”Timpul în care trăim este unul privilegiat” – interviu cu diaconul Sorin Adrian

Mihalache

Pe părintele diacon Sorin Adrian Mihalache l-am cunoscut acum 5 ani, la un seminar
de parenting care mi-a schimbat perspectiva asupra a ceea ce știam despre educația
copiilor. M-a impresionat discursul dumnealui care vorbea atât în calitate de teolog, de
om de știință, dar și părinte. Apoi i-am audiat conferințele din București, de la Biserica
Icoanei, i-am citit postările de pe Facebook și articolele, părintele fiind destul de
prezent pe canalele de comunicare moderne din online - această agora atât de
controversată, dar cu o forţă de penetrare şi convingere uriaşe, dovadă a unei
nevoi umane uriaşe de a se conecta la spiritualitate.

E dificil să faci o prezentare a unei personalități atât de complexe; pot să vă spun doar
că oamenii îi ascultă prelegerile tocmai pentru că urmărindu-l au impresia că asistă la
un documentar pe Discovery. Face cu ușurință legături între neuroștiințe, parenting,
filozofie, dogmă, trece dezinvolt de la Sfinții Părinți la Big Bang, de la fizică cuantică la
mistică. Conferințele Sfinției sale sunt un spectacol, pe înțelesul și așteptările tinerilor,
dar nu numai, cărora le captează interesul cu o pricepere şi naturaleţe de excelent
comunicator.

M-am bucurat că și-a putut face timp să răspundă la întrebările noastre, prins cu atâtea
responsabilități profesionale, duhovnicești și familiale, așa că acest interviu e ca un dar
de Buna Vestire.

Parinte, vă știu de la seminariile de parenting, la care oamenii vă urmăresc cu sufletul

la gură. Discursul dvs are darul de a pătrunde în cele mai neîncrezătoare minţi.
Echilibrul și cunoașterea cu care vă adresați oamenilor sunt cuceritoare. Cum le-ați
dobândit?

Nimic din cele pe care le spuneţi nu pot fi puse pe seama mea, nu sunt realizările mele.
Şi nu din smerenie spun aceasta, fiind departe de această stare minunată a sufletului, ci
din onestitate.

Pe de o parte, trăim într-o lume extraordinară, plină de frumuseţe şi de miracole. Timpul

în care trăim este unul privilegiat. Numeroase date şi descoperiri despre lume şi viaţă
sunt astăzi la dispoziţia noastră. O sumedenie de cărţi de popularizare a ştiinţei au fost
publicate în ultimii 50 de ani, prezentând pe înţelesul tuturor o serie întreagă de aspecte
care vizează structurile şi dinamica universului, ordinea dintr-un muşuroi de furnici sau
miracolele creierului uman. Dacă dăm glas întrebărilor şi păstrăm în noi aprinsă flacăra
dorinţei de cunoaştere şi de înţelegere a lumii, aprinsă în noi în primii ani din copilărie,
putem culege multe dintre roadele cunoaşterii fără un efort prea mare. Meritul, însă,
aparţine mai degrabă celor care au împărtăşit toate aceste descoperiri minunate, care ne
conving de frumuseţea lumii şi de adâncimile tainice ale vieţii. Ei au depus eforturi ca
toate aceste minunate descoperiri să fie explicate pe înţelesul nostru.

”Echilibrul este o cerinţă care se iveşte, cel mai adesea, în drumul vieţii de familie”

Pe de altă parte, în spatele fiecărui învăţăcel sunt ascunşi părinţii, educatorii, profesorii
şi duhovnicii care l-au călăuzit din primii ani ai vieţii. Nu e nimic spectaculos în ceea ce
1
spun. Ce am şi să îmi aparţină cu adevărat, care să fie al meu? Viaţa ne-o dăruieşte
Dumnezeu, îngrijirea şi dragostea vitale pentru existenţă le primim de la părinţi, putinţa
cititului şi a scrisului o deprindem prin osteneala educatoarei, cunoaşterea o deprindem
prin strădania unor profesori minunaţi şi prin alţii care lasă la îndemâna noastră, cu
multă generozitate, înţelegerile lor.

Şi, mai important, în spatele fiecărei descoperiri şi în fiecare întâlnire edificatoare a

vieţii, în fiecare îmbrăţişare încurajatoare primită de la semenii noştri, şi în toate
mustrările, tainic stă ascunsă purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Echilibrul, deşi mi-l doresc, nu îmi stă în caracter. Nu cred că l-am avut cu adevărat,
vreodată, dar dacă pare că am agonisit ceva aici, este rodul ajutorului primit din partea
familiei. Este vorba de câteva lecţii valoroase din perioada copilăriei. Cred că echilibrul
este o cerinţă care se iveşte, cel mai adesea, în drumul vieţii de familie. Copiii de care
sunt răspunzător astăzi aşteaptă să fiu răbdător şi înţelegător, mereu dispus să îi învăţ şi
să le port cu răbdare scăderile, dându-le răgaz să înveţe.

Sunteți teolog, matematician, cu mastere în filozofie, fizică teoretică și psihologie.

Discursul dvs. vorbeşte despre un Dumnezeu al omului contemporan, cu frământări
specifice. Ce vă inspiră în acest discurs ?

Sunt multe împrejurări în viaţa de fiecare zi când putem constata faptul că efortul
cunoaşterii nu ne poate face în mod automat mai buni. Ştiinţa nu conduce unilateral şi
necesar către dobândirea înţelepciunii. Aceasta din urmă e din categoria existenţei,
corespunzătoare lui „a fi”, în vreme ce acumularea datelor cunoaşterii rămâne undeva la
suprafaţa vieţii, în planul posesiei, a lui „a şti”.

Dacă ne-am opri o clipă la situaţia aceasta, găsim observaţii care ne ajută să înţelegem,
într-o măsură, de ce anume este aşa. Uneori, grăbiţi să utilizăm energii şi dispozitive
create, sau curioşi să aflăm ce s-a întâmplat undeva pe un meridian îndepărtat, citim un
scurt material într-o pagină de internet. Alteori luăm notiţe, ascultând un curs sau un
discurs. Obişnuim să spunem că ştim lucrurile pe care le-am auzit la alţii, sau pe care le-
am citit. Iar dacă le-am şi notat undeva, pe un petec de hârtie, avem senzaţia unei
cunoaşteri chiar mai consistente. În fine, dacă putem să reproducem mai multe
informaţii, într-un cadru organizat, într-un examen, şcoala ne conferă statutul de expert,
de specialist. Însă toate acestea pot rămâne prea puţin relevante, încă departe de a afecta
semnificativ viaţa însăşi. Trebuie să acceptăm că a reproduce un conţinut încă nu
înseamnă înţelegerea lui propriu-zisă.

Însă iarăşi, nici aceasta nu e ceva nou. Există multe avertismente bine întemeiate, mai
vechi sau mai noi, care indică acest lucru. H.-G. Gadamer, de exemplu, accentuează
faptul că abia când trăiesc o realitate, când o experimentez, pot spune că sunt calificat să
o înţeleg.

În sfera învăţământului se vorbeşte tot mai mult despre valoarea educaţiei experienţiale,
depre experienţele structurate de învăţare. Ceea ce trăim ne pregăteşte, ne amenajează o
dispoziţie lăuntrică potrivită pentru înţelegerea mai profundă, mai temeinică. Contextul
actual însă ne îngreunează un astfel de parcurs. Avem parte de prea multă informaţie,
nesistematizată şi adesea irelevantă (supra-încărcare cognitivă sau data-smog), există
2
mult prea multe propuneri noi în câmpul experienţial (suprastimulare senzorială), o
adevărată industrie a divertismentului. În felul acesta găsim puţină vreme pentru a
reflecta la tainele existenţei şi la îmbunătăţirea vieţii.

Toate acestea ar putea indica faptul că simpla agoniseală a datelor cunoaşterii nu ne face
mai înţelepţi şi mai buni, şi nici lumea nu devine prin ele mai bună.

O minunată supriză, pentru cel ce subscrie unei astfel de evaluări, este aceea că odată cu
ea suntem şi în miezul filocaliei creştine. De-a lungul istoriei creştinismului, mulţi şfinţi
au formulat constatarea aceasta, în lumina Revelaţiei care ne lămureşte deplin: când ne
bizuim pe lucrurile lumii şi pe puterile ei, întrucâtva rămânem captivi acestora. Încât
chiar dacă vom depăşi lumea, chiar dacă ne vom elibera de lucrurile şi mizele ei, nu vom
putea ieşi din captivitatea sinelui egoist, câtă vreme ne guvernăm singuri, fără ascultarea
faţă de cineva mai îmbunătăţit decât noi, şi fără ajutorul lui Dumnezeu. Proiectul
spiritual al credinţei creştine afirmă că singura cale a eliberării din prizonieratul lumii
create şi din capcanele sinelui egoist este viaţa în Hristos. „Adevărul vă va face liberi”.
Puterea poate corupe, averea poate robi, cunoaşterea poate fi partizană, antropocentristă,
pătrunsă de ideologii, frumuseţea nu poate rezolva de una singură lipsa de luciditate...
Printr-o viaţă spirituală autentică, acestea ar putea fi folosite într-un mod ziditor. Abia
lucrarea despătimirii îl aduce pe om în starea de a fi stăpân peste toate, fără a fi stăpânit
de ceva din cele existente.

În conferințele de parenting ce vă inspiră mai mult - condiția de tată, cea de diacon, sau
cea de om pasionat de datele științei ?

Cred că fiecare din rolurile noastre ne poate oferi experienţe din care putem desprinde
sugestii importante pentru educaţia copiilor. Este important să reflectăm şi să ne
asumăm cât mai bine responsabilitatea de părinte. Dacă privim şi reflectăm atent, vom
găsi lecţii folositoare pentru noi, părinţii, în fiecare zi, de pe urma câtorva minute
petrecute cu copiii noştri. Ne-ar folosi să discutăm despre ele, între noi părinţii, în
fiecare seară, câteva minute, după ce pruncii s-au culcat, analizând modul cum au decurs
relaţiile noastre cu ei, pe parcursul zilei, nevoile şi dorinţele lor.

”Proiectul spiritual al părintelui este decisiv pentru educaţia copilului”

Pe de altă parte, diaconia este o şcoală a slujirii şi a rugăciunii, şi prin aceasta un prilej
de exersare în cele necesare şi în viaţa de familie. În fine, şi câmpul ştiinţelor ne oferă
multe date folositoare privind educaţia copiilor. Neuroştiinţele, psihologia, ştiinţele
educaţiei ne conving astăzi să îmbrăţişăm cu mai mare hotărâre practicile vechi şi vii ale
vieţii spirituale, aşa cum sunt ele formulate în tradiţia creştină. Aflăm că bunătatea,
compasiunea, generozitatea sunt indispensabile vieţii de familiei și sunt și foarte
sănătoase.

Părintele trebuie să fie mai întâi de toate iubitor, plin de răbdare, având o neobosită
intenţie de bine faţă de propriul copil. Dacă nu îl întâmpin în fiecare zi, încă de
dimineaţă, cu disponibilitatea maximă de a-i fi alături, în calea întrebărilor şi nevoilor
sale, dacă nu sunt mişcat de dragul de a-l ajuta să înţeleagă din timp toate aceste faţete
ale lumii, şi să ocolească cele ce îi sunt vătămătoare, cine o va face? Şi dacă nu o fac
acum, când anume se va putea întâmpla aceasta? Însă pentru atât de multe şi consistente
3
dispoziţii bune, pentru a avea blândeţe, răbdare, dragoste, cred că noi părinţii avem
nevoie de un proiect spiritual, de o lucrare duhovnicească. Răutatea, agresivitatea,
egoismul cresc natural, fără eforturile mele conştiente de cultivare. E de ajuns să mă las
în curgerea evenimentelor... Aceasta pentru că avem de-a face cu firea căzută, cu omul
vechi, cum spun creştinii. Virtutea însă nu se acumulează aşa, fără efort, natural...
Dimpotrivă, cel ce doreşte să le cultive trebuie, într-un fel, cum spune Michele Foucault,
să se smulgă din lume, să trăiască întrucâtva împotriva curentului, pentru a dobândi
aceste lucruri de preţ.

Dacă nu ajung să deprind lucrarea virtuţilor, nu voi putea să înmulţesc bunătatea şi

blândeţea, jertfelnicia şi generozitatea, ca să fiu tot mai bine echipat pentru întâlnirea cu
copilul meu. De aceea, proiectul spiritual al părintelui este decisiv pentru educaţia
copilului. Şi, desigur, ca să cultiv virtuţile, am nevoie de o şcoală şi de un Învăţător. În
creştinism, familia, preotul, comunitatea de credinţă a parohiei, toate îmi oferă acest
excelent context al devenirii, iar eforturile de fiecare zi ţin de fapt de strădania de a trăi
cât mai adecvat în biserică, în acord cu credinţa, într-o tot mai intensă legătură cu
Dumnezeu.

Ce vi de pare cel mai greu în ziua de azi ca părinte?

Adesea se spune că în trecut părinţii nu aveau nevoie de cărţi să îşi educe copiii şi că o
făceau mult mai bine. Aşa este. Însă în trecut nu existau nici aceste situaţii inedite, noi,
aceste provocări pe care astăzi le întâlnim la tot pasul.

”Lumea în care se nasc cei mici nu e amenajată pentru mintea şi sufletul lor”

Pe de o parte, capitalul simbolic actual interferează distructiv cu valorile promovate în

educaţie. Copiii se întâlnesc mult prea devreme cu un conţinut informaţional, sonor sau
vizual neadecvat vârstei lor: nuditate, violenţă, mesaje indecente în producţiile muzicale
şi cinematografice. Dacă facem o lectură rapidă a culturii de consum, am putea constata
un lucru trist. Lumea în care se nasc cei mici nu e amenajată pentru mintea şi sufletul
lor. Ea nu îi întâmpină cu experienţe şi conţinuturi folositoare, cu valoare educativă.
Cultura de consum şi producţiile media urmăresc audienţa, cu orice preţ. Oferta de piaţă
a societăţii actuale seduce, impresionează, punând în undă emoţii primare tari. În mare
parte, lumea e confingurată pentru consum, şi urmăreşte pe faţă, fără ascunzişuri,
profitul.

Această lume, adesea ostilă în raport cu nevoile copiilor, îngreunează mult misiunea
părinţilor. În faţa ei, de multe ori micuţii au nevoie de cineva care să le acopere ochii, să
le bandajeze cu dragoste şi răbdare traumele produse de conţinuturile ei contondente,
croite pentru adulţi. Adesea, trebuie să le explicăm micuţilor de ce internetul nu e
folositor la 5 ani, de ce smart phone-ul nu e util la şcoală, în clasa a 5-a, de ce nu e chiar
potrivit să ceri părinţilor să cheltuiască 2000 de lei pentru un joc de construcţie. Trebuie
să le explicăm de ce totuşi aceste lucruri sunt prezente iar şi iar pe ecranele societăţii.
Trebuie să le explicăm de ce unele dulciuri din magazinul cel mai mare din oraş sunt
nesănătoase şi ne fac rău, chiar dacă doamna care ne invită să le luăm ne zâmbeşte tot
timpul, şi de ce chiar în preajma Crăciunului, când afară e frig, la televizor, într-un
studio fără nisip, soare şi apă, unele mămici sunt îmbrăcate în costum de plajă... În
trecut, provocările acestea nu au existat.
4
Vremurile sunt tulburi, părinții devin sclavii joburilor, ai băncii, ai corporației -
disponibilitatea pentru familie și copii scade vertiginos. Cum putem contracara acest
dezechilibru?

Aşa este! Părinţii sunt tot mai ocupaţi, tot mai puţin dispuşi pentru cerinţele care decurg
din viaţa de familie. Avem mai puţin timp şi prea rar dispoziţie pentru a cultiva relaţii
durabile în sânul familiei.

”Îmbrăţişarea şi încurajarea mamei se întipăreşte în copil, afectând straturile

profunde ale biologiei”

Mai înainte de informaţii sau sfaturi, copiii au nevoie de îmbrăţişarea părinţilor, de

încurajările lor, de clipele de joacă, de hârjoană. Cercetările de astăzi evidenţiază aceste
lucruri: îmbrăţişarea şi încurajarea mamei se întipăreşte în copil, afectând straturile
profunde ale biologiei, influenţând pentru multă vreme mecanismele neuronale, expresia
genetică sau lungimea telomerilor, influenţând neuroplasticitatea şi neurogeneza, stilul
de ataşament, felul în care sunt interpretate situaţiile de viaţă, răspunsul imunitar,
rezistenţa la stres sau speranţa de viaţă. Cu adevărat, iubirea părinţilor dă viaţă, şi
absenţa iubirii concretizate în îmbrăţişare şi încurajare ofileşte viaţa micuţului. Şi, dacă
iubirea părinţilor întreţine şi prelungeşte viaţa copiilor, câtă vreme ofer această dragsote
curăţată de egoism şi de patimi, suntem în cuprinsul spiritualităţii creştine. Modelul
iubirii lui Hrisos este, în aceasta, mărturia cea mai înaltă întâlnită în istorie.

Însă cum putem avea o astfel de abordare? Câteva alegeri înţelepte ne-ar putea ajuta aici,
în amenajarea unor dispoziţii interioare favorabile vieţii lăuntrice. Le găsim deopotrivă
în viaţa creştină şi în unele dintre cercetările recente în neuroştiinţele sănătăţii.

În primul rând ar fi necesară o anumită retragere din iureşul informaţiilor, o decuplare

din priza responsabilităţilor profesionale, o evadare din vârtejul divertismentului.
Aceasta ne-ar putea odihni, oferind o şansă importantă pentru dobândirea liniştii
interioare, pentru o dispoziţie mai adecvată nevoilor copilului, pentru o claritate a
vederii şi înţelegerii celui mic. Pe de altă parte, este necesar să cultivăm un anumit simţ
capabil să discrimineze uzul de abuz, să putem face diferenţa între ceea ce este plăcut şi
ceea ce este sănătos, între cele tentante şi cele utile. Spre pildă, uneori distracţia nu ne
odihneşte. Ne-ar folosi, pentru a avea disponibilitate pentru cei mici, să alegem mai
degrabă odihna, acolo unde este posibil, rugăciunea, reflecţia privitoare la propria viaţă,
contemplarea sau drumeţiile în natură. Acestea modifică semnificativ mecanismele
perceptive, amenajând o dispoziţie nouă, mai deschisă, favorabilă interacţiunii cu cei
mici. Dacă obişnuim să procedăm aşa, ne putem apropia mai mult de copiii noştri,
putem descoperi câteva bucurii mari în chiar împrejurările obişnuite ale vieţii de familie:
îmbrăţişarea, jocul de interacţiune, activităţile casnice, drumeţia, un ceas de lectură
dintr-o carte cu poveştile copilăriei, rugăciunea împreună...

Ce şi cum le-aţi vorbi copiilor din şcoli care spun, în majoritate, că se plictisesc la orele
de religie?

Înţelesurile preţioase, trofeele cele mai valoroase, realizările cele mai importante ale
vieţii nu sunt uşor de câştigat. Pentru a realiza o performanţă, sportivul se antrenează
5
foarte mult timp, filosoful îşi exersează mintea prin lectură şi reflecţie, cercetătorul
strânge mii de ore de lucru în laborator. Nici artistul, care ar părea că se poate bizui doar
pe talentul său, nici el nu poate atinge expresivitatea şi originalitatea elocvente, fără o
încordare a spiritului în efortul lui creator. Nici sensibilitatea pentru cele spirituale, nici
credinţa vie, nici înţelesurile teologiei nu se acumulează de la sine. Este nevoie de un
anumit efort, de o anumită deschidere, de post şi rugăciune, de lectură şi fapte bune.

Ora de religie cultivă un simţ pentru valorile etice, o sensibilitate preţioasă pentru cele
mai cuprinzătoare perspective despre lume şi viaţă. Ora de religie este un excelent prilej
pentru a deprinde cele necesare pentru înţelegerea şi ajutorarea semenilor, şi mai ales
năzuinţa către o viaţă cu sens, în comuniune cu apropiaţii şi cu strămoşii şi în strânsă
legătură cu Dumnezeu. Este adevărat, accederea la un astfel de sens, care cuprinde
deopotrivă viaţa personală şi familia, strămoţii, istoria şi neamul, o astfel de
întreprindere nu este uşoară. Dar eforturile nu rămân fără răsplată. Dumnezeu nu întârzie
să ne răspundă. Bucuriile vin, într-un fel sau altul, şi ele ne încredinţează de faptul că am
ales o cale potrivită, cultivând această sensibilitate.

Ora de religie întâmpină dificultăţi, pentru că spre deosebire de multe dintre obiectele
prezente în curricula şcolară, în cazul religiei avem de-a face cu un conţinut care
pretinde să ocupe o parte din viaţa extra-şcolară a elevului, conţinuturi care se cer
înrădăcinate în adâncul convingerilor lor, în atitudinile şi comportamentele lor. Cea mai
mare parte din conţinuturile celorlalte discipline, câtă vreme se urmăreşte o anumită
fixare a lor în plan cognitiv, solicită mai puţin loc în fiinţa învăţăcelului. Cred că tocmai
în aceasta rezidă una dintre dificultăţile orei de religie: faptul că îşi propune să modeleze
atitudini şi comportamente, să cultive valori etc., adică aspecte care au nevoie de o
participare susţinută a elevilor, de un anumit timp de reflecţie şi de eforturi care
depăşesc cuprinsul orei propriu-zise.

Ce le-ați spune celor care nu îşi găsesc rostul şi sensul în viaţă? Care rătăcesc în
paradigma lui „a avea”, în detrimentul lui „a fi”?

Dacă ne facem timp, şi ne cercetăm pe noi înşine, vom observa fără prea mare efort că
aproape tot ceea ce iubim ne poate înrobi. Iar aceasta se întâmplă mai ales în privinţa
celor situate în registrul lui „a avea”. Şi aici Sfânta Scriptură ne prezintă câteva
radiografii exemplare. Condiţia vameşului Zaheu, de exemplu, scoate la iveală că în
ultimă instanţă, omului bogat în cele materiale, care deţine putere şi poziţie socială, îi
lipseşte totuşi ceva esenţial, ceva imposibil de acoperit prin cele pe care le are. Faptul că
cineva resimte încă o nevoie de sens, constatând că sensul nu-i este împlinit de cele
materiale, e dovada unei evaluări spirituale corecte. Şi da, starea de fericire presupune
un drum distinct.

”Dacă venitul cuiva se dublează, ne spun cercetările, nivelul de fericire nu suferă

acelaşi salt, nu devine de două ori mai mare”

Experienţa duhovnicească a sfinţilor, dar şi cercetările recente din psihologie şi din

neuroştiinţe evidenţiază aceste lucruri. Dacă venitul cuiva se dublează, ne spun
cercetările, nivelul de fericire nu suferă acelaşi salt, nu devine de două ori mai mare. De
fapt, pentru a ne simţi fericiţi, contează mai mult să dăruim ceva, decât să agonisim.
Unele cercetări arată că părinţii familiilor cu copii, deşi sunt mai obosiţi, se simt mai
6
împliniţi, având o stare mai bună decât cea a cuplurilor fără copii. De fapt, cu fiecare
copil al familiei bucuriile se multiplică.

Şi aici există o convergenţă importantă. Pentru că acesta este şi mesajul spiritualităţii

creştine: în jertfă există o bucurie preţioasă, nesesizată, neînţeleasă de cei ce stau pe
margine, care nu participă la ea. În credinţa şi teologia creştină se afirmă în mod repetat
că la baza întregii existenţe stă iubirea lui Dumnezeu care Se dăruieşte pe Sine. Fiecare
dintre noi poate experia, în condiţia propriei vieţi, faptul acesta. Existenţa mea stă pe
jertfa persoanelor care m-au născut, a celor care mă iubesc, mă ajută şi mă cresc, în
fiecare zi, anume părinţii mei şi apropiaţii mei. Ar trebui să păşim pe acest drum al
credinţei şi al dăruirii şi slujirii noastre îndreptate spre ceilalţi, şi vom trăi o bucurie
nouă.

A consemnat Daniela Palade Teodorescu

(publicat în revista Avantaje, martie 2017)