PRIORITATEA SUPREMĂ

CAPITOLUL 17

E ste timpul acum să împachetăm frumos toată învățătura pe care

....... am parcurs-o împreună. Sper că v-ați bucurat de această imagine
de ansamblu complexă pe care am prezentat-o referitoare la minu-
nata provocare a creșterii băieților. Nimic nu se compară cu
privilegiul aducerii pe lume a acestor copii scumpi și al călăuzirii lor
pas cu pas de-a lungul anilor de dezvoltare și apoi spre maturitate. La
începutul discuției noastre am scris că obiectivul nostru în calitate de
mame și tați este să îi transformăm pe fiii noștri din niște „adolescenți
capricioși și cam într-o ureche în bărbați onești, responsabili, care vor
respecta femeile, vor fi loiali și credincioși în căsnicie, își vor ține
angajamentele, vor fi lideri puternici și hotărâți, buni muncitori și
ancorați solid în masculinitatea lor.” Ținta este înaltă, dar prin
înțelepciunea și călăuzirea Tatălui ea poate fi atinsă. Mecanismul prin-
cipal prin care aceste scopuri sunt transformate în realitate constă în
practicarea în cămin a unui stil de conducere și disciplinare sigur de
sine și echilibrat de iubire și compasiune. Combinația este inegalabilă.
Ne-am concentrat atenția asupra diferențelor dintre băieți și suro-
rile lor și asupra nevoilor specifice asociate cu masculinitatea. De
asemenea, am acordat atenție crizei crescânde cu care se confruntă
298 Băieții – cum să-i creștem

băieții noștri în contextul cultural contemporan. Pe scurt, realitățile

care se ridică împotriva lor sunt destrămarea familiilor, absența sau
pasivitatea taților, rănile interioare rezultate, atacul feminist asupra
masculinității și cultura postmodernă care îi deformează pe atât de
mulți dintre copiii noștri. Dacă ar fi să numim o temă comună care
unește toate aceste surse de dificultate, aceasta ar fi ritmul frenetic al
vieții care ne-a lăsat prea puțin timp sau energie pentru copiii care
privesc spre noi pentru împlinirea fiecărei nevoi.
Dați-mi voie să elaborez acest punct. Sper că, pe măsură ce am
înaintat în această discuție, v-a devenit tot mai clar faptul că pro-
blemele pe care le avem cu copiii noștri sunt legate direct de ceea ce
eu numesc „panica rutinei”, izolarea crescândă și detașarea rezultată.
Dragostea Americii pentru materialism și-a luat tributul din lucrurile
care contează cel mai mult. Drept ilustrație, să ne întoarcem la
epidemia atitudinilor de tachinare și terorizare care se dezlănțuie în
școlile noastre. Toți am experimentat momente dificile similare când
eram tineri. Ce s-a schimbat acum? Diferența e dată de absența
părinților care nu mai au nimic de oferit. Când noi eram copii, unii ne
întorceam acasă la familii intacte și iubitoare care erau în stare să ne
ridice din prăpastie încurajându-ne, asigurându-ne de dragostea lor
și ajutându-ne să așezăm lucrurile în lumina corectă. Era acolo cineva
căruia în mod clar îi păsa de noi și care ne spunea că judecățile aspre
ale colegilor nu însemnau sfârșitul lumii. În absența unor sfaturi
înțelepte în vremuri de criză precum cele pe care mi le oferea tata
când mă întorceam dărâmat de la școală, copiii zilelor noastre nu au
spre cine să se îndrepte cu mânia lor. Unii recurg la droguri și alcool,
alții se retrag în izolare, iar alții, din nefericire, își descarcă mânia prin
atacuri criminale. Ce bine ar fi fost dacă mama și tata ar fi fost pre-
zenți atunci când s-au acumulat aceste frustrări. Multe dintre difi-
cultățile cu care se confruntă copiii noștri provin din această carac-
teristică unică a familiilor zilelor noastre: Acasă nu este nimeni.
După cum am văzut în mod repetat în aceste capitole, băieții sunt
cei care suferă de regulă cel mai mult de pe urma absenței grijii
părin-ților. Sunt convins că cei care aleg să aducă pe lume un copil
trebuie să-i acorde acelui copil o prioritate maximă pentru o vreme.
În scurt timp, ei vor fi maturi și pe cont propriu.
Sunt convins că majorității mamelor contemporane le pasă mai
mult de soții și de copiii lor decât de orice alt aspect al vieții lor și că
nu și-ar dori nimic altceva decât să li se poată dedica cu toată energia
 PRIORITATEA SUPREMĂ 299
lor. Dar ele sunt prinse ca într-o capcană într-o lume haotică și
solicitantă care le amenință în mod constant cu sufocarea. Totodată,
multe dintre aceste femei tinere au crescut în familii ocupate, disfunc-
ționale, centrate pe cariera profesională, și își doresc ceva mai bun
pentru copiii lor. Cu toate acestea, presiunile financiare și așteptările
celorlalți le încătușează într-o rutină care le epuizează și le
devastează. Ceea ce urmează să scriu nu am mai scris niciodată
înainte și voi fi criticat pentru că o spun acum, dar cred că modelul de
familie în care ambii soți lucrează în timpul anilor de creștere a copiilor
creează un nivel de stres care îi separă pe membrii acesteia. Adeseori
copiii sunt privați de ceva ce vor continua să caute tot restul vieții lor.
Nu putem decât să sperăm că un segment important al populației se
va trezi într-o zi din coșmarul supra-implicării în muncă și va spune:
„Acest stil de viață este nebunesc. Trebuie să existe o cale mai bună
decât aceasta pentru creșterea copiilor noștri. Vom face sacrificiile
financiare necesare pentru a încetini ritmul vieții.”1
Cu toate acestea, nu este suficient să fim acasă și la dispoziția
copiilor. Trebuie să folosim oportunitățile pe care ni le oferă acești ani
scurți pentru a-i învăța pe copii valorile și convingerile noastre.
Milioane de tineri care au crescut în opulența relativă a Americii de
Nord nu au avut parte de o asemenea pregătire pentru viață. Ei sunt
extrem de confuzi în ce privește valorile transcendentale. Le-am
oferit mai multe binecuvântări materiale decât orice altă generație din
istorie. Au avut oportunități la care înaintașii lor nici măcar nu au
putut visa. Majoritatea nu au auzit niciodată bubuitul tunurilor sau
explozia grenadelor. S-au cheltuit mai mulți bani decât oricând
înainte pentru educația și îngrijirea lor medicală, pentru divertisment
și călătorii. Am eșuat față de ei în cea mai importantă dintre toate
responsabilitățile părintești: nu i-am învățat identitatea lor de copii ai
lui Dumnezeu sau scopul pentru care au fost așezați pe pământ.
Filozoful și autorul dr. Francis Schaeffer a scris: „Dilema omului
modern este simplă: el nu știe de ce omul are vreo semnificație...
Acesta este blestemul generației noastre, miezul problemei omului
modem.”2
Deși afirmația pătrunzătoare a dr. Schaeffer a fost scrisă în urmă
cu aproximativ trei decenii, ea este mult mai relevantă pentru
adolescenții și tinerii contemporani. Validitatea ei a devenit evidentă
în timp ce scriam cartea destinată tinerilor Living on the Edge [Viața pe
marginea prăpastiei]. Pentru a mă ajuta în acest proiect, Word
300 Băieții – cum să-i creștem

Publishers a organizat niște sondaje de grup pentru a determina

domeniile de stres și necesitățile generației mai tinere. Confirmând
teza noastră, cea mai răspândită preocupare care a ieșit la suprafață a
fost lipsa unui sens al vieții. Acești copii, majoritatea dintre ei creștini
declarați, erau confuzi în ce privește esența și scopul vieții pămân-
tești.
Dați-mi voie să împărtășesc o mică porțiune din cartea menționată
mai sus. Cred că se aplică nu doar celor pentru care a fost scrisă
(tinerii între șaisprezece și douăzeci și șase de ani), ci tuturor celor
care trăim în această societate materialistă care accentuează valori
false precum banii, puterea, poziția și alte simboluri goale ale statu-
tului social. Iată ce am scris:

Cât timp ești tânăr, este important să te oprești și să meditezi la

câteva lucruri de bază, înainte ca presiunile slujbei și familiei să
îți distragă atenția. Există câteva întrebări de importanță eternă
cu care fiecare trebuie să se confrunte. Cred că îți va fi de folos
să faci acest lucru acum. Indiferent dacă ești ateu, musulman,
budist, evreu, agnostic sau creștin, întrebările cu care se con-
fruntă omul sunt identice. Doar răspunsurile vor fi diferite.
Iată-le:

Cine sunt ca om?

Cum am ajuns aici?
Există un mod corect și unul greșit de a crede și a te comporta?
Există Dumnezeu? Dacă da, ce așteaptă El de la mine?
Există viață după moarte?
Cum pot dobândi viața veșnică, dacă există?
Mi se va cere socoteală într-o zi pentru modul cum am trăit pe
pământ?
Ce sens are viața și moartea?3

Observația tristă în urma studiului nostru a fost că majorității

tinerilor cu care am discutat le venea greu să răspundă la întrebări de
felul acesta. Aveau doar o idee vagă despre ceea ce am putea numi
„adevăruri primare.” Nu e de mirare că erau lipsiți de orice sentiment
al sensului și scopului. Viața își pierde semnificația pentru omul care
nu își înțelege originea și destinația.
Ființele umane tind să se frământe cu întrebări tulburătoare la
 PRIORITATEA SUPREMĂ 301
care nu pot răspunde. La fel cum natura detestă vidul, și intelectul
acționează pentru umplerea golului. Sau, cu alte cuvinte, el caută să
repare un gol în sistemul de credințe. Iată de ce atât de mulți tineri
din zilele noastre vânează „teologii” deformate și străine, cum ar fi
nonsensul New-Age, căutarea plăcerii, abuzul de substanțe chimice și
sexul ilicit. Ei caută zadarnic ceva ce le va satisface „setea sufletului”.
Este foarte puțin probabil să găsească ceea ce caută. Nici chiar
realizările mărețe și educația superioară nu reușesc să pună laolaltă
piesele de puzzle. Sensul în viață poate fi cunoscut doar în urma unor
răspunsuri valide la întrebările eterne enumerate mai sus, iar aceste
întrebări primesc un răspuns adecvat doar în credința creștină. Nicio
altă religie nu ne poate spune cine suntem, cum am ajuns aici și unde
vom merge după moarte. Și niciun alt sistem de credințe nu ne învață
că suntem cunoscuți și iubiți în mod personal de Dumnezeul univer-
sului, prin Fiul Său, Isus Cristos.
Aceasta ne aduce înapoi la tema băieților și la nevoile pe care ei și
surorile lor le au în raport cu părinții în timpul anilor în care se
dezvoltă. În topul listei este înțelegerea a cine este Dumnezeu și ce
așteaptă El de la ei. Această învățătură trebuie să înceapă timpuriu în
copilărie. Încă de la trei ani copilul este capabil să învețe faptul că
florile, cerul, păsările și chiar curcubeul sunt daruri care vin din mâna
lui Dumnezeu. El a făcut aceste lucruri minunate, după cum tot El
ne-a creat pe fiecare dintre noi. Primul text biblic pe care copiii
trebuie să-l învețe este următorul: „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan
4:8). Ei ar trebui învățați să Îi mulțumească lui Dumnezeu înainte de
a mânca și să ceară ajutorul Lui când sunt răniți sau speriați.
În Deuteronom 6, Moise duce această responsabilitate cu un pas
mai departe. El le spune părinților să le vorbească în permanență
copiilor despre lucrurile spirituale. Nu este suficient să reciți la cul-
care împreună cu ei rugăciunea „Înger, îngerașul meu.”* Scriptura ne
spune: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din țara
Egiptului, din casa robiei. Să n-ai alți dumnezei afară de Mine. Să
nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în
ceruri sau jos pe pământ sau în ape sub pământ. Să nu te închini
înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt
...............................................................
* În textul original autorul menționează poezia „Now I lay me down to sleep”, o
poezie scurtă pentru copii rostită la culcare ale cărei versuri sună astfel „Now I lay me
down to sleep/I pray the Lord my soul to keep/If I should die before I woke/I pray the Lard my
soul to take” [Doamne-acum plec la culcare/Sufletu-mi Tu ocrotește/Iar de-o fi să mor la
302 Băieții – cum să-i creștem

noapte/Sufletu-mi în cer primește!] – nota trad.

un Dumnezeu gelos, care pedepsesc fărădelegea părinților în copii
până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc” (Deut.
6:6-9).
Dacă vrem să identificăm sensul principal al acestui pasaj, acesta
este că trebuie să acordăm cea mai mare atenție dezvoltării spirituale
a copiilor noștri. Nimic nu egalează importanța acestui lucru. Singu-
rul mod în care îți poți petrece viața viitoare împreună cu copiii tăi
este să li-L înfățișezi pe Isus Cristos și învățăturile Lui cât timp sunt
tineri și influențabili. Aceasta este Responsabilitatea Numărul Unu în
creșterea copiilor.
Pentru cititorii mei care au nevoie de puțin ajutor în clarificarea
acestor obiective, vă provoc să vă imaginați pentru câteva clipe că vă
aflați la finalul zilelor voastre, poate peste mulți ani. Care ar fi cea mai
mare satisfacție a voastră în timp ce stați bolnavi pe pat, gândindu-vă
la experiențele întregii vieți? Se va entuziasma inima voastră la amin-
tirea onorurilor, diplomelor și aprecierilor profesionale? Veți prețui
mai presus de toate celelalte faima, dacă ați reuși să o câștigați? Vă veți
mândri cu banii pe care i-ați agonisit, cu cărțile pe care le-ați scris sau
cu clădirile și companiile care vă poartă numele? Cred că nu. Suc-
cesele și realizările temporale nu vă vor satisface în acel moment al
destinului vostru. Cred că cel mai mare sentiment de împlinire pe
care îl veți avea în timp ce vă pregătiți să încheiați ultimul capitol al
vieții va fi certitudinea faptului că ați trăit după un standard constant
de sfințenie înaintea lui Dumnezeu și că v-ați investit fără urmă de
egoism în viețile membrilor familiei voastre și în viețile prietenilor.
Importanța tuturor celorlalte lucruri va păli. Dacă acesta este
într-adevăr modul în care veți simți atunci când zilele vi se vor scurta,
de ce să nu luați chiar acum decizia de a trăi potrivit acestui sistem
de valori, acum când încă mai aveți oportunitatea de a-i influența pe
acești copii maleabili care privesc spre voi? Aceasta ar putea fi cea mai
importantă întrebare la care va trebui să răspundeți vreodată în
calitate de mamă și tată!
Dezvoltarea spirituală nu este relevantă doar pentru eternitate, ci
este esențială și pentru modul cum își vor trăi copiii voștri zilele pe
pământ. În mod specific, băieții au nevoie să fie bine înrădăcinați în
credință pentru a înțelege sensul binelui și al răului. Ei cresc într-o
lume postmodernă în care toate ideile sunt considerate a fi la fel de
valide și nimic nu este realmente greșit. Răutatea este rea doar în
 PRIORITATEA SUPREMĂ 303
ochii acelora care o consideră rea. Oamenii care trăiesc potrivit acestei
concepții ateiste despre lume și viață se îndreaptă spre mari dureri și
necazuri. Prin contrast, concepția creștină învață că binele și răul sunt
determinate de Dumnezeul universului și că El ne-a dat un standard
moral neschimbător după care să trăim. El ne oferă și iertarea de
păcate pe care băieții (și fetele) au motive serioase să o dorească. Doar
această înțelegere îl poate pregăti pe copil să înfrunte toate provo-
cările care îi stau înainte. Cu toate acestea, majoritatea copiilor
americani nu primesc o astfel de instruire spirituală! Ei sunt lăsați să
înțeleagă singuri aceste lucruri pe măsură ce cresc, fapt care îi
conduce la existența lipsită de sens despre care am discutat.
După cum am văzut, cea mai eficientă metodă de instruire este
modelarea copiilor de către părinți în cadrul căminului. Copiii sunt
uluitor de receptivi față de lucrurile la care asistă în momentele de
neveghere ale părinților lor. Împreună cu Shirley am experimentat
acest lucru pe când fiul nostru avea unsprezece ani, iar fiica noastră
șaisprezece. Împreună cu altă familie am plecat la Mammoth,
California, pentru o vacanță de ski. Din nefericire, sosirea noastră din
marțea respectivă a coincis cu un viscol intens care ne-a forțat să
rămânem închiși în cabană și n-am cuvinte să descriu frustrarea care
i-a cuprins pe copii. La interval de câteva minute treceam pe rând
prin fața ferestrei sperând să vedem un petec de cer senin care să ne
elibereze, dar cerul nu s-a înseninat deloc. Vineri eram tot închiși, iar
furtuna de sâmbătă ne-a îngropat complet mașinile sub zăpadă. În
ziua respectivă cele două familii atinseseră culmea plictisului și
iritabilității și până și câinele nostru își pierduse răbdarea.
Odată cu zorii zilei de duminică, după cum vă puteți da seama,
soarele a pătruns vesel în cabana noastră, iar cerul era de un albastru
strălucitor. Zăpada de pe copaci era superbă și toate telescaunele erau
în mișcare. Ce să ne facem? Adoptasem drept principiu de viață ca
duminica să mergem la biserică și hotărâsem să nu schiem și să nu
participăm la evenimente sportive profesioniste în ziua pe care o
numeam „Ziua Domnului”. Știu că mulți creștini nu sunt de acord cu
această perspectivă și nu am nicio problemă cu cei care sunt de altă
părere. Acesta era pur și simplu standardul familiei noastre și trăisem
în acord cu el în toată căsnicia noastră. Întotdeauna interpretasem
literal textul scriptural care spune: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă,
ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a
șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să
304 Băieții – cum să-i creștem

nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul
tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în
șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea, și tot ce este în
ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul
ziua de odihnă și a sfințit-o (Ex. 20:8-11).
E adevărat, a schia duminica nu este similar cu a munci, cum scrie
în acest pasaj, dar este vorba despre o zi pusă deoparte pentru un alt
scop. Mai mult, dacă schiam în dimineața respectivă, le impuneam
angajaților companiei de schi să fie la posturile lor. Corect sau greșit,
așa credeam. Dar ce trebuia să fac în situația prezentă? Toți voiau să
se avânte pe pârtie și, să fiu sincer, și eu doream. Eu și soția mea
ajunseserăm în pragul nebuniei stând închiși cu toți acești copii
plictisiți. Prin urmare am adunat familia și pe oaspeții noștri și le-am
spus: „Știți, nu vrem să fim prea legaliști în această privință [zâmbet].
Cred că Domnul va ierta o excepție în această situație. Este o zi atât
de frumoasă afară. Putem să avem timpul nostru devoțional deseară,
când ne întoarcem de la schiat și cred că este în regulă să mergem.”
Toți erau în culmea fericirii, sau cel puțin așa credeam, și am
început să ne îmbrăcăm pentru ieșire. Eu m-am echipat primul și
tocmai pregăteam un mic dejun rapid când Shirley a venit la mine și
mi-a șoptit: „Ar fi bine să te duci să vorbești cu fiul tău.” Întotdeauna
când era vreo problemă, el devenea fiul meu. Am mers în dormitorul
lui Ryan și l-am găsit plângând. „Pentru Dumnezeu, Ryan, ce s-a
întâmplat?”, l-am întrebat. Nu voi uita niciodată răspunsul lui.
„Tată,” mi-a spus el, „niciodată nu te-am văzut făcând vreun com-
promis. Ne-ai spus că nu este bine să schiezi și să faci lucruri ca
acestea duminica, iar acum ne spui că nu e nicio problemă”. Lacrimile
îi curgeau pe obraji în timp ce vorbea. „Dacă în trecut a fost greșit și
astăzi este greșit.”
Cuvintele lui Ryan m-au lovit ca o lovitură de ciocan. Îl deza-
măgisem pe acest copil care privea spre mine căutând călăuzire
morală. M-am simțit ca cel mai mare ipocrit din lume. După ce mi-am
revenit i-am spus: „Ai dreptate, Ryan. Nu am cum să justific decizia
pe care am luat-o.”
La cererea mea, cele două familii s-au adunat din nou în camera
de zi și le-am relatat ce s-a întâmplat. Apoi am spus: „Vreau ca voi
[oaspeții noștri] să mergeți și să schiați astăzi. Înțelegem aceasta. Dar
familia noastră va merge în această dimineață la bisericuța din sat.
Așa ne petrecem noi duminicile și nici astăzi nu trebuie să facem
 PRIORITATEA SUPREMĂ 305
excepție.”
Membrii celeilalte familii au spus, aproape la unison: „Nici noi nu
vrem să schiem astăzi. Vom merge la biserică împreună cu voi.” Așa
am și făcut. În timpul după-amiezii am rumegat ceea ce tocmai se
întâmplase. În dimineața următoare am sunat la birou și am anunțat
că nu ne întoarcem până marți. Prietenii noștri au putut și ei să își
modifice programul, așa că luni am mers la schi și am avut una dintre
cele mai bune zile de care am avut parte împreună. Iar conștiința mea
era în cele din urmă liniștită.
Nu aveam nicio idee că Ryan este cu ochii pe mine în acea dumi-
nică dimineața, dar ar fi trebuit să anticipez aceasta. Copiii își clădesc
valorile și convingerile în funcție de ceea ce văd întrupat în familie.
Acesta este unul dintre motivele pentru care mamele și tații trebuie să
trăiască în fața copiilor lor vieți morale consecvente. Dacă ei doresc să
își câștige copiii pentru Cristos, nu-și pot permite să ia decizii bazate
pe circumstanțe sau capricii când sunt în discuție lucrurile în care
cred. Dacă voi, ca părinți, vă comportați ca și cum nu ar exista adevă-
ruri absolute, dacă sunteți prea ocupați să vă rugați și să frecventați
împreună serviciile de închinare ale bisericii, dacă le permiteți să
joace fotbal sau să participe la meciuri din Liga Juniorilor în timpul
școlii duminicale, dacă înșelați statul în ce privesc taxele, îl mințiți pe
colectorul de impozite sau vă certați în permanență cu vecinii, copiii
voștri vor capta mesajul: „Mama și tata vorbesc frumos, dar ei nu
prea trăiesc ceea ce vorbesc.” Dacă în timpul copilăriei le serviți
această zeamă subțire, ei o vor vărsa afară cu prima ocazie. Orice
slăbiciune etică de acest gen – orice lipsă de claritate în ce privește
binele sau răul – va fi observată și amplificată de generația următoare.
Dacă credeți că valorile, credința și convingerile sunt absorbite de
copii în mod automat, priviți la fiii marilor patriarhi din Biblie, de la
Isaac la Samuel, David și Ezechia. De-a lungul timpului, toți și-au
văzut copiii îndepărtându-se de credința părinților lor.
Din nou, factorul timp este crucial. Cercetătorul George Barna a
confirmat ceea ce știam – faptul că pe măsură ce copiii noștri cresc,
nouă ne este tot mai dificil să îi influențăm spiritual. Iată câteva
descoperiri tulburătoare:

Datele demonstrează că dacă o persoană nu-L acceptă pe Isus

Cristos ca Mântuitor înainte de paisprezece ani, probabilitatea
să o facă mai târziu scade.
306 Băieții – cum să-i creștem

În urma sondajului efectuat la scară națională asupra unui

eșantion reprezentativ de peste 4.200 de tineri și adulți, datele
culese relevă că persoanele cu vârsta cuprinsă între cinci
și treisprezece ani au 32% șanse să Îl accepte pe Cristos ca
Mântuitor al lor. Probabilitatea la tinerii cuprinși între
paisprezece și optsprezece ani este de doar 4%, în timp ce la
adulți (de la nouăsprezece ani până la moarte) probabilitatea
de a lua această decizie este doar de 6%. Anii anteriori vârstei
de doisprezece ani reprezintă perioada în care majoritatea
copiilor se decid dacă Îl vor urma pe Cristos sau nu. 4 (Notă:
Aceste statistici reflectă sondajul efectuat asupra tuturor
părinților, indiferent de credința lor. Neîndoielnic, rezultatele
ar fi diferite dacă eșantionul ar fi format din părinți creștini
practicanți.)

„Cu cât mai repede, cu atât mai bine” când vine vorba de a-L
prezenta copiilor noștri pe Domnul. Mai mult, tot ce facem în timpul
acestor ani fundamentali de creștere a copiilor trebuie să fie scăldat în
rugăciune. Nici această carte și nici altele nu conțin suficiente
cunoștințe încât să asigure rezultatul responsabilității noastre
părintești fără ajutor divin. Este un semn de aroganță să credem că ne
putem conduce singuri copiii în siguranță pe terenul minat al unei
societăți tot mai dominate de păcat. Această realitate uluitoare mi-a
captat atenția când fiica noastră avea doar trei ani. Am recunoscut că
faptul de a avea un doctorat în dezvoltarea copilului nu îmi va fi
suficient pentru a face față provocărilor statutului de părinte. Iată de
ce împreună cu Shirley am început să postim și să ne rugăm pentru
Danae, iar mai târziu pentru Ryan, aproape în fiecare săptămână de
când erau mici. Cel puțin unul dintre noi purta această responsa-
bilitate de-a lungul copilăriei lor. De fapt, Shirley continuă și astăzi
această practică. Cererea noastră a fost aceeași încă din primii ani:
„Doamne, dă-ne înțelepciunea de a ne crește scumpii copii pe care ni
i-ai încredințat pentru o vreme, și mai presus de orice altceva, ajută-ne
să îi aducem la picioarele lui Isus. Acest lucru este mai important
decât sănătatea noastră, munca noastră sau resursele noastre finan-
ciare. Ceea ce Îți cerem cu cea mai mare ardoare este ca, atunci când
ne vom întâlni în cer, cercul să fie întreg.”
Din nou, rugăciunea este cheia. Îmi aduc aminte de povestea unui
debutant care juca pentru Chicago Bulls în National Basketball
 PRIORITATEA SUPREMĂ 307
Association. Într-o noapte, inegalabilul Michael Jordan a marcat
șaizeci și șase de puncte, iar debutantul a fost trimis în teren în
ultimele minute ale jocului. Când, la încheiere, tânărul a fost
intervievat de un reporter, el a spus: „Da, a fost o seară grozavă.
Michael Jordan și cu mine am marcat șaizeci și opt de puncte.” 5 Cam
așa simt și eu în raport cu părinții și rugăciunea. Noi facem tot ce
putem pentru a marca câteva puncte, dar marea contribuție este
adusă de Creatorul copiilor.
Părinții au nevoie și de asistența altor membrii ai familiei, dacă se
poate. Am fost binecuvântat să am o bunică și o străbunică care i-au
ajutat pe mama și pe tata să pună o temelie spirituală ce mi-a rămas
până în prezent. Aceste două femei evlavioase ne vorbeau în mod
constant despre Domnul și bunătatea Lui. Când se ruga, străbunica
mea, pe care o numeam Nanny, aducea cerul pe pământ. N-o să vă
vină a crede, una dintre amintirile mele cele mai timpurii este
imaginea ei aplecându-se peste mine pe când eram într-un leagăn.
Nu puteam să fi avut mai mult de cincisprezece luni. Ea purta o
scufie croșetată de modă veche cu niște șnururi care atârnau având la
capăt ciucuri de blană. Îmi amintesc că m-am jucat cu ciucurii pufoși
în timp ce Nanny râdea și mă giugiulea. În anii următori, când
această femeie, pe care am iubit-o mult, a început să îmi spună
despre Isus, am crezut-o. În fiecare zi între 11 și 12 dimineața, soțul
ei, stră-bunicul meu, se ruga specific pentru bunăstarea spirituală a
copiilor săi și pentru cele trei generații ale familiei sale, inclusiv
pentru cea încă nenăscută. El a murit cu un an înainte să mă nasc eu,
dar rugăciunile sale continuă să răsune pe coridoarele timpului. Abia
aștept să îl întâlnesc într-o zi și să am oportunitatea de a-i mulțumi
pentru moștenirea credinței pe care el și alți înaintași au transmis-o
generației mele.
Pe bunica din partea cealaltă a familiei o numeam toți Little Mother
[Mămica] deoarece cântărea doar patruzeci și una de kilograme. Ea
era deliciul vieții mele. Îmi vorbea adeseori despre cât de minunat
urma să fie cerul, fapt care mă făcea să-mi doresc să merg acolo. Tata
mi-a povestit cum, pe când era doar un copilaș, Little Mother îi aduna
împreună pe cei șase copii ai ei pentru citirea Bibliei și rugăciune,
după care le vorbea despre importanța cunoașterii și ascultării lui
Isus. De multe ori ea a spus: „Dacă ar fi să-l pierd pe unul singur
dintre voi de la credință, mai bine nu m-aș fi născut.” Atât de
importantă era pentru ea dezvoltarea spirituală a copiilor ei. Ea și
308 Băieții – cum să-i creștem

ceilalți mi-au transmis și mie această dedicare.

Dați-mi voie să mă adresez în mod specific acelora dintre cititorii
mei care sunt bunici sau străbunici. Vi s-a oferit extraordinara
oportunitate de a le transmite urmașilor voștri o moștenire spirituală.
Aceasta este o responsabilitate pe care v-a încredințat-o Dumnezeu și
care, în anumite privințe, este mai eficientă decât ceea ce mamele și
tații atât de ocupați reușesc să realizeze. Sper că nu o veți irosi.
Rugați-vă pentru fiii și fiicele voastre, care își cresc copiii în timpuri
atât de dificile. Nu este ușor să fii părinte în aceste zile. Ajutați-i să-i
învețe pe copiii lor despre Isus, despre cer și iad, despre principiile
binelui și răului. Nu vă pot spune câți creștini mi-au spus că L-au
acceptat pe Cristos ca adulți datorită investiției timpurii pe care au
făcut-o în ei bunicii.
Geoffrey Canada este un afro-american care a crescut pe străzile
Bronxului. El este autorul cărții Reaching Up for Manhood: Transforming
the Lives of Boys in America [Creșterea spre maturitate: transformarea vieții
băieților din America]. În această carte el împărtășește câteva dintre
experiențele sale personale și ne spune cum a învins multe
circumstanțe ostile. Canada o apreciază nespus de mult pe bunica lui
care l-a ajutat să își schimbe viața și i-a oferit o busolă morală. El
relatează o întâmplare din timpul ultimelor ei zile, când se stingea
din cauza cancerului. Întâmplarea a avut loc într-o perioadă foarte
dificilă din viața lui. Atât fratele său cât și fiul său nou-născut muri-
seră de curând. Iată cuvintele lui:

Aș fi putut să accept una din aceste morți, dar nu pe toate trei.

De ce îmi luase Dumnezeu fiul nou-născut, fratele pe care îl
adoram și acum [urma să mi-o ia] și pe bunica de care eram
atât de atașat? Răspunsul pe care mi l-am dat era că Dumnezeu
nu există. Nu doar că mă îndoiam de existența lui Dumnezeu,
dar propria mea viață își pierduse sensul. De ce munceam atât
de greu la colegiu, departe de familie și prieteni, sacrificând
atât de mult, când moartea putea veni subit, transformând tot
efortul meu într-o zădărnicie?
Când am mers acasă să o văd pe bunica, ea era în pat.
Cancerul o stoarse de toată vlaga, iar curând urma să îi ia și
viața. Chiar înainte de a mă întoarce la școală am intrat în
camera ei și i-am pus întrebarea care mă sfâșia. Știu că am fost
egoist când am întrebat-o așa ceva în timp ce zăcea pe patul de
 PRIORITATEA SUPREMĂ 309
moarte, dar trebuia să aflu răspunsul.
„Bunico, mai crezi în Dumnezeu?”
„Bineînțeles că mai cred. De ce întrebi așa ceva?”
„Pentru că ești bolnavă. Ai cancer.”
„Boala nu are legătură cu credința.”
„Dar cum poți să mai crezi când Dumnezeu ți-a făcut așa
ceva? Te-a făcut să suferi. Și pentru ce? Cu ce L-ai ofensat pe
Dumnezeu de-ți trimite asemenea dureri?”
„Geoffrey, ascultă-mă. Știu că ai trecut prin momente atât
de grele datorită morții fiului și a fratelui tău. Dar nu-ți pierde
credința în Dumnezeu nici credința în tine. Dumnezeu are un
plan și tu ești parte din el, așa că nu poți renunța. Credința nu
este ceva ce accepți atâta timp cât lucrurile merg cum dorești
tu. Nu înseamnă să joci fotbal marcând pentru o echipă,
pentru ca, atunci când echipa începe să piardă, să schimbi
echipa și să începi să marchezi pentru cealaltă echipă. Credința
presupune să crezi indiferent ce se întâmplă.
Înțelegi? Este ușor să crezi când ai un milion de dolari și o
sănătate de fier. Crezi că aceasta Îl impresionează cu ceva pe
Dumnezeu? Problema ta este că te amăgești crezând că stu-
diind suficient de mult în cărțile tale, vei ajunge să găsești toate
răspunsurile. Cărțile nu au toate răspunsurile. Niciodată nu le
vor avea. [Îți amintești comentariul lui Karen Cheng despre
sens?] Mă întrebi dacă cred în Dumnezeu? Da, acum mai mult
ca oricând.”
M-am retras plin de silă la Bowdoin [colegiul pe care îl
frecventa] după ce am petrecut o săptămână cu bunica,
neștiind că aceasta va fi ultima oară când voi mai vorbi cu ea
sau când aveam s-o mai văd. A murit la câteva săptămâni după
vizita mea. Am petrecut restul celui de-al doilea an de colegiu
descumpănit, pierderile succesive depășind cu mult capaci-
tatea mea de înțelegere. Dar știam că trebuia să încerc, trebuia
să nu îmi pierd credința, deoarece aceasta fusese dorința
bunicii mele. Când eram înspăimântat sau deprimat brusc și
descopeream că aveam o credință slabă care nu mă putea sus-
ține, simțeam că pot împrumuta credința bunicii mele. Chiar
dacă ea nu mai era în viață, mă sprijineam pe credința ei atunci
când simțeam că propria mea credință nu mai putea purta
greutatea îndoielilor mele.
310 Băieții – cum să-i creștem

Fiecare copil are nevoie în viața lui de o bunică asemenea

bunicii mele – o persoană mai în vârstă, mai înțeleaptă și
dispusă să lupte oricât este nevoie pentru sufletul acestui copil.
O persoană dispusă să își ofere viața drept exemplu de cre-
dință. O persoană care iartă și îl învață iertarea. O persoană al
cărei belșug de credință stă la dispoziția copilului într-o măsură
suficientă ori de câte ori are nevoie de ea. Căci, mai devreme
sau mai târziu, vine în viața copiilor un moment când au
nevoie de mai multă credință decât posedă. Atunci intrăm noi
în scenă.6

Cu aceste rânduri, ne avântăm spre un gând final. Odată ce copiii

voștri au ajuns în ultimii ani ai adolescenței, este foarte important să
nu-i forțați pe plan spiritual. Puteți avea în continuare așteptări
rezonabile de la ei atâta timp cât locuiesc sub acoperișul vostru, dar
nu le puteți pretinde să creadă ceea ce au fost învățați. Trebuie să le
deschideți deplin ușa spre lumea exterioară. Acesta poate fi cel mai
înfricoșător moment din viața voastră de părinți. Tendința este să
mențineți controlul pentru a vă proteja copiii de greșeli. Totuși, adoles-
cenții și adulții tineri au șanse mult mai mari să facă alegerile corecte
dacă nu sunt obligați să se răzvrătească pentru a evada. Adevărul
simplu este că iubirea presupune libertate. Cele două merg mână în
mână.
Indiferent cât de mult te pregătești, momentul în care le dai
drumul copiilor nu este niciodată ușor. Regretata Erma Bombeck ase-
măna responsabilitatea părintească cu înălțarea unui zmeu. 7 Începi
încercând să îți înalți micul aparat de zbor de la pământ și uneori te
întrebi dacă va reuși să se înalțe. Alergi pe pantă în jos cât te țin
picioarele purtând după tine bizarul zmeu care flutură în vânt
înapoia ta. Uneori se izbește de pământ, așa că îi lași mai multă sfoară
și încerci din nou. Dintr-odată prinde o mică rafală de vânt și își ia
zborul apropiindu-se periculos de mult de liniile de înaltă tensiune.
Inima ta bate în timp ce realizezi pericolul. Dar apoi, fără nicio
avertizare, zmeul începe să smucească sfoara în timp ce se înalță spre
cer. Încetul cu încetul slăbești controlul și, mai devreme decât te
așteptai, ajungi la capătul sforii. Te ridici pe vârfuri și ții ultimul
centimetru de sfoară între degetul mare și arătător. Apoi, șovăielnic, îi
dai drumul, permițându-i zmeului să se avânte descătușat și
independent în cerul albastru al lui Dumnezeu.
 PRIORITATEA SUPREMĂ 311
Momentul este înviorător și înfricoșător totodată, și a fost rânduit
din ziua nașterii copilului tău. Odată cu această lansare finală, slujba
ta ca părinte s-a încheiat. Zmeul este liber și la fel ești și tu, pentru
prima oară în ultimii douăzeci de ani.
Rugăciunile mele vă vor însoți în timp ce vă achitați de responsa-
bilitatea pe care Dumnezeu v-a încredințat-o. Bucurați-vă de fiecare
moment. Și îmbrățișați-vă copiii până mai puteți. Sper ca ceva din
ceea ce am scris în aceste pagini să vă fi fost util vouă și copiilor voștri.
Mulțumesc că m-ați însoțit în călătoria prin această carte.

CE GREU E DE CÂINE
de Jean W. Sawtell

Ce greu e de câine când puștiu'-a crescut,

Cățelul zglobiu și zurliu a trecut.
Ce greu e de câine când puștiul e mare,
Și-n patu-ți de frig nu mai cată scăpare.
Ce greu e de câine când puștiul se-nalță
Cu ceilalți la fotbal și baseball se-nvață.
Prin tina din mlaștini nu scurmă-n neștire
Vreo broască să afle în rătăcire.
Prin iarba înaltă ei nu mai aleargă,
Nu se mai aruncă-n frunzișul de toamnă.
Ce greu e de câine când puștiul se'nalță,
Când merge la școală și cată la fete.
Ce greu e de câine când munca e multă
Și uită de joaca din viața trecută.
Ce greu e când iaz, câmp, pădure-au apus
Și puștiul e om – iar omul s-a dus. 8