Folclorul literar

Vilău Robert Ștefan

Clasa: A XI-a B
  Folclorul literar este o parte semnificativa ce cuprinde totalitatea creatiilor
literare ce se caracterizează prin oralitate, sincretism, traditionalism, sutor
anonim si spirit colectiv, el constituind asa numita literatura nescrisa, produs
al gandirii si simtirii oamenilor simpli.Acesta se poate defini prin trei
cuvinte : dor, doina, colind, ce reprezinta specificul spiritual intre
popoarelor lumii.Folclorul literar cuprinde specii ale genului epic(basme,
povestiri, snoave, balade), liric(doine, cantece) strigaturi si
chiar dramatic(tatrul popular,irozii,scenete).

Folclorul
literar
 Acestora li se adaugă creatiile cu caracter setențios(proverbe,
zicatori) cele legate de magie (descantecul)
si enigmistica (ghicitorile).Marile teme si motive ale literaturii
culte isi au sursa in folclor, deoarece aici apar pentru prima
data motive, ca :transhumanta, testamentul ,al dezradacinarii,
motivul zidului parasit al adoratiei si blestemului si teme ca :jertfa
pentru creatie, comunicarea om-natura, binele si răul, iubirea cu
dorul si jalea, revolta, ireversibilitatea timpului, etc. De aceea ,
creatia populara orala face parte integrata din literatura
nationala, ea reprezentand un nesecat izvor de inspiratie, material
de prelucrare si ,mai ales, model de limba pentru scriitori.
 De la definiția lui Thomas, cu timpul au apărut noi semnificații,
mai ales în ceea ce privește fenomenele subsumate culturii
populare. De aici două atitudini complementare: entuziasm
pentru folclor (în special pe durata Romantismului, sec. XVIII-
XIX) și de atitudine științifică explicativă, ulterior. Precursor al
Istoria ambelor direcții este socotit Giambattista Vico, acela care, încă

literaturii în din 1725 vorbea, în Scienza nuova, de poeticitatea limbii

popoarelor „sălbatice”, găsind originea metaforei în
folclorul mentalitatea și în modul de gândire animist al unei faze

European „poetice“ în dezvoltarea spiritului omenesc.

Clasicul Michel de Montaigne prefera „naivitatea și grația“
poeziei populare artificialității creației de salon caracteristice
epocii sale.
Cel care a dat un imbold considerabil interesului pentru folclor
a fost Johan Gottfried Herder, care a publicat
colecțiile Volkslieder și Stimmen der Völker in Liedern (1778 -
1779); valoarea intrinsecă a poeziei populare este reprezentată,
pentru acesta, iar apoi și pentru romantici, de valoarea ei etno-
istorică și artistică.
Folclorul, „arhiva vie a popoarelor”, ajunge astfel să fie
considerad o cale prin care se reconstituie trecutul istoric
național și se pune baza culturii naționale moderne.
 În România, interesul pentru cultura populară, în literatură, se
manifestă timpuriu, în perioada cronicarilor (1590-1745), care
le acordă un interes deosebit (Neculce își prefațează
„Letopisețul” cu 42 de legende; în Descrierea Moldovei de 
Dimitrie Cantemir apar obiceiuri, credințe, superstiții). Rolul

Istoria major a revenit, însă, pașoptiștilor, care văd în poezia populară

o oglindă a sufletului popular. 
literaturii în Alecsandri pune laolaltă prima culegere de poezie populară
folclorul „Poezii populare. Balade (cântice bătrânești) adunate și
îndreptate” (1852)
românesc
 Heliade Rădulescu începe prelucrarea miturilor (Zburătorul) și
introduce literatura populară ca izvor de inspirație în sfera de
interes a creatorilor (Pann, Asachi, Bălcescu etc.),
 Alecu Russo sistematizează, într-o viziune teoretică mai
profundă, ideile privitoare la creația literară populară ca
document istoric și spiritual, cu valoare artistică de excepție și
nesecat izvor de inspirație pentru creația cultă
  Miturile sunt structuri ale relatării care apar recurent în
folclor. 
 mituri cosmogonice — facerea lumii, creația prin excelentă,
cosmogonia e modelul exemplar al unei serii întregi de
Tipuri de mituri faceri. Nu doar pentru că acest cosmos e arhetipul, ci și
pentru că este o operă divină.
în folclorul
literar
 mituri de origine -- prelungesc și completează mitul
cosmogonic, povestind cum a fost lumea modificată
(îmbogățită sau sărăcită). De aceea marea majoritate a acestora
repetă cosmogonia, istoria lumii și a comunității (tribului) - o
reactualizare rituală, prin cântece și dansuri, a evenimentelor
mitice esențiale de la facerea lumii încoace. Ele joacă un rol și
în vindecări, și în ceremonialele nașterii, în ritualurile acestora
implicându-se și mitul cosmogonic, și acela al originii bolii.
 miturile eshatologice (gr. eshaton = sfârșit) -- sunt referitoare
la sfârșitul lumii. Ele povestesc despre distrugerea lumii și a
umanității, cu excepția unui cuplu. Mitul Potopolui este
general răspândit (dar foarte rar în Africa). Alte cataclisme de
proporții cosmice ce pot produce distrugerea lumii sunt
cutremure, incendii, prăvăliri de munți. Acestea nu sunt însă,
totale, ci înseamnă doar sfârșitul unei umanități, urmat de
venirea alteia noi. Însă haosul ce urmează distrugerii, urmat de
apariția unui nou teritoriu nu este altceva decât regresiune
către haosul primordial, așadar către cosmogonie. Cauza
cataclismului este mânia ființei supreme, provocată de păcatele
oamenilor și de decrepitudinea lumii. Majoritatea acestor
mituri aduce și convingerea că lumii distruse (degradată
progresit) îi va urma o alta, paradisiacă, grație unei noi creații.
 M. Eliade descoperă „comportări mitice“ în chiar obsesia
„succesului“ caracteristică societății moderne, care traduce
dorința obscură de a transcede limitele condiției omenești
(„mituri“ minore - starul, automobilul etc. sau „mituri elitiste“ -
care se cristalizează în jurul creației - filosofice, artistice,
experiențele revoluționare ale artei moderne oglindind, de fapt,
criza spirituală actuală, faptul că „elita“ găsește, în
extravaganța unor curente aristice, posibilitatea unei gnoze
inițiatice). Și tot aici se înscrie fascinația lecturii - căci în
literatură descoperim acea revoltă împotriva timpului istoric în
care trăim și muncim, împotriva timpului „mort“, care strivește
și ucide, prin recuperarea unui timp străin, extatic sau imagina,
al beatitudinii.
  La fel ca si literatura culta, literatura folclorica cuprinde toate cele trei genuri literare: liricul,
epicul si dramaticul.

1) Genul liric se imparte in trei categorii

Genuri si a) Lirica diurna – cuprinde ca specie majora cantecul. Tot in categoria cantecelor se situeaza si

specii ale
doina care este de fapt un cantec de jale.

b) Lirica de cugetare – cuprinde specii ca ghicitoarea, proverbul, zicatoarea si framantarea de

literaturii limba.

folclorice c) Lirica ritualica – cuprinde acele creatii care se leaga de un anumit eveniment si aici se includ:
strigarea, bocetul, oratia de nunta.
 Genul epic se imparte si el in două mari categorii :
 Epica in versuri cuprinde specii ca: balada, colinda,
legenda.
 Epica in proza are ca specii: basmul, snoava, legenda
narativa.
 Genul dramatic este foarte dezvoltat in literatura
populara dar nu se concretizeaza propriu-zis in specii,
se cunosc totusi cateva forme de teatru populare:
1. Teatrul cu masti zoomorfe
2. Teatrul religios- irozii, scena nasterii pruncului
Iisus
3. Teatrul de papusi: Marioara si Vasilache
• Balada
Specie epica in versuri cu caracter legendar narativ
care se axeaza pe evenimente mitice, istorice sau
fantastice aducand in primul plan figurile unor
domnitori vestiti, ai unor eroi populari sau ai unor
haiduci. Termenul original romanesc pentru aceasta
specie era cel de „cantec batranesc”, termenul balada
a fost introdus din limba franceza de catre Vasile
Alecsandri in anul 1852 cand publica culegerea
intitulata „Poezii Poporale”
 Bibliografie:
Www.Wikipedia.r
o

www.qreferate.ro