„Arta poetică” de Nicolas Boileau e un 

poem didactic, apărut în anul 1674. Prin această operă,

autorul tratează regulile fundamentale ale compunerii clasice în versuri și maniera în care această
artă trebuie abordată pentru a fi adusă cât mai aproape de perfecțiune. Lucrarea lui Boileau în
sine e exemplară în acest sens, prin echilibrul și muzicalitatea versurilor alexandrine în care e
scrisă. Boileau e primul mare teoretician al clasicismului, la fel de important pentru această
perioadă literară, cum au fost Horațiu și Artistotel, în antichitatea romană, respectiv cea greacă.
Ideea ce stă la baza teoriei clasice e aceea că frumosul decurge din adevăr.

„Arta poetică” a lui Nicolas Boileau e constituită din o mie o sută de versuri alexandrine și e
împărțită în patru cânturi. În primul cânt, autorul afirmă necesitatea unui talent înnăscut, fără
de care scriitura poetică ar fi imposibilă. Totuși, susține Boileau în continuare, talentul nativ nu
poate fi suficient în sine, poetul fiind dator să muncească riguros pentru a-și cultiva darul. Ca să-
și merite numele și pentru a practica într-adevăr această artă, el trebuie să țină cont de regulile
poeziei. Conform lui Boileau, perfecțiunea artistică e atinsă numai atunci când geniul e însoțit de
respectul față de reguli: „Când nu-i stăpân pe limbă oricât ar fi de mare / Poetu-ntotdeauna e
scrib fără valoare”. Aici Boileau susține – cu argumentele sale – și ideea împrumutată de la
Horațiu, conform căreia rațiunea trebuie să primeze în fața compoziției: „Nainte de a scrie
învață-te-a gândi / De-i limpede ideea sau nu-i...

Nicolas Boileau(1 noiembrie 1636 – 13 martie 1711) a fost un poet, critic și teoretician clasicist
francez. Boileau a primit o educație științifică temeinică, la început a studiat jurisprudența și
teologia, dar apoi s-a dedat exclusiv la belles-lettres. În acest domeniu, el și-a câștigat deja faima
devreme pentru Satirii săi. În 1677, Ludovic al XIV-lea l-a numit istoriograf de curte, păstrându-
și favoarea față de Boileau, în ciuda îndrăzneală a satirilor săi. Dar Boileau își datorează
importanța remarcabilă în istoria literaturii franceze poemului său didactic în 4 cântece: „L’art
poétique” (Arta poetică), care este expresia cea mai completă a prevederilor falsei sau noii școli
clasice.

Opera lui Boileau, care a rezumat în poetica sa tendințele de frunte din literatura națională a
vremii sale, a căzut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În această perioadă, procesul de
formare și întărire a puterii de stat centralizate în Franța este finalizat, monarhia absolută atinge
apogeul puterii sale. Această întărire a puterii centralizate, realizată cu prețul unei represiuni
crude, a jucat totuși un rol progresiv în formarea unui singur stat național și în formarea unei
culturi și literaturi franceze la nivel național. În cuvintele lui Karl Marx, în Franța, monarhia
absolută acționează „ca un centru civilizator, ca fondator al unității naționale”.

Așadar, cea mai cunoscută operă a lui Boileau - un tratat poem în patru cântece „Arta poetică”
(franceză „ L’art poétique”) – este o rezumare a esteticii clasicismului. În poezie, Boileau
pleacă de la convingerea că în poezie, ca și în alte domenii ale vieții, trebuie pusă mai presus de
orice rațiune, căreia trebuie să se supună fantezia și sentimentul. Atât în formă, cât și în conținut,
poezia ar trebui să fie în general de înțeles, dar ușurința și accesibilitatea nu trebuie să se
transforme în vulgaritate și vulgaritate, stilul să fie elegant, înalt, dar în același timp, simplu și
lipsit de pretenții și expresii trosnitoare. Analiza raționalistă și generalizarea ajută la evidențierea
celor mai persistente și naturale din lumea complexă înconjurătoare, ele sunt abstrase de la
întâmplare, secundare de dragul naturalului și principalului - acesta este meritul istoric și rolul
profund progresiv al esteticii clasice. , valoarea sa pentru noi. Dar, în același timp, arta clasică, în
căutarea universalului, și-a pierdut legătura cu viața concretă, cu formele ei reale, schimbătoare
istoric.

Dacă Aristotel în poetica sa explică normele vii ale artei cărora le respectă, solicită creativității
literare, atunci Boileau luptă împotriva tendințelor literare ostile clasicismului, criticându-le în
genul satirei. Unul dintre curentele ostile clasicismului a fost așa-numita „precizie” – fenomen
care se leagă atât de istoria literaturii, cât și de istoria moravurilor. Era poezia pretențioasă a
saloanelor aristocratice, care consta din epigrame lirice, ghicitori, tot felul de poezii „în caz”, de
obicei cu conținut amoros, precum și un roman galant-psihologic. Neglijând orice conținut
profund, poeții de precizie au excelat în originalitatea limbajului și a stilului, parafraze
descriptive utilizate pe scară largă, metafore și comparații complicate, joc de cuvinte și concepte.
Ne principiul și îngustimea subiectului, concentrarea pe un mic cerc select de „inițiați” au dus la
faptul că întorsăturile pretențioase care pretindeau rafinament și originalitate s-au transformat în
propriul opus - au devenit clișee stereotipe, au format un jargon de salon vulgar special. O altă
tendință ostilă clasicismului a fost așa-numita literatură burlescă. Spre deosebire de precizie, a
îndeplinit interesele unui cerc de cititori mult mai larg, democratic, deseori îmbinându-se cu
gândirea liberă politică și religioasă. Dacă literatura de precizie a căutat să ducă cititorul într-o
lume fictivă a sentimentelor rafinate, înălțate, înstrăinată de toată realitatea, atunci burlescul l-a
readus în mod deliberat la viața reală, a redus și a ridiculizat tot ce este sublim, reducând
eroismul la nivelul vieții de zi cu zi, a subminat toate autoritățile. și, mai presus de toate,
autoritatea cinstită de timp a antichității. Un gen preferat al autorilor burlaci a fost o parodie a
operelor înalte ale poeziei clasice, cum ar fi Eneida lui Virgiliu. Forțând zeii și eroii să vorbească
într-o limbă simplă și brută, poeții burlești, de fapt, au căutat să slăbească tradiția clasică - acel
ideal „neclintit”, „etern” al frumosului, pe care susținătorii doctrinei clasice îl numesc. pentru a
imita. Iar Boileau în „Arta poetică” îmbină adesea în aprecierile sale farsa populară, poezia
medievală și burlescul modern, considerând toate acestea ca fiind manifestări ale aceluiași
principiu „plebeu” pe care îl urăște.

Boileau și-a început cariera literară ca satiric. După ce a pus probleme morale și etice generale în
satirele sale poetice. Se oprește, in special, asupra caracterului moral si a poziției sociale a
scriitorului si o ilustrează cu numeroase referiri la poeți contemporani. Această combinație de
probleme generale cu evaluări de actualitate acută și specifice ale literaturii moderne a rămas o
trăsătură caracteristică a operei lui Boileau până în ultimii ani ai vieții sale și s-a reflectat cu o
strălucire și complexitate deosebită în lucrarea sa principală, Arta poetică.