1.

Literatura elenistică în spațiul greco—roman

Cuceririle lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, au contribuit la răspândirea

culturii grecesti în lumea mediteraneanä și orientală. După moartea acestuia (323
a.Chr.), apar strălucite metropole culturale:

• Alexandria, cu renumitul Museion, e cea mai cunoscută metropolä culturalä a

Antichității, deținând o bibliotecä de nouä sute de mii de volume, o universitate și
centru de studii; cam prin 280 a.Chr., biblioteca e condusä de renumitul poet
Callimachos, cel care deschide și conduce, în Alexandria, o școală de poezie;

• Antiochia, capitala, pentru două sute de ani, a regatului seleucid, centru cultural, în
Asia Minor, la fel de înfloritor ca și Alexandria;

• Pergamul, capitala regatului elenistic omonim din nord-vestul Asiei Mici, înzestrat
cu o bibliotecă de patru sute de mii de volume, cunoaște perioada de glorie în timpul
dinastiei Attalizilor (283—133 a.Chr.);

• Rhodosul se impune ca important centru cultural elenistic, dupä Alexandria și

Pergam; școlile de retorică și sculptură devin vestite. În insulä, activează oameni de
culturä, precum Apollonios, Panaitios, retorul Molon. Nume celebre au fostatrase de
faima ei de-a lungul vremii (Lucretius, Pompeius, Cicero, Caesar);

• Syracusa devine, în timpul lungii guvernări a tiranului Dionysios (secolele al V-lea

—al IV-lea), primul oras al lumii grecești occidentale. Grație politicii filoromane a
regelui Hieron II (269—215 a.Chr.), Syracusa prosperă nu numai economic, ci și
cultural;

• Massilia, cetate maritimă, este un centru de propagare a elementelor civilizației

materiale și spirituale elenice în spațiul galic, metropolă, la rândul ei, în secolele al
IV-lea—al Ill-lea, veacuri întregi cel mai important centru de limbă greacă.

Literatura elenisticå (alexandrină):

- este produsul unor poeți sau scriitori care au trăit la curtea monarhilor, urmași ai lui
Alexandru cel Mare; protejați de aceștia, se dedicau cu totul studiului și cercetării.
Neimplicându-se în problemele sociale și politice, deveneau, de multe ori, poeți de
curte, obligați monarhului care-i patrona;

— exprimă ideologia unei elite și este realizată de oameni de cultură, grupați în

cercuri literare oficiale (Museion) sau libere (Meleagros, autorul primei antologii de
epigrame grecești, a frecventat cenaclul literar din insula Cos);

— nu mai este un bun obsteșc, nu mai este audiată de un public larg, nu mai exprimă
năzuințele unei colectivități, cea panelenică, ci ale individului sau ale unor grupuri
restrânse de intelectuali erudiți și rafinați;

— e diversificată tematic, sub influența culturilor popoarelor pe care grecii le

cuceresc; crește interesul pentru informația istoricä, geografică, insolită și frapantă,
pentru științe în general.
Se dăzvoltă două tendințe aparent contradictorii
1
a. o directie literarä erudită, promovată de poeții conservatori, care cultivă poemul
mitologic — formă epică înrudită cu epopeea, reflex al clasicismului, încă resimțit ca
model — și poemul didactic. Callimachos, de exemplu, scrie Aitia „Cauzele" —
istorioare despre zei și eroi, mai pulin cunoscute — probabil sub influența lui Hesiod;
poeții sunt atrași tot mai mult de problemele realității, dar nu se pot desprinde de
frumusetea încremenită in canavaua miturilor Greciei eterne. Cel mai elocvent
exemplu este Callimachos, tributar reminiscentelor mitologice, dar și creator de
lirism, uneori vibrant, autentic; același lucru se poate spune și despre discipolul său
Euphorion, poet erudit, cu un stil obscur, care a influențat mult școala neotericä
romană, stârnind ironia cultivatului Cicero;

b. o altă direcție literară este cea a poeților novatori, care, inspirându-se din realitate,
investighează și dezvăluie universul lăuntric al omului zbuciumat de sentimentele
iubirii. Miraculosul se estompeazå, pentru a lăsa loc omului obișnuit, surprins în
diferite ipostaze ale firescului vieții. Poezia personală e strălucit reprezentată de
Callimachos, princeps epigrammaton, și Theocritos, membru activ al cenaclului din
insula Cos. Theocritos, ca și Callimachos, militează pentru o poezie atent cizelată,
purificată de balastul mitologizant; perioada cât a locuit în Sicilia a fost deosebit de
fecundă, pentru că, influențat de obiceiurile de acolo, compune celebrele idile —
cântece de păstori dialogate, cu un nucleu narativ plin de dramatism. Cântecele
alternative (carmina amoebaea), care continuă, se pare, să existe și azi în Sicilia, l-au
inspirat, peste veacuri, pe Vergilius. Astfel, apar Bucolica „BucoIicele", produs situat
la granița dintre alexandrinismul savant și idealul de viață curat, simplu, în mijlocul
naturii.
Poeții alexandrini, urmând programul de teorie literară allui Callimachos de a
atinge în poemele epice perfecțiunea tehnică, devin artizani neîntrecuți, chiar dacă
uneori, prin tendințele arhaizante, alunecă în pedanterie și prolixitate. Remarcabili
versificatori, ei descoperă și valorifică — în condițiile în care dispăruse
acompaniamentul muzical - efectele eufonice ale cuvântului, acel acord deplin dintre
ritm, rimä și metru.

Speciile cultivate de alexandrini au fost:

• elegia — poem în distih elegiac;
• imnul — cântec în onoarea unui zeu sau a unui erou;
• epyllionul — poem epic de mică întindere;
• epitalamul — cântec nupțial;
• epigrama — poezie scurtă ocazională (erotică, funerară, votivă, cu subiect literar);
• idila — poem pastoral, bucolic.

În perioada cuprinsă între 133 (luptele civile din vremea fraților Gracchi) și 44 a.Chr.,
procesul de dezvoltare a culturii romane se amplifică, datorită influențelor exercitate
de Grecia și Orient. Chiar și religia tradițională suferă schimbări, unele fundamentale,
sub presiunea cultelor egiptene, frigiene, persane. Cultele orgiastice ale unor divinități
(de exemplu, Cybele, e asimilată zeiței Magna Mater) contrastau cu simplitatea
vechiului ceremonial religios roman.
Filosofia reprezintă alternativa care satisface mai bine nevoile oamenilor culți.
Două curente filosofice își disputau întâietatea: epicurismul și stoicismul. Este util,
pentru stat, ca teama de zei să fie insuflată în rândurile poporului, susține „scepticul"
Cicero. Epicurismul, atât de răspândit în păturile de jos, propagă ateismul, iar

2
stoicismul, ideea de egalitate.
Toți oamenii de cultură știu grecește (filoelenismul, promovat de cercul
Scipionilor, dă roade, căci devine modus vivendi, un mod de viață rafinat prin
educație, renumita paideia), pentru că iau contact cu filosofi, retori sau gramatici din
spațiul grecesc. Fiecare mare familie romană, imitând obiceiul monarhilor elenistici,
oferă sprijin unor poeți sau filosofi greci și-i protejează (Cicero oferă adăpost unui
stoic, Diodot, iar pe Pompeius îl însoțește peste tot un poet, Theophanes).
Crește numărul colecționarilor de cărți și apar vaste biblioteci particulare, gustul
pentru lectură sporește.
Dacă Cicero și Varro erau pasionați cititori, Atticus se dovedea mai cu seamă
colecționar. Însuși Caesar, conștient de importanța instrucției obstești, s-a îngrijit de
buna organizare a bibliotecilor publice.
În secolul I a.Chr., preocupările literare, artistice nu mai fac parte dintr-un
registru incriminant, nici filoelenismul cultural nu mai este condamnat. Literatura
latină este elogiată deschis, dar mulți — Cicero în Pro Archia poeta, Varro în De
imaginibus, Caesar în De analogia — recunosc superioritatea culturii grecești.
Literatura latină, dupäă o lungă perioadă de imitație, apoi de adaptare la
specificul roman — dovada o reprezintä creatori ca Livius Andronicus, Naevius,
Ennius, Plautus (cel mai valoros comediograf latin), deschizători de drum în comedie,
tragedie, epopee —, atinge, în timpul crizei Republicii, apogeul dezvoltării sale în
domeniul elocinței, prin marele orator Cicero, în timp ce istoriografia nu poate depăși
pragul unor specii modeste ca intindere, cum sunt comentariile (Caesar,
Commentarii), biografia (Sallustius, De coniuratione Catilinae),
respectiv monografia (idem, De bello lugurthino).

Între 65 si 40 a.Chr., un grup de tineri erudiți (docti) adaptează poezia latină la

concepția alexandrină despre artă. Așa apare, la Roma, poezia neoterică — poemul
mitologic de mici dimensiuni, oda erotică, epigrama și elegia —, expresie directă a
sentimentelor și a unei noi atitudini față de artă.
Acești poetae novi, înscriindu-se pe linia poeticii
promovate de alexandrinism, acordă mare importanță formei artistice, erudiției
mitologice, subiectelor rare, puțin cunoscute, lexicului arhaic, elenismelor, trăsături
definitorii ale poemului mitologic catullian, dar tot poeții neoterici sunt capabili să
producă adevărate comori de limbă vorbită, familiară, în care sentimentul sincer de
iubire e liber de orice încărcătură livrescă, fiind adevărate expresii de emoție autentică
— cum se întâmplă în elegiile aceluiași Catullus.
Războaiele civile, tulburările ce frământau Roma defineauo epocă aflată sub
semnul necontenitei amenințări. În timp ce artistul - fie ca era Catullus, fie că se
numea Lucretius — căuta febril căi de exprimare, tot atunci, în misteriosul creuzet al
unei gestații fecunde, se plămădeau noi forțe creatoare, precum Vergilius, Horatius
Ovidius, „titanii" poeziei latine, care se vor remarca imediat ce pacea augustană le va
fi oferit teren prielnic afirmării.