N

.......e-am referit până acum la importanța disciplinei în relația

.......părinte-copil, oprindu-ne cu precădere asupra aspectelor
ce vizează ascultarea, respectul și responsabilitatea. De ase-
menea, am studiat importanța autorității în sala de clasă. Acum
este potrivit să studiem un alt aspect al disciplinei, care se ocupă
de educarea facultăților mentale ale copilului și de formarea
unui caracter moral.
Preocuparea noastră principală este față de milioanele de
copii care nu au succes la școală, față de „victimele academice”,
care nu pot sau nu vor să își asume responsabilitățile inte-
lectuale așteptate din partea lor. Părinții acestor copii plâng de
necaz, îi imploră și îi amenință, profesorii lor îi sfătuiesc, îi
bruschează și le dau avertismente. Cu toate acestea, ei rămân,
an după an, într-o rezistență pasivă față de constrângerile adul-
ților. Cine sunt acești copii pentru care disciplina școlară pare
atât de dificilă? Sunt leneși? Nu sunt inteligenți? Le pasă oare
cu adevărat? Să fie metodele noastre de învățare ineficiente?
Cum îi putem ajuta să evite experiența usturătoare a eșecului în
aceste etape timpurii ale vieții?
În timpul anilor în care am lucrat ca psiholog școlar am fost
impresionat de asemănările existente între elevii cu probleme
de învățare care îmi erau trimiși ca să mă ocup de ei. Cu toate
că fiecare copil era o persoană cu trăsături unice, majoritatea
copiilor cu rezultate școlare slabe aveau în comun anumite
tipuri de probleme. Erau anumite seturi de situații care inter-
164 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI

ferau repetat cu învățarea disciplinată în clasă. În acest capitol

și în următorul voi descrie cele trei trăsături majore ale
copiilor care au rezultate slabe la școală. Părinții ar trebui să
caute cu atenție aceste caracteristici la propriii lor copii.

COPILUL CU O DEZVOLTARE TÂRZIE

Donald are cinci ani și va merge curând la grădiniță. Este un
omuleț imatur care încă a rămas bebelușul mamei în multe
feluri. În comparație cu limbajul prietenilor lui, cel al lui Donald
este infantil și îi lipsește coordonarea motorie. Plânge de trei–
patru ori pe zi și alți copii profită de inocența lui. Un psiholog
specializat în dezvoltarea copilului sau un pediatru ar putea
constata că Donald nu suferă de un retard fizic sau mental; pro-
blema lui este doar că progresul lui psihologic are un ritm mai
lent decât al majorității copiilor de vârsta lui.
Cu toate acestea, a cincea aniversare a zilei de naștere a lui
Donald a avut loc și toată lumea știe că la această vârstă copiii
merg la grădiniță. El așteaptă cu nerăbdare să meargă la școală,
dar, în adâncul lui, această nouă provocare îi creează o stare de
tensiune. Știe că mama lui e îngrijorată cu privire la cât de bine
se va descurca la școală, cu toate că el nu prea cunoaște mo-
tivul. Tatăl lui i-a spus că va fi „un ratat” dacă nu va primi o
educație bună.
Nu știe exact ce este un ratat, dar cu siguranță nu dorește să
fie așa ceva. Mama și tata se așteaptă la ceva remarcabil de la el
și el speră să nu-i dezamăgească. Sora lui, Pamela, este acum în
clasa a doua și se descurcă bine. Poate citi, poate scrie literele și
cunoaște numele fiecărei zile din săptămână. Donald speră ca și
el să învețe aceste lucruri.
Grădinița se dovedește a fi un traseu pe care Donald îl
parcurge liniștit. Se plimbă cu tricicleta, împinge căruciorul și se
joacă cu ceasul de jucărie. Preferă să se joace singur perioade
lungi de timp, cu condiția ca educatoarea lui, domnișoara Moss,
să fie prin preajmă. Domnișoarei Moss îi este limpede că
Donald e necopt și nepregătit pentru clasa întâi și le spune
Obstacolele în calea învățării, partea 1 165

părinților despre posibilitatea de a merge la școală un an mai

târziu.
„Să nu absolve grădinița?!” spune tatăl. „Cum poate un copil
să nu termine cu succes grădinița? Cum poate cineva să nu
absolve grădinița?”
Domnișoara Moss încearcă să-i explice că Donald nu a căzut
testul de absolvire a anului de grădiniță; el doar are nevoie de
încă un an de dezvoltare înainte să intre în clasa întâi. Sugestia
i se pare tatălui lui Donald revoltătoare.
„Copilul are șase ani și ar fi trebuit să învețe să scrie și să
citească. La ce îl ajută să tot târască acel cărucior tâmpit și să
meargă cu tricicleta? Trimiteți copilul în clasa întâi!”
Domnișoara Moss și directorul ei cedează cu mari ezitări. În
luna septembrie, Donald își ia gentuța Mickey Mouse cu mân-
cărica și merge împleticindu-se în clasa întâi. Din prima zi are
probleme școlare și citirea pare să-i dea cel mai mult de furcă.
Noua lui învățătoare, domnișoara Fudge, prezintă clasei alfa-
betul și Donald pricepe că cei mai mulți dintre prietenii lui deja
îl cunosc. Trebuie să-i ajungă nițel din urmă. Dar prea repede
domnișoara Fudge începe să predea ceva nou. Ea vrea să-i
învețe pe elevi sunetele pe care le reprezintă fiecare literă și
curând el rămâne și mai în urmă.
Nu peste mult timp, clasa începe să citească povestiri despre
lucruri interesante. Unii copii se descurcă bine, dar Donald încă
se luptă cu alfabetul. Domnișoara Fudge împarte clasa în trei
grupe de citire în funcție de nivelul lor de cunoștințe de la
început. Ea vrea să ascundă faptul că un grup se descurcă mai
slab decât celelalte, așa că le dă nume camuflate cum ar fi
„Leul”, „Tigrul” și „Girafa”. Motivul domnișoarei Fudge este
nobil, dar ea nu păcălește pe nimeni. Elevilor le ia doar două
minute ca să priceapă că Girafele sunt toate prostuțe! Donald
începe să se îngrijoreze de lipsa lui de progres și îl pândește
gândul chinuitor că s-ar putea să fie ceva foarte rău cu el.
În timpul primei ședințe cu părinții din octombrie, dom-
nișoara Fudge le comunică părinților lui Donald problemele
școlare ale băiatului lor. Ea le descrie imaturitatea și incapa-
166 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI

citatea lui de a se concentra sau de a sta liniștit în sala de clasă.

Cea mai mare parte a zilei el nu stă la locul lui.
„Prostii”, spune tatăl lui. „Copilul are nevoie de câteva
exerciții.” El insistă ca Donald să-și ducă manualele acasă, și își
va face timp să lucreze suplimentar cu fiul său. Dar tot ceea ce
face Donald îl enervează pe tatăl lui. Mintea lui copilărească
hoinărește și uită lucrurile care i-au fost spuse cu cinci minute
mai devreme. Pe măsură ce tensiunea tatălui crește, eficiența lui
Donald scade. La un moment dat, tatăl lui Donald trântește cu
pumnul în masă și urlă: „Te rog să fii mai atent și să nu mai fii
atât de PROST!” Copilul nu va uita niciodată această apreciere
tăioasă.
Dacă în primele lui zile de școală Donald s-a luptat zadarnic
să învețe, prin noiembrie devine dezinteresat și nemotivat. Se
uită afară pe fereastră. Desenează și mâzgălește cu creionul.
Vorbește de unul singur și se joacă. Deoarece nu poate citi, nu
poate nici pronunța, nu poate nici scrie, nici nu poate să-și facă
temele pentru acasă. Este neimplicat și plictisit, fără să știe ce se
petrece în majoritatea timpului. Se simte ciudat și inadecvat.
„Donald, te rog să te ridici și să citești următorul paragraf”, îi
spune învățătoarea. El se ridică și își lasă greutatea de pe un
picior pe altul în timp ce se luptă să descifreze primul cuvânt.
Fetele chicotesc și aude pe unul din băieți spunând: „Ce nă-
tărău!” Problema a început ca dezvoltare întârziată, dar acum a
devenit o bombă emoțională cu acțiune întârziată și i-a crescut
aversiunea față de școală.
Tragedia este că Donald nu trebuia să îndure umilința eșe-
cului școlar. Încă un an de creștere și maturizare l-ar fi pregătit
să facă față responsabilităților educaționale care acum îl distrug.
Vârsta unui copil este cel mai inadecvat criteriu posibil pe baza
căruia poate fi determinat momentul începerii vieții de școlar.
Copiii de șase ani diferă considerabil în ce privește gradul lor de
maturitate. Unii sunt precoce și isteți, în timp ce alții sunt doar
niște copilași ca Donald. Mai mult, dezvoltarea băieților tinde să
aibă loc cu șase luni în urma fetelor la această vârstă. Așa cum
se poate vedea, un băiat care se dezvoltă încet și care împlinește
Obstacolele în calea învățării, partea 1 167

șase ani înainte să înceapă școala este mult în urma celor mai
mulți dintre colegii lui. Această imaturitate are implicații sociale și
intelectuale profunde.
Un motiv pentru care un copil încă nedezvoltat are un
randament școlar slab s-ar putea să aibă legătură cu absența
unei substanțe organice numită mielină. La naștere, sistemul
nervos periferic nu este izolat. Copilul nu poate să întindă
mâna și să apuce un obiect deoarece comanda sau impulsul
electric se pierde pe drumul de la creier la mână. Treptat, o
substanță albicioasă (mielina) începe să acopere fibrele ner-
voase, permițând acțiunii musculare controlate să aibă loc.
Mielinizarea începe de la cap în jos (cefalocaudal) și din cen-
tru spre exteriorul corpului (proximodistal). Cu alte cuvinte, un
copil își poate controla mișcarea capului și a gâtului înainte de
restul corpului. Controlul mișcărilor din umăr îl precede pe cel
al cotului, care la rândul lui precede încheietura, care precede
mușchii mari ai mâinii, care precede mușchii coordonatori ai
degetelor.
Copiilor din școala primară le sunt predate mai întâi literele
de tipar și abia apoi scrierea cursivă din cauza dezvoltării
întârziate a controlului degetului inelar. Acest tipar de dezvol-
tare este extrem de important pentru copilul care se dezvoltă
mai târziu. Deoarece, la oameni, aparatul vizual este printre
ultimele mecanisme neurologice care se mielinizează, este
posibil ca un copil nedezvoltat să nu fi trecut prin acest proces
necesar de dezvoltare până la vârsta de șase ani.
Un copil care este foarte nedezvoltat și care nu-și poate
coordona mișcările poate fi nepregătit neurologic pentru sar-
cinile intelectuale de citire și de scriere. Îndeosebi cititul este un
proces neurologic extrem de complex. Stimulii vizuali trebuie
transmiși fără distorsiuni creierului, care îi interpretează și îi
reține în memorie. Nu toți copiii de șase ani sunt echipați
pentru a realiza această sarcină. Totuși, din nefericire, cultura
noastră permite puține excepții sau abateri de la programele
stabilite. Un copil de șase ani trebuie să citească, altfel se va
confrunta cu consecințele emoționale ale eșecului.
168 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI

Se poate pune întrebarea: „De ce trebuie ca acel copil, care se

dezvoltă mai încet, să-i ajungă pe cei din clasa lui, când el se
maturizează abia în anii următori?” Dacă problema ar fi pur și
simplu de natură fizică, ne-am putea aștepta ca acel copil care
se dezvoltă încet să-i ajungă din urmă pe prietenii lui care s-au
dezvoltat mai devreme. Totuși, factorii emoționali sunt întot-
deauna implicați în această dificultate.
Este extrem de ușor să aduci vătămare imaginii de sine, însă
e nebănuit de greu să o restaurezi. Odată ce un copil începe să
creadă că este prost, incapabil, ignorant sau ridicol, această idee
nu se înlătură ușor. Dacă el nu se descurcă în cadrul școlar
timpuriu, va fi strivit de cerințele ridicate de școală și de
așteptările de acasă. Presiunea emoțională este adesea de ne-
rezolvat. Nu există niciun raționament pe care să-l poată oferi
părinților și profesorilor pentru a le explica ceea ce el percepe ca
eșec. Nici nu există vreun balsam care să i se poată oferi pentru
a-l ajuta să-și aline psihicul afectat. Conceptul lui de respect de
sine este adesea rănit de această tensiune și probabil că
personalitatea lui va reflecta această experiență multă vreme în
viața lui de adult.
Soluția pentru copiii care se dezvoltă mai târziu este relativ
simplă: în loc să programezi înscrierea copilului în clasa întâi în
funcție de vârsta lui, timpul optim ar trebui să fie stabilit în
funcție de variabilele neurologice, psihologice, sociale și pedia-
trice. O simplă examinare ar putea recunoaște cazurile extreme,
cum este cel al lui Donald. Majoritatea copiilor ar putea fi apți
pentru debutul vieții de școlari la vârsta de șase ani, dar ar
trebui să se dea dovadă de mai multă flexibilitate față de copilul
care face excepție de la această regulă standardizată.
Indiferent dacă școala acceptă sau respinge această reco-
mandare, aș sugera ca părinții unui copil insuficient dezvoltat,
care urmează grădinița, să-l ducă pe acesta la o examinare
efectuată de către un specialist în dezvoltarea copilului (pedo-
psiholog, pediatru, neurolog etc.) care să stabilească gradul lui
de pregătire în vederea începerii vieții de școlar. Această
procedură ar trebui să fie obligatorie pentru băieții care se
dezvoltă mai încet și a căror zi de naștere cade mai târziu în
Obstacolele în calea învățării, partea 1 169

timpul anului școlar. Implicațiile acestei examinări nu pot fi

subestimate. Această procedură simplă îl poate scuti pe copilul
tău de mulți ani de suferință.
Dacă s-a stabilit că este vorba de un copil cu o maturizare
mai lentă, el are posibilitatea fie de a merge încă un an sau doi
la grădiniță, fie de a rămâne acasă. În ciuda înțelepciunii
populare cu privire la această chestiune, copiii care primesc
educație la domiciliu în primii ani de școală primară nu au
tendința de a se adapta greu sau de a fi dezavantajați atunci
când reintră în sistemul de educație formală. Nici nu sunt
„nesocializați”. Dacă părinții doresc să își acomodeze copilul la
lumea înconjurătoare așa cum este ea, vorbind cu ei despre cum
se întâmplă lucrurile în societate și permițându-le să meargă la
magazin, să facă excursii, să ajute la gătit, să lucreze în garaj
împreună cu tata, ei nu au nevoie de ore îndelungate de
învățare formală stând la birou.1 Cercetările în acest domeniu
au fost exacte și foarte încurajatoare.2
Așadar, ce se întâmplă când vine timpul pentru a reintra în
sistemul formal de educație? În cele mai multe cazuri, acești
copii care primesc educație la domiciliu îi ajung din urmă și îi
depășesc pe colegii lor în câteva luni. De asemenea, au ten-
dința de a deveni lideri în anii următori, 3 deoarece nu au fost
terorizați în primele zile, când erau foarte vulnerabili. Cu alte
cuvinte, sunt mai puțin dependenți decât ceilalți colegi ai lor.4
Dacă acest lucru vi se pare ciudat, amintiți-vă că Isus nu a
mers la școală până la vârsta de 12 ani. Acesta era obiceiul în
Israel în acele zile. Pentru copilul nedezvoltat și chiar pentru
copilul activ, școala formală nu e pur și simplu necesară la
vârste foarte mici. Știu că acest lucru este în contradicție cu ceea
ce ar dori să ne transmită National Education Association
[Asociația Națională pentru Educație]; ei recomandă educația
obligatorie pentru toți copiii de patru ani. De asemenea este
nepopulară în familiile în care ambii părinți au o carieră și
trebuie să le asigure copiilor lor spații securizate, cu o
atmosferă sănătoasă. Dar acest efort de a scoate copiii din
cămin la o vârstă mai fragedă, pur și simplu nu se va conforma
170 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI

realității etapelor de dezvoltare a copilului.

Iată de ce curentul care încurajează educația la domiciliu
crește rapid. Organizația noastră, Focus on the Family, a făcut
recent un sondaj pe un eșantion de patru mii de persoane
pentru a le identifica tendințele și opiniile. Spre surprinderea
noastră, 13 procente din cei chestionați erau implicați în edu-
cația la domiciliu. Deși este o reală provocare pentru mame (și
pentru tați), această abordare a educației noii generații a avut
un succes deosebit. Este potrivită în special pentru copii ca
Donald, care au nevoie de un timp de dezvoltare premergător
începerii educației formale în cadrul școlii.
La vremea când concepeam prima ediție a cărții Îndrăznește
să disciplinezi, nu auzisem de educația la domiciliu. La doctorat
fusesem învățat să cred în valoarea experienței timpurii a
educației școlare formale. Acum sunt un susținător entuziast al
prelungirii șederii copiilor acasă, împreună cu părinții lor.
Dr. Raymond Moore, autorul cărții School Can Wait [Școala
poate să mai aștepte] și unul dintre liderii de pionierat ai miș-
cării educației la domiciliu, a avut o influență profundă asupra
mea pe la începutul anilor '80. Fără îndoială, educația la
domiciliu nu este pentru toți, dar ea a avut un succes deosebit
în cazul celor mai mulți care au încercat-o. Voi spune următorul
lucru: dacă Shirley și cu mine ar trebui să o luăm de la capăt,
am opta pentru educația la domiciliu a celor doi copii ai noștri,
cel puțin pentru primii ani!
Fie că alegi să îi faci educația acasă micuțului tău „Donald”
sau pur și simplu îi permiți să mai facă un an la grădiniță,
recomand insistent să fie scutit de tensiunile vieții de școlar,
până când piciorușele lui nesigure reușesc să pășească ferm.

COPILUL CU UN RITM LENT DE ÎNVĂȚARE

Copilul „cu un ritm lent de învățare” va avea, probabil, mari
probleme cu disciplina școlară, din cauza incapacității lui de a
învăța la fel de rapid ca ceilalți copii de vârsta lui. Înainte de a
merge mai departe, trebuie să-i cer cititorului să suporte o
scurtă explicație tehnică în acest moment. Pentru a-i înțelege pe
Obstacolele în calea învățării, partea 1 171

cei care învață lent, trebuie să ne referim la distribuția normală

a coeficientului de inteligență a populației în general.

Copilul care Copilul

învață lent Interval de inteligent
normalitate

Retard Superdotat
3% 2%
22% 25% 25% 23%

70 75 80 85 90 95 100 105 110 115 120 125 130

Coeficientul de inteligență

Zona cu gri deschis din centrul distribuției reprezintă zona

normală a valorilor CI, cuprinsă între 90 și 110. Valoarea exactă
a CI pentru fiecare categorie variază în funcție de deviația
standard a testului de inteligență utilizat. La cele mai multe
teste de inteligență, cincizeci de procente din toate persoanele
se încadrează în această zonă de mijloc. Este interesant de
observat că practic fiecare crede că are CI peste 100. Dacă am
cere unui număr de 10.000 de persoane să-și aprecieze CI, foarte
puțini oameni ar crede că au CI sub medie. Realitatea este că
jumătate din întreaga populație ar avea de fapt un CI sub 100.
Tot astfel, părinții vor atribui un CI fantastic copiilor lor. Un
comentariu mult vehiculat și amuzant sună așa: „Herbert are
un CI de 214, conform unui test pe care și l-a făcut în „Supli-
mentul de duminică”. Foarte puține persoane întrunesc un
punctaj mai ridicat de 150 și probabil că Herbert nu este unul
dintre ei.
Persoanele „superdotate” sunt reprezentate în extrema
172 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI

dreaptă a graficului de distribuție. Aproximativ două procente

din toți copiii și adulții au acest nivel excepțional de dotare. Prin
contrast, aproape trei procente din populație se situează la
celălalt capăt al distribuției intelectuale și le numim „persoane
cu retard mintal”. Cele mai multe state asigură o educație
specială pentru copiii cu deficiențe mintale, iar unele oferă un
program mai bogat pentru cei cu înzestrare de excepție.
După cum am arătat, scopul prezentării acestor date este să
subliniem problemele celor care învață lent, ale acelor copii care
au un CI între 70 și 90. Acești elevi reprezintă aproape o pătrime
din copiii aflați în școlile normale. În multe feluri, ei sunt cei mai
triști copii de care se ocupă specialiștii în dezvoltarea copilului.
O preocupare deosebită se acordă persoanelor care au un CI
situat în zona inferioară a clasificării, având un ritm lent de
învățare (70-80) și care sunt practic destinați dificultăților în
viața de școlari. Nu există nicio educație specială pentru ei, cu
toate că nu diferă considerabil de elevii cu retard.
Un copil cu retard, având un CI de 70, probabil că se va
califica pentru programe foarte specializate și costisitoare, ce se
desfășoară într-o clasă puțin numeroasă, condusă de un
învățător specializat într-un astfel de sistem de predare, cu
materiale ajutătoare audio și vizuale și cu o politică de genul
„nimeni nu eșuează”. Din contră, un copil cu un ritm de
învățare lentă și care înregistrează un CI de 80 de obicei nu va
beneficia de aceste avantaje. El trebuie să concureze în clasele
normale cu elevii mai capabili. O astfel de competiție
presupune existența învingătorilor și a celor învinși, iar copiii
care învață lent vor „pierde” în mod invariabil.
Să ne gândim la situația dificilă a unui elev neinteligent din
sala de clasă. Este copilul caracterizat de expresia „ar face dacă ar
putea, dar nu poate”. Rareori, sau poate niciodată, trăiește el
fiorul de bucurie al celui care obține nota zece la testul de
ortografie. Este ultimul copil ales în orice joc sau întrecere care
presupune inteligență. Adesea are parte de cea mai mică simpatie
din partea profesorilor lui. Nu are mai mult succes în activitățile
sociale decât în cele școlare, iar ceilalți copii îl resping fățiș.
Obstacolele în calea învățării, partea 1 173

Copilul care învață lent, asemenea celui care se dezvoltă mai

târziu, este martorul zilnic al unei imagini zdrobitoare a eșecului
care îi distorsionează imaginea de sine și îi distruge
personalitatea. Acest lucru a fost exemplificat de o discuție pe
care a surprins-o un coleg de-al meu între doi elevi dezavan-
tajați din punct de vedere intelectual. Discutând despre șansele
lor la fete, unul dintre ei a spus: „Mă descurc bine până când
află că sunt retardat.” Evident, acest copil era foarte conștient
de inadecvarea lui.
Nu există un mod mai bun de a distruge încrederea de sine a
copiilor noștri decât să îi punem pe 25 la sută dintre ei în situații
în care excelența este imposibil de atins, în care incompetența este
rutina zilnică și în care inferioritatea este adesea o realitate vie. Nu
trebuie să ne mirăm că un astfel de copil este unul care îi tor-
turează pe ceilalți în clasa a treia, un bătăuș în clasa a șasea, o
persoană dezagreabilă în ultimii ani de gimnaziu, un pretendent
la abandonul școlar sau un delicvent în liceu.
Copilul care învață lent se deosebește de cel cu o dezvoltare
mai târzie într-o privință: timpul nu-i va rezolva deficiența. Nu se
va descurca mai bine în anul viitor. De fapt, pe măsură ce crește,
el tinde să rămână tot mai în urmă. Școlile i-au pus pe elevii
incapabili să repete același an de studiu încă un an sau doi, lucru
care se dovedește a fi cel mai ineficient, neștiințific și nefericit.
Repetenția nu realizează absolut nimic, în afară de faptul că
amplifică eșecul. Dovezile științifice strânse până acum cu pri-
vire la acest subiect sunt incontestabile. Multe studii au arătat că
elevii care au repetat clasa au continuat să aibă eșecuri în
următorul an, iar problemele școlare s-au suprapus cu proble-
mele emoționale. Copilul care repetă clasa este plasat între
„copilași” în timp ce copiii de o vârstă cu el trec într-un an
superior de studiu și au un învățător nou. El se simte crescut
peste măsură, idiot și tâmpit. Toate rudele lui știu ca repetă
clasa. În tot timpul vieții școlare, oamenii vor pune întrebări
revelatoare de genul: „Cum se poate să ai treisprezece ani și să
fii numai în clasa a cincea?” El va răspunde: „O, am repetat clasa
a treia.” Este o mărturisire dureroasă.
174 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI

Se poate anticipa o altă problemă; copilul care repetă clasa o

dată sau de două ori probabil că va trece la maturitate sexuală
(pubertate) înaintea colegilor lui, lucru care poate produce
multe situații nefericite. Când, peste un an sau mai mulți,
copilul cu o învățare lentă ajunge în cele din urmă la liceu, de
obicei găsește mai puțină toleranță pentru dificultatea lui.
Odată mi-a fost trimis un elev matur de clasa a zecea deoa-
rece și-a mărturisit intenția de a renunța la școală. L-am întrebat
de ce dorește să abandoneze școala și el a spus: „Nefericirea
mea a început în clasa întâi. Mă simțeam jenat și prost în fiecare
an. Trebuia să mă ridic și să citesc, dar eu abia puteam să
descifrez o carte de clasa a doua. M-am săturat de cât au râs
oamenii de mine. Renunț la școală.” I-am spus că nu-l învino-
vățesc pentru modul în care se simțea; eram responsabili pentru
suferința lui.
Surprinzător, unii elevi care nu au avut parte de succes încă
doresc să mai lupte chiar după ani de eșec. Ca psiholog, am fost
întotdeauna încurajat când băieții cei mai duri și mai aspri din
liceu se entuziasmau de un program de corectare a citirii.
Doreau cu disperare să își formeze această deprindere, dar erau
convinși că sunt prea nătângi. Acest lucru s-a schimbat radical
atunci când profesorul de corectare a citirii le-a arătat că puteau
învăța să citească.
Un flăcău musculos, pe nume Jeff, a fost impresionat de pro-
priile lui progrese. Se uita în sus la profesorul lui, cu lacrimi în
ochi, și spunea: „Când eram în clasa a doua am primit un patru
la citire. Am mers acasă și stăteam pe canapea, când tata mi-a
văzut carnetul de note. A venit cu o curea și m-a bătut foarte rău.
De atunci, acum e prima dată când am făcut ceva bun în școală.”
Odată mi s-a cerut să evaluez un băiat de liceu pe nume
Willie care a căzut de trei ori la istorie. Nu putea absolvi școala
deoarece nu obținea cel puțin un șase la această materie. L-am
testat pe Willie și am descoperit că era un elev cu învățare lentă.
Profesorul lui, care înainte ceruse de la Willie aceleași standarde
ca de la ceilalți elevi a fost surprins de această descoperire.
Ignoranța lui cu privire la deficiența elevului mi se părea
Obstacolele în calea învățării, partea 1 175

incorectă, așa că am formulat următoarea scrisoare pentru a-i

informa pe profesori în legătură cu alți elevi asemenea lui
Willie.

Strict confidențial
Numele elevului ____________________________________
Se pare că elevul de mai sus are unele limitări care ar putea fi
importante pentru înțelegerea performanțelor lui școlare și a
comportamentului în sala de clasă. Cu toate că nu se califică
pentru programele de Educație specială, în conformitate cu o
interpretare strictă a regulamentului școlar, capacitatea lui in-
telectuală pare să se situeze la limită. Nu există niciun temei
legal pentru scoaterea lui dintr-o clasă normală, dar nu ar
trebui să se aștepte ca el să aibă aceleași rezultate ca elevii mai
capabili.
Dacă i se cere să obțină un procentaj arbitrar de răs-
punsuri corecte la teste, identic cu cel impus elevilor cu abi-
lități medii, el va eșua în mod repetat. Pe de altă parte, nu ar
trebui să i se permită să piardă timpul fără a-și folosi po-
tențialul.
Pare mai potrivit ca notele acordate să se bazeze pe
eforturile și pe progresele lui, în funcție de capacitatea lui
personală de învățare. A nu-i acorda notă de trecere în ciuda
eforturilor lui înseamnă a-i nega oportunitatea de a absolvi
școala.
Sunt dispus să discut chestiunea cu dumneavoastră în
cazul în care doriți informații suplimentare.

NOTĂ: Vă rog să distrugeți această notă pentru a evita o situație

stânjenitoare pentru elev.

Unii profesori nu s-au gândit niciodată să acorde unui elev

care învață mai încet un obiectiv școlar mai ușor de atins, până
când nu au primit această notă. Câțiva nu s-au gândit la acest
lucru însă nici după ce au primit această notă.
Când mă gândesc la elevii care învață încet, cazul lui Robert,
176 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI

băiatul de 14 ani, îmi revine în minte. Era cu 12 centimetri mai

înalt și cu 9 kilograme mai greu decât cei mai masiv elev din
clasa lui. Cu toate că a repetat clasa a doua și a șasea, Robert
încă nu învățase să citească sau să scrie. Învățătorul lui a încercat
să-l motiveze în toate modurile pe care le știa, dar Robert se
împotrivea tuturor provocărilor și trucurilor. Pur și simplu
încetase să mai încerce.
Când învățătorul lui l-a amenințat că-l va cădea a treia oară,
Robert a reacționat cu groază. Se și vedea elev de 73 de ani, încă
în clasa a șasea. Acest gând obsedant l-a motivat să facă tot ce
putea la ore, dar abilitățile lui școlare deficiente îl împiedicau să
realizeze un progres major. Robert a rămas într-o stare de
anxietate până când a primit notele finale. În acea dimineață era
literalmente alb în jurul buzelor și tremura ca varga de emoție
până când a citit rezultatul, „Promovat în clasa a șaptea.”
Învățătorul lui Robert nu dorise să fie nedrept, dorise doar să
obțină cele mai mari eforturi de la acest flăcău. Cu toate acestea,
a fost o greșeală să-l amenințe cu dezastrul social. Un copil care
învață încet sau unul cu retard are aceleași nevoi emoționale de
adecvare și acceptare ca un copil înzestrat sau isteț, iar stabilitatea
emoțională nu ar trebui să fie sacrificată pe altarul educației.
În ciuda efectelor pe care repetenția le poate avea asupra
unui elev cu deficiențe în învățare, cred că unii copii beneficiază
de repetarea unui an de studiu. Cel mai bun sfat pentru
repetarea clasei este acesta: nu-l lăsa să treacă clasa pe copilul
pentru care anul viitor va aduce ceva diferit. De exemplu, un
copil care a fost bolnav mai multe luni într-un an școlar ar putea
profita de repetarea anului după ce s-a făcut sănătos. Și, din
nou, copilul cu o dezvoltare târzie ar trebui să fie ținut la
grădiniță (sau în clasa întâi) pentru a-l pune în clasă cu elevi
având un nivel similar de dezvoltare.
În cazul unui copil cu deficiențe în învățare însă totul va
rămâne la fel. Dacă a ratat clasa a patra în iunie, va cădea la
examenul de final al clasei a patra și în septembrie, deoarece
conținutul programei fiecărui an este asemănător cu cel din
anul anterior și cu cel din anul următor. În fiecare an se învață
Obstacolele în calea învățării, partea 1 177

aceleași concepte; elevii din fiecare clasă progresează câte

puțin, dar mare parte din timp este dedicat recapitulărilor.
De exemplu, adunarea și scăderea se învață în primii ani dar,
de asemenea, se muncește mult pentru fixarea acestor operații
în clasa a șasea. Substantivele și verbele se învață repetat timp
de șapte ani. Suprapunerea în programa de învățământ de la o
clasă la alta este reprezentată mai exact în Figura A, de mai jos,
mai degrabă decât în Figura B.

Clasa Clasa Clasa

a 4-a a 5-a a 6-a

FIGURA A

Clasa Clasa Clasa

a 4-a a 5-a a 6-a

FIGURA B

Astfel, motivul cel mai neîntemeiat pentru repetarea clasei

este să-l expui pe copilul cu deficiențe de învățare cerințelor
încă unui an de studiu, în care să aibă de-a face cu concepte mai
ușoare. Nu se va descurca mai bine a doua oară! Iar școala de
vară nu va face minuni. Unii părinți speră că un program de
șase săptămâni în iulie și august va realiza ceea ce a fost
imposibil în zece luni în intervalul septembrie-iunie. Adesea
rămân dezamăgiți.
178 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI

Deoarece repetarea clasei și școala de vară nu rezolvă

problema copilului cu deficiențe în învățare, ne confruntăm cu
întrebarea evidentă: Ce se poate face pentru acești copii? Mai
jos sunt enumerați pașii care ar putea reechilibra balanța în
avantajul acestui efectiv numeros de copii:
1. Învață-i să citească, chiar dacă e nevoie de un învățător pentru
fiecare elev (și probabil va fi nevoie). Aproape fiecare copil poate
învăța să citească, dar mulți copii întâmpină dificultăți dacă
învață doar în grupuri mari. Mințile lor hoinăresc și nu pun
rapid întrebări. Ar fi costisitor pentru școală să plătească învă-
țători suplimentari pentru corectarea citirii, dar nicio cheltuială
nu se va dovedi mai utilă decât aceasta. Tehnicile speciale, dis-
pozitivele de învățare și confirmarea personală pot avea succes
în a-i învăța aceste deprinderi elementare pe copiii care au cele
mai mici șanse să le învețe fără a primi o supraveghere indivi-
duală. Acest ajutor nu ar trebui amânat până în clasele a cincea,
a șasea sau în ultimii ani de gimnaziu. Până la acea vreme,
copilul care învață încet va fi suferit deja umilința eșecului.
Multe școli de cartier au implementat programe creative, care
se concentrează pe remedierea dificultăților de citire. Un astfel
de program, „învățământul primar fără note”, elimină distinc-
țiile dintre elevi în primele trei clase. În loc să grupeze elevii în
funcție de vârstă, ei sunt asociați în funcție de abilitățile de citire.
Cei care citesc bine din clasa întâi, a doua și a treia pot fi în
aceeași clasă. Cei care citesc slab sunt de asemenea grupați îm-
preună. Această procedură elimină repetenția și permite celor
care învață încet să beneficieze de o grupare omogenă.
Un alt sistem popular se numește „programul de citire
separată”. În această metodă, jumătatea de clasă formată din
elevii care citesc cel mai bine vine la școală cu 30 de minute mai
devreme pentru o instruire specializată. Jumătatea formată din
cei care învață mai lent rămâne o jumătate de oră mai târziu, în
același scop.
Există multe astfel de programe care învață citirea în moda-
lități mai eficiente. Părinții care sunt preocupați de abilitățile
școlare elementare ale copiilor lor vor dori probabil să solicite
Obstacolele în calea învățării, partea 1 179

ajutorul unor meditatori pentru a suplimenta aceste programe

școlare.

2. Elevul care învață lent ar trebui să fie protejat de efectul devas-

tator al eșecului. Ar trebui să nu se pună un accent atât de mare
pe obiectivele de învățare pe care copilul cu deficiențe de
învățare nu le poate atinge. Ar trebui să i se ceară să facă doar
lucrurile care se înscriu în limitele capacității lui. Ar trebui să fie
lăudat când face tot ce poate, chiar dacă rezultatele lui nu le
egalează pe cele ale colegilor lui. Copilul cu un ritm de învățare
lent are și el dreptul să se bucure de acceptare de sine, chiar în
această galopantă evoluție tehnologică a vremurilor noastre.
3. Adu-ți aminte că succesul naște succes. Cea mai bună moti-
vare pentru un copil care învață încet este să știe că are succes.
Dacă adulții din viața lui îi arată încredere, e mult mai probabil
să aibă încredere în el însuși. De fapt, cei mai mulți oameni
manifestă această caracteristică. Tindem să acționăm așa cum
credem că ne „văd” alți oameni.
Am învățat acest lucru când am fost în Garda Națională la
vârsta de 22 de ani. Tocmai terminasem facultatea și fusesem
deja acceptat la doctorat. Astfel, m-am înscris pentru serviciul
militar în rezervă în loc să fac doi ani de armată ca militar activ.
Imediat am fost trimis cu un autobus spre Fort Ord, California,
pentru instruirea de bază de șase luni și pentru cursul ad-
ministrativ. Contrar afișelor de recrutare, această fascinantă
nouă oportunitate nu a fost o chestiune de alegere personală, ci
mi-a fost impusă. Cu toate acestea, am petrecut următoarea
jumătate de an spicuind din lumea fascinantă a formularelor
militare, a dactilografierii și a îndosarierii actelor. M-a plictisit la
culme.
O sută optzeci și trei de zile mai târziu m-am întors la uni-
tatea locală a Gărzii Naționale, cu aceste noi cunoștințe acumu-
late, gata pentru a fi folosite. Surprinzător, nu am fost reprimit
cu mult entuziasm, deoarece eram soldat și toată lumea știe că
soldații sunt proști. Aveam gradul cel mai mic dintre toți așa că
era de înțeles că mă considerau prost. Toată lumea, de la soldații
180 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI

de gradul întâi până la colonel, se aștepta să am un compor-

tament ignorant. Spre uimirea mea, așteptările lor s-au dovedit
exacte.
Prima mea sarcină după aceste luni de instruire la birou a fost
să dactilografiez o scrisoare simplă în două exemplare. După 25
de minute de efort susținut, am observat că indigoul era pe dos.
Originalul era murdărit pe spate de scrisul indigo, lucru care nu
m-a făcut să intru în grațiile sergentului. Sarcini de aceeași
complexitate, cum ar fi să-mi amintesc regulile și procedeele, mi
se păreau dificil de îndeplinit. Privind în urmă, îmi este clar că
performanța mea era consecventă cu imaginea de sine pe care o
aveam.
Apoi am intrat într-un program exigent de studii postuni-
versitare și am obținut un doctorat cu media aproape de nouă.
Diferența a realizat-o imaginea de sine.
Tot astfel, mulți copii care au eșecuri școlare fac doar ceea ce
cred că se așteaptă alții de la ei. Reputația noastră în fața cole-
gilor noștri este o forță foarte influentă în viețile noastre. Acest
lucru este adevărat în special cu privire la cei care învață lent, ei
reprezentând un sfert din toții copiii. Poate și copilul tău este
unul dintre ei.
În capitolul următor vom descrie caracteristicile celei de-a
treia categorii de copii pentru care disciplina școlară pare atât de
dificilă. Rămâneți pe-aproape!

ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

Î. Dacă vârsta este un factor atât de puțin semnificativ în aprecierea

momentului începerii clasei întâi, de ce este atât de comun în țara
noastră?

R. Deoarece este atât de comod. Părinții pot planifica înce-

perea școlii când copilul are șase ani. Conducătorii școlilor își
pot inspecta cartierele aferente pentru a ști câți elevi de clasa
întâi vor avea în următorul an. Dacă un copil de opt ani se mută
Obstacolele în calea învățării, partea 1 181

în cartier în luna octombrie, directorul știe că acest copil este în

clasa a doua și așa mai departe. Folosirea vârstei cronologice ca
un criteriu pentru intrarea la școală convine tuturor cu excepția
copilului cu o dezvoltare mai târzie.
Î. Ce determină deficiența în procesul de învățare al unui copil?
R. Există mulți factori ereditari, de mediu și fizici care contribuie
la inteligența unei persoane și este dificil să identifici influențele
specifice. Dovezile acumulate până în prezent par să indice că
învățarea lentă și chiar retardul la cotele de limită sunt cauzate de
o lipsă a stimulării intelectuale în primii ani de viață ai copilului.
Se pare că primii trei până la patru ani reprezintă o perioadă de
o importanță crucială, momentul când potențialul pentru
creștere intelectuală trebuie stimulat și activat. Există enzime în
creier care trebuie să fie activate în timpul acestei perioade
scurte. Dacă se pierde această oportunitate, s-ar putea ca res-
pectivul copil să nu-și atingă niciodată capacitatea maximă.
Copiii care cresc în circumstanțe dificile sunt mai predispuși
la învățarea mai lentă. Poate că nu au auzit cu regularitate
limbajul adulților. Nu li s-au asigurat cărți interesante și jocuri
de puzzle care să le stimuleze aparatul senzorial. Nu au fost
duși la grădina zoologică, la aeroport sau în alte locuri fas-
cinante. Nu au primit educație și îndrumare zilnică din partea
adulților. Această lipsă de stimulare poate inhiba dezvoltarea
normală a creierului.
Efectul stimulării timpurii a creierului a fost studiat în mai
multe experimente fascinante cu animale. Într-unul din acestea,
cercetătorii au împărțit șobolanii proaspăt fătați în două
grupuri identice. Asupra primului grup s-a exercitat o stimulare
maximă în primele luni de viață. Acești pui de șobolani au fost
ținuți în cuști bine luminate, înconjurate de roți cu zbaturi și de
alte jucării. Se interacționa cu ei în mod regulat și erau lăsați să
exploreze în afara cuștii lor. Au fost supuși la experiențe de
învățare și apoi recompensați, pentru că și-au amintit cele
învățate. Al doilea grup a trăit un gen de existență opus. Au fost
înghesuiți în cuști puțin luminate, monotone, neinteresante.
Nu s-a ocupat nimeni de ei, nu au fost stimulați în vreun fel și
182 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI

nu li s-a permis să iasă în afara cuștilor. Ambele grupuri au

primit o hrană identică.
Când au împlinit 105 zile, toți șobolanii au fost sacrificați
pentru o examinare a aparatului neurologic. Cercetătorii au fost
surprinși să descopere că creierul șobolanilor care au primit o
stimulare mai intensă diferea de creierul celuilalt grup în mai
multe moduri: (1) cortexul (partea creierului care asigură funcția
gândirii) era mai îngroșat și mai extins; (2) vasele de sânge erau
mai abundente; (3) enzimele necesare pentru învățare erau mai
complexe. Cercetătorii au tras concluzia că stimularea intensă
experimentată în primele zile de viață ale primului grup a con-
dus la creiere mai dezvoltate și mai complexe.
Este întotdeauna riscant să transferi asupra ființelor umane
concluziile rezultate în studiul animalelor, dar probabil că ace-
lași gen de schimbări se petrec și în creierul copiilor stimulați
intens. Dacă părinții doresc ca odraslele lor să fie copii dotați, ar
trebui să înceapă să vorbească mult cu ei încă de când aceștia
sunt bebeluși. În jurul pătuțului ar trebui să fie aranjate jucării
care se mișcă interesant și care îți fură ochii prin colorit. De
atunci și până în anii adolescenței activitățile de învățare ar
trebui să fie programate cu regularitate.
Desigur, părinții trebuie să înțeleagă diferența dintre stimu-
lare și constrângere. Interacțiunea cu lumea cărților este o acti-
vitate stimulantă pentru un copil de trei ani. A-l ridiculiza și a-l
amenința deoarece nu le poate citi este constrângător, iar impu-
nerea unor așteptări de nerealizat poate avea un efect dăunător
asupra copiilor.
Dacă stimularea timpurie este atât de importantă cum ni se
pare, atunci lipsa ei poate fi cauza principală a învățării lente și
chiar a retardului moderat. E imperativ ca părinții să-și facă
timp și să-și investească resursele în copiii lor. Necesitatea de a
le asigura copiilor mici experiențe bogate și edificatoare nu a
fost niciodată atât de evidentă ca în zilele noastre.

Î. Am citit că e posibil să înveți un copil de patru ani să citească. Ar

trebui să lucrez la aceasta cu copilul meu?
Obstacolele în calea învățării, partea 1 183

R. Dacă un copil este deosebit de isteț și poate învăța să

citească fără a simți o constrângere nepotrivită din partea unui
adult, ar putea fi util să-l învățați această deprindere. Dar acesta
este un „dacă” mult mai semnificativ decât pricep cei mai mulți
oameni. Puțini părinți sunt în stare să-i educe pe copiii lor fără
a manifesta frustrare față de eșecurile normale. E ca și cum ai
învăța-o pe soția ta să conducă mașina: în cel mai bun caz un
lucru riscant, în cel mai rău caz ceva fatal.
Pe lângă acest neajuns, învățarea ar trebui programată la
vârsta când este cea mai mare nevoie de ea. De ce să investești
un efort interminabil în a-l învăța pe copil să citească atunci
când nu a învățat încă să treacă strada, să-și lege pantofii, să
numere până la zece sau să răspundă la telefon? Așadar, pare o
prostie să intri în panică în dorința ta de a-l învăța pe un preș-
colar să citească.
Cea mai bună politică este să-i asiguri copilului tău multe cărți
și materiale interesante, să i le citești și să-i răspunzi la întrebări.
Apoi lasă ca natura să-și urmeze cursul ei fără nicio opreliște.

Î. Ar trebui să li se ceară preșcolarilor să poarte haine care nu le plac?

R. În general nu. Copiii sunt foarte preocupați să nu se simtă
amenințați de ridiculizarea prietenilor și uneori vor face totul
pentru a evita asemenea situații. Conformitatea este alimentată
de frica de a fi ridicol. În special adolescenții par să simtă că:
„Grupul nu poate râde de mine dacă mă port ca ei.” Din această
perspectivă, este neînțelept să-l faci pe un copil să îndure umi-
lire socială fără niciun motiv întemeiat. Copiilor ar trebuie să li
se permită să-și aleagă propriile haine, în limitele bugetului și
bunului gust.

Î. Copiii care învață încet și cei cu retard mintal au aceleași nevoi de

valoare de sine ca și ceilalți?
184 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI

R. După cum am explicat în altă parte, uneori mi-aș dori să nu

fie așa, dar nevoile lor nu diferă de ale celorlalți. În timpul unei
perioade din instruirea mea timpurie la Lanternman State
Hospital din Pomona, California, am fost impresionat de marea
nevoie de dragoste manifestată de unii din pacienții cu retardul
cel mai profund. Erau uneori situații când intram pe ușa secției
de copii și 40 sau mai mulți copii retardați se aruncau spre mine
strigând: „Tati! Tati! Tati!” Se împingeau spre mine și se lipeau
de picioarele mele, cu brațele întinse în sus, cu o așa forță încât
eram pe punctul de a mă răsturna. Dorința lor profundă de a fi
iubiți nu putea fi satisfăcută în activitățile de grup ale vieții de
spital, în ciuda îngrijirii de o calitate deosebită care li se acorda
în Lanternman.5
Nevoia de valoare de sine m-a făcut să simpatizez cu o ten-
dință actuală din educație de a acorda copiilor aflați la limita
retardului mintal un ajutor special în clasele obișnuite, fără a-i
izola în clase speciale. Stigmatul de a fi „retardat”, așa cum se
numesc ei înșiși, nu este o insultă mai mică pentru un copil de
zece ani decât ar fi pentru tine sau pentru mine.