Expertiză psihologică

judiciară a victimelor
minore.

Halupneac Ana-Maria
• Expertiza psihologică judiciară contribuie
la diminuarea riscului unei erori judiciare
în calificarea acţiunilor subiectului, a
comportamentului impus de o situaţie
afectiv tensionată, de neconştientizarea
motivului şi caracterului acţiunilor
săvîrşite.

• Sarcina principală a expertizei psihologice

judiciare este cercetarea problemelor
specifice cu conţinut psihologic importante
pentru rezolvarea cazurilor penale şi civile;
de a obţine informaţii obiective, aprecieri
nepărtinitoare şi principiale, importante
pentru analiza situaţiei.
• În prezent, una dintre problemele dramatice ale societăţii contemporane este
creşterea criminalităţii juvenile, precum şi a numărului victimelor minore.
• Copiii se regăsesc adesea în postură de victimă a infracţiunilor, în special a
celor săvârşite cu violenţă, ori a infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală. În
acest context, ia naştere calitatea acestora de persoană vătămată sau, dacă
participă în procesul penal, de parte vătămată sau/şi de parte civilă. Pentru
buna desfăşurare a procesului penal care se poartă în legătură cu un copil,
pentru protejarea drepturilor sale procesuale şi pentru asigurarea unui climat
optim, menit să conducă la prezervarea integrităţii fizice, psihice şi morale a
acestuia, prezintă relevanţă identificarea şi aplicarea dispoziţiilor legale care
guvernează participarea minorului în procedurile penaleб
• Participarea copilului în procesul penal presupune o serie de ipostaze în care
acesta se poate găsi, de drepturi şi obligaţii care îi pot incumba, unul dintre
cele mai importante aspecte referindu-se la expertizarea copilului victimă a
unei infracţiuni.
• Deşi de importanţă majoră asupra cursului ulterior al procesului penal,
expertiza minorului victimă a unei infracţiuni nu este reglementată în mod
expres de normele procedurale penale. Totuşi, există aspecte relevante care
circumstanţiază persoana victimei de cea a infractorului şi, mai mult, persoana
adultului de cea a minorului.
• Astfel, studiile psihologice situează copilul în categoria persoanelor cu o
vulnerabilitate victimală crescută, din cuza particularităţilor
psihocomportamentale şi de vârstă specifice. Copiii sunt lipsiţi aproape
complet de posibilităţile fizice şi psihice de apărare, au capacitate redusă de
anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, posedă o
capacitate redusă de înţelegere a efectelor şi consecinţelor unor acţiuni
proprii sau ale altor persoane, au capacitate empatică redusă, neputând
distinge între intenţiile bune şi rele ale altor persoane, sunt creduli şi sinceri,
particularităţi care fac din ei victime facile, dar şi o categorie specială de părţi
cu calitate procesuală.
• Particularitatile raporturilor juridice nascute din relatiile de familie implica
profunde legaturi psihologice, iar in cazul divortului si a implicarii copiilor minori
spetele devin complexe din acest punct de vedere. Astfel ca judecatorul chemat
sa solutioneze aceste dosare are posibilitatea incuviintarii unei expertize
psihologice intrucat faptele si imprejurarile ce tind a fi probate exced
posibilitatilor de stabilire de catre judecator.In plus, rezultatele raportului de
expertiza pot constitui obiect de dezbatere contradictorie in fata instantei, in
timp ce aprecierea judecatorului nu poate fi cunoscuta decat dupa redactarea
hotararii, neputand fi deci discutata.

• Forta probanta a concluziilor raportului de expertiza psihologica este aceea a

unei probe lasata la libera apreciere a judecatorului, avand o forta probanta egala
cu a celorlalte probe. Cu toate acestea, deoarece reprezinta o lucrare tehnico-
stiintifica inlaturarea ei din ansamblul probator ar trebui sa fie temeinic motivata
pe celalalte probe administrate sau ar putea fi inlaturata prin efectuarea unei noi
expertize psihologice care sa dea posibilitatea instantei pronuntarii unei solutii
prin coroborarea cu restul probelor.
• Obiectivele expertizelor psihologice in astfel de cauze pot avea in vedere, cu titlu exemplificativ si
nu exhaustiv:

• – evaluarea legaturilor de atasament dintre mama/copil,respectiv tata/copil

• – identificarea tipului de relatie a copilului cu fiecare parinte in timpul/dupa divortul acestora

• – evaluarea abilitatilor parentale ale mamei/tatalui

• – evaluarea stilului parental al mamei/tatalui

• – evaluarea nevoilor specific stadiului de dezvoltare a copilului

• – investigarea competentei copilului de a face fata diferenta dintre adevar si minciuna, respectiv
activitati manipulatoare

• – evaluarea legaturilor de atasament pe care copilul le are fata de alte persoane decat parintii si
care sunt relevante pentru cresterea si educarea acestuia
• – evaluarea stimei de sine a copilului

• – investigarea opiniei copilului fata de divortul parintilor si stabilirea locuintei

• – evaluarea impactului pe care divortul l-a produs asupra copilului

• – evaluarea personalitatii parintilor si identificarea factorilor de personalitate care le ar

putea afecta abilitatile parentale

• – evalurea consecintelor psihologice ale abuzului/neglijarii asupra copilului

• – evaluarea impactului violentei familial asupra copilului si a parintelui neabuziv

• – investigarea opiniei copilului fata de relocarea propusa de unul dintre parinti

 Studiu de caz
• A.M. internată într-un centru de plasament din municipiul Bucureşti, în
vârstă de 16 ani şi aflată în clasa a VI-a, este originară dintr-o localitate
rurală. Provine dintr-o familie numeroasă, formată din nouă membri (cei
doi părinţi, tatăl în vârstă de 42 de ani şi mama de 38 de ani, minora,
împreună cu încă patru fraţi, în vârstă de 2 ani, 14 ani, 18 ani, respectiv
21 de ani, şi două surori în vârstă de 9, respectiv 22 de ani). Mama
lucrează ca femeie de serviciu la şcoală, iar tatăl munceşte (rar) pe la
vecini cu ziua. Întreaga familie locuieşte într-o casă modestă formată din
trei camere. Starea materială a familiei este precară, hainele copiilor
fiind asigurate prin mila vecinilor sau a rudelor ori de la magazine
second hand, iar mâncarea fiind cumpărată, de cele mai multe ori, de la
magazinul sătesc pe datorie sau din împrumuturile făcute de mamă.
• Minora relatează: „S-a întâmplat, de mai multe ori, să nu avem bani
de mâncare sau de lemne, dar atunci mama se împrumuta la vecini.
De îmbrăcat aveam de la vecini, rude sau purtam hainele de la unul la
altul. Rar se întâmpla să ne cumpere mama ceva (nu avea de unde).
Ne lua câteodată de la second hand. De mâncat aveam câte ceva. Nu
pot spune că am suferit de foame. Când nu aveam de niciunele, mama
se împrumuta de bani şi cumpăra mâncare sau lua de la magazin pe
datorie. Mâncam trei mese pe zi. Rar se întâmpla să avem ceva dulce.
Mai mergeam sâmbăta la biserică şi primeam colivă, colaci, de
pomană”.
• Despre climatul familial, minora relatează următoarele. Părinţii se
certau frecvent, în condiţiile în care starea materială a familiei era una
precară, singură mama fiind aceea care asigura subzistenţa materială
a familiei, tatăl fiind alcoolic. Pe de altă parte, minora era maltratată
adeseori de fratele cel mai mare. Referindu-se la relaţiile cu părinţii,
minora apreciază că cel mai bine se înţelegea cu mama, care, deşi nu
şi-a manifestat vreodată sentimente de afecţiune, o ajuta când avea
diverse probleme şi o susţinea din punct de vedere material. În ceea
ce priveşte relaţiile cu tatăl, acestea erau destul de reci, mai ales
pentru că se îmbăta frecvent şi provoca scandal în familie, bătându-şi
partenera şi copiii.
 Violul

• Din relatările minorei, rezultă că a fost abuzată sexual de fratele cel mai mare, când ea avea vârsta de 12 ani, iar
el avea 17 ani. Un factor important care a contribuit la comiterea abuzului l-a constituit faptul că minora era
obligată să doarmă în aceeaşi cameră cu doi dintre fraţii săi, deşi, în repetate rânduri, i-a rugat pe părinţii săi să se
mute împreună cu aceştia din urmă sau cu surorile ei. Agresarea sexuală a minorei de către fratele cel mai mare a
continuat, seară de seară, timp de trei ani, minora neavând curajul să dezvăluie nimănui ce i s-a întâmplat, mai
ales că fratele său o ameninţa frecvent să nu spună nimic. În cele din urmă, nemaiputând suporta ceea ce i se
întâmpla, minora însăşi s-a adresat poliţiei. Ulterior, prin intermediul autorităţilor, a fost internată în centrul de
plasament: „S-a întâmplat că eu dormeam în cameră cu doi dintre fraţi, cel care are acum 21 de ani şi cel de 18
ani. Într-o noapte, fratele mai mare a venit în patul meu, s-a dezbrăcat, s-a urcat peste mine, m-a dezbrăcat şi pe
mine şi apoi m-a violat. Nu ştiu dacă fratele de 18 ani auzea ceva sau a ştiut şi se făcea că nu aude. Părinţii mei nu
au ştiut niciodată nimic. Eu nu am spus niciodată nimic. De frică. Este posibil ca fratele de 18 ani să fi ştiut ceva,
dar probabil că discutau între ei, şi totul a durat trei ani, aproape în fiecare seară. Plângeam toată noaptea, nu
mai puteam să dorm, visam urât. Dar mi-era frică de el (s.n. – de agresor) pentru că mă ameninţa că mă va bate
şi mă va omorî. Nu am povestit nimănui ce mi s-a întâmplat. Îmi era ruşine şi frică. La un moment dat m-am
săturat, mi-am luat inima în dinţi şi am fugit de acasă. Am fost la Poliţie şi am povestit totul. Pentru că era seara
târziu, Poliţia nu a putut face nimic la ora aceea, m-au dus înapoi acasă şi au povestit totul părinţilor mei. În
noaptea aceea am dormit, pentru prima dată, cu părinţii mei. Ce m-a supărat cel mai tare este faptul că ei nu l-au
certat pe fratele meu pentru ce a făcut, l-au întrebat doar dacă este adevărat şi atât. A doua zi au venit cei de la
Protecţia Copilului şi m-au adus aici, la centru. Au urmat procese prin tribunale, m-am judecat cu fratele meu, am
fost şi la medic şi s-a văzut că am fost violată”.
Rezultate preliminare
• Observaţia şi discuţia cu victima minora ne-au condus spre concluzii preliminare.
Victima a suportat pe parcursul a mai mult de trei ani stări emoţionale negative, sub
formă de frustrare şi stres, ducând la anxietate, sentiment de incapacitate de a
înlătura situaţia dificilă, de lipsă de susţinere din partea adulţilor etc. Anterior violului
a suportat abuz fizic din partea tatălui, s-a confruntat şi cu alte forme ale abuzului,
mai ales neglijarea. Victima A.M. prezintă simptome ale stresului posttraumatic, în
special prin permanentele amintiri despre perioada abuzului sexual şi incapacitatea
de a se adapta la noua situaţie, trăirile dificile pe care le mai păstrează, dificultăţile de
adaptare socială, de realizare a activităţilor pe care anterior le făcea uşor.

• În relaţiile cu experţii este sinceră, implicată în cercetare. În comportament se

înregistrează reacţii care pot fi cauzate de trăirea în continuare a unei situaţii
stresante.
• Testul MMPI (Lachar, 1974) s-a aplicat în scopul cercetării personalităţii victimei. Rezultatele aplicării
acestei metode remarcă prezenţa următoarelor stări psihice la A.M.:
• Pe scalele depresie şi schizoidie înregistrează 69, respectiv 65. Rezultatele sunt la limita normalului. Pe
scala paranoia, scorul este 80 – sentiment de insecuritate, persecuţie, pericol. Tendinţele depresive (69)
se manifestă ca simptom de limită – perturbare a echilibrului emoţional, sentimente persistente de
tristeţe, pierderea încrederii în sine sau proastă părere despre sine, pierderea bucuriei în faţa lucrurilor
care altădată ar fi fost plăcute şi interesante; pierderea speranţei şi sentimente de neajutorare,
sentimente inexplicabile de vinovăţie şi de zădărnicie; agitaţie sau anxietate, dificultăţi în concentrare;
simptome fizice – oboseală, pierderea energiei, probleme cu somnul, dureri fizice sau diverse tulburări
ale organismului. Tot ca simptom de limită înregistrăm şi manifestarea de schizoidie (65) – senzitivitate
sporită, dificultăţi în cadrul relaţiilor sociale.
• Ca simptom de limită pe scala depresiei se manifestă sentimentul de insecuritate, persecuţie, pericol,
dar şi cote de limită pe scala isteriei (66) – detaşare de ambianţă‚ limitare a câmpului de
conştiinţă‚ reacţii prin apărare de stimulii traumatizanţi‚ care se pot reproduce cu aproape aceeaşi forţă
în condiţiile manifestării unor stimuli asemănători şi pot provoca emoţii asemănătoare celor din
momentul iniţial.
• Se poate menţiona că în structura de personalitate a victimei A.M. au survenit schimbări defavorabile. Se
remarcă o conştiinţă vulnerabilă şi voinţă afectată.
• Tabloul clinic al manifestărilor victimei a înglobat aspecte depresive şi schizoide şi accentuări de tip
paranoia, sentiment de insecuritate, persecuţie, pericol, senzitivitate sporită, dificultăţi în cadrul
relaţiilor sociale, riscul permanent de a pierde interesul, insistenţa în activitate, perturbarea echilibrului
emoţional, sentimente persistente de tristeţe, pierderea încrederii în sine.
• Testul de anxietate Taylor. Rezultatele victimei pe scala anxietăţii evidenţiază o manifestare
puternică a stării emoţionale de nelinişte, de teamă însoţită de schimbări/tulburări fiziologice
şi comportamentale.
• În cazul victimei A.M. este vorba despre o stare de anxietate survenită ca reacţie la stresul
suportat în urma abuzului sexual prelungit.
• Testul stărilor depresive Zung. S-a aplicat ca o metodă de diagnostic diferenţial faţă de
tulburarea de anxietate. Rezultatele pe scala depresiei arată prezenţa unei stări depresive.
• În cazul victimei A.M. este vorba despre o stare de depresie nevrotică, care-i conferă lipsă de
iniţiativă, frustrare şi iritabilitate. De fapt, manifestările anxioase în asemenea stări se prezintă
ca simptome.
• Testele proiective. A fost ales „Testul arborelui”, test validat în România, prin care s-a stabilit
un şir de particularităţi (Anca Rozorea, Mihaela Sterian, 2000).
• Testul arborelui a evidenţiat o rupere de realitate, sentiment de insecuritate, nevoie de
suport, tendinţe de izolare socială şi dorinţă de a uita trecutul.
• Testele proiective au confirmat un şir de caracteristici de personalitate‚ determinate prin
probele metrice: afectarea gravă a emotivităţii şi a sinelui, care a condus la scăderea încrederii
în sine, la trăirea sentimentului de pericol, la tendinţe de izolare socială şi pasivitate.
Concluzia expertizei
• 1) Victima minoră deţine capacitatea de a percepe şi de a reproduce adecvat evenimentele,
conştientizează cele întâmplate, apreciază just situaţia în care s-a aflat. Aceste caracteristici
s-au format pe parcurs, la momentul primului abuz sexual nu înţelegea pe deplin caracterul
acţiunilor fratelui, nu putea opune rezistenţă, nu era în stare să apeleze la ajutorul altor
persoane, încercând doar să revendice pentru sine anumite condiţii care i-ar asigura
siguranţa. Deşi n-a fost ascultată, a suportat abuzul până la momentul când a atins o altă
vârstă şi a conştientizat adecvat situaţia, relatându-i despre aceasta poliţistului.

• 2) Victima nu are tendinţe de confabulaţie, relatează liber şi cu detalii evenimentele

abuzului sexual, trăieşte afectiv aceste evenimente.

• 3) Minora A.M. suportă o stare de stres posttraumatic, cu consecinţe negative asupra

afectivităţii, voinţei, sferei senzoriale şi vieţii relaţionale.
Concluzie personală:
• Deși astfel de expertize pot orienta
foarte clar judecatorul în soluția ce o va
pronunța, decizia depinde inclusiv de o
serie vastă de probe care nu pot
patrunde adecvat în motivația și
complexitatea relațiilor de interumane,
mai ales în familie și a influenței
acesteia asupra specificului de
dezvoltare a minorilor.