A elaborat eleva gr.

T-021
Focșa Carolina
Eseu nestructurat
„Miturile și literatura populară- surse incontestabile de inspirație pentru
literatura cultă”
Miturile și literatura populară reprezintă sursele de inspirație pentru literatura cultă,
acestea păstrând o parte a religiei, culturii și activității mane pe parcursul secolelor.
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au simţit nevoia de a găsi sau potrivi un înţeles
fenomenelor ce au ajutat la condiţionarea existenţei lor. Aşa au luat naştere atât miturile, cât şi
basmele, legendele. Funcţia creatoare a miturilor justifică şi accentuează întreaga activitate a
omului, deoarece rămân întotdeauna începutul, conceperea, sacralitatea absolută. Miturile
istorisesc un model exemplar al activităţilor umane, precum arta, înţelepciunea, căsătoria şi nu
în ultimul rând educaţia. Miturile populare sunt acele povestiri cu subiect ce ilustrează un
obicei, un eveniment creator petrecut în timpuri primordiale, la începutul lumii. Faptele au
semnificații mitice, ceea ce a născut conceptele de timp mitic și timp istoric. Miturile exprimă un
model moral și comportamental peren (caracter stabil, durabil, care durează mult în timp), care
ilustrează specificul spiritualității naționale românești.
În literature populară românească au fost definite patru mituri esențiale de critical, istoricul
literar, scriitoru, reprezentând o personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române,
George Călinescu.
Unul din miturile esențiale ce stă la baza literaturii române este mitul mioritic sau mitul
transhumanței. Este ilustrat în creația populară de balada „Miorița” și exprimă atitudinea
omului în fața morții, pe care individul și-o asumă ca pe un dat firesc, ca pe cealaltă latură a
existenței, de aceea balada a fost realizată prin alegoria viață-moarte. Romanul „Baltagul”
scris de Mihail Sadoveanu prezintă dovada principală a faptului că Miorița este sursa de
inspirație pentru autorii culți. Romanul prezintă călătoria Vitoriei Lipan pe urmele soțului ei,
oierul Nechifor Lipan, pentru a afla ce s-a întâmplat cu acesta și pentru a-i pedepsi după o lege
nescrisă pe cei doi tovarăși ce l-au ucis și jefuit. Romancierul Mihail Sadoveanu a preluat
simbolul, structura epică, conflictul între cei trei ciobani și perseverența femeii care pornește în
căutarea ciobanului ucis.
În folclorul românesc există o binecunoscută legendă, pe care George Călinescu o socotea
unul dintre cele patru mituri fondatoare ale specificului naţional românesc: „Traian şi Dochia”.
O legendă a etnogenezei capătă în orice mitologie sau literatură o semnificaţie majoră. Balada
„Dragoș” de Vasile Alecsandri prezintă o opera literară inspirată din mitul despre „Traian și
Dochia”, prezentând întemeierea Moldovei, a denumirii și a stemei acesteia.
Un alt mit fundamental prezintă mitul erotic sau mitul puberal, cunoscut și ca „mitul
Zburătorului”, simbolizând înmugurirea sentimentului de dragoste la fetele aflate la vârsta
fragedă. Trăirile tinerelor sunt declanșate de un personaj fantastic, cu o mare putere de
seducție, care apare pe înserat, le face să se îndrăgostească de el, apoi pleacă, lăsând în urma
lui melancolie, zbucium. Este ca o boală, o dragoste pătimașă, o iubire pasională, nestăpânită
care mistuie și distruge sufletul omului.
 Mitul Zburătorului a fost sesizat în aspectul lui cultural de George Călinescu. Acesta afirmă
că „Zburătorul este un demon frumos, un Eros adolescent care dă fetelor pubere tulburările și
tânjirile întâii iubiri”. Mitul Zburătorului s-a născut și trăiește în mediul oniric (al visului).
Rămâne una dintre cele mai ascunse taine ale visului, pierdut printre credințele superstițioase
ale poporului.
Ca mit care explica apariția sentimentelor de iubire, a fost prelucrat în numeroase opere din
literatura noastră cultă. Motivul este utilizat în poemul „Zburătorul” de Ion Heliade-Rădulescu,
în care personajul Zburătorul este înfățișat ca apariție luminoasă în noapte, fiind numit „balaur
de umina cu coada-nflăcărată”, Florica, personajul feminin din această baladă, e cuprinsă de
un ”dor nespus”, cade într-o visare și pierde legătura cu realitatea.
Mihai Eminescu re-creează motivul în poemul ”Luceafărul”, ca și zburătorul, se arată fetei de
împărat, o determină să se îndrăgostească de el și apoi dispare. Astfel, fascinația resimțită de
Cătălina sub imperiul luminii siderale (care vine de la aștri, astral) sugerează trăirea ființei
stăpânite de zburător.
Mitul jertfei pentru creație (mitul estetic) prezintă un alt mit fundamental al culturii românești
și este transmis de balada populară „Mănăstirea Argeșului” culeasă de Vasile Alecsandri, care
exprimă credința că nicio operă nemuritoare nu se poate realiza fără sacrificiu. Din urma
mitului respectiv a luat naștere o poezie compusă de Nicolae Labiș „Meșterul”. „Meșterul”
prezintă un personaj pe care  Nicolae Labiş îl evocă pe un fond liric, estompând tragismul într-o
odă care celebrează dăruirea meşterului pentru o cauză nobilă ―  Veste a jerfei creatoare, al
cărei purtător e Manole, legendarul meşter, eroul mitului estetic. 
Drama „Meşterul Manole” de Lucian Blaga prezintă o altă operă la baza căreia stă mitul
jertfei. Drama lui Lucian Blaga se inspiră, ca atâtea alte creaţii literare, din mitul popular al
jertfei pentru creaţie, pe care însă scriitorul-filozof îl intelectualizează, adâncindu-l în
înţelesurile lui cele mai profunde, cu instrumentele teatrului modern, ale curentului literar numit
expresionism.
Literatura populară este o parte semnificativă a folclorului românesc ,care înseamnă
totalitatea producțiilor înțelepciunii unui popor (artistice, literare,muzicale,plastice,
coregrafice, dramatice), create și transmise prin cuvânt și practici de către popor. Folclorul
face parte integrată din cultura națională și definește spiritul unui popor. Folclorul
literar  este  o parte semnificativă ce cuprinde totalitatea creațiilor literare ce se caracterizează
prin oralitate, sincretism, tradiționalism, autor anonim si spirit colectiv, el constituind așa
numita literatură nescrisă, produs al gândirii și simțirii oamenilor simpli. Acesta se poate defini
prin trei cuvinte: dor, doină, colind, ce reprezintă specificul spiritual între popoarele lumii.
Folclorul literar cuprinde specii ale genului  epic(basme, povestiri, snoave, balade), liric(doine,
cantece) strigături și chiar dramatic(teatrul popular, irozii, scenete).
Interesul pentru faptele de cultura populară, de literatură, se manifestă „de timpuriu“, încă
din perioada cronicarilor, care le acordă un interes deosebit (Neculce își prefatează Letopisetul
cu cele 42 de legende, în Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir găsim prezentate obiceiuri,
credințe, superstiții).
Literatura cultă are tendința de a se îmbogăți permanent cu opere literare noi, însă pentru
alcătuirea acestora fiecare poet are nevoie de o sursă de inspirație pentru a-și structura
gândurile și sentimentele pe filă într-un mod cât mai explicit pentru cititori. Astfel, miturile și
literature populară prezintă sursa eficientă și incontestabilă de inspirație pentru literature cultă.