SPIRITE RĂNITE

CAPITOLUL 4

U nii din cititorii mei se vor întreba poate acum: De ce vorbim doar
........despre băieți? De ce să nu luăm în considerare și nevoile fetelor?
Răspunsul este că băieții, chiar mai mult ca fetele, au probleme
serioase azi. Timp de trei decenii am tot auzit că fetele sunt
discriminate, sunt hărțuite sexual, nerespectate și că nu li se acordă
atenția cuvenită în școală. Într-o anumită măsură aceste afirmații sunt
valide și s-au luat diferite măsuri pentru a îndrepta situația. Dar o
mulțime de sociologi ne avertizează acum cu privire la existența unei
crize fără precedent în rândul bărbaților. Chiar dacă majoritatea
copiilor au un comportament de adaptare adecvat, există totuși un
procent considerabil care se luptă cu presiuni sociale complexe și
forțe cu care copiii de ieri nu trebuie să se confrunte. Pentru unii,
până și numai încercarea de a supraviețui emoțional poate fi descrisă
cel mai bine ca fiind copleșitoare. Să privim la descoperirile care ne-au
condus la concluzia că mulți bărbați se prăbușesc azi – și marea lor
majoritate sunt influențați negativ de societate.
În comparație cu fetele, băieții prezintă o probabilitate de șase ori
mai mare de a avea dizabilități de învățare, o probabilitate de trei ori
mai mare de a fi consumatori de droguri și o probabilitate de patru
48 Băieții – cum să-i creștem

ori mai mare de a fi diagnosticați cu tulburări emoționale. Au un risc

mai mare de a suferi de schizofrenie, autism, dependențe sexuale,
alcoolism, enurezis și alte forme de comportament antisocial și
criminal. Au o probabilitate de 12 ori mai mare de a ucide pe cineva,
iar rata de deces într-un accident de mașină este cu 50 la sută mai
mare. Șaptezeci și șapte de procente din cazurile de delicvență din
sălile de judecată au drept subiect bărbați. 1
Mai mult, băieții sub vârsta de 15 ani au șanse de două ori mai
mari decât fetele de a fi internați într-un spital de psihiatrie 2 și de
cinci ori mai mari de a se sinucide. 3 Peste 80% din sinucideri implică
bărbați sub 35 de ani.4 Suicidul în rândul adolescenților de culoare a
crescut cu 165 de procente doar în ultimii 12 ani.5 Băieții reprezintă
90% din cei aflați în programe de dezintoxicare și 95% din copiii
implicați în procesele de minori.6
Dr. Michael Gurian, psihoterapeut și autor al best-sellerului The
Wonder of Boys, a afirmat că nemulțumirea și confuzia băieților este
evidentă în special în formele de învățământ de stat.

Din clasele elementare până inclusiv în anii de liceu, băieții iau

note mai mici decât fetele. Băieții de clasa a opta sunt reținuți
după orele de curs cu 50% mai frecvent decât fetele . La liceu,
băieții ajung să reprezinte două treimi din elevii claselor
speciale. Un număr mai mic de băieți frecventează și reușesc să
absolve colegiul. Cincizeci și nouă de procente din toți mas-
teranzii sunt reprezentați de femei și procentul bărbaților din
învățământul universitar scade în fiecare an. Când elevii de
clasa a opta sunt întrebați cu privire la viitorul lor, există o
probabilitate de două ori mai mare ca fetele să spună că doresc
să urmeze o carieră în management sau afaceri. Băieții experi-
mentează mai multe dificultăți în a se adapta la școală, prezintă
o probabilitate de zece ori mai mare să sufere de „hiper-
activitate” decât fetele și 71% din toate abandonurile școlare
sunt înregistrate din rândul băieților.7

Poate că cea mai tulburătoare dovadă a crizei implică creșterea

violenței în rândul bărbaților, în special îngrozitoarele focuri de armă
care s-au tras în școlile din Littleton, Colorado; Jonesboro, Arkansas;
Springfield, Oregon; Paducah, Kentucky; Ft. Gibson, Oklahoma;
Santee, California și El Cajon, California. Din nefericire, probabil că
până în momentul publicării acestei cărți, vor mai exista și alte
incidente sângeroase. Majoritatea tinerilor criminali de până acum au
 SPIRITE RĂNITE 49
fost tineri albi care n-au putut explica de ce au dorit să-și ucidă colegii
de clasă și profesorii. Când li s-a cerut celor care nu și-au pus capăt
zilelor (dintre atentatori) să-și explice motivele, majoritatea dintre ei
au spus: „Nu știu.” Câțiva au menționat faptul că fuseseră hărțuiți de
colegi, fenomen asemănător celui pe care l-am experimentat și noi,
adulții de azi, și căruia am învățat să-i facem față când eram copii.
Unul din criminali era un băiat de 15 ani pe nume Kip Kinkel din
Springfield, Oregon. El și-a ucis ambii părinți și apoi și-a împușcat 27
din colegii de clasă de la liceul din Springfield. Doi dintre ei au murit.
Iată o transcriere parțială a interviului luat lui Kinkel de către detec-
tivii de investigație câteva ore mai târziu după ce-și omorâse tatăl,
apoi și mama.

Ofițerul de poliție anonim: Te-ai apropiat de el din spate și l-ai

împușcat în cap. Așa ai făcut?
Kinkel: Cam așa, da.
Ofițerul: Câte focuri ai tras în el?
Kinkel: O dată.
Ofițerul: Și unde l-a lovit glonțul?
Kinkel: Chiar lângă ureche... O, Dumnezeule... L-am iubit pe
tata; de aceea a trebuit s-o fac.
Ofițerul: L-ai iubit, de aceea a trebuit să-l omori?
Kinkel: Da... O, Dumnezeule. Părinții mei erau oameni
cumsecade... nu știam ce să fac deoarece... o, Dumnezeule,
mama venea acasă... O, Dumnezeule.
Ofițerul: Știi că era un lucru greșit?
Kinkel: Nu am avut de ales. Era singurul lucru pe care îl
puteam face.8

Cine poate spune cu siguranță ce l-a motivat pe Kip să-și împuște

tatăl, în ciuda dragostei pe care afirma că o avea pentru el? Totuși,
știm că există un numitor comun între el și mulți alți tineri care și-au
masacrat colegii. Este vorba de o furie interioară care aproape că
sfidează orice rațiune. Un cercetător crede că de obicei acești copii nu
știu până în ultimul minut dacă vor comite crimă, suicid sau ambele. 9
Cu toate că în prezent există milioane de alți adolescenți care nu vor
apela niciodată la o astfel de violență extremă, și ei se confruntă cu
propriul lor gen de alienare.
Evident, ceva extrem de rău se petrece în zilele noastre. Cum
50 Băieții – cum să-i creștem

putem explica acest vulcan de emoții care clocotește în interiorul

multor băieți și cine ar putea anticipa ce prevestiri de rău augur
implică aceasta în ce privește caracterul bărbaților care vor deveni ei
într-o bună zi? Și ce ne spune numărul tot mai mare de adolescenți
care pur și simplu nu reușesc să facă față lumii de azi? Acestea sunt
întrebări complicate, iar răspunsurile la ele sunt variate și complexe.
În capitolele următoare voi discuta despre principalii factori incri-
minați în acest sens și voi sugera ce ar putea face părinții și profesorii
pentru a ajuta. Dar, mai întâi, să analizăm pe îndelete viața emo-
țională a copiilor de azi și larga răspândire a unui fenomen tulburător
numit „spirite rănite”.
În prezent, mai mult ca niciodată, băieții experimentează o criză a
încrederii care pătrunde adânc în sufletul lor. Mulți dintre ei cresc cu
convingerea că nu sunt iubiți de părinți și că amicii și colegii lor îi urăsc
și nu-i respectă. Aceasta duce la o formă de dezgust de sine care adesea
nu este altceva decât un preludiu pentru violență, abuz de droguri,
promiscuitate și suicid. Acest fapt ne ajută să explicăm de ce băieții și
fetele fac lucruri care altfel n-ar avea niciun sens, de exemplu faptul
că-și fac tăieturi în carne, piercing-uri în părți sensibile ale trupului,
că-și fac tatuaje din cap și până în picioare, faptul că folosesc droguri
periculoase și/sau că se identifică cu moartea, perversiunea și ritua-
lurile satanice. S-a spus că unii dintre ei „plâng cu gloanțe”.
Pentru unii copii, sindromul spiritelor rănite începe foarte
devreme, ca o consecință a abuzului și neglijării. S-ar putea ca băieții
și fetițele ale căror nevoi elementare rămân neîmplinite să nu-și mai
revină niciodată. Ei continuă să experimenteze daune psihologice și
neurologice grave, așa cum vom vedea imediat. De ce se întâmplă
asta? Șaptezeci și șapte de procente din părinții care își rănesc sau
neglijează copiii, abuzează de propriul lor trup prin folosirea excesivă
a alcoolului sau prin dependențe de tot felul de substanțe psiho-
trope.10 Cu greu poate cineva să aibă grijă de copilul lui sau să-l
iubească dacă este beat sau se află sub influența drogurilor.
Desigur, nu toate abuzurile au de-a face cu consumul de substanțe
chimice. Mulți părinți pur și simplu sunt prea ocupați și confuzi sau
prea imaturi și egoiști pentru a împlini nevoile urgente ale bebe-
lușilor și copiilor mici. Divorțul, atunci când survine, distrage atenția
adulților de la copii și o concentrează asupra propriilor circumstanțe
dureroase. Această lipsă de angajament a părinților din lumea noastră
grăbită și nesăbuită va fi amintită în mod repetat în discuția noastră
 SPIRITE RĂNITE 51
despre băieți. Este problema fundamentală care îi chinuie pe copii în
vremea noastră.
Neglijarea cronică a băieților și fetelor în timpul primilor doi ani
de viață este devastatoare din punct de vedere psihologic și
neurologic. Creierul este un organ dinamic și interactiv care necesită
stimulare din partea lumii exterioare. Când copiii sunt ignorați,
maltratați sau plimbați de la un îngrijitor la altul, pot apărea pierderi
uriașe în capacitatea lor de gândire. Cu cât abuzul este mai grav, cu
atât pagubele produse sunt mai mari.
Acest adevăr a fost confirmat de sutele de milioane de dolari
federali ce au fost investiți în cercetările medicale și comporta-
mentale, care s-au concentrat nu doar asupra copiilor, ci și asupra
adolescenților care au fost abuzați teribil pe când erau copii. Unii
dintre ei au stat în pătuț zile la rând purtând scutece murdare care
le-au opărit fundulețul sau au fost bătuți sau arși de părinți cu boli
psihice sau dependenți de cocaină. Neglijarea extremă sau respin-
gerea de acest gen, spun cercetătorii, stimulează organismul copilului
să producă cantități însemnate din anumiți hormoni, cum ar fi
cortizolul și adrenalina. Aceste substanțe chimice ajung prin fluxul
sanguin la zonele din creier responsabile de compasiune și conștiință.
Stricăciunea produsă acolo căilor neuronale nu se va mai repara
niciodată și în cele din urmă va limita capacitatea individului de a
„simți” ceva față de alții mai târziu în viață. De aceea mulți dintre cei
mai violenți copii au literalmente „creierul afectat”. 11
Aceste studii ajută la explicarea motivelor pentru care un număr
tot mai mare de adolescenți par să nu aibă nicio conștiință cu privire
la omorârea sau mutilarea victimelor inocente. Un băiat de 14 ani a
împușcat un bărbat aflat la volanul mașinii sale, care oprise la un
indicator de oprire. Când a fost întrebat de ce l-a omorât, a spus că
bărbatul „se uitase ciudat la el”. Un alt copil a stat în fața unui
magazin 7-Eleven și a ucis un client, doar pentru distracția de a-l
vedea pe acesta murind.12 Acești criminali tineri, din care aproape toți
sunt băieți, de obicei nu au nicio remușcare sau regret pentru
brutalitatea lor. Robin Karr-Morse, coautoare a cărții Ghost in the
Nursery: Tracing the Roots of Violence [Fantoma de la creșă: Descoperirea
rădăcinilor violenței], a spus că o generație întreagă de bebeluși ignorați
și neglijați emoțional „a dat naștere unei linii de asamblare [a copiilor]
care îi duce direct în închisorile noastre”.13
Desigur, mai sunt și alți factori care le-au vătămat sufletele. Unul
52 Băieții – cum să-i creștem

dintre ei este accentul exagerat care se pune pe imaginea trupului și

care invadează acum sufletele copiilor foarte mici. Viața poate fi
dificilă pentru un băiat care este puțin neobișnuit sau diferit de
ceilalți într-un mod evident – are nasul mai strâmb, este plin de
cicatrici după vărsat de vânt sau are acnee, are părul prea creț sau
prea drept, are picioarele prea mari, are strabism, are urechile clăpăuge
sau are fesele prea mari. Cei cu părul roșcat pot fi tachinați fără milă
din anii preșcolari. De fapt, un copil poate fi perfect din punct de
vedere fizic în afara unei singure trăsături jenante, totuși când este
ținta multor ironii, se poate îngrijora cu privire la acea deficiență
singulară de parcă ar fi singurul lucru cu adevărat important în viață.
Și pentru o vreme, exact așa și este.
Autorul Frank Peretti a inventat termenul de „spirite rănite” și l-a
folosit ca titlu pentru excelenta sa carte bazată pe propria lui
experiență din copilărie. S-a născut cu o tumoră în mandibulă care
l-a desfigurat și l-a făcut ținta unor ironii nemiloase în timpul
copilăriei. S-a considerat un monstru, deoarece așa îl numeau ceilalți
copii.14 Frank este doar unul din alte milioane de persoane care au
trecut prin ani de respingere și de ridiculizare din cauza unei ano-
malii fizice sau a unei trăsături nu prea atrăgătoare.
Această vulnerabilitate față de colegi a fost întotdeauna parte a
experienței umane, dar copiii și adolescenții de azi sunt mai sensibili
în această privință. Motivul îl reprezintă societatea populară care a
devenit un tiran ce pretinde o conformare mai mare față de idealul
perfecțiunii aflat în continuă schimbare. De exemplu, dacă ai avut
ocazia să vezi unul din filmele lui Elvis Presley, trebuie să fi observat
că fetele care erau arătate în bikini erau ușor supraponderale și nu
foarte arătoase. Și iată-le pe toate aceste fete, „fâțâindu-și” șezutul
corpolent spre încântarea lui Elvis și a celorlalți membri obsedați
sexual din trupa lui. Dar acele actrițe care păreau atât de seducătoare
în 1960 n-ar fi acceptat să joace astăzi în serialul Baywatch. Majori-
tatea dintre ele ar fi trebuit să petreacă un an sau doi în sala de gimnas-
tică și să-și facă operații de mărire a sânilor pentru a se ridica la
înălțimea așteptărilor. În zilele lui Rembrandt, femeile considerate
excepțional de frumoase erau de-a dreptul grase. Astăzi, idealul este
reprezentat de trupurile extrem de slabe și de „fibroase” – uneori la
limita masculinității. Pe scurt, standardul de perfecțiune a crescut și a
devenit de neatins pentru majoritatea copiilor.
Media și industria de divertisment sunt răspunzătoare într-o mare
 SPIRITE RĂNITE 53
măsură de actele de violență la care suntem martori azi. Ele ridică în
slăvi imagini ale perfecțiunii fizice, iar aici sunt incluse „mane-
chinele”, fetele „playmate” prezentate lună de lună în revista Playboy,
statutul de „babe” pentru fete și de „hunk” [bărbați bine făcuți] pentru
băieți. Influența internetului asupra copiilor și adolescenților este
profundă, nu doar în această țară, dar peste tot în lume. Am văzut
acest lucru exemplificat în mod dramatic atunci când transmisiunile
unui satelit occidental au ajuns pentru prima dată în insulele din
Pacificul de Sud. Satelitul a transmis imaginile unor actrițe superbe,
foarte suple care au jucat în Melrose Place, Beverly Hills 90210 și alte
emisiuni pentru adolescenți. Patru ani mai târziu, un sondaj realizat
pe 65 de fete din Fiji a scos la iveală modul în care s-au modelat (sau,
mai bine zis, s-au deformat) atitudinile lor datorită a ceea ce au
văzut. Aproape instantaneu, fetele au început să se îmbrace și să
încerce să-și aranjeze părul în stilul femeilor occidentale. Dr. Anne
Beecher, director de cercetare la Harvard Eating Disorder Center, a
observat și ea schimbări importante în obiceiurile de nutriție ale
adolescentelor din Fiji. Cel care se uitau la televizor de trei ori pe
săptămână sau mai des aveau o probabilitate cu 50 de procente mai
mare de a se considera „prea masive” sau „prea grase” decât cele care
nu se uitau la televizor.15 Mai mult de 62 de procente încercaseră să
țină regim în ultimele 30 de zile.16
Un copil nu trebuie să fie obez pentru a simți această presiune. Un
studiu realizat de Universitatea din California cu câțiva ani în urmă a
arăta că 80 de procente din fetele din clasa a patra încercau să țină
regim deoarece se considerau grase.17 Un alt studiu, nici acesta nu
prea actual, a arătat că jumătate din copiii aflați în școala elementară,
având vârste cuprinse între opt și unsprezece ani, au răspuns că sunt
nemulțumiți de greutatea lor.18 Cred că azi cifrele ar fi și mai șocante.
Dr. Mary Sanders și colegii ei de la Facultatea de Medicină Stanford a
speculat că originea anorexiei, a bulimiei și a altor tulburări de ali-
mentație s-ar putea găsi în aceste experiențe timpurii. Ea și colegii ei
cred că tinerii de azi „sunt imersați într-o societate în care mesajele
despre dietă sunt dominante”.19 Ghici de ce? Pentru că mesajele
despre „grăsime” sunt atât de amenințătoare încât chiar cei care sunt
slabi se îngrozesc la perspectiva de a se îngrășa. Nu e de mirare că
tulburările de alimentație sunt foarte răspândite în rândul tinerilor.
Această obsesie cu greutatea pare să o fi afectat și pe regretata
prințesă Diana din Marea Britanie, despre care unii au spus că a fost
54 Băieții – cum să-i creștem

cea mai fascinantă și frumoasă femeie din lume. Însă cu siguranță a

fost una din cele mai fotografiate femei, după cum dovedesc
paparazzi care au urmărit-o până în ultimele momente din viață.
Nicio altă persoană nu a sprijinit acțiunile caritabile și cauzele nobile
așa cum a făcut Diana, prințesa de Wales. Având în vedere fascinația,
frumusețea și influența ei enormă în toată lumea, nu este oare
aproape de neînțeles faptul că Diana avea o imagine foarte negativă
despre modul în care arăta – că nu-i plăcea ceea ce vedea în oglindă
și că, pentru o perioadă, s-a luptat cu o tulburare de alimentație?
Cum a putut o femeie cu o asemenea bogăție și popularitate să fie
cuprinsă de dezgust de sine și depresie?
Poate că imaginea de sine distorsionată a Dianei nu era atât de
ciudată cum ar putea părea. Sistemul nostru de valori este de așa
manieră încât puține femei se simt cu totul mulțumite de fizicul lor.
Până și candidatele la titlul de Miss America sau Miss Univers vor
recunoaște, dacă sunt cinstite, că sunt deranjate de imperfecțiunile
lor fizice. Dacă cei care sunt binecuvântați cu multă frumusețe și
farmec se luptă adesea cu sentimente de inadecvare, imaginați-vă ce
sentimente au adolescenții voștri imaturi și stângaci față de fizicul
imperfect cu care s-au născut. Cultul frumuseții este un blestem
internațional care chinuie sute de milioane de oameni – majoritatea
dintre ei tineri – cu sentimente de inferioritate. Chiar regretata
prințesă i-a căzut victimă.20
Ilustrațiile pe care vi le-am oferit s-au concentrat în principal pe
fete și femei. De ce sunt ele relevante și pentru băieți și bărbați?
Deoarece această preocupare față de perfecțiunea fizică și de ima-
ginea corporală a devenit o problemă la fel de gravă și pentru bărbați,
la fel ca pentru femei. Studiile arată că în prezent nu există diferențe
între sexe în această privință.21 Băieții își doresc cu disperare să fie
mari, puternici și atractivi. Deja când ajung la vârsta de patru ani,
băieții își vor contracta bicepșii micuți, ridicându-și brațul, strângând
pumnul și vor arăta spre umflătura unde într-o zi va crește un mușchi
(să sperăm). „Pune mâna, tată”, vor spune. „Uite, vezi cât e de mare?”
„Da, fiule”, va spune tata, „ești într-adevăr puternic”.
Băieții poartă costume cu Superman și Batman, haine de cowboy
și amuzantele șorțuri ca cel purtat de Tarzan pentru a arăta că sunt
„fioroși” – adică grozavi. Această dorință masculină de putere este
motivul din care băieții se bat, se cațără, se luptă, merg țanțoși și își
dau aere. Așa au fost creați. De aceea, atunci când un băiat se
 SPIRITE RĂNITE 55
dezvoltă mai greu sau este mai scund decât colegii lui, adesea el are
probleme legate de imaginea de sine. Puneți-vă în situația unui
prichindel care este ironizat și respins de toți ceilalți băieți din clasă –
unul care este chiar mai scund decât fetele, unul căruia îi lipsește
puterea pentru a participa la competiții sportive – unul care este
numit „Pipernicitul”, „Piticanie”, „Țânțar” sau „Chiștoc”. După ce
suportă această situație câțiva ani, spiritul lui începe să sângereze.
Îmi amintesc că într-o zi stăteam în mașina mea la un restaurant
fast-food și mâncam un hamburger și o porție de cartofi prăjiți. (Asta
era înainte ca atacul de cord să-mi fure bucuria de a mânca!) M-am
uitat din întâmplare în oglinda retrovizoare și am văzut un motănaș
sfrijit, murdar mergând pe o bordură în spatele mașinii mele. Părea
atât de jalnic și de bolnav. Întotdeauna mi-a fost milă de cei amărâți –
în cazul acesta un motănel – și n-am putut să stau cu mâinile în sân.
Am ieșit din mașină, am rupt o bucată din hamburgerul meu și am
aruncat-o motanului. Dar înainte ca acesta să ajungă la bucată un
motan uriaș a sărit din tufișuri și a înfulecat-o. Mi-a părut rău pentru
motănelul care s-a întors și a dispărut. Deși l-am chemat și i-am dat o
altă bucată, i-a fost prea frică să se mai arate. Mi-am amintit imediat
de anii în care am fost profesor de liceu. În fiecare zi vedeam
adolescenți care erau exact la fel de necăjiți – la fel de deficitari și de
pierduți ca pisoiul acela. Nu de mâncare duceau ei lipsă, ci aveau
nevoie de dragoste, atenție și respect. Unii erau aproape disperați să
le obțină. Când îndrăzneau să se deschidă și să „urmărească un
premiu”, cum ar fi să ceară întâlnire unei fete sau să intre într-o
echipă de sport a școlii, unul sau mai mulți din copiii care se bucurau
de popularitate îl intimidau și îl trimiteau rapid înapoi în singurătate,
înfricoșat și singur. Se întâmplă în mod curent în fiecare campus.
Cu câteva săptămâni în urmă m-a sunat o mamă care mi-a spus că
era extrem de îngrijorată cu privire la fiul ei de 12 ani, Brad. Cu două
zile înainte îl găsise plângând și insistase să-i spună de ce plângea.
Șovăind, băiatul a recunoscut că nu mai vrea să trăiască și că încercase
să găsească un mod de a-și pune capăt zilelor. Citise că pasta de dinți
era nocivă dacă este înghițită, așa că se gândea să înghită un tub
întreg. Această familie este una din cele mai puternice și mai de
apreciat familii pe care am avut privilegiul să le cunosc, totuși chiar
sub nasul părinților, copilul lor iubit se gândea la suicid. Brad fusese
întotdeauna un băiat bun care avusese mulți prieteni, și care, totuși,
dăduse peste o problemă căreia nu îi putea face față. După ce au
56 Băieții – cum să-i creștem

depășit criza, părinții au aflat că un băiat de la școală se distrase pe

seama urechilor lui Brad deoarece erau puțin clăpăuge. Acest tiran îl
făcuse să aibă impresia că arăta cel mai stupid din toată școala. Când
ieșeau pe hol, hărțuitorul își punea mâinile în spatele urechilor și le
împingea în față.
S-ar putea ca unora din cititorii mei să li se pară prostească criza
personală a lui Brad. Am auzit unii oameni care în situații similare
au spus: „Fii serios. Este doar o copilărie. Va trece peste asta. Cu toții
am avut parte de astfel de momente.” Au dreptate. Majoritatea
dintre noi am fost ironizați sau ridiculizați de colegii noștri. Dar nu
trebuie să subestimăm niciodată suferința pe care o poate cauza
ceva ce pare a fi o bagatelă în ochii unui adult unui copil care deja
a fost rănit de altcineva. În cazul lui Brad, l-a determinat chiar să-și
dorească să-și curme viața. Părinții nu ar trebui să ignore o experi-
ență de acest gen, nici nu ar trebui să privească superficial amenin-
țările de suicid. Chiar dacă ți-ai crescut copilul într-un cămin sănă-
tos, sigur, iubitor, trebuie să-ți ții ochii și urechile deschise în
perioada adolescenței. Emoțiile adolescenților sunt schimbătoare și
pot conduce la evoluții periculoase care apar pe nesimțite. Băieții,
mult mai des decât fetele, adoptă comportamente antisociale când
ajung într-o situație grea.
Așadar, ce trebuie să faci când vezi un copil asaltat de colegii lui?
În cazul lui Brad, am sfătuit-o pe mama lui să vorbească cu mama
micului tiran. În loc să-l atace verbal pe fiul ei, lucru care ar fi dus la
o răzbunare imediată și la probleme mai mari, am sugerat mamei lui
Brad să explice faptul că ea are o problemă și că ar aprecia ajutorul
celeilalte mame pentru rezolvarea situației. Ceea ce a și făcut. Cele
două femei au discutat despre îngrijorările lor reciproce. Deși mama
celuilalt băiat a fost întrucâtva defensivă, terorizarea a încetat și
problema a fost rezolvată. De asemenea, familia lui Brad a apelat la
consiliere de specialitate pentru a-și ajuta fiul să depășească proble-
mele mai profunde legate de imaginea de sine și de sentimentele
personale de nesiguranță care au apărut.
I-am mai sugerat acestei mame (și acum ție, cu riscul de a părea
egoist) să-și cumpere o carte și o casetă cu titlul Pregătirea pentru
adolescență. Ele nu sunt adresate părinților, ci preadolescenților.
Primul capitol și caseta abordează asaltul asupra imaginii de sine care
va apărea aproape sigur în primii ani ai adolescenței. De asemenea,
le spun băieților și fetelor cum să-și strângă toate forțele pentru a face
 SPIRITE RĂNITE 57
față acestor experiențe. Dacă noi, ca adulți, știm că aceste zile dificile
vor veni cu siguranță și nu facem efortul de a ne pregăti copiii pentru
ele, nu ne îndeplinim sarcina încredințată de Dumnezeu. Detaliile se
găsesc în carte și casetă. Sper că îți vor fi utile.
Apropo, sfatul pe care l-am dat mamei lui Brad a implicat un
oarecare risc. Știam că ea se va descurca, pentru că este o doamnă
înțeleaptă și inofensivă. Dar discuția ei cu cealaltă femeie despre fiul
acesteia a fost dificilă și putea să eșueze. Mamele pot fi extrem de
irascibile când cineva le critică odraslele. Mai mult, unele mame
nu-și controlează copiii neascultători și n-ar putea rezolva conflictele
chiar dacă ar dori s-o facă. În aceste cazuri, trebuie încercate alte
metode. Unele nu vor fi la fel de utile ca și altele. Când lucram ca
psiholog școlar, am cunoscut o mamă care s-a supărat atât de tare din
cauză că fiul ei era terorizat, încât s-a ocupat singură de făptuitor. A
tăbărât asupra lui ca un sergent de marină care își caută un recrut.
Câteva zile mai târziu l-am văzut pe micul terorist, care încă nu-și
revenise de pe urma sperieturii. L-am întrebat: „Ce ți-a spus doamna
Jordan?” A spus: „Ea... ea... mi-a spus... că dacă nu-l las pe fiul ei în
pace, o să mă omoare.” Evident, nu era cea mai bună soluție. Dar vă
spun următorul lucru: Doamna Jordan s-a făcut înțeleasă și tero-
rizarea a încetat chiar din seara aceea.
Trebuie să existe o cale mai bună de a feri spiritul fiului tău. S-ar
putea să fie nevoie de măsuri extraordinare sau incomode. În ce mă
privește, n-aș permite ca fiul meu să stea într-un mediu abuziv dacă
aș observa că acolo se petrec mai multe decât ciondănelile obișnuite
dintre copii. Dacă colegii încep să-ți atace copilul și îi rănesc inima zi
după zi, eu, unul, l-aș scoate de acolo. Aș căuta o școală cu program
permanent, o școală creștină, sau chiar m-aș muta în alt oraș dacă ar
fi nevoie. (Apropo, terorizarea în campusurile creștine poate fi la fel
de des întâlnită ca și în școlile publice.) Ori de câte ori copilul tău este
subiectul hărțuielii constante, este necesară schimbarea contextului.
Vom discuta de îndată despre sistemul de educație la domiciliu,
variantă care reprezintă o altă opțiune excelentă pentru unii.
Indiferent de soluția adoptată, trebuie să protejezi spiritul copilului
tău. Am văzut din proprie experiență ce poate face o haită de lupi
unui miel lipsit de apărare.
Vorbind de lupi, dați-mi voie să vă împărtășesc o istorioară despre
un alt animal care cred că e relevantă. Cățelușa noastră, Mindy, nu
este rasă pură și nu a fost niciodată o campioană. Tatăl ei fusese un
58 Băieții – cum să-i creștem

„vagabond”, așa că nu știam prea multe despre strămoșii ei. Era doar
o cățelușă fricoasă care a apărut într-o noapte, târziu, la ușa de la
intrare, după ce fusese abuzată de proprietarii ei și aruncată dintr-o
mașină. Nu prea aveam nevoie de încă un câine, dar ce puteam face?
Am luat-o pe Mindy în casă și în scurt timp a devenit unul din cei
mai plăcuți câini pe care i-am avut. Dar nu și-a pierdut niciodată
fragilitatea emoțională pe care i-o produsese abuzul. Nu suporta să
fie criticată sau mustrată când făcea din greșeală vreo prostie. De fapt,
îți sărea în poală și își închidea ochii. Într-o vară am plecat în con-
cediu pentru două săptămâni și am lăsat-o în curte. Băiatul vecinilor
îi dădea hrană și apă, dar în rest Mindy a fost singură în toată această
perioadă. Evident am subestimat efectul pe care l-a avut asupra ei
această izolare. Când am revenit acasă, am găsit-o întinsă lângă casă
pe o pătură. În jurul ei erau șapte animale vechi de pluș ale fetei
noastre, pe care le găsise în garaj. Mindy le-a dus una câte una în
patul ei și se înconjurase cu acești mici prieteni.
Dacă un câine bătrân are nevoie de dragoste și prietenie în felul
acesta, cu cât mai mult este valabil acest lucru cu privire la fiecare
copil de pe pământ? Este sarcina noastră ca adulți să ne asigurăm că
fiecăruia dintre ei i se asigură siguranța de care are nevoie. Nu
trebuie să uităm niciodată dificultățile ridicate de încercarea de a-i
crește în lumea competitivă în care ne găsim. Ia-ți o clipă pentru a
asculta, a te îngriji și a îndruma un astfel de copil. S-ar putea să fie cea
mai bună investiție a vieții tale.
Unul din motivele pentru care sunt ferm convins că adulții ar
trebui să-și protejeze copiii unii de alții este acela că aceștia dispun
de o memorie foarte bună. După ce m-am bucurat de o copilărie
fericită și sigură, am intrat la liceu și am încasat din plin focurile
artileriei grele din partea mai multor elevi mai mari. Îmi amintesc că
într-o zi am plâns tot drumul spre casă din cauza cuvintelor pe care
mi le-au spus doi băieți și o fată. Asta m-a aruncat într-o criză a
încrederii pe care tatăl meu a trebuit să mă ajute s-o depășesc. Pentru
că am văzut atât de mulți copii care se luptă cu aceleași presiuni cu
care m-am confruntat și eu, le spun adesea celor din școala medie că
dacă vor putea supraviețui vârstei de 13 și 14 ani, vor putea să facă
față oricărei dificultăți cu care se vor confrunta mai târziu în viață. Și
nu este decât pe jumătate o glumă.
Revenind la faptul că tatăl meu a fost alături de mine când am
ajuns în mijlocul disperării, experiența mea ilustrează importanța de
 SPIRITE RĂNITE 59
a avea o familie puternică și iubitoare care să-l ajute pe copil să
supraviețuiască presiunilor adolescenței. Unul din motivele pentru
care unii adolescenți reacționează violent și stupid este acela că nu au
pe nimeni acasă cu care să vorbească atunci când se găsesc pe
marginea prăpastiei. Totul se va reduce, mai devreme sau mai târziu,
la calitatea vieții de familie. Aceasta este marea problemă.
În cele din urmă am învățat cum să mă apăr de atacuri. În timpul
anului trei de liceu, familia mea s-a mutat și m-a trimis la un liceu
nou. Aproape imediat a trebuit să mă descurc cu câțiva huligani care
m-au considerat o pradă ușoară. Unul din ei m-a urmărit prin holuri,
ironizându-mă și necăjindu-mă. Mă săturasem. M-am întors și i-am
aruncat cărțile în față. Când s-a dezmeticit puțin, eram deja pe el. Din
fericire aveam 1,85 m și eram în stare să mă apăr. Acesta a fost finalul
conflictului nostru. Mi s-a dus vorba rapid între ceilalți batjocoritori și
m-au lăsat în pace. Dar dacă aș fi avut cu 15 kilograme mai puțin și aș
fi fost cu 20 de cm mai scund, aș fi rămas în continuare ținta acestor
mari snobi. Asta e lumea în care trăiesc adolescenții. Așa cum a cântat
micuța orfană Annie în filmul cu același nume [Little Orphan Annie –
nota ed.] realizat pe Broadway: „Este o viață grea.”
Dați-mi voie să recunosc, în treacăt, că la un anumit moment
mi-a trecut și mie prin gând că ar fi amuzant să terorizez și eu pe
cineva. Eram un elev imatur de clasa a noua care trecuse printr-un an
dificil de hărțuire, după cum am povestit mai sus. Mi-am ales pe
cineva despre care credeam că ar fi un bun candidat și am început să-l
necăjesc. Denny era cam de mărimea mea, dar l-am considerat un laș.
Într-o zi chiar înainte de ore mi-am încercat norocul. Din nefericire,
s-a dovedit a fi mult mai puternic decât credeam. Denny mi-a dat
brusc șase lovituri serioase în cap înainte să îmi dau seama ce mi se
întâmpla. M-a bătut rău de tot, provocându-mi unul din cele mai
puternice șocuri din viață. Am renunțat pe loc la cariera mea de a-i
teroriza pe alții. Inima mea pur și simplu nu putea suporta așa ceva.
De ce se hărțuiesc și se intimidează băieții între ei în felul acesta?
Angela Phillips a explicat în felul următor: „Efectul intimidării este
acela de a aduce alți copii la același nivel de neputință, prin frică. Un
copil care trăiește cu frica în suflet nu poate învăța. Terorizatorul și-a
dus astfel victima la propriul nivel disfuncțional.” 22 Exact asta
încercasem să fac și eu cu Denny. Doar că îmi alesesem victima
nepotrivită, atâta tot.
Iată un alt motiv pentru care unii copii îi terorizează pe alții.
60 Băieții – cum să-i creștem

The Journal of Developmental Psychology a prezentat un studiu realizat

pe 452 de băieți din clasele a patra, a cincea și a șasea. Acesta a arătat
că cei care îi ironizau pe colegii lor mai slabi, cei care erau agresivi și
răzvrătiți la școală erau adesea cei mai populari în rândul colegilor lor
de clasă. Puterea brută și curajul băieților sunt trăsăturile pe care
copiii tind să le admire. Dr. Phillip Rodkin de la Universitatea Duke a
explicat de ce se întâmplă așa. El a spus: „S-ar putea ca acești băieți să
accepte ideea că agresivitatea, popularitatea și controlul merg în mod
natural mână în mână și ei nu ezită să folosească agresiunea fizică ca
o strategie socială deoarece a dat rezultate în trecut.” 23 Cu alte cu-
vinte, cei care îi terorizează pe alții sunt răsplătiți social pentru
hărțuirea copiilor care se află sub ei în ierarhie, lucru care explică
motivul din care mulți din ei procedează astfel. Apropo, alte studii au
arătat că un comportament neastâmpărat și rebel în rândul fetelor nu
conduce la o creștere a popularității. Doar băieții sunt admirați pentru
încălcarea regulilor. Unul sau mai mulți dintre ei s-ar putea să fie
băieții tăi!
Indiferent de motiv, există mulți terorizatori care își fac treaba lor
ticăloasă. Un studiu realizat de Dorothy Espelage a arătat că 80 de
procente din elevi participă la procesul de terorizare, iar 15 procente
din elevii de clasele a șaptea și a opta au recunoscut că terorizează pe
cineva în mod regulat. 24 Într-un studiu mai vechi s-a descoperit că
băieții au o probabilitate de patru ori mai mare decât fetele de a fi
responsabili de atacurile fizice și o probabilitate mult mai mare de a fi
victime ale atacurilor.25 Într-un studiu sponsorizat de Fundația Kaiser,
74 de procente din elevii de opt până la unsprezece ani, și 86 de
procente din adolescenți au spus că sunt hărțuiți sau terorizați de
colegii lor.26 Un copil din cinci simte frică în sala de clasă. 27 Aceasta
este o problemă majoră pentru băieții care stau în prezent în
campusuri. De asemenea, ea joacă un rol important în violența
sângeroasă care continuă să chinuie națiunea noastră. În ultimele
patru decenii, rata crimelor și a suicidului a crescut cu 500%.28 Sunt
convins că mulți dintre cei care se sinucid și care îi omoară pe alții
sunt spirite rănite. Andy Williams, tânărul terorist care și-a omorât
doi din colegii de clasă la Liceul Santee a fost terorizat necontenit
pentru că avea un „corp anorexic”. 29 Unii copii pot depăși acest gen
de ridiculizare, dar în cazul altora, aceasta va duce la o furie care va
persista întreaga viață.
Cei care devin violenți sau se comportă în moduri antisociale
 SPIRITE RĂNITE 61
provin adesea din păturile de la baza piramidei sociale. Adrien Nicole
LeBlanc, autorul unui articol intitulat „The Outsiders”, [Declasații]
ne-a oferit o înțelegere prețioasă a fenomenului terorizării:

Ierarhiile tradiționale operează [în școli]: copiii populari tind să

fie mai bogați, iar băieții dintre ei tind să fie atleți. Fetele care se
îmbracă cu haine de firmă, GAP, Tommy [Hilfiger] sau Polo
compun rezerva de fete dezirabile ca partenere, multe dintre
ele fiind și ele sportive. La un nivel inferior celor populari,
într-o ordine relativ schimbătoare dar lipsită de importanță, se
află toxicomanii (drogații, rockerii, terminații, hippioții sau

neo-hipioții), cei care se îmbracă la modă sau fetele Valley ,
copiii societății americane moderne, skateboard-erii, pros-

tănacii și cei țâfnoși, wigge-ii , bădăranii și vandalii,
cunoscuți mai ales ca ciudații. Mai sunt scandalagii, ratații și
„pelerinii” – copii care se perindă de la un grup la altul.
Adevărații ratați sunt nevăzuți.
A nu aparține niciunui grup înseamnă a fi „nebăiat”, a fi
feminin, a fi slab. Terorizatorii acționează ca un gen de poliție
a celor de o vârstă cu ei care impune codul social. Refrenul
răzbunării tâmpiților – care îi asigură pe băieții nepopulari că
dacă vor rezista prin liceu lista învingătorilor se va schimba –
nu pune la îndoială ierarhia care îi expune la risc pe cei ce nu
sunt membrii unui grup. Așadar, băieții supraviețuiesc prin
puterea lor, uneori cu ajutorul pumnilor, dar mai ales, dacă
sunt norocoși, cu ajutorul „familiei” pe care și-au format-o
printre prietenii lor.30

LeBlanc continuă prezentând fragmente dintr-un interviu cu un

băiat pe nume Andrew, care era la nivelul inferior al ierarhiei:

„La început, colegii m-au hărțuit pentru că eram isteț”, a spus

Andrew, prezentând faptele din prisma propriei persoane. „Eu
citeam tot timpul. Citeam la ora de matematică.” În gimnaziu
...............................................

În engleză Vallery Girls, o expresie folosită la început pentru a desemna fetele care
provin din pătura socială prosperă din zona San Fernando Valley. O astfel de fată este
materialistă, egoistă, hedonistă și atractivă din punct de vedere fizic – nota trad.

Wigger – tânăr caucazian, de obicei adept al mișcării hip-hop, care adoptă
comportamentul și stilul vestimentar obișnuit afro-americanilor – nota trad.
62 Băieții – cum să-i creștem

se bucura de compania lui Tom Clancy și a prietenului cel mai

bun cu care putea discuta despre orice. Spune că lucrurile stau
mai bine acum; când e la școală își pierde timpul împreună cu
ciudații. Totuși zilele obișnuite nu par mult mai bune – este
trântit, împins în tablă și băgat cu capul în coșul de gunoi. La
un dans al școlii, în prezența însoțitoarelor și a polițistului, R.
l-a ridicat pe Andrew și i-a rupt un buzunar de la pantaloni.
„Într-o zi sunt considerat un «pervers», în următoarea
«retardat», spune Andrew. O fată care înainte-i era prietenă,
când îl vede acum apropiindu-se, îi strigă: „Du-te de aici,
nimeni nu te vrea în preajmă!”
Andrew a intrat în echipa de cros, dar nenorocul l-a urmărit
și la antrenamente. Anul viitor nu va mai participa la antre-
namentele echipei, cu toate că îi place sportul acesta. De
curând, el și alți băieți au fost excluși deoarece au fost sus-
pectați de folosirea de droguri. După spusele lui, obișnuia să ia
doar note de 10; acum cele mai multe note ale sale sunt de 8
sau 7. Nu face legătura între abuz și schimbările din viața lui.
Andrew nu le spune părinților despre problemele lui. E
convins că ei cred că el este apreciat de colegi. „Dacă aș încerca
să le explic părinților realitatea”, spune el, „mi-ar spune: «O,
dar ai o mulțime de prieteni.» Nu cred că e așa. Ei nu înțeleg cu
adevărat.” Totuși prietenii lui proscriși o fac.
Unul dintre ei este Randy Tuck, un elev din clasa a zecea de
1,63m, cu păr mare și obrajii roșii de atâtea coșuri. El l-a salvat
pe Andrew de la o „baie” (doi băieți îl înșfăcaseră de glezne și
se îndreptau spre vasul de toaletă).
Andrew spune că ostracizarea „îmi întărește interiorul.
Uneori te poți supăra foarte tare pentru ceva ce nu contează
prea mult, cum ar fi picătura care umple paharul”. El i-ar putea
înțelege pe criminalii Dylan Klebold și Eric Harris dacă
suferința lor n-ar fi dat semne că s-ar mai sfârși vreodată, însă
Andrew rămâne optimist. La urma urmei, există și oameni care
n-au prieteni.31

Nu este greu să înțelegi cum băieții cu spiritele rănite – ciudații,

excentricii, pacostele, zăpăciții și tăntălăii – pot să-și piardă controlul
sub o tensiune puternică și pot să le facă un rău inimaginabil altora.
Desigur, nu le scuz și nici nu le justific comportamentul. Majoritatea
 SPIRITE RĂNITE 63
elevilor trec prin această perioadă dificilă fără a recurge la violență.
Totuși, unii dintre ei nutresc o ură atât de intensă încât îi împușcă nu
doar pe cei care i-au ridiculizat, ci pe toți cei ce le ies în cale. Apoi își
întorc armele spre ei înșiși ca un act suprem de ură de sine. În
aproape fiecare caz de violență întâmplătoare din campusurile
școlare, tinerii făptași au fost ridiculizați și hărțuiți de colegii lor.
După spusele lui Andrew, asta s-a întâmplat și la Columbine High
School în Littledon, Colorado în acea după-amiază tragică din aprilie
1999. Doisprezece elevi și un profesor au fost uciși înainte ca cei doi
teroriști de 17 ani să se sinucidă.32 Cu toate că ei poartă întreaga
responsabilitate pentru acel masacru, nu poți studia circumstanțele
existente fără a nota și dovezile respingerii acestora de către copiii
care se bucurau de o mai mare popularitate. În timp ce își omora
colegii, Kleebold a strigat: „Asta e pentru fiecare dintre voi care ne-a
necăjit.” Harris a spus: „Copiii voștri m-au umilit. M-au făcut să mă
simt prost. O să-i omor pe toți [...] O să-i omor pe toți. Sunt
Dumnezeu și eu decid ce este adevărat.” 33 Evident, furia înăbușită a
răbufnit și a generat multe victime. Astfel de evenimente încep să
prezinte un tipar tot mai familiar.
Un alt element important îl reprezintă prevalența violenței în
mass-media, care i-a învățat pe copii un mod greșit de a se raporta la
chinuitori. Adolescenții, inclusiv cei cu spirite rănite, sunt expuși în
fiecare zi la imagini care prezintă ucideri, otrăviri, mutilări, decapitări,
înjunghieri, distrugeri și explozii. Astfel de scene se întâlnesc pre-
tutindeni, în cinematografe, la televiziunile prin cablu, în clipurile
muzicale și pe Internet. Unul din cele mai apreciate filme în urmă cu
câțiva ani a fost Scream, produs de Miramax, o filială – și o spunem cu
toată tristețea – a Disney Corporation. Filmul începe cu omorârea
brutală a unei fetițe. Trupul ei a fost apoi eviscerat și lăsat să atârne
pe o frânghie pentru rufe până a fost descoperit de mama ei. 34
Milioane de adolescenți au vizionat filmul într-o perioadă a vieții lor
când erau în cea mai mare măsură impresionabili. De atunci, au mai
apărut Scream 2 și Scream 3. Mulțumim, Disney, pentru ce le-ai făcut
copiilor noștri. Fondatorul tău s-ar răsuri în mormânt dacă ar ști ce
faci cu bunul lui nume. Și-atunci, mergi înainte. Ia-ți banii și dispari.
Dar în tot acest timp, adu-ți aminte de sângele tuturor victimelor
nevinovate care îți vor mânji mâinile pentru totdeauna. Detest
profund această demoralizare și exploatare a tinerilor pe care Michael
Eisner, președintele Disney și alți moguli din lumea filmului și a
64 Băieții – cum să-i creștem

televiziunii au comis-o pe socoteala celor mai ușor de influențat

dintre noi.
Dată fiind universalitatea violenței în media, de ce mai suntem
oare surprinși atunci când copiii care au fost martorii ei oculari și
auditivi în tot timpul copilăriei acționează uneori în moduri violente?
Copii sunt învățați că atunci când sunt insultați sau frustrați ar trebui
să ucidă. „Haide", strigă ei când sunt ironizați, „fă-mă fericit!” apoi
urmează ra-ta-ta-ul, imitarea unei arme automate.
Mulți oameni acuză larga disponibilitate a armelor ca fiind
responsabilă pentru violența din școli, și asta îi face să ducă o
campanie înverșunată împotriva armelor de foc. Nu există nicio
îndoială că această combinație, adolescenți și arme, formează un
cocktail instabil, dar asta nu explică ceea ce se petrece azi. Rabinul
Daniel Lapin, președintele organizației Toward Tradition, spunea că
exista o vreme când băieții din majoritatea școlilor americane își
aduceau armele cu ei în școală. Le lăsau la vestiar până după-amiaza,
când le recuperau pentru a merge la vânătoare. Armele de foc nu
constituiau o problemă. 35 Acum există violență în aproape fiecare
școală, nu pentru că armele s-au schimbat, ci deoarece băieții s-au
schimbat. Și de ce s-au schimbat? Deoarece societatea populară i-a
învățat că violența este ceva masculin. N-a fost Sylvester Stallone
violent în Rambo? N-a fost Bruce Willis violent în Die Hard? N-a fost
Arnold Schwartzenegger violent în Commando? Nu învață băieții
noștri de la aceste modele pe care le admiră să-și regleze conturile sau
să-i omoare pe cei care le stau în cale?
Protejarea familiei de această cultură a violenței este o sarcină
foarte dificilă pentru părinți. Este ca și când ai încerca să împiedici
ploaia să cadă pe pământ. Cu toate acestea, trebuie să ne păzim copiii
noștri de ea cât de mult posibil, în special când sunt mici. Patru
organizații naționale prestigioase au arătat modul în care tele-
viziunea, muzica, jocurile video și filmele determină creșterea
violenței în rândurile copiilor. Acestea sunt American Medical
Association, American Academy of Pediatrics, American Psychological
Association și The American Academy of Child and Adolescent
Psychiatry. Afirmațiile acestora, susțin la unison: „Efectele [violenței]
pot fi măsurate pe termen lung. Mai mult, vizionarea prelungită a
violenței din media poate conduce la desensibilizarea emoțională față
de violența din viața reală.”36
 SPIRITE RĂNITE 65

O declarație chiar mai puternică a fost dată de American Academy

of Pediatrics. A fost prezentată de Steve Rubenstein de le The San
Francisco Chronicle, care scria: „Stingeți televizoarele, mame și tați, este
în joc sănătatea țâncilor voștri. Copiii mai mici de doi ani n-ar trebui
să se uite la televizor deoarece acest lucru le poate afecta «dezvoltarea
sănătoasă a creierului», conform noii politici adoptate de American
Academy of Pediatrics. «Pediatrii ar trebui să-i îndemne pe părinți să
evite ca odraslele lor care au sub doi ani să se uite la televizor. Studiile
asupra dezvoltării timpurii a creierului arată că bebelușii și țâncii au
o nevoie critică de interacțiune directă cu oameni pentru o dezvoltare
sănătoasă a creierului», se afirmă în declarație.”
Raportul continuă: „În numerele anterioare ale jurnalului medical
al asociației, Pediatrics, medicii au avertizat că petrecerea timpului în
fața televizorului de către copii poate conduce la dezvoltarea unui
comportament violent, obezitate, apatie, scăderea metabolismului,
imaginație redusă, constipație și chiar deces – în cazul în care
aparatul TV se răstoarnă și cade peste copil. Dar este prima dată când
asociația face apel la o interdicție clară. De asemenea, studiul a arătat
că un copil obișnuit este expus la 14.000 de imagini cu conotație
sexuală la televizor în decursul unui an și la 2 milioane de reclame la
alcool în alte forme ale mediei în fiecare an.”37
Bunul simț ne-a spus cu zeci de ani în urmă că vizionarea regulată
a imaginilor sângeroase este dăunătoare copiilor, dar numai recent au
apărut dovezi științifice destul de credibile pentru a susține această
idee. În prezent, autoritățile care se ocupă de dezvoltarea copilului au
ajuns la un acord. Industria divertismentului ne-a expus copiii la un
risc. Din nefericire, reacția venită de la Hollywood a fost cu puțin mai
consistentă decât un căscat. Vom discuta mai multe despre sexul și
violența din media într-un capitol următor.
Dați-mi voie să dau acum câteva sfaturi mamelor și taților acestor
spirite rănite cu privire la modul în care pot să-și protejeze copiii.
După cum am spus mai înainte, în ultimii 30 de ani am îndemnat
părinții și educatorii să acționeze în favoarea copiilor răniți. Una din
sarcinile noastre cele mai importante ca părinți este aceea de a ocroti
sănătatea mentală și fizică a copiilor noștri. Nu ați permite cuiva să-i
rănească fizic dacă ați putea împiedica acest lucru. Atunci oare de ce
vă mulțumiți să stați și să priviți cum spiritul băiatului sau al fetiței
voastre este deformat și distorsionat? Răul făcut imaginii de sine care
66 Băieții – cum să-i creștem

se produce în timpul adolescenței poate urmări o persoană tot restul

vieții sale.
Ca profesor, le-am explicat clar elevilor mei că nu voi accepta
hărțuielile. Dacă cineva insista să ridiculizeze un elev de-al meu,
urma să aibă de-a face cu mine. Aș vrea ca fiecare adult să facă la fel.
Când un profesor puternic, iubitor vine în ajutorul celui mai puțin
respectat copil din clasă, se întâmplă ceva dramatic în climatul
emoțional al sălii de clasă. Aproape că auzi cum fiecare copil oftează
ușurat. Același gând trece prin multe căpșoare: Dacă acest copil este
ferit de ridiculizare, atunci și eu voi fi ferit. Apărând copilul cel mai puțin
apreciat din clasă, profesorul demonstrează că respectă fiecare copil
și că se va lupta pentru oricare dintre ei care va fi tratat incorect.
Copiilor le place dreptatea și sunt foarte speriați într-o lume a
nedreptății și abuzului. Așadar, când ne învățăm copii să fie prie-
tenoși și să aibă respect pentru alții, insistând asupra politeții în sălile
de clasă și în căminele noastre, noi punem o temelie pentru
amabilitate în lumea viitoare a adulților. Din păcate, în multe școli de
azi este evidentă tocmai filozofia opusă. Ea trebuie să se schimbe.
Nu-mi spuneți că noi ca adulți nu putem pune capăt terorizării.
Desigur că putem. Știm cine sunt copiii lipsiți de apărare. Îi putem
salva. Singurul lucru de care avem nevoie este acea hotărâre de a
interveni atunci când un copil dă semne de suferință. Este datoria
noastră profundă de a duce la capăt această sarcină.
Iată partea amăgitoare. În timp ce acționezi în spatele scenei
pentru a-ți proteja copilul de abuz, trebuie să nu-l faci să se simtă
victimizat într-o măsură prea mare. Este foarte ușor să-i transmiți
unui băiat ideea că lumea vrea să pună mâna pe el. Acest sentiment
de victimizare ce funcționează ca o spirală descendentă este foarte
distructiv. El paralizează o persoană și o determină să-și pună mâinile
în cap de disperare. Odată ce acceptă ideea subtilă că nu poate
învinge – că este destinat eșecului – băiatul ajunge demoralizat.
Dorința de a-și învinge adversarul slăbește. Vorbește cu băieții tăi, însă
nu despre această enormă lume care este împotriva lui, ci învață-i
cum să facă față fiecărei situații izolate care apare. Sper că acest lucru
este clar. Nu trebuie să-ți faci niciodată copilul să creadă că este
destinat eșecului și respingerii. El te va crede!
De asemenea, trebuie să identificăm copiii și adolescenții care par
să aibă sentimente de ură de sine sau nutresc resentimente profunde
și furie. Simptomele care trebuie urmărite includ exagerarea la
 SPIRITE RĂNITE 67
frustrări minore, frica de situații sociale noi, consumul de droguri și
alcool, tulburări de somn și de alimentație, izolare extremă și
retragere, roaderea unghiilor, incapacitatea de a-și face prieteni, lipsa
de interes față de activitățile școlare și terorizarea altora. Fii atent și la
semnalele de amenințare cu suicidul. Fii foarte atent atunci când un
copil care a vorbit despre suicid devine brusc lipsit de griji și fericit.
Uneori acest lucru înseamnă că a hotărât să-și pună în aplicare
dorința de a muri și nu se mai luptă cu problema care îl deranja. În
fiecare din aceste cazuri, eu îți recomand să cauți ajutor de
specialitate pentru acești copii. Nu te consola singur cu ideea că „va
depăși situația”. S-ar putea ca acest copil să aibă nevoie disperată de
ajutor. Nu rata ocazia de a i-l oferi.
Comentariile de mai sus se referă la adolescenți; dați-mi voie
acum să mă concentrez asupra copiilor. Se credea că majoritatea
copiilor sunt esențialmente fericiți și fără griji. Acest lucru se schimbă.
Psihologul și autorul dr. Archibald Hart este de părere că în prezent
vedem mai multe semne de depresii grave la copii, chiar la cei de
cinci ani.38 Dacă un copil de cinci până la zece ani este deprimat, s-ar
putea să manifeste semne de letargie: s-ar putea să nu dorească să se
scoale din pat dimineața; s-ar putea să lâncezească pe lângă casă; s-ar
putea să nu manifeste interes față de lucrurile care în mod obișnuit îl
încântau. Tulburările de somn și durerile de stomac sunt și ele
semnale de avertizare. Un alt simptom poate fi mânia, ostilitatea și
furia exprimate fățiș. S-ar putea să lovească brusc și neașteptat
oamenii sau lucrurile din preajmă. Dacă suspectezi faptul că băiatul
tău este deprimat, ar trebui să-l ajuți să-și exprime sentimentele de
tristețe și frustrare. Fă-ți timp să-l asculți fără a-l judeca sau a-i
minimaliza sentimentele exprimate. Doar faptul că l-ai ascultat poate
să-l ajute mult să depășească starea de depresie. Mai important,
trebuie să identifici sursa care se găsește dincolo de suferința lui. Ceea
ce se petrece în școala copilului tău poate constitui răspunsul la
această întrebare.
În sfârșit, voi reveni la comentatoarea Kathleen Parker pentru a
vă oferi sfatul final referitor la cum putem să creștem băieți sănătoși
în lumea noastră tulburată. Ea a spus că acest lucru se poate realiza
„prin a fi rezonabili, înțelepți și pe deplin conștienți de ceea ce se
întâmplă. Reduceți expunerea băieților la violență, fiți acasă când se
întorc de la școală, ajutați-i la temele de casă, întrebați-i cu privire la
68 Băieții – cum să-i creștem

modul în care s-a desfășurat ziua lor la școală, lăsați-i să plângă dacă
simt nevoia, sprijiniți-i când sunt demoralizați, răsplătiți-le purtarea
bună, sancționați-i pentru comportament inacceptabil, formulați
cereri rezonabile la adresa lor, exprimați-vă așteptările morale, dis-
cutați cu profesorii lor și îmbrățișați-i ori de câte ori aveți ocazia s-o
faceți. Nu le cereți să fie bărbați când sunt doar băieței, ci arătați-le
ce înseamnă a fi un bărbat adevărat demonstrându-le ceea ce noi ca
societate se pare uneori că am pierdut: autocontrolul. Este cel mai
mare cadou și nu este deloc mare lucru. Înseamnă doar a fi un bun
părinte.”39

ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

Puteți să-mi dați sfaturi mai concrete despre cum pot să-mi dau
seama dacă fiul meu prezintă risc de suicid?
The Family Research Council a oferit următoarea listă care s-ar putea să
te ajute. Pune-ți următoarele întrebări:
 S-a schimbat dramatic personalitatea fiului tău?
 Are probleme cu prietena lui? Sau nu se înțelege cu prie-
tenii săi, sau cu alți părinți? S-a distanțat de oamenii față de
care era apropiat?
 Rezultatele școlare au început să lase de dorit? De exemplu,
n-a reușit să se ridice la standardul propriu sau la standar-
dele altcuiva în ce privește notele?
 Pare întotdeauna plictisit și are probleme cu concentrarea?
 Se poartă ca un răzvrătit într-un mod inexplicabil și grav?
 Are probleme în a face față unei schimbări majore din viață,
cum ar fi mutarea sau despărțirea de un părinte?
 A fugit de acasă?
 Adolescentul tău folosește droguri sau alcool?
 Se plânge de dureri de cap, de stomac și are alte simptome
care ar putea fi reale sau nu?
 Și-a schimbat obiceiurile legate de alimentație sau somn?
 Arată mai rău din punct de vedere fizic?
 A renunțat la unele din lucrurile lui cele mai de preț?
 Scrie bilete sau poezii despre moarte?
 Vorbește chiar și în joacă despre sinucidere? A spus ceva de
 SPIRITE RĂNITE 69
genul: „Este ultima picătură”, „Nu mai suport”, sau „Nimănui
nu-i pasă de mine”? (Amenințarea cu suicidul precede
patru din cinci decese prin suicid.)
 A încercat să se sinucidă înainte?40

Dacă observi un tipar al acestor lucruri la fiul tău, te îndemn să

cauți imediat ajutor de specialitate. Multe sinucideri îi șochează cu
totul pe părinții bulversați. Dacă ești înțelept vei rămâne vigilent la
semnele și simptomele care altfel ar putea scăpa neobservate. A avea
o familie puternică și implicată este cel mai eficient mijloc de pre-
venire nu doar a unui potențial suicid, dar și a celor mai multe
comportamente antisociale. Din nefericire, milioane de copii nu au
acest gen de familie.

Fiul meu a început recent să stea în preajma unor huligani care

l-au inițiat în folosirea marijuanei. El nu neagă ceea ce face
spunând că nu este dăunător. Puteți să-mi spuneți adevărul?
Fiului tău i-au fost oferite informații eronate de către cei care pro-
movează legalizarea marijuanei. Este o minciună. Dr. Harold Voth,
psihiatrul principal al Fundației Menninger din Topeka, Kansas, a
prezentat informațiile în lumina corectă.
În primul rând – a spus el – cinci țigări cu marijuana au aceeași
capacitate de a cauza cancer ca 112 țigări obișnuite. În al doilea rând,
zona din creier care permite unei persoane să se concentreze, să
creeze, să învețe și să conceptualizeze la un nivel avansat este încă în
formare în anii adolescenței. Folosirea continuă a marijuanei pentru
o perioadă de timp va întârzia dezvoltarea normală a acestor celule
ale creierului. În al treilea rând, un studiu realizat de Universitatea
din Columbia a scos la iveală faptul că femeile care folosesc țigări cu
marijuana suferă de o afectare gravă a ADN-ului, a codului genetic.
De asemenea, s-a descoperit că ovulele sunt foarte vulnerabile la
marijuana. În al patrulea rând, un alt studiu realizat de Universitatea
Columbia a descoperit faptul că oamenii care fumează o singură
țigară cu marijuana la două zile timp de un an de zile au un număr
de leucocite cu 30 de procente sub valorile normale, slăbindu-se astfel
sistemul imunitar, ceea ce face ca organismul să fie mai sensibil față
de infecții și boli.41 A fuma marijuana este un hobby periculos.
Mă îndoiesc că fiul tău va fi mulțumit cu acest răspuns, cu toate că
70 Băieții – cum să-i creștem

te îndemn să i-l împărtășești. Probabil că motivația lui are de-a face

mai mult cu presiunea de grup decât cu convingerea lui că marijuana
ar fi neprimejdioasă. Pericolul real este acela de a trece de la marijuana
la un drog mai puternic care creează o dependență mai gravă. În locul
tău mi-aș lua tot curajul de care sunt capabil pentru a-mi scoate fiul
din gașca din care face parte, chiar dacă acest lucru ar necesita schim-
barea domiciliului. Se pare că el se găsește într-un moment critic din
viață.