AȘADAR, CARE ESTE

DIFERENȚA?

CAPITOLUL 3

D ați-mi voie să revin la întrebările puse în primul capitol. Ele sunt:

........„Ce îi face pe băieți să acționeze astfel?” „Ce forță interioară îi
determină mereu să umble pe marginea prăpastiei?” și „Ce aspect al
temperamentului masculin îi determină pe băieți să sfideze orice
primejdie și să ignore glasul bunului simț – cel care spune: «N-o face,
fiule!»?” De asemenea, am putea să ne întrebăm de ce au băieții
tendința de a fi competitivi, agresivi, categorici și de ce le plac ma-
șinile, camioanele, armele și mingile. Răspunsul la fiecare din aceste
întrebări se poate găsi în trei trăsături fizice și procese care operează din
interior și pe care le voi descrie în continuare. Aveți răbdare, deoarece
informația tehnică oferită mai jos s-ar putea să nu vă emoționeze inima,
dar este foarte importantă pentru a-i înțelege pe băieți.
Primul factor pe care îl discutăm este testosteronul, hormonul care
este responsabil în mare măsură pentru masculinitate (chiar dacă se
găsește și în corpurile fetelor și al femeilor într-o cantitate mult mai
mică). El apare după șase sau șapte săptămâni de la concepție,
perioadă când toți embrionii sunt, tehnic vorbind, de sex feminin. 1
Acela este momentul când are loc o infuzie dramatică de testosteron
pentru embrionii care au moștenit un cromozom „Y” (sau cromozom
32 Băieții – cum să-i creștem

masculin). Acest hormon începe să masculinizeze trupul lor micuț și

îi transformă în băieți. În realitate, această „baie hormonală”, cum
este numită uneori, deteriorează creierul de forma unui sâmbure de
nucă și îi modifică structura în multe feluri. Până și culoarea acestuia
se modifică. Corpul calos, mănunchiul de fibre nervoase care
conectează cele două emisfere devine mai puțin eficient. Aceasta
limitează numărul de transmisiuni electrice care se pot realiza dintr-
o parte a creierului în cealaltă, aspect care are implicații pentru tot
restul vieții. Mai târziu, un bărbat va trebui să mediteze mai mult
timp asupra a ceea ce crede – în special dacă acel ceva are o
componentă emoțională. S-ar putea să nu înțeleagă niciodată pe
deplin. Pe de altă parte, o femeie va fi de obicei capabilă să-și acceseze
experiența anterioară din ambele emisfere și să discearnă aproape
instantaneu asupra sentimentelor pe care la are.2
O altă consecință a acestei infuzii de testosteron în perioada
prenatală este localizarea centrului dezvoltării vorbirii. La un bărbat
dreptaci, mare parte din acest centru se găsește în emisfera stângă a
creierului. La femei ea este distribuită mai echilibrat, în ambele
emisfere. Din acest motiv, probabil, ea va vorbi mai clar decât el de
timpuriu. Am descoperit acest lucru pe propria piele. În anul 1998 am
avut un accident vascular cerebral produs de un mic cheag de sânge
care a obstruat o arteră la nivelul lobului temporal stâng, chiar deasupra
urechii. Mi-a afectat capacitatea de a vorbi, de a scrie și chiar de a cere
apă. Neurologul mi-a spus că am pierdut ceea ce se cheamă „cortexul
elocvenței”, sau acea zonă din creier responsabilă cu gândirea creativă
complexă. Mulțumită rugăciunii, unor doctori minunați și unui
medicament miraculos numit TPA [tissue plasminogen activator –
agent trombolitic care are efect de lizare a unui cheag de sânge format
într-un vas sanguin ce determină o ischemie, un infarct – nota ed.],
mi-am revenit aproape complet în mai puțin de 24 de ore. Dacă
accidentul vascular s-ar fi petrecut cu câțiva ani în urmă, înainte de
descoperirea TPA-ului, probabil că aș fi fost condamnat la o lume a
tăcerii – cel puțin până aș fi fost supus la ședințe îndelungate de
logoterapie. Dacă o femeie ar fi suferit același accident, poate că și-ar
fi păstrat abilitatea verbală nemodificată. Datorită unei funcționări
mai difuze a creierului, femeile își păstrează înțelegerea vorbirii mai
bine după un accident vascular decât bărbații și poate că în viitorul
apropiat se va demonstra că femeile își păstrează și capacitatea de
 AȘADAR, CARE ESTE DIFERENȚA? 33
vorbire mai bine decât bărbații după un accident vascular cerebral din
același motiv.3 Pur și simplu viața nu este dreaptă.
Impactul testosteronului va avea multe alte influențe profunde
asupra dezvoltării minții și trupului băiatului. De fapt, îi va afecta
fiecare gând și faptă pentru tot restul vieții. Un alt vârf al nivelului de
testosteron se va înregistra la începutul pubertății și aceasta îl va
transforma din băiat în bărbat. (După pubertate, testosteronul are
valori de cincisprezece ori mai mare la bărbați decât la femei, iar
estrogenul are la femei valori de opt până la zece ori mai mari decât
la bărbați.)4 Această a doua explozie hormonală este responsabilă în
principal de apariția bruscă a părului facial și pubian, a vocii
stridente, a feței pline de coșuri, a mușchilor mai bine dezvoltați, a
trezirii interesului sexual și a altor caracteristici ale masculinității
adultului.
Aceste substanțe puternice, și ne referim nu doar la testosteron,
dar și la estrogen, hormonul feminin, sunt răspunzătoare pentru cel
puțin unele din comportamentele ciudate care îi scot din minți pe
părinți. Ele explică de ce un copil fericit, cooperant de 12 ani (băiat
sau fată) se poate transforma brusc într-un adolescent țâfnos,
depresiv, la 13 ani. Comportamentul adolescentului pare s-o ia razna
pentru o vreme. Există tendința ca părinții să ajungă la disperare în
această perioadă deoarece tot ce au încercat să-l învețe pe copilul lor
pare să nu dea rezultate. Autodisciplinarea, curățenia, respectarea
autorității, etica muncii și chiar politețea pot părea cauze pierdute
preț de mai mulți ani. Dar vor veni zile mai bune. Mecanismele care
îi pun pe copii pe jar se vor domoli. De aceea îți recomand să nu te
aștepți să vezi prea repede persoana care va deveni copilul tău. De
asemenea, din același motiv cred că părinții ar trebui să caute mai
degrabă să-i ajute să „depășească perioada” decât să încerce să
rezolve toate lucrurile care îi deranjează pe ei, ca părinți.
Afluxul de hormoni din perioada prenatală și apoi din nou, de la
începutul adolescenței, s-ar putea să nu fie un concept nou pentru
tine. Ceea ce este mai puțin înțeles în general este faptul că motorul
masculin și, într-o mai mică măsură, fiziologia feminină, continuă să
fie alimentate de testosteron tot restul vieții. Iată modul în care a fost
descris testosteronul într-un fascinant articol scris de Andrew
Sullivan și publicat în The New York Times.

Hormonul masculin
34 Băieții – cum să-i creștem

Atât la bărbați cât și la femei, testosteronul [T] are corelații clare

cu dominarea psihologică, cu siguranță de sine în ce privește
aspectul fizic și o stimă de sine ridicată. În mediile cele mai
combative, competitive, și mai ales în domeniile în care fizicul
primează, persoana cu cel mai mult testosteron învinge. Pune
doi bărbați oarecare împreună într-o cameră, iar cel cu nivelul
mai înalt de testosteron va tinde să domine interacțiunea
dintre ei. Femeile care lucrează au un nivel mai ridicat de
testosteron decât cele care stau acasă, și fiicele femeilor care
lucrează au nivele mai ridicate de testosteron decât fiicele
casnicelor. Un studiu din anul 1996 a descoperit că în cuplurile
lesbiene în care o parteneră își asumă rolul bărbatului, iar
cealaltă își asumă rolul femeii, cea care își asumă rolul
bărbatului are un nivel de testosteron mai ridicat decât
cealaltă. În testele medicale efectuate în marină, s-a descoperit
că ofițerii aspiranți au nivele mai înalte de testosteron decât
persoanele obișnuite. Actorii tind să aibă mai mult testosteron
decât pastorii, conform unui studiu din 1990. Într-un studiu
din 1995 realizat pe 700 de bărbați aflați în detenție, cei cu
nivelul cel mai ridicat de testosteron aveau tendința de a face
probleme conducătorilor închisorii și de a se implica în acte de
violență nejustificate. Acest lucru este la fel de adevărat și în
cazul femeilor, conform unui studiu din 1997 realizat pe 87 de
femei aflate într-o închisoare de maximă securitate.
Cu toate că nivelul de testosteron se corelează adesea cu
dominarea în relațiile interpersonale, el nu garantează mai
multă putere socială. De exemplu, nivelul de testosteron este
mai ridicat în rândul muncitorilor necalificați decât printre cei
cu o profesie care nu implică muncă fizică, conform unui
studiu realizat în 1992 pe mai bine de 4.000 de foști militari. Un
studiu din 1998 a descoperit că avocații care pledează în
instanță – și au obiceiul de a combate, a contrazice și a face pe
grozavii – au un nivel de testosteron mai ridicat decât ceilalți
avocați. S-ar putea chiar prezice cine va câștiga un joc de tenis
chiar fără a urmări meciul, ci doar monitorizând nivelul de
testosteron din salivă. Nivelul de testosteron crește la ambii
jucători înaintea meciului. Pentru fiecare ghem câștigat, nivelul
de testosteron crește, pe când nivelul de T al celui care pierde
ghemul scade. Câștigătorul meciului experimentează o creș-
 AȘADAR, CARE ESTE DIFERENȚA? 35
tere semnificativă de testosteron după meci, pe când cel care
pierde are parte de o scădere bruscă s nivelului de T. Acest fapt
este adevărat chiar și pentru cei care urmăresc meciurile
sportive. Un studiu din 1998 a descoperit că fanii care au
susținut echipa câștigătoare la un meci de baschet dintre
colegii și la un meci de fotbal la Campionatul Mondial au
experimentat o creștere a nivelului de T, iar fanilor care au
încurajat echipele care au pierdut în ambele meciuri le-a scăzut
nivelul de T. După toate aparențele deci, există și testosteron
indirect.
Așadar, se ajunge la următoarea concluzie: testosteronul
este un hormon care facilitează riscul – fizic, penal, personal.
Fără influența testosteronului, costul unui astfel de risc ar
putea să cântărească mult mai greu decât beneficiile. Dar când
testosteronul pătrunde în creier, prudența este înlăturată.
Influența testosteronului s-ar putea să nu conducă întot-
deauna la confruntări fizice dure. În cazul bărbaților cu multe
opțiuni le-ar putea influența decizia de a investi bani într-o
afacere dubioasă, de a se arunca într-o aventură romantică
nesăbuită sau a spune o minciună gogonată. În acel moment,
toate aceste decizii par să fie influențate de testosteron. Nici
Casa Albă nu-i scutită, nu-i așa?5

Aceste concluzii au fost trase din numeroase studii științifice, cu toate

că unele dintre ele trebuie considerate preliminare. Încă mai sunt
multe de aflat despre chimia creierului. Totuși, nu mai este nicio
îndoială că există o legătură între hormoni și comportamentul uman.
Testosteronul în special este responsabil de interesul bărbaților
pentru cursele de mașini, fotbalul profesionist, hochei, baschet, lupte,
vânat, pescuit, navigat, escaladarea munților, istorie militară, arme,
meciuri de lupte, karate. Sunt și multe femei cărora le plac aceste
activități, dar mult mai puține sunt cele care sunt preocupate, sau
obsedate de ele. Testosteronul joacă aproape sigur un rol în faptul că
marea majoritate a crimelor violente sunt comise de bărbați și că cei
aflați în închisoare sunt într-o proporție mult mai mare bărbați.
Încă din antichitate, s-a știut că anumite comportamente nepo-
trivite ale bărbaților aveau o anumită legătură cu testiculele. Bărbații
sclavi și prizonierii de război erau făcuți eunuci (prin castrare). Acest
lucru era făcut pentru ca ei să-și piardă interesul sexual față de
36 Băieții – cum să-i creștem

femeile de viță nobilă pe care le păzeau și ca să fie mai puțin violenți

în curțile împăratului. A dat rezultate. Astăzi facem același lucru cu
armăsarii, taurii, berbecii și cu masculii altor animale domestice.
Comportamentul lor agresiv se domolește când este întreruptă
infuzia de testosteron. Când nivelul acestuia e ridicat, așa cum se
întâmplă în perioada de împerechere, masculii se implică adesea în
conflicte dure și uneori mortale. Un cercetător a spus că aceasta
explică de ce nu ar trebui să îți faci de lucru cu un elan în timpul
perioadei de împerechere. 6
La oameni, testosteronul este responsabil, cel puțin în parte, pentru
ceea ce se poate numi „dominarea socială”. Gregg Johnson scria: „Din
250 de societăți studiate [de antropologi], bărbații au dominat în
aproape toate societățile. Aproape întotdeauna bărbații sunt cei care
fac legile, vânează, construiesc, făuresc arme, lucrează în metal, lemn
sau piatră. Femeile sunt cele care se îngrijesc de alții și sunt mai
implicate în creșterea copiilor. Activitățile lor sunt centrate pe
întreținerea casei și grija căminului și a familie. Ele sunt mai des
implicate în olărit și confecționarea de coșuri, haine și pături. Strâng
lemnele și prepară hrana, fac rost și cară vreascuri de foc și apă.
Strâng și macină grânele. Aceste informații dovedesc existența unor
factori predeterminați biologic ai comportamentului, care au legătură
cu sexul.”7
Mai este această „predeterminare” biologică activă în națiunile
sofisticate, moderne de azi? Evidențele indică un răspuns pozitiv.
După 30 de ani de influență feministă și de programe de afirmare a
femeilor, în prezent sunt doar șapte directori executivi femei în
primele 500 de corporații din Statele Unite. Exact, 493 sunt bărbați.8
Din cei o sută de senatori ai Statelor Unite, doar 11 sunt femei.9 Au
fost 43 de președinți ai Statelor Unite, dintre care toți bărbați.
Organizația Națională a Femeilor a făcut apel la aceste discrepanțe
pentru a „dovedi” că patriarhatul și discriminarea domină societatea.
Totuși, explicația cea mai plauzibilă este cea biochimică și anatomică.
Bărbații, în ale căror trupuri există de zece până la douăzeci de ori
mai mult testosteron decât în cele ale femeilor, au șanse mai mari să
pornească în cursa pentru bogăție, putere, celebritate și un statut
privilegiat, deoarece sunt îmboldiți în această direcție din interiorul
lor. Femeile, pe de altă parte, aleg să aducă pe lume copii, lucru care
le scoate din competiție pentru o vreme. Există excepții, desigur, dar
tendințele evidente sunt greu de negat.
 AȘADAR, CARE ESTE DIFERENȚA? 37
Influențele hormonale nu doar motivează dorința pentru putere
a oamenilor, dar au impact și asupra modului în care ne relaționăm
unul cu altul. Când mai mulți bărbați merg la un poligon de tragere
(în farfurii de argilă), ei tind să se concentreze pe a nimeri următoarea
țintă. Se tachinează și discută între ei, dar mintea lor se concentreză
pe a învinge. Femeile, din contră, tind să râdă și să aplaude încântate
când una din ele nimerește o țintă. Ele sunt mai interesate de relații
decât în a obține un punctaj maxim. Această diferență se vede în
nenumăratele contexte. Gândiți-vă la cea mai mare rivalitate din
tenisul feminin profesionist din anii 1980 care le-a adus față în față pe
Chris Evert și Martina Navratilova de 80 de ori. Iată cum își descrie
Martina prietenia din acea vreme: „Întotdeauna am respectat foarte
mult victoria și tristețea celeilalte. După o victorie de-a mea, obiș-
nuiam să merg s-o consolez, alteori venea ea și mă consola. Sau îmi
lăsa ea un bilet, sau îi lăsam eu ei. Doar câteva cuvinte: «Îmi pare
rău», sau așa ceva. «Sunt sigură că mă vei învinge data viitoare.»
Lăsam biletul în geanta celeilalte în vestiar. Din când în când ne
trimiteam șampanie una alteia. Totul era foarte civilizat.” 10
Comparați politețea aceasta cu modul în care s-au relaționat
Jimmy Connors și John McEnroe în anii în care s-au confruntat în
arenă. Iată cum descrie John tiradele lui din preajma terenului de
tenis în cartea sa Playing with Pure Passion [Jocul din pasiune pură]:

În cele din urmă eram așa de prins [de manifestările furiei

mele] încât credeam într-adevăr că procedez corect. Și mai
târziu a devenit un fel de obicei rău, la fel ca faptul că am fost
incapabil să mă las de fumat. Cred că oamenii mă înțelegeau.
Sunt un tip cinstit, nu un prefăcut. Dar când te afli pe teren
și sunt 37 de grade și un tip îți trimite mingi cu 160 de kilometri
pe oră, în focul momentului spui cu totul alte lucruri decât
atunci când stai jos ceva mai târziu. În primul meu Wimbledon
important, când am ajuns în semifinale și am jucat cu Jimmy
[Connors], mă enerva și numai faptul că împărțeam același
vestiar cu el și că respira spre mine. Dacă privirile ar putea
ucide, aș fi zăcut lat pe jos. Am înțeles că înainte de a intra pe
teren mai aveam de purtat un cu totul alt meci. A discuta cu
presa era uneori mai greu decât meciul în sine. Pe atunci,
Jimmy mă intimida. Dar mai târziu, când am câștigat primul
38 Băieții – cum să-i creștem

meu meci important, am înțeles că, fie adversarii mei erau mult
mai slabi decât credeam eu, fie eu eram mult mai bun.11
Ți-l poți imagina pe John lăsându-i un bilețel în geanta lui Jimmy
în care să-i spună: „Îmi pare rău că ai pierdut”, sau: „Sunt sigur că
data viitoare vei câștiga”? Fii serios. Pentru ei competiția nu consta
doar într-un meci de tenis. Era un conflict al titanilor pe-un câmp de
luptă. Nu toți bărbații sportivi sunt la fel de instabili precum Connors
și McEnroe; sunt și femei care pot fi destul de răutăcioase pe teren.
Dar impulsul competitiv în cazul bărbaților sportivi e mult mai
probabil să se exprime prin confruntare. Obișnuiam să joc baschet cu
un fost jucător al echipei All American care este unul din cei mai
amabili tipi pe care i-am cunoscut vreodată. E genul de om care e gata
literalmente să-și dea și cămașa de pe el. Dar când intra pe teren,
devenea de-a dreptul ticălos. Te umilea dacă putea s-o facă – și de
obicei, putea. Obișnuiam să-l tachinez cu privire la „masca subțire de
civilizație” care dispărea cu desăvârșire când se afla în toiul unei
competiții. Cu siguranță, prin venele bărbătești îi curgeau cantități
uriașe de testosteron și adrenalină.
Dar ce putem spune despre băieți? Dacă „hormonul” poate avea
acest gen de influență asupra bărbaților maturi, cum afectează el
comportamentul tinerilor băieți? Într-un mod foarte asemănător.
Majoritatea experților cred că tendința băieților de a-și asuma riscuri,
de a fi mai impunători, de a lupta și a concura, de a-și susține punctul
de vedere, de a se lăuda, de a excela în anumite deprinderi cum ar fi
rezolvarea de probleme, matematică și științe, are legătură directă cu
modul în care le este structurat creierul și cu prezența testosteronului.
Asta poate că explică de ce băieții n-au stare când sunt în sala de clasă
și de ce profesorii îi numesc „neastâmpărați”. Problema este că băieții
sunt învățați adesea într-un ritm atât de alert încât le este greu să se
adapteze. De asemenea, testosteronul este răspunzător pentru do-
rința timpurie a băieților de a fi bărbatul cel mai puternic, cel mai
curajos, cel mai dur și mai zgomotos din lume. E pur și simplu modul
în care i-a creat Dumnezeu.

SEROTONINA
Să analizăm pe scurt un alt hormon care afectează comportamentul
uman. Se numește serotonină și transmite informații de la un neuron
la altul. De aceea este numită „neurotransmițător.” Scopul sero-
toninei este acela de a calma sau a liniști emoțiile și de a ajuta
 AȘADAR, CARE ESTE DIFERENȚA? 39
individul să-și controleze comportamentul impulsiv. De asemenea,
facilitează judecata sănătoasă. Studiile efectuate pe maimuțele aflate în
mediul lor natural au scos la iveală faptul că exemplarele care aveau
nivele scăzute de serotonină prezentau o mai mare probabilitate de a
întreprinde salturi periculoase de la o creangă la alta. (Parcă aș fi eu
în părul acela, nu vi se pare?) Șobolanii cu un nivel insuficient de
serotonină tind să fie mai agresivi și mai violenți. Studiile lichidului
spinal al criminalilor arată că mulți dintre ei au nivele foarte scăzute
ale acestui hormon, la fel ca piromanii sau cei cu un temperament
extrem de irascibil. Depresia și tendințele suicidale au legătură cu
insuficiența serotoninei.12
Dacă testosteronul este combustibilul care capacitează creierul,
serotonina este cea care reduce viteza și ajută la menținerea direcției.
Și... ai ghicit. Femeile au de obicei un nivel mai ridicat decât bărbații.

AMIGDALA CEREBRALĂ
Al treilea aspect de neurobiologie care ne ajută să înțelegem
diferențele dintre bărbați și femei se referă la o porțiune a creierului
cunoscută drept amigdală cerebrală. Este o structură de mărimea
unei migdale care funcționează ca un mic dar puternic „computer
emoțional”. Când simțurile percep o amenințare fizică sau emo-
țională, amigdala comandă imediat glandelor suprarenale și altor
organe defensive să intre în acțiune. Acest proces se realizează prin
regularizarea eliberării diferiților hormoni care cresc șansele de su-
praviețuire în perioadele de pericol iminent. De asemenea, există
dovezi că amigdala nu va uita niciodată un moment înfricoșător,
lucru care explică de ce le este atât de greu oamenilor care au avut
parte de experiențe dramatice să treacă peste acele momente. 13
Amigdala prezintă interes pentru subiectul nostru datorită rolului
pe care îl are în reglarea agresivității. Ea este ca un tampon în mijlocul
hipotalamusului aflat la baza creierului, unde se găsește sediul emo-
țiilor. Atunci când amigdala percepe o amenințare sau o provocare, ea
emite impulsuri electrice prin intermediul sinapselor nervoase în
interiorul hipotalamusului, căruia îi provoacă o stare de alertă. Dacă
mai adăugați și testosteronul la această situație, obțineți potențialul
de a reacționa printr-un răspuns furios. Dați-mi voie să accentuez
această idee finală: amigdala poate reacționa doar la ceea ce există în
memoria ei. Ea nu gândește, nici nu raționează. Ea generează un
răspuns chimic și electric „irațional”, care îți poate salva viața într-o
40 Băieții – cum să-i creștem

situație iminentă – dar, de asemenea, poate intensifica violența și

poate înrăutăți mult lucrurile.14
Ei bine, țineți-vă bine! Amigdala este mai mare la bărbați decât la
femei, fapt care ne ajută să explicăm de ce băieții prezintă pro-
babilitatea mai mare decât fetele de a fi nestatornici și de a se angaja
într-un „comportament moral de risc”, cum îl denumea psiho-
terapeutul Michael Gurian.15
Să recapitulăm. Am discutat despre trei componente critice ale
neurofiziologiei masculine: testosteronul, serotonina și amigdala
cerebrală. Împreună, ele determină ceea ce înseamnă a fi masculin și
motivul din care băieții reprezintă o „specie aparte”. După ce am
analizat aspectele care pot fi considerate negative legate de aceste
trăsături, trebuie să mă grăbesc să spun că băieții și bărbații au și ei
unele avantaje neurologice. Din cauza specializării creierului lor,
bărbații sunt de obicei mai buni ca femeile la matematică, știință,
relații spațiale, logică și argumentare. De aceea, majoritatea
arhitecților, matematicienilor și oamenilor de știință sunt bărbați. De
asemenea, este interesant că bărbații sunt mai receptivi la povestiri
decât femeile. Când se întâlnesc, ei își împărtășesc experiențe care au
o semnificație emoțională, în timp ce femeile nu fac aproape nicio-
dată așa ceva. Femeile preferă să discute mai deschis despre senti-
mentele lor decât să ia parte la jocul numit: „Ei, mă întreci la asta?” Pe
scurt, sexele sunt foarte, foarte diferite în moduri care poate nu vor fi
niciodată înțelese pe deplin.
Deci, ce putem spune? Este masculinitatea bună sau rea? E corectă
sau greșită? Sunt băieții deficienți din punct de vedere biologic? La
prima privire, s-ar părea că fetele s-au ales cu toate accesoriile mai
bune. În medie, ele fac mai puține greșeli, își asumă mai puține
riscuri, sunt studente mai conștiincioase, se preocupă mai mult de
alții și sunt mai puțin impulsive decât băieții. A fost testosteronul una
din marile greșeli ale lui Dumnezeu? Ar fi oare mai bine dacă băieții
ar fi mai asemănători cu fetele și dacă bărbații ar semăna mai mult cu
femeile? Ar trebui ca bărbații să fie feminizați, efeminați și reduși la
starea de „mămăligă”? Exact asta par să creadă unele feministe și unii
social-liberali și ar dori ca și noi să credem la fel. Așa cum am văzut,
unii dintre ei încearcă să-i reprogrameze pe băieți, făcându-i mai
puțin competitivi, mai puțin agresivi și mai sensibili. Este o idee
bună? Mai mult ca sigur, nu. În primul rând, deoarece contrazice
natura masculină și nu vor reuși niciodată așa ceva, și în al doilea
 AȘADAR, CARE ESTE DIFERENȚA? 41
rând, deoarece sexele sunt proiectate cu grijă de Creator pentru a
echilibra slăbiciunile celuilalt și a-i împlini nevoile. Diferențele dintre
sexe nu au rezultat dintr-o eroare de evoluție, așa cum se presupune
astăzi de obicei. Fiecare sex are un scop unic în imaginea de
ansamblu.
Cât de incredibil de creativ este Dumnezeu, să pună o formă
diferită de dominare în fiecare sex așa încât să existe un echilibru.
Când doi parteneri de sex diferit intră împreună în căsnicie pentru a
forma ceea ce Scriptura numește „un singur trup”, ei se completează
și se suplimentează unul pe altul. N-ar fi plictisitor dacă bărbații și
femeile ar fi identici, așa cum au afirmat feministele? Ei pur și simplu
nu sunt identici, și slavă Domnului că nu sunt.
Să ne gândim din nou la tendințele fundamentale ale bărbaților și
femeilor. Deoarece este privilegiul și binecuvântarea femeii de a da
naștere copiilor, ele au o înclinație spre anticipare, stabilitate, secu-
ritate, precauție și statornicie. Majoritatea dintre ele apreciază prie-
teniile și familia mai mult decât realizările sau oportunitățile. De
aceea nu le plac schimbările și se împotrivesc mutării dintr-un oraș în
altul. Temperamentul femeii se pretează la creștere, îngrijire, sensi-
bilitate, tandrețe și compasiune. Acestea sunt tocmai calitățile de care
au nevoie copiii în anii de creștere. Fără blândețea feminității, lumea
ar fi un loc mai rece, mai legalist și mai militarist.
Pe de altă parte, bărbații au fost proiectați pentru un rol diferit. Ei
apreciază schimbarea, oportunitatea, riscul, speculația și aventura.
Au fost proiectați să se îngrijească material de familiile lor și să le
protejeze de orice rău și pericol. Apostolul Pavel a spus: „Dacă nu
poartă cineva grijă de ai lui, și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat
de credință, și este mai rău decât un necredincios” (1 Tim. 5:8).
Aceasta este o sarcină divină. De asemenea, bărbaților li se
poruncește în Scriptură să-și conducă familiile și să o facă într-un
cadru al slujirii. Bărbații sunt adesea (dar nu întotdeauna) mai puțin
emoționali într-o criză și mai încrezători când sunt provocați. O lume
fără bărbați ar fi mai statică și mai neinteresantă. Când tatăl meu a
murit, mama a spus cu lacrimi în ochi: „Mi-a adus atâta încântare în
viața mea.” Această trăsătură li se pare adesea atractivă femeilor.
Când aceste temperamente legate de sex operează într-o familie
așa cum au fost intenționate, ele echilibrează și întăresc slăbiciunile
celuilalt. De exemplu, un bărbat va fi uneori încântat de o afacere mai
riscantă sau de o oportunitate apărută. S-ar putea să folosească fără
42 Băieții – cum să-i creștem

chibzuință toate resursele familiei într-o singură aruncare de zaruri.

Pe de altă parte, soția lui, vede riscurile implicate. Ea e mai sceptică și
mai precaută. Șovăiala ei se bazează pe o anumită abilitate de a
percepe pericolul sau rezultatele negative. Ea e foarte bună în a
descifra caracterul oamenilor. O femeie va spune: „Este ceva legat de
Clark (sau Jack sau Mary) care nu-mi place. Pur și simplu n-am
încredere în el.” S-ar putea să nu fie în stare să explice motivul pentru
care simte așa, dar intuiția ei se dovedește adesea corectă. Și orice
bărbat care nu ia în considerare perspectiva soției lui se văduvește de
o informație importantă.
Pe de altă parte, dacă o femeie nu sprijină o idee la momentul
potrivit, s-ar putea ca soțul ei să rateze oportunități veritabile care s-ar
fi cerut folosite. Sunt perioade când spiritul lui de aventură trebuie
să învingă scepticismul ei. Pe scurt, nici femeia, nici bărbatul nu au
monopolul asupra adevărului. Temperamentele lor individuale au
rolul de a se tempera reciproc, nu doar în chestiuni legate de afaceri,
dar și în aproape toate aspectele vieții. Am discutat recent cu un
cuplu căsătorit care a înțeles foarte bine aceste înclinații contrastante.
Au spus că el era „pedala de accelerație”, iar ea era „frâna”. Ambele
sunt vitale pentru folosirea în siguranță a unei mașini. Dacă mașina
ar avea doar pedală de accelerație, cu siguranță ei se vor nenoroci.
Dacă ar avea doar capacitatea de a frâna, nu s-ar mișca niciodată din
loc.
Mama mea și tatăl meu erau ca „ying și yang”. Nu reușeau să cadă
aproape niciodată de acord cu privire la ceva – de la cum să parcheze
mașina, până la hotelul pe care să-l aleagă, și totuși erau foarte
respectuoși unul cu celălalt. Din fericire, își foloseau perspectivele
diferite în avantajul lor. După cum spunea tata: „Orice propunere pe
care o acceptăm amândoi trebuie să fie foarte bună.”
Asta ne duce din nou la încercarea noastră de a-i înțelege pe
băieți. Aduceți-vă aminte că ei sunt bărbați aflați în instruire. Natura
lor agresivă are un scop clar. Îi pregătește pentru rolurile lor viitoare
de „a purta de grijă și a-și proteja familia”. Când este canalizat
corect, caracterul lor insistent duce la formarea societății. Vă îndemn
ca, în calitate de părinți, să nu detestați și să nu încercați să eliminați
natura agresivă și irascibilă care poate fi atât de agasantă. Acest
temperament este parte a planului divin. Celebrați-l. Bucurați-vă de
el. Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru el. Dar, de asemenea, înțelegeți
faptul că temperamentul trebuie să fie modelat, format și „civilizat”.
 AȘADAR, CARE ESTE DIFERENȚA? 43
Acestea sunt aspectele pe care le vom discuta în capitolele care
urmează.
ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

Medicul nostru pediatru ne-a spus că el crede că fiul nostru ar

putea suferi de tulburarea hiperactivă cu deficit de atenție (ADHD).
Ne puteți spune ce se cunoaște despre această problemă?
ADD, sau deficitul de atenție, pare să fie o tulburare neurologică
moștenită care afectează aproximativ 5 procente din copiii din Statele
Unite.16 Se referă la persoanele a căror atenție este distrasă ușor,
suportă greu plictiseala și frustrarea și tind să fie impulsive și nesta-
tornice. Unele dintre ele sunt și hiperactive și de aceea se spune că au
ADHA (tulburare hiperactivă cu deficit de atenție).
Acești copii au un tipar de comportament care îi predispune să
aibă eșecuri la școală și conflicte cu părinții. Au dificultăți în a duce la
bun sfârșit o sarcină, în a-și aminti detaliile, în a se concentra asupra
unei cărți sau a unei teme, sau chiar în a sta pe scaun mai mult de
câteva minute. Unii par să fie mânați din interior în timp ce aleargă
nebunește de la un lucru la altul. Adesea sunt foarte isteți și creativi,
totuși sunt considerați leneși, împrăștiați și foarte dezorganizați.
Copiii care suferă de ADD sau ADHD suferă adesea de un respect de
sine scăzut pentru că au fost etichetați drept nătângi și anarhiști care
refuză să se supună regulilor. Uneori au puțini prieteni din cauză că
reușesc să scoată din minți pe oricine – chiar și pe cei de vârsta lor.

Cum pot ști dacă fiul meu are ADHD?

Nu este înțelept ca un părinte să încerce să-și diagnosticheze copilul.
Există multe alte probleme, atât psihologice, cât și fizice care pot
determina simptome similare. Tulburările tiroidei, de exemplu, pot
face un copil hiperactiv sau trândav; depresia și anxietatea pot
determina distragerea atenției asociată cu ADD. De aceea, trebuie să
apelați la un medic, un specialist în dezvoltarea copilului sau un psi-
holog care poate confirma diagnosticul.
Dacă observi la copilul tău simptomele descrise mai sus, te
îndemn să-l duci la un specialist. Repet, nu trebuie să încerci să-ți
diagnostichezi propriul copil! Cu cât îți duci mai repede copilul la un
specialist în această tulburare, cu atât mai bine.

Ce determină afecțiunea deficitului de atenție?

44 Băieții – cum să-i creștem

Se crede că este o afecțiune moștenită. Russell Barkley de la Centrul

Medical al Universității din Massachusetts estimează că 40% din
copiii cu ADD (și, prin analogie, și dintre cei cu ADHD) au un părinte
cu simptome similare, și 35% au un frate sau o soră care suferă la
rândul său de această afecțiune. În cazul în care un frate geamăn are
această boală, probabilitatea ca și fratele său să aibă boala este între 82
și 90%. Probabilitatea ca băieții să fie diagnosticați cu ADD este mai
mare de două până la trei ori decât în cazul fetelor. 17
Cauza ADD este necunoscută, dar probabil are legătură cu
diferențele subtile din structura creierului, căile nervoase, chimia,
vascularizarea sau sistemul de transmitere electric. Până în prezent
au apărut unele ipoteze interesanta, dar încă nu s-a ajuns la concluzii
definitive.

Am auzit că tulburarea de deficit de atenție este controversată și

că s-ar putea să nici nu existe. Evident dumneavoastră nu sunteți
de acord cu această părere.
Nu sunt de acord, cu toate că această tulburare a devenit un moft și
tinde să fie diagnosticată prea ușor. Dar când un copil are într-adevăr
această problemă, vă asigur că părinții și învățătorii lui nu trebuie
convinși de boala lui.

ADD dispare pe măsură ce copilul crește?

În trecut se credea că problema dispare la începutul pubertății. Asta
am fost învățat și eu în cadrul studiilor postuniversitare. Acum se știe
că ADD este o afecțiune care se întinde de-a lungul întregii vieți, de
obicei influențând comportamentul unui om din leagăn până la
mormânt. Unii adulți care suferă de ADD învață să fie mai puțin
dezorganizați și impulsivi pe măsură ce îmbătrânesc. Ei își
canalizează energia în activități sportive sau profesii în care se
descurcă foarte bine. Alții au probleme în a-și alege o carieră sau a-și
păstra un loc de muncă. Ducerea la capăt a unei sarcini rămâne o
problemă pentru ei, deoarece zboară de colo-colo, de la o treabă la
alta. Sunt nepotriviți în special pentru munca de birou, ținerea
evidențelor și abilitatea de a face mai multe lucruri în același timp.
O altă consecință a ADD și ADHD în adolescență și vârsta adultă
este dorința de activități cu risc crescut de genul celor descrise în
acest capitol. Chiar și când sunt copii, persoanele care suferă de ADD
 AȘADAR, CARE ESTE DIFERENȚA? 45
au predispoziția de a avea accidente. Pe măsură ce îmbătrânesc,
escaladarea munților, săritul cu coarda, cursele de mașini, condusul
motocicletei, mersul cu pluta în ape învolburate și alte activități
înrudite continuă să se numere printre preferatele lor. Adulții cu
ADD sunt numiți uneori „dependenți de adrenalină” deoarece sunt
atrași de emoția produsă de valul de adrenalină asociat compor-
tamentului periculos. Alții sunt mai înclinați să folosească droguri,
alcool și să aibă alte comportamente de tip dependent. Aproximativ
40% din persoanele cu ADD vor fi arestate până la împlinirea vârstei
de 18 ani.18
De asemenea, unele persoane care suferă de ADD au un risc mai
ridicat în ce privește conflictele maritale. Poate fi foarte deranjant ca
o soție (sau un soț) foarte ordonată să fie căsătorită cu o persoană
dezordonată, cu cineva a cărui viață este haotică, cineva care uită să
plătească taxele, să repare mașina sau să țină evidența impozitului pe
venit. De obicei, un astfel de cuplu are nevoie de consiliere de spe-
cialitate pentru a învăța să lucreze împreună și să valorifice punctele
tari ale celuilalt.

Ce gen de tratament este disponibil?

Tratamentul implică o mulțime de factori, începând cu educația.

Adultul cu ADD este adesea foarte ușurat să afle că are o afecțiune
care se poate diagnostica și trata. Dr. Rober Reid de la Universitatea
din Nebraska numește aceasta „eticheta iertării”. El spune: „Problema
copilului nu este nici vina părinților, nici a profesorilor, nici a
copilului.”19 Aceasta este o veste bună pentru un individ căruia i s-a
spus întreaga viață că este tâmpit, prostănac, leneș, respingător și
împrăștiat.
Așadar, primul pas în refacerea imaginii de sine a unui adult este
înțelegerea forțelor care acționează în interiorul său. Sfatul meu
pentru acest individ și pentru familia lui este să citească, să citească,
să citească!

Vă îngrijorează faptul că Ritalin și alte medicamente sunt prescrise

în exces? Ar trebui să ezit să le dau copilului meu hiperactiv de
zece ani?

Mă îngrijorează faptul că aceste medicamente se prescriu într-un

mod capricios și din motive greșite. Există informații despre unele
46 Băieții – cum să-i creștem

clase de copii școlari în care până la 10% dintre aceștia iau aceste
medicamente. 20 Acesta este un important semnal de alarmă. S-a
recurs la prescrierea medicamentelor ca mijloc de a vindeca toate
formele de comportament inadecvat. Acest lucru nu este bun. Bă-
nuiesc că unii părinți și profesori dau medicamente copiilor lor
neascultători deoarece nu au reușit să-i disciplineze corespunzător
sau preferă să fie sedați. Fiecare medicament are efecte secundare
nedorite și ar trebui administrat doar după o examinare și un studiu
atent. Ritalinul, de exemplu, poate reduce apetitul și poate cauza
insomnie unor pacienți. Cu toate acestea, este considerat extrem de
sigur.
Dacă unul din copiii tăi a fost evaluat și diagnosticat cu ADD de un
specialist care are experiență în tratarea acestei probleme, nu ar trebui
să eziți acceptarea rețetei cu medicația adecvată. Când se identifică
medicamentul potrivit pentru un anumit copil, se pot produce unele
schimbări comportamentale dramatice. Un băiat care stă și se uită
lung în gol sau unul care urcă nebunește pe ziduri are nevoie dis-
perată de ajutor. A oferi acestui copil o minte care se concentrează și
un control intern este o binecuvântare. Adesea medicamentele au un
astfel de efect atunci când copilul este corect diagnosticat.
Doresc să mai prezint un gând. Personal cred că unii băieți care
sunt bănuiți că au ADD sau ADHD nu au de fapt niciuna din aceste
afecțiuni. Mai degrabă simptomele lor sunt determinate de faptul că
sunt scoși din siguranța căminului lor și puși în contexte de învățare
înainte de a fi pregătiți pentru aceasta. Sunt nepregătiți în ce privește
dezvoltarea pentru cerințele care le sunt impuse acolo. Dacă le-am
permite acestor băieți necopți să mai stea acasă un an sau doi, cred că
frecvența băieților fără astâmpăr ar scădea.21