuza sa
plece la Socola.

Il vedem ingrijorat de cum va suporta cheltuielile baiatului, caci - spune el - 'banii nu se culeg
de la trunchi, ca surcelele'.

Caracterizarea lui Nica:

Personajul principal al 'Amintirilor din copilarie' este Nica, ipostaza a scriitorului in anii fragezi
ai copilariei si prototip al 'copilului universal'- cum il scrie G.Calinescu, indiferent de
meridianul geografic si de timp. El este vazut in devenire, parcurgand cateva varste, de la anii
copilariei celei fara de griji, cu harjoane si nazbatii memorabile, pana la calatoria in harabaua lui
mos Luca spre Seminarul de la Socola, care inseamna de fapt instrainarea de spatiul protector al
Humulestiului si iesirea din copilarie. Creanga nu-i face lui Nica un portret propriu-zis.

El isi aminteste doar ca era 'un baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra lui', dar 'vesel ca
vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa'. Altadata isi aminteste
ca era un sociabil, un comunicativ, care intra usor in vorba: ' unde erau trei, eu eram al
patrulea'.

Personajul se caracterizeaza prin raporturile cu celelalte personaje : parinti, rude, sateni.

Astfel, mama il vede ca pe un Fat-Frumos ' cu parul balai', la al carui zambet 'vremea se

indrepta' ca prin minune, iar istetimea lui o face sa vada in el 'un al doilea Cucuzel, podoaba
crestinatatii'. Adevaratul portret al lui Nica se contureaza insa din faptele si atitudinile sale.

Vesnic pus pe sotii si pozne ce se tin lant, baiatul dovedeste o deosebita inventivitate la acest
capitol. Numai ca jocurile copilaresti nevinovate ( care o supara pe mama, dar sunt acceptate de
tata cu intelepciune si umor ) sunt inlocuite cu timpul de adevarate 'aventuri', care-l pun pe Nica
in conflict cu maturii si atrag dupa ele pedepse, amenintari sau numai spaime.

Memorabil in acest sens este episodul uratului la o ora nepotrivita la casa popei Oslobanu , care
arunca dupa copii cu o 'scurtatura' de lemn. De asemenea, smantanitul oalelor cu lapte sub
pretext ca 'au furat strigoaicele mana de la vaci', atrage amarnicele amenintari ale Smarandei.

Mos Chiorpec, ciubotarul, il pedepseste pentru vizitele sale repetate ungandu-l cu 'dohot' pe la
gura, iar matusa Marioara vine 'c-o falca-n cer si cu una in pamant' sa se planga ca Nica a
furat pupaza, pe care - cu candoare si fantezie - a vrut s-o vanda in targ, imitandu-i pe cei mari.

In sufletul copilului sentimentul libertatii este atat de puternic, incat i se pare ca lumea ii
apartine:

'Si, Doamne, frumos era pe atunci' - exclama Creanga - cand 'toate imi mergeau dupa plac,
fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea'.

Manifestand o totala lipsa de interes pentru treburile casnice lasate de Smaranda, Nica fuge la
scldat, lasandu-si mama inglodata in treburi. Referitor la aceasta atitudine, scriitorul noteaza:

'Cand era de facut ceva treaba, o cam raream pe acasa'. Amintindu-si de Scoala domneasca
de la Tg.Neamt, Creanga scrie: '.scoala s-a umplut de baieti doriti de invatatura, intre care
eram si au, cel mai bun de harjoana si slavit de lenes; lenes fara pereche ma facusem'

Dar daca mama il 'lua cu binisorul', Nica o ajuta 'ca o fata mare', fiindca era priceput si
indemanatic. La claci torcea in rand cu fetele, fapt pentru care a fost poreclit 'Ion torcalau'.

Cartea surprinde formarea personalitatii eroului de-a lungul anilor: 'Dar vremea trecea cu
amagele - scrie Creanga - si eu cresteam pe nesimtite si tot alte ganduri imi zburau prin
cap.'.

Copilul cu fire vesela si sociabila, care in Humulesti o dusese 'de-a pururi in

petrecere' cu 'copiii si copilele megesilor' joaca acum dupa cantecul lui mos Bodranga pana
ce 'asuda podelele' si ii 'sar talpile de la ciubote cu calcaie cu tot'.