PARTICULARITĂȚILE STILISTICE SPECIFICE CORESPONDENȚEI

ECONOMICE.

Principalele caracteristici ale stilului corespondenţei oficiale sunt: corectitudinea, claritatea,

concizia, precizia, sobrietatea şi oficialitatea, politeţea şi demnitatea, naturaleţea şi simplitatea. 

1. Corectitudinea – impune respectarea întocmai a normelor, formelor şi regulilor

gramaticale, ortografice, de punctuaţie, de fonetică. În corespondenţă, corectitudinea
stilului este urmărită şi pentru exigenţe speciale. Scrierea corectă a unei scrisori exprimă
în mare măsură respectul pe care îl datorează şi îl manifestă expeditorul. Corectitudinea
în corespondenţa contribuie la evitarea confuziilor şi interpretărilor greşite pe care ar
putea să le provoace greşelile gramaticale. Este suficientă plasarea incorectă a unei
virgule, pentru a schimba întregul sens al frazei. Folosirea permanentă a Îndreptarului
Ortografic, Ortoepic şi de Punctuaţie, a altor manuale nu este o dovadă de incultură, ci,
dimpotrivă, de cunoaştere şi dorinţa de perfecţionare. Când ne referim la corectitudine
avem în vedere nu numai aspectele gramaticale, ci şi aspectele legate de conţinutul
propriu-zis al mesajului (cifre, date, cotaţii, etc.); scrisoarea poate fi folosită adesea ca
documente în relaţiile dintre parteneri. 
2. Claritatea – este o particularitate comună oricărui stil, dar în corespondenţa, în scrierea
documentelor este urmărită cu multă grijă, întrucât, este vorba de fapte, fenomene,
situaţii, drepturi, obligaţii, răspunderi, care dacă nu sunt prezentate clar, produc prejudicii
părţilor. Claritatea se asigură şi prin evitarea tuturor cuvintelor, expresiilor şi a formelor
gramaticale care nu au circulaţie generală sau care exprimă aproximaţii, nesiguranţa,
înţelesuri alternative.
3.  Concizia – este o condiţie specifică stilului corespondenţei, întrucât scrierea,
multiplicarea, lectura, etc, necesita cheltuieli de timp şi materiale. Această trăsătură
stilistică se poate realiza prin fixarea ideilor în propoziţii scurte, grupate logic în
paragrafe şi prin folosirea obligatorie a terminologiei de specialitate.                              Se
pot elimina anumite cuvinte care nu aduc un plus de înţeles (ex. vom spune “dispozitivul
este productiv” în loc de “dispozitivul este bun în ceea ce priveşte productivitatea”,
“Acest calculator este foarte performant´” în loc de “acest calculator este de foarte buna
calitate şi de aceea prezintă performante foarte bune”). În acelaşi timp, o scrisoare trebuie
să fie completă. Nimic din ceea ce poate duce la elucidarea problemelor tratate în scrisori
nu trebuie omis. Orice omisiune duce la scrisori suplimentare.
4. Precizia – se asigură prin utilizarea terminologiei de specialitate, prin folosirea
obligatorie a unităţilor de măsură oficiale, prin exprimarea în litere, alături de exprimarea
cifrică ori de câte ori este vorba de sume, cantităţi, etc.
5.  Sobrietatea şi oficialitatea – este impusă de faptul că actele oficiale trebuie să aibă un
caracter obiectiv, impersonal. Sobrietatea este înrudită cu concizia, dar în plus, ea se
apropie de aspectul oficial, pe care trebuie să-l ofere certificările şi toate relatările care se
fac în corespondenţă. Comunicarea în actele oficiale trebuie să fie lipsită de încărcătura
afectivă. 
6. Politeţea şi demnitatea – stilul corespondenţei trebuie să fie prin definiţie un stil al
politeţii şi demnităţii. Politeţea este ceva elementar, ceva ce sta în firea oricărui om
civilizat. Nu costa şi poate aduce profit şi alte beneficii. A spune “mulţumesc”, “va rog”,
“apreciez”, “sunt recunoscător”, etc. sunt formulări care trebuie să fie prezente în orice
scriere. În corespondenţă nu se admite, sub nici o formă, polemica şi limbajul de
indignare, chiar şi atunci când emitentul scrisorii a suferit din partea corespondentului
anumite neplăceri. Folosirea pluralului autorităţii, al pronumelor de politeţe asigura
aceste cerinţe. 
 7. Naturaleţea şi simplitatea. În baza acestor condiţii, stilul corespondenţei, este şi trebuie
să fie direct şi firesc, neforţat; se impune folosirea cuvintelor simple, nepretenţioase.
Trebuie să scriem pentru a exprima şi nu pentru a imprima (prin cuvintele folosite).

Stilul, în scrierea mesajelor este subordonat unui scop precis, controlează un anumit impact şi
ton şi este definit de acea alegere a cuvintelor, propoziţiilor şi formatului paragrafelor care prin
calitatea de a fi potrivita situaţiei, contextului şi destinatarului, produce reacţia şi rezultatul dorit.
Tonul unui mesaj este definit de percepţia destinatarului, de ceea ce citeşte ele “printre rânduri”
şi în spatele cuvintelor. Tonul se defineşte astfel prin capacitatea pe care o are stilul unei scrisori
de a produce anumite reacţii cititorului (destinatarului). Dificultatea controlării tonului unei
scrisori constă în faptul că acesta este dependent şi de percepţia cititorului, percepţie care este
strict individuală.

Scrisorile de afaceri trebuie prezentate într-o formă adecvată, în funcţie de obiectul şi tipul
lor. Odată cu utilizarea computerelor, cresc posibilităţile de prezentare a informaţiilor scrise.
Multiplele posibilităţi pot fi circumscrise prin sloganul: de la tastare – la concepţie. Textele
scrise sunt prezentate, astfel, mai interesant şi pe placul cititorilor. Noile posibilităţi de concepţie
aduc cu ele şi tentaţia de a crea opere de artă, în loc de simple scrisori. Autorii pot da frâu liber
fanteziei şi creativităţii, scrisorile reflectându-le nu numai gradul de stăpânire a computerului,
dar şi gusturile individuale.

Trebuie să se ia în considerare faptul că restricţiile economice (tot mai mulţi oameni trebuie
să realizeze din ce în ce mai mult, într-un timp cât mai scurt) obligă la raţionalizarea şi
eficientizarea corespondenţei. Astfel, nu rămâne prea mult loc pentru prezentarea artistică a
scrisorilor. În plus, schimbarea permanentă a tipurilor de ponturi, a mărimii şi a stilului acestora,
trezeşte la destinatari bănuiala că expeditorii nu au altceva mai bun de făcut. Pentru autori mai
rămân însă anumite grade de libertate de prezentare, fapt care determină aspectul scrisorilor.
Există totuşi reguli generale de care trebuie să ţină cont toţi corespondenţii.
 Plasarea textului în pagină
Plasarea generală a textului în pagină şi a celorlalte elemente ale scrisorii trebuie să fie
raţională, pentru a răspunde următoarelor obiective:
− facilitarea muncii dactilografei/operatorului;
− recunoaşterea cu uşurinţă a elementelor scrisorii de către personalul care triază.
Evident, există mai multe soluţii de plasare a textului şi fiecare autor o alege pe cea mai
convenabilă. Însă oricare ar fi ea, conţinutul de bază al scrisorii trebuie să ocupe două
treimi din pagină; restul filei este destinat celorlalte elemente de structură, respectându-se o
simetrie a aşezării în pagină: marginea din stânga trebuie să fie întotdeauna mai mare cu
1cm.
De obicei, se folosesc următoarele tipuri de redactare:
1. Prezentarea americană („bloc”): eliminarea spaţiilor libere la începutul fiecărui rând
prin scrierea începând din marginea stângă a tuturor menţiunilor. Această plasare a
textului este eficientă la scrierea rapidă; este modernă şi des folosită. Dezavantajul ei
constă în faptul că are un aspect dezechilibrat, dar este preferat cel mai mult la
corespondenţa de afaceri.
2. Alinierea semibloc: textul scrisorii este aşezat în „bloc”, iar celelalte elemente (antetul,
data, adresa, formula de apel, semnăturile) – conform regulilor corespunzătoare de
scriere.
 3. Aşezarea în semialineat: textul scrisorii este scris cu alineatele necesare, respectându-se
regulile de aşezare în pagină pentru celelalte elemente.
Formatul cel mai des utilizat în corespondenţa de afaceri este cel normat de parametrii
210297mm – formatul A4 şi cel memo (A5), 210-135 mm, pentru scrisorile scurte. În acest
caz, vor fi necesare plicuri de dimensiuni corespunzătoare.
 Formele grafice specifice scrisorilor de afaceri
• Tipurile de ponturi. Persoanele care scriu pot alege din multitudinea tipurilor de ponturi
pe cele corespunzătoare, în funcţie de tipul scrisorii şi de gustul personal.
Utilizatorii profesionişti se limitează însă la câteva ponturi. Astfel, scrisorile de afaceri
se scriu cu aceleaşi caractere Times sau Helvetica, ultimul folosindu-se des la antete şi în
titlurile structurale mărite. Se poate scrie şi cu caractere aldine (îngroşate), cursive
(înclinate) sau subliniate, realizânduse, astfel, scoaterea în evidenţă a anumitor fragmente
de text.
• Mărimea literei poate fi variată multiplu, pentru corespondenţa de afaceri se recomandă
însă litere de mărimea cuprinsă între 2-3 mm, pentru o mai bună lizibilitate.
• Intervalele dintre litere, cuvinte şi rânduri pot fi stabilite individual. Spre exemplu,
pentru evidenţierea unor cuvinte, se foloseşte spaţierea literelor (spaţii mai mari între
litere decât cele obişnuite). Nu se recomandă abuzul de sublinieri şi nici cel de spaţiere,
deoarece se pierde efectul evidenţierii.
Scrisorile de afaceri se scriu la un interval, egal cu 1,5 cm. Totuşi, la computere se
poate varia, suplimentar, distanţa dintre rânduri.
• Alineatele se fac, în principiu, la un rând de textul premergător şi cel următor. Se
folosesc la separarea paragrafelor în conţinutul de fond sau a subiectelor dintr-un
paragraf.
• Enumerările. Textele mai lungi pot fi structurate prin enumerări. Începutul şi sfârşitul
enumerărilor vor fi plasate la un rând de restul textului. Termenii enumerărilor sunt
scrişi cu sau fără interval. Enumerările sunt structurate în mod diferit:
− prin liniuţe;
− prin puncte de enumerare, cu aceeaşi mărime de literă ca şi textul;
− prin cifre, urmate de puncte;
− prin litere mici, în ordine alfabetică, urmate de paranteze.
• Toate enumerările pot fi plasate de la marginea textului cu retrageri sau fără ele, în
funcţie de selectarea modului de aşezare în pagină. La retrageri, toate punctele
enumerărilor trebuie să înceapă, sub aspect gramatical, cu aceeaşi parte de vorbire.
Retragerea se deosebeşte de alineat prin plasarea cu două litere mai spre centrul textului.
• Paragrafele se folosesc când un text mai mare trebuie structurat, după caz, pe subiecte.
Între paragrafe se lasă două rânduri libere, astfel încât citirea scrisorii să fie cât mai
uşoară. Paragrafele pot fi numerotate şi chiar intitulate, cu scopul de a oferi unei scrisori
lungi şi complicate maximum de claritate.
• Aranjarea în acoladă poate înlocui o enumerare. E binevenită în cazul în care trebuie
enumerate mai multe diviziuni şi subdiviziuni ale unui subiect. Se porneşte de la general
către particular. Spre exemplu