UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

LUCRU INDIVIDUAL:

ILUMINISMUL ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

A realizat: Halupneac Ana-Maria

studentă anul III, istorie

Chișinău 2021

1
 Cuprins

1. Noțiunea de iluminism și trăsăturile generale

2. Iluminismul în spațiul românesc
3. Școala Ardeleană. Reprezentanții Școlii Ardelene
4. Concluzii

2
 1. Noțiunea de iluminism și trăsăturile generale

Iluminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii, a fost o mișcare

intelectuală, filozofică, ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și
înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii
de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a
„luminilor” în mase .
Iluminismul, rezultat din curentul umanist al Renașterii, este o replică la adresa
barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe
baza experienței proprii. Unii consideră lucrarea lui Isaac Newton, Philosophiae Naturalis
Principia Mathematica (1687), ca fiind prima mare lucrare iluministă. Istoricii francezi plasează,
în mod tradițional, perioada iluminismului între 1715, anul încoronării lui Ludovic al XV-lea, și
1789, anul izbucnirii Revoluției Franceze care a marcat sfârșitul „Vechiului Regim”. [1]

Pe plan religios, iluminiştii susţineau următoarele idei: 

 deismul
 libertatea conştiinţei
 toleranţă religioasă

În ceea ce priveşte viaţa intelectuală,  iluminiştii susţineau următoarele principii şi valori:

 Interpretarea raţională a realităţii;
 „Luminarea” oamenilor/maselor prin ştiinţă şi cultura.

În ceea ce priveşte viaţa privată, iluminiştii susţineau următoarele principii şi valori:

 încrederea în om;
 datoria omului este de a fi fericit pe pământ.

Pe plan economic,  reprezentanţii Iluminismului considerau că munca este singura sursă a

bogăţiei şi a progresului economic. Iluminiştii se deosebeau în ceea ce priveşte domeniul
economic pe care îl considerau esenţial în societate:
 Fiziocraţii considerau că munca agricolă este sursa bogăţiei şi, prin urmare, proprietarii
de pământ trebuie să ocupe un loc privilegiat în societate;
 Economistul englez, Adam Smith susţinea că sursa bogăţiei este reprezentată de industrie
şi comerţ.

3
Pe plan politic, iluminiştii propuneau un nou model al puterii caracterizat prin următoarele
principii politice:
 aplicarea principiului separarea puterilor în stat;
 respectarea drepturilor naturale ale omului (viaţa, libertatea, egalitatea, proprietatea);
 contractul social şi suveranitatea poporului;
 în ceea ce priveşte formele de guvernare, iluminiştii optau fie pentru monarhie
constituţională, fie pentru republică;
 conducătorii au datoria  de a împinge societatea spre progres prin reforme economice,
legislative, sociale etc (absolutismul/despotismul luminat). [2]
     
2. Iluminismul în spațiul românesc
Preiluminismul românesc se afirmă prin Dimitrie Cantemir care redactează Descrierea
Moldovei ce se încadrează în metodologia iluminismului timpuriu german tratând de fapt
civilizaţia Moldovei dar în special aspecte ca: istorie, geografie, limbă, religia românilor.
Johann Filstich va scrie Tentamen Historiae Valachiae spunând astfel: această istorisire se
va dsfăşura în patru cărţi, dintre care cea dintâi va arăta starea geografică a Ţării Româneşti,
împreună cu unele lucruri ce ţin de cele scrise până acum. A doua, istoria însăşi în timpurile cele
mai stăvechi, ale vremurilor de mijloc şi veacurile din urmă, atât cât se va putea întru atâta
cunoaştere a faptelor. A treia va descrie politica românilor, în cea din urmă, adică a patra, va
arăta cele bisericeşti.
Atât Cantemit cât şi Filstich se dovedesc interesaţi de firea, pravilele, obiceiurile,
datinele locuitorilor unei ţări. Köleseri Samuil prin opera lui Auraria Romano-Dacica se arată
interesat de resursele spaţiului românesc. Un loc central l-a deţinut opera istorică propriu-zisă a
lui Dimitrie Cantemir, principele Moldovei care a realizat un dialog Orient-Occident.
Încă de timpuriu Cantemir considera că neştiinţa şi necunoştiinţa sunt o stavilă în
înlăturarea ignoranţei. El mai scrie o lucrare savantă întitulată Istoria Imperiului Otoman care se
dovedeşte a fi o carte de referinţă în diplomaţia europeană. [3]
Un factor important la răspîndirea gîndirii iluministe în principate l-a avut şi
realizarea traducerii operelor gînditorilor occidentali. Operele iluminiştilor europeni au fost
traduse de români Matei Milo, Alecu Beldiman, Costache Negruzzi, Vasile Cîrlova, Gheorghe
Asachi, Ion Heliade-Rădulescu. Din Voltaire ei traduc mai întîi opera literară şi istorică: „Oreste,
Memnon, Zaire, Brutus, Mahomed, Alzira” etc. În 1830 S.Căpăţineanu traduce „Consideraţii cu
privire la mărirea şi căderea românilor”; S.Mîcu traduce lucrările lui Baumeister „Logica”,
„Legile firei”, „Metafizica”; V.Vîrnau traduce „Logica” lui Condillac şi tratatul lui Becaria
„Despre delicte şi pedepse”; C.Conachi şi I.Contacuzino traduc din A.Pope „Essau on Man”,
influenţa cărei este resimţită şi în lucrările lui I.Tăutu, Gh.Asachi, C.Stamati, A.Hîjdeu etc.
O largă răspîndire în Moldova au avut-o traducerile din Fenelon „Aventurile lui Telemac”,
Massillon, Marmontel, care veneau cu un şir de sfaturi pentru cei ce se aflau în fruntea statului.
O atenţie sporită au acordat moldovenii ştiinţelor naturii, în special traducerii manualelor de
geografie, fizică, etc. [4, p. 20]
O contribuţie semnificativă la răspîndirea ideilor iluministe a avut-o dezvoltarea
învăţămîntului în Principate, care a cunoscut o perioadă contradictorie, dictată de prezenta

4
regimului turco-fanariot. Importante centre de răspîndire a ideilor iluministe au fost Academiile
domneşti, întemeiate la Bucureşti în 1688 şi la Iaşi în 1707.
În Principate învăţămîntul a cunoscut o dezvoltare lentă care, necătînd la reformele din
anii 1748 cele din 1776, urmate de cele din 1813 şi 1818, nu au schimbat esenţial starea de
lucruri în sistemul de învăţămînt. Este adevărat că la începutul secolului XIX în Academiile
domneşti se introduc cursuri în limba română, în special la anul 1813 la Iaşi Gh.Asachi introduce
primul curs de inginerie, care alcătuiesc prima promoție de ingineri geometri din 1818.
Asemănătoare cursuri au fost organizate la Bucureşti, unde ca profesor a activat inginerul
Gh.Lazăr. O formă importantă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru
tipărirea cărţilor. Dintotdeauna cartea a reprezentat instrumentul esenţial de răspîndire a culturii,
deoarece ele răspîndesc şi afirmă caracterul unitar al culturii române, atît procentul de carte laică,
cît şi cele bisericeşti, care au cunoscut o creştere continuă. Între anii 1700-1800 au fost tipărite
799 de cărţi, dintre care 617 în româneşte, iar 182 în greceşte, 9 latineşte și slavă. Între anii
1717- 1750 cartea laică a reprezentat 15% din totalul tipăriturilor de carte, în anii 1790-1800 a
crescut pînă la 53%, iar în perioada 1820-1830 a crescut pînă la 74,8% .
Se apreciază că numărul titlurilor de cărți tipărite între anii 1720-1820 este de peste 300.
Circulaţia cărţilor se face cu o mai mare rapiditate, iar tirajele sunt din ce în ce mai mari, înlesnid
răspîndirea lor ulterioară. Sute de cărţi tipărite în Moldova şi în ţara Românească au circulat în
teritoriile Principatelor, constituind un simbol de seama al unităţii spirituale româneşti. De către
români între anii 1700-1800 s-au tipărit 799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182
greceşte, latineşte, slavă etc.
Spiritul iluminist în Principatele române se regăsește în diferite proiecte de reformă
propuse de unii reprezetanţii din Moldova şi Muntenia: Dumitrache Sturdza, care propune
realizarea unei societăţi aristo-democraticească, avînd la bază modelul englez; Vasile Mălinescu
propune un proiect în favoarea ţăranilor; Ionică Tăutul a elaborat un document prin care se
propunea înlăturarea domniilor fanariote. Un proiect inspirat de ideologia iluministă este propus
de Iordame Rosetti Rosnoveanu, care preconiza o refacere a economiei, constituirea forţelor
armate după cucerirea de către Moldova a independenţei. Proiectul prevedea înlăturarea
monopolului turcesc din Principate și asigurarea schimbului liber la exportul produselor.
Procesul modernizării Ţării Româneşti era propus Naum Rămniceanu prin publicarea unui tratat
care preconiza limitarea puterii domnului, prin realizarea unei reforme a Constituţiei,
recunoaşterea egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, înlăturarea privilegilor boiereşti
convocarea unei „Adunări legislative”. [4, p. 21]

3. Școala Ardeleană. Reprezentanții Școlii Ardelene

Cea mai de seamă mișcare iluministă românească a fost Școala Ardeleană, care a
reprezentat o grupare a intelectualilor ce au transformat cultura în arme de luptă politică puse în
slujba emancipării naționale. Mulți învățați încep să cradă că nedreptățile din lume ar putea fi
înlăturate prin răspândirea științei și culturii în rândul clasei de jos adică între oamenii simpli.
Acești intelectuali considerau că cunoștințele duc la eliberarea în primul rând a conștiinței, a
gândurilor și mai apoi și în viața cotidiană. Iar odată răspândite, ideile trec de la personae , la
grupuri mai mari, în primul rând la națiuni, adică acele comunități bazate pe unitatea de origine,
limbă, cultură și religie. În acest context românii se considerau complet neândreptățiți, deoarece
5
ei, ca urmași ai romanilor , erau cei mai vechi și nobili locuitori din Ardeal, dar nu se bucurau de
drepturi. Pentru a scoate în lumină originea românilor era nevoie de oameni învățați cu studii
înalte. [5, pp. 184-185]
Programul politic al mișcării este sintetizat în memoriul din 1791, „Supplex libellus
valachorum Transsilvaniae” trimis împăratului Leopold II, prin care se cerea recunoașterea
românilor din Transilvania ca națiune egală în drepturi cu celelalte ce intrau în componența
Imperiului Habsburgic.
Preluând esența iluminismului european, reprezentanții Școlii Ardelene au așezat la
temelia programului lor de luptă principiile de egalitate și libertate, de suveranitate a poporului,
pe temeiul ideii dreptului național și al contractului social.
În ansamblu, activitatea Școlii Ardelene cunoaște două direcții fundamentale:
1. Prima, socio-culturală, este în strânsă legătură cu esența mișcării iluministe și
urmărea emanciparea oamenilor prin educație și cultură. În acest scop, se dezvoltă
și se organizează învățământul în limba română. Gheorghe Șincai, ca director al
școlilor române, înființează 300 de școli; se tipăresc manuale școlare, cărți de
popularizare științifică, calendare și cărți populare.

2. cealaltă direcție este erudită și cuprinde numeroasele tratate de istorie și filologie.

Cele mai importante dintre acestea sunt: „Istoria și lucrurile, și întâmplările
românilor” de Samuil Micu, „Cronica românilor și a mai multor neamuri” de
Gheorghe Șincai, „Istoria pentru începutul românilor în Dacia” de Petru Maior,
„Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” de Samuil Micu și Gheorghe
Șincai, „Disertație pentru începutul limbii române” de Petru Maior și „Lexiconul
de la Buda”, primul dicționar etimologic al limbii române. [6]

Preluând esența iluminismului european, reprezentanții școlii Ardelene au așezat la

temelia programului lor de luptă principiile de egalitate și libertate, de suveranitatea poporului,
pe temeiul ideii dreptului național și al contractului social. Acțiunea politică și culturală a școlii
Ardelene este îndrumată de operele istorice și filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai,
Petru Maior și Ion Budai-Deleanu. Față de curentele iluministe din alte țări , cel al școlii
Ardelene are ca trăsătură specifică îmbinarea națională a românilor din Transilvania , care erau
priviți ca străini la ei acasă , lipsiți de drepturi și socotiți ,,tolerați,, de oligarhia cezaro-crăiască a
imperiului habsburgic. Școala Ardeleană nu este o apariție spontană, ea continuă în mod firesc
ideile cronicarilor privitoare la latinitatea limbii române , la continuitatea românilor în Dacia și
unitatea poporului român și utilizează lucrările acestora ca izvoare istorice: ,, mai ales Cronicul
manuscris a lui Miron Costin , precum și Descrierea Moldovei de prea luminatul Dimitrie
Cantemir. [7]
După cum am menționat anterior cei mai deseamă reprezentanți ai Școlii Ardelene au
fos Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu, Samuil Micu Klain și Petru Maior despre care voi
vorbi în paginile următoare.
Gheorghe Şincai - n. 28 februarie 1754, Şincai, judeţul Mureş - d. 2 noiembrie 1816,
lângă Košice, Slovacia. A fost preot român greco-catolic, director al şcolilor din Transilvania,
luptător pentru drepturile românilor transilvăneni, istoric, filolog, traducător, reprezentant
al Şcolii Ardelene.
6
 S-a născut în satul Râciu de Câmpie, azi redenumit Şincai, în amintirea sa. A primit o
bursă de studii la Roma, unde datorită faptului că învăţa bine, a fost luat sub ocrotirea
cardinalului Ştefan Borgia, care era secretar la De Propaganda Fide. El l-a numit pe Şincai
custode al bibliotecii acestei instituţii, iar apoi a cerut şi a obţinut pentru el de la papa Pius al VI-
lea favoarea de a putea să viziteze şi bibliotecile Vaticana, Sopra la Minerva şi Benedictina.
Şincai a primit inclusiv un specialist care să îl ghideze prin biblioteci, lucru pe care puţini alţii l-
au primit înaintea lui. Borgia i-a indicat cărţile în care se vorbea despre români.
La Viena, Gheorghe Şincai s-a împrietenit cu Samuil Micu, nepotul lui Inochentie
Micu Klein. Cei doi au scris împreună, Şincai definitivând ulterior lucrarea intitulată "Dialogul
despre originea limbii române". Aceasta a fost însă oprită de cenzură şi s-a pierdut.
La Blaj Şincai a stat doisprezece ani. Pe durata cât a fost director al şcolilor din Transilvania a
deschis mai mult de trei sute de şcoli noi. În acest timp nu numai că s-a ocupat de inspectarea
şcolilor, dar a adunat orice document care făcea referire la români. A început să scrie "Hronica
românilor şi a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile,
întâmplările şi faptele unora faţă de ale altora nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de
autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese", dar a fost atacat puternic, fiind acuzat inclusiv
de faptul că ar vrea să fie un al doilea Horea. Din cauza acestei lucrări şi acuzaţiilor care i se
aduceau a căzut în dizgraţie, inclusiv episcopul greco-catolic al Blajului făcând ceea ce putea
pentru a scăpa de el. Şincai este arestat la 14 septembrie 1794, iar după ce a fost eliberat din
temniţă a rămas şi fără slujbă. Cu ajutorul episcopului greco-catolic de la Oradea, Samuil
Vulcan, a plecat la Viena pentru a-şi căuta dreptatea la împăratul austriac, dar fără rezultat. Fără
nici un venit, s-a aciuit la moşia contelui Vass, unde timp de şase ani i-a învăţat carte pe copiii
acestuia.
În anul 1803 Şincai pleacă de la Oradea la Buda, unde împreună cu Samuil Micu
lucrează febril, adunând documente şi interpretând faptele descrise în ele, dar S. Micu moare, iar
Gheorghe Şincai rămâne să continue munca de unul singur. A tipărit astfel Calendarul de la
Buda, la sfârşitul căruia a publicat, în anul 1807, "Istoria românilor". În anii care au urmat a
publicat în acelaşi calendar şi în acelaşi mod fragmente din "Hronica românilor ...", până când în
final aceasta a fost interzisă de cenzură. După această interzicere a operei sale, s-a refugiat pe
moşia contelui Vass unde, după cum scria el însuşi "mă ocrotesc la feciorul Contelui Vass, cel
mai bătrân, ca la nişte învăţăcei ai mei, până ce voi sfârşi munca pentru folosul Românilor, dintre
cari unii mai vrea-m-ar mort decât să scriu unele ca acestea".
Din această bucată a vieţii sale se cunosc puţine, lipsind informaţii despre el pentru
diferite perioade de timp.
În 1811 Şincai apare la Oradea, unde este bine primit de Samuil Vulcan. Aici va lucra
cu sârg la "Hronica Românilor ...", scriind numai despre perioada de până la 1739, moment la
care se opreşte, de frică de a nu supăra autorităţile şi de a nu-i stârni pe duşmani. În 1812 pleacă
pe jos la Blaj, ducând în spinare saci cu documente şi manuscrise. A fost primit rece de clerul
greco-catolic, în rândurile căruia îşi făcuse duşmani când se făcuseră alegeri pentru episcop
pentru Blaj, votând atunci pentru contracandidatul actualului episcop Bob. De la Blaj a plecat
la Cluj, tot pe jos, pentru a cere autorizaţia de publicare a "Hronicii românilor ...". Cererea sa a
fost respinsă, autorităţile afirmând ulterior că "opera e vrednică de a fi aruncată în foc iar autorul
de pus în furci". Şincai a plecat dezamăgit spre Oradea, unde a fost găzduit din nou de Samuil
Vulcan, care i-a promis că îi va face o copie a "Hronicii ...". Totuşi, după ce a terminat lucrarea,
Şincai a dispărut fără ca nimeni să ştie încotro a luat-o. A fost văzut pentru ultima oară în

7
Transilvania în anul 1814, apoi nimeni nu a aflat nimic despre el, nici măcar dacă şi când a
murit.
S-a aflat doar târziu că Gheorghe Şincai a murit pe moşia contelui Vass, lângă
Košice, în Slovacia, la 2 noiembrie 1816. Multe dintre lucrările sale sunt cunoscute numai după
titlu, ele pierzându-se. Printre acestea se numără "Dialogul", o gramatică românească, un
dicţionar românesc şi unul daco-român.
O copie manuscris a "Hronicii ...", pe care Şincai o dăduse episcopului Vulcan în
1811 la Oradea, a ajuns într-o librărie vieneză, fiind cumpărată la licitaţie în 1833 de
arhimandritul Gherasim Vida din Maramureş. În 1844 se tipăreşte la Iaşi partea din "Hronică ... "
ce vorbeşte de evenimentele de până la anul 1000. În 1845 se tipăreşte la Buda o ediţie a
acesteia, în care sunt publicate evenimentele de până la anul 1383.
În 1853, organizându-se comemorarea lui Gheorghe Şincai, domnitorul
Moldovei, Grigore Ghica, cumpără de la arhimandritul Vida manuscrisul "Hronicii ..." şi
lucrarea e tipărită în întregime, pentru prima oară, de August Treboniu Laurian. Acesta a spus
despre "Hronica românilor ..." a lui Şincai: "cât timp nu va fi publicată, Românii nu vor avea
istorie". [8]
Ion Budai Deleanu a fost un scriitor de factură clasică, istoric şi iluminist român,
reprezentant al Şcolii Ardelene alături de Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan
Piuaru-Molnar etc.
Personalitatea culturală bine conturată, de o deosebită semnificaţie într-o vreme în
care literatura noastră cultă nu era decât la începuturile sale, Ioan Budai - Deleanu este nu numai
cel mai de seamă literat al Şcolii Ardelene, ci şi unul dintre reprezentanţii de prestigiu al
literaturii române, opera sa literară marcând o izbândă artistică reală, ce depăşeşte operele
contemporanilor. Prin ideile sale îndrăzneţe relativ la rezolvarea problemelor sociale, Ioan
Budai-Deleanu depăşeşte crezul Şcolii Ardelene. Ioan Budai - Deleanu, deşi şi el de formaţie
teologică, a fost totuşi o conştiinţă luminată, însufleţită de idei şi convingeri extrem de înaintate
şi curajoase pe care le-a expus în imagini literare nu lipsite de relief şi forţă artistică
impresionantă. [9]
În planul activităţii literare, Budai-Deleanu depăşeşte condiţia deschizătorului de drum,
preconizată în programul Şcolii Ardelene. După un exerciţiu pregătitor, reprezentat de traducerea
unei părţi a piesei lui Metastasio Temistocle, el lucrează la poemul, neterminat, Trei viteji şi,
timp îndelungat, cu reveniri şi completări necesare, la Ţiganiada, „poemation eroi-comico-
satiric, alcătuit în doaosprăzece cântece de Leonachi Dianeu”.
Trei viteji, din care nu a scris decât primele trei cânturi şi l-a început pe al patrulea,
este o compunere tragicomică despre nebunia umană generalizată. Becicherec Iştoc de
Uramhaza, nobil de dată recentă, după ce tot neamul lui de ţigani se îndeletnicise cu
recondiţionarea ciururilor sparte, se hotărăşte, la vârsta de 50 de ani, să plece din Transilvania
pentru a-şi căuta o fostă iubire din tinereţe, pe Anghelina. Trece în Ţara Românească, aflată sub
cârmuirea lui Vlad Ţepeş, unde întâlneşte alţi doi vrednici discipoli ai lui Don Quijote: pe grecul
Kyr Kalos de Cucureaza, care practicase, în copilărie, îndeletnicirea de covrigar la
Stambul/ajungând apoi boier muntean, şi pe Născocor de Cârlibaba, căpitan de ţigani din
Moldova, ins fudul şi ţâfnos, care călătorise până în Ţara Românească „pedestru”. Şi aceştia doi
aspiră la cucerirea farmecelor unor dulcinee autohtone, Smaranda şi Chirana. Un episod avându-l
drept erou pe Becicherec Iştoc face parte din prima variantă a Ţiganiadei, nu şi din cea de a

8
doua. Ţiganiada, această „izvoditură noao şi orighinală românească”, reprezintă una dintre
operele fundamentale ale literaturii noastre. O primă formă a scrierii este definitivată în jurul
anului 1800, pentru ca asupra celei de a doua variante scriitorul să lucreze până în 1812.
Publicarea integrală, postumă, a poemului va lua în considerare ambele variante: prima, cu
titlul Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, apare sub îngrijirea lui T. Codrescu, în „Buciumul român”
(1876 şi 1877), iar varianta completă, Ţiganiada, este tipărită de Gh. Cardaş în 1925, cu o a doua
ediţie în 1928. Întâmplările povestite în Ţiganiada sunt plasate în perioada domniei lui Vlad
Ţepeş. Domnitorul muntean hotărăşte să-i adune la un loc pe ţiganii din ţară, pentru a nu fi
folosiţi de turci ca iscoade. Mai mult, ţiganii primesc şi arme, gestul intenţionând trezirea unui
sentiment de responsabilitate în măsură să-i transforme în oşteni fideli intereselor întregii
comunităţi naţionale. După un popas între satele Alba şi Flămânda, proaspăta oaste ţigănească
este trecută în revistă de Vlad Ţepeş şi îndrumată să-şi aşeze tabăra la Spăteni, între Bărbăteşti şi
Inimoasa. Călătoria se desfăşoară anevoie, datorită gâlcevilor neîntrerupte dintre ţigani,
neputinţei lor de a se alinia unei discipline elementare, orgoliilor ridicole sau focalizării
preocupărilor asupra mâncării şi odihnei, toate acestea fiind contemplate de autor cu un ochi
critic şi atent, cu umor şi sarcasm. Satana, aliat al turcilor, îi fură tânărului Parpangel logodnica,
frumoasa Romica. Pornit în căutarea iubitei sale, Parpangel o găseşte în pădurea nălucită, loc
transformat de puterile diavoleşti în închisoare veselă pentru dezertorii din oastea muntenească.
Intervenţia sfântului Spiridon spulberă palatul din pădure, iar Parpangel, după ce bea apă dintr-
un izvor vrăjit, dobândeşte virtuţi de războinic neînfricat. El preia armura viteazului Arginteanul
şi se avântă eroic în lupta cu păgânii. În bătălia dintre munteni şi turci intervin şi forţe nevăzute,
dracii luând partea turcilor, iar sfinţii sprijinindu-i pe creştini, care, în final, obţin victoria. Ajunşi
la Spăteni, ţiganii participă la nunta lui Parpangel cu Romica şi află toate amănuntele
aventuroasei călătorii a mirelui. Un plebiscit sui-generis, având ca temă forma de guvernământ a
proiectatului nou stat ţigănesc, degenerează în păruială cruntă, tabăra risipindu-se.
Scrierea, considerată în întregul ei opera poetică cea mai importantă a literaturii române
premoderne, se prezintă ca o meditaţie asupra destinului omenirii în genere, autorul menţionând
în Epistolia închinătoare către Mitru Ferea (anagramă a numelui Iui Petru Maior) că textul
trebuie citit cu „oarecari luări-aminte, căci ştiu bine că vei înţelege ce am vrut eu să zic la multe
locuri”, totul fiind o alegorie „unde prin ţigani să înţeleg ş-alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca
şi ţiganii oarecând”.
Pentru prima dată în literatura noastră, Budai-Deleanu avansează şi argumentează nevoia
de ficţiune artistică, investind cu importanţă similară realităţii istorice „înţălesul poeticesc” al
unei scrieri. În acest sens, el invocă, ironic, surse fanteziste pentru conţinutul faptic al
Ţiganiadei, numind „izvodul ce am aflat la mănăstirea Cioarei” şi „pergamena” sau „hârţoaga de
la mănăstirea Zănoaga”, surse comentate apoi, în note, serios, candid sau pseudo-erudit, de Mitru
Perea, Simpliţian, Idiotiseanu, Onochefalos, Musofilos, Filologos, Dubitantius, Erudiţianul,
Androfilos, Părintele Agnozie, Politicos, Popa Nătărău din Tândarânda ş.a. Atât notele poemului,
cât şi Prologul sau Epistolia închinătoare fac dese trimiteri la modele celebre, datorate unor
autori ca Homer, Ariosto, Tasso, Milton, în care demitizarea, ironia programată şi parodia se
transformă în instrumentar creator de epos comic. Îndeosebi în a doua variantă a Ţiganiadei,
comentariile, ce însoţesc textul în note atribuite cititorilor şcoliţi sau inocenţi sub raportul
informaţiei anterioare, formează un fel de „operă paralelă” la scrierea propriu-zisă, amplificând,
prin exagerări bine dirijate, comicul sursei la care se referă şi asigurând întregului un
reconfortant spirit ludic. Comentariul socio-politic implicit se alătură valorii artistice conferite
ironiei şi satirei. Umorul şi şarja parodică sunt mijloace, nu scopuri pentru autor; dincolo de
învelişul declarat vesel al relatării poetice, stăruie o temeinică informaţie istorică şi filologică,
9
dar şi o bună cunoaştere a literaturilor europene sau a filosofiei de viaţă specifică ţăranului
român. Invocarea unor elemente care ţin de mitologie sau de supranatural este operată prin
convertirea lor la universul uman imediat, fapt care sporeşte coeficientul de personalitate
distinctă a scriitorului în ansamblul literaturii apărute în epocă şi mult după aceea.
Autorul a intenţionat „a introduce un gust nou în poesia românească”, alăturând
„lucruri de şagă” observaţiilor grave asupra unor realităţi care nu erau doar ale secolului al XV-
lea. Conştient de importanţa unei asemenea întreprinderi, cu totul nouă în peisajul atât de sărac al
literaturii originale româneşti, scriitorul ţine să precizeze: „Deci, bună sau rea, cum este, aduce în
limba aceasta un product nou”. Prin Ţiganiada, Budai-Deleanu se legitimează ca autor al primei
epopei din literatura noastră şi, în acelaşi timp, ca întemeietor al literaturii române moderne.
Descoperirea târzie a operei a grevat în mod vădit evoluţia literaturii române ca
valoare conştientă de sine. Atât limbajul poetic, bine articulat în această scriere, cât şi naraţiunea
epică de amploare, căreia „poemationul” scriitorului ardelean i-ar fi putut oferi piste tentante de
lansare, s-au definit în mod coerent relativ târziu şi datorită necunoaşterii acestei opere
fundamentale a literaturii naţionale. [10]
Samuil Micu (Klain) s-a născut la 1745 în Ardeal. Se călugări în 1762, luând
numele de Samuil sub care este de obicei cunoscut. Învaţă la Blaj, apoi în colegiul Pazmanian
din Viena şi terminând învăţăturile, fu numit profesor la Blaj, în 1772. Aci nu stete mult, căci
plecă cu episcopul Grigore Maior la Viena, unde deveni prefect (director de studii) al elevilor
români în noua instituţie clericală Sf. Barbara din acest oraş. Acolo avu prilejul să scrie în
latineşte, împreună cu Şincai, o gramatică română pe care o tipări, în 1780.
Venind în Blaj, ceru să fie dispensat de călugărie şi să fie numit paroh în Sibiu; însă episcopul
Bob refuză. Pentru că se ducea des la Sibiu, unde avea familia, fu acuzat că unelteşte contra
bisericii unite şi dat în judecata consistoriului, dar fu achitat. Amărât de persecuţiunile lui Bob,
părăsi Blajul şi se duse în Buda, unde fu revizor de cărţi până la moarte. Biografia lui Micu a fost
scrisă de I. Bianu (Buc. 1876).
De la Micu a rămas un număr foarte mare de lucrări, parte originale, parte traduse. Ele
se pot grupa în trei categorii: religioase, istorice, lingvistice. Cele mai multe din operele lui ni s-
au conservat în manuscrise, puţine s-au tipărit în întregul lor şi unele în mod fragmentar prin
calendare.O parte din lucrările religioase sunt :
Disertatio de jejuniis graecae-orientalis ecclesiae, tratat asupra posturilor pre scrise de
biserica neunită (Viena, 1782).
Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, diferite discursuri funebre (Blaj, 1784).
De asemenea, traduse operele celor mai însemnaţi scriitori bisericeşti, ca Sf. Ion Gură-de-
aur, Sf. Pahomie, Toma de Kempis ş.a. Micu, care vedea că despărţirea religioasă a românilor
poate fi stricătoare şi unităţii politice, voia să facă pe toţi românii transilvăveni a îmbrăţişa unirea
şi propagă această idee, atât prin sfaturi cât şi prin scrieri, dar nu reuşi.
Activitatea istorică a lui Micu a avut ca scop să scoată din uitare trecutul neamului său,
care nu era cunoscut de fel şi să combată pe inamicii românilor, care le tăgăduiau originea latină.
Formarea poporului român, trecutul lui politic şi religios erau punctele care interesau pe Micu şi
la care se rapoartă scrierile sale. Astfel putem cita:
Historia Daco-Romanorum sive Valachorum - din care s-au publicat câteva fragmente în
revista "Instrucţiunea publică" a lui Laurian (Bucureşti, 1861). Aci se vede că-şi propune a studia
10
laolaltă şi cu un interes egal trecutul tuturor românilor, accentuând prin aceasta mai mult unitatea
neamului.
De origine Daco-Romanorum - despre originea daco-românilor - în care combate ideile,
ce începuse pe atunci să aibă curs, că Dacia a fost cu totul deşartă de locuitori şi că românii s-au
aşezat în Transilvania în urma ungurilor.
Istoria bisericească a românilor transilvăneni, din care a publicat Cipariu extracte
("Acte şi fragmente", 1855) şi pe care Şincai o citează des în cronică, sub titlul latinesc Historia
Ecclesiae Valachiae de Transilvania fapt care ne îndreptăţeşte a crede că a scris-o latineşte sau -
cum a mai făcut şi cu alte scrieri - şi latineşte şi româneşte.
Activitatea lingvistică a lui Micu se manifestă prin colaborarea la dicţionarul de la Buda
(1825) şi mai ales prin gramatica scrisă latineşte: Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae... (Viena, 1780) pentru a fi utilă nu numai românilor, dar şi străinilor. El crede că
limba română e o corupţiune a limbii latine clasice şi misiunea gramaticului este să scape de tot
amestecul străin şi s-o facă iarăşi pură, cum a fost înainte de contactul cu alte popoare.
Ortografia trebuie şi ea să arate cât mai mult aceasta, prin diferite semne întrebuinţate.
Deşi greşită în principiu, ca şi în aplicare, lucrarea lui Micu are importanţa mare în istoria
literaturii prin faptul că ea formează începutul direcţiunii latiniste, care avea să fie atâta timp
stăpână pe mişcarea culturală a românilor. [11]

Petru Maior a trăit între anii 1756 și 1821, fiind născut la Târgu-Mureș și decedând la
Budapesta. A fost istoric, filolog, scriitor, protopop greco-catolic de Reghin și reprezentant de
frunte al Școlii Ardelene.
Studiile primare și le-a făcut la Căpușu de Câmpie, unde tatăl său, Gheorghe Maior, a
devenit protopop de Iclod. Au urmat studiile la Colegiul Reformat din Târgu Mureș între 1769 și
1772 și la Blaj între 1771-1774. În continuare, a urmat studiul filozofiei și teologiei la Colegiul
„De Propaganda Fide” la Roma între 1774 și 1779. Începând cu 1779, a studiat dreptul la
Universitatea din Viena.
După ce a terminat studiile la Viena, a devenit profesor de logică și metafizică la Blaj. A
urmat activitatea în domeniul teologic, devenind preot în Reghin și protopop al Gurghiului. Unul
din cele mai importante lucruri pe care le-a făcut, a fost participarea la redactarea declarației de
emancipare a românilor transilvăneni, „Supple Libellus Valachorum”, alături de alti
reprezentanți ai Școlii Ardelene. Au urmat mai multe publicații, care includ lucrări teologice,
istorico-filozofice și traduceri și prelucrări. Opera lui Petru Maior cuprinde zeci de lucrări și cărți
care mai sunt și acum citite și analizate. Nenumărate orașe din România au străzi care îi poartă
numele. Universitatea de Stat din Târgu-Mureș, de asemenea, îi poartă numele, în fața
universității găsindu-se și un bust din bronz al lui Petru Maior. [12]
Lucrări teologice
• Procanon, 1783
• Protopapadichia, adecă puterea, drepturile sau privileghioanele protopopilor celor românești
din Ardeal, 1795
• Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum și a celor dincolo de Dunăre, Buda,
1813

11
 Lucrări istorico-filologice
• Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812, 348 p. În același volum se găsesc și
lucrările: Disertație pentru începutul limbei românești și Disertație pentru literatura cea vechie a
românilor.
• Animadversiones in Recesionem Historiae De origine Valachorum în Dacia, Pesta, 1815
• Ortographia româna și latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum
reserantur, Buda, 1819, cu anexa: Dialog pentru începutul limbii române întră nepot și unchiu,
Buda, 1819
• Petru Maior, Scrisori și documente inedite, ediție îngrijită de Nicolae Albu, București, 1968,
[13]
4. Concuzii
În concluzie pot spune că mişcarea ideologico-plitică şi cultural-literară a românilor
din Transilvania, cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană, care l-a avut ca precursor
pe episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein, a grupat în jurul ei numeroşi intelectuali: istorici, preoţi,
lingvişti, pedagogi, moralişti, poeţi etc.
Prin scrierile lor istorice, reprezentanţii Şcolii Ardelene se situează pe linia tradiţiei
umaniste, fructificând informaţii furnizate de vechile cronici şi dezvoltând tezele fundamentale
cu privire la romanitatea, unitatea şi continuitatea poporului român.
În domeniul lingvistic, iluminiştii au preluat de la umanişti ideea latinităţii limbii române.
După ce umaniştii au pus-o în evidenţă prin mijloacele etimologiei, iluminiştii vor aduce în
discuţie elementele de natură fonetică şi gramaticală. Dacă umaniştii văzuseră în latinitate
dovada incontestabilă a romanităţii popurului român, cărturarii Şcolii Ardelene vor considera
latinitatea ca un motiv esenţial pentru cultivarea limbii. Principalele mijloace au fost considerate
gramaticile şi dicţionarele. Cele mai importante lucrări istorice ale iluminiştilor transilvăneni
sunt: ,, Hronica românilor şi a mai multor neamuri” de Gheorghe Şincai , ,,Istoria pentru
începutul românilor în Dachia” de Petru Maior şi ,,Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor” de
Samuil Micu. Aceste lucrări au stat la baza răspândirii valorilor naționale și trezirea conștiinței
poporului român.

12
Bibliografie

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Iluminism#Caracteristici_generale,»

[2] https://view.livresq.com/view/5ef8401d7bb39b11404425a2/.

[3] file:///C:/Users/ASUS/Downloads/Istoriografia_Iluminismul_Romanesc.pdf.

[4] Nicolae Laiu, Cezar Mânăscurtă, Ana Dubcovețchi, «Unele aspecte ale iluminismului în Țările
Române,» MOLDSCOPIE, т. lXVI, № 3, 2014.

[5] I. A. Pop, Scurtă istorie ilustrată a românilor, București : Litera, 2018.

[6] https://revistasocietatispiritisteromane.wordpress.com/2018/12/26/scoala-ardeleana/.

[7] file:///C:/Users/ASUS/Downloads/pdfcoffee.com_scoala-ardeleana-3-pdf-free.pdf.

[8] C. Albu, «Dela Bobâlna la Alba Iulia (Lupta Transilvaniei pentru dreptate şi libertate),» Editura Dacia
Traiană,, București.

[9] https://www.dacoromania-alba.ro/nr64/ioan_budai.htm.

[10] A. Română, «Dicționarul general al literaturii române,» București,, Univers Enciclopedic, 2004.

[11] https://biblior.net/istoria-literaturii-romane/samuil-micu.html.

[12] https://www.edusoft.ro/petru-maior/.

[13] https://www.icr.ro/pagini/petru-maior.

[14] https://mihalacheelisabeta.wordpress.com/2014/05/07/trasaturile-umanismului-si-ale-
iluminismului/

13