Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
RĂZBOIUL VIITORULUI,
VIITORUL RĂZBOIULUI
1
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
2
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Coperta:
CIP
3
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
ISBN
4
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
CUPRINS
Argument
Capitolul 1. Fenomenologia războiului. Evoluţie şi involuţie
1.1. Cauzalitatea războiului. Determinări şi indeterminări
1.2. Teoria şi practica războiului
1.3. Războiul în viziunea determinismului mecanicist
1.4. Războiul în epoca determinismului dinamic complex.
Teoria haosului
1.5. Fizionomia principiilor războiului şi luptei armate
1.5.1. Legi şi principii ale războiului. Imperative ale războiului
1.5.1.1. Forţe şi mijloace
1.5.1.2. Acţiuni
1.5.2. Principii ale luptei armate
1.5.3. Principii ale acţiunilor „altele decât războiul“
1.6. Determinări ale războiului şi luptei armate
1.6.1. Determinări ale războiului
1.6.1.1. Determinări economice
1.6.1.2. Determinări politice
1.6.1.3. Determinări culturale şi civilizaţionale
1.6.1.4. Determinări sociale
1.6.2. Determinări ale luptei armate
1.7. Principii ale războiului viitorului
1.7.1. Concepte, ipoteze, teorii
1.7.2. Informaţia, psihologia şi sociologia războiului
Capitolul 2. Războiul civilizaţiei, civilizaţia războiului
2.1. Războiul şi teoria valorii
2.2. Entităţile civilizaţionale şi confruntarea militară
2.3. Cultura războiului. Cultura strategică
2.4. Ştiinţa războiului. Teoria strategiei
2.5. Practica războiului. Practica strategică. Strategia operaţională
2.6. Arta războiului
Capitolul 3. Geopolitica şi geostrategia războiului
3.1. Geopolitica şi războiul în dinamica istorică, economică,
tehnică şi socială
5
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
3.2. Globalizare, regionalizare şi confruntare
3.3. Noua reconfigurare a centrelor de putere
şi fizionomia războiului
3.4. Războiul parteneriatelor, pacea confruntărilor
3.5. Strategia integrală şi reforma armatelor
3.6. Strategii de alianţă. Unitate şi diversitate în practica militară
3.6.1. Strategii de alianţă
3.6.2. Strategii de coaliţie
3.6.3. Strategii ale viitorului imediat
3.7. Armate naţionale, armate internaţionale
3.8. Dimensiuni strategice ale integrării euroatlantice
3.8.1. Dimensiunea politică
3.8.2. Dimensiunea militară
3.8.3. Dimensiunea psiho-socială
3.8.4. Dimensiunea juridică
3.8.5. Dimensiunea culturală
3.8.6. Dimensiunea operaţională
3.8.7. Dimensiunea tehnică şi tehnologică
Capitolul 4. Războiul în epoca high tech
4.1. Noile tehnologii şi confruntarea militară
4.2. Mentalitatea tehnologică şi falia strategică
4.3. Noua revoluţie militară
4.3.1. Quo vadis?
4.3.2. RMA şi arta militară
4.3.3. RMA, NATO şi Europa
4.4. Războiul rapid, acţiunea şi reacţia rapide
4.4.1. Principii şi caracteristici ale acţiunii şi reacţiei rapide
4.4.1.1. Principii ale războiului şi luptei armate în perspectiva
acţiunii şi reacţiei rapide
4.4.1.2. Reacţia rapidă şi determinismul dinamic complex.
Metamorfoza principiilor
4.4.1.3. Caracteristici actuale şi viitoare ale acţiunilor (reacţiilor)
rapide
4.4.1.4. Aeromobilitatea
4.4.1.5. Forţele de intervenţie (acţiune, reacţie) rapidă (imediată)
4.4.2. Acţiunea rapidă şi reacţia rapidă în diferite forme de conflicte
militare
4.4.2.1. Războiul simetric, disimetria şi asimetria acţiunilor rapide
6
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
4.4.2.2. Războaie şi conflicte locale. Anvergură şi intensitate
4.4.2.3. Acţiunea rapidă şi reacţia rapidă în războaie şi conflicte
militare asimetrice
4.4.3. Acţiunea şi reacţia rapidă în diferite tipuri de operaţii militare
4.4.3.1. Războiul din generaţia a patra sau cel de al patrulea război
mondial
4.4.3.2. Acţiunea (reacţia) rapidă în diferite tipuri
de operaţii militare
4.4.3.3. Cerinţe şi exigenţe ale aplicării conceptelor de acţiune
rapidă şi acţiune adecvată în Armata României
Capitolul 5. Războiul în epoca informaţională
5.1. Societatea informaţională şi entităţile ei
5.2. Scutul informaţional, scutul high tech, scutul de foc,
scutul logistic, scutul psihologic
5.3. Noul război între clasic, disimetric, asimetric
şi non-convenţional
5.4. Războiul letal, războiul non-letal
Capitolul 6. Războiul post-război
6.1. Crize şi conflicte. Prag critic. Indicatori de evaluare
6.1.1. Definirea crizelor
6.1.2. Fizionomia crizei
6.1.3. Aranjamente de răspuns la crize
6.1.4. Forme şi procedee de acţiune
6.1.5. Forme şi procedee politice şi diplomatice
6.1.6. Forme şi procedee informaţionale
6.1.7. Forme şi procedee economice
6.2. Operaţii militare specifice războiului
6.3. Operaţii militare post-război
6.4. Operaţii non-militare
6.5. Conceptul de angajare
6.6. Lecţii date, lecţii asimilate, lecţii învăţate
6.7. Managementul războiului. Managementul păcii.
Dreptul forţei şi forţa dreptului
Capitolul 7. Continuitatea şi permanenţa războiului
7.1. Continuum spaţiu-timp
7.2. Forme şi structuri dinamice în fizionomia războiului permanent
7.3. Războiul nuclear, războiul dus cu arme de distrugere în masă
7.4. Războiul bazat pe Reţea
7
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
7.4.1.Războiul bazat pe Reţea în fizionomia războiului viitorului
7.4.2. Realităţi şi tendinţe în evoluţia Războiului bazat pe Reţea
7.4.2.1. În Statele Unite ale Americii
7.4.2.2. În NATO
7.4.2.3. În principalele ţări europene
7.4.3. Dinamica principiilor Războiului bazat pe Reţea
7.4.3.1. Principii generale ale războiului, principii
ale Războiului bazat pe Reţea
7.4.3.2. Caracteristici ale Războiului bazat pe Reţea
7.4.4. Determinări ale strategiei militare în condiţiile RBR
7.4.4.1. Politice
7.4.4.2. Tehnico-ştiinţifice
7.4.4.3. Informaţionale
7.4.4.4. Militare
7.4.5. Posibile evoluţii ale strategiei militare în condiţiile RBR
7.4.6. Structura forţelor
7.4.7. Acţiunea militară de la paradigma telefonului static
la paradigma Internet
7.4.8. Doctrine şi strategii RBR împotriva terorismului
7.4.9. Planificarea acţiunilor
7.4.10. Strategii opuse
7.4.11. Caracteristici ale strategiei militare a viitorului din perspectiva
Războiului bazat pe Reţea
Capitolul 8. Pentru ce fel de război ne pregătim?
8.1. Reflecţii asupra unei configuraţii trecute
8.2. O lume vulnerabilă, plină de capcane şi ameninţări
8.3. Realităţi şi tendinţe
8.4. Război şi războaie
8.5. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului
8.5.1. Ameninţări teroriste la început de mileniu
8.5.1.1. Caracteristici actuale şi viitoare ale fenomenului terorist
8.5.1.2. Tipologia terorismului
8.5.1.3. Ameninţări şi vulnerabilităţi
8.5.2. Specificul acţiunilor militare în războiul antiterorist
8.5.2.1. Tipologia acţiunilor împotriva terorismului
8.5.2.2. Specificul acţiunii militare împotriva terorismului
8.5.3. Rolul României, ca membru al Alianţei Nord-Atlantice, în
combaterea terorismului
8
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
8.5.3.1. Vulnerabilităţi şi posibile ameninţări teroriste
la adresa României
8.5.3.2. Posibile misiuni şi acţiuni în combaterea terorismului
8.5.4. Organizaţii şi grupuri teroriste
8.5.4.1. Organizaţii teroriste internaţionale
8.5.4.2. Grupuri teroriste
8.6. O posibilă tipologie a războaielor viitorului
8.6.1. Războiul economic
8.6.2. Războiul psihologic
8.6.3. Războiul mediatic
8.6.4. Războiul informaţional
8.6.5. Războiul cosmic
8.6.6. Războiul „cultural“
8.6.7. Războiul geofizic
8.7.8. Războiul genetic
8.7.9. Războiul cibernetic
8.7.10. Războiul purtat prim mijloace militare
8.7.11. Acţiunile militare post-conflict
Concluzii
Încheiere
Bibliografie
9
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
10
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
ARGUMENT
Lumea se dezvoltă haotic şi intempestiv. Specia umană
face de toate. Oamenii nu se dau în lături de la nimic. Unii se
bat cu provocările mileniului al treilea şi cuceresc Cosmosul,
alţii au rămas la bătăliile specifice epocii de piatră. Viaţa unora
devine din ce în ce mai mult dependentă de modificarea
artificială a naturii, care înseamnă, de fapt, agresarea ei, de
informaţie, de aer condiţionat şi de alte facilităţi de eprubetă, în
timp ce o mare parte a lumii trăieşte în jungle defrişate şi pe
maidanele pline de deşeuri toxice şi de excremente ale
civilizaţiei de eprubetă. Marile discrepanţe sunt ab initio
conflictuale. Jungla de odinioară, în care guverna legea
echilibrului trofic, a convieţuirii ecosistemelor, este înlocuită de
jungla teroristă în care răul ucide şi înspăimântă în aceeaşi
măsură în care civilizaţia ofensează, subjugă, adânceşte
decalajele şi împătimeşte extremităţile. Această confruntare
dintre Da şi Nu dintre Bine şi Rău, dintre ce a lăsat Dumnezeu
şi ce creează omul împotriva a ceea ce a lăsat Dumnezeu devine
din ce în ce mai violentă, din ce în ce mai greu de controlat, de
gestionat şi de prevenit.
Existenţa este un dat. Dintotdeauna, omul a încercat să
înţeleagă nu sensul acestui dat, pe care l-a atribuit lui
Dumnezeu, ci sensul devenirii sale, al mişcării societăţii
omeneşti, al determinărilor, obstacolelor şi perturbaţiilor din
spaţiul evoluţiei. Şi, odată cu evoluţia gândirii şi a civilizaţiei, a
ajuns la o concluzie paradoxală, atât de bine exprimată de
Lucian Blaga în Trilogia culturii, prin conceptul de cunoaştere
luciferică. Cu cât cunoaştem mai mult lumea, cu atât se
11
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
adânceşte misterul, adică partea necunoscută încă a acesteia.
Însă, adăugăm noi, zona necunoscută nu este doar misterioasă,
adică provocatoare, care incită la investigare, la cunoaştere,
deci, la acţiune, ci şi primejdioasă, plină de capcane, ameninţări
şi neprevăzut. Fiinţa umană, avidă de cunoaştere, va fi
totdeauna vulnerabilă la necunoaştere şi neprevăzut. Din
această zonă a necunoaşterii, mai exact, a lucrului necunoscut,
precum şi din cea a falsei cunoaşteri (adică a lucrului eronat
cunoscut, care poate fi şi a dezinformării), vin totdeauna
ameninţări dintre cele mai diverse şi dintre cele mai grave.
Există o corespondenţă perfectă între vulnerabilităţi şi
ameninţări, adică între necunoaştere şi ceea ce poate fi
periculos dincolo de ceea ce se vede, dincolo de ceea ce se
cunoaşte.
Omul a fost creat pentru a cunoaşte. El se află într-un
permanent război cu ceea ce nu cunoaşte, cu ceea ce se opune
acţiunii sale de a cunoaşte. Şi, bineînţeles, aproape tot ceea ce îi
este potrivnic îi creează disconfort şi dorinţă de a cunoaşte, a
înţelege şi a domina. Unii au spus că, de fapt, procesul
cunoaşterii este o construcţie, bazată pe o relaţie de asimilare şi
acomodare între subiect şi obiect. Asimilarea înseamnă însă
acţiune care nu se bazează pe cooperare, ci pe confruntare. Iar
confruntarea este generatoare de conflict. Motivul pentru care
acest univers de dincolo de omul individual (care este, de fapt,
un om social, întrucât omul nu poate fi decât social), şi chiar
din el însuşi, i se opune mereu este acela că omul schimbă tot
ceea ce atinge. Şi o face mereu împotriva naturii, împotriva
firescului, împotriva a ceea ce a dat Dumnezeu, motivând că şi
lui i-a dat tot Dumnezeu acest dar de a schimba, de a-şi făuri
propria sa natură.
Omul tinde, deci, să transforme natura în natură umană,
după voinţa sa, după ceea ce doreşte şi după cum doreşte el
12
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
pentru el. Această ofensivă a omului este, de fapt, în mare
măsură, o agresiune continuă asupra a tot ceea ce se află în
jurul lui, dincolo de el şi chiar în el. Primul agresor al acestei
lumi este, deci, chiar omul însuşi. Iar primul agresat este tot el.
Se desprinde de aici o concluzie tulburătoare şi deprimantă:
„natura“ firească a omului este agresiunea continuă împotriva a
tot ce există. Iar primul „obiect“ al agresiunii omului este chiar
interiorul lui, al fiinţei umane. Pentru a schimba ceea ce se află
în afara lui, omul trebuie să schimbe mai întâi ceea ce există în
interiorul lui. În acest sens, există o bătălie continuă între Eu şi
Non-Eu, între Ego şi Alter Ego.
Aceasta este prima mare falie de importanţă strategică,
produsă de un război şi generatoare de război. Din păcate, omul
nu mai ţine seama de ea, n-o mai recunoaşte (decât în sens
filosofic, denumind-o câteodată dialectică), ba chiar o consideră
o calitate indispensabilă, specifică şi eroică. Omul acţionează
asupra a orice, oricum şi oricând, în numele cunoaşterii şi
transformării naturii, al progresului şi civilizaţiei. Însuşi Marx
spunea că important nu este a cunoaşte lumea, ci a o
transforma. Structura complexă a fiinţei umane, conştiinţa de
sine, capacitatea demiurgică pe care şi-o asumă (sau care i-a
fost dată) face din om un fel de „Dumnezeu al lucrurilor
mărunte“, cum rezultă din superbul roman cu acelaşi nume „Le
Dieu des petits riens“ al scriitoarei indience Suzana Arundhati
Roy. El, omul, este vinovat de faliile pe care el însuşi le creează
între Eu şi Non-Eu, între el şi restul lumii, între el şi mediul în
care trăieşte, între mediul uman şi cel natural, între proiect şi
realitate, între gând şi viaţă. De aceea, el este, deopotrivă,
agresor şi agresat, atacator şi apărător, călău şi victimă.
În acest mediu ostil, omul trebuie să supravieţuiască şi să-
şi supravieţuiască. Să-şi supravieţuiască, în primul rând, lui
însuşi. Sensul supravieţuirii nu este dat însă de natura
13
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
lucrurilor, nici de lucrarea naturii, ci de opoziţia dintre tendinţa
agresivă a omului şi tendinţa conservatoare a naturii lucrurilor.
Dar şi în natura umană, adică în lumea omului, există şi
proliferează acest fenomen care cuprinde o agresiune continuă
şi o apărare continuă. Pe plan mai larg, această confruntare se
duce între caracteristica ofensivă a comunităţilor omeneşti, dată
de jocul intereselor, şi suportul stabil şi conservator al acestora,
dat de sistemele de valori.
Cu alte cuvinte, pe de o parte, interesele se confruntă între
ele în adevărate bătălii strategice de întâlnire şi, pe de altă parte,
interesele agresează sistemele de valori, dar şi contribuie, prin
produsele recunoscute şi confirmate în timp ale acţiunii umane
eficiente, la generarea lor. Este o geneză asemănătoare generării
continue a coralilor din cadrul unui mare recif.
Unii spun că omul şi societatea omenească generează şi
regenerează continuu ofensiva cunoaşterii sau războiul
continuu împotriva necunoscutului. Din această perspectivă,
sunt foarte greu de identificat şi de definit ameninţările
necunoscutului, în speţă ale necunoaşterii, ca şi vulnerabilităţile
omului şi ale societăţii omeneşti, ca să nu mai vorbim de cele
care rezultă din condiţia fiinţei umane de homo politicus.
În aceste condiţii, cine supravieţuieşte? Omul sau natura?
Omul sau mediul care-l motivează şi-l hrăneşte? Omul
demiurgic sau natura umană, care este, la rândul ei, dar pe un
alt nivel decât cel al naturii de dincolo de fiinţa umană,
conservatoare şi oarecum stabilă, dar şi demiurgică? Şi, având
în vedere că însuşi omul şi natura sa fac parte din marele sistem
al naturii-mamă, nu cumva acest comportament agresiv al
omului se constituie într-o continuă revoltă? Care dintre fiinţele
de pe Terra şi, poate, din Univers, se mai revoltă împotriva
propriei sale naturi, tăindu-şi, încet, încet, craca de sub
14
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
picioare? Iată una dintre marile dileme ale începutului de
mileniu. Poate, cea mai importantă.
Informaţia şi economia, sub presiunea unor nuclee în
expansiune, se globalizează, în timp ce entităţile umane se bat
în continuare pentru a-şi moderniza, actualiza sau păstra
identitatea. Globalizarea este firească. Ea ţine de legea entropiei
informaţiei, adică de tendinţa sistemelor spre entropie zero. Or,
entropie zero înseamnă moartea sistemului. Dar şi bătălia
pentru identitate este firească, întrucât, odată cu dispariţia
identităţilor, va dispărea şi omenirea.
Identităţile sunt însă dinamice. În timp ce unele îşi
epuizează energia şi dispar sau se transformă, apar altele.
Oamenii ştiu avantajele globalizării, dar, în aceeaşi măsură,
simt şi pericolul acesteia. De aceea, între globalizarea
intempestivă şi agresivă şi conceptul identitar va exista
totdeauna un război. Un război din care se va ieşi, probabil, fie
printr-un proces de globalizare a identităţilor, fie printr-o
reconfigurare dramatică a unei structuri cu centre de putere
aflate, în acelaşi timp, într-un parteneriat strategic pentru
dominarea sau gestionarea restului lumii, ceea ce ar asigura o
oarecare stabilitate şi, într-o competiţie extrem de tensionată, o
nouă reconfigurare a străvechii bătălii pentru puterea mondială.
Această competiţie, dată de natura umană care nu acceptă
egalitatea (mai ales în ceea ce priveşte puterea), este
generatoare de conflicte şi de războaie. Cu alte cuvinte,
indiferent de politica şi strategia parteneriatelor, confruntarea
dintre marile entităţi, dintre marile centre de putere – ele însele
aflate într-un complicat proces dinamic de metamorfozare, de
reconstrucţie interioară – va exista totdeauna, manifestându-se
pe întreaga scală, de la deosebire la criză şi conflict, de la
concurenţă şi competiţie la război.
15
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
O astfel de confruntare care, în esenţa ei, este pe viaţă şi
pe moarte înseamnă, deci, război. Un război care, probabil, nu
va dispărea niciodată din societatea omenească, ci doar se va
modela, cameleonic, după chipul şi asemănarea veşnicilor
beligeranţi: om contra om.
De aceea, tema războiului viitorului este şi va fi totdeauna
de mare actualitate, foarte importantă atât pentru politicieni,
economişti şi militari, pentru învăţământul militar superior,
pentru înţelegerea noilor dimensiuni ale fenomenului război,
cât şi pentru întregul efort de structurare şi pregătire a Forţei
Armate româneşti în cadrul procesului de integrare în NATO şi
de activitatea militară a ţării, ca membru de facto şi de jure al
Alianţei. Chiar dacă trăim o relativă perioadă de pace, războiul
se infiltrează, insidios, pe alte planuri şi prin alte căi, de la cele
geofizice, la cele informaţionale şi de distrugere a mediului, de
la cele economice, la bătăliile violente teroriste şi contra-
teroriste, continuând să facă parte din viaţa noastră. Deşi nu-l
dorim şi ne temem de el, deşi îl repugnăm şi îl condamnăm, nu
încetăm şi nu vom înceta nici o secundă să ne pregătim pentru
el şi, într-o formă sau alta, să participăm la el. Întrucât războiul
s-a extins enorm, luând forme care, altădată, nu-i erau specifice,
putem spune că avem de-a face cu un adevărat război continuu,
cu un război permanent.
Războiul continuu este un concept nou, puţin studiat, dar
se aplică şi îşi pune rapid amprenta şi asupra strategiei militare.
La rândul ei, strategia militară, ca expresie concretă a marii
strategii, a strategiei de securitate naţională, va fundamenta, din
punct de vedere teoretic şi practic, noul război. Mutaţiile pe
care acesta le produce în prospectarea teatrului de război şi
teatrelor de operaţii se află abia la început. Este însă clar că ele
influenţează şi vor influenţa radical tot ce ţine de domeniul
confruntării, al crizelor şi conflictelor, de la cele economice la
16
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
cele armate, de la politica de apărare şi securitate, la strategia
economică, informaţională şi militară, de la scopurile şi
obiectivele războiului la tactica de confruntare nemijlocită în
teatru. De aceea, lucrarea de faţă îşi propune să aprofundeze
domeniul, să sesizeze determinările, interdeterminările şi
indeterminările complexe ale acestor mutaţii, apelând la
literatura existentă, la experienţa ultimelor conflicte armate şi
făcând conexiunile, ipotezele şi previziunile necesare.
Pentru sistemul militar românesc, analiza impactului
Războiului continuu – ca război al prezentului şi, mai ales, al
viitorului – asupra strategiei militare a timpurilor care vor veni
constituie o necesitate. În condiţiile integrării în NATO, se cer
cunoscute şi aplicate noile concepte, atât în procesul de
învăţământ, cât şi în realizarea efectivă a standardelor Alianţei.
Obiectivul acestui demers este acela de a contribui la
dezvoltarea unei culturi strategice şi la asigurarea unui suport
teoretic solid efortului de identificare a condiţionărilor
complexe ale tuturor formelor de război, mai ales ale
Războiului bazat pe Reţea, ale războaielor disimetrice şi
asimetrice, a celor mai eficiente strategii de securitate şi, în
consecinţă, a unei strategii militare corespunzătoare.
Cititorii de toate categoriile, dar în mod special cadrele
didactice şi studenţii din învăţământul militar superior,
îndeosebi din cel de valoare strategică, factorii de decizie
politică şi militară, ofiţerii din Statul Major General şi din
statele majore ale categoriilor de forţe, din comandamentele
operaţionale şi din structurile integrate, comandanţii şi ofiţerii
din structurile centrale, cercetătorii, militarii profesionişti şi, în
general, toţi cei interesaţi de fenomenul război au nevoie de o
astfel de abordare care să actualizeze şi să aprofundeze
dezbaterile, teoriile şi ipotezele în domeniul determinărilor
strategice ale războiului prezentului, dar mai ales ale războiului
17
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
viitorului, cu toate formele lui de manifestare, şi să faciliteze
astfel actul cunoaşterii şi acţiunii eficiente.
Cei care vor avea curiozitatea şi răbdarea să citească acest
volum vor găsi, în paginile sale, reflecţii, judecăţi explicative şi
apreciative şi predicţii asupra interdeterminărilor privind
viitorul războiului şi al strategiei militare, un sistem de
proiecţie, pe coordonate noi, a acţiunii militare moderne, o
actualizare a raportului strategie-război şi a celorlalte
interdependenţe care se creează la nivel politico-militar şi
strategic.
18
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
CAPITOLUL 1
FENOMENOLOGIA RĂZBOIULUI. EVOLUŢIE ŞI INVOLUŢIE
25
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Desigur, pierderile forţelor rebele, ale forţelor care se
opun stabilizării şi democratizării Irakului sunt de zeci de ori
mai mari. Dar se pare că nu contează… Întrebarea, totuşi,
persistă: Ce fel de război se duce în Irak? Este acelaşi cu
războaiele din secolul al XIX-lea şi din secolul al XX-lea dintre
forţele coloniale şi forţele care se opuneau colonizării, dintre
forţele puterilor coloniale şi forţele insurgente? Desigur, nu este
acelaşi. Aici este vorba de cu totul altceva. Obiectivul politic al
războiului din Irak nu pare a fi şi nu este cucerirea teritoriului
acestuia, ci stabilizarea zonei, controlul resurselor energetice,
lichidarea oricărui posibil punct de sprijin pentru reţelele
teroriste şi prevenirea escaladării tensiunilor de falie în spectrul
economic şi civilizaţional.
Şi chiar dacă esenţa războiului nu s-a schimbat nici în
cazul confruntării din Irak, fizionomia lui este oarecum diferită
de cea a războaielor din trecut. În primul rând, acest război se
prezintă ca un timp de confruntare prin care o mare putere, în
jurul căreia se constituie o comunitate internaţională, înlătură
un regim politic dictatorial şi impune un anumit tip de
comportament. Este un război care s-a desfăşurat şi se
desfăşoară în văzul lumii. Desigur, există raţiuni care nu au
apărut pe ecrane, în marile jurnale sau în conferinţele de presă
desfăşurate cu regularitate de ambele părţi. Dar acest război a
fost şi este prezent în fiecare zi pe ecranele televizoarelor din
toată lumea. De o parte, se află forţele unei coaliţii, de cealaltă
parte, gherilele irakiene. S-a instalat un guvern irakian, care va
lua decizii în ceea ce priveşte drumul democratic al Irakului,
dar situaţia este mult prea complexă pentru a se putea desprinde
concluzii finale.
Există însă câteva certitudini. Una dintre acestea este
aceea că războiul rămâne şi în continuare ceea ce a fost el
dintotdeauna: un instrument al politicii.
26
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Mutaţiile produse în sfera politicului nu au schimbat şi nu
schimbă esenţa războiului – impunerea voinţei prin intermediul
forţei –, dar complică raporturile care se creează în sistemul
justificării violenţei. Există deja sincope în configurarea voinţei
politice.
Acestea sunt cauzate de discrepanţa intereselor şi, deci, a
determinărilor. Raţiunile pentru care unele ţări s-au opus
intervenţiei armate în Irak nu au avut în vedere Irakul, ci
dinamica intereselor, fizionomia configurării şi construcţiei
mediului de securitate în această zonă importantă a lumii.
S-au evocat, în faţa Consiliului de Securitate al ONU, în
sprijinul războiului, într-un raport intitulat „Un deceniu de
ameninţări şi provocări“, şapte argumente, dintre care trei sunt
foarte importante: nerespectarea rezoluţiilor Naţiunilor Unite;
deţinerea armelor de distrugere în masă şi a rachetelor balistice
sau căutarea de a deţine astfel de mijloace; violarea drepturilor
omului (execuţii după o judecare sumară, violuri, torturi).
Celelalte patru argumente se referă la: terorism8; prizonieri de
război; bunuri confiscate în timpul invaziei din Kuweit
(material militar şi obiecte de artă); deturnarea programului
„Petrol contra hrană“.
Argumentele sunt, după părerea noastră, puţin importante
în cazul acestui conflict. Cel mult, ele pot justifica, în faţa
opiniei publice, realizarea coaliţiei împotriva regimului lui
Saddam Hussein şi atacarea armatei acestuia cu o forţă de
300.000 de oameni, aplicând, pentru prima dată, un concept
strategic nou, cel al Războiului bazat pe Reţea. Importantă este
evoluţia situaţiei strategice generale şi din zonă spre conflict.
40
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Până la un punct, aşa cum afirmă Ioan Iacob 14 putem
împinge limitele prin aplicarea noilor descoperiri tehnologice
sau teoretice, dar tot nu putem scăpa de intractabilitate, deşi
unele probleme par să fie uşor de controlat. Unele, nu toate. Şi,
în orice caz, nu cele mai dificile. Dar, chiar şi acelea nu pot fi
controlate decât într-o anumită măsură, adică în elementele
(constantele) care menţin o anumită stabilitate şi continuitate
sistemului pe care-l modelează şi îl definesc. Dincolo de aceste
aspecte, intervin însă numeroasele variabile care depind atât de
condiţiile iniţiale, cât şi de comportamentul sistemului în
bifurcaţii. Fenomenele meteorologice constituie exemplul cel
mai potrivit. Ele evoluează haotic, putând fi prevăzute numai
până la un punct. Până acum câţiva ani, meteorologii puteau
face o prognoză destul de acceptabilă pentru ziua următoare,
dar totul devenea speculativ în cazul prognozei pe o perioadă
mai mare. Edward Lorenz, introducând datele în calculator, a
constat că au apărut două formaţii care evoluau într-un mod
curios. Era în 1963. Ecuaţiile folosite au primit denumirea de
atractorii Lorenz15. Prognozele meteo se fac, destul de precis,
pentru o perioadă de cinci zile. Peste această perioadă, oricât de
performante ar fi calculatoarele, prognozele nu mai pot fi
precise. Întrucât intervine ceea ce se numeşte comportamentul
sistemelor în bifurcaţii, adică haosul. După această perioadă, îşi
face loc o dezordine în vederea unei noi ordini, ceea ce
determină alt comportament, dar care nu poate fi privit şi tratat
în afara condiţiilor iniţiale. Gleick, în celebra sa lucrare „Teoria
haosului“16, vorbeşte de aşa-numitul „efect de fluture“, arătând
14 Agora/editori/iiacob.html
15 dx/dt = 10y – 10 x; dy/dt = xy + 28x – y; dy/dt = xy – 8/3y.
16 James Gleick, LA THÉORIE DU CHAOS. VERS UNE NOUVELLE
SCIENCE, Champs Flammarion
41
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
sugestiv că, dacă un fluture bate din aripi la Beijing, s-ar putea
ca, peste o lună, să aibă loc o furtună pe ţărmurile Americii.
Relaţia de cauzalitate dintre fâlfâirile aripilor unui fluture şi
furtuna din Pacific este foarte greu de stabilit. Ar trebui mers
pe firul apei în sus şi luate în răspăr toate bifurcaţiile. Acest
lucru este imposibil. De unde rezultă că şi prevederea cu
precizie a viitorului este dificilă, dacă nu chiar imposibilă. De
aici nu rezultă că nu putem avea o imagine asupra viitorului, ci
doar imposibilitatea prevederii ei cu precizie.
Acestei teorii se supune şi războiul, atât în ceea ce
priveşte evoluţia cauzelor, cât şi a efectelor. Folosirea teoriei
haosului oferă o mai bună înţelegere a complexităţii
fenomenului război şi a graniţelor până la care ne putem
extinde în evaluarea lui. Războiul viitorului nu este deci un dat,
adică un fenomen pe care îl putem cunoaşte în toate detaliile
sale, ci unul difuz, greu de evaluat şi, de aceea, trebuie să
punem totdeauna, cum o facem de atâta vreme, răul înainte…
42
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Despre legile sau legităţile războiului se vorbeşte, în
general, puţin. Pentru că războiul este un fenomen social-
politic, un mijloc al politicii şi se supune, deci, legilor
societăţii, ale politicii. Totuşi, există şi legi obiective ale
războiului, care configurează acest fenomen, această realitate,
care-i dau coerenţă şi legitimitate. Acestea sunt:
1. legea concordanţei dintre scopul politic, forţe,
mijloace, resurse şi obiective;
2. legea integralităţii, adică a unităţii şi
complementarităţii acţiunilor;
3. legea dependenţei războiului de potenţial;
4. legea incompatibilităţii voinţelor, care duce
totdeauna la conflict;
5. legea flexibilităţii şi interdependenţelor active.
Dacă primele patru legi sunt, în general, foarte clare
pentru toată lumea, legea flexibilităţii şi a interdependenţelor
active ni se pare a fi deosebit de interesantă. Ea determină şi
explică, în mare măsură, complexitatea războiului, flexibilitatea
şi intercondiţionarea doctrinelor, numeroasele lui meandre,
faţete şi forme de exprimare – de la cele informaţionale la cele
economice, de la cele ale ameninţării cu forţa la mijloacele
războiului mediatic şi psihologic, de la descurajare la agresiune,
de la embargo la gherilă şi, în final, la lupta armată propriu-zisă
–, uşurinţa cu care se trece de la o formă la alta, diversitatea
opiniilor şi atitudinilor, intensitatea extrem de ridicată a
tensiunilor, frecvenţa mare a blocajelor strategice,
complexitatea teoriei şi ştiinţei războiului şi marea diversitate a
practicilor acestuia.
Principiile sunt etaloane, sunt repere importante ale
acţiunii, inclusiv ale acţiunii militare, ale pregătirii şi
desfăşurării oricărei acţiuni, în virtutea şi în sensul legilor
enunţate mai sus. În acelaşi timp, ele sunt jaloane pentru
43
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
decidentul politic, structuri de rezistenţă, limite specifice pe
care trebuie să le respecte sau de care trebuie să ţină seama o
astfel de decizie. Ele nu pot fi ignorate. Alternativa la principii
este hazardul. Războiul hazardului este război al iraţionalului,
al dezastrului. Un astfel de război nu a existat niciodată şi,
probabil, nu va exista vreodată. „Principiile războiului
reprezintă elementele şi tezele fundamentale prin care se
concretizează legităţile războiului, normele directoare şi ideile
izvorâte din acestea, cerinţele şi condiţiile organizării şi
desfăşurării acţiunilor de natură diferită de război. Ele stau la
baza războiului, determină desfăşurarea şi deznodământul
acestuia.“17
Războiul este, cum bine se ştie, o continuare a politicii
prin alte mijloace (politice, economice, culturale,
informaţionale, diplomatice, morale, tehnice, ştiinţifice şi
militare) şi are cel puţin cinci dimensiuni complementare, care
se condiţionează reciproc şi dau flexibilitatea şi integralitatea
acţiunilor: continuitatea; simetria, disimetria, asimetria şi
violenţa.
Confruntarea continuă (războiul continuu) este, în fapt,
ultima expresie a fazei competiţionale – faza ireconciliantă –
din toate domeniile şi prin toate mijloacele (economice,
politice, informaţionale, sociale, militare etc.). Se pare că o
astfel de fază nu este accidentală, nu este benevolă sau
voluntară, ci face parte din întreg, din sistem.
Războiul nu trebuie luat, analizat şi înţeles doar ca o
confruntare armată, ca o luptă armată; el este angajare
totdeauna complexă, într-o confruntare complexă, al cărei ultim
48
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Principiul integralităţii devine esenţial în societatea
modernă. El se manifestă nu numai în război, ci în întregul
ansamblu al vieţii economic-sociale. El începe cu integralitatea
informaţională şi se continuă cu cea economică şi culturală.
Societatea politică se fundamentează pe acest spaţiu integral
deschis, pe acest sistem integral deschis, este o componentă
decizională importantă a lui, care trebuie să fie perfect integrată
în el şi, de aceea, toate deciziile pe care le ia reflectă, exprimă,
servesc şi consolidează această caracteristică fundamentală.
Războiul viitorului – adică războiul societăţii de tip
informaţional – este un război complex şi, în acelaşi timp,
unitar, care tinde spre integralitate. El se manifestă, în primul
rând, prin angajarea întregii societăţi, prin participarea
societăţii, într-o manieră integrală, la efortul de război,
indiferent care ar fi forma sau formele de desfăşurare a
acestuia.
Noul tip de război – războiul integral sau războiul
continuu – este modelat de un sistem de strategii integrale, în
care componentele politice, economice, sociale, culturale,
morale, informaţionale şi militare ale strategiei (politice,
economice, informaţionale, culturale şi militare) se
intercondiţionează reciproc, se integrează adică în acelaşi
sistem, care este un sistem de sisteme.
Principiul concentrării se referă la capacitatea societăţii
de a concentra informaţia, forţele, mijloacele şi resursele la
momentul oportun şi în spaţiul voit, pentru realizarea scopurilor
şi obiectivelor războiului. Acest principiu nu acţionează în mod
izolat, ci în strânsă coeziune cu toate celelalte principii, fiind
nemijlocit legat de cel al integralităţii şi, mai ales, de cel al
flexibilităţii, cu care se află în permanenţă într-o relaţie de
completitudine.
49
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Principiul flexibilităţii se defineşte pe disponibilitatea
societăţii de a opta pentru varianta cea mai avantajoasă, de a
trece cu uşurinţă de la o acţiune la altă acţiune, de la o opţiune
la altă opţiune, de a realiza scopurile şi obiectivele războiului
nu prin acţiuni limitate şi rigide, ci prin complexe de acţiuni –
politice, diplomatice, economice, sociale, culturale,
informaţionale, militare etc. –, în funcţie de condiţiile concrete
şi de variaţia condiţiilor iniţiale.
Principiul adaptabilităţii este strâns legat de cel al
flexibilităţii. Nu există adaptabilitate fără flexibilitate. Aceste
două principii sunt, pe de o parte, rezultante ale integralităţii
sociale, economice, informaţionale şi militare şi, pe de altă
parte, un factor al mobilităţii societăţii, definită pe capacitatea
societăţii, a entităţii respective (stat, alianţă, uniune de state
etc.) de a evolua, într-un sistem dinamic complex, în sensul pe
care-l configurează o legitate socială şi universală.
Principiul flexibilităţii şi cel al adaptabilităţii, deşi nu
sunt noi, se reconfigurează într-o manieră nouă, datorită, în
primul rând, globalizării informaţiei şi economiei şi, în aceeaşi
măsură, accentuării decalajelor economice, tehnologice şi
informaţionale şi recrudescenţei vulnerabilităţilor şi
ameninţărilor asimetrice. Principiul adaptabilităţii împreună cu
cel al flexibilităţii şi cu cel al integralităţii modelează războiul
continuu.
Principiul prevenţiei are mai multe forme de exprimare
şi de materializare şi se concretizează în:
● recurgerea la modalităţi non-violente politice,
diplomatice şi de altă natură pentru rezolvarea diferendului;
● folosirea presiunilor politice, economice şi militare;
● embargo-ul, boicotul şi blocada;
● îndiguirea (politică, diplomatică, economică şi
militară);
50
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● ameninţarea cu folosirea forţei;
● acţiunea militară demonstrativă;
● lovitura preventivă.
Principiul descurajării îşi are originea în antichitate.
Aproape întreaga scriere a lui Sun Tzî privind Arta războiului
se referă la folosirea unor modalităţi care să descurajeze
confruntarea armată propriu-zisă şi să asigure realizarea
scopurilor şi obiectivelor războiului fără o angajare militară
directă. Întregul Ev Mediu se bazează pe stratageme, strategii şi
politici disuasive. Odată cu apariţia armelor de distrugere în
masă, a tehnologiilor înalte şi a tehnologiei informaţiei, se pare
că filosofia războiului începe să fie dominată de acest principiu.
De aici nu rezultă că factorii de descurajare sunt atât de
importanţi, încât războiul devine, practic, imposibil, aşa cum s-
a spus de nenumărate ori, ci doar faptul că, în noile condiţii,
unele forme de desfăşurare a războiului reculează, în timp ce
altele proliferează. Între cele care proliferează se situează:
războiul de joasă intensitate, războiul psihologic şi cel
informaţional, războiul mediatic, terorismul, războiul împotriva
terorismului, care este o formă a războiului continuu şi războiul
bazat pe reţea şi, în general războaiele disimetrice şi asimetrice.
Principiul sustenabilităţii acţionează din momentul în
care s-a pus acut problema completării şi înlocuirii efectivelor
angajate în teatru şi asigurării, timp îndelungat, a resurselor
necesare confruntării. A devenit foarte clar că un război
presupune consumuri foarte mari şi, deci, capacitatea de a fi
susţinut din toate punctele de vedere şi toate palierele: politice,
diplomatice, financiare, economice, high tech, IT. Având în
vedere acest principiu, se pare că ţările capabile să susţină
singure, individual, un război sunt din ce în ce mai puţine.
Principiul moralităţii a fost, în toate timpurile, şi a
rămas, pentru toate timpurile prezente şi, probabil, viitoare,
51
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
unul dintre cele mai importante principii ale războiului. Numai
că moralitatea războiului nu a avut, nu are şi, posibil, nu va
avea nici în viitor pretutindeni aceeaşi semnificaţie. În timp ce,
pentru unii, anumite forme ale acţiunilor militare violente
reprezintă acte de eroism, pentru alţii pot fi considerate crime.
Fără aceste reprezentări – care reflectă nu numai meandre ale
voinţei politice, ci şi realităţi indubitabile ale unor percepţii şi
convingeri –, războiul nu şi-ar mai avea suportul său moral şi
psihologic. Unele organizaţii palestiniene, spre exemplu,
consideră atacurile sinucigaşe împotriva israelienilor fapte de
eroism, absolut necesare în situaţii-limită pentru apărarea fiinţei
naţionale. Însă, israelienii şi lumea civilizată consideră aceste
atacuri ca abominabile acte de terorism şi chiar crime împotriva
umanităţii. Moralitatea, ca şi imoralitatea războaielor, va
îmbrăca, totdeauna, întregul spectru de evaluări între da şi nu,
între bine şi rău, între posibil şi imposibil, între eroism şi crimă.
Principiul valorii se constituie într-un suport solid şi, în
acelaşi timp, într-un cadru foarte larg pentru toate celelalte
principii. Sistemul de valori reprezintă acumulări îndelungate,
confirmate de timp şi de acţiuni, şi arată treapta de civilizaţie pe
care se află societatea respectivă. Între sistemul de valori şi
filosofia războiului există legături mediate. Valorile nu justifică
şi nu susţin războiul. Pe suportul lor se configurează însă sensul
evoluţiei sociale, se construiesc interesele şi politicile care le
exprimă şi le impun. Nolens, volens, valorile reprezintă, totuşi,
coordonate sau limite ale războiului. Ieşirea din spaţiul lor, mai
exact, din spiritul lor poate să ducă la grave perturbaţii de tipul
celor produse naţiunii germane în timpul şi în urma celui de al
doilea război mondial. Deşi cel de al doilea război mondial nu
poate fi încă judecat în mod obiectiv, este clar (cel puţin, până
în acest moment al cunoaşterii) că nu din filosofia clasică
germană sau din sturm und drang a apărut politica nazistă.
52
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Hitler nu este un produs al marii culturi germane, ci unul de la
periferia acesteia, mai exact, unul dintre efectele secundare ale
acesteia sau dintre efectele de falie. Totuşi, fără un sistem de
valori precum cele germane, fără calităţile şi capacităţile
excepţionale ale acestei naţiuni, fără spiritul german, fără un
sistem de principii bine conturat şi aplicat cu rigoare, nu ar fi
fost posibilă o asemenea mobilizare a forţelor care să permită
pregătirea şi declanşarea celui de al doilea război mondial şi
chiar cucerirea şi menţinerea, în primii ani, a iniţiativei
strategice. Este însă foarte clar că marea cultură germană,
asociată cu cea franceză, formează astăzi un nucleu european
extrem de puternic al unui sistem de valori de care trebuie să se
ţină seama, atât în configurarea războiului viitorului, cât şi în
construcţia unităţii continentului. Statele Unite ale Americii
aduc noi elemente în ceea ce priveşte războiul. Acest lucru este
impus de trecerea de la societatea de tip industrial şi post-
industrial la societatea de tip informaţional şi de rolul deosebit
al SUA în această etapă a globalizării. Americanii au dezvoltat
câteva concepte remarcabile, atât în ceea ce priveşte analiza şi
configurarea războiului (războiul de joasă intensitate, de
intensitate medie şi de mare intensitate, războiul regional,
războiul continuu, războiul bazat pe reţea), cât şi în ceea ce
priveşte principiile de pregătire şi desfăşurare a acestuia
(principiul high tech, principiul IT, principiul acţiunii rapide,
principiul reţelei), care, practic, au revoluţionat sau sunt pe cale
de a revoluţiona arta militară.
Între principiile şi imperativele războiului se stabilesc
raporturi de corespondenţă, de condiţionare, în sensul că
imperativele nu pot depăşi sfera principiilor (ele se
fundamentează, de altfel, pe aceste principii, iar principiile se
aplică tocmai în scopul realizării imperativelor războiului).
Aceste imperative generale sunt:
53
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● impunerea voinţei politice asupra inamicului;
● descurajarea acţiunilor adverse;
● cucerirea şi menţinerea iniţiativei strategice;
● dominarea teatrului sau teatrelor de operaţii;
● nimicirea forţelor armate inamice sau punerea lor
în imposibilitatea de a acţiona eficient;
● anihilarea focarelor de criză şi descurajarea şi
prevenirea proliferării acţiunilor armate violente;
● impunerea păcii;
● obţinerea avantajelor (politice, economice,
geografice, strategice etc.) propuse;
● menţinerea păcii.
Adesea, imperativele domină principiile, în sensul că un
război trebuie să rezolve o situaţie de criză, să deblocheze adică
o situaţie strategică. Odinioară, războiul – în forma acţiunii
armate – era mult mai la îndemână decât azi. În epoca modernă,
el devine din ce în ce mai mult un instrument extrem de delicat
şi de riscant al politicii – îndeosebi al politicii de forţă –, care se
manifestă mai ales sub formele neclasice, neconvenţionale
(informaţionale, psihologice, economice şi asimetrice) şi care
apelează la tehnologii de vârf. Există însă şi numeroase opinii
care tratează războiul ca pe un sfârşit sau ca pe un eşec al
politicii.
Confruntarea simetrică constă în acţiunea a două
entităţi armate asemănătoare (dar nu identice) ca organizare,
fizionomie, doctrină şi mod de acţiune. Acest tip de confruntare
a fost specific epocilor anterioare, îndeosebi epocii moderne şi
celei contemporane. Este o confruntare specifică perioadei
aşezate a civilizaţiei umane, când entităţile statale sunt
constituite, iar războiul se duce între forţe faţă în faţă, care, în
principiu, se cunosc. Surprinderea se realizează mai ales prin
informaţie şi prin originalitatea strategiilor operaţionale.
54
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Lucrarea Arta războiului a lui Sun Tzî, ca şi Codul lui
Hammurappi sau Arthashastra a indianului Korilya au fost
scrise în astfel de perioade. De asemenea, primul şi cel de al
doilea război mondial, cu toate marile surprinderi strategice
realizate în teatre – folosirea rachetelor V-1 şi V-2 de către
armata germană, introducerea în bătălie, de către sovietici, în
pregătirea de foc, a aruncătorului de proiectile reactive
„Katiuşa“, atacurile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki –, ca
şi majoritatea războaielor frontaliere, sunt războaie bazate pe
confruntarea simetrică. Întreaga perioadă a Războiului Rece se
caracterizează printr-o simetrie a politicilor şi strategiilor de
descurajare nucleară reciprocă.
Confruntarea disimetrică, non-simetrică sau
disproporţionată este o confruntare între forţe
disproporţionate şi deosebite între ele, atât ca organizare,
înzestrare, tehnologie, cât şi ca potenţial, doctrină şi mod de
întrebuinţare. Ea a fost specifică războaielor coloniale şi a
reapărut după Războiul Rece, ca forme de impunere, prin forţă,
a voinţei asupra unor entităţi dictatoriale, antidemocratice,
generatoare de tensiuni, crize, conflicte şi terorism.
Războiul din 1991 şi cel din 2003 dintre coaliţia
internaţională, condusă de SUA, şi armata condusă de Saddam
Hussein, ca şi intervenţia în Afghanistan şi bombardarea
Iugoslaviei reprezintă expresia cea mai concludentă tipică a
acestui tip de confruntare. Ea se anunţa a fi specifică epocii de
gestionare a procesului de globalizare, urmărindu-se
descurajarea războiului frontalier, gestionarea crizelor şi
conflictelor, prevenirea confruntărilor violente şi asigurarea
punerii în operă a parteneriatelor strategice în vederea
reconstrucţiei ordinii mondiale, accesului la resurse şi
rezolvarea marilor probleme ale noilor falii ivite după încetarea
Războiului Rece şi spargerea bipolarităţii.
55
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Confruntarea asimetrică este o realitate accentuată a
epocii moderne, a vulnerabilităţilor şi ameninţărilor care sunt
un produs al decalajelor tehnologice uriaşe, a stării de haos
generată de bătălia pentru resurse şi pentru reconfigurarea
centrelor de putere. Asimetria este dată, în viziunea americană,
pe de o parte, de o axă a răului, din care fac parte ţări care
adăpostesc terorismul, care exploatează vulnerabilităţile
societăţilor moderne şi ameninţă cu proliferarea armelor de
distrugere în masă, care nu prezintă garanţii, în sensul că pot
controla violenţa, care se opun procesului de democratizare a
lumii şi de constituire a unei noi ordini mondiale şi, pe de altă
parte, de existenţa unui eşalon al ţărilor înalt tehnologizate, care
au responsabilităţi (sau îşi asumă responsabilităţi) în ceea ce
priveşte gestionarea crizelor şi menţinerea unui mediu de
securitate care să prevină confruntărilor armate majore. În timp
ce disimetria înseamnă, în principiu, disproporţie, asimetria
înseamnă exploatare reciprocă a efectelor disproporţionalităţii,
a vulnerabilităţilor şi slăbiciunilor şi proliferarea violenţei,
nesiguranţei şi instabilităţii. Asimetria este un produs al stării
de haos şi o generatoare a efectului stărilor de haos.
Confruntarea violentă poate fi identificată în cea mai
mare măsură cu lupta armată. Dar între confruntarea violentă şi
lupta armată nu trebuie pus semnul de egalitate. Confruntarea
violentă are o sferă mult mai largă decât cea a luptei armate.
Violenţa se poate manifesta şi prin alte mijloace, începând cu
cele politice şi continuând cu cele economice, mediatice,
psihologice şi informaţionale. Esenţa violenţei o constituie însă
folosirea armelor de toate genurile, inclusiv a celor de
distrugere în masă, a noilor arme, precum şi a unor mijloace
care extind confruntarea în ciberspaţiu.
Din păcate, violenţa nu s-a redus, nu şi-a diminuat aria de
manifestare şi nu a putut fi scoasă în afara civilizaţiei, a
56
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
societăţii şi a oamenilor. Dimpotrivă, ea s-a accentuat, deşi
principalele mijloace de distrugere în masă, ca şi cele mai
moderne sisteme de arme, nu se află la periferia lumii
civilizate, ci chiar în principalele nuclee ale civilizaţiei. S-a
creat chiar impresia că, după Războiul Rece, violenţa s-a
intensificat, că niciodată omenirea nu a cunoscut confruntări
mai acerbe şi mai teribile. François Caron analizează acest
aspect într-un studiu intitulat Noile războaie şi principiile
războiului20. El se referă îndeosebi la războaiele fratricide,
politice şi etnice de după 1991 din spaţiul iugoslav, dar nu
numai la acestea. Căderea comunismului ar fi declanşat un fel
de cutie a Pandorei, din care s-a derulat, cu pasiune, agresivitate
şi iraţionalitate, firul ucigător al unui ghem de conflicte ţinute
în frâu mai bine de patruzeci de ani, cu complicitatea tacită a
celor două superputeri.
Aceste războaie, oricât de violente şi de sângeroase ar fi
fost, nu s-au derulat totuşi în afara principiilor, cutumelor şi
regulilor cunoscute de zeci de ani. Este adevărat, nu au existat,
în mod expres, declaraţii de război sau decizii ale organismelor
internaţionale privind declanşarea acestora, dar beligeranţii s-au
înfruntat, în general, în limitele obiceiurilor războiului şi ale
luptei armate, chiar dacă, aparent, nu au respectat nici o regulă.
Juriştii, teologii, teoreticienii şi oamenii politici găsiseră,
justificaseră şi decretaseră trei condiţii esenţiale ale războiului
drept: justeţea scopului, justeţea cauzei şi justeţea intenţiei. Cu
alte cuvinte, un război, pentru a fi just, trebuie să aibă la bază
un scop just, o cauză dreaptă şi o intenţie justă. Autorul îl
60
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
scopul de a-l readuce pe adversar la masa negocierilor şi a
obţine, în urma războiului, maximum de avantaje posibile.
Noţiunile sunt însă înţelese diferit, iar Charta Naţiunilor
Unite nu defineşte toţi termenii pe care-i foloseşte. Nu-l
defineşte exact nici măcar pe cel de popor. De unde rezultă
posibilitatea arbitrariului în relaţiile internaţionale, deci de
folosire a războiului nu ca ultima soluţie, ca ultima ratio, ci în
funcţie de interese şi nu de urgenţe sau de blocajul unei situaţii
strategice, şi el foarte relativ.
A scoate războiul din sfera interesului înseamnă a-l
scoate din sfera politicii, ceea ce este un non-sens. Soluţia
prevenirii sau excluderii războiului, văzută de Kant, părea
aceea a unui stat cosmopolit universal. Globalizarea de azi nu
este altceva decât o altă modalitate de a încerca realizarea unui
astfel de „stat“, cel puţin în componentele sale economice,
politice, informaţionale şi financiare. Într-o viziune extrem de
simplificată, s-ar părea că globalizarea face caduc războiul, îl
scoate în afara politicii de interes şi de confruntare, exact aşa
cum gândea filosoful din Königsberg. Este vorba, se înţelege,
de războiul dintre două entităţi statale, stabile şi în expansiune,
adică de războiul frontalier.
Se pare că tot mai multă lume consideră azi că
suveranitatea este principala cauză a războaielor şi că
renunţarea la ea sau diminuarea acesteia ar însemna reducerea
suportului cauzelor violenţei. Avem însă monumentala operă a
lui Soljeniţân care pledează pentru identitatea şi suveranitatea
naţiunii, pentru puterea statului23. El a scris numeroase studii şi
FORMULAREA REFORMULAREA
PRINCIPIILOR RELAŢIEI PRINCIPIILOR RELAŢIEI
POLITIC-MILITAR ÎN POLITIC-MILITAR ÎN
VIZIUNEA VIZIUNEA
DETERMINISMULUI DETERMINISMULUI
MECANIC DINAMIC COMPLEX
Principiul autorităţii
Principiul voinţei democratice
suveranului
Principiul subordonării Principiul rolului prioritar al
obiectivului militar de către deciziei politice democratice,
75
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
obiectivul politic expertizată de factorul militar
Principiul concomitenţei Principiul interdeterminării
realizării obiectivului militar complexe, dinamice, în care
şi a celui politic ale războiului recurgerea la război reprezintă
(principiul simultaneităţii) ultima soluţie politică
Principiul dreptului forţei Principiul forţei dreptului
Principiul faptului împlinit Principiul prevenţiei
76
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
responsabile de ceea ce se petrece pe planetă, de soluţionarea
complicatei ecuaţii pace-război.
În consecinţă, pentru a evalua o soluţie militară în
războiul viitorului, se pun câteva întrebări de mare actualitate
privind politica, războaiele, conflictele armate, recrudescenţa
violenţei şi principiile care le guvernează: Prin aşa-zisul război
continuu, s-a schimbat sau se va schimba oare natura
războiului? Politica de stat, adică interesul de stat şi politica
internaţională se află într-o relaţie de completitudine, de
subordonare, de influenţare reciprocă, de colaborare sau se
exclud reciproc? A fost sau va fi înlocuit războiul, ca formă a
acţiunii umane reglementată internaţional, ca instrument al
politicii, cu acţiunea violentă, intempestivă şi arbitrară? Care
sunt cauzele proliferării violenţei şi cum pot fi ele eradicate?
Cine anume proliferează violenţa? Cine o controlează? Cine o
stăpâneşte? Care este rolul militarilor şi armatelor în
gestionarea violenţei?
80
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● concordanţa dintre natura ameninţării şi
fizionomia ripostei;
● concordanţa dintre scopuri, forţe, mijloace şi
obiective;
● raportul de forţe;
● simplitatea.
Principiile care stau la baza politicii structurii forţelor şi
mijloacelor necesare războiului sunt următoarele:
● principiul capacităţii;
● principiul cauzalităţii;
● principiul unităţii;
● principiul unităţii conducerii;
● principiul integralităţii;
● principiul concentrării;
● principiul flexibilităţii;
● principiul adaptabilităţii;
● principiul valorii.
Toate aceste principii (care se înscriu în grila principiilor
generale ale războiului) asigură materializarea, într-un anume
fel, a conceptului politic privind structura de forţe.
Forţele nu se pot constitui în afara capacităţilor
financiare, economice, culturale, demografice şi tehnologice,
fără să se ţină seama de reglementările internaţionale, de legile
războiului, de nivelul celorlalte forţe, de vulnerabilităţi, riscuri,
ameninţări etc. Nerespectarea principiului unităţii, spre
exemplu, respectiv a principiului unităţii conducerii politice şi
strategice poate duce la apariţia unor situaţii extrem de delicate,
care să opună structurile de forţe şi să genereze confruntări
între acestea şi chiar război civil. Ceea ce s-a întâmplat în
decembrie 1989 în România privind problemele grave de
discontinuitate şi diversiune în conducerea forţelor armate
reprezintă un exemplu în acest sens.
81
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
În filosofia şi fizionomia actualelor şi viitoarelor structuri
de forţe se manifestă următoarele realităţi şi tendinţe:
● capacitatea de a participa la un război continuu;
● profesionalizarea;
● specializarea;
● distribuirea rolurilor;
● robotizarea;
● capacitatea de folosire a structurilor şi acţiunilor
bazate pe reţea;
● capacitatea şi predominanţa high tech şi IT;
● acţiunea (reacţia) rapidă;
● capacitatea de a se constitui şi acţiona în cadrul
unor structuri şi funcţiuni de alianţă şi coaliţie;
● integrarea şi integralitatea;
● adaptabilitatea la acţiuni şi reacţii asimetrice.
1.5.1.2. Acţiuni
Acţiunile sunt, de fapt, cele care impun şi chiar creează
tipologia structurilor. De-a lungul timpurilor, ele au evoluat de
la înfruntarea directă, între două armate, într-o singură bătălie
decisivă – care avea, adesea, mai ales în Evul Mediu, alura unei
competiţii sportive –, la campanii militare şi acţiuni complexe,
desfăşurate timp îndelungat, pe spaţii imense, pe mai multe
teatre de operaţii şi, de aici, la complexe de acţiuni
informaţionale, politice, diplomatice, economice şi, în ultimă
instanţă, militare. Această ultimă configuraţie este cea a unui
însoţitor permanent şi necesar al societăţii omeneşti pe care-l
putem numi război continuu. El este confruntare dusă la limite,
prin toate mijloacele posibile, pentru fiecare etapă fiind
selectate cele mai eficiente, pe criteriul costuri – efecte.
82
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
De-a lungul timpului, s-a încercat, prin numeroase
tratate, convenţii şi acorduri, îngrădirea, războiului (ca luptă
armată) şi promovarea dialogului, a relaţiilor bazate pe
respectul suveranităţii şi integrităţii teritoriale, pe neamestecul
în treburile interne ale statelor etc. Aceste principii n-au dus la
înlăturarea sau prevenirea războiului, ci doar la instituirea, prin
acord internaţional (la care nu au aderat însă toate statele) a
unor limite. Între acestea se situează:
● interzicerea folosirii forţei sau ameninţarea cu forţa în
rezolvarea diferendelor;
● scoaterea războiului de agresiune în afara legii;
● limitarea sau interzicerea experimentelor nucleare;
● interzicerea armamentului chimic;
● interzicerea minelor antipersonal;
● interzicerea folosirii cartuşelor explosive etc.
Aceste reglementări – şi multe altele – au fost şi sunt
menite să ţină fenomenul război sub control, să limiteze la
maximum folosirea mijloacelor de distrugere şi de mutilare a
fiinţei omeneşti. În doctrina americană, predomină încă un
concept permis de superioritatea tehnologică – cel al pierderilor
zero, sau al limitării acestora la minim –, dar nu oricine îşi
poate permite acest lucru. Acest concept – pierderi zero,
limitarea la maximum a pierderilor umane şi a efectelor
colaterale – nu arată nici pe departe „generozitatea“ războiului,
respectul comunităţii internaţionale, al marilor puteri, al
actorilor sau beligeranţilor faţă de fiinţa umană. El este impus
de noua configuraţie a războiului în care nu pierderile umane
sunt importante, ci realizarea obiectivului politic, adică
impunerea voinţei asupra adversarului. Acesta este un concept
universal, un concept permanent care a planat dintotdeauna
asupra războiului. Odinioară pierderile materiale şi umane erau
cele care duceau la victorie sau la înfrângere, adică la obţinerea
83
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
acelei dominanţe strategice care permitea dictatul, impunerea
forţei. Acum dominanţa strategică este definită pe tehnologie,
pe integralitate, pe economie, pe finanţe, pe forţe speciale şi pe
superioritatea IT. Aşa ar fi normal. Într-o societate în care
războiul se prezintă doar ca un mijloc, este firesc ca
predominanţa strategică să descurajeze aventurile de tot felul şi
să permită crearea şi menţinerea unei stări de securitate care să
protejeze fiinţa umană.
Numai că nu toată lumea este de acord cu această ordine,
cu aceste principii, cu această dominanţă sau predominanţă
strategică dată de putere, finanţe, tehnologie, alianţă şi
globalizare. Reacţia la această soluţie, la această realitate, la
aceste tendinţe este cât se poate de diversificată, de virulentă şi
de violentă. Vârful de lance îl constituie terorismul. Acesta este
un război continuu, un război mozaic, în care singura regulă
constă în a lovi, a înspăimânta, a teroriza. De aceea, formele
clasice în care evoluau conceptele legate de războiul tradiţional,
de războiul între entităţi clar definite, cu beligeranţi
identificabili, au fost nevoite să facă loc şi unui alt concept –
războiul împotriva terorismului –, care este o formă a
războiului continuu şi care îşi caută încă filozofia, strategiile şi
modalităţile de desfăşurare.
Începutul secolului al XXI-lea este caracterizat de
recrudescenţa terorismului, acţiunilor şi ameninţărilor
asimetrice, de accentuarea disimetriilor şi creşterea
vulnerabilităţilor în ciberspaţiu, dar şi în societatea puternic
informatizată, de reconfigurarea şi adaptarea noilor structuri şi
noilor acţiuni ale statelor, coaliţiilor, alianţelor şi organismelor
internaţionale la noul mediu strategic.
Războiul împotriva terorismului a început prin acţiuni
clasice (bombardament, acţiuni ale forţelor speciale) contra
centrelor şi bazelor de antrenament, concomitent cu
84
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
intensificarea procedeelor şi procedurilor de cunoaştere şi
descoperire a reţelelor teroriste, a cauzelor şi mecanismelor
fenomenului şi, pe această bază, de eradicare şi prevenire a
oricăror forme de manifestare. Este un proces extrem de
complex, întrucât terorismul, traficul de droguri, crima
organizată, criminalitatea economico-financiară etc. nu sunt
doar forme de manifestare a răului planetei, ci şi efecte ale
evoluţiei societăţii omeneşti, fenomene de falie, împotriva
cărora nu se poate acţiona doar cu bombardiere, portavioane şi
tancuri.
Bombardierele strategice, portavioanele, rachetele,
tancurile şi, în general, sistemele performante de arme asigură
însă acea dominanţă strategică globală sau regională, care se
constituie într-un garant al mediului de securitate (bazat încă pe
forţă, pe ameninţare şi pe descurajare) şi într-un suport al
oricărei acţiuni.
89
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Acţiunile de acest tip nu se înscriu, de fapt, în afara
războiului continuu, ci, dimpotrivă, tocmai ele sunt cele care
dau caracterul continuu al războiului. Apelativul „altele decât
războiul“ sunt, în realitate, „altele decât bătălia, altele decât
lupta armată“. Şi în trecut, mai ales în Evul Mediu, dar şi în
Antichitate, dacă era posibil, lupta se dorea a fi evitată.
Acţiunile „altele decât războiul“, mai precis, acţiunile care nu
sunt confruntări armate violente, care nu apelează la mijloace
de distrugere a adversarului pot fi clasificate în cel puţin trei
categorii:
● acţiuni desfăşurate pe timpul războiului, din cauza
războiului, în folosul războiului sau împotriva
acestuia;
● acţiuni adiacente sau complementare războiului;
● acţiuni post-război sau post-conflict.
Din prima categorie fac parte toate acţiunile care însoţesc
războiul (protecţie civilă, adăpostire a populaţiei şi valorilor,
efectuarea unor lucrări în sprijinul frontului, producţia de
bunuri şi valori necesare frontului şi populaţiei, rechiziţii,
activităţile de Cruce Roşie, manifestări în favoarea sau
împotriva războiului, acţiuni diplomatice, informaţionale etc.).
Ele sunt un însoţitor permanent al războiului şi depind în mare
măsură de modul în care se desfăşoară acesta.
Din cea de a doua categorie fac parte, în general,
acţiunile şi activităţile administrative, de ordine, precum şi cele
care ţin de pregătirea rezervei, a infrastructurilor, acţiunile şi
activităţile pe linie de sănătate, cele politice interne şi
internaţionale, cele diplomatice etc.
Din cea de a treia categorie fac parte, în general, acţiunile
administrative, cele de organizare şi reorganizare a vieţii
economice şi sociale, de refacere a infrastructurilor, de lichidare
a urmărilor războiului, cele umanitare etc.
90
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Toate aceste acţiuni au următoarele caracteristici:
● sunt, într-o formă sau alta, legate de fenomenul
război;
● vizează reducerea impactului negativ pe care îl
are războiul asupra vieţii sociale, economice,
culturale şi morale;
● vizează protecţia şi folosirea adecvată a
resurselor;
● vizează protecţia patrimoniului;
● au un pronunţat caracter umanitar
Pornind de aici, putem desprinde concluzia că, în toate
împrejurările, aceste acţiuni sunt modelate de următoarele
principii:
● continuitatea;
● complementaritatea;
● protecţia;
● umanitatea;
● construcţia şi refacerea;
● solidaritatea;
● unitatea;
● diversitatea;
● simplitatea;
● eficienţa.
92
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
umane şi materiale, potenţial tehnologic etc.) şi fără strategii
asimetrice bine puse la punct, angajarea confruntării armate
(dar nu numai armate), în condiţiile decalajelor tehnologice
militare imense, înseamnă sinucidere curată.
Aproape orice război de pe lumea aceasta (chiar şi cele
punitive sau cele declanşate pentru… menţinerea păcii) au şi
obiective economice. În esenţa oricărei politici (iar războiul
este un mijloc al politicii) se află determinări economice.
În 1950, Paul Rassinier, sesizează, într-un articol intitulat
„Aux frontières de la désespérance" publicat în revista Défense
de l'Homme, nr. 26, noiembrie 1950, la pp. 13-17, frustrările
statului, atât în ceea ce priveşte deficitul bugetar, cât şi
condiţiile concrete în care evoluează economia, lipsită din ce în
ce mai mult de pieţe externe şi cu cele interne suprasaturate 27.
Este foarte posibil ca, în aceste condiţii, economia să apeleze la
presiuni de altă natură decât cele ale războiului economic
(politice, diplomatice, ale ameninţării cu forţa şi chiar la cele
militare), pentru a se impune şi a-şi realiza acel optim necesar.
Referindu-se la bătălia pentru Eurasia, Zbigniew
Brzezinski notează, în Marele eşichier, că geostrategia actuală
în Eurasia se sprijină pe cinci actori şi cinci pivoţi importanţi.
Cei cinci actori sunt: Rusia, China, India, Germania şi Franţa.
Cei cinci pivoţi sunt: Ucraina, Azerbaidjanul, Turcia, Iranul şi
Coreea de Sud.
Actorii geopolitici sunt cei care au capacitatea de a-şi
exercita influenţa dincolo de frontierele proprii, iar pivoţii
geostrategici sunt constituiţi din acele state care au o poziţie
importantă.
27 http://www.abbc.com/aaargh/fran/archRassi/prddh/prddh8.html.
93
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Toate aceste consideraţii vizează controlul resurselor şi
accesul la principalul foaier energetic al planetei care se află pe
acest continent.
Economia condiţionează complex filozofia şi fizionomia
războiului, atât direct, implicit, cât şi mediat, prin mijlocirea
politicii şi tehnologiei, pe următoarele coordonate:
♦ ca factor de potenţial;
♦ ca posibilitate de susţinere în teatru;
♦ ca potenţial financiar şi tehnologic;
♦ ca dinamică a unor proiecte viitoare de resurse şi
de potenţial;
♦ ca generator de concurenţă, tensiuni şi conflicte.
Aspectele economice au deci un rol important în
configurarea războaielor. Totuşi, în ultima parte a secolului al
XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea, se pare că
războaiele şi conflictele care s-au derulat în acest interval de
timp nu au avut o motivaţie economică (cel puţin, aparent), ci
una geostrategică sau preponderent politică, vizând îndeosebi
descurajarea crizelor şi conflictelor, modelarea unui mediu
stabil de securitate şi instaurarea unei noi ordini internaţionale.
Fukuyama scrie că „există şi alte aspecte ale motivaţiei
umane, care nu au nici o legătură cu economia şi în care îşi au
originea discontinuităţile istoriei – majoritatea războaielor,
erupţiile bruşte ale pasiunilor religioase, ideologice sau
naţionaliste, care au dus la fenomene ca Hitler şi Khomeini.“ 28
Totuşi, la o analiză profundă, se poate constata că, într-o formă
sau alta, factorul economic este prezent în determinarea
războiului.
95
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Pentru orice ţară, pentru orice entitate de pe lumea
aceasta, interesul (este vorba de interesul naţional general) se
prezintă, în principiu, astfel:
INTERESE NAŢIONALE
97
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
mondiale, adică un pilon în jurul căruia se poate structura sau
destructura filosofia războiului viitor.
101
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Aşadar, determinările culturale ale războiului, în
condiţiile integrării României şi celorlalte state din zonă în
NATO şi în Uniunea Europeană, se manifestă în acest univers
al conexiunilor reale şi obiective – actuale şi viitoare,
tradiţionale şi de factură nouă –, care configurează nu doar
deosebirile (adesea, în istorie, transfigurate pe nedrept în
opoziţii şi chiar în conflicte), ci şi aptitudinea integrativă
europeană, vocaţia de unitate şi universalitate, conştiinţa
responsabilităţii noii redimensionări a fenomenului război în
spaţiul european şi euro-atlantic, a noului concept politic,
democratic şi strategic, cerut de procesul de trecere de la
societatea de tip industrial şi post-industrial la societatea de tip
informaţional.
Aceste determinări culturale ale războiului, îndeosebi ale
războiului viitorului, ar putea fi analizate într-o perspectivă
care, în opinia noastră, trebuie să aibă în vedere:
♦ valorile istorice: istoria este depozitara unor
experienţe teribile, unor învăţăminte deosebit de importante în
ceea ce priveşte cultura războiului;
♦ valorile artistice: vocaţia artistică a fiecărei
naţiuni este parte necesară a mozaicului european, regional şi
universal, este armonizată cu cerinţele arealului de securitate
european şi mondial; războiul nu poate ignora uriaşele
acumulări în planul ştiinţei, artei şi culturii, al umanităţii şi
democraţiei, altminteri devine crimă împotriva valorilor
omenirii, împotriva omului şi patrimoniului umanităţii;
♦ valorile sociale: războiul nu poate fi
incompatibil cu valorile sociale ale entităţilor beligerante, ale
omenirii; valorile sociale se particularizează în funcţie de
exigenţele şi determinările spaţiului fiecărei ţări, dar ele sunt
totdeauna consonante cu cele europene şi euro-atlantice, cu cele
ale lumii întregi, sunt valori dinamice, al căror sens integrator şi
102
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
diriguitor îl reprezintă comunicarea socială, asimilarea şi
acomodarea structurilor de acţiune militară la aceste
coordonate;
♦ valorile politice: cele două componente ale
acestor valori - vocaţia politică a neamului şi voinţa politică –
se regăsesc integral în spaţiul determinării războiului, mai mult
decât oricare alte valori, întrucât sunt valori-suport şi valori-
resort care configurează cu precizie scopul, obiectivul şi
structura războiului;
♦ valorile ştiinţifice: oamenii de ştiinţă, sistemul
de învăţământ, economia şi acumulările în planul ştiinţei
asigură războiului coordonate realiste şi un potenţial intelectual
imens;
♦ valorile tehnologice: tehnologia asigură
războiului un suport teoretic, operaţional şi tehnic temeinic;
războiul viitorului va fi, fără îndoială, un război înalt
tehnologizat, definit pe un sistem de acţiuni complexe bazate pe
high tech şi IT;
♦ valorile militare: există o cultură strategică a
fiecărui spaţiu, a fiecărei entităţi socio-economice, politice,
culturale şi militare; există, deci, o cultură strategică europeană
şi, de asemenea, o cultură strategică euro-atlantică, deja
confirmată de timp, şi care se regăseşte în noul concept
strategic al Alianţei.
Determinările culturale ale principiilor războiului se
manifestă atât implicit, adică prin calitatea militarilor şi a
personalului care lucrează în instituţiile militare, în domeniul
apărării, cât şi prin instituţiile, organismele şi comunităţile
umane care pot întra în opoziţie sau în conflict. De fapt, în
spectrul cultural, care este dat de structura şi dinamica unui
sistem de valori, se realizează arhitectura culturală a legilor şi
principiilor războiului. Fără o astfel de determinare, care este
103
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
una de esenţă, de fundament, războiul (şi cu atât mai mult
războiul viitorului) nu este nici posibil, nici necesar, nici
eficient.
114
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● principiul controlului strategic al disensiunilor
interne;
● principiul ripostei categorice;
● principiul valorii.
Şcoala strategică arabă nu este nici unitară, nici flexibilă,
nici conciliantă. Dar asta nu înseamnă că nu există. Ea se
bazează pe un concept contradictoriu, uneori bizar, alteori
păstrător de mari valori
● principiul supunerii faţă de autoritate;
● principiul sacrificiului;
● principiul justiţiar;
● principiul inflexibilităţii, al intoleranţei;
● principiul moralităţii şi sacrului;
● principiul răzbunării;
● principiul acţiunii inteligente;
● principiul simplităţii.
Toate aceste principii dovedesc, deopotrivă, unitate şi
diversitate în planul filosofiei războiului. Unele dintre aceste
şcoli joacă un rol de avangardă – cum este şcoala americană de
strategie –, altele sunt mai conservatoare sau apelează la
procese complexe, adesea ascunse, de edificare a unui concept
filosofic ce prefigurează încă difuz, dar nu în linia clasică,
războiul viitorului.
Cu binoclul întors
116
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Tradiţionalul centralism este subminat de un proces
multiplu de redistribuire şi devoluţiune a puterii. Informaţia a
multiplicat centrele de putere informaţională în detrimentul
statului centralizat. Acesta (mai ales dacă nu este suficient de…
mare şi de puternic) nu mai poate controla aproape nimic;
rămâne cu buza umflată în faţa realităţilor care încep din ce în
ce mai mult să-l depăşească şi chiar să-l marginalizeze.
Împotriva lui, a statului de rând, se ridică tot felul de obstacole,
se pun tot felul de restricţii şi de exigenţe. Ordinatorul – cel
care se consideră pe drept sau pe nedrept principalul „vinovat“
al schimbărilor de azi şi de mâine – a bulversat toate
raporturile, începând cu cele economice şi continuând cu cele
ale puterii politice.
Totul a devenit o reţea imensă, puternic mondializată, de
comunicaţii, de utilităţi, de utilizări, de producţie şi de consum.
În numai zece ani, telefonia mobilă, transmiterea de date,
navigaţia prin satelit şi pe Internet, microproducţia au ajuns
deja lucruri obişnuite. Se pare că, în afara informaţiei, nimic nu
mai este foarte important.
Realitatea este însă cu totul alta. Marile canale de
comunicaţii depind de marile nuclee de stocare, prelucrare şi
difuzare a informaţiei, iar acestea, deşi concurente, se află din
ce în ce mai mult într-un fel de procesualitate organică. Adică,
nolens-volens, merg şi ele, toate, spre acelaşi destin al
dependenţei şi interdependenţei condiţionate sau
necondiţionate. Potrivit acestui concept al procesualităţii
mondiale organice – care este din ce în ce mai mult o realitate
–, lumea se globalizează şi se dezizolează. Dar, paradoxal, ea
continuă totuşi, pe ici pe colo, prin părţile care nu se văd, să se
enclavizeze. Informaţia anulează distanţele şi apropie oamenii,
accelerează diviziunea muncii şi caracterul cooperativ mondial
al producţiei, dar şi separă mai bine lucrurile. Acestea nu se
117
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
produc însă în favoarea tuturor. Ca de fiecare dată în istorie,
există profitori ai vremurilor şi păgubiţi ai vremuirilor.
Timpul actual este un timp al informaţiei, al proliferării
computerelor, al construirii, pentru prima oară în lume, a unei
mari reţele mondiale: Internet. Hipertextul, comutatoarele,
extractoarele şi navigatoarele fac posibilă explorarea,
exploatarea şi corelarea informaţiei în timp real. Această
corelare (a se citi influenţare) reaşează activitatea economică,
logistică, socială, culturală, precum şi actul comunicării în noi
coordonate, aşa cum au făcut-o, la timpul lor, drumurile
romane, calea ferată, avionul şi racheta spaţială. Kant definea
timpul şi spaţiul ca forme apriori ale sensibilităţii noastre.
Intuiţii sensibile, le zicea marele filosof din Königsberg. Asta şi
sunt. Numai că Königsbergul se numeşte acum… Kaliningrad.
De aceea, fiecare societate umană, adică fiecare mare
paradigmă istorică, îşi creează propria ei modalitate de
evaluare, de cuantificare, de măsurare a spaţiului şi a timpului.
În societatea informaţională există bit-ul. El măsoară
ciberspaţiul sau cibersfera, iar acest nou concept (de fapt,
această nouă realitate - cibersistemul) are implicaţii cu totul şi
cu totul deosebite. Institutul francez de Strategie Comparată dă
un exemplu care ni se pare edificator. Cu aproape un sfert de
veac în urmă, americanii, îndeosebi prin Zbigniew Brzezinski,
au declanşat o ofensivă bine orchestrată împotriva Uniunii
Sovietice din vremea lui Brejnev pe tema drepturilor omului,
utilizând masiv copiatoarele, telefoanele, faxurile etc. Această
ofensivă nu s-a declanşat neapărat în favoarea drepturilor
fundamentale ale omului, cum se susţine, ci împotriva
sistemului politic sovietic, împotriva comunismului. Ruşii nu
puteau controla toate faxurile…
De o vreme, „Vocea Americii“ a oferit abonaţilor săi din
China pachete de informaţii prin e-mail. Guvernul chinez nu se
118
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
poate opune la aşa ceva, pentru că nu are cum să controleze
toate calculatoarele din China care sunt conectate la reţeaua
Internet. Controlarea Internet-ului a devenit practic imposibilă.
Ca şi monopolizarea acestei reţele. Totuşi, marii potentaţi ai
acestei ere – Netscape, Microsoft, agenţiile de stat (spre
exemplu, Agenţia de Securitate Naţională a Statelor Unite) etc.
– sunt, de fapt, creatorii acestei cibersfere şi, deocamdată, marii
ei beneficiari. Dar, după cum se constată, inclusiv aceşti mari
potentaţi pierd încet, încet câte ceva din imensa lor putere…
Internet nu mai este un monopol al cuiva, deşi marii potentaţi ai
lumii se folosesc de această excepţională reţea pentru a-şi
realiza obiectivele lor strategice…
Dar se folosesc de ea şi marii terorişti ai lumii, şi marii
infractori, şi marii diversionişti ai acestor vremuri, ca şi
oamenii simpli…
Cibersfera este, în osatura sa, un fel de haos. Definit ca o
stare între dezorganizarea unui sistem şi o nouă organizare a
acestuia, haosul devine o teorie, o paradigmă a zilelor noastre.
Haosul este deci o stare.
Şi, în această aparentă dezorganizare în vederea noii
organizării a societăţilor informaţionale viitoare, noile puteri îşi
conturează deja marile traiecte ale ofensivei lor de mâine…
Adică noile coordonate ale geopoliticii mileniului trei. Cu alte
cuvinte, înapoi la das Heimatland (Patria) al lui Ritter şi la
discipolul acestuia – Friedrich Ratzel, întemeietorul
geopoliticii!
123
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
CAPITOLUL 2
RĂZBOIUL CIVILIZAŢIEI, CIVILIZAŢIA RĂZBOIULUI
126
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
acelor condiţii şi acelor împrejurări care să permită protecţia,
securizarea şi dezvoltarea sistemelor de valori.
Războaiele nu sunt şi n-au fost nicicând un prea-plin al
valorii (decât în sens filosofic, metaforic sau în analiza
sistemică). Ele au reprezentat totdeauna ultima soluţie de
materializare sau impunere a unui interes vital, sau considerat
vital. Nu este vina războiului (ca fenomen complex, generat şi
generator de situaţii-limită) dacă interesele vitale (considerate
vitale) ale entităţilor statale sau non-statale nu se armonizează.
Tocmai din această dezarmonie rezultă acele situaţii-limită care
generează şi războiul.
Acţionând, şi prin mijloace militare, împotriva regimului
politic al lui Saddam Hussein, Statele Unite ale Americii şi-au
apărat, de fapt, interesele. Această „apărare a intereselor“, prin
lovirea masivă şi intempestivă, cu forţe aeriene, navale, terestre
şi speciale aparţinând unei coaliţii condusă de SUA, nu poate fi
şi nu trebuie să fie simplificată sau privită cu suspiciune. Ea
reprezintă, de fapt, o expresie concretă a fizionomiei războiului
viitorului şi, deopotrivă, a viitorului războiului şi trebuie tratată
cu toată atenţia. Dacă, până la Napoleon şi chiar până la
inclusiv cel de-al doilea război mondial, victoria sau
înfrângerea erau adjudecate în teatrele de operaţii, la masa
tratativelor şi pe fronturile diplomaţiei, în prezent, limita dintre
victorie şi înfrângere, dintre război şi non-război sau post-
război devine din ce în ce mai greu de identificat. În cazul
războiului din Irak, există pretexte mai mult sau mai puţin
plauzibile şi realităţi politice, economice, civilizaţionale,
geopolitice, geoeconomice şi geostrategice care dau noi
dimensiuni, unele dintre ele inexistente până acum,
fenomenului război.
133
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
acestea dau o filosofie a războiului, adică un mod de a percepe,
gândi şi simţi războiul. Dacă, în general, războiul produce
teamă, foarte multă lume şi îndeosebi cea politică îl priveşte nu
numai ca pe un rău necesar, ci şi ca un mijloc de impunere a
voinţei, adică de putere, de prosperitate sau de supravieţuire. În
acest spectru – putere, prosperitate, supravieţuire –, se
constituie şi se derulează, practic, întreaga filosofie a
războiului.
Deşi se spune că războiul nu produce valori, ci distruge
valori, această activitate umană nu poate fi scoasă în afara
mecanismului producerii, dezvoltării şi chiar conservării
valorilor. Întreaga istorie universală este plină de opere care
preamăresc războiul, care-l transformă în cel mai înalt gest –
adesea, ultimul –, pe care-l poate face o entitate (colectivitate)
umană pentru a-şi cuceri şi menţine dreptul la viaţă, la cultură,
la durată. Aşadar, cultura războiului constă în sistemul de valori
de care se leagă acesta, în efectele pe care el le produce, în
moralitatea lui, atâta câtă există.
Există, deci, o cultură intrinsecă războiului, definită pe
valorile care-l justifică şi îl perpetuează, pe acea filosofie
germinativă care animă luptătorul, armata şi naţiunea
(colectivitatea), pe moralitatea soldatului şi pe respectul faţă de
inamic, şi o cultură extrinsecă războiului, definită, în general,
pe efectele sale sociale, economice, culturale şi morale. Fiecare
război este analizat pe costuri, consumuri, pierderi, implicaţii şi
efecte. Dar, dintre toate, în ceea ce priveşte cultura războiului,
rămân doar efectele. Efectele asupra celor care-l duc şi efectele
asupra celor care-l produc.
Efectele asupra celor care-l duc – militarii şi armatele din
care fac parte – constau în stările produse şi induse, în
motivarea profesiei şi a vocaţiei, în consonanţă cu idealurile şi
valorile care definesc şi justifică o astfel de profesie, în filosofia
134
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
instituţională şi existenţială, în capacitarea acelor resurse care
întreţin spiritul războinic, în sensul definit de un concept care
domină de mii de ani fiinţa umană şi colectivitatea umană: a
trăi înseamnă a lupta.
Efectele asupra celor care-l produc se înscriu, în general,
în aceleaşi coordonate, deşi ele sunt mult mai extinse şi îmbracă
toată gama de valori, de la respingere, condamnare şi percepţie
abjectă a acţiunii militare, la acceptare şi preamărire a acesteia.
În fond, marile opere de artă care glorifică şi preamăresc
războiul nu au fost realizate de militari, ci de societatea care a
beneficiat de euforiile victoriei sau a suportat consecinţele
înfrângerii. După victoria asupra Daciei, romanii au înălţat, la
Roma, columna lui Traian, în timp ce Decebal s-a sinucis, iar
dacii au suportat consecinţele cuceririi romane, ale umilinţelor
înfrângerii, ale continuării luptelor, ale retragerii în munţi, ale
dispariţiei ca entitate valoroasă şi temătoare pe arena
internaţională a acelor vremuri.
În fond, războaiele sunt cele care au născut deopotrivă
epopeile şi tragediile, euforiile şi disperările. Pentru că ele au
fost totdeauna acţiuni supreme, pe viaţă şi pe moarte, motivate
în spaţiul sublim al demnităţii şi onoarei sau în cel al ultimei
speranţe, adică al supravieţuirii fizice, comunitare şi identitare a
unei colectivităţi umane.
Războiul viitorului nu poate face abstracţie de aceste
elemente, chiar dacă se pare că va fi şi altceva decât lupta unei
comunităţi umane împotriva altei comunităţi umane. Altceva,
probabil, nu va fi – pentru că războiul nu se poate situa în afara
acestei confruntări –, ci entităţile sau identităţile care se vor
înfrunta vor fi altele, adică într-un alt sistem de solidaritate sau
de confruntare socială. Esenţa războiului viitorului se va defini,
probabil, pe acţiunea comunităţii internaţionale pentru
dezamorsarea focarelor de crize şi conflicte şi, respectiv, pe
135
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
acţiunile violente ale acestor focare în vederea schimbării
ordinii mondiale potrivit intereselor lor specifice. Cu alte
cuvinte, cultura războiului viitorului se va reconstitui pe piloni
de securitate socială, economică şi informaţională, de energie şi
resurse, şi, deopotrivă, pe o beligeranţă flexibilă, greu de
delimitat şi definit.
136
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
militară, care este, în esenţa ei, o istorie a pregătirii şi
desfăşurării războaielor; strategia militară; arta operativă;
tactica. Dacă istoria militară este clară pentru toată lumea, în
ceea ce priveşte strategia militară se poartă încă unele discuţii
privind caracterul ei ştiinţific. În general, strategia este
considerată modalitate de punere în aplicare a unei decizii
politice. Fără a i se nega această funcţie importantă, această
vocaţie, strategia are trei dimensiuni inseparabile, dar distincte:
teoria strategiei, practica strategică şi arta strategică. Aşadar, ea
se constituie în ştiinţă, practică strategică şi artă strategică.
Ştiinţa strategiei (teoria strategiei) constă într-un sistem
dinamic de principii, norme şi reguli care-i dau stabilitate şi
coerenţă. Practica strategică constă în punerea în aplicare a
principiilor, normelor şi regulilor strategiei. Arta strategică
presupune capacitatea excepţională a comandanţilor şi statelor
majore de a găsi, în funcţie de condiţiile concrete ale situaţiei,
cele mai potrivite şi ingenioase soluţii, care să ducă la
surprinderea inamicului şi la realizarea rapidă a scopurilor şi
obiectivelor acţiunii militare. Toate componentele presupun
acumulări în timp, deci existenţa unui patrimoniu, a unei
experienţe îndelungate şi a unui cod moral deosebit.
Teoria strategiei se prezintă ca un fel de ecuaţie a acţiunii
militare sau a războiului care se cere mereu soluţionată. Ea are
constante (principii, norme), care se multiplică în funcţie de
experienţă şi de acumulări, şi variabile care, de asemenea, la
rândul lor, se multiplică, în funcţie de necunoscutele spaţiului
luptei, sistemelor de arme, condiţiilor concrete şi calităţilor
luptătorilor. Această teorie nu este statică, ci dinamică. Chiar
dacă, în linii generale, teoria războiului din timpul lui Napoleon
nu se deosebeşte de cea de astăzi, ecuaţiile care modelează azi
războiul şi lupta armată sunt infinit mai complexe. Uneori, în
percepţia militară, nu se ţine seama de această dinamică a
137
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
teoriei strategiei, ceea ce poate duce la experienţe dramatice
(experienţa armatei americane în războiul din Vietnam, situaţia
complexă cu care se confruntă forţele coaliţiei în Irak, după
distrugerea armatei lui Saddam Hussein, acţiunile teroriste
etc.). De aceea, marile şcoli strategice, începând cu cele
europene şi americane şi continuând cu cele ale marilor puteri
din continentul asiatic, cultivă teoria strategiei, modelând în
permanenţă ecuaţiile războiului şi ale luptei armate. Spre
exemplu, înainte de a deveni realitate, conceptul Network
Centric Warfare a fost teorie. Institutele de studii strategice şi
Pentagonul au studiat îndelung acest model, după care au trecut
la aplicarea lui. Practic, nu există domeniu al războiului şi
luptei armate care să nu fi fost studiat mai întâi în marile
laboratoare ale strategiei, artei operative şi tacticii. Aceste
laboratoare explorează în permanenţă spaţiul luptei, transformă
experienţa dobândită nu doar în lecţii învăţate, ci, prin
intermediul mecanismelor analizei, sintezei, abstractizării,
generalizării şi concretizării, şi într-o sursă de la care se nutresc
şi se dezvoltă legile, principiile, normele şi regulile artei
militare.
138
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Chiar dacă esenţa războiului nu s-a schimbat, beligeranţii
secolului al XXI-lea nu mai sunt, totuşi, aceiaşi cu cei ai
secolului al XIX-lea. Astăzi, datorită evoluţiei sistemelor de
arme şi triumfului societăţilor democratice, are loc o regrupare
a forţelor în scopul prevenirii războiului de odinioară,
gestionării crizelor şi conflictelor, descurajării dictaturilor şi
combaterii terorismului. Perfecţionarea armamentelor de toate
tipurile, apariţia şi proliferarea armelor de distrugere în masă,
adâncirea decalajelor, globalizarea, multiplicarea ameninţărilor,
dezvoltarea terorismului impun o recombinare a forţelor în plan
internaţional, asumarea de noi responsabilităţi şi un nou tip de
concentrare a eforturilor pentru rezolvarea noilor tipuri de
probleme care se pun din ce în ce mai acut. În aproape toate
documentele internaţionale şi în cele ale NATO, războiul
tradiţional32 între state, între alianţe sau între mari grupări de
state, este considerat din ce în ce mai puţin probabil, în timp ce
focarele de crize şi conflicte regionale, simetrice, disimetrice
sau asimetrice, ca şi acţiunile violente de tip mafiot sau
cvasiidentitar, se dezvoltă haotic şi intempestiv. Acestea
complică ecuaţia războiului şi pe cea a luptei armate, impun noi
dimensionări şi redimensionări fenomenului război. Marile
puteri nucleare nu se mai orientează unele împotriva celorlalte,
întrucât o astfel de atitudine nu are sens. În mod raţional,
războiul, între acestea, a devenit imposibil sau absurd. De altfel,
acordurile între Statele Unite şi Federaţia Rusă în ceea ce
priveşte armele nucleare şi, în general, armele de distrugere în
masă, sunt edificatoare. Rusia nu mai este considerată
142
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
2.6. Arta războiului
Mai este oare războiul o artă? În ce anume constă arta
strategică a războiului în prezent şi, mai ales, în viitor? Cum se
exprimă continuitatea în arta războiului în epoca
informaţională? Cum se racordează informaţia prezentă în
Network Centric Warfare la intuiţia sensibilă, imaginaţia şi
capacitatea creativă a gândirii comandantului?
143
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
cu câte situaţii s-au confruntat acolo, sus, între cer şi pământ,
câtă creaţie, cât curaj, câtă responsabilitate şi câtă teamă au
consumat în fiecare misiune reuşită şi, uneori, ratată (a se vedea
situaţiile în care bombele au fost largate în mare). Acelaşi
considerent este valabil şi pentru comandamentul care a condus
aceste bombardamente şi care, în afară de rigoarea cu care a
dirijat aviaţia de cercetare, pe cea de bombardament, pe cea de
supraveghere şi pe cea de salvare, a trebuit să găsească soluţii
rapide pentru situaţiile neprevăzute.
De cealaltă parte, iugoslavii au acţionat cu inteligenţă şi
curaj, evitând angajarea disproporţionată, mascându-şi
dispozitivele şi protejându-şi forţele şi mijloacele. Mai mult,
pentru a diminua efectele rachetelor de croazieră, în apropierea
obiectivelor, ei au efectuat săpături şi au deformat terenul sau
au realizat plase din frânghii şi alte asemenea improvizaţii care,
deşi nu le-au permis să obţină victoria (era un război disimetric,
disproporţionat), le-a asigurat măcar posibilitatea de a-şi proteja
forţele, a reduce pierderile şi a-şi asigura un minimum de
condiţii pentru continuitatea acţiunilor defensive şi de securitate
în plan strategic. Era un comportament adecvat al unei armate
inferioare din punct de vedere al structurii de forţe şi înzestrării
într-un război disimetric, în care ea nu a avut posibilitate să
acţioneze asimetric.
Nu acelaşi lucru s-a petrecut şi cu armata lui Saddam
Hussein, în martie-aprilie 2003. Aceasta, epuizată după războiul
din 1991, nu a mai avut, practic, nici o şansă nici de disimulare,
nici de acţiune asimetrică în 2003. Acţiunile de gherilă
ulterioare, asimetrice şi, în general, surprinzătoare, nu au mai
aparţinut acestei armate, ci unor alte categorii de forţe, cele
structurate şi înzestrate cu strategii şi doctrine de acţiuni
teroriste sau de gherilă.
144
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
În toate situaţiile, n-au lipsit componentele de artă în
organizarea şi desfăşurarea acţiunilor militare. Unele au dus la
obţinerea victoriei, altele au prevenit pierderile inutile de vieţi
omeneşti sau evitarea unor înfrângeri usturătoare, cu
repercusiuni în viitor. Sentimentul triumfal, în cazul victoriei, şi
cel amar, în cazul înfrângerii, trăirile şi atitudinile populaţiei, şi
dintr-o parte şi din cealaltă, dau conotaţia umană a artei
războiului, amintind celor care nu mai vor să asculte că războiul
este, totuşi, o acţiune a oamenilor împotriva oamenilor şi, de
aceea, nu va înceta nici o clipă să poarte în el ceea ce este
specific omului: construcţia şi creaţia.
Conceptul Network Centric Warfare pare să scoată
războiul în afara acestei intuiţii sensibile, să-l îndepărteze tot
mai mult de subiectivitate şi voluntarism şi să-l facă dependent
de un sistem complex, dar sigur. În realitate, conceptul nu
elimină şi nu poate elimina vreodată omul. Numai că, în
Războiul bazat pe Reţea, omul este „eliberat“ de acţiunile de
rutină, de tot felul de corvezi şi de calcule, de acele acţiuni
greoaie, cronofage şi ineficiente (pe care mijloacele electronice
şi reţeaua le fac de zeci de mii de ori mai rapid şi mai bine
decât el) şi obligat să-şi concentreze intuiţia, inteligenţa, spiritul
analitic şi capacitatea creatoare asupra unui spaţiu strategic şi
tactic mai larg, asupra lucrurilor şi acţiunilor esenţiale. Pentru
aceasta, reţeaua îi facilitează accesul la toate datele,
informaţiile, sursele şi resursele de care are nevoie pentru a lua
o decizie cât mai corect, pentru a greşi cât mai puţin.
145
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
CAPITOLUL 3.
GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA RĂZBOIULUI
Pivot şi margine
35 Iar acum corespunde în cea mai mare parte cu teritoriul Federaţiei Ruse
şi al Ucrainei, din zona Ural, bifurcându-se spre Balcani şi spre Ţările
Baltice. Această linie a unui spaţiu-pivot este încă activă, chiar dacă, la ora
actuală, adică la începutul secolului al XXI-lea, are loc o mişcare destul de
substanţială a populaţiilor din spaţiul chinez şi din cel islamic spre nordul
Extremului Orient şi spre Siberia.
150
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
La est de acest fluviu – spune Mackinder – terenul este în
general muntos şi brăzdat de fluviul Lena. De aceea, acest
fragment este numit de autor lenaland (ţinutul fluviului Lena).
Rusia lenaland-ului avea, la vremea aceea, o suprafaţă de nouă
milioane de kilometri pătraţi, dar populaţia nu depăşea zece
milioane de locuitori, dintre care şase milioane se aflau de o
parte şi de alta a căii ferate transcontinentale Irkutsk –
Vladivostok.
La vest de Ienisei, se afla (se află şi acum) Rusia
heartland-ului, o câmpie care se întinde pe mai bine de şase mii
de kilometri de la Nord la Sud şi pe şase mii de kilometri de la
Est la Vest. Populaţia acestui heartland depăşea deja, la acea
dată, 170 de milioane de locuitori. Mackinder prezintă valorile
strategice ale heartlend-ului rusesc, comparându-l cu cel
francez. În jurul acestui pivot (francez), s-a desfăşurat primul
război mondial. El a început pe aliniamentul Vosge, Marea
Nordului, pe un front de 450 de kilometri. În prima parte a
războiului, francezii s-au retras până pe Marna, iar în 1918,
către sfârşit, frontul a înaintat în jurul aceluiaşi aliniament-
pivot. În 1918, în faţa marii ofensive germane, frontul a reculat,
dar Franţa avea suficient spaţiu strategic pentru o apărare în
adâncime şi pentru o retragere strategică, adică pentru aplicarea
principiului flexibilităţii strategice.
Acelaşi lucru l-a făcut şi Rusia în cel de al doilea război
mondial. Armata rusă s-a retras spre lenaland, înapoia fluviului
Ienisei, în acele spaţii naturale protejate. Numai că Rusia
Sovietică avea o populaţie de patru ori mai numeroasă şi
frontiere de patru ori mai întinse. Rusia a început al doilea
război mondial aproximativ în aceleaşi condiţii în care l-a
început Franţa pe primul. Înapoia marilor bariere naturale, în
heartland şi lenaland, dispunând de bogate resurse, Rusia şi-a
dezvoltat industria. În 1938, Rusia avea aceeaşi producţie de
151
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
fier ca Statele Unite, iar în ceea ce priveşte producţia de petrol
ocupa locul doi în lume. Se aprecia, la vremea respectivă, că
resursele din bazinele miniere de la Kuzneţk şi Krasnoiarsk pot
satisface nevoile lumii întregi timp de 300 de ani.
Mackinder desprindea, la vremea aceea, concluzia că,
dacă Uniunea Sovietică va învinge Germania în cel de al doilea
război mondial, ea va deveni cea mai puternică forţă din lume.
Heartland-ul este cea mai mare fortăreaţă naturală de pe
planetă. Pentru prima dată în istorie, această fortăreaţă are o
forţă militară suficientă calitativ şi cantitativ.
Ceea ce a început Mackinder a fost continuat şi dezvoltat,
dar într-o altă perspectivă, de americanul Nicholas Spykman
(1893-1943). Lui i se datorează una dintre strategiile indirecte
care s-a bucurat de mare succes în perioada Războiului Rece,
strategia îndiguirii. Cele două lucrări esenţiale care stau la baza
acestei strategii sunt: America’s Strategy in World Politics şi
The Geography of the Peace (1942).
Dezvoltarea navigaţiei maritime şi descoperirea rutelor
Indiei şi Americii au determinat, în concepţia lui Spykman,
politica mondială din secolul al XX-lea. Devine foarte clar că
spaţiul maritim (oceanic) joacă rolul cel mai important în
procesul de mondializare care începe odată cu descoperirea
acestor mari rute. Rimland-ul (inelul maritim) este un factor de
putere. Imperiul roman, cel rus şi cel chinezesc au lăsat
imaginea unor uriaşe forţe terestre care au dominat întinderi
nesfârşite şi contigue. Astăzi, scria Spykman, oceanul a devenit
o mare arteră de comunicaţii şi, de aceea, ne găsim în faţa unei
structuri noi: o mare putere şi o întindere imensă. Imperiile
britanic, francez, japonez şi forţa maritimă a Statelor Unite au
contribuit la evoluţia unei lumi moderne care reprezintă un
domeniu unic pentru interacţiunile forţelor politice. Forţa
maritimă a făcut posibilă concepţia continentului eurasiatic ca
152
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
entitate. Şi tot forţa maritimă domină relaţiile intre Lumea
Nouă şi Lumea Veche.
Geopoliticianul german Haushofer a reluat interpretarea
dată de Mackinder şi a adaptat-o trebuinţelor sale specifice sau
speciale. El a adus în discuţie cursurile fluviilor, lanţurile
muntoase, zonele de „presiune politică“. Aici este vorba,
desigur, de acele centre de putere despre care vorbea Mackinder
(Germania şi Rusia) şi de condiţionările dintre ele. Haushofer
trece însă sub tăcere elementele de topografie, indispensabile
într-o analiză geopolitică. Spykman nu le omite. Cu ajutorul lor,
el face următorul contur al continentului eurasiatic: câmpia
centrală delimitată la nord de ocean şi un semicerc muntos la
est, la sud şi la vest. Dincolo de această centură muntoasă, se
găsesc regiunile costiere formate din câmpii separate de
contraforturi care coboară până la mare.
Câmpiei continentale centrale i se poate asocia numele de
heartland, care corespunde, după Spykman, teritoriului fostei
URSS (aproximativ, al Rusiei de azi). Dincolo de obstacolele
muntoase, regiunea costieră pe care Mackinder o numise
„cornul interior“ este desemnată de Spykman ca fiind rimland,
deci regiune marginală. Centura maritimă, marginală şi
mediteraneană, care separă continentele de oceane, constituie
un fel de bulevard periferic ce permite legarea tuturor regiunilor
între ele prin intermediul puterii maritime. Dincolo de această
centură, se întind insulele şi continentele off-shore (de larg),
Marea Britanie, Japonia, Africa şi Australia, care constituie
„cornul exterior“. Centura oceanică şi Lumea Nouă
transoceanică completează, din punct de vedere geografic, acest
tablou, pe care Spykman îl detaliază, analizând semnificaţia
fiecărei regiuni în parte ca putere potenţială şi ca politică de
securitate generală.
153
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Importanţa heartland-ului a fost remarcată, pentru prima
dată, de Mackinder, în legătură cu concepţia sa privind valoarea
unei poziţii centrale care are linii de comunicaţii puternice,
unificate prin progresul transporturilor terestre. Acestea au
intrat în competiţie cu liniile de comunicaţii maritime. Prin
aceste căi de comunicaţii şi transporturi, au fost transformate în
zone puternice inclusiv stepele considerate a fi slabe din punct
de vedere economic.
Nu s-a confirmat încă ipoteza lui Mackinder potrivit
căreia heartland-ul este sau va deveni centrul mondial de
comunicaţii, de mobilitate şi de potenţială putere. Dar, în
geopolitică, lucrurile se cer privite şi analizate pe termen lung şi
chiar foarte lung. Productivitatea agricolă a Rusiei se află în
partea europeană şi nu în cea asiatică, siberiană. Zăcămintele
exploatabile de carbon, fier şi hidrocarburi se află la vest de
Ural, iar cele din Siberia, în vremea aceea de început de secol,
ca şi în tot secolul al XX-lea, n-au avut o prea mare importanţă,
datorită condiţiilor grele de exploatare şi costurilor foarte
ridicate. Totuşi, marile resurse energetice ale lumii se află
tocmai în această zonă, iar în viitor, în lipsa unor resurse
energetice non-convenţionale, s-ar putea ca partea dură a
Eurasiei, Siberia şi zona înaltă a Eurasiei, să revină în atenţie.
Deja s-a proiectat o autostradă de 120.000 km care va lega
îndepărtatele oraşe Pusan şi Vladivostok de centrul Asiei, de
China, de Marea Neagră şi de Europa. Se adaugă la acestea
modernizarea căilor ferate din nordul Coreei, puternica linie de
feribot dintre Coreea de Sud şi China, posibilul tunel
suboceanic ce va lega Japonia de Asia în zona oraşului Pusan,
constituirea forum-ului Asia de Nord-Est (China, Rusia,
Japonia, Coreea de Sud) care vizează tocmai exploatarea
petrolului din Siberia şi constituirea unor rezerve strategice de
hidrocarburi, creşterea rolului Uniunii Europene şi Statelor
154
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Unite în Asia Centrală şi în Asia de Sud-Est etc. Calea ferată,
reţeaua rutieră şi cea aeriană au creat un nou concept de
mobilitate în masa eurasiatică, cam în sensul în care îl înţelegea
şi Mackinder, dar borduirea ei cu obstacole greu de trecut
creează şi va crea şi în continuare probleme. Se adaugă
temperaturile foarte scăzute, zonele îngheţate, cele muntoase
etc.
Zonele rimland-ului (Afghanistan, Tibet, Sinkiang şi
Mongolia), care sunt contigue heartland-ului, prezintă condiţii
şi mai grele de comunicaţii. Există o lege potrivit căreia puterea
este invers proporţională cu distanţa. De aceea Spykman
aprecia că Asia va rămâne, neîndoielnic, o regiune cu un
potenţial slab. Mackinder definea importanţa acestei zone în
termeni de poziţie. O armată care operează în centrul heartland-
ului va avea mai puţine probleme decât cea care operează în
exteriorul acestuia. Ruşii au experienţa bătăliei navale de la
Tushima, din 1905, când flota lor a fost nevoită să opereze pe
liniile maritime (care erau exterioare heartland-ului), ajungând
la locul bătăliei, după un marş de şase luni, epuizată.
Marea Britanie, putere maritimă, controlează rimland-ul
prin linii exterioare, în timp ce Rusia îl controlează prin linii
interioare. Controlul pe linii interioare este avantajos. Dar, dacă
unul dintre punctele de pe circumferinţă devine, la rândul lui,
centrul unui alt cerc de comunicaţii, atunci puterea de influenţă
a heartland-ului scade. Dacă forţele de apărare a exteriorului
(China, India, Afghanistan etc.) vin din Marea Britanie, este
clar că vor fi mari dificultăţi. Dar dacă astfel de forţe sunt
generate la faţa locului, lucrurile se schimbă.
După Mackinder, cornul intern al statelor amfibii care
înconjoară heartland-ul este compus din trei secţiuni: zona
costieră europeană, zona deşertică arabă medie şi orientală şi
zona musonică asiatică. Cea de a treia zonă – crede Spykman
155
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
(în mod justificat, desigur) – nu constituie o entitate decât dintr-
un singur punct de vedere, acela al Marii Britanii, ca putere
maritimă (unitatea climatică, adică existenţa musonului). De
asemenea, teritoriul respectiv este protejat de bariera sudică a
heartland-ului (Himalaya, Tibet, regiunea muntoasă Sinkiang)
Aceasta nu este însă suficientă. Lanţul Birmaniei şi Indochinei
separă China şi India, aceste două mari centre culturale. Faptul
că budismul a ajuns în China (din India), trecând prin Sinkiang
şi Thailanda arată că, de-a lungul timpului, relaţiile dintre cele
două centre de pe rimland s-au menţinut greu. Cele două mari
centre ale culturii orientale au rămas izolate între ele; singurele
contacte s-au menţinut în domeniul cultural şi în cel intelectual.
Subcontinentul indian şi oceanul adiacent fac parte dintr-o
categorie geopolitică diferită de cea a Chinei.
Cele două mari centre vor evolua în mod diferit, legate
între ele prin partea inferioară a peninsulei indochineze (prin
calea terestră şi prin cea aeriană) şi prin Singapore, pe calea
maritimă. De unde rezultă că „Mediterana“ asiatică va continua
să aibă o mare semnificaţie pentru strategia politică a lumii
asiatice independente, aşa cum a fost în epoca încercuirii de
către forţele maritime occidentale.
Nu putem înţelege complexitatea problemelor la zona de
contact, de confluenţă şi, pe alocuri de falie dintre partea
europeană a Eurasiei (Continentul European) şi partea asiatică a
Eurasiei (Continentul Asiatic), fără analiza serioasă a rimland-
ului. Această analiză ne conduce, inevitabil la înţelegerea
transferului de tensiuni din rimland în spaţiile interioare de
confluenţă sau de falie. Pentru că marile puteri europene şi
oceanice au acţionat nu numai pe rimland, ci şi în interiorul
heartland-ului, îndeosebi în spaţiul Mării Negre, în Caucaz şi în
cel al Mării Caspice.
156
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Spykman consideră că rimland-ul regiunii asiatice trebuie
înţeles ca o zonă intermediară între heartland şi mările
periferice. El funcţionează ca o zonă-tampon în spaţiul de
conflict între forţele maritime şi cele terestre. De-a lungul
istoriei, această zonă a trebuit să lupte atât împotriva puterii
terestre a heartland-ului, cât şi împotriva puterii maritime a
insulelor off-shore (Marea Britanie şi Japonia). Natura sa
amfibie se află la baza problemelor sale de securitate.
Heartland-ul de Sud este zona deşertică a Africii
(heartland-ul de Nord se află în spaţiul eurasiatic). Heartland-
ul de Sud diferă de cel din Nord printr-o trăsătură
fundamentală: nu adăposteşte nici o putere politică şi nu are un
potenţial care să-i fie propriu. Heartland-ul de Sud nu a
exercitat niciodată o presiune spre exterior, în direcţia cornului
costier. Deci nu are, la nivel mondial, aceeaşi importanţă ca
heartland-ul de Nord. Australia şi Africa sunt considerate două
continente off-shore. Importanţa lor este limitată, datorită
condiţiilor climatice care le reduc capacitatea de producţie.
Această viziune, deşi se îndepărtează de zona interioară
eurasiatică, nu este lipsită de semnificaţii în ceea ce priveşte
reconstrucţia mediului de cooperare sau de confruntare pe
liniile de confluenţă sau de falie dintre ţările europene şi cele
asiatice.
Confluenţe şi influenţe
164
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
deciziile politice. Ea se prezintă ca o metodă de analiză
interdisciplinară complexă, în folosul politicii, a determinărilor
şi interdeterminărilor spaţiului în sfera societăţilor umane.
„Geopolitica este studiul determinărilor geografice care intervin
în politica statelor, atât în cea internă, cât şi în cea externă“37.
Geopolitica explică, certifică, justifică şi fructifică spaţiul
confruntării, unele determinări ale situaţiilor conflictuale,
jocurilor politice şi strategiilor din diferite zone.
Geopolitica nu este însă strategie. Dar ea face apel la
mijloacele şi metodele strategiei, ca ştiinţă şi ca artă, în analiza
politică a spaţiului geografic. De aceea, ea are implicaţii în
planul globalizării şi regionalizării, adică în conceperea şi
punerea în aplicare a strategiilor integrative şi de fragmentare.
Războiul Rece a confirmat, în continuare, atât geopolitica
spaţiilor-pivot, dezvoltată de URSS exact în spiritul rezultat din
teoriile geopoliticienilor germani Frederic Ratzel şi Karl
Haushofer (teoria hegemoniei celor patru panisme, care reliefa
şi zona pan-rusă incluzând Asia Centrală şi subcontinentul
indian38), cât şi pe cea a rimland-ului, folosită de Statele Unite.
Politica de îndiguire, aplicată de Statele Unite, începând din
168
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
supremaţia mondială, ci cooperează pentru supravegherea,
controlul şi gestionarea faliilor.
De aici nu rezultă că politicile şi strategiile de confruntare
în vederea controlului şi supremaţiei mondiale au dispărut, ci
doar percepţia că ele sunt modificate faţă de cele anterioare.
Politica şi, corespunzător acesteia, strategia de globalizare, pe
de o parte, şi politicile şi strategiile identitare, pe de alta, par a
fi noile expresii ale unor vechi confruntări. Înapoia lor se află o
mulţime de interese, de forţe şi de centre de putere, dar acest
lucru pare mai puţin important. Importantă este noua falie care
s-a creat între politicile (strategiile) de globalizare şi politicile
(strategiile) identitare. Acestea au componentele lor extreme,
care produc alte numeroase falii şi chiar crevase strategice, şi
componentele lor moderate, care permit realizarea unor zone de
confluenţă.
Oarecum contrar a ceea ce susţinuseră Mackinder,
Spykman, Jacques Ancel şi alţi geopoliticieni, Gérard
Chaliand40 arată că principala confruntare care a marcat lumea
şi care, în final, a dus la progresul acesteia, nu este cea dintre
ţările maritime şi cele continentale, ci aceea care s-a desfăşurat
pe durata a mii de ani, dintre populaţiile nomade şi cele
sedentare. Ea rezultă, bineînţeles, dintr-o falie creată între
comportamentele acestor populaţii, comportamente care au şi
numeroase determinări geografice. Nomadismul a pornit din
foaierul perturbator, ce se situează undeva, între nordul Mării
Caspice şi Manciuria. Este un spaţiu arid, preponderent de stepă
şi deşertic, unde lipsa de resurse şi orizontalitatea generează şi
regenerează mijloacele de mişcare, populaţiile înşeuate,
175
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Parteneriatele strategice au cel puţin două fizionomii.
Prima dintre ele constă în situarea partenerilor de aceeaşi parte
a baricadei şi concentrarea împreună a eforturilor pentru
realizarea unor scopuri şi obiective benefice pentru
colectivitatea partenerilor şi/sau pentru fiecare în parte. Un
astfel de parteneriat există astăzi între SUA şi Europa şi între
NATO şi Uniunea Europeană. Există însă şi un alt tip de
parteneriate, care nu presupun alcătuirea unei coaliţii sau unei
alianţe, ci doar discutarea şi rezolvarea împreună a problemelor
esenţiale care ţin de gestionarea resurselor, dezvoltarea
economică, asigurarea securităţii, prevenirea şi gestionarea
crizelor şi conflictelor etc. Asemenea parteneriate au înlocuit
grabnic relaţiile de înfruntare sau de confruntare şi, în general,
urmăresc:
- prevenirea rivalităţii în problemele majore care ţin de
securitatea economică, socială şi militară;
- cooperarea în plan politic, diplomatic, economic,
cultural şi social, astfel încât, în urma unor acţiuni bilaterale sau
internaţionale, fiecare dintre parteneri să-şi materializeze
interesele şi să-şi realizeze scopurile şi obiectivele;
- prevenirea şi gestionarea împreună a crizelor şi
conflictelor;
- realizarea unei unităţi de acţiune (sau a unei cooperări
intense şi specifice) în politica internaţională;
- combaterea terorismului.
Aceste parteneriate reprezintă însă, într-un fel, şi o altă
formă de război. Se ştie, fiecare dintre marile puteri are interese
care nu se armonizează neapărat cu cele ale celorlalte mari
puteri sau centre de putere. Altădată, aceste deosebiri treceau
destul de uşor în faza de opoziţie şi, de aici, mai era doar un
singur pas până la conflict şi, deci, la război. Aşa au izbucnit
cele două războaie mondiale, iar strădaniile sistemelor de
176
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
securitate de a le preveni nu au avut nici un efect. „Războiul
parteneriatelor“ nu este mai puţin prezent ca „pacea
confruntărilor“. În orice forme de cooperare şi de parteneriat
există un sâmbure de confruntare, de război, în sensul în care
fiecare partener dispune de forţe şi instrumente de putere pentru
a impune şi a susţine respectul celuilalt. Dacă nu ai putere sau
importanţă, nu poţi fi partener strategic pentru nimeni.
Aşadar, între partenerii strategici există o conlucrare în
marile probleme de securitate şi cooperare, dar şi limite care, în
anumite împrejurări, se pot transforma în confruntare.
Numeroasele discuţii dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană
reprezintă un exemplu, ca şi deosebirile de opinii şi chiar unele
opoziţii în problemele internaţionale între Statele Unite şi
Federaţia Rusă, între Federaţia Rusă şi China etc. De unde
rezultă că parteneriatele strategice nu sunt un dat, o realitate
imuabilă. Ele se construiesc şi se reconstruiesc în fiecare zi, iar
acest proces nu este deloc simplu.
Parteneriatul strategic dintre Statele unite ale Americii şi
România, manifestat atât în sprijinul substanţial acordat de
Statele Unite în procesul integrării în NATO, cât şi răspunsul
prompt al României la solicitările americane arată că, din
filosofia acestor noi forme ale unităţii internaţionale, nu poate fi
exclus conceptul do ut des. Până în prezent, nici o situaţie de
pace nu a reuşit să elimine decât în mică măsură confruntările.
E drept, în spaţiul ex-iugoslav nu se mai aud bubuituri de tun şi
rafale de mitraliere, dar spiritul de confruntare de aici este
departe de a fi anihilat. Va fi nevoie, probabil de secole. Pacea
va trebui să gestioneze acest spirit, să-l pună sub control şi să
încerce să-l modifice. Pactul de stabilitate pentru sud-estul
Europei pare a fi o încercare a păcii de a gestiona confruntarea,
dar el este departe de a fi înfăptuit. Cu alte cuvinte, atât
problema parteneriatelor strategice, al căror scop principal este
177
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
excluderea confruntării îndeosebi dintre marii actori globali şi
cei regionali, dintre statele-pivot şi statele-nucleu, cât şi cea a
zonelor de securitate şi stabilitate, îndeosebi în etapele post-
conflict, se cer bine formulate şi rezolvate în timp, cu multă
răbdare. Modul cum sunt formulate şi soluţionate aceste
probleme poate configura destul de limpede viitorul războiului.
Este foarte posibil ca viitorul să ne rezerve nu confruntări
mondiale sângeroase, cu milioane de morţi şi răniţi, ca
odinioară, ci bătălii în spaţiul informaţional şi în cel cibernetic,
în care, formal, partenerii cooperează, şi, real, se vânează şi se
subminează reciproc prin mijloace informaţionale, economice
şi financiare.
Astfel, războiul viitorului nu se va rezuma la confruntări
violente în spaţiul luptei armate, ci va include şi altfel de
confruntări, necunoscute până acum, adăpostite sau camuflate
cum nu se poate mai bine (pentru a nu fi în văzul lumii) de
aceste parteneriate strategice.
178
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
naţionale în orice circumstanţă.“43 Marea strategie, dezvoltată
pe coordonate foarte apropiate de politica statului, poate
deveni, ca teorie strategică, o metastrategie, adică o strategie a
strategiilor.
Uneori politica îşi apropie atât de mult strategia, încât ai
impresia că acestea se contopesc şi că nu există decât o imensă
strategie politică implicată în toate – economie, informaţie,
viaţă socială, cultură, domeniu militar -, care îmbracă toată
gama de percepţii şi reprezentări, de acţiuni şi reacţii, de la cele
eroice la cele perverse, de la cele sublime la cele abjecte.
Acesta este un adevăr. Şi încă unul foarte important.
În faţa unei astfel de strategii, te simţi dezarmat, ca şi cum
strategia ar fi murit şi ar fi renăscut sau s-ar fi reîncarnat în
altceva, imens, bizar, fluid şi foarte puternic.
Politica are şi va avea totdeauna nevoie de un astfel de
instrument şi nimeni n-o împiedică să şi-l creeze când doreşte şi
aşa cum şi-l doreşte. Numai că strategia nu este politică, ci
modalitate teoretică şi practică de transpunere în fapt a unor
decizii politice. Strategia nu este sluga politicii, aşa cum se
susţine uneori. Iar atunci când este obligată să fie, se întâmplă
ceea ce s-a petrecut cu intervenţia americană în Vietnam. Nici
astăzi lucrurile nu sunt pe deplin lămurite în legătură cu
tragedia de acolo. Dar americanii au tras concluziile cele mai
potrivite şi au separat şi delimitat prin lege politicul (ca
decident) de strategic (ca executant), adică responsabilităţile şi
competenţele politicienilor de cele ale militarilor.
De ce se utilizează totuşi în mod abuziv, uneori cu nuanţe
metaforice, alteori cu substraturi politice extrem de delicate,
termenul de strategie? Unii cred că este o chestiune de modă.
43 John J. Kohout III, Alternative Grand Strategy Options for the United
States, Comparative strategy, vol. 14, 1995, p. 363.
179
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Alţii consideră că termenul strategie dă mai mult mister, mai
multă greutate şi chiar mai multă obiectivitate unor politici
care, în general, sunt lunecoase, instabile şi puţin credibile.
Cu alte cuvinte, strategia este un mijloc de defluidizare a
politicii, de concretizare a ei în acţiuni, de aşezare a ei în
coordonate relativ stabile, puternice şi valoroase. Politica fără
strategie este o vorbă goală, iar strategia, în afara politicii, este
un biet Don Quijote care se luptă cu noile mori de vânt. Cel
puţin, după americanul Stanley Hoffman, în politica externă a
Statelor Unite, este specifică o apropiere managerială şi tehnică
tipic americană pe care o numeşte skill thinking. Folosirea
acestui termen creează iluzia de pragmatism, de obiectivitate
specifică americanilor care sunt fascinaţi de tehnicism şi
raţionalitate şi nu se prea lasă impresionaţi de reflecţia
filosofică44, atât de dragă cândva europenilor.
Strategia este înţeleasă astfel de americani ca „o metodă
de gândire ce permite să fie clasate şi ierarhizate evenimentele
şi apoi să fie alese procedeele cele mai eficace.“45 Strategia – în
esenţa ei, metodă de realizare a unei decizii politice – devine,
astfel, în percepţia americanilor, şi o modalitate de a ghida, de a
dirija, la rândul ei, politica spre lucruri serioase şi bine
ordonate. Strategia oferă ştiinţei politice o metodă de integrare
a câmpurilor de acţiune. Strategia militară constituie totuşi
miezul strategiei integrale, iar această afirmaţie se justifică prin
faptul că violenţa este ultimul (dar cel mai eficace) dintre
mijloacele specifice politicii.
Noţiunea de strategie nu are însă peste tot aceeaşi sferă şi
acelaşi conţinut. Una înseamnă termenul de strategie pentru cel
182
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
va pătrunde ungherele ascunse, necunoscute sau neînţelese ale
strategiei.
Strategia, ca modalitate de punere în operă a voinţei şi, în
consecinţă, a deciziei politice, s-a dezvoltat omnidirecţional, ca
o conopidă. Ea a devenit omniprezentă şi omnipotentă. Se
găseşte peste tot, în tot şi în toate. Reparcurgerea drumului ei,
în sens invers, pe firul apei în sus, nu este şi nu poate fi însă un
lucru uşor. Dar, pentru descoperirea şi punerea în valoare a
calităţilor remarcabile ale acestui domeniu al gândirii şi
acţiunii, pentru sesizarea şi prognozarea tendinţelor şi
configurarea strategiilor viitorului, considerăm că un astfel de
efort este necesar. De altfel, el este făcut în fiecare zi şi va fi
făcut mereu, pentru că strategia, atât în latura ei analitică,
evaluativă şi reproductivă, cât şi în cea proiectivă, îl cere şi îl
recompensează. Aşa a fost mereu. Aşa va fi mereu. Pentru că
gândirea şi practica umană, în general, şi arta militară, în
special, nu pot sta sub semnul duratei fără strategie.
Există o tendinţă de globalizare a strategiei, şi nu doar în
sensul că strategia este bună la toate. Dacă politica se
globalizează, şi strategia o urmează, ba chiar i-o ia înainte, ca
expertiză, anticipând dinamica forţelor şi mijloacelor (politice,
economice, culturale, informaţionale şi militare) care se
confruntă, tipurile importante de operaţii şi de acţiuni,
caracteristicile mediului strategic de securitate, noua
configuraţie a războiului viitorului.
Există însă şi o tendinţă de diversificare a acestora, de
continuare a pătrunderii lor în tot şi în toate. O astfel de
tendinţă este, pe de o parte, benefică pentru strategie şi, pe de
altă parte, distructivă. Extinderea excesivă poate duce la
diminuarea ei, la contopirea ei cu domeniul politic, la moartea
strategiei. De aceea, aşa cum lingviştii se străduiesc să apere
limba de acele tendinţe de bulversare şi anarhizare a ei, prin
183
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
încălcarea regulilor, şi militarii au obligaţia să vegheze ca
extinderea strategiei (este vorba, desigur, de strategia militară)
să nu ducă la banalizarea ei, care ar însemna distrugerea şi,
deci, dispariţia ei.
Există, de asemenea, tendinţa apropierii strategiei de
politică, chiar de contopire a celor două domenii şi nu doar în
sensul că există o strategie politică, ci mai ales în acela că,
însuşindu-şi unele instrumente de analiză şi previziune,
politicul poate ajunge la concluzia că nu mai are nevoie de
ştiinţa şi arta strategică, întrucât scopul, obiectivul, forţele şi
mijloacele de realizare şi acţiunile care se întreprind trebuie să
fie unitare, iar unitatea nu se realizează decât ca unitate politică,
adică de interese. Este adevărat, interesul este imboldul,
motivul acţiunii, dar atât. Interesul nu este şi nu poate fi ştiinţă
a acţiunii, deci metodă a acţiunii, şi cu atât mai puţin artă a
acţiunii, deşi politica ar putea fi definită şi ca ştiinţă a
interesului şi ca artă a interesului.
O altă tendinţă care există în strategie – în toate formele
de manifestare a strategiei – este apropierea de domeniul
operativ şi de cel tactic. S-ar putea, la un moment dat, să se
creadă că strategia operaţională este ceea ce în arta militară
românească se numeşte artă operativă, adică ştiinţa şi
priceperea punerii în operă a strategiei într-o zonă de operaţii
sau într-un teatru de operaţii, precum şi ştiinţa acţiunii, adică a
luptei propriu-zise. Ar fi o mare greşeală.
Chiar dacă aceste trei niveluri ale ştiinţei şi artei militare
s-au apropiat şi se vor apropia şi în viitor foarte mult, este bine
ca ele să rămână distincte, altfel ar avea loc un amestec de
184
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
competenţe şi nimeni n-ar mai fi în măsură să înţeleagă şi să
aplice principiul lui Peter46.
Atâta vreme cât există politică, există şi strategie, întrucât
strategia este tocmai instrumentul de materializare a politicii. În
acest sens, strategia – îndeosebi strategia operaţională - se
particularizează, este, devine naţională. În general, conceptele
cu care se operează în domeniul strategiei – înţeleasă ca
modalitate de punere în operă a deciziei politice – nu s-au
schimbat. Desigur, conţinutul lor s-a îmbogăţit şi se
îmbogăţeşte mereu, dar nu în afara sistemului care le generează.
Într-un stat democrat, puterile se separă şi se
intercondiţionează. În ceea ce priveşte însă securitatea
naţională47, există o concepţie unitară şi o strategie unitară, de
sinteză. Unii numesc aceasta marea strategie, definind-o ca
modalitate de înfăptuire a politicii generale a ţării, alţii îi zic
strategie naţională, strategie a guvernului sau strategie de
securitate. Desigur, între aceste concepte există diferenţe, însă,
pentru tema de faţă, ele nu sunt importante. Aşadar, în această
viziune, marea strategie ţine de conducerea politică, este o
strategie politică generală pe care se construiesc, dinamic,
strategiile economice, culturale, informaţionale şi militare. Tot
în cadrul acestei strategii generale intră şi strategiile politice,
strategiile diplomatice, strategiile de dezvoltare, strategiile
educaţionale etc. Acesta este, desigur, un model teoretic
simplificat, valabil oricând şi oriunde. Orice stat de pe lumea
46 Peter era cel mai bun grădinar. I s-a propus funcţia de grădinar-şef, dar a
refuzat pe motiv că el este grădinar, se pricepe la grădinărie, aceasta este
competenţa lui maximă, nu la organizarea muncii grădinarilor, care este un
alt domeniu, unde el nu va da randament.(n.a.)
47 Securitate economică, securitate culturală, securitate informaţională,
securitate socială, securitate militară etc.
185
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
aceasta are o politică generală şi o strategie de punere a ei în
aplicare.
Strategia înseamnă în esenţă concepere, generare,
organizare, structurare, pregătire şi întrebuinţare a forţelor şi
mijloacelor pentru realizarea obiectivului sau obiectivelor
politice propuse. Strategia este înţeleasă ca o dialectică a
voinţelor care se confruntă în vederea rezolvării diferendului
dintre ele (Beaufre).
Dar strategia mai este înţeleasă şi ca nivel al acţiunii
umane, ca nivel de ierarhizare a competenţelor, în vederea
îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor stabilite prin decizia
politică. Atâta vreme cât există pe lume state şi politici ale
statelor respective, vor exista şi strategii naţionale.
Societatea viitorului – în speţă societatea informaţională
– aparţine interdependenţelor. Nici un stat de pe lumea aceasta,
nici chiar Statele Unite ale Americii, nu-şi poate rezolva
problemele de unul singur. Politica se internaţionalizează din ce
în ce mai mult.
Organismele internaţionale preiau o parte din
prerogative, prioritare pentru state devenind acordurile
internaţionale pe care le-au semnat. Nolens, volens, trăim din ce
în ce mai mult în această lume a interdependenţelor care se
globalizează. De aici nu rezultă că riscurile şi ameninţările cu
care s-au confruntat şi se confruntă statele au dispărut sau vor
dispărea, ci doar faptul că ele devin comune pentru mai multe
state, pentru mai multe zone.
De aceea, pentru a le face faţă, statele creează, ca
întotdeauna în istorie, alianţe sau se coalizează. Trec astfel în
prim plan politicile de alianţă (sau, la momentul respectiv, cele
de coaliţie) şi, în consecinţă, strategiile de alianţă sau de
coaliţie.
186
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
3.6.1. Strategii de alianţă
Strategiile de alianţă48 rezultă din politica sau politicile de
alianţă. Ele nu schimbă esenţa strategiei, ci reprezintă doar un
domeniu sau o formulă de exprimare a ei. Strategiile de alianţă
par a fi strategii reunite, deşi, practic, acest lucru nu este
posibil, datorită numeroaselor incompatibilităţi. Acestea îşi au
cauzele în nivelurile diferite de dezvoltare economică, socială,
culturală, informaţională şi militară, în diversitatea
vulnerabilităţilor şi ameninţărilor, în conceptele strategice
diferite, precum şi în diferenţele care există în structurile de
forţe şi în paradigmele punerii în operă a strategiilor
operaţionale.
Strategia de alianţă ar trebui definită pe intersecţia
strategiilor naţionale de securitate (doctrinelor, politicilor de
apărare etc.) ale statelor membre ale alianţei respective. Există
desigur şi această posibilitate, care pare foarte logică. La urma
urmei, interesul general nu poate fi altul decât unul care conţine
ceea ce este comun tuturor.
Cu alte cuvinte, strategia de alianţă (SAL) ar putea fi o
intersecţie a mulţimilor strategiilor (S i, i = 1, 2, …, n) ale ţărilor
care s-au hotărât să se alieze:
Deci:
193
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
d – capacitate de descurajare nucleară, cosmică,
informaţională şi clasică, prin sisteme de arme
inteligente;
e – forţe de reacţie rapidă;
f – capacitate de diversiune;
g – capacitate de ripostă asimetrică;
h – capacitate de acţiune psihologică;
i – capacitate de a mobiliza rapid forţe care să fie ostile
adversarului chiar în adâncimea dispozitivului său
operativ sau pe teritoriul său;
j – capacitate de guerilă şi de ripostă asimetrică;
k – capacitate de luptă în localitate şi în teren greu,
împădurit, muntos, mlăştinos, în deşert, în teren lagunar
etc.
Strategia coaliţiei ar trebui să arate astfel:
200
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
instrumente ale statelor. Pentru că deasupra statelor nu exista
nimic altceva, în afară de Dumnezeu.
Organizaţiile internaţionale care s-au creat – ONU,
Consiliul de Securitate al ONU, Uniunea Europeană, Uniunea
Europei Occidentale, NATO, Consiliul Europei, OSCE – nu
sunt organizaţii supranaţionale, metanaţionale, ci internaţionale,
deci inter-naţiuni. Hotărârile lor sunt ratificate de parlamentele
statelor şi abia după aceea devin obligatorii. Se pare însă că, în
mare măsură, civilizaţia modernă impune reguli noi, între care
mondializarea economică, politică, socială şi informaţională,
trecerea la o nouă eră pe care unii o numesc Era Informaţională.
Toate acestea adâncesc (după unii, chiar impun) procesul de
integrare, iar integrarea înseamnă, în unele viziuni simpliste,
renunţarea la suveranitatea de stat, la suveranitatea naţională şi
crearea unui sistem de guvernare supranaţional. Acest sistem
include toate componentele – economice, politice, sociale,
militare – şi se constituie într-un fel de superstat, de „stat al
statelor“. Deja, în cadrul Uniunii Europene, se poartă mari
discuţii pe această temă. După cum se ştie, integrarea
europeană este în primul rând o integrare economică. Ea s-a pus
în operă pentru a contrabalansa concurenţa americană şi
japoneză. Nici o ţară din Europa nu putea fi în măsură să
reziste, de una singură, acestei competiţii uluitoare. Dar mai
multe ţări la un loc (este vorba de marile puteri industrializate
ale Europei, în fruntea cărora se află Germania) s-au constituit
într-o entitate puternică, fiabilă, care s-a considerat şi se
consideră a fi unica modalitate de a readuce Europa în fruntea
civilizaţiei universale, adică în coaliţia structurilor care domină
lumea. Aceste structuri sunt guvernate, la ora actuală, de Statele
Unite ale Americii, care refuză orice fel de integrare şi care se
constituie, cum bine se ştie, într-o superputere economică,
201
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
tehnologică, militară şi cosmică. Dar Europa, complet unită, va
fi altceva decât a fost în trecut.
Este, de altfel, unica şansă a continentului nostru de a-şi
recuceri locul pe care l-a avut timp de un mileniu. Dar nu prin
agresiunile de altădată, nu prin violenţă şi dominare, ci prin
respect faţă de valori, eficienţă economică, politică şi militară şi
prin informaţie.
De aici s-a pornit. După sistemul integrării economice, s-
a trecut la cel al integrării politice (acordurile de la Maastricht
şi Amsterdam) şi se lucrează acum la sistemul integrării
militare.
Se vizează realizarea unei armate unice a Europei unite
sau, în orice caz, a unor structuri internaţionale (intereuropene)
care să asigure viitorului „guvern european“ o capacitate
militară necesară.
Există o identitate de apărare europeană, complementară
Alianţei Nord-Atlantice, prin care europenii îşi asumă
responsabilitatea rezolvării, inclusiv prin mijloace militare, a
problemelor continentului. În acest sens, s-a constituit deja
Eurocorpul franco-german care, la ora actuală s-a extins, la
astfel de structuri participând şi alte state (Olanda, Belgia,
Danemarca).
Tot în acest spirit s-au constituit unităţi, subunităţi sau
alte structuri regionale (Forţa Multinaţională pentru Menţinerea
Păcii din Sud-Vestul Europei, la care participă Bulgaria, Turcia,
Grecia, România, Macedonia şi Albania, batalionul româno-
maghiar, batalionul polonezo-maghiar, batalionul ucraineano-
polonez, batalionul moldo-ucraineano-gruzin etc.).
Dar, peste toate, s-a realizat deja, în urma summit-ului de
la Nisa, Forţa de Reacţie Rapidă Europeană, o entitate destinată
să îndeplinească misiuni tip Petersberg, ceea ce arată sensul în
care se dezvoltă conceptul european de securitate şi apărare.
202
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Rolul armatelor
204
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
pentru că, în realitate, aceste ţări sunt şi mari puteri militare,
chiar dacă, deocamdată, au toată grija să nu o afirme;
- existenţa unei puteri militare, fără a fi în primul rând
putere economică, deşi este posibilă, nu poate fi decât
vremelnică şi conjuncturală, întrucât puterea militară are nevoie
de o susţinere economică şi financiară pe măsură. Coreea de
Nord dispune, într-adevăr, de o armată numeroasă şi de rachete
cu rază mare de acţiune, dar acest lucru cere un efort imens din
partea acestei ţări pe care ea îl face cu un preţ greu, motivat în
primul rând de experienţa dureroasă a războiului anilor ’50 şi
impus de politica ei actuală în zonă;
- în continuare, armatele vor fi folosite deopotrivă ca
factor de descurajare, dar mai ales ca element de presiune în
impunerea unei anumite politici, precum şi în slujirea
interesului ţărilor (alianţelor, grupărilor) respective;
- întrucât organismele internaţionale (ONU, OSCE etc.)
nu dispun de forţe militare prin care să impună executarea
rezoluţiilor şi hotărârilor care se iau, iar forţele ONU se
interpun şi supraveghează, dar nu şi impun, neavând o astfel de
capacitate, se manifestă tendinţa de folosire, pe lângă
sancţiunile economice, a forţei militare nord-atlantice.
205
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
reuniunile următoare, acest concept a fost lărgit şi definit cu o
mai mare precizie.
Cu prilejul summit-ului de la Washington, Alianţa şi-a
lărgit din nou conceptul strategic, în sensul intervenţiei şi în
afara teritoriului NATO, acolo unde interesele Alianţei o impun.
Acest lucru nu a fost prea uşor. Germania şi Franţa au poziţii
ceva mai nuanţate în cadrul NATO, ceea ce este explicabil,
cunoscut fiind rolul acestor ţări în cadrul UE, îndeosebi în ceea
ce priveşte construcţia unei identităţi europene de apărare,
complementară NATO sau în cadrul acesteia. Summit-ul de la
Praga şi cel de la Istanbul au adăugat noi elemente, noi
precizări conceptului strategic al Alianţei care, iată, are, în
prezent, 26 de membri.
De aici rezultă, de fapt, noua tendinţă în integrarea
militară europeană, ceea ce conduce la o anume
„internaţionalizare“ a armatelor. Alianţa va trebui deci să aleagă
între mondializare şi adaptare la noile realităţi europene.
Principalele tipuri de acţiuni militare desfăşurate în
ultimii zece ani sunt următoarele:
- acţiuni militare pentru secesiune, deci pentru
dezmembrarea unor ţări (fosta Iugoslavie, Republica Moldova,
încercarea Ceceniei de a se desprinde de Federaţia Rusă);
- acţiuni militare pentru cucerirea puterii politice
(războaiele din Afghanistan, din Angola şi din Somalia);
- acţiuni militare pentru disputarea şi anexarea unor
teritorii (Irak, Etiopia, Eritrea);
- acţiuni militare pentru impunerea imediată a unor
interese, a unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU
sau pentru obligarea părţilor aflate în conflict să înceteze
ostilităţile şi să se aşeze la masa tratativelor (bombardamentele
NATO din Bosnia-Herţegovina împotriva forţelor sârbe,
206
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
acţiunile SUA şi Marii Britanii împotriva Irakului, bombardarea
Iugoslaviei etc.);
- acţiuni ale forţelor militare aliate împotriva
terorismului;
- acţiuni militare post-conflict.
209
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- integrarea completă aeroterestră, aeronavală şi
aerospaţială a forţelor armate;
- modernizarea conducerii prin introducerea unor reţele
de calculatoare şi a unor sisteme C4I digitalizate, în grătar,
mobile, suple, protejate, interconectabile şi adaptabile la orice
situaţii (spre exemplu, sistemul AUTOKO, în Germania, la
nivel corp de armată, divizie, brigadă);
- creşterea rolului componentei aeriene şi a celei cosmice
(sistemele GPS, programele antirachetă etc.);
- creşterea rolului componentelor de reacţie rapidă şi al
forţelor speciale, într-o primă fază care, probabil, se va încheia
în primele decenii ale acestui secol, şi transformarea armatelor
în armate de reacţii rapide, până în 2010 - 2015;
- menţinerea capacităţii nucleare disuasive şi
modernizarea continuă a acesteia;
- finalizarea proiectului HAARP (High Frequency Active
Auroral Research Project) de către Statele Unite ale Americii şi
a altor proiecte asemănătoare, de către alte state (Federaţia
Rusă, Norvegia), care au astfel de preocupări, şi realizarea, pe
această bază, a unui sistem strategic de arme deosebit de
eficient, întrucât se bazează pe amplificarea de aproape două
milioane de ori a undelor, ceea ce creează energii uriaşe şi
potenţialuri nebănuite;
- dezvoltarea, îndeosebi la statele care nu sunt puteri
economice, dar şi la „popoarele fără ţară“, a unor mijloace
artizanale deosebit de periculoase care vor duce la
perfecţionarea acţiunilor de tip terorist şi la amplificarea lor
fără precedent, întrucât se consideră că este singurul mod prin
care cel slab poate acţiona împotriva celui puternic;
- dezvoltarea unei adevărate strategii a războiului
informaţional care va viza în mod deosebit sistemele de
transmisiuni şi reţelele de calculatoare din toată lumea;
210
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- crearea unor componente specializate ale armatelor
pentru războiul calculatoarelor.
212
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
unele sisteme de securitate colectivă care, se ştie, în condiţii de
conflict, nu toate sunt viabile.
4. În Balcani, vor continua acţiunile separatiste, pe criterii
etnice, precum şi traficul de droguri şi de armament, în vederea
procurării fondurilor necesare susţinerii financiare a acţiunilor
armate, existând pericolul ca ele să fie extinse în întreaga zonă.
5. Acţiunile unor entităţi pentru realizarea unităţii etnice
şi de altă natură pot crea şi menţine o situaţie conflictuală în
Caucaz, în Balcani, în Asia Centrală şi chiar în zona Mării
Negre şi Bazinul Carpatic, cauzând, în continuare, o posibilă
recrudescenţă a separatismului, autonomiei teritoriale pe criterii
etnice etc.
6. Una dintre modalităţile de descurajare a unor posibile
situaţii tensionate şi chiar conflictuale este existenţa unor
armate puternice, profesionalizate, perfect integrate, cu
audienţă în toate structurile sociale şi care să se bucure de
respectul tuturor cetăţenilor statului respectiv.
7. Reducerea numerică a armatelor şi profesionalizarea
acestora este şi trebuie să fie o consecinţă a introducerii
sistemelor de arme şi nu o acţiune în sine care, necoroborată cu
modernizarea înzestrării, duce la slăbirea capacităţii de apărare.
8. Caracteristicile fundamentale ale armatelor în
următorul deceniu vor fi, probabil, următoarele:
- sisteme de conducere unitare;
- componente radioelectronice, informatice si psihologice
foarte puternice;
- componente aeriene şi aeronavale eficiente;
- structuri suple, profesionalizate şi perfect integrate;
- sisteme de arme performante;
- capacitate de reacţie rapidă;
- capacitate de proiecţie;
- flexibilitate şi adaptabilitate rapidă la orice situaţie.
213
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
3.8. Dimensiuni strategice ale integrării euroatlantice
Integrarea euro-atlantică este un proces amplu şi
complex, care presupune un efort continuu, angajând toate
sferele acţiunii politice, economice sociale, culturale şi militare.
În acest cadru, direcţiile de efort se structurează amplu, iar
dimensiunile lor se constituie în coordonate esenţiale ale
mediului de securitate şi, de aceea, au valoare strategică. În cele
ce urmează, ne vom referi, succint, la cele mai importante
dintre dimensiunile strategice ale integrării euro-atlantice a
României.
Tema este complexă şi cere o abordare pe măsură. Noi
vom aduce în atenţie doar elementele esenţiale, vitale, care
constituie adevărata structură de rezistenţă la efortul consistent,
insistent, generos şi îndelungat pe care-l presupune procesul de
integrare euro-atlantică. (Este vorba de o construcţie în spaţiul
politic, în cel militar, psiho-social, juridic, operaţional, cultural,
ştiinţific, tehnic şi tehnologic, pe baza unui proiect amplu, care
ţine de renaşterea neamului românesc, în universul valorilor în
care a vieţuit şi a supravieţuit de atâta vreme.)
215
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Între obiectivele politice majore ale acestei strategii le
situăm pe următoarele:
● Conexarea valorilor româneşti la sistemul
valorilor politice şi democratice occidentale (din spaţiul euro-
atlantic);
● Identificarea şi definirea clară a intereselor
naţionale de securitate ale României şi armonizarea lor cu
interesele comune euro-atlantice;
● Implicarea României în construcţia noului mediu
strategic euro-atlantic, nu doar ca beneficiar al securităţii
colective, ci, mai ales, ca generator de securitate şi stabilitate;
● Participarea efectivă la acţiunile NATO şi la alte
acţiuni, în spaţiul euro-atlantic şi în afara acestuia, în funcţie de
solicitările, nevoile şi exigenţele Alianţei;
● Integrarea cu obligaţii şi drepturi depline în NATO
şi continuarea eforturilor pentru integrare în Uniunea
Europeană.
216
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
bazează pe integrare. O societate de tip informaţional – care
este societatea viitorului – se poate realiza doar prin integrare.
În materializarea intereselor naţionale, în definirea
concepţiilor, doctrinelor politice, programelor de guvernare şi
în elaborarea strategiei de securitate naţională, au acţionat
următoarele principii de valoare euro-atlantică:
● Unitatea;
● Identitatea;
● Compatibilitatea;
● Loialitatea;
● Devoţiunea.
Acţiunile politice de punere în aplicare a obiectivelor
enunţate – concretizate prin doctrinele partidelor, programele
de guvernare, Strategia de securitate naţională, Charta albă, prin
strategiile departamentale, inclusiv prin strategia militară – se
bazează pe acest raţionament în care sunt conexate valorile şi
interesele, sunt concentrice, coerente şi sinergice.
Analizând opţiunea politică a României ca suport al
integrării, se pot identifica principiile care o susţin şi o
vitalizează:
● Interesul naţional de securitate;
● Consensul;
● Complementaritatea;
● Flexibilitatea;
● Tenacitatea;
● Acurateţea;
● Armonia;
● Sinceritatea.
Chiar dacă principiile acestea nu au fost totdeauna
respectate în totalitate, este clar că, din ce în ce mai mult,
acţiunile politice din România, în materializarea concretă,
efectivă a integrării euro-atlantice, se încadrează în universul şi
217
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
spiritul lor. Acţiunile politice, atât în procesul de creare şi
actualizare a strategiei integrării, cât şi în materializarea
acesteia, pot fi grupate, în general, pe trei paliere:
● Acţiuni politice interne (cu privire la legislaţie,
politică economică, politică socială, politică civică etc.), prin
care se identifică şi se definesc valorile şi se formulează
interesele;
● Acţiuni politice externe, care se referă la natura,
fizionomia şi filosofia relaţiilor internaţionale ale României şi
afirmă interesele naţionale ale statului român în cadrul valorilor
comunităţii internaţionale şi euro-atlantice.
● Acţiuni diplomatice, care optimizează relaţiile
internaţionale ale României şi le fac funcţionale şi eficiente.
219
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● noile vulnerabilităţi ale României, în cadrul
procesului propriu de dezvoltare, dar şi în cel al unui mediu de
securitate instabil, asimetric, imprevizibil;
● constrângerile economice, sociale, demo-militare
şi tehnologice;
● limitările bugetare.
B. Pe plan extern:
● apariţia războiului terorist (care este un război
continuu), constituirea coaliţiei antiteroriste şi declanşarea
războiului împotriva terorismului (ceea ce a depăşit cu mult
cadrul Alianţei);
● vulnerabilităţile, ameninţările şi riscurile de natură
complexă, îndeosebi cele asimetrice;
● determinările impuse de războiul viitorului,
îndeosebi de războiul înalt tehnologizat, adică, în mod concret,
de Războiul bazat pe Reţea;
● exigenţele NATO exprimate în mod expres prin
noua Directivă Ministerială.
Rezultă o structură de forţe flexibilă, tenace, suplă,
modulară, autosustenabilă în teatru, gata de acţiune în orice
moment şi pentru orice misiune, care răspunde următoarelor
principii:
● principiul identităţii (compatibilităţii depline)
structurilor de pace cu cele de război;
● principiul unităţii;
● principiul modularităţii;
● principiul reacţiei rapide.
Toate acestea se vor finaliza în 2007 şi în anii următori
cu: strategia militară, concepţii strategice, doctrine operaţionale
şi de acţiune clare, dinamice, racordate NATO şi ştiinţei
militare moderne. Configuraţia actuală a dimensiunii militare a
strategiei de integrare euro-atlantică este clară şi se
220
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
concretizează într-un filon generator de încredere, care
influenţează şi motivează după el şi celelalte componente.
223
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Sondajele de opinie desfăşurate în rândul românilor pe tema
integrării euro-atlantice dovedesc din plin acest lucru.
Atitudinile (individuale, societale) – ca predispoziţie
psihică de a acţiona în mod caracteristic în diverse situaţii, faţă
de evenimente ale realităţii – sunt influenţate de opiniile
existente, fiind orientate valoric. Sistemul euro-atlantic de
valori este privit de români ca fiind superior, fapt ce poate
explica, în parte, comportamentul românilor de susţinere a
integrării ţării în NATO.
Motivaţia cuprinde totalitatea mobilurilor interne ale
conduitei (înnăscute, dobândite, conştientizate, neconştientizate
etc.) ce îndeamnă la acţiune, jucând un rol important în
realizarea oricărei activităţi umane.
În ceea ce priveşte integrarea euro-atlantică, este necesară
existenţa unei concordanţe între motivaţiile intrinseci ale
României, dar şi ale NATO. Şi cum poziţia dominantă în cadrul
motivaţiei este deţinută de interese, se poate afirma că, în cazul
României, există o convergenţă a intereselor individuale şi
naţionale în această privinţă. Motivaţia psiho-socială a
integrării în NATO este puternică, profundă şi coerentă.
Conformarea reprezintă modificarea comportamentului
unei persoane în direcţia poziţiei grupului. Procentajul mare al
susţinerii de către cetăţenii români a integrării euro-atlantice
poate fi interpretată fie ca o temeinică susţinere şi cunoaştere a
interesului naţional, fie ca expresie a înţelegerii, acceptării şi
interiorizării – voluntare şi conştiente – a mediului, normelor şi
valorilor NATO, în condiţiile conştientizării necesităţii de a
renunţa la anumite mentalităţi, valori, norme, ritualuri,
concepţii, comportamente specifice propriei culturi.
Comunicarea – ca modalitate fundamentală de
interacţiune socială – reprezintă elementul de legătură între
toate celelalte variabile ale dimensiuni psiho-sociale a integrării
224
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
în NATO, a dezvoltării unor concepte, acţiuni şi strategii
viabile, deoarece este principala cale prin care sunt cunoscute
informaţiile, opiniile, atitudinile, comportamentele, regulile,
valorile etc.
Caracteristicile fundamentale ale acestei dimensiuni:
● se constituie într-o zonă de confruntare între
fenomenele anomice (anormalitate, dezordine, neîncredere etc.)
şi cele generatoare de speranţă;
● includ schimbări sau bulversări şi chiar mutaţii în
zona mentalului social, în opţiuni şi atitudini;
● apare un efect de compensare dat de orizontul de
aşteptare în perspectiva integrării, în raport cu menţinerea unui
procent ridicat al neîncrederii în autorităţile naţionale;
● exprimă simţul măsurii, al valorii, precum şi
capacitatea de a sesiza, înţelege şi acţiona în favoarea
interesului naţional.
231
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Fără o astfel de determinare, care este una de esenţă, de
fundament, integrarea nu este posibilă. Nici o entitate politico-
militară nu a durat, dacă nu s-a bazat pe o cultură strategică
unitară şi complexă. Sau, chiar dacă ar fi posibilă şi o astfel de
integrare, ca efect al voinţei politice, ea nu va putea sta sub
semnul duratei dacă nu se bazează pe un sistem de valori, pe
respectul a ceea ce este specific şi valoros la fiecare, adică pe
cultură.
233
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● participarea la activitatea agenţiilor, comitetelor
şi grupurilor de lucru NATO etc.
Instituţiile şi persoanele care concură la materializarea
dimensiunii tehnice şi tehnologice a integrării sunt:
● Statul Major General;
● Departamentul pentru Armamente;
● Agenţia de Cercetare pentru Tehnică şi
Tehnologii Militare;
● reprezentanţii sau invitaţii permanenţi naţionali
în agenţiile, comitetele şi grupurile de lucru NATO;
● contribuitorii la reuniunile domeniului cu
partenerii de cooperare;
● reprezentanţii statelor majore ale categoriilor de
forţe ale armatei ş.a.
Obiectivele acestei dimensiuni capitale pentru integrare
vizează:
● apropierea mai rapidă de standardele NATO;
● adaptarea tehnicii de luptă şi armamentului la
exigenţele câmpului de luptă al viitorului;
● studierea tendinţelor revoluţiei în domeniul
militar (RMA), ale dezvoltării tehnicii şi tehnologiei în plan
militar în secolul XXI;
● realizarea unei alocări bugetare considerabile,
care să permită atacarea frontală a problemei dezvoltării
ştiinţifice, tehnice şi tehnologice a domeniului militar, odată cu
păstrarea unui raport echitabil între modernizare, costuri şi
eficienţă;
● aplicarea fermă a programelor de cercetare-
dezvoltare şi interoperabilitate în domeniu.
În acelaşi timp, dimensiunea tehnică şi tehnologică
presupune:
234
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● investiţii în echipamente, sisteme de arme şi
tehnologie;
● derulare ritmică a Programelor de Achiziţie şi
Modernizare a Tehnicii Militare pentru perioada 2001-2010,
potrivit Graficului general aprobat şi concepţiei de înzestrare;
● finalizare a unor programe majore de înzestrare
şi iniţiere de programe noi, în scopul modernizării înzestrării cu
tehnică de luptă şi echipamente de sprijin şi protecţie a
mijloacelor de acţiune specifice câmpului de luptă al secolului
al XXI-lea.
Finalitatea dimensiunii tehnice şi tehnologice a integrării
euro-atlantice a ţării noastre va consta, la nivelul armatei, în:
realizarea unui sistem de conducere eficient, creşterea
capacităţii de cercetare, supraveghere şi avertizare a trupelor,
îmbunătăţirea puterii de foc, mobilităţii şi preciziei
armamentului, creşterea puterii de propulsie, a protecţiei prin
blindaj şi a fiabilităţii echipamentelor la blindate, creşterea
puterii de foc şi a posibilităţilor de folosire în luptă a
aeronavelor, îmbunătăţirea sistemelor de navigaţie, comunicaţii
şi conducere automată a focului, a autonomiei navelor de luptă,
prin dotarea cu sisteme de alimentare pe mare, achiziţionarea
de mijloace de protecţie individuală şi colectivă, optimizarea
sistemului logistic la toate eşaloanele. Mai pe scurt: adaptarea
rapidă la performanţele tehnice şi tehnologice, operaţionale ale
Alianţei Nord-Atlantice pentru a putea duce acţiuni şi îndeplini
misiuni în spiritul concepţiei Războiului bazat pe Reţea.
235
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
cel bun, iar integrarea euro-atlantică reprezintă deja mai mult
decât o şansă: reprezintă o realitate.
236
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
CAPITOLUL 4
RĂZBOIUL ÎN EPOCA HIGH TECH
238
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
operaţional? Dar al luptătorului? Cum va arăta luptătorul
primelor decenii ale secolului al XXI-lea?
239
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Tehnologia trebuie să protejeze omul, să-i faciliteze
efortul şi să-i mărească performanţa. Probabil că, în viitor, se va
apela la roboţi pentru confruntarea nemijlocită din spaţiul
luptei. Acţiunile roboţilor vor fi însă complementare acţiunilor
omului. Roboţii nu vor putea înlocui acţiunile specific umane,
ci doar prelungi. Aşadar, şi în războiul înalt tehnologizat, omul
va continua să aibă rolul esenţial. El a făcut, face şi va face
totdeauna războiul. Nivelul tehnologic informaţional ar marca
ultimul salt în sistemul confruntării armate, ultimul act al
revoluţiei tehnologice, urmând ca întregul sistem să se
redimensioneze pe alte criterii şi într-o altă filosofie, aşa cum s-
a întâmplat în perioadele de trecere de la o epocă la alta. Odată
cu tehnologizarea şi informatizarea spaţiului luptei, creşte rolul
inginerului şi informaticianului. Aşa cum, odinioară, în China
antică, fiecare comandant era un înţelept sau era consiliat de un
înţelept, şi în epoca viitoare înţelepciunea tehnică şi tehnologică
vor domina spaţiul luptei.
Această dimensiune a generat deja Războiul bazat pe
Reţea. Comandamentul strategic va fi el însuşi înalt
tehnologizat, deosebindu-se radical de ceea ce ştim astăzi
despre asemenea structuri. Toate comandamentele – atât cele
strategice, cât şi cele operaţionale – vor fi legate în reţele reale
sau virtuale, conexate la baze de date, la grilele senzorilor de
date şi informaţii, la platformele de luptă şi la alte sisteme care
vor mai fi create.
Luptătorul viitorului, după toate probabilităţile, va fi un
fel de dispecer al sistemelor tehnice de atac şi de apărare, de
influenţare şi de descurajare.
Deşi, într-o viziune SF, acest luptător ar părea el însuşi un
fel de om-robot, de om robotizat, considerăm că trăsăturile
fundamentale a luptătorului primelor decenii ale secolului al
XXI-lea vor fi: capacitatea de a selecta şi folosi informaţia;
240
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
abilitatea de a conduce sisteme tehnice din ce în ce mai
performante; inteligenţa creatoare şi deprinderea de a lucra şi
acţiona în reţele reale şi virtuale.
http://www.unog.ch/unidir/e-df1-4.html
244
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
unele incompatibilităţi şi unele divergenţe în ceea ce priveşte
cheltuielile militare, fabricarea şi achiziţionarea sistemelor de
arme şi îndeosebi a mijloacelor de transport rapid la distanţă,
Europa nefiind strict interesată în astfel de investiţii, toată
lumea este de acord cu impactul tehnologiei şi informaţiei şi
tehnologiei informaţionale asupra tuturor domeniilor
(economice, politice, culturale, sociale), inclusiv asupra artei
militare.
245
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Determinările însă rămân. Ele constituie spaţiul de
mişcare, cadrul, legea şi condiţionările în bifurcaţii54, iar
tehnologia este totdeauna izvorul şi substanţa acestora.
Nu toată lumea împărtăşeşte însă ideile şi argumentele
americanilor privind RMA. Unii consideră, potrivit raportului
special al lui Lothar Ibrügger55, că în lume au avut loc doar trei
revoluţii (agrară, industrială şi informaţională), iar alţii cred că
numărul revoluţiilor se poate ridica la cifra 14. Şi chiar dacă ar
fi aşa, inovaţia tehnologică nu ar fi suficientă pentru a genera o
revoluţie. De la descoperirea prafului de puşcă, spre exemplu,
la aplicarea lui efectivă au trecut cinci secole. Exemplul este
însă discutabil. Impactul tehnologiei asupra fizionomiei
teatrului de război cunoaşte o evoluţie în progresie geometrică.
Va veni ziua când un astfel de impact va fi instantaneu.
În ceea ce priveşte însă influenţa tehnologiei asupra artei
militare, trebuie să se facă distincţie între schimbarea
(revoluţionarea) principiilor şi adaptarea rapidă a structurilor
(strategia forţelor şi strategia mijloacelor) şi a acţiunilor
(strategia operaţională) la noile posibilităţi. Spre exemplu, în
cel de-al doilea război mondial, Germania a mizat pe o strategie
a acţiunilor rapide, bazată îndeosebi pe un sistem de
comunicaţii foarte bine pus la punct şi pe un concept strategic
pe măsură. În felul acesta, ea a reuşit să se impună în faţa
armatei franceze care se cramponase de filosofia războiului
Concluzie
257
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Urmând acest raţionament, este de aşteptat ca RMA să
aducă mutaţii substanţiale îndeosebi în strategia forţelor, în cea
a mijloacelor şi, evident, în strategia operaţională. Într-o primă
etapă (care deja a început), deciziile vor fi luate în ore, minute
şi chiar în secunde, centrele vitale inamice vor fi lovite prompt,
instantaneu, prin surprindere, de la mare distanţă, manevra
dominantă va conecta, într-un spaţiu fluid, un sistem integral
(un sistem de sisteme) de cercetare-informare-lovire care-l va
pune pe adversar în imposibilitatea de a reacţiona eficient.
Acesta este efectul tehnologic în spaţiul strategic imediat al
RMA căruia, pe plan acţional, îi corespunde războiul
disproporţionat, de regulă non-contact. Efectul de răspuns, în
acelaşi cadru creat de RMA, va fi, probabil, unul pe măsură,
care va caracteriza etapa a doua a implicării globale a acestei
revoluţii. Prima expresie a acestui efect a fost reacţia
asimetrică (pe care americanii o prevăzuseră) şi îndeosebi
intensificarea acţiunilor teroriste. Războiul asimetric al celui de
al treilea val descris de Alvin Toffler a început deja. În
următorii ani, se va produce, fără îndoială, o remodelare a
spaţiului de confruntare şi a filosofiei beligeranţei, atât din
perspectiva RMA, cât şi din cea a unei posibile contrarevoluţii
în domeniul militar.
De unde rezultă că efectul pe termen lung al RMA, deşi,
potrivit teoriei haosului, este foarte greu de anticipat, ar trebui
analizat în prima bifurcaţie previzibilă a evoluţiei spaţiului
strategic şi modului de confruntare: ori RMA va duce la
dominanţa mondială incontestabilă a Statelor Unite şi aliaţilor
săi, ori va relansa cursa înarmărilor şi a marilor confruntări
planetare. Ceea ce nu ar schimba în mod semnificativ
principiile confruntării militare care vin de la Sun Tzî şi chiar
de la înaintaşii acestuia. Tonul strategiei de mâine îl dau, deci,
americanii. Unii îl vor prinde şi vor cânta în strună, alţii vor
258
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
distona. Arta militară a viitorului, chiar dacă nu-şi va schimba
filonul şi liniile forţă care vin din veacuri şi se vor duce în
veacuri, nu poate să nu resimtă acest suflu nou al sistemelor
revoluţionare de arme. Pentru Armata României, acest concept
american al RMA are o mare importanţă. Armata noastră este în
curs de a-şi adapta şi chiar remodela strategia pe coordonate
euro-atlantice şi, în acest cadru, de a-şi redefini (mai exact, de
a-şi reactualiza) conceptele sale strategice, însuşindu-şi-le,
totodată pe cele noi. Şcoala de război românească are o
îndelungată experienţă teoretică (Universitatea Naţională de
Apărare a sărbătorit nu demult un 115 ani de existenţă) şi
practică (Armata României a participat la toate marile
confruntări militare mondiale). Ea a creat valori în arta militară
şi, de aceea, actualizarea conceptelor strategice nu se poate să
nu păstreze acest filon gerat de drame şi eroism. Dar RMA, cu
modulul ei C4ISR, aduce mutaţii radicale în configurarea
filosofiei războiului, iar noi trebuie să ni le însuşim cel puţin în
spiritul în care au făcut-o înaintaşii noştri, la vremea lor.
Războiul nu va fi câştigat de acela care nu renunţă la sloganuri
şi se limitează la tradiţii, ci de acela care, fără să-şi uite
tradiţiile şi eroii care le-au creat, îşi va remodela strategia după
cerinţele viitorului. O armată trebuie să privească în viitor, nu
în trecut. Dar numai o armată care-şi cunoaşte şi îşi respectă
trecutul este capabilă să-şi înţeleagă şi să-şi proiecteze viitorul.
259
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
sistem de raporturi, de dependenţe şi interdependenţe care se
creează totdeauna între entităţile aflate în conflict, şi, de aceea,
analiza acestui fenomen al rapidităţii acţiunii sau reacţiei
trebuie analizat cu foarte multă atenţie. Se poate luneca uşor
spre capcana unui „pragmatism“ teoretic, camuflată foarte bine
în universul evidenţei. De regulă, o entitate o pândeşte pe
cealaltă şi, atunci când găseşte momentul potrivit, o atacă prin
surprindere şi o distruge sau o pune în imposibilitatea de a se
apăra. Însă acelaşi lucru se poate întâmpla, cu uşurinţă, şi
entităţii aflată în apărate. Ea poate pregăti oricând o ambuscadă
atacatorului, pentru a-i distruge, uneori doar în câteva minute,
forţele. Aceasta ar fi schema cea mai simplă a acţiunii rapide. În
realitate, problema rapidităţii în acţiunea militară este una
dintre cele mai dificile şi mai complexe. Acţiunea rapidă,
reacţia rapidă şi intervenţia rapidă, deşi au un numitor comun –
rapiditatea – nu reprezintă, totuşi, acelaşi lucru.
Acţiunea rapidă se desfăşoară, de regulă, în condiţiile în
care se deţine iniţiativa strategică sau cel puţin tactică (locală)
şi presupune o activitate care să-l devanseze pe inamic, pentru
a-l pune în imposibilitatea de a reacţiona sau pentru a-i distruge
forţele. Reacţia rapidă este o acţiune la acţiune, este o reacţie
prin surprindere, cu scopul de a zădărnici acţiunea inamicului
şi, eventual, a obţine un avantaj tactic sau strategic. Intervenţia
rapidă este un termen mai complex şi constă într-un sistem de
acţiuni desfăşurate de o structură de forţe cu scopuri foarte
complexe şi destul de diferite. Unele intervenţii vizează crearea
unui fapt împlinit, altele urmăresc obţinerea unor avantaje
strategice şi tactice, dezamorsarea unor crize, stabilizarea unor
zone, prevenirea unor conflicte etc. Indiferent care ar fi
scopurile şi obiectivele intervenţiilor, acţiunilor sau reacţiilor
rapide, toate apelează la crearea unui raport de forţe convenabil
la momentul potrivit şi în locul dorit, în vederea punerii
260
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
inamicului în imposibilitatea de a reacţiona prompt şi eficient.
Acţiunile (intervenţiile, reacţiile) rapide fac parte din strategia
tuturor armatelor din lume, însă cu adevărat nu le pot desfăşura
decât cele ce au o mare mobilitate şi o capacitate de proiecţie a
forţei remarcabilă. O vreme s-a crezut că bătălia se duce şi se
va duce între forţele de invazie (care acţionează totdeauna
ofensiv, rapid şi masiv) şi forţele care se apără, acestea
folosind, în principiu, strategii temporizatoare şi de uzură.
Fără a neglija acest aspect al confruntării în teatru, care
poate fi încă luat în considerare, trebuie să subliniem că epoca
informaţională este, prin excelenţă, un spaţiu şi un timp al
acţiunilor rapide şi speciale, al confruntărilor multiple şi
asimetrice, care se vor desfăşura nu doar în teatrele de operaţii,
din ce în ce mai greu de identificat şi de definit, ci în întregul
spaţiu real şi virtual al activităţii umane, ca forme extrem de
dinamice ale unui război ce tinde să devină, prin anumite
componente ale sale (războiul informaţional, războiul
economic, războiul psihologic, războiul mediatic, războiul
împotriva terorismului), permanent.
262
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
împlinit ce a dus la diminuarea ofensivei egiptene şi, în final,
sub presiunea comunităţii internaţionale, la oprirea războiului.
Celelalte acţiuni sau operaţii rapide care s-au desfăşurat
(este vorba de acţiunea unei coaliţii condusă de Statele Unite
ale Americii, în ianuarie 1991, împotriva Irakului, de acţiunea
aeriană şi a forţelor speciale, din 1999, împotriva Iugoslaviei,
de acţiunea americană împotriva talibanilor şi a bazelor
reţelelor Al-Qaeda din această ţară, din toamna şi iarna lui 2001
şi primăvara anului 2002, precum şi de războiul rapid
desfăşurat de Statele Unite, Marea Britanie şi Australia, în
martie-aprilie 2003, împotriva armatei lui Saddam Hussein)
poartă amprenta acţiunii intempestive a forţelor aeriene, sub o
puternică lovitură informaţională şi radio-electronică.
Deşi lucrurile par evidente în ceea ce priveşte strategia
acţiunilor rapide, e greu să se desprindă concluziile cele mai
realiste dintr-un război care abia s-a încheiat. După unele
opinii, ar trebui să treacă două generaţii de la evenimente,
pentru a se putea desprinde adevăratele concluzii. În acest timp,
ar ieşi la iveală informaţii considerate secrete, iar actorii
principali ai evenimentelor ar dispărea şi, o dată cu ei, şi
percepţia subiectivă a evenimentelor. De aceea, poate singura
concluzie care se poate desprinde cu certitudine din cele două
războaie desfăşurate împotriva Irakului (1991 şi 2003) este
reuşita deplină a operaţiei aeriene, care depinde în mod special
de situaţia geopolitică şi geografică şi de intensitatea
conflictului.62 S-a demonstrat, încă o dată, ca şi în acţiunea
NATO în Kosovo, că nici o operaţie de tip rapid nu se poate
desfăşura, la nivel strategic, fără acţiunea corespunzătoare a
aviaţiei, informaţiei şi forţelor speciale.
267
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● posibilitate de a se conecta la reţelele create în
cadrul conceptului RBR şi la bazele de date adiacente;
● autosustenabilitate în teatru;
● capacitate modulară;
● posibilitate de a trece rapid de la structuri reduse,
pentru acţiuni punctiforme, împotriva unor elemente vitale ale
inamicului, la structuri de tip joint, modular, de capacitate şi
anvergură variabile.
4.4.1.4. Aeromobilitatea
Una dintre condiţiile fundamentale ale acţiunii (reacţiei,
intervenţiei) rapide este aeromobilitatea. Această caracteristică
se asociază în mod necesar la dimensiunea complexă a acestui
tip de acţiune, îndeosebi la cea aeriană. Armatele şi-au creat
încă înainte de cel de-al doilea război mondial structuri capabile
să pună în operă conceptul de manevră pe verticală, precum şi
mijloacele necesare şi doctrinele de întrebuinţare a lor. Este
vorba, în principal, de aeronave de transport de mare capacitate
care să asigure transportul tactic şi strategic în zonele de
interes.
Doctrina de întrebuinţare a avioanelor de transport tactic
şi strategic se sprijină, în general, pe următoarele componente:
● acţiunea (operaţia) aeropurtată;
● podul aerian;
● evacuarea refugiaţilor (cetăţenilor);
● acţiunea umanitară şi acţiunea specifică.
Riscurile unor astfel de acţiuni depind de situaţia concretă
de la faţa locului şi diferă de la un caz la altul. O acţiune sau
chiar o operaţie aeropurtată, care vizează intervenţia într-o zonă
seismică, pentru salvarea supravieţuitorilor şi acordarea de
asistenţă umanitară, diferă de o operaţie care vizează extracţia
268
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
unor personalităţi, a unor forţe, structuri etc., oprirea unui
conflict, înlăturarea de la putere a unui regim dictatorial sau
separarea forţelor aflate în război. În Statele Unite ale Americii
şi în Europa, problema transportului, în general, a proiecţiei
forţei, a fost şi este în permanenţă studiată şi analizată cu multă
grijă. O astfel de operaţie necesită întrebuinţarea diferenţiată a
forţelor, astfel încât efectul să fie maxim. Spre exemplu, în
cazul unei operaţii rapide de dezamorsare a unei crize,
prevenirea extinderii conflictului şi separarea prin forţă a
părţilor aflate în conflict, pot fi întreprinse mai multe categorii
de acţiuni dintre care nu lipsesc:
● folosirea forţelor speciale pentru verificarea
informaţiilor, dirijarea loviturilor aeriene şi crearea unor
condiţii pentru distrugerea centrelor vitale ale inamicului şi
dezamorsarea focarelor de criză;
● folosirea paraşutiştilor pentru lovirea unor
obiective vitale sau crearea condiţiilor pentru întrebuinţarea
unor forţe mai numeroase;
● lovitura aeriană;
● folosirea combinată a forţelor terestre şi
aeromobile pentru interpunere etc.
Operaţia aeropurtată este o operaţie de tip rapid. Ea are mai
multe faze:
● paraşutarea (debarcarea) unei forţe care să ocupe
şi să pregătească zona63;
● paraşutarea (debarcarea) unor forţe care să
pregătească nemijlocit zona de aterizare a avioanelor şi
elicopterelor, să asigure securitatea acesteia şi a raioanelor de
regrupare (dispunere) după debarcare;
63 În cazul folosirii avioanelor de transport, este obligatoriu ca o astfel de
zonă să cuprindă cel puţin un aerodrom cu una sau mai multe piste de
aterizare.
269
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● acoperirea aeriană şi terestră a zonei, organizarea
sprijinului de foc al paraşutării şi debarcării şi realizării
dispozitivului;
● transportul forţelor aeropurtate şi dispunerea lor în
raioanele de regrupare (aşteptare, pregătire a acţiunii etc.);
● desfăşurarea acţiunii militare propriu-zise
(distrugerea rezistenţelor, separarea prin forţă a părţilor aflate în
conflict, interpunerea etc.);
● evacuarea răniţilor şi refugiaţilor, apărarea şi
protecţia populaţiei, acţiuni umanitare.
275
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
♦ Belgia: 3.000 oameni (o brigadă mecanizată), 12
avioane F-16, 11 avioane C-130 şi 2 Airbus, 2 fregate, o navă
de sprijin şi 6 dragoare de mine;
♦ Spania: 6.000 oameni (o brigadă mecanizată, un
escadron mecanizat, o companie aeromobilă, o companie
amfibie, un stat major terestru tip divizie şi un stat major
aerian), 40 avioane de luptă şi de transport, un grup aero-naval
în jurul portavionului „Principe Asturias“;
♦ Finlanda: 2.000 oameni;
♦ Franţa: 12.000 oameni, dintre care state majore
la nivel strategic şi operativ, 75 avioane, dintre care 29 de
transport, 12 nave, inclusiv portavionul „Charles de Gaule“ şi
două de transport amfibii;
♦ Marea Britanie: 12.500 oameni (o brigadă
blindată, mecanizată sau aeromobilă, o brigadă amfibie şi
diverse elemente de sprijin), 72 avioane de luptă, 18 nave dintre
care şi un portavion, 2 submarine nucleare, 4
distrugătoare/fregate şi un portelicopter;
♦ Grecia: 4.000 oameni (o brigadă mecanizată),
30 avioane de vânătoare-bombardament şi 4 avioane de
transport, 6 nave de suprafaţă şi un submarin;
♦ Irlanda: 800 oameni (un batalion de infanterie),
5 elicoptere de transport;
♦ Italia: 12.000 oameni (4 brigăzi dintre care una
aeromobilă, un batalion de infanterie marină şi 230 carabinieri),
47 avioane de luptă, 22 avioane de sprijin şi elicoptere, 19
nave;
♦ Luxemburg: 100 oameni;
♦ Ţările de Jos: 5.000 oameni (o brigadă
blindată);
♦ Portugalia: 1000 oameni;
♦ Suedia: 1500 oameni.
276
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
280
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● elemente ale apărării aeriene vor reveni Olandei şi
Spaniei;
● va fi folosit, pentru transport, avionul C-17 german,
în timp ce un consorţiu va pune la punct un sistem
de posibilităţi de transport aerian comun;
● realizarea mijloacelor de protecţie navală împotriva
minelor revine Norvegiei şi Germaniei.
Structurile de comandă vor fi reorganizate la nivelurile
cele mai înalte în cadrul conceptului de transformare a
comenzii NATO, rolurile fiind distribuite între Statele Unite şi
alţi membrii ai Alianţei. După summit-ul din Turcia din 2004,
noii membrii NATO, între care şi România, au primit şi ei
sarcini precise în ceea ce priveşte NRF.
Modul în care se intenţionează a fi formate şi stabilite
relaţiile dintre NATO/SUA şi UE (Politica Europeană Comună
de Securitate şi Apărare), cu forţele lor militare – Forţa de
Răspuns a NATO şi Forţa Europeană de Reacţie Rapidă – va
influenţa securitatea europeană pe termen lung. Preconizata
Forţă de Răspuns a NATO, creată şi formată să lupte în
„conflicte de înaltă intensitate”67 reprezintă un pas important în
adaptarea NATO la noul mediu de securitate.
În ciuda unor discuţii şi intervenţii privind posibila
duplicare a eforturilor de apărare şi competiţia potenţială, între
Forţa de Răspuns a NATO şi Forţa Europeană de Reacţie
Rapidă, ele sunt, în realitate, complementare. Acestea ar trebui
să ducă la o echitabilă împărţire a rolurilor între NATO şi UE şi
să întărească simultan ambele organizaţii, permiţând statelor
implicate să-şi modernizeze sistemele militare, astfel încât să
fie capabile să opereze împreună.
286
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
războaie sunt sângeroase şi, de aceea, acţiunile rapide, care sunt
un fel de acţiuni-pumnal, vizează:
- producerea unor pierderi umane şi materiale însemnate;
- distrugerea unor obiective, puncte de comandă, mijloace
de transmisiuni etc.;
- cucerirea unor forme de teren importante, a unor clădiri
şi chiar localităţi;
- distrugerea unor clădiri importante sau chiar a unor
localităţi;
- distrugerea unor lucrări de artă, noduri de comunicaţii
depozite;
- distrugerea unor elemente de infrastructură;
- asasinarea unor comandanţi ai adversarului;
- terorizarea populaţiei etc.
Aceste acţiuni sunt desfăşurate de subunităţi mici, de
echipe sau grupuri de luptători, fie după un plan bine chibzuit,
fie, în funcţie de situaţie, la inspiraţie sau în mod haotic. Se
acţionează, în general, noaptea sau în condiţii de vizibilitate
redusă, pe timp nefavorabil, cu armament individual,
aruncătoare de grenade, explozivi, mijloace incendiare,
chimice, biologice sau radiologice. Forma clasică a acestor
acţiuni este raidul.
În războiul continuu
În războiul geofizic
289
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
În războiul informaţional
În războiul economic
În războiul de gherilă
74
http://fpfre.peopledaily.com.cn/french/200305/30/fra2003053061238.html
295
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
totdeauna, într-un patrimoniu valoros al gândirii şi practicii
militare, dincolo de care nu pot exista nici strategie, nici
tactică), trebuie totuşi afirmat că războiul şi conflictul
prezentului şi viitorului au caracteristici noi, atât în ceea ce
priveşte universul conceptual, cât şi în ceea ce priveşte
dinamismul şi dimensiunea practică.
Acţiunea militară se integrează în noul concept şi aduce,
la rândul ei, elemente noi. Aşa cum se afirma mai sus (şi cum se
va demonstra şi în continuare), ea devine deosebit de flexibilă,
adaptabilă la împrejurări, la acţiunea şi reacţia inamicului,
dependentă de variaţia condiţiilor iniţiale, variabilă şi diferită ca
amploare şi intensitate, în funcţie de tipul de beligeranţă, de
nivelul tehnologic al războiului şi de modul de angajare.
Începând cu anul 1989, în Statele Unite, a fost lansat, sub
autoritatea lui W.S. Lind, conceptul de „război al generaţiei a
patra“ (Fourth Generation Warfare, prescurtat 4GW)75.
Războaiele din prima generaţie se bazau pe mase umane,
pe forţe numeroase dispuse în linii de luptă şi coloane. Era
epoca muschetelor. Această generaţie de războaie a atins
apogeul în prima mare confruntare mondială din 1914-1916.
Războaiele din generaţia a doua, care corespund cu epoca
industrială, se bazau pe puterea de foc. În această epocă, se
dezvoltă blindatele şi avioanele. Este adevărat, blindatele şi
avioanele apăruseră încă din primul război mondial, dar abia în
cel de al doilea ele îşi dovedesc eficienţa, readucând în teatru
acţiunile rapide76 şi impunând războiul de mişcare.
Războaiele din generaţia a treia, continuând filosofia
războiului-fulger (blitzkrieg) din cea de a doua conflagraţie
297
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
De aici nu rezultă că astfel de acţiuni n-ar fi rapide, ci
doar o scală de rapiditate mai complexă şi o grilă de angajare
mai vastă a forţelor şi mijloacelor, care sunt esenţialmente
diferite de cele cunoscute până acum. „Cum să combaţi şi cum
să învingi un inamic fără formă? Şi cum să-ţi dai seama dacă l-
ai învins sau dacă ai pierdut?“ Aceste întrebări aparţin lui Gary
Wilson77, unul dintre teoreticienii conceptului 4GW.
Unii numesc acest tip de conflict „cel de al patrulea război
mondial“. Eliot Cohen propune ca respectivul concept să fie
înlocuit cu unul nou, specific acestui început de mileniu:
războiul împotriva terorismului, pe care alţi teoreticieni l-au
popularizat şi l-au susţinut prin numeroase studii.
James Woolsey, fost director al CIA, afirma, într-un
articol reluat de ziarul Le monde, în 2002, că Războiul Rece a
fost cel de al treilea război mondial, iar războiul împotriva
teroriştilor, dictatorilor şi autocraţilor se constituie în cel de al
patrulea război mondial, pe care America îl va câştiga.
Acest concept, susţin creatorii lui, a trezit Statele Unite,
care şi-au reluat în serios rolul şi responsabilitatea de apărător
al democraţiei. Conceptul de „război de generaţia a patra“ îl
folosesc însă şi teroriştii. Ben Laden a afirmat că „evreii şi
cruciaţii“ au declanşat cel de al patrulea război mondial, care
este un război împotriva lui Dumnezeu.
În februarie 2002, Middle East Media Research Institute
(un think tank foarte militant, apropiat Partidului Likud din
Israel) anunţa că ar fi primit un text al lui Abu Ubeid al-
Qurashi, probabil un pseudonim al unui şef din reţelele Al
Quaeda, care se referea în mod explicit la doctrina războiului
din generaţia a patra. Acest război se duce, potrivit afirmaţiilor
În operaţii speciale
301
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Acţiunile rapide (adecvate) în cadrul operaţiilor speciale
pot fi desfăşurate atât de structuri ale acestor forţe speciale, cât
şi de alte forţe de reacţie rapidă.
În toate cazurile, planificarea trebuie să fie în acelaşi timp
riguroasă şi flexibilă, să lase suficient spaţiu de manevră
acestor acţiuni care trebuie să fie, prin excelenţă, ingenioase.
În operaţii post-conflict
305
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- cerinţa de a participa, cu forţe rapide şi foarte bine
pregătite, transportabile în teatru, la misiuni articol 5 şi non-
articol 5, acolo unde este nevoie;
- nevoia de flexibilitate în constituirea modulelor şi
structurilor de acţiune şi de reacţie.
Realităţile existente, la ora actuală, în România arată că:
- există structuri de acţiune (reacţie) rapidă nu numai în
cadrul Armatei României, ci şi la Ministerul Administraţiei şi
Internelor şi chiar la alte instituţii;
- aceste forţe nu sunt însă coordonate unitar, întrucât
misiunile lor par a fi diversificate şi specifice, deşi aproape
toate aceste misiuni se integrează în aria misiunilor tip
Petersberg;
- nu există o filosofie a acţiunii şi reacţiei rapide şi cu atât
mai puţin a acţiunii şi reacţiei adecvate şi, din acest motiv (şi
din multe altele), cooperarea dintre aceste forţe este greoaie sau
lipseşte cu desăvârşire, întrucât lipseşte interoperabilitatea şi
conducerea unitară;
- unele dintre aceste forţe au fost create pentru că aşa a
rezultat din analiza strategică a tendinţelor în evoluţia
structurilor militare, altele au fost impuse efectiv de cerinţele de
reacţie rapidă, îndeosebi pentru protecţia obiectivelor,
combaterea reţelelor de traficanţi şi a crimei organizate,
îndeplinirea unor misiuni în cadrul forţelor de menţinere a păcii
etc.
De asemenea, din analiza altor structuri şi doctrine de
reacţie rapidă existente în lume şi din cerinţele efective ale
mediului intern şi regional de securitate la construcţia căruia
participă şi ţara noastră, rezultă că, în cadrul viitorului război –
care, pentru România, va fi, probabil, un Război bazat pe Reţea
sau un concept apropiate de acesta –, este necesar să se aibă în
vedere un model ceva mai complex de acţiune (reacţie,
306
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
intervenţie) rapidă, realizabil în etape şi extrem de funcţional.
Acest model ar putea viza cel puţin două variante structurale
interşanjabile: fie constituirea unei Forţe de Reacţie Adecvată
Permanentă (FRAP), fie a unei Forţe de Reacţie Adecvată
Aleatoare (FRAA).
Prima variantă este deja pe rol (actuala FRR), cea de a
doua depinde de modul cum se vor proiecta şi realiza
mobilitatea şi flexibilitatea forţelor şi mijloacelor, de cerinţele
Alianţei Nord-Atlantice şi de capacitatea Armatei Române de a-
şi integra structurile şi acţiunile în acelaşi concept.
La baza modulelor de reacţie rapidă (adecvată) ale
Armatei Române trebuie să se afle forţele speciale, paraşutiştii
şi module aero-terestre şi aero-navale de transport şi lovire
corespunzătoare, inclusiv facilităţile şi abilităţile necesare
pentru autosusţinere în teatru.
Concluzii
307
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
4. Acţiunile rapide sunt prezente şi în cadrul terorismului
(războiului terorist) şi crimei organizate, în războaiele de
gherilă şi toate tipurile de conflicte armate.
5. Acţiunile rapide sunt prezente în operaţii de stabilitate,
în operaţii post-conflict, în operaţii de menţinere a păcii,
precum şi în operaţiile şi activităţile desfăşurate în urgenţe
civile şi militare.
6. Războiul bazat pe Reţea, războiul economic şi cel
informaţional, alte tipuri de războaie care se prefigurează a se
desfăşura în secolul al XXI-lea determină, în plan conceptual şi
acţional, un nou tip de acţiune: acţiunea adecvată. Această
acţiune se desfăşoară mai rapid sau mai lent, în funcţie de o
mulţime de factori şi de capacitatea forţelor de a-şi adapta
structurile şi funcţiunile în raport cu cerinţele misiunii (ale
situaţiei), cu variaţia condiţiilor iniţiale şi cu reacţiile
inamicului. Acţiunile adecvate sunt specifice războaielor
asimetrice şi presupun regrupări rapide şi eficiente de forţe şi
mijloace, într-un mediu de securitate informaţională maximă,
permiţând totdeauna o soluţie rapidă şi eficientă oricărei
situaţii.
7. În noile condiţii, armatele au structuri de pace
asemănătoare (chiar identice) cu cele de război, cele mai multe
dintre ele integrate, şi, de aceea, toate aceste forţe sunt, de fapt,
forţe de reacţie (acţiune, intervenţie) rapidă, mai exact,
adecvată. De aceea, conceptul acţiune rapidă devine unul
intrinsec sistemului. Totuşi, acţiunea rapidă, ca modalitate
distinctă de soluţionare a unei situaţii, rămâne şi va rămâne
totdeauna o prioritate. Forţele şi structurile care pot desfăşura
astfel de acţiuni sunt modulare, aeropurtate sau speciale.
8. Pentru Armata Română, este important ca, în procesul
profesionalizării şi integrării în NATO şi în structurile de
apărare ale UE, inclusiv în NRF şi în FRRE, să se constituie din
308
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
timp sau să se creeze posibilitatea de constituire rapidă a unor
structuri modulare integrate de reacţie adecvată, conform
standardelor NATO, standardelor europene şi nevoilor
specifice. Se impune însă o distincţie între forţele de reacţie
rapidă ale armatei, care trebuie să se grupeze în ceea ce s-ar
putea numi Forţa de Reacţie Adecvată (FRA), permanentă sau
aleatoare, şi cele ale altor categorii de forţe ale sistemului
naţional de apărare şi, pe această bază, să se realizeze o
distribuţie corespunzătoare de roluri.
9. O astfel de Forţă de Reacţie Adecvată (FRA) ar putea fi
compusă din module multirol, în funcţie de situaţia concretă, de
cerinţele Alianţei şi ale UE. Un astfel de concept, existent deja
în armatele moderne, şi îndeosebi în armatele ţărilor NATO,
poate fi studiat, inclusiv în Universitatea Naţională de Apărare
şi în academiile categoriilor de forţe, şi adaptat la condiţiile
concrete ale ţării noastre.
309
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
CAPITOLUL 5
RĂZBOIUL ÎN EPOCA INFORMAŢIONALĂ
312
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
totdeauna omul. Epoca informaţională va crea un nou tip de
om, homo ciberneticus.
Ce va fi informaţia pentru acest om? Dar pentru
comunitatea în care trăieşte? Va mai trăi, oare, acest om într-o
comunitate? Şi dacă da (deşi s-ar putea spune foarte bine şi nu
sau posibil), atunci cum va fi această comunitate? La aceste
întrebări nu se poate răspunde decât aproximativ. Nimeni nu
poate şti, cu precizie, ce se va întâmpla mâine, mai ales în
domeniul informaţiei. Informaţia a fost, este şi, probabil, va
rămâne principalul liant social al oamenilor şi comunităţilor
umane. Omul şi societatea umană nu pot exista în afara
informaţiei. De asemenea, informaţia este cea care alimentează
progresul, dezvoltarea. Principala bătălie a lumii se duce pentru
informaţie. Dar tot informaţia este aceea care ameliorează şi
echilibrează, care armonizează şi asigură, care dă sens şi
semnificaţie activităţii omeneşti. De aceea, putem afirma cu
certitudine că, odată cu ultima informaţie, va pieri şi ultimul
om.
Din păcate, informaţia a fost, este şi va fi totdeauna
folosită şi ca o armă, mai exact, ca un mijloc pentru a crea fie
un fapt împlinit, fie o situaţie favorabilă. Pentru că, din trecut
până în viitor, cine a deţinut şi va deţine informaţia va deţine şi
puterea. Puterea înseamnă informaţie. Informaţia înseamnă
putere.
Acest raţionament constituie principalul suport filozofic şi
logic al Războiului bazat pe Reţea. Artizanii acestui tip de
război au avut în vedere crearea unui sistem care să asigure, în
primul rând, dominarea informaţională nu doar în spaţiul luptei,
ci în întregul spaţiu şi realizarea mijloacelor necesare pentru
transmiterea acesteia în timp real sau cvasireal. Aşa s-a realizat
grila senzorilor de date şi informaţii, care se desfăşoară în
313
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
spaţiul luptei, în spaţiul adiacent, în cosmos, în aer, pe mări şi
pe continente.
În acelaşi timp, există senzori care supraveghează
senzorii, grilele senzorilor, sistemele informatice, reţelele de
comandă şi control şi întregul flux. Totul este informaţie nu mai
înseamnă simplă metaforă, ci o realitate a prezentului şi, fără
îndoială, a viitorului.
Dominanţa informaţională presupune:
- capacitatea de a observa şi supraveghea spaţiul luptei,
spaţiile adiacente şi chiar întregul spaţiu terestru, maritim,
aerian, cosmic şi cibernetic;
- capacitatea de a transmite în timp real, în reţea sau în
direcţii, selectiv, datele şi informaţiile necesare luării deciziei şi
acţiunii efective atât în spaţiul luptei, cât şi în afara acestuia;
- structurile şi infrastructurile necesare.
Acest sistem transformă informaţia nu doar într-un factor
util, ci şi într-un adevărat scut – scutul informaţional –, atât
pentru compartimentele de decizie şi pentru reţele, cât şi pentru
luptător. În faţa lui se află informaţia. El, luptătorul, primeşte
informaţia de care are nevoie în spaţiul său de luptă şi poate
accesa bazele de date în vederea obţinerii unei informaţii
suplimentare. El este şi va fi mereu în centrul acţiunii, dar nu
singur, în linia întâi, în contact direct cu inamicul, ca până
acum, ci protejat, securizat de toate aceste sisteme tehnice
extrem de performante. Scutul informaţional este realizat de
tehnologia informaţiei. Acest scut este însă derivat dintr-un
altul, mult mai vast şi mai complex, scutul high tech.
Ultimele războaie simetrice sau disimetrice (în
discrepanţă tehnologică) au demonstrat eficacitatea cu totul
specială a scutului high tech. Este adevărat, deocamdată, acest
scut nu apără luptătorul şi împotriva ameninţărilor asimetrice,
314
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
cum sunt cele reprezentate de gherilă şi terorism. Viitorul va
rezolva însă şi această problemă.
Din scutul informaţional şi din cel tehnologic, rezultă
scutul de foc, scutul logistic şi scutul psihologic. Luptătorul nu
se mai află în prima linie, ca odinioară. În prima linie, se află şi
se va afla mereu, de acum înainte, în afară de scutul
informaţional, şi un scut de foc realizat de mijloace strategice
(avioane de bombardament, aviaţia de pe port-avioane, rachete
de croazieră etc.), un scut logistic, realizat de un sistem logistic
integrat care nu-l va urma pe luptător, ca în războaiele trecute,
constituindu-se în aşa-numitul tren regimentar, ci îl va devansa,
şi un scut psihologic deosebit, care este un scut de sinteză,
realizat de conştiinţa superiorităţii tehnologice şi
informaţionale, de efectele acţiunilor forţelor speciale, de
dominanţa strategică, de capacitatea de proiecţie şi
autosustenabilitate şi de sistemul de valori care se află la baza
argumentativă a intereselor şi atitudinilor ce determină şi
justifică acţiunea militară.
Mai mult, este foarte posibil ca, în spaţiul luptei, însuşi
luptătorul să cunoască noi şi importante dimensiuni. Se
vorbeşte din ce în ce mai mult de robotizarea câmpului de
luptă. În modul cel mai simplist, prin robotizare se înţelege
înlocuirea ostaşului cu un robot. Omul, ostaşul, nu poate fi însă
înlocuit. În cel mai fericit caz, unele dintre acţiunile lui pot fi
transferate unor maşini. Acest proces se desfăşoară de mii de
ani şi va continua să se desfăşoare mii de ani. Roboţii vor fi
complementari luptătorului. Ei vor prelua de la aceştia acţiuni,
cum ar fi: executarea focului, deminarea, efectuarea unor
acţiuni de cercetare şi observare, transportarea şi detonarea
unor încărcături şi chiar „ocuparea şi securizarea“ unor
suprafeţe sau unor obiective. Însă, înapoia oricăror maşini,
315
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
indiferent cât de perfecţionate şi de performante vor fi, se va
afla totdeauna omul.
316
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
amprenta evoluţiilor şi complexităţii problemelor societăţii
omeneşti. Decalajele economice şi tehnologice, cel puţin pe
termen mediu (adică în primele decenii ale secolului), se vor
menţine şi chiar se vor accentua, în anumite zone ale planetei
va continua explozia demografică, agresiunea asupra mediului
se va intensifica, iar războiul geofizic va deveni din ce în ce
mai mult din ameninţare realitate.
Lumea nu va scăpa de disimetrii şi asimetrii, de traficanţi
de tot felul şi de fundamentalisme. Războiul viitorului va trebui
să se înscrie în aceste evoluţii şi să se constituie într-o soluţie
pentru deblocarea noilor situaţii strategice complicate şi
inflexibile. În opinia noastră, este posibil ca el să îmbrace toate
formele posibile, de la confruntările violente, primitive din
spaţiul fundamentalismelor religioase, la competiţia cosmică şi
cibernetică. Între principiile unui astfel de război sau ale unor
astfel de războaie se vor situa, probabil, şi următoarele:
- omniprezenţa şi permanenţa confruntării;
- diversitatea şi flexibilitatea;
- reducerea din ce în ce mai mult a caracterului violent în
profitul strategiilor indirecte;
- extinderea în Cosmos şi ciberspaţiu;
- predominanţa descurajării;
- flexibilitatea;
- interşanjabilitatea accentuată a formelor şi procedeelor
strategice;
- partajarea.
Principalele determinări vor veni din spaţiul economic şi
din cel informaţional. Este foarte posibil ca motivul
confruntărilor să fie unul informaţional. Acest lucru va duce
războiul din ce în ce mai mult din spaţiul fizic în cel virtual.
321
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Psihotehnologiile presupun o combinare a mijloacelor
electronice şi a ştiinţelor cognitive, vizând creierul şi
capacitatea sa de analiză indirectă asupra tuturor senzorilor
sistemului nervos. Cu alte cuvinte, emiţătoarele de unde
electromagnetice, acustice sau de alte semnale (încă secrete)
acţionează asupra sistemului nervos, influenţând emoţiile,
gândirea şi acţiunea. Aceasta este esenţa. Or, evident, astfel de
mijloace impun strategii adecvate şi răspund unor strategii
operaţionale care vizează realizarea obiectivelor politice, fără
pierderi umane şi materiale grave.
La 31 octombrie 1989, a fost creat, în Statele Unite, un
aparat auditiv (patent 4.877.027 Brunkan; Wayne B. 79) care
transmite sunete în creierul unei persoane cu nivelul de
frecvenţă între 100 MHz şi 10.000 MHz, modulate pentru a
forma un tip de undă specifică. Ea se prezintă sub forma unor
impulsii de foarte scurtă durată modulate în frecvenţă. Este
compusă din 10 la 20 de pulsaţii. Lărgimea fiecărei impulsii se
situează între 500 nanosecunde şi 100 microsecunde. Lărgimea
pulsaţiei se situează între 10 nanosecunde şi 1 microsecundă.
Impulsiile sunt modulate în frecvenţă prin informaţii audibile,
cu scopul de a se crea senzaţia auditivă dorită de cel care
foloseşte un astfel de sistem.
Manipularea sistemului nervos prin câmpuri
80
electromagnetice generate de ecrane este iarăşi o preocupare
325
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
La ora actuală, există numeroase teorii privind nu atât
cercetările oficiale, ale căror rezultate pot fi urmărite inclusiv
pe Internet, cât mai ales obiectivele ascunse sau care nu se spun
ale acestui sistem ce se anunţă a avea performanţe cu totul
ieşite din comun. Dacă este aşa – şi aşa se pare că este –,
considerăm că sistemul HAARP va revoluţiona complet arta
militară, în general, şi strategia, în special, întrucât este (sau
poate fi) primul sistem neconvenţional de arme de valoare
universală şi cosmică. El depăşeşte ceea ce se ştie despre arta
confruntării şi se poate constitui într-o armă care îşi ia
„muniţiile“ din cosmos şi din surse de energie.
În momentul de faţă, HAARP este privit ca:
● armă cu energie dirijată;
● un sistem de comunicaţii pentru submarine;
● mijloc de îmbunătăţire a comunicaţiilor
intersateliţi;
● generator de raze X pentru planetă;
● mijloc de a crea blackouts-uri electrice;
● armă de război electronic;
● transmisie de putere fără fir după procedeul
Tesla;
● rază a „morţii secrete“ de care vorbea Tesla;
● mijloc de a detecta extratereştrii în spaţiu;
● mijloc de a distruge extratereştrii în spaţiu;
● mijloc capabil să creeze explozii comparabile cu
cele nucleare (deci armă geofizică);
● armă capabilă să modifice climatul;
● armă care poate altera undele cerebrale şi
controla gândirea.
Ionosfera ne protejează împotriva efectelor razelor solare
şi cosmice nocive. Ea, ionosfera, captează particulele încărcate
electric provenite din vânturile şi furtunile solare şi galactice.
326
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Această mantie ionosferică este un scut de protecţie, dar ea se
poate transforma şi într-o armă teribilă.
Sistemul HAARP se fundamentează pe cercetările lui
Bernard Eastlund. Acesta l-a continuat, într-un fel, pe Nikola
Tesla, un om de ştiinţă de origine croată, care, la vremea lui, a
descoperit curentul alternativ şi curentul trifazic, combătându-l,
într-o demonstraţie foarte spectaculoasă, pe Edison (care
susţinea curentul continuu). Tesla a pus la punct un procedeu ce
permitea să se transporte la distanţă (42 km) cantităţi mari de
energie, fără ajutorul unui cablu. El a consacrat, de asemenea, o
mare parte din activitatea sa cercetării „energiei ionosferice“ şi
fenomenelor electromagnetice. Este, cum bine se ştie, şi autorul
unei teorii care susţinea că pământul se comportă ca un
conductor uriaş şi sigur şi prin el trebuie organizat sistemul de
comunicaţii al planetei. După ce s-a descoperit unda radio, s-a
renunţat la această idee. Cel puţin, până în acest moment. Nu
este însă exclus ca, într-o zi, să se revină asupra ideii lui Tesla,
care oferă unele avantaje în ceea ce priveşte calitatea
„conductorului“ pământ, acesta comportându-se ca o fibră
optică.
Bernard Eastlund a revenit asupra primelor cercetări ale
lui Tesla şi le-a adaptat în domeniul energiei electromagnetice.
El a obţinut 12 brevete între 1987 şi 1994, care constituie
osatura sistemului HAARP şi a tehnologiilor derivate în materie
de armamente. Dar, după cum preciza Alain Gossens, în
noiembrie 1997, într-un studiu pe această temă, nu Eastlund
este beneficiarul studiilor sale (el a şi fost dat afară din proiect),
ci o societate – Apti-Arco –, un fel de consorţiu petrolier
înapoia căruia se află, de fapt, U.S. Navy, U.S. Air Force şi
Departamentul Apărării. Acum, de acest proiect se ocupă
Raytheon.
327
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Nu ne-am alătura însă celor care-i suspectează tot timpul
pe americani că pun ceva la cale, ci, dimpotrivă, ne-am bucura
să fie pus în operă un astfel de sistem care, în fine, ar constitui
un mijloc pentru gestionarea crizelor de pe planetă şi
descurajarea ameninţărilor asimetrice, ceea ce ar constitui, de
fapt, un element fundamental, credibil şi eficient al siguranţei
strategice şi securităţii planetei.
Deci HAARP proiectează periodic (pentru cercetare) în
ionosferă (în partea dinspre pământ a acesteia – în prezent, până
pe la vreo 60-80 km) un fascicul de unde de înaltă frecvenţă
(HF) pentru a studia comportamentul acestui strat protector,
mai ales modalităţile de amplificare a energiei, dar nu numai.
Un astfel de bombardament cu HF are ca efect crearea unei
oglinzi virtuale uriaşe care acţionează ca o antenă de emisie. Ea
va remite frecvenţe foarte joase, ELF (extremely low
frequency) spre pământ, care creează un fel de „cuptor cu
microunde uriaş“ într-un loc anume al ionosferei. Acest
„cuptor“ poate distruge, în fracţiuni de secundă, tot ce intră în
el.
De asemenea, se pot crea lentile în ionosferă care să
concentreze energia în locul voit şi la momentul dorit. În
acelaşi timp, un astfel de emiţător, care foloseşte ca oglindă
reflectorizantă ionosfera, poate să controleze şi să distrugă
rapid orice sistem de comunicaţii, de dirijare a rachetelor şi
aviaţiei, a navelor şi grupărilor de forţe.
Oglinda virtuală poate dirija ELF-urile asupra scoarţei
terestre, descoperind tot ce se află sub ea până la o adâncime
care depăşeşte orice imaginaţie, dincolo de orice performanţă
de foraj.
Ascunderea sub apă sau sub pământ a armamentelor,
resurselor şi altor mijloace nu va mai fi posibilă, pentru că
acestea nu vor mai fi nici mascate, nici protejate. Nu vor mai
328
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
exista baze subterane secrete care să nu poată fi descoperite şi
lovite năprasnic. Orice rachetă va fi lovită, oriunde s-ar afla, pe
submarine, pe sol, în subsol, în mişcare, în siloz, în stratosferă
sau în cosmos.
În acelaşi timp, cine va beneficia de HAARP îşi va putea
ameliora substanţial sistemele de comunicare, inclusiv cu
submarinele aflate în imersiune şi foarte departe de baze, adică
oriunde pe glob, în oceanul planetar.
HAARP poate crea şi un scut protector, dar nu împotriva
razelor solare nocive şi a radiaţiilor cosmice (treaba aceasta o
va face ionosfera în continuare, dacă va fi lăsată în pace), ci
împotriva oricăror atacuri terestre, aeriene, cosmice şi chiar
extraterestre. Se aşteaptă foarte mult de la HAARP. De aceea,
se şi investesc atâţia bani în acest proiect.
Aceasta este versiunea oficială a proiectului HAARP pe
care unii îl consideră un succesor (dar mult mai performant) al
Războiului Stelelor. HAARP arată că utilizarea undelor şi a
proprietăţilor lor electromagnetice este o armă excepţională.
Americanii au experimentat de-a lungul timpurilor numeroase
proiecte (Argus, în 1958; Starfich, în 1962; Sloar Power
Satellite, în 1968 şi 1978; Space Shuttle Experiments, în 1985;
Mighty Oaks, în 1986; Desert Storm, în 1991; Allied Force, în
1999, Războiul în Reţea, în 2003 etc.).
În toate acestea, s-a folosit şi ionosfera şi undele
electromagnetice pentru activarea reţelelor de informaţii şi a
celor de comandă şi control, pentru a distruge comunicaţiile
inamicului, a asigura utilizarea armamentului cu plasmă etc.
Cine va reuşi să controleze straturile superioare ale
atmosferei şi cosmosul îşi va impune, fără îndoială, politica şi
interesele, desigur, printr-o strategie neconvenţională adecvată.
Aşa s-ar părea la prima vedere şi de aici numeroasele temeri în
legătură cu sistemul HAARP.
329
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Acest sistem este considerat şi un pericol extrem de grav
pentru mediu, întrucât intervine în stratul ionosferic protector al
planetei, folosindu-l ca pe o oglindă reflectoare şi atacându-l
dinspre pământ. De aceea, unele organizaţii ecologiste
protestează împotriva acestui sistem.
Dar HAARP, oricât de puternic ar fi, nu poate influenţa
ionosfera, decât secvenţial şi pentru foarte scurt timp. Nu se
poate, adică, afirma că HAARP, prin emisiunea de unde HF
(care nu este continuă, ci doar secvenţială), ar „ataca“ ionosfera
dinspre pământ, obligând-o să lupte pe două fronturi, chiar
penetrând-o. Dar, dacă HAARP şi alte emiţătoare puternice de
HF se vor înmulţi, s-ar putea ca efectele să fie dezastruoase.
HAARP ar putea fi însă o armă climatică foarte puternică,
foarte periculoasă şi foarte eficientă. Unii (a se vedea presa
franceză) aruncă deja vina unora dintre catastrofele
meteorologice şi pe seama HAARP. Credem că este prea
devreme să se vorbească de aşa ceva. Nu este însă exclus ca să
se studieze şi astfel de variante. Este posibil ca, din punct de
vedere meteorologic, să se poată influenţa anumite suprafeţe
sau zone strict limitate.
Deocamdată, HAARP nu este aşa ceva. HAARP nu
produce catastrofe naturale. Funcţia lui este alta. El este o armă
a undelor şi a cerului. O armă încă în devenire.
HAARP este un proiect de cercetare care stă, fără
îndoială, la originea celei mai puternice arme pe care a creat-o
vreodată omul.
Este, se pare, ultimul mare proiect în acest domeniu, dar
care, încă din primele decenii ale mileniului, va aduce mutaţii
strategice, pe fondul cărora se va modela războiul viitorului.
330
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
CAPITOLUL 6
RĂZBOIUL POST-RĂZBOI
333
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
De cele mai multe ori, aceste cauze interne şi externe,
obiective şi subiective, necesare şi întâmplătoare, intrinseci
fenomenului social şi, deopotrivă, exterioare acestuia,
voluntariste şi, adesea, arbitrare, se îmbină şi se combină într-
un complex de determinări care-l pun pe cercetător în faţa unei
realităţi aproape imposibil de decelat, de analizat şi de evaluat.
Dacă, totuşi, cercetătorul poate să revină asupra fenomenului şi,
în cele din urmă, să ajungă la identificarea adevăratelor cauze,
factorii de decizie nu au această posibilitate. Adesea, sub
imperiul acţiunii eficiente şi la presiunea opiniei publice, ei
sunt nevoiţi să ia hotărâri grave, bazate pe date sumare, pe
proiecţii subiective şi, uneori, chiar pe simple intuiţii, care pot
face mult rău evoluţiei ulterioare a evenimentelor, chiar dacă
există iluzia că, măcar pentru moment, situaţia s-ar afla sub
control.
Din acest motiv, există tendinţa de a trece repede peste
realităţi, sub pretextul că, în cazul unor crize care pot degrada
în războaie sângeroase şi de lungă durată, este mai bine să fie
tăiat dintr-odată nodul gordian, prevenindu-se astfel
parlamentările interminabile, acţiunile din culise şi
aranjamentele de tot felul, care n-au lipsit niciodată din
arsenalul războiului psihologic şi informaţional, omniprezent pe
mapamond înainte de antichitatea lui Sun Tzî 85 şi până azi,
decât să se aştepte argumentarea şi fundamentarea ştiinţifică
prealabilă a fiecărei acţiuni. Acesta este, în general, modelul
american de acţiune86, care a dus la soluţionarea rapidă a
85 Sun Tzî, Arta războiului, General dr. Mihail Popescu, general locotenent
(r) dr. Valentrin Arsenie, general de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, ARTA
RĂZBOIULUI DE-A LUNGUL MILENIILOR, vol. I, pp. 270-297.
86 Pierre M. Gallois, Les paradoxes de la mere des batailles”,
www.stratisc.org., Françoise Géré, Les Etats-Unis, puissance planetaire, La
lettre de la FEDN, nr. 3, 1991 şi Les lauries incertains, Stratégic et politique
334
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
crizelor, dar care a avut şi efecte secundare extrem de dureroase
şi de tragice inclusiv pentru Statele Unite ale Americii. Pentru
că violenţa generează violenţă.
Situaţiile de criză sunt specifice stării de haos. Această
stare (care, aşa cum se sublinia mai sus, este obiectivă în
evoluţia omenirii, definindu-se ca dezorganizare în vederea
unei noi organizări) este foarte profitabilă pentru tot felul de
grupări şi regrupări de forţe (îndeosebi ale „răului”, cum ar
spune americanii), în vederea realizării unui fapt împlinit şi
ajungerii în noua ordine (pe care, oricum, n-o pot împiedica, ci
doar întârzia) pe o poziţie importantă, pe cât posibil
invulnerabilă sau cu un grad de vulnerabilitate redus.
Focarele care contribuie la prelungirea stării de haos sau
care o folosesc la maximum (dacă n-o pot prelungi, pentru că,
totuşi, această stare are determinaţii obiective), prin provocarea
sau stimularea unor crize politice, economice, sociale şi chiar
militare, sunt numeroase şi, de regulă, n-au patrie.
Cele mai multe dintre ele se află în lumea interlopă, în cea
a reţelelor mafiote şi a traficanţilor de droguri, dar şi în cea a
unor cercuri ale economiei internaţionale subterane, ale
finanţelor, extremismului politic şi fundamentalismului religios.
336
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- profitarea de starea de haos, de restricţiile financiare şi
dificultăţile economice şi finanţarea subterană a unui sistem de
insecuritate internaţională viabil şi eficient;
- constituirea şi consolidarea reţelelor crimei organizate şi
terorismului internaţional cu noduri de dirijare în puncte
invulnerabile şi module de acţiune în punctele-cheie;
- folosirea prevederilor legislaţiei internaţionale cu privire
la drepturile omului şi la drepturile minorităţilor pentru a-şi
asigura propria libertate de acţiune şi a realiza un adevărat
„dispozitiv ofensiv strategic” modulat pe punctele vulnerabile
ale planetei (ale statelor care au posibilitatea să controleze şi să
limiteze libertatea de acţiune a reţelelor economice şi financiare
subterane şi a agenturilor acestora);
- pătrunderea, în societăţile moderne ( ca şi în cele
disparate sau „sfâşiate“), prin sistemul corupţiei, a unor filosofii
revanşarde şi ale răzbunării, care au dat naştere unui terorism
primitiv, răzbunător, fundamentalist (astfel de filosofii şi acţiuni
aparţin nu numai fundamentalismului islamic, extremismului
lumii musulmane, ci şi altor cercuri extremiste, de sorginte
politică, etnică sau religioasă);
- crearea impresiei că ne apropiem de un conflict
intercivilizaţional, de un război al civilizaţiilor87;
- criza de falie.
Principalele crize post-război rece, cu efect în planul
relaţiilor internaţionale şi în cel al mediului internaţional de
securitate au fost următoarele:
- criza hidrocarburilor, care a dus la războiul din Golf;
- criza profundă a Africii, care întreţine războaiele din
Somalia, din Angola (războiul diamantelor şi petrolului), din
Rwanda, din Congo, din Eritreea etc.;
343
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
astfel de sisteme punctele critice la nivelul cărora o modificare
infimă poate avea un impact disproporţionat.“90
Acest efect disproporţionat constituie, de fapt, esenţa
teoriei haosului. În limba română există o butadă a acestei
teorii: Buturuga mică răstoarnă carul mare. Oamenilor de
ştiinţă le-a trebuit foarte mult timp pentru a ajunge la o serie de
ecuaţii – de altfel, foarte complicate – prin care se evaluează
acest efect disproporţionat.
Ele nu rezolvă însă definitiv problema, ci doar o explică
sau, cel puţin, încearcă să-i definească parametrii şi să-i discute
posibilele soluţii. Dacă teoria haosului – care este abia la
început – ar putea oferi soluţii situaţiilor complexe, care se
supun legilor probabilităţilor condiţionate, evenimentele de
tipul celor din decembrie 1989, de la Bucureşti, şi celor din 11
septembrie 2001, din Statele Unite ale Americii, ar fi cel puţin
predictibile.
Această primă concluzie cu privire la caracterul stocastic
al proceselor sociale, adică la rolul detaliului, al faptului
mărunt, în evoluţia ulterioară, în genere necontrolabilă, a
proceselor economice, sociale, politice, informaţionale, militare
etc. are o foarte mare importanţă în teoria crizei.
Rezultă că trecerea de la normalitate la anormalitate şi de
la anormalitate la criză este foarte greu de sesizat şi de
identificat. De aceea, analiza minuţioasă a indicatorilor de stare
ar putea oferi un spaţiu în care punctele sensibile, generatoare
de perturbaţii şi disfuncţionalităţi, să fie sesizate şi, ulterior,
supravegheate.
Haosul este adesea explicat prin ceea ce se cheamă
„efectul de fluture“. Bătaia din aripi a unui fluture la Bucureşti
ar putea produce, peste o lună, un uragan la Washington. Nu a
347
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- identificarea (anticiparea) structurilor acţionale
posibile, a alianţelor şi a noilor vulnerabilităţi;
B. Organizarea acţiunilor pentru soluţionarea crizei şi
rezolvarea acesteia.
a. Supravegherea crizei:
- culegerea de date şi informaţii şi analiza lor;
- monitorizarea acţiunilor;
b. Rezolvarea crizei:
- contactarea părţilor;
- organizarea negocierilor (când este cazul);
- stabilirea forţelor şi mijloacelor care acţionează
(politice, diplomatice, informaţionale, economice, de ordine
publică şi siguranţă naţională, militare);
- stabilirea modului de acţiune şi a acţiunilor propriu-
zise, care sunt:
- acţiuni asupra părţilor;
- acţiuni asupra liderilor;
- acţiuni asupra punctelor tari;
- acţiuni asupra punctelor vulnerabile;
- acţiuni asupra partenerilor;
- acţiuni asupra reţelelor şi bazelor,
depozitelor şi statelor care sprijină părţile
sau acţiunile (în cazul terorismului de orice
fel);
- represalii etc.;
c. Limitarea extinderii crizei;
C. Acţiuni asupra efectelor şi pentru lichidarea
urmărilor.
348
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
După cum s-a văzut, crizele93 sunt numeroase, extrem de
diversificate şi, în consecinţă, la fel de numeroase, de
diversificate şi de particularizate trebuie să fie şi formele şi
procedeele de acţiune. S-a dovedit că încadrarea acestora în
tipicuri sau în tipare nu este, de cele mai multe ori, binevenită.
De aici nu rezultă că astfel de forme, proceduri şi procedee
trebuie să fie haotice (starea de haos fiind paradisul crizelor,
conflictelor şi actelor de terorism), ci doar cerinţa ca ele să fie
inteligente, ingenioase şi, mai presus de orice, eficiente.
Statele, Organizaţia Naţiunilor Unite, organismele
internaţionale au stabilit o mulţime de acorduri, convenţii şi
norme privind relaţiile dintre ele, dreptul păcii şi al războiului,
precum şi principii, reguli şi norme de rezolvare a conflictelor
şi situaţiilor de criză. Acestea nu sunt însă suficiente şi nu se
constituie în soluţii concrete. E drept, soluţiile nu trebuie să
eludeze normele de drept internaţional94, dar nici aceste norme
nu sunt bătute în cuie. Totuşi, atâta timp cât ele n-au fost
schimbate, nu pot să nu fie respectate. Acţiunea NATO asupra
Iugoslaviei fără mandat ONU a creat un precedent deosebit de
periculos, de unde s-a dedus, în mod simplist, că noua ordine
mondială, concept iniţiat de preşedintele Bush pe la începutul
deceniului 9 al secolului trecut, ar fi ea însăşi un imperiu al
arbitrariului şi voinţei celor puternici, deci tot o stare de haos.
Acest precedent şi multe altele, mai puţin spectaculoase,
dar la fel de primejdioase, fac extrem de dificil procesul de
elaborare a normelor şi regulilor acţiunilor statelor, instituţiilor,
352
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Sistemul de restricţii şi de constrângeri acceptate are ca
obiectiv realizarea unei comuniuni de forţe – politice, în primul
rând – şi un complex de acţiuni şi de reacţii la stările de
anormalitate, la situaţiile de criză şi, mai ales, la actele de
terorism. Acest sistem nu este însă de-ajuns. În urma atacului
terorist asupra Statelor Unite ale Americii, se desprinde
imperativul elaborării unei strategii complexe, inclusiv militare,
pentru lichidarea terorismului şi rezolvarea, printr-o puternică
şi necesară coaliţie mondială, a situaţiilor de criză.
Scopurile şi obiectivele acţiunilor politice şi diplomatice
vizează:
- prevenirea situaţiilor de criză;
- conştientizarea părţilor aflate în conflict şi a opiniei
publice asupra cauzelor şi, mai ales, asupra efectelor crizelor
respective;
- îndemnul la reflecţie, la luciditate;
- realizarea unei puternice opinii naţionale sau
internaţionale în favoarea rezolvării imediate, pe cale politică, a
diferendului, a situaţiei, a crizei, astfel încât efectele negative şi
cele secundare să fie cât mai mici sau, în orice caz, suportabile;
- evitarea confruntărilor violente, a pierderilor de vieţi
şi a distrugerii bunurilor materiale;
- protecţia valorilor, a mediului şi a patrimoniului;
- suveranitatea legii, a dreptului şi a raţiunii;
- prevenirea extinderii crizei sau a conflictului.
358
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
c. dinspre marile concerne economice transnaţionale
spre zonele lor de interes;
d. dinspre organismele internaţionale.
Acţiunile economice pe plan naţional vizează, în general,
în faza preventivă, revigorarea producţiei, asigurarea locurilor
de muncă, creşterea salariilor şi alte măsuri menite să
îmbunătăţească mediul social, de afaceri şi să optimizeze piaţa
forţelor de muncă. Există, desigur, şi sancţiuni economice
externe, care au menirea de a descuraja generatorii de crize sau
de a pune capăt unor conflicte.
Statele puternice, marile unităţi economice
transnaţionale, ca şi organismele internaţionale, folosesc o
gamă diversificată de forme şi procedee de acţiune, dintre care
nu lipsesc: sancţiunile economice, embargoul, boicotul şi
blocada economică.
Din păcate, comunitatea internaţională întrebuinţează
sancţiunile şi măsurile economice restrictive îndeosebi ca
mijloace de presiune pentru a impune un anumit comportament
sau pentru a rezolva, prin presiune şi descurajare, o situaţie
conflictuală.
Factorul economic poate fi însă în primul rând un
element de prevenire a crizelor, de terapie pentru mediile şi
zonele cu predispoziţii conflictuale.
Pactul de stabilitate pentru zona de sud-est a Europei, ca
şi Planul Marshall, este un argument foarte concret al eficienţei
unor asemenea măsuri.
Securitatea unei zone este şi trebuie să fie, în primul
rând, securitate economică.
Dacă numai 1% din sumele cheltuite pentru acţiuni
distructive şi destabilizatoare în Balcani ar fi fost investite
pentru ridicarea economică a zonei, popoarele de aici şi-ar fi
359
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
dat mâna şi cele mai multe dintre conflictele care au însângerat
tragic acest colţ de lume n-ar fi avut loc niciodată.
360
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Numeroasele lucrări de strategie apărute în Statele Unite,
în Franţa, în Rusia96 etc. nu au infirmat nici ele acest gen de
operaţii, ci doar au reliefat noile tendinţe, pornind de la noile
realităţi, date de dezvoltarea armelor de distrugere în masă, a
mijloacelor strategice (aviaţia de bombardament strategic,
rachetele intercontinentale, submarinele nucleare, rachetele de
croazieră, sistemele de arme de mare precizie şi armamentul
neconvenţional) şi actualele cauze ale războaielor şi conflictelor
armate.
Decalajele economice şi tehnologice uriaşe, evoluţia
imprevizibilă a situaţiei internaţionale, globalizarea,
recrudescenţa mişcărilor identitare, proliferarea terorismului şi
a altor ameninţări asimetrice care, la rândul lor, sunt foarte
numeroase şi surprinzătoare, îşi pun în mod foarte pronunţat
amprenta şi asupra filosofiei războiului şi luptei armate.
Au apărut noţiunile de război disproporţionat, de război
de joasă intensitate, de intensitate medie şi de mare intensitate,
de război terorist şi, respectiv, de război împotriva terorismului.
Aceste tipuri de războaie cer alt fel de operaţii militare. Iar
noile tipuri de operaţii sunt diferite esenţialmente de cele
efectuate în războaiele secolului al XX-lea.
Operaţiile celui de al doilea război mondial, spre
exemplu, s-au desfăşurat pe principiile determinismului
mecanicist, potrivit teoriei jocurilor strategice cu sumă nulă, în
care conta victoria sau înfrângerea. În aceste tipuri de operaţii,
acţiona principiul tertium non datur, chiar dacă foarte multe
dintre ele se încheiau indecis.
364
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- operaţii de menţinere a păcii.
365
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- operaţii geofizice;
- operaţii de protecţia a populaţiei, infrastructurilor şi
patrimoniului în caz de calamităţi şi dezastre;
- operaţii antiepidemice.
99 Ibidem.
368
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
atitudine defensivă, chiar dacă cei care le revendică susţin că ei
nu fac altceva decât să-şi apere, prin mijloacele care le au,
interesele lor şi chiar sistemele lor de valori.
Angajarea (angajamentul) cere, între altele:
● motivaţia angajării;
● tipul de angajare;
● momentul angajării;
● durata angajării;
● spaţiul de angajare;
● forţele şi mijloacele de angajare;
● sistemul de angajare.
Factorii de care depinde angajarea:
● filosofia confruntării;
● proiectul politic;
● voinţa naţională;
● finalitatea confruntării.
Tehnologia, interesul, acţiunea legilor economice şi
sociale, tendinţele din economie şi informaţie, extensia cosmică
a dimensiunii confruntării umane etc. au generat şi vor genera
şi în viitor mari mutaţii în arta războiului şi îndeosebi în
strategie. Adică în teoria şi în arta strategică. Ce se va întâmpla,
în această metamorfoză, cu strategia de putere? Va rămâne ea la
fel ca în ultimele secole ale mileniului al doilea, sau se va
transforma în altceva? În ce altceva? La orizontul anilor 2020,
se estimează că, în Franţa, spre exemplu, strategia naţională de
putere se va transforma în strategie de influenţă100. Franţa a
promovat în timpul Războiului Rece o strategie a descurajării
nucleare (de la mediu la mare), concomitent cu o strategie
activă (intervenţiile în Africa).
100 Ibidem.
369
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Dar strategia Statelor Unite ale Americii? Dar strategia
Chinei? Dar cea a Rusiei? Dar cea a Indiei? Dar cea a Alianţei
Nord-Atlantice sau cea a Uniunii Europene? Ce se va întâmpla
cu strategia ripostei flexibile? Dar cu cea a războiului
preventiv, abia formulat în strategia de securitate a Statelor
Unite din 2003?
Influenţa este doar o componentă a puterii, una dintre
multiplele ei forme de manifestare. Ea nu poate înlocui
strategia de putere, ci doar o exprimă în modul cel mai
favorabil cu putinţă. Şi, probabil, nici una dintre marile puteri,
mai ales în procesul multipolarizării lumii, nu-şi va ceda
prerogativele de putere decât în măsura în care obţine şi mai
multă putere (sau mai multă influenţă). Or, de regulă, nu poţi
avea influenţă dacă nu ai putere.
Acest raţionament, în măsura în care se va dovedi corect,
va condiţiona în mod hotărâtor întreaga arhitectură de
confruntare sau de influenţare, de la dialogul politic la
angajarea militară în teatru. Există bineînţeles, şi numeroase
alte realităţi de care, posibil, se va ţine seama din ce în ce mai
mult în configurarea noului mediu strategic de securitate şi a
strategiei operaţionale.
Din analiza lor se pot desprinde unele concluzii privind:
● improbabilitatea războiului total, datorită
dezvoltării armamentului nuclear (dar nu imposibilitatea lui);
● implicarea internaţională (îndeosebi a marilor
puteri) în arhitectura mediului de securitate globală, regională şi
chiar naţională;
● apariţia şi materializarea conceptului de
gestionare a crizelor şi a celui de impunere a păcii;
● apariţia şi proliferarea ameninţărilor asimetrice,
care generează un anumit tip de comportament şi de ripostă.
370
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Descurajarea n-a dispărut şi nu va dispărea atâta vreme
cât vor exista identităţi naţionale, statale sau de altă natură, care
doresc să-şi conserve interesele vitale şi, mai ales, atâta timp
cât vor exista ameninţări la adresa acestora. Strategiile
disuasive nu sunt un produs al naţionalismului sau al
identităţilor naţionale, ci un răspuns, o consecinţă a
ameninţărilor care se proliferează la adresa lor.
O altă premisă majoră, cu valoare apodictică în
construirea silogismului viitor al confruntării, o reprezintă
primatul vieţii umane în raport cu valorile şi cu interesele
naţionale. În procesul constituirii statelor naţionale, al
identităţilor economice, culturale, etnice şi spirituale, nu omul
s-a aflat deasupra vremurilor, ci vremurile au determinat, în cea
mai mare măsură, condiţia umană. Ţara era mai tare ca viaţa.
Spaţiul spiritual era determinant în raport cu spaţiul localizat,
individualizat. Deşi vechii sofişti greci spuneau că omul este
măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt pentru că sunt şi a
celor ce nu sunt, pentru că nu sunt, aceasta era doar o ipoteză
care anima arta conversaţiei şi punea primele cărămizi la
temelia antropologiei şi axiologiei umane. Realitatea era însă
alta. În cetăţile greceşti, femeile, sclavii şi străinii nu aveau
drept de vot, copiii de spartani care se năşteau debili erau
aruncaţi în prăpastie, iar viaţa luptătorului nu avea nici un preţ,
decât ca eroism în slujba cetăţii. Respectul şi protecţia vieţii
fiinţei umane constituie, astăzi, o valoare universală. Cel puţin,
aşa se afirmă. Sau aşa se încearcă să se afirme. Pentru că, la
drept vorbind, şi astăzi, ca şi în antichitate, realitatea este alta.
Omul a rămas şi astăzi, în multe părţi ale planetei, la fel ca
întotdeauna, tot lup pentru om. Or, dacă o astfel de valoare va
trece, cum este şi firesc, în prim plan, toate celelalte –
suveranitatea statală, independenţa şi, legat de acestea,
patriotismul, naţionalismul etc. – par a nu-şi mai avea rostul
371
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
sau, în orice caz, nu se vor mai bucura de aceeaşi consideraţie
în raport cu unele valori ce ţin de protecţia mediului ambiant,
solidaritatea umană, drepturile omului, care sunt valori
transnaţionale şi universale. Nu toată lumea priveşte însă
lucrurile în acest fel. Unii consideră că omul, ca fiinţă socială,
este dependent strict de societate, este produs al acesteia şi, ca
urmare, societatea, înţeleasă în calitatea ei de comunitate, se
află deasupra lui. Naţionaliştii susţin că valorile naţiunilor şi
cadrul naţional sunt, de fapt, singurele care asigură o protecţie
reală fiinţei umane. Ele nu exclud umanismul, solidaritatea,
dreptul vieţii, ci cred doar că materializarea efectivă a acestora
nu se poate face decât într-un cadru identitar naţional.
Globalizarea, susţin ei, nu înalţă, ci distruge sistemul de
protecţie a fiinţei umane. Fiecare om vine de undeva. El face
parte dintr-o comunitate, are o identitate geografică, etnică,
religioasă, culturală şi nu doar una biologică.
Aici, în acest spaţiu, se desfăşoară şi se va desfăşura şi în
viitor marea confruntare. Aici, în acest spaţiu, va avea lor, şi în
viitor, atât războiul, ca fenomen social complex şi complicat,
cât şi angajarea entităţilor care se confruntă. Numai că ea nu va
mai fi, ca la Marathon, două tabere faţă în faţă, ci extrem de
subtilă şi de complexă, cuprinzând un nou spaţiu al luptei, care
se va desfăşura pe pământ, în mediul oceanic, în aer, în cosmos,
în mediul social, cultural101, psihologic, în spaţiul informaţional
şi în ciberspaţiu.
Angajarea, în dimensiunea ei militară, are cel puţin două
componente:
a. politică, prin care se defineşte şi se pune în
operă angajarea militară a statului;
374
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Cadrul decizional privind angajarea102 nu mai poate
rămâne, în absolut toate situaţiile, strict naţional, întrucât, în
condiţiile unor politici de globalizare şi de integrare europeană,
o astfel de opţiune ar însemna izolare şi, deci, autodistrugere.
Prioritare în luarea deciziilor sunt exigenţele internaţionale,
legislaţia internaţională pe care ţara respectivă a acceptat-o. În
cadrul NATO, spre exemplu, decizia este colectivă şi
consensuală. La fel şi în cadrul Uniunii Europene, care este pe
punctul de a materializa, în mod foarte consistent (a creat deja
Forţa de Reacţie Rapidă Europeană, dar nu numai), o solidă
politică europeană de securitate şi apărare (PESA).
Procesul edificării unităţii economice, politice,
financiare, culturale şi militare a continentului este foarte
complex şi foarte dificil, dar el există şi a înregistrat succese
remarcabile, mai ales cu realizarea uniunii monetare. Această
uniune monetară era absolut necesară. Se ajunsese la o
asemenea situaţie în care, spre exemplu, în băncile ţărilor
europene era conservată (sau pusă în circulaţie) o cantitate mai
mare de mărci decât în Germania. La fel stăteau lucrurile cu
francul francez şi cu alte monede naţionale. Era un semnal că,
într-o epocă a internaţionalizării informaţiei, economiei şi
finanţelor, moneda naţională reprezintă, efectiv, o frână. Şi
atunci unica soluţie pentru a ieşi dintr-o astfel de situaţie
paradoxală era moneda unică. Aşa stau lucrurile şi cu politica
de putere. „Va deveni din ce în ce mai dificil pentru Franţa –
106 Ibidem.
379
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
pe poziţii cât mai avantajoase a etapei confruntării directe.
Angajarea constă într-un complex de măsuri şi acţiuni – ultima
expresie a acestora fiind angajarea efectivă a forţelor în teatru –
pentru soluţionarea diferendului sau a problemei în cauză,
pentru rezolvarea crizei sau a conflictului, pentru izolarea sau
limitarea ariei de cuprindere a stării tensionate. Limitare
înseamnă: evitarea sau limitarea pierderilor umane şi materiale;
protecţia sistemelor de valori; limitarea obiectivelor; limitarea
acţiunilor sau, în orice caz, controlul lor; limitarea ecologică;
limitarea geografică; protecţia prin lege a forţelor care
acţionează în numele unor valori, pe baza unui mandat.
De aceea, acţiunea de răspuns la crize şi conflicte – un
nou concept strategic – trebuie să fie ea însăşi limitată şi
controlată. Aici se aplică principiul proporţionalităţii. Cu alte
cuvinte, dacă criza sau conflictul are valoarea x, acţiunea de
răspuns trebuie să aibă valoarea x + 1, nu mai mult. Unii
autori107 leagă acest principiu de un altul, foarte important în
conceptul de angajare, cel al moderaţiei.
Arta negocierii începe să se impună din ce în ce mai mult
şi în domeniul strategiei. Ea se încadrează deopotrivă în
strategia mijloacelor şi în strategia operaţională. Este, într-un
fel, o întoarcere la ceea ce Liddell Hart numea strategie a
acţiunilor indirecte108.
De aici rezultă câteva întrebări esenţiale privind
angajarea forţelor şi diferitelor structuri, precum şi nivelurile de
angajare: Se va renunţa oare la principiul distrugerii centrelor
vitale ale inamicului, în favoarea faptului împlinit sau punerii
acestuia în situaţia de a nu putea evita negocierea în condiţii
107 Ibidem.
108 Liddell Hart, STRATEGIA. ACŢIUNILE INDIRECTE, Editura
Militară, Bucureşti, 1972.
380
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
dezavantajoase pentru el? Nu cumva o astfel de opţiune
aparţine războiului disproporţionat, în care acceptarea
confruntării de către cel inferior tehnologic, economic, din
punctul de vedere al forţelor, mijloacelor şi poziţiilor devine
unica şansă? Care sunt şi care vor fi reacţiile la o astfel de
concepţie privind angajarea forţelor şi mijloacelor? Acţiunile de
tip terorist, războiul total, Jihadul, gherila şi alte tipuri de
acţiuni sau de reacţii armate sunt un răspuns la o astfel de
concepţie sau o astfel de concepţie (a angajării proporţionale,
disuasive) reprezintă un răspuns la situaţiile complexe şi de
prefigurare a noului tip de confruntare prin care se vizează, în
primul rând, protejarea fiinţei umane, a societăţii, a mediului
social şi a celui natural?
Angajarea militară se transformă, din ce în ce mai mult,
dintr-o modalitate de confruntare, în una de gestionare. Ea va fi
impusă de regulile managementului crizelor şi nu de arta
distrugerii forţelor inamicului. Există, azi, alte moduri de a
distruge, de a anihila: informarea-dezinformarea, acţiunea
mediatică, sancţiunile economice, boicotul, presiunea militară,
impunerea prin sistemul organismelor internaţionale etc.
Tipuri de angajare
După modalitate:
● angajare directă;
● angajare mijlocită;
● angajare completă;
● angajare limitată;
● angajare preventivă;
● angajare disimetrică;
● angajare asimetrică;
● angajare nonviolentă;
● angajare violentă, în forţă;
381
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● angajare limitativă.
După sfera de cuprindere a teatrului:
● angajare naţională;
● angajare zonală;
● angajare internaţională.
După tipul de angajare:
● angajare de coaliţie;
● angajare de alianţă;
● angajare naţională;
● angajare solitară.
După durată:
● angajare de scurtă durată;
● angajare de durată medie;
● angajare de lungă durată;
● angajare permanentă;
● angajare intempestivă, aleatoare.
După scopuri şi obiective:
● angajare pentru descurajare;
● angajare pentru intimidare;
● angajare mediatoare;
● angajare pentru protecţia uneia dintre părţi;
● angajare pentru protecţia unui sistem de valori;
● angajare pentru obligarea părţilor să înceteze
conflictul;
● angajare punitivă;
● angajare umanitară.
Angajarea presupune, în afară de scopuri, obiective,
reguli şi procedee, şi aplicarea unui concept de desfăşurare a
forţelor şi mijloacelor. Desfăşurarea are câteva etape foarte
importante: realizarea dispozitivului de îmbarcare, îmbarcarea,
transportul, realizarea dispozitivului specific raioanelor de
debarcare şi, de aici, realizarea dispozitivului pe care îl cere
382
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
modalitatea de angajare (dispozitiv de luptă, dispozitiv de
asigurare, dispozitiv de pază, supraveghere şi control,
dispozitiv de sprijin etc.).
Desfăşurarea este partea cea mai importantă a angajării şi
ea depinde de foarte mulţi factori, între care cel mai important
este capacitatea de desfăşurare a forţelor, conceptul în limitele
căruia au fost pregătite şi motivate structurile respective.
Desfăşurarea este precedată de planificare, organizare,
recunoaşteri, măsuri de siguranţă şi de protecţie a forţelor etc.
Desfăşurarea se poate face direct în teatru – când este
vorba de un teatru de confruntare sau de război –, în apropierea
acestuia, în zona de operaţii sau în zona acţiunii care se
preconizează. Desfăşurarea, în cazul unor situaţii-limită sau în
situaţia unor urgenţe civile şi militare, se face potrivit unui plan
prestabilit, dar şi exigenţelor şi restricţiilor împrejurărilor
concrete.
Desfăşurarea forţelor presupune o delimitare foarte clară
între responsabilitatea politică şi strategică, între decizia
politică şi cea strategică. Este bine ca delimitările respective să
fie făcute prin lege sau, în cazul în care există situaţii pe care
legea nu le prevede, prin hotărâri ale Parlamentului,
Guvernului, ale conducerii politice sau strategice, dar în
limitele unor competenţe fixate tot prin lege. Altfel,
desfăşurarea forţelor şi acţiunea propriu-zisă se vor efectua în
condiţii de incertitudine şi de nesiguranţă şi, din acest motiv, nu
vor fi eficiente.
Calitatea desfăşurării forţelor depinde de mobilitatea lor,
mai exact de adaptarea rapidă a mijloacelor de transport şi de
acţiune la condiţiile situaţiei şi la scopul ei. Nu se poate
interveni prompt cu o mare unitate aeropurtată dacă nu există
suficiente aeronave de transport sau dacă unităţile sunt dotate
cu tehnică de luptă care nu poate fi aeropurtată.
383
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Calitatea angajării şi a desfăşurării depind de calitatea
conducerii, de practica strategică şi de coeficientul de
integralitate (coeziune) a structurilor respective. În terminologia
NATO, există conceptul de consultare, comandă şi control
(sinonim cu termenul american C4) din care rezultă importanţa
deosebită a punerii de acord a structurilor de conducere şi, pe
această bază, a elaborării unei decizii executabile. Toate forţele
care urmează să fie angajate în teatru sau în zona de acţiune
trebuie să înţeleagă bine despre ce-i vorba, structurile de
conducere şi de control trebuie să fie foarte clare, iar sistemele
de comunicaţii să funcţioneze corect, unitar şi să fie securizate
şi protejate.
Funcţiile angajării:
● preventivă;
● disuasivă;
● persuasivă;
● conciliativă;
● imperativă;
● de refacere;
● de stabilizare;
● punitivă.
Angajarea forţelor
Angajamentul forţelor poate fi, în funcţie de decizia
politică şi de situaţie:
● parţial sau total;
● limitat în timp şi spaţiu sau nelimitat;
● cu intensitate maximă pe tot parcursul, cu
intensitate variabilă, crescândă sau descrescândă.
De asemenea, în funcţie de forţele participante (de
gruparea de intervenţie), angajarea poate fi:
384
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● integrală (terestră, aeriană, maritimă,
informaţională, cu forţe speciale);
● terestră;
● aeriană;
● navală;
● cu forţe speciale;
● cu forţe militaro-civile.
De regulă, angajarea (îndeosebi a forţelor clasice) pentru
câştigarea unor confruntări armate sau dezamorsarea unor crize
trebuie să fie:
● proporţionată;
● limitată în timp şi spaţiu;
● strict condiţionată;
● flexibilă, dar fermă.
Angajarea este o modalitate prin care se materializează
un concept. Conceptele care condiţionează angajarea sunt
astăzi, ca şi ieri, axate pe dezamorsarea crizelor şi conflictelor,
prevenirea războiului, câştigarea războiului, menţinerea sau
impunerea păcii. De regulă, scopul angajării Alianţei Nord-
Atlantice sau al unor forţe internaţionale sub mandat ONU este
oprirea sau limitarea (izolarea, îndiguirea) unui conflict la cel
mai jos nivel de intensitate. De aici rezultă necesitatea folosirii
unor forţe capabile să protejeze populaţia şi valorile, să se
interpună şi, în acelaşi timp, dacă este nevoie, să câştige rapid o
confruntare. Nivelul de confruntare, în acest condiţii, va fi însă
de mică intensitate. El se va desfăşura la nivel tactic sau micro-
tactic.
Cu toate succesele realizate în recentele situaţii prin
acţiunile non-contact (bombardarea Irakului, a Iugoslaviei şi a
Afghanistanului) sau prin acţiuni la contact (războiul din Irak
din martie-aprilie 2003), se menţine necesitatea contactului
direct. Acţiunile aeriene sau aero-navale nu sunt suficiente
385
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
pentru a finaliza impunerea unui anumit tip de comportament.
Or, acest contact permanent nu putea fi realizat, până acum
câţiva ani, decât de forţele terestre. Acum, se ştie, fără a se
neglija rolul forţelor terestre, contactul permanent se realizează
prin mijloacele informaţionale, prin forţele speciale şi prin
mijloacele strategice, care creează un scut informaţional, unul
de foc, unul logistic şi unul psihologic forţelor terestre care
acţionează nemijlocit în teatru. De aici, tipurile de angajare a
forţelor terestre. În acest sens, sunt oportune câteva precizări:
1. Angajarea forţelor terestre este totdeauna una în teatru,
pe când angajarea forţelor aeriene şi chiar a celor navale
reprezintă una de tip extern, în sensul că forţele respective vin
din afara teatrului, unele rămân în afara teatrului
(portavioanele) şi acţionează din afara acestuia. Angajarea
acestor forţe se exprimă prin angajarea efectelor;
2. Angajarea forţelor terestre, inclusiv a forţelor speciale,
deşi acestea se află sub protecţia scuturilor de care vorbeam,
este, totuşi, de cele mai multe ori, de contact mijlocit şi chiar
direct. Există însă şi un contact nemijlocit în cazul angajării de
interpunere (între două forţe ostile), de limitare, de îndiguire, de
sprijin, de descurajare sau de opunere;
3. Angajarea forţelor terestre nu este singulară. De cele
mai multe ori, ea urmează, însoţeşte şi chiar precede (în
anumite situaţii) pe cea a forţelor strategice (de acţiune la mare
distanţă). Fiecare tip de angajare cere rezolvarea unor ecuaţii
complexe privind suportul şi sprijinul logistic, condiţionarea
politică, asigurarea transportului la mare distanţă, protecţia
mediului, acţiunile şi reacţiile în situaţii-limită, supravieţuirea şi
războiul.
Angajarea forţelor terestre se poate face pentru:
● definitivarea acţiunii forţelor strategice;
● impunerea unui anumit tip de conduită;
386
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● oprirea conflictului între două părţi (de regulă,
prin interpunere);
● crearea faptului împlinit;
● protecţia populaţiei şi a valorilor etc.
În domeniul informaţiilor
Domeniul informaţiilor este, poate, cel mai sensibil şi cel
mai dinamic. De aceea, şi aici, ca şi în sistemele de lovire, s-a
investit foarte mult şi s-au realizat performanţe foarte mari.
Spre exemplu, senzorii ultramoderni, sateliţii spioni şi
mijloacele electronice de ascultare – foarte performante din
punct de vedere tehnologic – nu pot acoperi întreaga plajă de
date şi informaţii, mai ales acolo unde aceste date şi informaţii
sunt sensibile la interpretare. De aceea, nevoia de contact, de
cercetare la faţa locului, de culegere a informaţiilor prin sursă
387
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
umană se impune din ce în ce mai mult. Sateliţii n-au reuşit să
asigure informaţia şi elementele necesare, în timpul primului
război din Golf, pentru neutralizarea rachetelor strategice ale lui
Saddam Hussein. A fost nevoie să fie implementate în teren
forţe speciale. Nici în ceea ce priveşte atacurile teroriste din 11
septembrie 2001, tehnologia sofisticată de culegere şi
prelucrare a datelor n-a realizat mare lucru şi n-a reuşit să evite
surprinderea strategică.
Angajarea mijloacelor
Angajarea mijloacelor se face concomitent cu angajarea
forţelor, întrucât nu există forţe fără mijloace şi nici mijloace
fără forţe. Dar depinde ce fel de forţe şi ce fel de mijloace
urmează să fie angajate în teatru.
Dacă este vorba de război (cazul campaniei aeriene a
NATO împotriva Iugoslaviei, al campaniei antiirakiene din
1991 şi al celei din 2003, al bombardamentului asupra
talibanilor şi reţelelor Al-Qaeda din Afghanistan), se înţelege că
vor fi angajate aviaţia strategică, sisteme de arme performante,
mijloace de cercetare prin satelit şi alte mijloace a căror folosire
presupune numeroase măsuri de protecţie a populaţiei, a
valorilor, a rutelor aeriene etc.
Dacă este vorba de acţiuni în sprijinul păcii sau de acţiuni
umanitare, vor fi angajate acele mijloace care să permită
forţelor să menţină ordinea, să asigure securitatea convoaielor
cu ajutoare, să sprijine factorii locali în organizarea alegerilor
democratice, în lichidarea urmărilor conflictului armat sau
dezastrului, în reabilitarea instituţiilor şi refacerea
infrastructurilor şi, în final, revenirea la normalitate.
388
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Decizia privind angajarea mijloacelor este una extrem de
grea, de dificilă, care poate avea implicaţii dintre cele mai mari
în zona respectivă.
O astfel de decizie trebuie să fie atentă, prudentă, adică
bine cumpănită, flexibilă, să permită angajarea şi utilizarea
adecvată a mijloacelor şi să nu creeze provocări, temeri,
incertitudini şi alte probleme complexe.
389
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
În strategiile angajării forţelor aeriene, se aşteaptă
evoluţii spectaculoase, care ţin de sistemele de arme inteligente,
de mare precizie şi de sistemele perfecţionate de protecţie a
aeronavelor, infrastructurilor şi sistemelor de comandă şi
control. Caracteristicile principale ale angajării forţelor aeriene
se referă la:
● angajarea non-contact;
● angajarea ofensivă;
● angajarea combinată cu sisteme informaţionale
foarte bine puse la punct şi cu sisteme de amplificare a energiei,
de comandă şi control.
Pentru că strategia forţelor este mai puţin flexibilă,
majoritatea ţărilor care au un cuvânt de spus în domeniul
filosofiei şi practicii angajării militare în rezolvarea unor
conflicte şi crize îşi concentrează atenţia asupra strategiei
mijloacelor. Mijloacele sunt totdeauna cele mai dinamice. Ele
compensează forţele, care, în noile condiţii, devin din ce în ce
mai puţine din punct de vedere numeric. Masivitatea este
înlocuită prin calitate. Calitatea mijloacelor determină, implicit,
şi calitatea forţelor.
Este nevoie ca resursele să fie armonizate cu modalităţile
de angajare, mai ales în cadrul Alianţei, şi, de aici, realizarea
acelor structuri şi acelor echipamente care să permită
îndeplinirea misiunilor specifice. Armata României nu dispune
încă de suficiente echipamente (nici pentru forţele terestre, nici
pentru cele aeriene şi navale, nici pentru forţele speciale) spre a
realiza toată plaja de angajări cerute de filosofia posibilă a
războiului viitorului, de operaţiile de răspuns la crize, de
operaţiile antiteroriste, de conflictele asimetrice şi de cele post-
conflict. Armata României nu dispune nici măcar de toate
echipamentele necesare acţiunilor în caz de urgenţe civile şi
militare, iar Forţa de Reacţie Rapidă şi Forţele Speciale abia
390
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
sunt în curs de constituire (în cazul Forţelor Speciale) sau de
definitivare structurală şi de adaptare la noile misiuni (în cazul
Forţei de Reacţie Rapidă).
Deocamdată, despre angajare, se discută după experienţa
ţărilor şi armatelor care fac parte din NATO, avându-se în
vedere reglementările în vigoare şi o anume filosofie a acestui
proces care trebuie să asigure:
● reguli precise de angajare;
● delimitarea clară a competenţelor şi
responsabilităţilor în teatru;
● parametrii de interoperabilitate;
● protecţia prin lege a forţelor;
● respectarea drepturilor omului;
● protecţia mediului.
Toate acestea au, bineînţeles, o dimensiune concretă
impusă de situaţie. Or, nimeni nu ştie şi nu poate şti în mod
exact cum va evolua mediul strategic de securitate până în 2010
sau până în 2020, împotriva cui şi pentru ce fel de misiuni vor
fi angajate forţele NATO şi ale fiecăreia dintre ţările membre,
partenere sau nemembre.
E greu de prevăzut care va fi modelul de tanc, de avion,
de fregată, de submarin sau de distrugător necesar în 2080 şi
chiar în 2020. Probabil că arsenalul existent acum va fi folosit
şi peste 20 de ani, desigur, cu perfecţionările de rigoare. Dar ce
va reuşi să facă România în 20 de ani pentru armata sa? Va
reuşi ea oare să achiziţioneze acele sisteme de arme care s-o
facă eficientă şi competitivă în soluţionarea riscurilor şi
ameninţărilor din timpurile care vor veni? Care vor fi acelea?
Vor fi înlocuite în totalitate, în acest interval de timp,
echipamentele actuale? Greu de presupus. Nu este însă greu de
definit, în aceste condiţii, limitările, restricţiile şi
particularităţile angajării Armatei României.
391
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Şi aici avem de a face cu două aspecte distincte:
● cerinţa efectivă de angajare;
● limitările, restricţiile şi particularităţile angajării.
Prima presupune stabilirea prin legi şi regulamente a
regulilor de angajare. Cea de-a doua stabileşte modalitatea de
aplicare a acestor reguli. Desigur, România fiind membră
NATO, filosofia prioritară a angajamentului este cea de alianţă.
Dar şi aici trebuie să se ţină seama de faptul că însăşi Alianţa se
află într-un proces de redefinire a conceptului de angajare, în
raport cu exigenţele fixate de noul concept strategic, de modul
în care se preconizează să fie implicate forţele şi structurile
NATO. Nu încape nici o îndoială că angajarea este o funcţie
complexă. Domeniul ei de definiţie este foarte larg şi, în acelaşi
timp, foarte restrictiv. Sfera acestui domeniu include:
determinările politice, juridice şi umanitare; potenţialul
economic, social, demografic, informaţional şi tehnologic
(sisteme de arme şi capacitatea de reproducere sau de înlocuire
a acestora). Limitările ţin de restricţiile ecologice, umanitare, de
protecţie a forţelor proprii şi a sistemelor de valori.
; P = potenţialuri; L = limitări şi
restricţii.
În acelaşi timp, conceptul de angajare, care constituie
finalitatea oricărei armate, determină structura de forţe şi,
corespunzător, strategia forţelor, structura şi cuantumul
mijloacelor (strategia mijloacelor) şi, în mod corespunzător,
configuraţia strategiei operaţionale.
F,M,O = f (A); F= forţe; M = mijloace; O = operaţii
(acţiuni)
Se cunoaşte adevărata bătălie care s-a dus câţiva ani în
Armata României şi în afara acesteia privind impulsurile PCM
392
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
sau Delta, licitaţiile şi contractele încheiate pentru realizarea
Sistemului de Transmisiuni al Armatei Române (STAR), de fapt
Reţeaua de Transmisiuni Permanentă (RTP), adică structura
strategică a acestui sistem. De un singur lucru nu s-a ţinut
seama în aceste dispute: nevoia reală de modernizare a
comunicaţiilor militare. În cele din urmă, acest sistem – în
dimensiunea lui strategică, RTP (Reţeaua de Transmisiuni
Permanentă) – s-a realizat în mare măsură şi este deja în
funcţiune. Dar disputele respective au întârziat procesul cu cel
puţin doi ani. Iar doi ani înseamnă foarte mult, dacă se are în
vedere că ciclul de reactualizare şi reînnoire a mijloacele
electronice de comunicaţii este mai mic de patru ani.
Modalităţile de angajare au implicaţii deosebite în toate
planurile. Ele presupun:
● modularitatea şi supleţea unităţilor;
● creşterea gradului de integrare a structurilor şi
acţiunilor;
● cunoaşterea exactă a tipului de confruntare;
● cunoaşterea caracteristicilor teatrului şi ale
mediului strategic de securitate;
● depistarea vulnerabilităţilor şi a punctelor tari;
● evaluarea ameninţărilor şi asumarea riscurilor
care decurg din angajare, îndeosebi a celor asimetrice;
● evaluarea efectului de coaliţie;
● cunoaşterea intereselor vitale şi a sistemelor de
valori care stau la baza definirii tipului de angajare;
● corelarea acţiunilor şi strategiilor operaţionale;
● evaluarea efectelor;
● asumarea responsabilităţilor.
393
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
1. Conceptul de angajare este esenţial pentru strategia
operaţională. El implică definirea ab initio a tipului de operaţii
(operaţiuni, acţiuni) care urmează a fi desfăşurate.
2. Angajarea la distanţă (non-contact) creează doar
premisele pentru obţinerea efectului dorit, dar o astfel de
angajare nu poate să ducă singură la o finalizare a acţiunii. Este
nevoie de o angajare complexă (deopotrivă non contact şi
contact) pentru a tranşa la faţa locului problema sau diferendul.
3. Conceptul de angajare nu are acelaşi conţinut pentru
toată lumea. În timp ce pentru Alianţa Nord-Atlantică sau
pentru o mare putere ea înseamnă, de regulă, doar implicare
pentru soluţionarea unui conflict de cele mai multe ori de joasă
intensitate sau de intensitate medie, pentru două state de putere
aproximativ egală, care se confruntă, angajare înseamnă,
adesea, folosirea la maximum a tuturor resurselor, adică război
total. La fel se petrec lucrurile şi în conflictele asimetrice.
Participanţii în teatru nu folosesc acelaşi tip de angajare (de
unde şi calitatea de angajare asimetrică); fiecare foloseşte
forţele, mijloacele şi modalităţile (strategiile operaţionale) pe
care le consideră cele mai convenabile în confruntarea cu
adversarul.
4. Problema angajării, în viitor, în teatru va fi din ce în
ce mai mult una cu soluţii complexe (politice, informaţionale,
militare şi chiar culturale) şi nu va putea fi lăsată în
exclusivitate nici la îndemâna politicienilor, nici a militarilor.
Angajarea este, poate, cea mai complexă problemă a strategiei
integrale.
394
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
de puternică şi are un impact atât de mare, încât, practic,
majoritatea armatelor din lume se pregătesc pentru războiul
viitorului în limitele experienţei acumulată în ultimul război
important la care a participat. Chiar dacă următorul război are
loc după câteva generaţii de la cel anterior, experienţa trecută
este mereu actualizată, esenţializată, idealizată, chiar
deformată. Puţine armate din lume reuşesc să se detaşeze de o
asemenea experienţă sau, în orice caz, să o preia constructiv.
Între aceste armate se situează îndeosebi cele ale marilor puteri
sau marilor alianţe, care îşi asumă responsabilitatea gestionării
crizelor şi conflictelor şi a angajării (evident, în limitele unor
decizii politice) în noile războaie. Aceste „noi războaie“sunt
extrem de diferite şi, în general disproporţionate, adică
disimetrice şi asimetrice, ceea ce constituie un impediment în a
ridica experienţa lor la rang de principii, reguli şi cerinţe ale
războiului viitorului. Însă fiecare dintre aceste războaie şi
conflicte reprezintă o „lecţie de viaţă militară“, care nu poate fi
neglijată, ci dimpotrivă, asimilată şi învăţată. Asemenea lecţii
sunt unice şi, de aceea, nu trebuie pierdut nimic din ele.
Termenul de „lecţii învăţate“ poate avea nuanţe şi
înţelesuri diversificate, dar sensul lui este acelaşi. Uneori, prin
„lecţii învăţate“ se înţeleg, pur şi simplu, învăţămintele care se
desprind dintr-o acţiune desfăşurată într-un teatru de operaţii şi
care sunt totdeauna numeroase şi, adesea, foarte aspre.
De aceea, unii (îndeosebi americani) înclină să definească
lecţiile învăţate ca învăţăminte desprinde din insuccese, din
situaţii care nu au fost rezolvate în mod corespunzător, din
momente critice. De aici şi expresiile: „mi-a dat o lecţie“, „am
învăţat lecţia“, „a doua oară n-o să mi se mai întâmple“ etc.
Omul învaţă totdeauna din experienţa negativă, din
greşeli, din situaţii complicate, dificile. Iar acest lucru este
valabil şi pentru armate. De altfel, şi sensul principal al
395
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
conceptului românesc „învăţăminte“ nu se referă doar la acele
elemente caracteristice şi concluzii pozitive care rezultă din
respectiva activitate, ci se plantează mai ales în ceea ce nu a
fost făcut bine şi se constituie într-o reflecţie temeinică asupra
neajunsurilor, limitelor şi situaţiilor dificile.
Există, desigur, şi conceptul de „învăţăminte pozitive“,
dar acesta reprezintă doar un suport cu efect psihologic
stimulativ, un imbold şi, bineînţeles, un set de procedee şi
acţiuni care, verificate şi aplicate, s-au dovedit a fi corecte şi
eficiente. În ceea ce priveşte raportul „lecţii date“ – „lecţii
învăţate“, se creează un sistem de determinări în circuit, care
poate fi reprezentat astfel:
399
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
6.7. Managementul războiului. Managementul păcii.
Dreptul forţei şi forţa dreptului
Războiul şi pacea, deşi se exclud reciproc, se şi presupun
reciproc. Se află la poli opuşi, dar, uneori, este foarte greu de
stabilit de unde anume începe pacea şi unde anume se termină
războiul. Într-un fel, matricea Ing-Iang, din vechea reprezentare
chineză a binelui şi a răului, a zilei şi a nopţii, a lui „Da“ şi a lui
„Nu“, se potriveşte şi în acest caz. Fiecare îşi are izvorul în
celălalt.
Omenirea şi-a dorit dintotdeauna să poată domina atât
războiul, cât şi pacea. Nu a reuşit niciodată. Deşi ambele sunt
produse ale sale, lumea a fost şi este încă neputincioasă în faţa
lor, aşa cum pământul este neputincios în faţa cutremurelor,
inundaţiilor, catastrofelor. Desigur, pământul oamenilor, nu
planeta Pământ, care se contopeşte cu aceste fenomene ce-i
sunt proprii. Aceste fenomene descătuşează energiile acumulate
în timp, rup echilibrul şi restabilesc mişcarea, tensiunea,
dezvoltarea.
Şi astăzi (pentru mâine), ca şi ieri (pentru azi), omenirea
nu se pregăteşte (nu s-a pregătit cu adevărat niciodată!)
neapărat pentru a gestiona războiul, ci pentru a-l face. Toate
organismele internaţionale create cu scopul de a pune sub
control fenomenul război s-au dovedit a fi neputincioase în faţa
acestuia. Fiecare entitate umană crede că, în ultimă instanţă,
războiul este cel care o poate scoate dintr-o situaţie limită, cel
care-i poate oferi ceea ce nu poate obţine prin alte mijloace.
Astăzi, comunitatea omenească, prin vocea organismelor
internaţionale, a Alianţei Nord-Atlantice, dar mai ales a marilor
puteri, încearcă să pună sub control crizele şi conflictele, sau,
dacă acest lucru nu se poate, să le gestioneze şi, în oarecare
măsură, să le prevină.
400
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Mecanismele prin care se încearcă gestionarea crizelor şi
conflictelor sunt numeroase, înstufate (unele chiar foarte
birocratice) şi nu totdeauna eficiente. Dar nu se poate spune că
nu se face chiar nimic în acest sens.
Primul lucru important, care s-a realizat la nivelul
dialogului internaţional, se pare că este o anumită schimbare în
ceea ce priveşte politica războiului. Societăţile democratice au
oroare de război, nu acceptă violenţa şi pierderile de vieţi
omeneşti şi fac alergie atunci când se apelează la metode
violente, asemănătoare celor folosite în perioada colonială sau
în cea a războaielor mondiale.
Războiul este pus între paranteze, iar guvernele intră
adesea în conflict cu restul societăţii privind utilizarea forţei
pentru impunerea unui anumit interes.
Totuşi, cu sau fără acordul deplin al democraţiilor
occidentale (care rămân reticente la orice formă de război şi de
violenţă), Alianţa Nord-Atlantică şi marile puteri pun în operă o
nouă arhitectură de gestionare a spaţiului strategic
(comandamente strategice şi operaţionale, noi tipuri de baze
militare, reamplasarea unora şi înfiinţarea sau desfiinţarea
altora, noi parteneriate strategice etc.), precum şi o construcţie
tipică de comandă-control, care să asigure conducerea unitară şi
eficientă a forţelor ce intervin într-un teatru sau în altul.
Aceste teatre nu sunt definite cu precizie, aşa cum erau
înainte şi imediat după cel de al doilea război mondial, ci doar
în reperele lor esenţiale. De altfel, ele nu se limitează la o
suprafaţă geografică, ci au devenit multidimensionale, flexibile,
transparente la semnificaţie şi, pe aceste criterii, remodelabile.
Pentru viitoarele posibile confruntări militare, se pregătesc, în
primul rând, structuri, infrastructuri şi suprastructuri
informaţionale.
401
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Cosmosul este împânzit cu sateliţi de informaţii (sateliţi-
spioni) şi telecomunicaţii, reţeaua Internet (care constituie şi va
constitui, fără îndoială, sistemul nervos al oricărui tip de
confruntare, de la cea economică la cea militară), au apărut tot
felul de grile, de la cea a senzorilor, la cea a comandamentelor
(reţeaua centrală de conducere) şi la acea a platformelor de
luptă, iar sistemele de arme (care au fost puse deja în funcţiune
sau se află abia în proiect) asigură lovirea oricărui punct,
vulnerabil sau nu, de pe pământ, din spaţiul aerian şi chiar din
zona sateliţilor de informaţii şi de comunicaţii. Cu alte cuvinte,
prin sistemele de arme, armamentul strategic, dezvoltarea
sistemelor de comunicaţii şi de informaţii, războiul deja s-a
mondializat.
Apariţia războiului terorist (de fapt, intensificarea şi
proliferarea acţiunilor teroriste, existente de când lumea), s-a
declanşat un nou tip de război mondial, războiul împotriva
terorismului. Armele, mijloacele, strategiile şi tacticile unui
astfel de război urmează să fie descoperite şi puse în aplicare.
Cert este că un asemenea război depăşeşte cu mult sfera de
competenţă a armatelor tradiţionale, ale armatelor naţiunilor.
Toate tipurile de posibile războaie ale viitorului – de la
cele de impunere a păcii la cele împotriva terorismului –
urmează să fie fundamentate ştiinţific şi practic, justificate şi
legalizate. Presiunile care vin din partea unor ţări, a unor
organizaţii neguvernamentale şi chiar a unor organisme
internaţionale sunt importante, dar nu şi suficiente pentru a se
rezolva rapid şi în mod consistent problema forţei dreptului şi
cea a dreptului forţei în noile relaţii internaţionale.
402
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
CAPITOLUL 7
CONTINUITATEA ŞI PERMANENŢA RĂZBOIULUI
406
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
care determină opţiunile politice pe baza cărora se alcătuiesc
doctrinele, strategiile de securitate şi strategiile militare, ci şi o
anume percepţie a conjuncturilor şi oportunităţilor. Istoria este
plină de erori care provin din aceste percepţii greşite.
În alcătuirea forţelor şi mijloacelor necesare apărării şi
securităţii şi, respectiv, a strategiilor operaţionale adiacente,
acţionează patru tipuri de determinări:
a) politice (care pot fi profunde, conjuncturale,
oportune, flexibile, adaptabile sau, dimpotrivă, rigide, fixiste,
extremiste, puternic ideologizate, unilaterale, înguste);
b) de potenţial, care ţin de posibilităţile economice,
sociale, demografice, geostrategice şi morale;
c) ştiinţifice, care ţin de teoria războiului, de
norme, principii, reguli şi obiceiuri ale confruntării armate;
d) pragmatice (rezultate din experienţa războaielor
prezentului şi trecutului, atât din cea proprie, din cea a lecţiilor
învăţate, cât şi din cea a altor armate).
Nici o entitate nu este însă unică şi singură pe lumea
aceasta. De aceea, în elaborarea politicii de securitate şi
apărare, în alcătuirea structurii de forţe şi de mijloace, se ţine
seama de tot ceea ce există şi are valoare în acest domeniu.
Oamenii se schimbă, împrejurările evoluează, conceptele
se dezvoltă. Cele de azi le preiau, într-o oarecare măsură, pe
cele de ieri, le neagă, le dezvoltă sau le neglijează în
conceperea şi dezvoltarea celor de mâine. Cele de mâine nu se
definesc neapărat pe mulţimea celor de azi, dar nici nu pot face
cu acestea o mulţime vidă.
Dacă până mai ieri, elementul strategic cel mai important
în materie de apărare şi de securitate consta în capacitatea
mobilizării rapide a forţelor şi trecerea eficientă la acoperirea
şi, ulterior, la apărarea frontierelor proprii şi, eventual, la
407
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
atacarea frontierelor adversarului, astăzi, acest aspect, deşi
rămâne important, nu mai este singurul hotărâtor.
Astăzi şi mâine există şi se dezvoltă concepte strategice
noi care au un impact deosebit în toate domeniile. Lumea, deşi
rămâne contradictorie şi conflictuală, devine mai solidară, mai
altruistă, începe să-i pese de ceea ce se întâmplă cu celălalt.
Au apărut astfel structurile modulare de forţe, structurile
comune, structurile integrate, forţele de reacţie rapidă, forţele
speciale, forţele nucleare strategice, structurile de răspuns la
crize etc.
Corespunzător acestora, s-au dezvoltat concepte acţionale
corespunzătoare, dintre care cele mai importante sunt:
- acţiunea dincolo de frontiere;
- acţiunea rapidă,
- acţiunea întrunită;
- acţiunea integrată;
- acţiunea specială
Strategia indirectă a apărării ţării prin participarea la
gestionarea crizelor şi stabilizarea zonelor tensionate este,
deopotrivă, o strategie politică importantă şi o strategie militară
care impune foarte multe elaborări, întrucât, într-o viziune
modernă, apărarea nu mai este o simplă funcţie a naţiunilor sau
a entităţilor politice, ci o funcţie a comunităţii internaţionale. În
această nouă viziune, apărare înseamnă apărare a tuturor,
împreună. Desigur, se pune întrebarea: apărare împotriva cui?
Metaforic, răspunsul ar trebui să fie: împotriva răului care
există în lume. Dar acest rău are un nume. El se numeşte
terorism, spirit revanşard, individualism, egoism, extremism
politic şi religios, crimă organizată, trafic de droguri şi de carne
vie, interes meschin etc.
Acţiunea dincolo de frontiere nu mai este înţeleasă ca
agresiune militară. Au intervenit noţiuni noi, derivate din
408
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
conceptele de responsabilitate internaţională, de sprijin al păcii
şi securităţii, de prietenie, colaborare şi solidaritate, de luptă
împotriva terorismului şi ameninţărilor asimetrice.
Acţiunea rapidă nu mai este doar intervenţia imediată la
frontieră, în timpul operaţiei de acoperire, pentru nimicirea
forţelor agresoare pătrunse pe teritoriul naţional, a grupărilor
aeromobile etc., ci proiectare a forţei în zone de criză, acţiune
pentru menţinerea păcii şi prevenirea războiului, uneori
interpunere, alteori sprijin rapid al naţiunii gazdă sau salvarea
oamenilor şi grupurilor umane aflate în pericol.
Acţiunea întrunită nu se mai reduce la o acţiune la care
participă toate categoriile de arme, în cazul unui război
frontalier, ci aria ei se extinde foarte mult. În acest sens, sunt
create structuri modulare de forţe care compun sisteme de
acţiune adecvată (desigur, întrunită sau integrată) în toate
tipurile de operaţii pe care le presupune războiul modern,
inclusiv pentru combaterea bazelor de antrenament şi reţelelor
teroriste.
Acţiunea integrată a devenit deja, mai ales în cadrul
războiului înalt tehnologizat, o necesitate. Ea este posibilă
datorită reţelelor care asigură transmiterea şi receptarea
informaţiei în timp aproape real, a caracteristicilor noilor
structuri de forţe (care sunt modulare, deci integrabile) şi
obligatorie, datorită complexităţii şi unităţii spaţiului luptei.
Dar simpla acţiune integrată nu este, totuşi, suficientă.
Războiul viitorului, mai ales cel împotriva terorismului, cere şi
acţiunea specială. Această acţiune se referă atât la acţiunea
forţelor speciale, cât şi la alte acţiuni duse în spaţiul
informaţional, cibernetic, mediatic sau psihologic.
411
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
ele de alte tipuri de operaţii? Ce înseamnă informaţia în timp
real? Cum acţionează comandanţii? Dar statele majore?
412
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Războiul, deci, nu dispare. Numai că el nu rămâne la fel
cu cel din epocile anterioare, întrucât va beneficia, pe lângă
informaţie, şi de un arsenal extrem de diversificat şi de
specializat, de la senzori de date, imagini şi informaţie
amplasaţi în întregul spaţiu terestru, aerian, maritim, în Cosmos
şi în ciberspaţiu, la sisteme de mijloace adaptate nu atât pentru
distrugere, cât mai ales pentru prevenire, descurajare şi
protecţie.
Cu alte cuvinte, se pare că, după toate aparenţele,
societatea de tip informaţional va extinde aria şi conţinutul
războiului, atât în ceea ce priveşte filosofia lui, conceptul lui,
cât şi în ceea ce priveşte spaţiul, timpul şi modalităţile de
desfăşurare. Într-o astfel de societate, războiul nu va dispărea,
cum s-ar putea crede, cum o mai cred încă unii utopişti, ci se
va reorganiza, se va reconstrui, se va generaliza, va deveni
continuu. Scopul lui principal nu va mai fi însă uciderea sau
supunerea celuilalt, ci protecţia societăţii, adică a valorilor şi
centrelor vitale ale acesteia.
După cum se vede, este foarte probabil să avem de a face
cu un alt tip de război, cu un alt tip de confruntare şi, evident,
cu un alt tip de angajare. De aici nu rezultă că se va schimba
esenţa războiului – care este şi va fi tot o continuare a politicii
prin alte mijloace (de presiune, de descurajare, violente etc.) –,
ci doar faptul că războiul va fi un produs sau o continuare a
unei politici de securitate globală, prin care se vizează
securitatea societăţii umane, a vieţii, a mediului şi a planetei.
Cu ce fel de forţe, cu ce fel de mijloace şi cu ce fel de strategii
va fi dus un astfel de război? Cum vor arăta şi cum vor evolua
strategia forţelor, strategia mijloacelor şi strategia operaţională
în războiul viitorului, care va fi din ce în ce mai mult un război
continuu? Care vor fi formele de manifestare în teatru ale
413
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
acestui tip de război? Cum va arăta teatrul de război şi cum vor
fi configurate teatrele de operaţii?
Fără a intra prea mult în dezvoltarea unor proiecţii pe
termen lung (care nu se poate dezvolta pe date reale, ci doar pe
raţionamente probabilistice), trebuie să constatăm că primele
semne ale unor evoluţii spre realizarea unor structuri capabile
să ducă un astfel de război sunt deja vizibile. Noua filosofie pe
suportul căreia se restructurează şi modernizează Alianţa Nord-
Atlantică, conceptul european comun de securitate şi apărare,
constituirea unor structuri militare sau militare-civile de acţiune
şi de reacţie cu o compunere internaţională, crearea unor forţe
speciale care să fie în măsură să lupte împotriva terorismului,
ciberterorismului, criminalităţii şi celorlalte ameninţări
asimetrice şi să contribuie de o manieră semnificativă la
reducerea noilor vulnerabilităţi sunt deja realităţi. Intervenţia
promptă a Forţelor Armate ale Statelor Unite, Marii Britanii şi
altor state membre ale unei coaliţii planetare, între care şi
România, împotriva terorismului, acţiunea NATO şi a UE
pentru gestionarea crizelor din Balcani şi din Afghanistan sunt
exemple concrete care pot sta, într-un fel, la proiectarea
imaginii şi structurii războiului viitorului.
În cadrul acestor acţiuni, îndeosebi în acţiunile grupărilor
de forţe americane împotriva forţelor armate care se credea că
slujesc şi apără regimul dictatorial al lui Saddam Hussein în
Irak, în acţiunea forţelor aeriene şi forţelor speciale americane
în Afghanistan, dar şi în acţiunea NATO de bombardare a
Iugoslaviei, s-a constatat că există o strategie deosebită de cele
anterioare, prin care fie că s-au sfidat legile şi principiile
războiului, fie că s-au confirmat şi reconfirmat legi şi principii
care au funcţionat cu mii de ani în urmă, în vremea lui Sun Tzî
şi chiar înainte de acesta. „Tehnologiile cele mai moderne, dacă
nu sunt folosite potrivit unei doctrine militare adecvate tipului
414
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
de organizare convenabile, conduc la catastrofă. Este ceea ce ni
s-a întâmplat nouă în Vietnam.“110
Cvasitotalitatea analiştilor – chiar şi cei mai critici – au
constatat că, în desfăşurarea acestor confruntări, a intervenit
ceva ce nu exista, o notă prin care nu numai înalta tehnologie şi
tehnologia informaţiei îşi dovedeau superioritatea, ci şi
conceptul strategic, filosofia însăşi a războiului. Este drept,
aceste acţiuni au intrat în contradicţie cu unele dintre legile şi
reglementările internaţionale, dar, dacă avem în vedere
scopurile şi efectele lor (cel puţin, pe termen scurt), între care
se situează oprirea violenţelor şi stabilizarea zonelor respective,
constatăm că intervenţiile au fost legitime.
Aceasta, din punct de vedere politic şi militar. Din punct
de vedere strategic, războaiele respective au adus elemente noi,
importante, întrucât modul de acţiune pentru impunerea voinţei
comunităţii internaţionale a fost cu totul diferit faţă de cele
cunoscute anterior.
Superioritatea copleşitoare a forţei, realizată prin coaliţie
sau alianţă – în toate situaţiile, forţa expediţionară s-a constituit
prin participarea, într-o formă sau alta, a zeci de state –, şi, mai
ales, high tech şi IT au creat o asemenea situaţie strategică în
care statul vizat era pus în situaţia de a nu putea reacţiona sau
de a alege între o reacţie sinucigaşă şi acceptarea condiţiilor
impuse de coaliţie.
Ceea ce a realizat o astfel de superioritate este, în afară de
construcţia politică a deciziei, superioritatea tehnică şi
informaţională zdrobitoare.
În ultimele acţiuni de amploare desfăşurate de o coaliţie
sau de Alianţă – bombardarea Iugoslaviei, acţiunea împotriva
110 www.monde-diplomatique.fr/, Francis Pisani, Une nouvelle doctrine
militaire américaine. Guerre en réseaux contre un ennemi diffus, în „Le
monde diplomatique“, iunie 2002, pp. 12-13.
415
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
bazelor reţelelor teroriste Al-Qaeda din Afghanistan şi a
talibanilor, acţiunea militară din Irak din martie-aprilie 2003 –,
s-au folosit procedee şi strategii ale Războiului bazat pe Reţea,
un nou concept care revoluţionează nu numai strategiile
operaţionale, adică intervenţia în teatru, ci întregul context
strategic, adică întreaga filosofie a războiului.
416
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
spaţiului maritim şi sistemelor navale de război (SPAWAR), în
timp ce, în campania din 2003, acest lucru s-a realizat doar în
45 de minute. Progresul este impresionant, dar nu şi suficient.
Timpul de la descoperirea şi indicarea ţintei, transmiterea
informaţiei şi inclusiv lansarea loviturii selectate nu trebuie să
fie mai mare de două minute.
Războiul bazat pe Reţea este definit, la colocviul anual
C4ISR, de la San Diego, desfăşurat sub autoritatea SPAWAR,
ca un concept care „leagă ansamblul părţilor disparate ale
câmpului de luptă şi sporeşte letalitatea forţelor americane, prin
asigurarea superiorităţii situaţionale de conştiinţă şi
cunoştinţă.“111
S-au subliniat, între altele, necesitatea unei arhitecturi
comune a forţelor. Arhitecturile din trecut n-au fost gândite
îndeajuns în sensul interoperabilităţii. Totuşi, de mai mulţi ani,
au fost gândite şi realizate structuri care să fie de la început
interoperabile. Efortul transformaţional al forţelor navale şi al
tuturor categoriilor de forţe, desfăşurat în limita bugetului
acordat, vizează sporirea interoperabilităţii şi, mai ales,
prevenirea fratricidului. Acest lucru este prioritar pe lista
serviciilor care se cer corectate în Statele Unite şi nu numai.
În opinia noastră, ea dezvăluie şi un hiat creat între noul
concept de întrunire (integrare) a forţelor şi sistemele separate,
tradiţionale de pregătire sectară, pe arme şi servicii. Deşi
americanii au luat de multă vreme măsuri pentru a realiza o
pregătire comună sau cel puţin într-o strânsă interdependenţă
(spre exemplu, în academia unei categorii de forţe – terestre,
navale, aeriene, infanterie marină şi paza de coastă – se află un
număr limitat de cadeţi (40-50) de la celelalte categorii de forţe.
Viitorul va aduce, cu siguranţă, schimbări substanţiale în
111 Ibidem.
417
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
strategia constituirii, structurării şi pregătirii forţelor, potrivit
noului concept RBR.
Viceamiralul (r) Arhur Cebrowski, director al biroului de
transformare a forţei în Departamentul Apărării (DoD) a
afirmat, pe 14 martie 2003, în faţa Comitetului Forţelor Armate
din Senat, că în mâinile soldaţilor, cei care au efectiv nevoie de
ea, n-a ajuns încă în măsură suficientă, tehnologia RBR. De
unde rezultă că, în ceea ce priveşte materializarea conceptului
RBR, sunt încă multe lucruri de făcut, inclusiv în Forţele
Armate ale Statelor Unite.
7.4.2.2. În NATO
Toate ţările din spaţiul euro-atlantic sunt preocupate de
studierea şi introducerea conceptului RBR în sistemul de
structurare, de pregătire şi de folosire a armatelor. După
rezultatele foarte bune obţinute de forţele armate americane în
campania din Afghanistan şi în cea din Irak, problematica
Războiului bazat pe Reţea a devenit de mare actualitate, în
primul rând, în ţările europene membre NATO şi în Canada, dar
şi în alte ţări. Între 21 şi 22 ianuarie 2004, a avut loc, la
Washington, o conferinţă pe tema realizărilor şi provocărilor
Războiului bazat pe Reţea. Principalii creatori şi susţinători ai
acestui concept au susţinut comunicări concrete pe această
temă, iar cei mai merituoşi au fost premiaţi.
În 2004, la Stokholm, în Suedia, se desfăşoară, de
asemenea, timp de două zile, o conferinţă pe tema „Network
Centric Warfare (NCW), Europa, 2004“, unde vor fi dezbătute
implicaţiile NCW în procesul transformării Alianţei, noile
direcţii şi noile provocări, influenţa asupra structurii de forţe,
industriei de armament şi procesului de înzestrare, doctrinelor
şi configurării noului câmp de luptă.
418
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
7.4.2.3. În principalele ţări europene
Principalele preocupări ale decidentului politic, ale
structurilor de comandă şi control, ale cercetării în domeniul
tehnologiei şi strategiei, ale industriei şi economiei se definesc
pe reunirea eforturilor în vederea punerii în operă a acestui
concept. Asemenea preocupări sunt pe rol în Statele Unite ale
Americii şi în Canada, în toată Europa, în Rusia, în China şi în
multe alte ţări. Aşadar, noua revoluţie în domeniul militar, pe
care unii au contestat-o, se exprimă şi în aceste preocupări care
pun în aceeaşi ecuaţie înalta tehnologie, tehnologia informaţiei,
strategia şi tactica.
Ţările europene nu vorbesc însă de o nouă revoluţie în
domeniul militar. Principalele lor preocupări s-au axat pe
realizarea unităţii economice, politice, sociale, culturale şi
militare a continentului şi pe rezolvarea marilor probleme
create şi lăsate aşa de multă vreme. Unele vin tocmai din timpul
păcilor de la Westfalia, altele au rămas aşa de la cel de al doilea
război mondial şi de la Războiul Rece.
419
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
♦ principiul superiorităţii strategice;
♦ principiul dominanţei politice, informaţionale,
strategice şi tactice;
♦ principiul perseverenţei;
♦ principiul acţiunii complexe;
♦ principiul acţiunii integrate;
♦ principiul acţiunii politico-militare ferme şi
unitare.
Între principiile pregătirii şi desfăşurării operaţiilor în
teatru, în cazul acţiunilor militare din Irak, se desprind şi
următoarele:
♦ principiul unităţii tactice şi strategice;
♦ principiul acţiunii întrunite şi integrate;
♦ principiul protecţiei informaţionale active;
♦ principiul siguranţei;
♦ principiul acţiunii metodice;
♦ principiul manevrei strategice;
♦ principiul reţelei.
Aplicarea principiilor generale ale războiului în cadrul
Războiului bazat pe Reţea ar putea fi configurată astfel:
420
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Principiul capacităţii Principiul omniprezenţei
Principiul unităţii acţiunilor Principiul acţiunilor întrunite
Principiul acţiunilor
Principiul acţiunilor selectate
diversificate
Principiul însumării acţiunilor
Principiul integralităţii
armelor
Principiul manevrei, al
Principiul flexibilităţii
mobilităţii
Principiul prevenţiei Principiul anticipării
Principiul punerii adversarului în
Principiul distrugerii
imposibilitatea de a acţiona sau de
potenţialului şi forţei adverse
a riposta
Principiul tehnologiei
Principiul high tech şi IT
superioare
Principiul sustenabilităţii Principiul sustenabilităţii
diseminate şi diversificate independente (autosustenabilităţii)
Principiul valorii. Principiul valorii
Principiul actualizării instantanee
(upgrade)
112http://www.usni.org/Proceedings/Articles98/PROcebrowski.htm,
Network-Centric Warfare: Its Origin and Future, de viceamiral Arthur K.
Cebrowski, U.S. Navy şi John J. Garstka
422
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
7.4.4. Determinări ale strategiei militare în condiţiile RBR
7.4.4.1. Politice
Strategia Războiului bazat pe Reţea are determinări
complexe. Acest tip de război este un rezultat al dezvoltării
economice, îndeosebi a înaltei tehnologii şi tehnologiei
informaţiei care au impus un salt substanţial în strategia politică
a războiului. Decidentul politic nu putea să nu folosească
această situaţie creată de decalajul tehnologic şi informaţional
în modernizarea forţei şi a structurilor de forţe. Obiectivele
politice strategice la acest început de mileniu se centrează pe
îndeplinirea unor interese vitale, care se grupează în jurul
câtorva mari linii de forţă, cum ar fi:
♦ strategia sau strategiile accesului la resurse;
♦ stabilitatea strategică, dominanţa, constituirea
centrelor de putere;
♦ strategia de gestionare a crizelor;
♦ strategia dominanţei sau a echilibrării
economice;
♦ strategiile de afirmare a identităţilor.
De cealaltă parte a baricadei, se situează interesele şi,
deci, politicile şi strategiile opuse, printre care se proliferează:
♦ strategiile de contestare a ordinii existente;
♦ strategiile de atacare a frontierelor;
♦ diferendele etnice şi religioase;
♦ strategiile teroriste;
♦ traficul de droguri;
♦ crima organizată şi spălarea banilor etc.
Politicile opuse, subversive, ca şi strategiile de punere a
lor în operă, au depăşit deja frontierele, au devenit, într-un fel,
globale sau regionale, adoptând acţiunile în reţele disimulate în
423
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
societatea normală, ceea ce le face greu de identificat, de
localizat şi de contracarat.
La aceste strategii, politicile din prima categorie,
beneficiind şi de o presiune economică şi informaţională
constantă, au trecut la conceperea, încurajarea şi dezvoltarea
conceptului unui război care să se bazeze pe noile tehnologii şi
îndeosebi pe IT. Susţinerea politică a RBR este deja unanimă în
ţările dezvoltate. Nimeni nu se mai îndoieşte azi de necesitatea
RBR şi a unor strategii adecvate. De aceea, toate statele
importante au trecut la studierea amănunţită şi la
implementarea acestui concept, precum şi la elaborare unor
strategii ale structurilor de forţe, ale mijloacelor, acţiunilor şi
operaţiilor specifice.
7.4.4.2. Tehnico-ştiinţifice
Determinările tehnico-ştiinţifice sunt, în acest caz,
fundamentale. Ele sunt, de fapt, cele care au obligat decidentul
politic să adopte şi să susţină – politic şi bugetar – noul concept
al Războiului bazat pe Reţea. Aceste determinări vin din două
direcţii foarte importante:
♦ evoluţia sistemelor de arme şi apariţia cerinţei acute
de mijloace care să asigure circulaţia informaţiei în timp real;
♦ apariţia şi dezvoltarea într-un ritm fără precedent a
tehnologiei informaţiei (IT) şi a mijloacelor de transmitere a
acesteia.
Prima direcţie se concretizează în apariţia unor sisteme
integrate – senzori de informaţie, centre de prelucrare automată
a acesteia şi de elaborare a deciziei, mijloace de lovire
conectate la acest sistem – şi, respectiv, în dinamizarea ciclului
de comandă, iar cea de a doua oferă efectiv posibilitatea de
424
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
rezolvare a ecuaţiei sistemelor de arme, a acţiunii integrate în
spaţiul de luptă.
Mai mult, cea de a doua direcţie se concretizează şi în
devansarea sistemului militar şi realizarea unui sistem global de
stocare, transport şi diseminare a informaţiei, denumit
Internet113. Aceste reţele, deşi au apărut, iniţial, în sistemele
militare, vin acum, împreună cu presiunile strategiilor
economice, să condiţioneze şi să revoluţioneze înseşi sistemele
militare, pe baza determinismului dinamic complex, prevăzut
cândva de Ilia Prigogin. Pentru că, aşa cum susţin pionierii
conceptului RBR, campania militară trebuie să se desfăşoare
după regulile activităţii economice eficiente şi nu doar după un
principiu analogic al unei ierarhii arhaice, rigide, voluntariste,
subiective, arbitrare şi păgubitoare.
7.4.4.3. Informaţionale
Ceea ce a revoluţionat şi va revoluţiona complet
societatea omenească este informaţia. Ea s-a globalizat încă din
ultima parte a secolului al XX-lea şi continuă să lege prin
telefonie, televiziune şi Internat toate comunităţile omeneşti şi
toţi oamenii. Deşi extrem de diversificată, omenirea a devenit,
azi, mai unitară ca oricând. Iar informaţia – şi îndeosebi
tehnologia informaţiei – constituie şi va continua să constituie
şi în viitor substanţa acestui liant. Lumea este, mai exact, tinde
să devină unitară în ceea ce priveşte comunicarea, dar ea se
prezintă ca un mozaic extrem de diversificat în ceea ce priveşte
dezvoltarea economică, accesul la tehnologii şi la resurse,
cultura, religia, mentalităţile. Frontierele de toate felurile sunt
7.4.4.4. Militare
Determinările militare asupra strategiilor RBR sunt axate
pe două mari coordonate. Unele definesc locul şi rolul
armatelor şi acţiunilor militare în ansamblul acţiunilor pe care
le presupune RBR, iar celelalte ţin de adaptarea strategiilor
tradiţionale, aplicate timp de sute de ani, la noile cerinţe.
Experienţa americană arată că o astfel de adaptare nu s-a
produs cu sincope şi nu a creat probleme deosebite. Militarii
sunt receptivi la nou şi primii interesaţi în a aplica noile
tehnologii în vederea surprinderii adversarului.
Interesant este că americanii, deşi dispun de o bugetare
substanţială (peste 400 de miliarde de dolari în 2003) şi se află
mereu în linia întâi a confruntărilor armate specifice începutului
de mileniu, nu au renunţat la structurile lor tradiţionale
(categorii de forţe, mari unităţi şi unităţi clasice), ci au trecut la
adaptarea acestora la noile condiţii. Abia JV 2020 prevede
426
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
renunţarea la greoaiele divizii şi constituirea unor structuri mai
suple, dar experienţa campaniei din Irak din 2003, configuraţia
altor armate importante (ale Rusiei, Chinei, Japoniei, unora
dintre ţările islamice etc.) temperează puţin această viziune şi
introduc noţiunea de adaptabilitate.
Aşadar, caracteristica principală a determinărilor militare
asupra strategiei sau strategiilor RBR este adaptabilitatea.
428
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● realizarea unor structuri de forţe şi a unor mijloace
de lovire adecvate;
● creşterea vitezei de acţiune şi de reacţie;
● realizarea surprinderii tactice şi strategice;
● creşterea ponderii acţiunilor rapide şi operaţiilor
speciale.
436
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Structurile de gestionare a reţelelor nu sunt şi nu vor fi
mereu aceleaşi. Într-o primă etapă, aceea a datelor şi imaginii
TV transmisă prin reţele proprii, ele vor fi destul de numeroase,
întrucât nodurile de reţea în care vor funcţiona servere, ca şi
nevoile întreţinerii şi protecţiei acesteia sunt şi vor fi încă multă
vreme deosebite.
Aceste structuri vor fi compuse îndeosebi din
transmisionişti şi informaticieni. În etapa următoare – cea a
folosirii reţelelor Internet, cu bandă lărgită –, aceste structuri
vor fi la fel de importante, însă funcţiile şi atribuţiile lor se vor
adapta la cerinţele şi exigenţele folosirii în siguranţă a reţelelor
Internet. Evident, un rol deosebit îl vor juca aici mijloacele de
conectare şi sistemele de protecţie a informaţiei.
438
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
(platformelor de luptă) terestre, navale, aeriene, electronice,
informaţionale, poate şi cosmice, ale acestui sistem.
Aceasta este noua dimensiune a supremaţiei strategice şi a
iniţiativei strategice şi ea se realizează nu numai prin
superioritatea tehnologică şi informaţională, ci şi prin
superioritatea conceptului, adică a organizării în reţea – deci
orizontală – a sistemului şi prin funcţionarea lui corectă, pe
principiile suficienţei informaţionale şi autoreglării.
Astfel, pe timpul campaniei din Irak, oriunde ar fi fost şi
orice ar fi făcut, întreaga armată a lui Saddam Hussein se afla
sub „ochii“ permanent deschişi ai senzorilor de informaţie
dispuşi pe sol, pe platformele de luptă, la forţele speciale, pe
avioanele de cercetare, pe avioanele fără pilot, pe sateliţi, pe
alte mijloace situate în aer, pe apă, pe uscat, în Cosmos şi în
ciberspaţiu.
Ea era mereu vulnerabilă şi putea fi atacată în orice
moment, din oricare direcţie sau din toate deodată, în funcţie de
obiectivele urmărite de comandamentul coaliţiei. Interesant este
că irakienii ştiau acest lucru, dar nu aveau ce face. Nu aveau
nici măcar posibilitatea de a renunţa la luptă. În astfel de
situaţii, unde teatrul de operaţii şi întregul teatru de război sunt
dominate de o asemenea forţă, care vede tot, ştie tot şi poate
acţiona nestingherită, când doreşte şi cum doreşte, nu mai este
posibilă nici măcar o reacţie asimetrică, în spaţiul războiului
dintre două armate (evident, dacă armata adversă nu este
structurată şi pregătită potrivit conceptului RBR).
Acesta este tipul deja clasic de război disimetric sau
disproporţionat. Învăţămintele sunt clare în această privinţă şi
nimeni nu se mai îndoieşte de ele: ori te înscrii în noul concept
strategic al RBR şi poţi conta într-o confruntare de tip armată
contra armată, forţă contra forţă, ori nu te înscrii şi atunci nu
exişti sau nu contezi.
439
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Reacţia asimetrică, greu de controlat şi de contracarat prin
acele mijloace ale RBR care fuseseră aplicate în timpul
confruntării între două armate, a apărut abia după ce ostilităţile
în teatrul de operaţii s-au încheiat şi s-a trecut la operaţia post-
conflict. Acţiunile adverse, în această etapă, care s-au ridicat şi
la 30-40 pe zi, nu mai sunt cele specifice războiului, armatelor
regulate, ci au aspectul gherilei sau acţiunilor teroriste.
Împotriva acestora, nu există încă o strategie operaţională
eficientă. Şi, în consecinţă, nu există nici o strategie
corespunzătoare a structurării şi pregătirii forţelor, nici a
mijloacelor.
De aceea, imediat după încheierea ostilităţilor militare
propriu-zise, comandamentul american a studiat şi studiază cu
multă atenţie experienţa acţiunii armatei israeliene împotriva
comandourilor sinucigaşe palestiniene, dar şi alte experienţe.
De data aceasta, s-a dovedit, aşa cum a prevăzut şi John
Arquilla, că strategia militară nu este suficientă, că este nevoie
şi de alte strategii, în principiu, non-militare, care să acţioneze
îndeosebi asupra cauzelor.
O strategie coerentă antigherilă şi antiteroristă are nevoie
de şi mai multă informaţie, de detalierea ei, de selectare,
decelare şi, în consecinţă, de acţiuni complexe, de intensitate
diferită, prin diferite mijloace, desfăşurate în medii populate,
care să fie contrapuse celor de tip terorist, asimetric, sau chiar
să le prevină şi să le contracareze. De aceea, atât în acţiunile
împotriva terorismului, cât şi în acţiuni armată contra armată,
informaţia trebuie să asigure nu doar cunoştinţa de cauză, ci şi
libertatea de acţiune, adică posibilitatea de a alege rapid cea
mai convenabilă atitudine, cel mai potrivit comportament, la
adăpostul acestui scut informaţional.
Aici intră de fapt în joc conceptul RBR. Stenbit susţine
că, în acest cadru, are loc un al doilea salt, cel de la paradigma
440
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
imaginii TV la paradigma Internet. Altfel, spune Stenbit, pentru
a avea la dispoziţie informaţia de care este nevoie, ar trebui ca
luptătorul să umble cu zece antene parabolice la el şi să fie
deservit de o mie de persoane care să adune şi să dirijeze
această informaţie. Reţeaua Internet rezolvă foarte bine această
problemă, întrucât ea există, este deja mondializată, înlătură
orice barieră de spaţiu şi de timp şi trebuie doar folosită.
Prin Internet, luptătorul are la dispoziţie, în teatru sau
oriunde s-ar afla, în timp real, deci util, informaţia de care are
nevoie şi nu mai depinde de infrastructuri de comunicaţii şi de
informaţii care să fie construite, toate, în teatru. Desigur,
Internet-ul este doar un suport, adică o infrastructură de
comunicaţii, care trebuie echipată cu informaţie, cu un sistem
de comunicare utilă şi securizată. Toată chestiunea stă, după
Stenbit, în lărgimea benzii.
Departamentul Apărării (DoD) al SUA a alocat, la
începutul anului 2003, suma de 860 milioane de dolari pentru
lărgirea benzii şi creşterea vitezei reţelelor. De acest proiect vor
beneficia militarii şi comunitatea de informaţii. Lărgirea benzii
grilei de informaţii (GIG) este esenţială pentru operaţiile bazate
pe o reţea centrală.
Proiectul va creşte reţeaua sistemului de informaţii al
apărării astfel încât ea să asigure o capacitate de 10 gigabiţi pe
secundă, susţinând toate nivelurile de clasificare în 92 de
amplasamente aprobate. Aceasta va duce comunităţile de
informaţii şi de comandă şi control la o arhitectură şi o
infrastructură simple şi extrem de eficiente.
Cu toate acestea, Agenţia Sistemelor de Informaţii ale
Apărării (DISA) va continua să susţină sute de amplasamente
aflate în toată lumea, care n-au fost încă aprobate pentru a
beneficia de extinderea lărgimii de bandă. DISA tranzitează
aceste amplasamente spre o infrastructură de nucleu.
441
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Extinderea benzii este o prioritate pentru DoD, o foaie de
parcurs, şi se lucrează, potrivit spuselor lui Howard Bylund,
inginerul-şef al proiectului, pe toate bretelele de acces.
Prima etapă a acestui proiect este lărgirea benzii grilei de
informaţii (GIG). Este vorba de modernizarea şi transformarea
comunicaţiilor. Posibilităţile terestre le va facilita pe cele
spaţiale, radio şi alte sisteme.
Personalul DISA s-a zbătut pentru acest proiect. În strânsă
colaborare cu Pentagonul şi cu comunitatea de informaţii,
autorii proiectului se concentrează, în momentul de faţă, asupra
concepţiei şi altor provocări tehnice privind instalarea reţelei în
amplasamente care au diferite întrebuinţări şi infrastructuri. În
acest proiect este implicată şi Agenţia de Securitate Naţională,
care a ales trei echipe furnizoare – ViaSat Inc, L-3 şi sistemele
General Dynamic C4 –, care urmau să dezvolte unităţi de
criptare Eternet gigabit (GigEE), cu viteza de cel puţin 1
gigabit/sec. Astfel de sisteme nu vor putea fi însă realizate decât
în jurul anului 2005.
Tehnologia optică oferă DoD flexibilitatea şi deschiderea
cerute de exigenţele actualelor şi viitoarelor sisteme de
comunicaţii, care stau la baza infrastructurilor RBR.
Totuşi, experienţa americană din campania afghană şi din
cea irakiană a arătat că există încă insuficienţe în aplicarea
noului concept. Între acestea se situează şi următoarele:
● structurile inadecvate ale logisticii;
● insuficienta capacitate a reţelelor de a transmite
date la nivel batalion (care, la americani, este unitatea de bază);
● non-contiguitatea spaţio-temporală;
● neconcordanţa dintre diferitele doctrine de
întrebuinţare a reţelelor în diferite acţiuni, inclusiv în cele
speciale şi mai ales în războiul împotriva terorismului.
442
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Amiralul Edmund Giambastiani, comandantul
Comandamentului Suprem Aliat de Transformare al NATO, a
arătat că organigramele comandamentului central pot avea
1.000 sau 1.500 de persoane care colaborează în acelaşi timp
prin voce, video şi circuite de date. De aceea, industria trebuie
să răspundă acestor exigenţe, acestor comenzi. Ceea ce a dus la
succesul în Irak este colaborarea pe scară înaltă, în timp real, pe
verticală şi pe orizontală. Ea a unit, într-o manieră nouă şi
solidă, comandamentele, organismele şi celelalte capacităţi de
conducere din teatru. Rolul reţelei creşte incomensurabil. Nu
poţi acţiona în mare viteză, dacă nu eşti girat de reţea. Numai
reţeaua este cea care poate asigura toate condiţiile unei acţiuni
sau reacţii eficiente, în deplină siguranţă.
116 John Arquilla, David Ronfeldt, Networks and Netwar, RAND, Los
Angeles, 2001.
444
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
concepte şi practici din epoca bipolarităţii, a ameninţărilor
sovietice (cum ar fi descurajarea şi acţiunea în teatre cu grupări
de mari unităţi, specifice războiului stat contra stat).
Se acţionează, cu alte cuvinte, în maniera în care fiecare
ştie să acţioneze, cum are pregătite forţele, mijloacele şi
strategiile, nu cum ar trebui, cum o cer realităţile.
Americanii au acţionat împotriva statului taliban, pe care
l-au învins fără dificultate, considerat a fi principalul susţinător
al reţelelor Al-Qaeda, nu şi împotriva acestor reţele, ci doar a
unora dintre bazele lor în Afghanistan şi în alte locuri. Pentru o
acţiune împotriva reţelelor, nu au existat nici mijloacele, nici
doctrinele necesare.
De aici rezultă una dintre caracteristicile cele mai
importante ale strategiei RBR şi anume aceea de a crea şi
materializa un concept de acţiune eficientă împotriva reţelelor
de tip terorist sau a altor reţele. Reţelele teroriste, ca şi cele ale
traficanţilor de tot felul, ale economiei subterane, ale crimei
organizate sunt însă mondializate.
De aceea, acţiunea împotriva unor locaţii nu rezolvă
problema în întregime, ci doar o parte (adesea neesenţială,
întrucât locaţiile sunt în reţea) a acesteia. Există însă numeroase
experienţe de acţiuni naţionale împotriva unor reţele teroriste
(Singapore împotriva piraţilor maritimi, Marea Britanie contra
reţelelor organizaţiei Armatei Republicane Irlandeze – IRA,
Italia împotriva Mafiei, Spania împotriva organizaţiei basce
ETA etc.). Toate aceste experienţe şi multe altele (cea israeliană
împotriva reţelelor terorismului palestinian, cea japoneză
împotriva sectelor şi reţelelor teroriste, cea franceză împotriva
extremismului islamist) au fost studiate şi folosite de Statele
Unite ale Americii în elaborarea unor doctrine şi unor strategii
adecvate.
445
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Există însă multe tipuri de reţele şi nu toate se bazează pe
aceleaşi principii de organizare şi funcţionare. Al-Qaeda, spre
exemplu, nu este o simplă reţea, ci o reţea de reţele. Al-Qaeda
are capacitarea de a intra în dialog cu alte reţele sau grupuri
teroriste, de a le ajuta, de a se implica, atât conceptual (oferă
strategii şi tactici de acţiune), cât şi financiar şi logistic.
Reţelele au capacitatea de a se reînnoda, de a-şi prolifera
structurile şi substructurile, de a funcţiona, chiar şi atunci când
majoritatea punctelor lor vitale (nodurilor de reţea) au fost
distruse sau anihilate. Distrugerea marilor cartele ale reţelelor
traficului de droguri columbian, spre exemplu, n-a reuşit să
stăvilească traficul de droguri, întrucât există, în această ţară,
peste 160 de astfel de cartele sau elemente ale acestora, legate
în reţele cu 42 de sindicate ale crimei organizate 117, foarte greu
de controlat.
Se pune întrebarea: Câte noduri ar trebui distruse pentru
ca reţeaua să fie anihilată? Greu de răspuns. În strategiile
războaielor stat contra stat, armată contra armată, se consideră
că, dacă se produc inamicului pierderi umane şi materiale mai
mari de 30 %, războiul este câştigat. Acest principiu nu este
valabil în cazul reţelelor. O reţea poate funcţiona şi doar cu
câteva noduri, iar nodurile au capacitatea de a se reproduce şi
de a se multiplica. În fond, şi reţelele teroriste ca şi alte tipuri
de reţele, dispun de mijloace de comunicare performante, au
acces la high tech, iar capacitatea creativă umană, imaginaţia şi
inteligenţa, inclusiv inteligenţa considerată negativă, sunt
nelimitate şi inepuizabile.
David Ronfeldt apreciază că nu numai prin mijloace
militare poate fi combătut acest flagel, ci şi prin alte modalităţi,
îndeosebi economice. La acestea ar trebui adăugate şi cele
451
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
♦ strategii asimetrice, desfăşurate îndeosebi în
domeniul economic, politic, al înaltei tehnologii
şi IT;
♦ strategii teroriste;
♦ strategii specifice rezistenţei armate şi acţiunilor
clandestine.
Toate aceste strategii, cât şi altele, se vor desfăşura în
spectrul precis acţiune-contraacţiune, vor fi numeroase, greu de
prevăzut şi vor viza spargerea unităţii şi coeziunii reţelelor şi
grilelor, distrugerea senzorilor de informaţie şi a canalelor de
comunicaţie, dar şi a unor elemente fizice precise (relee, puncte
de comandă, centre de transmisiuni, unităţi luptătoare, mijloace
de luptă etc.).
452
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
procesual, dinamic şi complex, dacă funcţionează nu doar pe
verticală, ci şi pe orizontală şi are capacitatea să se autoregleze.
Principalele caracteristici ale acestei strategii sunt
următoarele:
- caracter integrat şi integral;
- omniprezenţa unor operaţii întrunite;
- predominanţa acţiunilor rapide şi de scurtă durată;
- folosirea forţelor speciale;
- acţiunea directă;
- virtualitatea;
- identitatea structurilor de pace cu cele de război;
- supremaţia high tech şi IT.
455
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
sistemelor de arme (mijloace) prin care să fie aplicate strategiile
operaţionale corespunzătoare;
- un concept operaţional, care să asigure acţiuni şi operaţii
antiteroriste (rapide sau de lungă durată), în orice condiţii,
indiferent de comportamentul reţelelor, grupărilor şi formaţiilor
teroriste sau al celor care sprijină şi generează terorismul.
Concluzii
458
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
1. Conceptul RBR are la bază realizările noii revoluţii în
domeniul militar, fiind, în acelaşi timp, un produs al acesteia. El
revoluţionează arta militară şi îndeosebi strategia operaţională.
2. Conceptul RBR este unul integral şi integrator, atât în
ceea ce priveşte strategia compunerii, structurării, pregătirii şi
folosirii forţelor, strategia mijloacelor, cât şi în ceea ce priveşte
strategia operaţională. El introduce în ecuaţie, cu valoare
perenă, universală şi permanentă, strategia informaţională care
constă în principal în echiparea optimă, în timp real, a reţelelor
cu fluxuri de date şi informaţii din întregul teatru şi chiar din
toată lumea, precum şi cu baze de date consistente şi
actualizate. Fiecare luptător va avea posibilitatea să acceseze
baza de date de care are nevoie pentru îndeplinirea misiunii.
3. Anul 2004 reprezintă, atât pentru SUA, cât şi pentru
Europa, un an de prim bilanţ al rezultatelor abordării, într-o
formă sau alta, a conceptului RBR, dar şi de noi deschideri în
ceea ce priveşte modalităţile de înţelegere şi aplicare a
exigenţelor acestui nou tip de război. Acest an, 2004, va relansa
procesul de colaborare dintre factorul politic, cel militar şi cel
industrial pentru materializarea cerinţelor RBR în teoria şi
practica strategică, în compunerea, structurarea, înzestrarea şi
pregătirea armatelor.
4. Campania antiteroristă din anul 2001-2002 din toată
lumea şi îndeosebi cea din Afghanistan şi mai ales campania
militară din Irak din martie-aprilie 2003 s-au desfăşurat şi pe
baza conceptului RBR, fiind aplicate, experimentate, verificate
şi validate valorile operaţionale ale acestuia.
5. Noul concept permite realizarea şi menţinerea
supremaţiei strategice şi a dominanţei informaţionale în teatru.
6. Conectează, în timp optim, acţiunile la resurse,
generează un nou tip de logistică – logistica integrată – şi de
strategie logistică.
459
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
7. Toate armatele moderne din lume îl studiază şi îşi iau
măsuri pentru implementarea lui, întrucât epoca informaţională
este epoca Războiului bazat pe Reţea.
8. În Armata României, s-au luat primele măsuri pentru
studierea acestui concept şi analizarea posibilităţilor de
implementare. Elemente sau fracţiuni ale acestuia sunt deja
aplicate în Forţele Aeriene şi sistemele de comunicaţii. Însă o
implementare a conceptului RBR cere un efort financiar
deosebit şi nu se poate realiza decât în condiţiile în care
economia asigură tehnologia şi resursele necesare. De aceea,
considerăm că, după elaborarea, discutarea şi aplicarea
studiului şi propunerilor realizate în anul 2003, sub coordonarea
Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, de către
un colectiv larg, din toate categoriile de forţe ale armatei, este
timpul să se efectueze o primă analiză la nivelul Statului Major
General sau al Ministerului Apărării Naţionale, împreună cu
decidentul politic şi factori competenţi din economie, să se
elaboreze o primă strategie de implementare, urmând ca o a
doua etapă să aibă loc în toamna anului 2004, după ce România
va dobândi deja o experienţă în domeniu.
9. În cadrul Universităţii Naţionale de Apărare, sub
organizarea nemijlocită a prorectorului pentru cercetare şi
CSSAS, s-ar putea desfăşura mai multe sesiuni de comunicări
ştiinţifice, cu participare universitară, eventual şi internaţională,
pe tema implementării conceptului RBR în învăţământul militar
superior.
CAPITOLUL 8
PENTRU CE FEL DE RĂZBOI NE PREGĂTIM?
461
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Totuşi, în marea lor majoritate, războaiele nu au fost
mijloace de exterminare, iar Evul Mediu şi epoca actuală o
demonstrează cu prisosinţă. „Odinioară, victoria însemna
însuşirea de bunuri, de sclavi, de teritorii. Exterminările nu
privesc decât anumite categorii de conflicte şi nimicirea forţelor
armate ale adversarului, teoretizată de Clausewitz ca fiind
scopul principal al operaţiilor militare, nu este în sine decât un
moment al concepţiei totdeauna schimbătoare a războiului.“119
Războiul, oricât de mult ne-am teme de el şi l-am
condamna, este un produs al societăţii omeneşti, este un
fenomen politic şi social foarte complex, cu cauze numeroase şi
determinări multiple. Din punct de vedere al ştiinţei militare, el
nu poate şi nu trebuie să fie privit doar ca o teroare pentru
omenire, ca partea cea mai rea a tuturor lucrurilor. Războiul nu
este decât o modalitate de rezolvare a unor situaţii conflictuale
prin mijloace violente, adică un ultim mijloc de deblocare a
unei situaţii care nu-şi găseşte o rezolvare paşnică. El este un
produs al politicii, deci al intereselor, şi ţine de relaţiile politice,
sociale, economice şi chiar culturale.
Războiul nu este un lucru în sine şi nu poate fi tratat ca un
lucru în sine. Deşi, astăzi, uneori războiul este înţeles ca un
sfârşit al politicii, el rămâne, totuşi, un instrument al politicii, o
continuare a politicii, sau, aşa cum se vehiculează de către unii
teoreticieni, o lipsă a puterii politice care să controleze această
predispoziţie spre război. Totdeauna angajarea militară între
două entităţi, chiar şi atunci când se produce spontan (unele
conflicte armate s-au declanşat dintr-un capriciu sau dintr-o
dispută pe marginea unei competiţii sportive), are ca suport o
decizie, iar această decizie este politică. Războiul, ca soluţie de
121 Ibidem.
464
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
mişcări de populaţii au avut loc pe uscat, şi nu pe mare 122, iar
exemplele cunoscute până acum confirmă această ipoteză. În
această viziune, „antagonismul fundamental al secolului al IV-
lea î.e.n. până în secolul al XIV-lea e.n., la scara continentului
euro-asiatic, este cel între nomazi şi sedentari.“123
Hunii hărţuiesc China chiar înainte de dinastia Han,
numeroase alte popoare migratoare, de la goţi la mongoli şi
popoarele turcice, hărţuiesc continuu Europa. Există un nucleu
perturbator, un foaier generator de mişcare populaţională care
s-a aflat odinioară în Asia Centrală, iar în zilele noastre, în Asia
Centrală şi Sud-Estică, dar sub o cu totul altă formă.
Sciţii, hunii, avarii, ungurii, turcii, mongolii au făcut
ravagii pe necuprinsurile eurasiatice. Interesant este că toţi erau
călăreţi desăvârşiţi şi foarte buni arcaşi. De aceea, influenţa lor
asupra artei militare s-a făcut serios simţită. Ei sunt, de fapt, cei
care au impus confruntării militare spiritul activ, ofensiv, în
care predomină mişcarea, rapiditatea acţiunii şi supleţea
dispozitivelor. De fapt ei, nomazii, au creat, în spaţiul societăţii
omeneşti, războiul, războiul de mişcare, bazat pe acţiuni rapide
şi surprinzătoare.
Pe stepele central-asiatice, unde s-au născut, ei îşi
desfăşurau nestingheriţi forţele, organizau vânători, îşi potoleau
setea de mişcare, hălăduind în copitele cailor întinsurile
466
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
De-a lungul secolelor şi mileniilor, confruntarea se va
continua şi se va diversifica, se va extinde şi va cunoaşte o
puternică expansiune în interior, concomitent cu accentuarea
procesului de formare a unor entităţi civilizaţionale, economice
şi culturale. Filosofia ei este complexă, cunoaşte foarte multe
ramificaţii, modulându-se pe sistemele politice, economice şi
sociale, pe procesele specifice societăţii omeneşti.
Era nucleară şi cea electronică vor aduce mutaţii
substanţiale în arta militară, dar nu-i vor schimba nici esenţa şi
nici spiritul.
Ceea ce este însă important în arta militară se pare că
ţine, pe de o parte, de o anumită continuitate în spaţiul şi
spiritul acesteia şi, pe de altă parte, de ciclicitatea strategică a
filosofiei războiului. Cu alte cuvinte, o epocă istorică nu preia
pur şi simplu războiul, ca practică şi teorie, ca fenomen politic
şi social, de la epoca precedentă şi îl duce mai departe, ci îl
preia ciclic şi critic, repetând şi corectând fazele prin care trece
acesta.
O epocă, spre sfârşitul ei, transformă războiul într-o
formă de confruntare atât de violentă, încât el devine
insuportabil sau, în configuraţia respectivă, chiar imposibil. Aşa
s-a întâmplat cu antichitatea, care, spre sfârşitul ei, a folosit
războiul pentru exterminarea armatelor învinse.
Evul Mediu se caracterizează prin folosirea descurajării
şi asediului ca modalităţi de obţinere a victoriei, pe cât posibil,
fără luptă sau cu lupte simbolice, dar către sfârşitul lui, violenţa
revine. Epoca Modernă şi Contemporană se încheie cu
dezastrele provocate de cele două războaie mondiale şi
folosirea armei nucleare, iar Epoca Informaţională începe cu
politicile şi strategiile de gestionare a crizelor şi cu războiul
antiterorist.
467
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
8.2. O lume vulnerabilă, plină de capcane şi ameninţări
Nimeni nu ştie cum vor evolua raporturile dintre cunoscut
şi necunoscut, dar, în majoritatea lor, oamenii au încredere în
viitor. Natura umană – care este efectiv societatea umană – a
mileniului al III-lea se anunţă a fi cea a unor interdependenţe şi
mai accentuate, a sistemelor şi metasistemelor dinamice
complexe care, printr-o scală din ce în ce mai largă de
intercondiţionări, tind spre integralitate. În aceste condiţii,
raportul dintre cunoscut şi necunoscut pare a se schimba în
favoarea cunoscutului. În realitate, el rămâne acelaşi cu cel din
toate timpurile. Din această constatare (care poate avea, pentru
cercetarea ştiinţifică, valoarea unei axiome sau cel puţin a unui
punct de plecare), se poate formula ipoteza că războiul dintre
cunoaştere şi necunoaştere, dintre cunoscut şi necunoscut are
aceleaşi determinări dintotdeauna, chiar dacă forţele, mijloacele
şi strategiile operaţionale sunt şi vor fi, poate, diferite de cele
folosite în epocile anterioare. Relaţiile dintre aceste două mari
dimensiuni sunt încă falii şi, rareori, confluenţe. Însă, pe
ansamblu, raportul dintre Da şi Nu, dintre Cunoscut şi
Necunoscut, dintre vechile noţiuni Ing şi Iang din vestita
Cartea schimbărilor din China antică, se menţine constant.
Desigur, în dimensiunea lui cantitativă. Pentru că, în detalii,
lucrurile stau altfel. Ceea ce este foarte important în acest
proces al integrării tot mai pronunţate a sistemelor sociale
umane în ansamblul globalizării ţine de extinderea şi
multiplicarea zonelor de confluenţă. O astfel de extindere duce,
inevitabil, la reducerea zonelor de ruptură şi, deci, a efectului
de falie. Procesul nu se încheie însă aici, întrucât, odată cu acest
travaliu de integrare a sistemelor globale şi de reducere a
zonelor de falie, are loc o nouă fragmentare. Până la trecerea la
societatea de tip informaţional, deci la globalizare, îndeosebi, la
468
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
globalizarea informaţiei şi economiei, şi la extinderea
dialogului cultural, principalele falii se menţin şi se dezvoltă
între entităţi economice, politice şi informaţionale, deci între
state, grupuri de state, religii, alianţe şi alte entităţi şi filosofii,
de regulă, ireconciliabile. Globalizarea reduce acest efect, dar
generează altele, unele cunoscute, altele doar bănuite, însă, cele
mai multe dintre ele, greu de intuit şi, cu atât mai puţin, de
calculat. Spre exemplu, ca reacţie la globalizarea economiei,
apar şi proliferează economiile subterane. Între acestea şi marea
economie se creează, automat, o falie sau o reţea de falii, cu
efecte incalculabile în plan strategic, deci şi în planul
războiului. De aceea, războiul economic, ce se desfăşura, de-a
lungul secolelor, între diferitele entităţi economice, relativ
stabile, cunoscute şi recunoscute, îndeosebi sub forma bătăliei
pentru pieţe şi pentru resurse, va deveni din ce în ce mai mult
un mare război între economia globală şi economia
fragmentată, între mare economie şi economia subterană. De
aici, se va declanşa o adevărată explozie care va duce la
proliferarea terorismului economic, a terorismului
informaţional, a confruntărilor în ciberspaţiu etc.
Un alt spaţiu de fragmentare este cel din zona entităţilor
umane. Până la începutul acestui secol, faliile principale erau,
de fapt, falii politice (care rezultau din interese, îndeosebi
economice sau de putere şi influenţă) şi se manifestau între
mari puteri, state, grupuri de state etc. Acest tip de falie a dat
naştere la ceea ce se numeşte războiul frontierei. El este înrudit
cu războiul economic, derivă din acesta şi îl completează. Este
un război pentru putere şi influenţă, pentru dominare şi
îmbogăţire. Aproape toate statele bogate şi înalt tehnologizate
nu au fost lăsate aşa de la Dumnezeu, ci au devenit aşa, ca
urmare a faptului că, în diferite faze ale războiului continuu, au
fost învingătoare sau au avut posibilitatea să beneficieze (chiar
469
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
să profite) de pe urma acestuia. Interesant este că nici unul
dintre statele care deţin resurse de valoare planetară (materii
prime, îndeosebi, hidrocarburi, metale preţioase, materiale
strategice etc.) nu este nici puternic, nici stabil, nici capabil să-
şi transforme potenţialul de resurse în putere economică,
politică şi militară. E drept, Federaţia Rusă, care deţine cele mai
mari resurse de materii prime de pe planetă, este şi un stat
puternic şi respectat în relaţiile internaţionale. Acest lucru nu se
datorează însă resurselor de care dispune, ci rezultatelor
războaielor pe care le-a purtat. Poziţia sa de stat pivot
(heartland) i-a creat unele avantaje de care a profitat. Nu a fost,
desigur, prea uşor, întrucât Rusia se află la nord de foaierul
perturbator care, timp de un mileniu, a generat o migraţiune
războinică a populaţiilor în toate direcţiile, dar mai ales spre
vest. De aceea, unul dintre obiectivele strategice dintotdeauna
ale Rusiei (dar nu numai ale Rusiei) a fost diminuarea efectelor
de falie ale acestei mişcări perturbatoare, dezamorsarea,
dominarea şi, în final, distrugerea acestui foaier perturbator.
Până în prezent, nu s-a reuşit, dar bătălia se continuă. Aplicând,
în timpul Războiului Rece, strategia de îndiguire a Uniunii
Sovietice, americanii s-au folosit de ceea ce Nicolas Spykman
numea rimland, adică de zona coridorului islamic, îndeosebi de
Turcia, Irak, Iran, Indochina, Japonia şi Coreea de Sud, de o
parte din ţările off-shore(Japonia), menţinând şi chiar
accentuând falia strategică din acest spaţiu (războiul din
Afghanistan, cel dintre Iran şi Irak, războiul din Vietnam),
întrucât, în acest spaţiu se confruntau două sisteme globale,
două ideologii, două concepte ireconciliabile. Dar, dincolo de
această falie politică, au existat (şi există încă) o mulţime de
alte falii care, în pofida numeroaselor organizaţii regionale
(forumul Asia de Nord-Est, Asia Pacific, ANPEC, ANSEA,
Acordul de la Shanghai, GUUAM etc.), a investiţiilor
470
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
substanţiale pe care le fac aici atât Uniunea Europeană, cât şi
Japonia şi Statele Unite, refuză să se transforme în zone de
confluenţă.
Există, şi va exista, încă pentru multă vreme, o bătălie
pentru Kaşmir, o bătălie pentru întemeierea unui stat kurd, a
unui stat palestinian, o bătălie pentru spaţiul caucazian, în
zonele adiacente marilor zăcăminte petrolifere, precum şi un
focar de tensiuni pe falia greco-turcă şi pe cea balcanică.
Întrucât în zonele în care Pământul este încă fierbinte şi activ, şi
comunităţile omeneşti sunt într-o vădită situaţie conflictuală, s-
ar putea emite şi verifica o ipoteză cu privire la o posibilă
corespondenţă între faliile geopolitice şi faliile tectonice.
Faliile de până acum au generat, în principiu, strategii
simetrice. Aceste strategii se menţin şi acum. Spre exemplu, o
analiză atentă a strategiilor Rusiei, Chinei şi Indiei până în
secolul al XX-lea conduce la această concluzie. Toate cele trei
ţări au obiective strategice asemănătoare, sau, în orice caz,
neantagoniste, deşi faliile strategice din zonă se menţin.
Din momentul în care intervine o nouă ecuaţie în relaţiile
internaţionale – cea a parteneriatelor strategice dintre marile
puteri –, lucrurile încep să se schimbe. Zonele tradiţionale de
falie încep să cedeze locul unor spaţii largi de confluenţe.
Împotriva acestei tendinţe, apar o serie de acţiuni şi reacţii
asimetrice, generate de noile falii care se creează, aşa cum s-a
afirmat mai sus, între noile mari entităţi economice şi financiare
mondiale, transnaţionale şi economia subterană, între
democraţie şi extremism, între politicile de globalizare şi cele
identitare etc. Apar astfel elemente ale unor strategii asimetrice,
generate, în primul rând, de diferenţele imense de tehnologii, de
interese, de filosofii, de ideologii, de realităţi.
Cresc incompatibilităţile, se accentuează tendinţele
ireconciliante, apar noi tensiuni şi, de aici, noi falii strategice,
471
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
ceea ce înseamnă noi vulnerabilităţi şi noi ameninţări. Fiecare
om îşi creează un Univers al lui, fiecare comunitate îşi are şi îşi
conservă un Univers al ei. Reuniunea acestor Universuri ar
trebui să dea Marele Univers al omenirii, iar intersecţia lor ar
trebui să creeze acel sistem unic şi unitar de valori şi de interese
care dau stabilitate şi unitate acestei lumi. Desigur, aceste
universuri se reunesc şi se intersectează. Din păcate, există şi
elemente rebele, care nu participă în nici un fel de reuniuni sau
la intersecţii. Aceste elemente se autonomizează şi îşi creează
propriile Universuri care sunt ele însele contradictorii şi
ireconcliliante. O astfel de dinamică perturbă funcţionarea
sistemelor dinamice complexe şi creează mari probleme,
întrucât este aleatoare şi imprevizibilă.
De aceea, marile puteri ale lumii, ca şi noile entităţi
globale sau regionale (politice, economice, informaţionale,
culturale, de securitate, alianţe, coaliţii etc.) sunt nevoite să-şi
creeze strategii asimetrice, sau componente asimetrice ale
strategiilor lor tradiţionale, care să răspundă noilor provocări şi
ameninţări şi să acopere vulnerabilităţile generate de mai noile
sau mai vechile efecte de falie.
Vulnerabilităţile cu care se confruntă şi, probabil, se va
confrunta lumea la acest început de secol sunt, în principiu, de
patru categorii:
- vulnerabilităţi de sistem;
- vulnerabilităţi de fragmentare;
- vulnerabilităţi de dinamică;
- vulnerabilităţi de proces.
Vulnerabilităţile de sistem se află, practic, în toate
sistemele şi subsistemele şi depind, pe de o parte, de
coeficientul de integralitate al sistemului (sunt invers
proporţionale cu acest coeficient care poate lua valori de la 0 la
1) şi direct proporţionale cu instabilitatea sistemelor respective.
472
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Din acest motiv, cele mai mari vulnerabilităţi se găsesc în
lumea arabă şi, mai ales, în islamism, de unde şi pornirile
fundamentaliste şi crearea a numeroase falii politice şi
religioase. Ceea ce se întâmplă însă în lumea arabă reprezintă şi
o consecinţă a instabilităţii sistemului societăţii omeneşti la
nivel global. De asemenea, sistemele instabile sunt nu numai
vulnerabile, nesigure şi, de aceea, imposibil (sau foarte dificil)
de securizat, ci şi generatoare de insecuritate, de tensiuni şi
conflicte intersistemice şi procesuale.
În stările de haos, adică în perioadele de trecere de la o
organizare la alta, sistemele devin extrem de vulnerabile. Este
şi cazul lumi noastre. După fiecare seism de proporţii (cum a
fost, spre exemplu, cel produs de încheierea Războiului Rece),
care lichidează o falie strategică, are loc o spargere asimetrică a
entităţilor ce s-au înfruntat (dar nu numai a lor), urmată de o
reconstrucţie în alte planuri şi după alte criterii (în acest caz,
după criterii democratice, ale economiei de piaţă şi ale
drepturilor omului).
Vulnerabilităţile de fragmentare sunt o consecinţă a noilor
fragmentări şi a insuficientei coeziuni a sistemelor ce se
reconfigurează după lichidarea unei falii şi apariţia unor falii
noi, de regulă, între aceste sisteme, sistemele care nu se
fragmentează şi sistemele care se construiesc de cealaltă parte a
noilor falii. Ele sunt extrem de periculoase, întrucât nu pot fi
identificate şi localizate cu uşurinţă. Vulnerabilităţile de
fragmentare sunt simetrice cu ameninţările care apar în acest
proces şi se prezintă ca un fel de… „vulnerabilităţi la
ameninţări cu salt de frecvenţă“. Ele sunt specifice situaţiei
actuale şi au ca efect proliferarea terorismului, a
comportamentului deviant, a traficului de droguri şi de fiinţe
umane şi a economiei subterane, urmând o curbă haotică şi
imprevizibilă.
473
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Vulnerabilităţile de dinamică sunt caracteristice celei de a
doua perioade a haosului, adică zonei de ieşire din haos,
situându-se pe ramura urcătoare a acestui proces. Ele se
manifestă, în prezent, în spaţiul asiatic şi în cel est-european,
îndeosebi în ţările care au ieşit din compunerea Uniunii
Sovietice şi Iugoslaviei, dar şi în imediata vecinătate a acestora.
Sunt, cu preponderenţă, vulnerabilităţi economice, politice şi
sociale, care atrag ameninţări economice (ale economiei
subterane), politice (lupta politică murdară şi chiar terorismul
politic), sociale (sărăcire, infracţionalitate, crimă organizată,
consum de droguri), etnice (proliferarea extremismului etnic) şi
culturale (negarea sau chiar agresarea valorilor proprii,
extremismul religios etc.).
Vulnerabilităţile de proces apar la ieşirea din haos şi
intrarea într-o nouă ordine. Sunt cele mai complexe şi cele mai
greu de identificat, întrucât sunt vulnerabilităţi de trecere, nu
seamănă între ele, sunt foarte schimbătoare şi înstufate,
prezentându-se ca un mozaic viu şi complex. Ele devin, încet,
încet, vulnerabilităţi de sistem, dar, de data aceasta, în cadrul
unor structuri care se stabilizează relativ.
Vulnerabilităţile spaţiului românesc din acest moment se
situează undeva între vulnerabilităţile dinamice şi cele de
proces. Ele sunt foarte mari şi foarte numeroase. Ţara noastră
nu a ieşit încă din starea de haos; ea se află abia la începutul a
ceea ce am putea numi ramura urcătoare a unei traiectorii cu
vârful în jos (pentru că forţa de atracţie acţionează, de data
aceasta, în sus). Intrarea în Uniunea Europeană va marca, se
speră, reducerea substanţială a vulnerabilităţilor de proces şi
trecerea nedramatică la cele de sistem, care vor fi, fără îndoială,
cele ale sistemului continental, adăugate, bineînţeles, la cele
autohtone.
474
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Între principalele caracteristici ale vulnerabilităţilor,
indiferent din ce categorie ar face parte, pot fi avute în vedere şi
următoarele:
- sunt numeroase;
- sunt efecte, nu cauze;
- apar, adesea, pe neaşteptate;
- sunt dependente unele de alte;
- au evoluţii imprevizibile;
- sunt corespondente cu ameninţările.
De cele mai multe ori, vulnerabilităţile sunt asumate şi,
bineînţeles, se iau măsuri pentru reducerea lor. Dar, datorită,
flexibilităţii sistemelor şi evoluţiei haotice a acestora, ele nu pot
fi pe deplin controlate. De aceea, cu cât sistemele sunt mai
complexe şi mai complicate, cu atât ele sunt mai vulnerabile.
De aici nu rezultă neapărat concluzia că societatea viitorului va
fi extrem de vulnerabilă, dar nici că nu va fi. Spre exemplu,
atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite,
cele de la 11 martie 2004 din Spania, sutele de astfel de atacuri
ce se produc în fiecare zi pe planetă arată cât de vulnerabilă
este societatea omenească la terorism. Dar această societate este
vulnerabilă şi la SIDA, şi la consum de droguri, şi la radiaţiile
cosmice şi la aproape tot ceea ce există pe planeta noastră sau
în afara acesteia. Şi, mai ales, este vulnerabilă la efectele
propriei sale deveniri.
475
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
tabere beligerante, cu scopul de a impune, una celeilalte, voinţa,
prin lupta armată desfăşurată în unul sau mai multe teatre de
operaţii;
2. considerarea războiului ca o înfruntare complexă
(informaţională, politică, economică, culturală, militară) între
grupări flexibile (statale, non-statale, alianţe, coaliţii etc.), cu
scopuri şi obiective diversificate, complementare sau opuse,
exclusiviste sau doar contradictorii, în funcţie de interese şi
grupări de forţe, cum ar fi:
● cucerirea şi menţinerea iniţiativei strategice, îndeosebi
în domeniul informaţiei şi sistemelor de lovire;
● realizarea dominanţei forţei dreptului, controlul şi
gestionarea crizelor, stabilizarea zonelor tensionate, construirea
şi chiar impunerea unei anumite ordini a lumii, bazată pe
valorile democratice şi eradicarea cauzelor conflictualităţii
patogene, concomitent cu protecţia mediului şi a vieţii;
● producerea de disensiuni, menţinerea stării de
confuzie, crearea unei beligeranţe continue şi difuze, profitabile
pentru grupările şi reţelele criminale transfrontaliere, non-
statale, teroriste şi anticivilizaţionale;
● controlul economic, politic şi informaţional al unor
regiuni, zone şi chiar al întregii planete;
● controlul resurselor energetice;
● controlul ciberspaţiului, al spaţiului virtual şi spaţiului
cosmic etc.
Iată doar câteva din coordonatele care ţin de politica
războiului şi configurează sfera conflictuală, spaţiul, mediul şi
chiar tipul de confruntare.
Războiul viitorului se anunţă a avea o arie foarte extinsă,
depăşind cu mult sfera confruntării armate violente din teatru,
sau, mai exact, extinzând şi flexibilizând teatrul de operaţii,
astfel încât, în cele din urmă, se pare că nu va mai rămâne
476
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
aproape nimic din ceea ce s-a înţeles secole de-a rândul prin
fenomenul război. Până la o asemenea etapă, drumul este însă
foarte lung, iar probabilitatea diseminării sau diluării războiului
în dialectica ontologiei existenţei sociale este şi ea minimă.
În general, naţiunile nu atacă alte naţiuni doar în scop de
expansiune teritorială, pentru a subordona resurse şi populaţii.
În primul rând, se urmăreşte prezervarea propriului interes şi
teritoriu, a modului specific de viaţă, prin descurajarea
agresiunii şi, în al doilea rând, păstrarea stabilităţii regionale,
deci a relaţiilor de piaţă. Majoritatea războaielor au fost purtate
pentru a convinge liderii adversarului să facă ceea ce nu ar
accepta cu alte mijloace, deci, să renunţe la obiectivele şi
interesele politice (şi de altă natură) proprii.
Mileniile de confruntări militare n-au schimbat până
acum esenţa războiului şi, posibil, nici de acum înainte, nu o
vor schimba. Ceea ce s-a schimbat însă mereu – dar totdeauna
în spaţiul dialecticii de confruntare, nu în afara acestuia – au
fost doctrinele şi conceptele, mijloacele de ducere a războiului
şi, corespunzător lor, forţele. De aceea, când vorbim de războiul
viitorului, nu ne referim neapărat la prezenţa sau absenţa
acestei conflagraţii în viaţa societăţii omeneşti, ci la forţele şi
mijloacele care vor pune în operă conceptul de război, la
sistemul de angajare, la amploarea spaţio-temporală a
acţiunilor şi operaţiilor, la caracteristicile acestora, la efecte şi,
bineînţeles, la consecinţe.
Direcţiile în care a evoluat strategia războiului au fost
totdeauna interdependente şi dependente de dezvoltarea
economică, de tehnologie, de informaţie, de opţiunea politică şi
de situaţia internaţională. S-a creat astfel un fel de model în
spirală în care factorii politici, economici, culturali, sociali,
informaţionali şi militari, interni şi internaţionali, s-au ordonat
ca într-o catenă spiralată tip ADN, această aşezare definind
477
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
tipul de război, caracterul acestuia, predominanţa unuia sau
altuia dintre factori, condiţionările şi determinările de tot felul.
De aceea, a studia fenomenul război, în complexitatea
determinărilor sale, presupune a înţelege acest model generativ,
a analiza condiţionările şi determinările, atât în totalitatea lor,
cât şi în specificitatea lor.
În secolele trecute, această analiză se rezuma la o simplă
descriere a evenimentelor şi a determinărilor după modelul
jocurilor strategice cu sumă nulă, potrivit cărora totdeauna
trebuia să existe unul care câştigă şi altul care pierde.
Această proiecţie este însă limitativă şi se bazează pe o
logică bivalentă „da-nu“, care nu corespunde însă realităţii,
întrucât, se ştie, între da şi nu există o infinitate de posibilităţi.
O confirmă realitatea istorică a tuturor confruntărilor de tip
militar.
Concluzia care se desprinde de aici este aceea că nici un
război nu a rezolvat vreodată pe deplin şi în totalitate
problemele care l-au cauzat. Totdeauna, în urma unui conflict
militar, ambele părţi au câştigat şi au pierdut nu doar în
proporţii complementare (ce a pierdut unul a câştigat celălalt),
ci şi nuanţat, complex. Astfel de analize profunde, detaliate au
arătat că, adesea, câştigul include un procentaj substanţial de
pierderi, iar pierderea nu este lipsită de un oarecare câştig.
Progresele din matematică, din fizică, din ştiinţele sociale
şi din cele politice, din psihologie şi sociologie au influenţat nu
numai teoria economică, ci şi polemologia. De câteva decenii
încoace, teoria jocurilor strategice cu sumă nulă este înlocuită
din ce în ce mai mult cu teoria haosului, potrivit căreia evoluţia
unui fenomen depinde în mare măsură de variaţia condiţiilor
iniţiale, de condiţiile de mediu şi de comportamentul sistemului
în bifurcaţii. Singura certitudine în domeniul acestei teorii este
că nimic nu este şi nu poate fi foarte sigur pe lumea aceasta.
478
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Determinismul de tip mecanicist, care a guvernat
omenirea de la Renaştere până către sfârşitul secolului al XX-
lea, este înlocuit sau completat printr-un determinism dinamic
complex, potrivit căruia nu realitatea urmează ecuaţiile rigide,
simpliste, preconcepute, ci ecuaţiile trebuie să se modeleze
după complexitatea vieţii şi să modeleze perspectiva ei.
Recenta revoluţie din domeniul militar probează cu
prisosinţă acest adevăr.
479
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
a-l duce trebuie să ţină seama de această realitate. Ei nu pot
eluda forma clasică a acestei confruntări, cauzele care o
generează, natura entităţilor care se confruntă, fizionomia şi
filosofia beligeranţei.
Aşadar, războiul, în viziune clasică, definit ca o
confruntare violentă între două entităţi, nu poate dispărea. La
ora actuală, peste 50 de ţări se află într-un astfel de război
(pentru teritoriu, pentru avantaje economice, din motive
religioase sau etnice, ca urmare a unor fantasme ale istoriei
etc.), iar concluziile care se desprind de aici nu arată că viitorul
apropiat va fi altfel.
Totuşi, fără a se renunţa la strategiile potrivit cărora o ţară
se apără la frontierele ei, lumea îşi pune astăzi, în ceea ce
priveşte războiul, şi altfel de întrebări, întrucât există şi altfel de
provocări – mult mai grave şi mai greu de gestionat –, care pun
în pericol nu doar frontierele, ci însăşi civilizaţia planetei.
Este timpul în care o ţară, o civilizaţie, o entitate nu se
mai apără numai la frontierele ei, ci în întreg spaţiul planetar,
acţionând, împreună cu alte ţări, într-o comunitate reală de
interese, de politici şi chiar de forţă, asupra cauzelor, a zonelor
şi centrelor perturbatoare, a focarelor de tensiuni şi conflicte, a
forţelor şi mijloacelor care se află înapoia cortinei, disimulate
într-un spaţiu fizic aparent liniştit, stabil şi transparent. În
aceste condiţii, războiul stat contra stat, ţară contra ţară,
devine din ce în ce mai puţin posibil (deşi nu dispare), întrucât
toate entităţile statale şi civilizaţionale se află în dialog,
colaborează şi au tot interesul să prevină o confruntare între
forţe şi mijloace care se pot distruge reciproc, fără a rezolva
vreuna dintre marile probleme ale omenirii.
După cum se observă, statele acţionează din ce în ce mai
mult împreună, în coaliţii şi alianţe, pentru rezolvarea (şi prin
forţă) a unor diferende care afectează comunitatea
480
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
internaţională, împotriva unor reţele ce ameninţă valorile
democratice ale planetei, deci ale tuturor statelor, structurile
economice, culturale şi informaţionale (care sunt deja
globalizate, deci ale tuturor) şi configurează viitorul economic
şi social al planetei.
Bazele de opoziţie a unui stat contra altui stat s-au
restrâns foarte mult şi, probabil, către sfârşitul acestui secol, vor
dispărea, în timp ce vulnerabilităţile şi ameninţările non-statale,
care vin din decalajele economice foarte mari între regiuni
geografice, din proliferarea sărăciei, din extremismul etnic şi
religios, din zona reţelelor traficanţilor, crimei, răului planetei,
se vor amplifica.
Apare deci un nou tip de război – războiul împotriva
răului –, care nu poate fi dus decât de civilizaţie împotriva non-
civilizaţiei, de societate împotriva forţelor care o macină şi o
distrug, de state, organisme internaţionale, alianţe şi coaliţii
împotriva reţelelor teroriste, traficanţilor de droguri,
criminalităţii economice, financiare şi sociale internaţionale, a
totalitarismului, extremismului, fundamentalismului de toate
tipurile şi altor ameninţări care constituie, de cele mai multe
ori, partea nevăzută a aisbergului.
Războiul se va modela după societate, iar societatea va
avea toată grija ca el să nu sară prea mult peste margini.
Societatea de tip informaţional, care debutează odată cu
începutul mileniului, cunoaşte noi vulnerabilităţi şi noi
ameninţări care pot fi grupate în câteva categorii importante:
● vulnerabilităţi şi ameninţări ce ţin de fizionomia
ciberspaţiului şi a spaţiului virtual;
● vulnerabilităţi şi ameninţări din spectrul
tehnologiei înalte şi tehnologiei informaţiei;
481
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● vulnerabilităţi şi riscuri care sunt produse de
experimentele şi acţiunile desfăşurate în ionosferă
şi în Cosmos;
● vulnerabilităţi şi ameninţări rezultate din
proliferarea în continuare a armelor de distrugere
în masă, a mijloacelor radiologice, chimice,
biologice;
● vulnerabilităţi şi ameninţări care vin din
dezvoltarea reţelelor teroriste, a
fundamentalismului religios, a traficanţilor,
crimei organizate şi economiei subterane;
● vulnerabilităţi şi ameninţări cauzate de decalajele
economice;
● vulnerabilităţi şi ameninţări provenind din spaţiul
asimetric;
● vulnerabilităţi şi ameninţări genetice.
Toate acestea nu pot fi puse sub control, întrucât sunt
fluide, au determinări multiple şi dezvoltări nelineare. Desigur,
prima grijă a lumii va fi în continuare reducerea propriilor
vulnerabilităţi, prin securizarea sistemelor şi realizarea unor
structuri de protecţie pe măsură.
Este însă posibil ca tensiunile şi crizele legate de aceste
vulnerabilităţi şi ameninţări, dar şi de altele, greu de prevăzut în
acest moment, să se degradeze în confruntări violente, în
război.
Considerăm că omenirea trebuie să se pregătească în mod
serios pentru noile tipuri de confruntări, care nu sunt altceva
decât forme de manifestare ale unui război pe care, vrem nu
vrem, trebuie să-l numim continuu, permanent, întrucât ţine de
însăşi condiţia umană.
Acest război este o reuniune a războiului clasic, bine
cunoscut, stat contra stat, armată contra armată, cu războiul
482
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
asimetric, dus în reţele, în forme dintre cele mai complexe şi
mai neaşteptate.
Revoluţia în domeniul militar, chiar dacă a fost teoretizată
de americani, nu este numai a americanilor, nu ţine numai de
fizionomia americană a unei beligeranţe. Tot ceea ce există în
această lume influenţează starea şi devenirea tuturor. Nu toate
ţările deţin arma nucleară.
Dar arma nucleară a impus, în strategie, dispersia şi
protecţia NBC, constituirea structurilor necesare pentru astfel
de misiuni, disuasiunea şi reacţia rapidă. Tehnologia este
elementul cel mai dinamic. Armele influenţează şi informaţia şi
logistica.
Mai mult, în situaţia existenţei sistemelor de arme precise,
informaţia devine primordială. Astfel de arme necesită, pentru
cei care le folosesc, informaţii precise asupra ţintelor şi
efectelor la ţintă. Dar şi cei împotriva cărora se folosesc aceste
arme au nevoie de informaţii precise pentru a se apăra şi a se
proteja.
De aceea, informaţia devine o armă, mai exact o meta-
armă, întrucât se implică în tot şi în toate, de la teatrul de război
la nivelul planetei şi al fiecărui locuitor în parte.
Ceea ce se petrece într-un teatru de confruntare face rapid
ocolul pământului, încunoştinţând şi implicând astfel întreaga
lume în orice scânteie care se aprinde. Armele care s-au creat şi
se vor crea trebuie să răspundă acestor realităţi.
483
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Strategii directe şi strategii indirecte în războiul împotriva
terorismului.
GENERATORI caracteristici
DE CRIZE, CONFLICTE ŞI ale terorismului
TERORISM CONTEMPORAN
Accentuarea procesului de Dezvoltarea reţelelor teroriste
globalizare a informaţiei, transfrontaliere, globalizarea şi, în
economiei, transporturilor şi acelaşi timp, coordonarea unitară a
valorilor comune, pe de o parte, acţiunilor şi reacţiilor împotriva
125 http://www.terrorisme.net/p/article_44.shtml
486
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
sistemelor economice şi sociale
şi, pe de altă parte, proliferarea
puternice, ca şi împotriva marilor
spiritului identitar şi a
entităţi şi identităţi politice,
strategiilor antiglobale
sociale, culturale şi militare
Dezvoltarea parteneriatelor în
vederea constituirii unui mediu
Multiplicarea reţelelor teroriste,
de securitate specific perioadei
creşterea gradului de cooperare
de trecere de la societatea de tip
dintre organizaţiile teroriste,
industrial şi postindustrial la
trecerea de la terorismul
societatea informaţională,
infracţional la cel ideologic şi
facilitării accesului la resurse şi
fundamentalist, proliferarea
gestionării crizelor şi
ameninţărilor, în raport direct cu
conflictelor. Proliferarea
vulnerabilităţile de falie dintre
tendinţelor şi strategiilor de
societatea veche şi noul tip de
dezbinare a parteneriatelor,
societate
corporaţiilor şi instituţiilor
internaţionale
Reconstituirea centrelor de
Dezvoltarea unor organizaţii şi
putere şi a modului de
reţele teroriste în zonele de falie
influenţare şi gestionare a
dintre sferele de influenţă ale
mediului de securitate şi, opus
centrelor de putere, pentru a lovi
lor, dezvoltarea unor strategii
prin surprindere şi eficient, din
de rimland, prin care se
rimland, punctele vulnerabile ale
urmăreşte îndiguirea sau
acestora
descurajarea acestor centre
Apariţia şi proliferarea
Creşterea decalajelor dintre terorismului din zonele de falie,
ţările bogate şi ţările sărace, caracteristic perioadelor de haos şi
adâncirea şi lărgirea faliilor de ciocniri între marile sisteme de
între civilizaţii interese, care loveşte, deopotrivă,
şi ţările bogate şi pe cele sărace
Extinderea Alianţei Nord- Dezvoltarea terorismului identitar,
Atlantice şi Uniunii Europene, a terorismului etnic şi a celui
consolidarea unităţii euro- fundamentalist religios cu locaţii
487
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
atlantice, proiectarea şi
constituirea treptată a unei
flexibile în zonele de falie, care
entităţi eurasiatice şi
lovesc îndeosebi centrele de putere
dezvoltarea, paralel şi în
euro-atlantică, Rusia, India, China
opoziţie cu această tendinţă, a
şi Japonia
unor strategii identitare zonale
şi civilizaţionale
Accelerarea procesului de
integrare regională, potrivit Accentuarea terorismului etnic şi
unui concept unitar, a noilor ideologic, activarea foaierului
tipuri de entităţi (Uniunea perturbator prin proliferarea
Europeană, Asia-Pacific, Asia migraţiei, a traficului de droguri,
de Sud Est, Forumul Asia de pe ruta Asia de Sud-Est,
Nord Est, GUUAM etc.) şi, Afghanistan, Asia Centrală,
contrar, dezvoltarea unor Caucaz, Marea Neagră, Balcani
acţiuni separatiste
Controlul armamentelor şi
Creşterea pericolului folosirii, în
neproliferarea Armelor de
acţiunile teroriste, a ADM, a
Distrugere în Masă (ADM).
agenţilor chimici şi biologici de
Procurarea de către
către organizaţii teroriste situate în
organizaţiile şi reţelele teroriste
zonele de falie dintre centrele de
a ADM sau unor forme
putere
simplificate ale acestora
Încercarea de reunificare a
creştinismului, accentuarea Dezvoltarea terorismului religios,
dialogului între religii, în slujba care îşi are izvorul în faliile dintre
valorilor umane, păcii şi religii şi care loveşte brutal în
securităţii, concomitent cu legile vieţii normale, îndeosebi în
accelerarea şi proliferarea valorile creştine
fundamentalismului religios
Creşterea rolului high tech şi Apariţia şi proliferarea
IT, concomitent cu adâncirea terorismului tehnologic şi
decalajelor tehnologice dintre informaţional, dezvoltarea
ţările dezvoltate şi ţările ciberterorismului, care îşi are
488
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
sorgintea în aceste falii, dar care
acţionează, prin mijloace
subdezvoltate sofisticate, asupra sistemelor
moderne de informaţii
(comunicaţii)
Consolidarea statelor de drept şi
a procesului de cooperare dintre
Proliferarea terorismului
acestea, dezvoltarea unor
separatist, de tipul celui practicat
organizaţii economice, politice
împotriva statului şi a ordinii de
şi de securitate regionale,
drept în Spania, India, Irlanda de
configurarea unui mediu de
Nord, Caucaz, Israel, Turcia,
securitate economică,
Africa, America Latină etc.
tehnologică şi militară stabil şi
sigur
TIPURI DE
EFECTE DE FALIE
terorism
Globalizarea Sectarismul Terorism
informaţiei informaţional, informaţional
diversiunea şi
489
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
dezinformarea
Globalizarea
Economia subterană Terorism economic
economiei
Politica
Extremismul politic Terorism în politică
internaţională
Terorism împotriva
Individualism, comunităţii; terorism
Socializare
exclusivism împotriva normalităţii
sociale şi individuale
Armonizare etnică Separatism etnic Terorism etnic
Dezvoltare a Terorism
dialogului între Exclusivism religios fundamentalist
religii religios
Afirmare şi Negare a drepturilor
apărare a individuale, în favoarea
drepturilor drepturilor sectare, Terorism justiţiar
omului, a valorilor privilegiilor,
democratice elitismului şi ierarhiei
Educaţie modernă Separatism,
şi cultură individualism,
universală; segregare culturală,
Terorism cultural
globalizarea izolaţionism,
culturii sau cultura fundamentalism
de confluenţă cultural
Cercetare-
dezvoltare, Primitivism Terorism demolator
progres
Protecţie a Negare a valorilor Terorism criminal
societăţii şi a sociale şi ale fiinţei Terorism psihologic
fiinţei umane umane (patologic)
Gestionare a Proliferare a haosului
crizelor şi care este generator de Terorism tip gherilă
conflictelor crize şi conflicte
Apărare a Negare a democraţiei şi Terorism infracţional
490
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
democraţiei şi
ordinii de drept
ordinii de drept
Protecţie a Negarea şi atacarea
Terorism anti-
valorilor materiale valorilor materiale şi
patrimoniu
şi culturale spirituale
Control şi Proliferare a ADM,
supraveghere a inclusiv în reţele Terorism NBC
ADM teroriste
Protecţie, prin Distrugere, prin
mijloace genetice, mijloace genetice, a Terorism genetic
a fiinţei umane fiinţei umane
Dialog între Exclusivism
Terorism identitar
civilizaţii civilizaţional
Separatism,
Reconstituirea
fragmentare, negare a Terorism haotic
centrelor de putere
ordinii mondiale
Dezvoltare a
tehnologiei Folosirea tehnologiei
spaţiale, explorare spaţiale şi a rezultatelor
a spaţiului cosmic, cercetării spaţiului Terorism spaţial
cercetare a cosmic şi ionosferei în
ionosferei, scopuri distructive
protecţia planetei
Crearea unor mijloace
Dezvoltarea pentru distrugerea
sistemelor echilibrelor sistemelor
dinamice dinamice complexe, Ciberterorism
complexe, cu crearea, proliferarea şi
autoreglare perpetuarea agresivă a
stării de haos
Tendinţe globale:
● Lovirea în continuare a obiectivelor vulnerabile
din marile metropole ale civilizaţiei occidentale şi îndeosebi ale
Statele Unite;
● Proliferarea, în continuare, a terorismului se
sorginte religioasă, mai exact, produs de extremismul sectant şi
fundamentalismul religios;
● Dezvoltarea terorismului identitar;
● Apariţia probabilă şi dezvoltarea terorismului
genetic, o nouă formă, extrem de periculoasă, a terorismului
biologic;
● Diversificarea atacurilor teroriste cu folosirea
armelor de distrugere în masă, îndeosebi chimice, biologice şi
radiologice.
Alte dezvoltări:
Odată cu extinderea NATO şi UE, vor apărea, probabil,
noi forme ale terorismului global identitar, mai ales în zonele
de falie sau la frontierele extinse ale Alianţei şi continentului
european. Acestea se vor concretiza în:
● Coalizarea reţelelor şi organizaţiilor teroriste;
● Apariţia a noi tipuri de ameninţări, determinate, pe
de o parte, de solidarizarea lumii civilizate occidentale şi, pe de
altă parte, de accentuarea decalajelor dintre spaţiul democratic
extins şi spaţiul din ce în ce mai restrâns al vechilor focare de
tensiuni şi conflicte, bazate pe intoleranţe, mitologii şi fantasme
ale istoriei;
497
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● Apariţia unor noi focare de tensiuni şi conflicte în
spaţiul economic, în cel financiar, cosmic şi cibernetic;
● Dezvoltarea probabilă a unui terorism în muzică,
în cultura de piaţă, în media şi în comunicaţii.
498
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
8.5.2.1. Tipologia acţiunilor împotriva terorismului
Bulversate de frecvenţa şi intensitatea mare a unor atacuri
teroriste, numeroase ţări au adoptat legi care definesc noile
crime, interzic anumite organizaţii, limitează libertăţile civile şi
chiar garanţiile ce ţin de drepturile fundamentale132.
Primele ţări care au adoptat legi drastice pentru prevenirea
atacurilor teroriste şi protecţia cetăţenilor şi instituţiilor au fost:
Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Franţa. Legea
americană, spre exemplu, intitulată Patriot Act (Provide
Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct
Terrorism) acordă puteri excepţionale poliţiei şi serviciilor de
informaţii. Ea autorizează arestarea, deportarea şi izolarea
suspecţilor, efectuarea percheziţiilor fără mandat, ascultarea
telefoanelor, controlul corespondenţei etc. Din 5 ianuarie 2004,
a intrat în vigoare programul US Visit prin care se iau amprente
şi se fac fotografii tuturor străinilor care vizitează Statele Unite.
Aceste măsuri sunt specifice unui stat autoritar, nu pentru
Statele Unite, care reprezintă ţara cu cea mai avansată
democraţie. Ele sunt însă necesare. De aceea, modelul american
a fost urmat rapid şi de alte ţări. Marea Britanie a adoptat o lege
antiteroristă care permite să fie reţinut, fără inculpare sau
judecată, orice străin bănuit că reprezintă o ameninţare pentru
securitatea ţării.
Dacă guvernele cele mai democratice din lume au
procedat astfel, de ce n-ar face-o şi alte guverne? Astfel, într-o
serie de ţări, între care Columbia, Indonezia, China, Birmania,
Uzbekistan, Turcia, Egipt, Iordania, Republica Democratică
501
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● Reducerea decalajelor economice, care sunt
principalul factor generator al faliilor şi efectelor
de falie;
● Investirea masivă în zonele defavorizate, pentru
ridicarea lor economică şi socială;
● Crearea masivă a unor locuri de muncă, prin care
să se reducă sau să se pună sub control economic
fenomenul migraţiei;
● Dezvoltarea economiei transfrontaliere, globale,
dar nu în opoziţie cu economiile naţionale, ci într-
o relaţie de completitudine cu acestea;
● Optimizarea relaţiilor economice cu cele culturale
şi civilizaţionale;
● Rezolvarea marilor probleme financiare, sociale şi
de mediu;
● Redistribuirea echitabilă a bogăţiei şi sărăciei.
d) Militare
● Descurajarea, şi prin mijloace militare, a cauzelor
fenomenului terorist;
● Realizarea unui dialog şi a unei bune colaborări
internaţionale, prin intermediul factorului politic,
între instituţiile militare naţionale şi internaţionale;
● Implicarea Alianţei Nord-Atlantice, în strânsă
colaborare cu puterile militare ale altor ţări (China,
Rusia, India, Ucraina, Pakistan, Iran etc.), cu
serviciile de informaţii şi alte structuri, în procesul
de depistare şi anihilare, şi prin mijloace militare,
a factorilor generatori ai cauzelor fenomenului
terorist (nuclee, reţele, centre de greutate etc.).
Acţiunile asupra cauzelor fenomenului terorist sunt
hotărâtoare. Numai ele pot duce la înlăturarea acestui fenomen
sau la punerea lui sub control. Deocamdată, întrucât terorismul
502
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
a fost şi este încă tratat, de multe ţări, ca infracţionalitate şi nu
ca război, acţiunea asupra cauzelor s-a presupus că face parte
din ansamblul de acţiuni şi măsuri pentru reducere anomiei
sociale şi a celorlalte procese generatoare de tensiuni şi
conflicte. Din păcate, realitatea este alta. Terorismul este un
fenomen extrem de grav, are cauze complexe şi multiple şi, ca
atare, acţiunea asupra acestora trebuie să facă obiectul unor
strategii speciale, pe termen lung, bine elaborate şi puse în
operă neîntârziat.
Acţiunea asupra efectelor fenomenului terorist este mai
bine pusă la punct decât acţiunea asupra cauzelor. Ea nu duce
însă la eradicarea fenomenului, ci doar la reducerea urmărilor.
Totuşi, trebuie spus că, prin acţiunea consonantă a serviciilor de
informaţii, a forţelor de ordine, a forţelor speciale şi a altor
structuri, au fost prevenite numeroase atacuri teroriste şi salvate
vieţile a mii şi mii de oameni. Majoritatea ţărilor sunt
preocupate de acest fenomen şi, într-o formă sau alta, participă
la lichidarea urmărilor lui. Declanşarea războiului împotriva
terorismului şi crearea coaliţiei internaţionale antiteroriste
reprezintă o dovadă în acest sens.
Acţiunile asupra efectelor fenomenului terorist se împart
în două mari grupe:
● Acţiuni antiteroriste, care vizează, în general,
protecţia fiinţei umane, a societăţii, a instituţiilor şi a
valorilor împotriva terorismului de orice fel;
● Acţiuni contrateroriste, prin care se desfăşoară o
ofensivă continuă şi multiplă împotriva reţelelor,
organizaţiilor şi grupurilor teroriste, vizând
anihilarea şi distrugerea acestora.
505
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
lovitura preventivă asupra tuturor structurilor şi
bazelor teroriste.
Terorismul este greu de controlat şi pus în planuri de
combatere pe termen lung. El se prezintă ca un haos de acţiuni
inteligente, violente şi perverse, care nu au nici o lege şi nici o
măsură. Nu se poate răspunde în acelaşi fel, întrucât s-ar adânci
şi mai mult starea de haos, acesta fiind de altfel şi obiectivul
esenţial al terorismului. De aceea, factorul militar, îndeplinind
misiunea încredinţată printr-o decizie politică, trebuie să-şi
centreze acţiunile pe obiective foarte concrete, dar extrem de
fluide şi de dificil de localizat.
S-ar putea ca, atât decidentul politic, cât şi factorul
militar, să cadă în una dintre numeroasele capcane specifice
războiului împotriva terorismului, să-şi adapteze strategiile şi
structurile la astfel de acţiuni „pigulitoare“, fragmentare şi
fluide şi să scape din vedere esenţialul, adică forţa de
combatere unitară, masivă, integrată şi integratoare a unei
armate.
507
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Statele Unite ale Americii şi coaliţia antiteroristă au lovit,
prin mijloace militare, doar o parte a acestei entităţi teroriste, şi
anume pe cea a „terorismului organizat“, adică o parte dintre
reţelele şi bazele de antrenament, ale organizaţiei Al-Qaeda,
situate pe teritoriul Afghanistanului.
Celelalte elemente, mai ales cele ale „terorismului
disipat“, nu au putut şi nu pot fi încă lovite eficient.
Acest terorism îşi află germenii în efectul de falie despre
care am amintit, iar acest efect nu poate fi înlăturat de pe o zi pe
alta. Şi, probabil, nu va putea fi niciodată înlăturat pe deplin, ci
doar ameliorat şi, eventual, pus sub un control relativ.
Teroriştii dispun, între altele, potrivit unui raport publicat
de European Strategic Intelligence and Security Center
(ESISC), de o „strategie de confruntare globală“, care este o
strategie a Jihadului135.
Aceasta dă rezultate. Ea urmăreşte, în mod expres, să
îndepărteze lumea arabo-musulmană de Occident şi de celelalte
lumi, să adâncească şi să lărgească efectul de falie şi să producă
victime, panică şi dezordine în ţările care fac parte din coaliţia
antiteroristă şi sunt alături de americani.
Acelaşi raport arată că „jihadiştii“ întâmpină „dificultăţi
în lovirea Statelor Unite şi Europei la ele acasă“. Aceasta
explică de ce, în etapa de după 11 septembrie 2001, teroriştii îşi
aleg ţinte, de regulă, situate în alte zone.
514
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
După vulnerabilităţile politice, cele mai numeroase şi mai
grave sunt vulnerabilităţile economice. Destructurarea
economiei româneşti şi întârzierea privatizării o fac extrem de
vulnerabilă la terorismul economic. Principalele vulnerabilităţi
în acest domeniu sunt următoarele:
● Proliferarea economiei subterane şi crearea unor
condiţii pentru susţinerea de către aceasta a unor
grupări sau reţele ale terorismului internaţional;
● Apariţia unor falii (rupturi) economice grave între
reminiscenţele infrastructurale ale economiei
socialiste şi noile dimensiuni în formare ale
economiei de piaţă;
● Penetrarea pieţelor româneşti de firme, organizaţii
şi persoane greu de verificat şi de supravegheat;
● Haosul din economie şi de pe piaţă;
● Vulnerabilitatea sistemului financiar.
d) Militare
Cele mai semnificative vulnerabilităţi în acest domeniu
sunt cele care privesc unităţile militare române aflate în diferite
misiuni peste hotare, în zone de conflict, în zone instabile în
care există ostilitate faţă de forţele aflate acolo, iar acţiunile
teroriste sunt frecvente şi greu de prevenit.
Există însă şi alte vulnerabilităţi, generate de procesul
reformei, de reducerea drastică a efectivelor armatei, de
influenţele negative pe care le exercită şi asupra unor militari
bulversările din societate, criza economică, interesele şi
corupţia.
Însă, instituţia militară, care este cea mai expusă
atacurilor teroriste ce pot fi efectuate împotriva unităţilor din
teatrele de operaţii din afara frontierelor naţionale, este cea mai
puţin vulnerabilă la terorism. Totuşi, dintre vulnerabilităţile
515
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
care vizează şi instituţia militară considerăm că fac parte şi
următoarele:
● Suprafaţa mare de amplasare a cazărmilor,
depozitelor şi altor elemente de suprastructură, în
locuri aglomerate, în locuri izolate, la marginea
localităţilor sau în alte zone nu asigură securizarea
lor deplină; aceste structuri pot fi uşor atacate de
grupuri teroriste şi chiar blocate;
● Cadrele militare, personalul civil şi militarii
angajaţi pe bază de contract au locuinţe în cartiere
obişnuite, fără nici un fel de securitate, ceea ce le
face vulnerabile la atacuri şi distrugeri;
● Infrastructurile militare, ca şi efectivele de pe
aerodromuri, din porturi, din poligoane şi de pe
terenurile de instrucţie, nu sunt suficient
securizate;
● Sistemele se aprovizionare, relaţia civil-militar,
sistemele de relaţii publice şi de reprezentare sunt
greu de securizat şi, ca urmare, devin penetrabile.
Corupţia ocupă un loc deosebit în ceea ce priveşte
crearea condiţiilor necesare pentru sporirea vulnerabilităţilor,
îndeosebi a celor din domeniile politic, diplomatic, economic şi
chiar militar. Corupţia nu este generatoare directă de terorism,
dar, prin mecanismele sale, prin relaţiile pe care le viciază şi
efectele sociale grave pe care le produce şi le induce, creează
mari oportunităţi ce pot fi exploatate cu uşurinţă de terorism.
Ameninţările teroriste la adresa României îmbracă toată
gama cunoscută. Nici una dintre ele nu poate fi exclusă. Totuşi,
considerăm că majoritatea lor se grupează, în general, în jurul
vulnerabilităţilor enumerate mai sus. Cele mai probabile tipuri
de terorism la care poate fi expusă România sunt cele ale
terorismului global, îndeosebi ale celui răzbunător, la care se
516
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
adaugă terorismul infracţional adiacent reţelelor mafiote şi
traficanţilor de droguri şi de carne vie, terorismul psihopat şi
cel accidental. Este însă posibil ca, datorită participării
României la războiul antiterorist, eventualele atacuri teroriste
asupra ţării noastre să se încadreze într-un concept mai larg, în
care nu există o motivaţie specifică, ci una dată de beligeranţă.
De aceea, spectrul de aşteptare pentru ameninţări de tip terorist
trebuie să fie mult mai mare, deoarece include şi ameninţările
teroriste la adresa celorlalte ţări din Alianţă.
Între cele mai semnificative ameninţări140 teroriste la
adresa ţării noastre se situează şi următoarele:
● Atacuri teroriste sau de tip gherilă asupra unităţilor
militare şi militarilor aflaţi în misiuni în diferite teatre
de operaţii, îndeosebi în Afghanistan, Irak şi Kosovo;
● Atacuri teroriste asupra ambasadelor româneşti în ţări
vulnerabile la terorism;
● Atacuri teroriste asupra grupurilor de turişti români
sau altor grupuri mari de oameni (firme, echipe de
muncitori şi specialişti), în afara hotarelor ţării, mai
ales în spaţiile şi zonele vulnerabile la terorism;
● Atacarea unor obiective şi elemente de infrastructură
construite de România în afara hotarelor ţării, precum
şi a personalului care le deserveşte;
● Atacuri asupra sistemelor hidroenergetice şi de
navigaţie;
● Atacuri asupra avioanelor, navelor, aglomerărilor din
staţiile de cale ferată, metrou şi alte mijloace de
transport;
140 Ameninţarea este un pericol direcţionat, orientat, care are un autor, un
scop şi un obiectiv; pericolul reprezintă o primejdie, adică un posibil
eveniment cu urmări grave; riscul reprezintă asumarea consecinţelor
intervenţiei pentru combaterea unei ameninţări sau a unui pericol.
517
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● Atacuri asupra unor obiective economice, sociale etc.
din interiorul ţării;
● Atacuri asupra unor infrastructuri militare portuare,
aeroportuare, cazărmi, baze aeriene, depozite etc.
situate în interiorul ţării;
● Atacarea reşedinţelor unor instituţii politice
(parlament, guvern, preşedinţie);
● Atacuri asupra unor instituţii publice şi locuri de
agrement (teatre, cinematografe, restaurante,
stadioane), cămine şcolare sau studenţeşti, biblioteci
etc.;
● Distrugerea mediului;
● Asasinarea unor personalităţi;
● Atacuri în ciberspaţiu.
Procedeele cele mai probabile pe care le-ar putea folosi
teroriştii la atacarea unor obiective româneşti ar putea fi:
● Atacul cu bombă;
● Atacuri armate, ambuscade, raiduri (îndeosebi asupra
forţelor aflate în afara ţării, pe timpul deplasării spre
teatrele de operaţii sau chiar în teatre);
● Atacuri bioteroriste;
● Atacuri chimice;
● Atacuri radiologice;
● Atacuri-capcană, folosindu-se automobile, nave şi
chiar avioane cu încărcături clasice, chimice sau
biologice.
Toate acestea sunt doar probabilităţi. În general, România
nu a creat situaţii care să ducă la reacţii teroriste. Evoluţia
mediului de securitate nu este însă totdeauna previzibilă.
Deşi terorismul loveşte îndeosebi centre vitale sau
obiective vulnerabile, situate pe teritoriile unor state mari, care
au un rol deosebit în constituirea noului tip de societate şi a
518
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
noilor raporturi internaţionale, pot apărea momente care să
determine extinderea atacurilor teroriste şi asupra teritoriului
României.
Concluzii
141 Gheorghe Văduva, Un haos care ucide, în Impact Strategic, nr. 3-4,
2003, p. 121.
521
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
creşterii efectului de falie142 şi, pe această bază, persistenţei şi
evoluţiei cauzelor şi situaţiilor generatoare de terorism.
2. Actuala Forţă de Răspuns a NATO şi Forţa de Reacţie
Rapidă a Uniunii Europene, aşa cum sunt concepute şi
organizate, pot fi în măsură să acţioneze împotriva
„terorismului organizat“, adică a centrelor de antrenament, a
bazelor, depozitelor etc. ale reţelelor şi organizaţiilor teroriste,
pe măsură ce acestea sunt descoperite şi localizate. Aceste
structuri NATO şi UE nu pot acţiona însă eficient împotriva
„terorismului disipat“, a indivizilor terorişti, organizaţiilor,
grupurilor, celulelor, care sunt extrem de fluide şi răspândite în
întreaga lume. Pentru acest tip de acţiuni ascunse de
descoperire (de exemplu, prin tehnicile biometrice) şi vânare a
teroriştilor se cer create structuri adecvate, de tipul celor de
cercetare-diversiune. Rămâne însă de stabilit dacă astfel de
structuri vor fi create în cadrul armatelor, al organizaţiilor
internaţionale de securitate, al statelor, serviciilor de informaţii
sau dacă vor fi structuri independente, subordonate direct
guvernelor, organizaţiilor de securitate internaţionale sau
conducerii Alianţei Nord-Atlantice (evident, cele create în
cadrul NATO sau prin participarea directă a celor 46 de ţări
membre ale Alianţei sau partenere ale acesteia) şi Uniunii
Europene.
3. Terorismul trebuie lovit pe toate planurile, începând cu
definirea lui clară (ca război permanent împotriva civilizaţiei
democratice, împotriva ordinii sociale sau crimă organizată) şi
142 Efectul de falie este un produs al decalajelor tot mai mari între lumea
săracă şi lumea bogată, al rupturilor categorice între fundamentalismul
religios şi marile religii, între „cultura de piaţă“ şi marea cultură, între
economia subterană şi economia normală, între ordinea socială şi economică
şi criminalitatea socială, economică şi financiară, pe fondul creşterii anomiei
sociale.
522
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
continuând cu elaborarea unei legislaţii antiteroriste naţionale şi
internaţionale, cu crearea unor instituţii speciale care să
analizeze fenomenul terorist, să-l pună sub control şi să
elaboreze strategii adecvate de depistare, dezamorsare,
anihilare şi combatere a acestuia.
4. Este necesar să se realizeze un salt de la sistemul
concepţiilor şi strategiilor strict defensive (antiteroriste) la un
antiterorism ofensiv (care să permită o trecere rapidă, de la
măsuri de protecţie şi de apărare împotriva terorismului, la
acţiuni ofensive nemijlocite). Această concepţie trebuie să fie
strâns legată de strategiile ofensive preemptive împotriva
terorismului, exprimate şi puse în operă de conceptul de
contraterorism ofensiv.
5. În cadrul operaţiilor de stabilizare, ar trebui să
acţioneze nu doar forţe destinate acestui tip de operaţii, ci şi
forţe speciale destinate combaterii terorismului specific sau
gherilei teroriste de tipul celei care se practică în momentul de
faţă în Irak şi în Afghanistan. Aceste forţe speciale antiteroriste
şi contrateroriste trebuie să aibă o instrucţie adecvată şi să fie
în măsură să acţioneze defensiv-ofensiv şi preventiv,
deopotrivă, în teatru şi în afara acestuia, modelându-şi
comportamentul în funcţie de cerinţele situaţiei concrete şi de
ameninţările teroriste.
6. Se cere, de asemenea, creat un concept nou de
contraterorism activ, care constă în realizarea unor reţele
antiteroriste şi contrateroriste globale, care să cucerească
iniţiativa strategică în spaţiul informaţional, să beneficieze de
toate mijloacele necesare, de sprijinul politic, economic şi
financiar al naţiunilor lumii şi să fie în măsură să lovească din
umbră, selectiv şi „pigulitor“, toate structurile, reţelele,
organizaţiile, grupurile, celulele teroriste şi chiar teroriştii
individuali (depistaţi prin informatori sau prin tehnici speciale).
523
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
7. Crearea unor structuri-pilot de contraterorism global şi
activ care să acţioneze în zonele de falie (Asia Centrală; India şi
Pakistan – zona Kaşmirului; Caucaz; Balcani – zona Albania,
Kosovo, Macedonia; Turcia – zona Kurdă), să beneficieze de
sistemele de informaţii (ale serviciilor de informaţii şi
senzorilor implementaţi în aceste zone în cadrul conceptului
Război bazat pe Reţea), testând situaţia zonală, organizând
reţele antiteroriste regionale şi punând bazele constituirii unui
contraterorism real, concret, adecvat zonelor respective.
8. Organizarea, în cadrul Ministerului Apărării Naţionale
şi, ulterior, în cadrul Autorităţii Naţionale Antiteroriste, a unui
brainstorming pe tema strategiilor antiteroriste şi contrateroriste
globale, regionale şi specifice, a tipurilor de structuri şi reţele
antiteroriste şi contrateroriste corespunzătoare şi a modului de
cooperare între acestea.
9. Realizarea şi experimentarea, în zona balcanică, în
cadrul NATO şi ţărilor partenere (poate în compunerea
SEEBRIG), cu participarea deosebită a SUA, a două sisteme-
pilot antiteroriste ofensive şi contrateroriste active, care să
acţioneze, cu acordul conducerii ţărilor implicate, în zona
Albania, Kosovo, Macedonia şi, respectiv, în zona kurdă
(Turcia, Irak, eventual Iran) pentru cunoaşterea exactă a
specificului terorismului de aici şi combaterea lui nemijlocită.
10. Introducerea în programul de pregătire a categoriilor
de forţe a unor teme adecvate privind acţiunile antiteroriste şi
contrateroriste, dar nu standard, ci care rezultă din analiza
dinamică a fenomenului terorist.
măsuri
domenii
Antiterorism Contraterorism
524
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- Plantarea unor
- Depistarea şi distrugerea
senzori de informaţii în
reţelelor şi surselor de
zona obiectivelor care
informaţii ale teroriştilor;
pot fi vizate de terorişti;
- Folosirea reţelelor de
- Organizarea unor
Inform informaţii ale terorismului
reţele de supraveghere a
aţii pentru a localiza şi lovi
acestor zone şi de
centrele vitale ale
informare cu privire la
organizaţiilor teroriste;
fenomenul terorist;
- Infiltrarea unor agenţi în
- Folosirea agenţilor
aceste reţele de informaţii.
de informaţii.
- Definirea juridică a
- Delimitarea clară,
fenomenului terorist, ca
prin lege, a terorismului
Legisl război şi crimă împotriva
şi măsurilor de
aţie umanităţii, precum şi
protecţie şi de apărare
legitimarea juridică a
împotriva acestuia.
contraterorismului ofensiv.
- Proceduri de
legitimă apărare
Proced Simplificarea procedurilor
împotriva atacurilor
uri de aducere în instanţă a
teroriste şi de protecţie
juridic teroriştilor, în calitate de
prin lege a forţelor care
e criminali de război.
luptă împotriva
terorismului.
- Limitarea accesului
teroriştilor la mijloace - Distrugerea tuturor
economice; bazelor economice,
- Controlul riguros al depozitelor şi surselor
Econo averilor şi mijloacelor teroriste, inclusiv pe teritoriul
mice de producţie; statelor care sprijină
- Măsuri de protecţie terorismul;
antiteroristă a - Lovirea locaţiilor şi
obiectivelor şi agenţilor laboratoarelor teroriştilor.
economici.
525
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- Controlul şi
- Depistarea şi blocarea
supravegherea
conturilor reţelelor şi
conturilor bancare şi
organizaţiilor teroriste;
depistarea celor care
Finanţ - Declanşarea unei acţiuni
aparţin reţelelor şi
e ofensive în domeniul
grupărilor teroriste;
financiar, pentru descoperirea
- Depistarea tuturor
şi distrugerea surselor de
mijloacelor financiare
finanţare a terorismului.
ale terorismului.
- Ameliorarea
condiţiei sociale şi
îngrădirea - Depistarea „căpuşelor“
posibilităţilor de teroriste şi lovirea acestora
Viaţă ascundere a reţelelor, prin toate mijloacele;
socială organizaţiilor şi - Descoperirea, atacarea şi
acţiunilor teroriste; distrugerea locaţiilor teroriste
- Crearea unor camuflate în cadrul societăţii.
structuri antiteroriste
eficiente.
527
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- Elaborarea unor doctrine
ofensive împotriva
terorismului, prin care să se
Regândirea
realizeze un suport politic şi
sistemului antiterorist,
unul ştiinţific conceptului de
Doctri în sensul creării unor
contraterorism;
ne structuri speciale şi a
- Elaborarea unor doctrine
unor structuri
de luptă antiteroristă a
antiteroriste intrinseci.
diferitelor categorii de forţe
destinate să acţioneze
împotriva terorismului.
528
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- Forţe de protecţie
antiteroristă la nivelul
tuturor structurilor
- Realizarea unor
politice, economice,
capabilităţi ofensive
militare, sociale,
împotriva terorismului (în
culturale şi de
cadrul forţelor existente);
patrimoniu;
- Realizarea unor
- Realizarea unor
capabilităţi ofensive speciale,
capabilităţi antiteroriste
Capab modelate şi modelabile după
în cadrul forţelor deja
ilităţi tipurile de ameninţări
existente;
teroriste;
- Crearea unor
- Realizarea unor
capabilităţi antiteroriste
capabilităţi pentru acţiunile
noi, modulare, care să
ofensive directe, în zonele de
fie în măsură nu numai
falii, asupra bazelor şi
să reacţioneze, ci şi să
reţelelor teroriste.
prevină, să anticipeze şi
să anihileze atacurile
teroriste.
529
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- Realizarea şi dezvoltarea
unor reţele informaţionale
- Dotarea tuturor globale şi unor structuri de
instituţiilor şi analiză a informaţiilor, care să
structurilor cu asigure depistarea din timp a
Preven capabilităţi de detecţie, posibilelor atacuri teroriste;
ţie de protecţie şi de - Realizarea unor structuri
reacţie imediată contrateroriste adecvate, gata
împotriva ameninţărilor de luptă permanent, care să
teroriste. fie în măsură să acţioneze
eficient, inclusiv prin lovituri
de decapitare.
- Elaborarea unor
politici, a unei legislaţii - Elaborarea unor proceduri
şi, corespunzător, a de aducere rapidă în faţa
unor strategii de instanţei a organizaţiilor
interdicţie atât a teroriste sau a celor care
Interdi
nucleelor şi sprijină terorismul. Abilitarea,
cţie
organizaţiilor teroriste, prin lege, a strategiilor de
cât şi a celor care interdicţie şi îndiguire a
cauzează, generează, terorismului şi a acţiunilor în
sprijină sau favorizează forţă împotriva acestuia.
terorismul.
530
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
- Crearea, în zona
fiecărui obiectiv care
poate fi vizat de atacuri - Desfăşurarea unor
Captur
terriste, a unor sisteme campanii de amploare pentru
ă
de senzori, de capcane capturarea sau distrugerea
(distru
şi ambuscade care să organizaţiilor şi grupurilor
gere)
zădărnicească astfel de teroriste
atacuri şi să asigure
capturare teroriştilor.
531
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
Departamentul de stat al SUA a identificat, în 2003, un
număr de 36 organizaţii teroriste internaţionale şi 38 grupuri
teroriste internaţionale, astfel:
532
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
19. Lashkar-e-Tayyiba (LT) – Kaşmir, Pakistan, regiunea
Doda
20. Lashkar I Jhangvi (LJ)
21. Liberation Tigers of Tamil Eelam (LTTE) – Sri Lanka
22. Mujahedin-e Khalq Organization (MEK or MKO) -Iran
23. National Liberation Army (ELN)—Columbia – America
Latină
24. Palestine Islamic Jihad (PIJ) – Orientul Apropiat
25. Palestine Liberation Front (PLF) – Orientul Apropiat
26. Popular Front for the Liberation of Palestine (PFLP) -
Palestina
27. Popular Front for the Liberation of Palestine-General
Command (PFLP-GC) - Orientul Apropiat
28. Al-Qaeda – Pakistan, Afghanistan
29. Real IRA (RIRA) – Irlanda de Nord
30. Revolutionary Armed Forces of Colombia (FARC) –
America Latină
31. Revolutionary Nuclei
32. Revolutionary Organization 17 November (17
November) - Atena
33. Revolutionary People's Liberation Party/Front
(DHKP/C) - Turcia
34. Salafist Group for Call and Combat (GSPC)
35. Sendero Luminoso (Shining Path or SL) - Peru
36. United Self-Defense Forces/Group of Colombia (AUC)
–America Latină
534
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
26. Moroccan Islamic Combatant Group (GICM) -
Maroc
27. New Red Brigades/Communist Combatant Party
(BR/ PCC) – Italia
28. People Against Gangsterism and Drugs
(PAGAD)
29. Red Hand Defenders (RHD)
30. Revolutionary Proletarian Initiative Nuclei
(NIPR)
31. Revolutionary United Front (RUF)
32. Riyadus-Salikhin Reconnaissance and Sabotage
Battalion of Chechen Martyrs - Cecenia
33. Sipah-I-Sahaba
34. Special Purpose Islamic Regiment
35. The Tunisian Combatant Group (TCG) - Africa
36. Tupac Amaru Revolutionary Movement
(MRTA) - Peru
37. Turkish Hizballah – Turcia
38. Ulster Defense Association/Ulster Freedom
Fighters (UDA/UFF) – Irlanda de Nord.
535
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
● războiul cosmic;
● războiul cultural;
● războiul genetic;
● războiul geofizic;
● războiul purtat prin mijloace militare.
541
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
distrugerea potenţialului şi resurselor adversarului. Este un
război care se supune atât unei strategii directe, cât mai ales
unor strategii indirecte.
Formele concrete ale războiului geofizic ar putea fi
următoarele:
♦ provocarea unor fenomene (ploi torenţiale,
uragane, grindină, avalanşe etc.) care să afecteze grav teritoriul
inamicului şi, mai ales, acele spaţii în care se află elemente ale
industriei de război, sisteme de arme, îndeosebi strategice,
depozite şi resurse;
♦ modificarea compoziţiei aerului, apei şi altor
elemente, pe suprafeţe întinse, care să provoace pierderi imense
sau să genereze o succesiune de fenomene distrugătoare;
♦ modificări ale stratului de ozon sau ale ionosferei
care să afecteze grav un anumit teritoriu;
♦ acţiuni (explozii termonucleare, stimularea
erupţiei unor vulcani etc.) care produc modificări ale mediului,
creşterea catastrofală a nivelului apelor, inundaţii şi chiar
cutremure de pământ, deci pe alte baze decât cele ale
fricţiunilor de falie;
♦ modificări grave ale mediului marin;
♦ acţiuni punctiforme asupra unor regiuni din zone
polare, ecuatoriale sau cu hidrocarburi, care să genereze
fenomene distrugătoare;
♦ acţiuni climatice.
547
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
CONCLUZII
1. Există cel puţin trei perspective în ceea ce priveşte
filosofia şi fizionomia războiului:
- în viitor, războiul va fi, probabil, unul înalt tehnologizat,
desfăşurat între puteri sau entităţi supertehnologizate şi
informaţionale, pentru supremaţia tehnică şi informaţională;
- vor exista, probabil, şi în viitor, atâtea tipuri de războaie
câte tipuri de entităţi care se vor confrunta;
- este posibil ca războiul, în sens tradiţional, de
confruntare armată violentă, cu pierderi de vieţi omeneşti şi
distrugeri materiale, să fie pus în întregime (sau în cea mai
mare parte) sub control şi chiar să dispară, cedând locul unui alt
tip de confruntare.
2. Războiul poartă şi va purta mereu amprenta unei decizii
politice şi va fi aşa cum va fi şi societatea viitorului. Cel puţin
pe termen mediu (dacă nu chiar pe termen lung, adică preţ de
un secol sau mai mult), este posibil să se menţină uriaşe
decalaje economice şi tehnologice între continente, state şi alte
tipuri de entităţi care să genereze mari conflicte de interese şi
dezvoltarea în continuare a armamentelor şi tehnicii de luptă. În
mod sigur, cel puţin pe termen apropiat, vor apărea noi tipuri de
arme şi de tehnologii care vor influenţa în mod hotărâtor
filozofia şi tehnologia războiului, strategia şi tactica.
3. Războiul va continua să fie, în sensul formulat de
Clausewitz, un mijloc al politicii, o exprimare a politicii prin
forţă şi prin mijloace violente. În acelaşi timp, el va fi din ce în
ce mai mult o urmare a politicii, adică, din anumite puncte de
vedere, un sfârşit al ei.
548
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
4. Pe măsură ce procesul globalizării avansează, războiul
devine, în ultimă instanţă, un mijloc al politicii comunităţii
internaţionale de impunere, prin forţă, a unor decizii, de
gestionare violentă a crizelor şi conflictelor. În acest sens, se va
continua politica de modernizare a armatelor, se vor dezvolta
armatele profesioniste şi componentele internaţionale integrate
ale acestora. După toate probabilităţile, vor exista patru tipuri
de entităţi militare:
- armate profesioniste ale marilor puteri
supertehnologizate;
- structuri militare integrate ale comunităţilor
internaţionale îndeosebi cele al NATO şi Uniunii Europene, dar
nu numai;
- forţe armate ale celorlalte state (forţe armate naţionale);
- structuri înarmate ilegale („armate de eliberare“,
structuri înarmate ale diferitelor grupări politice, ale
organizaţiilor şi reţelelor teroriste şi mafiote etc.).
Primele două vor avea rolul de a gestiona crizele şi
conflictele, de a preveni războiul local şi confruntările militare
violente, haotice, insurecţiile şi luptele fratricide şi de a
combate reţelele teroriste şi pe cele ale traficanţilor. Forţele
armate ale statelor şi altor entităţi vor duce, la nevoie, acţiuni de
afirmare a acestor identităţi, de oprire a procesului de
globalizare şi de apărare a intereselor proprii, iar cele ale
organizaţiilor teroriste şi reţelelor mafiote vor crea şi întreţine
starea de haos propice funcţionării lumii interlope şi accentuării
efectelor de falie.
5. Este posibil ca, la început de mileniu, urmând în
general fizionomia confruntărilor armate din epocile anterioare,
războiul să se bazeze pe strategii de descurajare şi pe efortul
comunităţii internaţionale de oprire a violenţelor şi folosire a
549
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
dialogului, diplomaţiei şi presiunilor politice, economice şi
militare pentru rezolvarea diferendelor.
6. Epoca parteneriatelor strategice reprezintă o urmare a
unor strategii indirecte ale marilor puteri, organizaţiilor şi
organismelor internaţionale, de regrupare şi reorganizare a
forţelor şi acţiunilor, astfel încât, în urma spargerii bipolarităţii,
să se prevină fragmentarea excesivă a intereselor şi apariţia
unor focare de criză greu de stăpânit şi gestionat. Dar
parteneriatele strategice nu sunt neapărat soluţii pe termen lung,
ci doar modalităţi de armonizare a intereselor. Parteneriatele
strategice nu exclud războiul, ci doar pun într-o relaţie de
complementaritate entităţi politice importante, reducând atât
vulnerabilităţile acestora, cât şi ameninţările şi riscurile
adiacente.
550
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
ÎNCHEIERE
Războiul nu s-a sfârşit. Epoca lui nu a trecut şi nu poate
trece, întrucât se pare că el este un însoţitor permanent al
societăţii omeneşti. Ceea ce se schimbă mereu, dar totdeauna
într-o anumită măsură, este fizionomia lui.
De la o epocă istorică la alta, el poate îmbrăca toată
gama de forme şi procedee, de la descurajare la acţiuni în forţă
pentru nimicirea adversarului, de la ameninţare şi presiune la
fapt împlinit.
Aproape toate activităţile omeneşti slujesc sau pot sluji,
într-o formă sau alta, fenomenul război. De altfel, prin
extensie, războiul a devenit omniprezent în viaţa omului.
Există un război informaţional, un război economic, un
război diplomatic, un război în ciberspaţiu şi chiar un război…
cultural.
Dar cel care continuă să îngrijoreze şi să înspăimânte
lumea este războiul dus prin mijloace militare, războiul violent,
războiul armelor de foc, al armelor de distrugere în masă, al
armelor de degradare a mediului şi a fiinţei umane.
Toate aceste tipuri de războaie şi multe altele – unele
încă de neimaginat – vor continua probabil să existe, să se
multiplice, să se creeze, re-creeze şi autocreeze în mediul
uman. Războiul este ca pirul.
Dintr-un fragment îşi creşte rădăcini, pătrunde tot mai
adânc în solul societăţii omeneşti, îşi extinde tulpinile şi îşi
înalţă, peste celelalte ierburi care supravieţuiesc, săbiile care
nu împung, ci sufocă.
Nu ştim dacă omenirea va reuşi sau dacă va dori să se
debaraseze de acest „pir“ al ei, de acest mijloc al ei; ştim însă
precis că va continua să-l studieze, să-l înţeleagă şi, de vreme
551
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
ce îi este la îndemână şi tot nu-l poate eradica pe deplin, să-l
folosească.
„Paradoxul acestui secol care începe – scrie François
Géré într-un superb eseu despre dubla moarte a lui Clausewitz
– este că se pretinde a se termina cu un război în numele unor
principii care ar putea să-l resusciteze.“144
BIBLIOGRAFIE
1. Mircea Mureşan, Gheorghe Toma, Provocările
începutului de mileniu, Editura Universităţii Naţionale
de Apărare, 2003.
2. General Vasile Paul, Războiul secolului al XXI-lea,
Editura Militară, 1998.
3. General-locotenent (r) dr. Valentin Arsenie, Cornăţeanu
M., Desfăşurarea strategică, Editura Militară,
Bucureşti, 1990.
4. General locotenent (r) Valentin Arsenie, Doctrina
strategică militară actuală, G.M.R. nr. 4/1995.
5. Ioan Sichitiu, Elemente de strategie, Editura Cartea
Românească, 1936.
6. Mircea Tomescu, Ştiinţa militară şi doctrina militară,
1937.
7. Traian Gorozea, Tendinţe, orientări, controverse în
strategiile militare contemporane, Editura Militară,
Bucureşti, 1991.
8. Teodor Frunzeti, Tipuri de războaie în epoca
contemporană, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1996
9. I. Geantă, Apărarea totală – concept doctrinar al
Elveţiei, Editura A.I.S.M., Bucureşti 1995.
10. General Gheorghe Marin, Manevra strategică, Editura
Militară, Bucureşti, 1982.
11. *** Concepte ale strategiilor militare contemporane,
Editura Militară, Bucureşti, 1988.
12. *** Actualitatea strategiei, Editura Sitech, Craiova,
1998.
553
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
13. *** Războiul spaţial, Editura O.I.D., Bucureşti, 1986.
14. Centrul de Studii Strategice de Securitate, Strategia
integrală, Bucureşti, 2003.
15. General Ion Şuţa, Conducerea trupelor în războiul de
apărare, Editura Militară, Bucureşti, 1978.
16. I. Schipor, Războiul din Golf, Editura A.I.S.M.,
Bucureşti, 1991.
17. Gheorghe Văduva, Strategie militară pentru viitor,
Editura Paideia, 2003.
18. Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul.
Dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul
terorist. Războiul împotriva terorismului, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002.
19. www.stratisc.org, Edward Luttwak, La renaissance de
la puissance aérienne stratégique.
20. Internet, cdt Verdierre, L’opération aéroportée au XXI
siecle, mythe ou réalité?
21. Owen Pengelly, Rapid Reaction Forces: More
Questions than Answers, Basic Publications nr. 25,
ianuarie 2003.
22. General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Strategia
acţiunilor rapide, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 2002.
23. Emil Străinu, Războiul geofizic, Editura Academiei de
Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002.
24. www.monde-diplomatique.fr/, Francis Pisani, Une
nouvelle doctrine militaire américaine. Guerre en
réseaux contre un ennemi diffus, Le monde
diplomatique, juin 2002.
25. http://fpfre.peopledaily.com.
554
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
26. www.infoguerre.com, 13-01-2004, François-Bernard
Huyghe, Quatrième guerre mondiale ou guerre de
quatrième génération.
27. Greg Wilcox, Gary Wilson, Military response to Fourth
Generation Warfare in Afghanistan, conferinţa din 5
mai 2002.
28. http://www.terrorisme.net/p/article_44.shtml.
29. Samuel P. Huntington, 1997, The Clash of Civilizations
the Remaking of World Order. Simon & Schuster.
30. www.stratisc.org, Hubert-Cyprien Fabre, Le grand
echiquier, de Zbigniew Brzezinski.
31. www.terrorisme.net/p/articole_80, Mark Baker, Guerre
contre le terrorisme: bilan contrasté de l’année 2003.
32. http://www.state.gov/s/ct/rls/pgtrpt/2002/, Patterns of
Global Terrorism, 2002.
33. Prague Summit Declaration Issued by the Heads of
State and Government participating in the meeting of
the North Atlantic Council in Prague on 21 November
2002, www.nato.int.
34. Comunicatul final al Reuniunii Comitetului de
planificare a apărării şi a grupului de planificare
nucleară în sesiune ministerială, desfăşurată la
Bruxelles, la 12 iunie 2003, www.nato.int.
35. Zbigniew Brzezinski, America şi Europa: Realităţi
vechi, probleme noi, în publicaţia „Casa NATO
occasional papers“ nr. 1 / 2003.
36. Prof. Rik COOLSAET, A European Security Concept
for the 21 st Century, în „Diplomatic News“, nr. 14, dec.
2003 - ian. 2004.
37. www.monde, Ignation Ramonet, Antiterrorisme şi
documentul intitulat Rapport de l'International Pen,
555
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
«Antiterrorisme, écrivains et liberté d'expression »,
Londra, noiembrie 2003.
38. http://www.otan.nato.int, Declaraţia Consiliului
Atlanticului de Nord asupra terorismului, 2 aprilie 2004
39. http://www.terrorisme.net/p/article_62.shtml, Inde: les
attentats de Bombay.
40. B. Bender, USAF seeks air-dropped non-lethal
weapons, în „Jane's Defense Weekly“, 24.3.1999.
41. C. M. Brinkley, Groups Consider Field Applications
For Human Zapper, în „Defense News“, 30.07.2001.
42. Collet, Des armes non létales pour quelle stratégie?, în
„Revue militaire suisse“, n° 10, 1999.
43. D. Eshel, Israel investigates non-lethal options, în
„Jane's Intelligence Review“, September 2001.
44. R. Haug, Armes non létales. Armes et moyens dits "non
mortels: aspects liés à la politique de maîtrise des
armements, în „Bulletin SIT“, 1/1999.
45. Il punto sullo sviluppo dei sistemi d'arma non letali, în
„Rivista italiana difensa“, septembre 1999.
46. Lavarini, Vaincre sans tuer - du silex aux armes non
létales, Paris, Stock, 1997.
47. N. Lewer, S. Schofield, Non-Lethal Weapons : A Fatal
Attraction ? Military Strategies and Technologies for
21st Century Conflict, Londres, Zed Books, 1997.
48. N. Lewer, S. Schofield, Non-Lethal Weapons for UN
Military Operations, în International Peacekeeping,
vol. 4, 1997.
49. L. Mampaey, Les armes létales : une nouvelle course
aux armements, în Les Etats-Unis s'en vont-ils en
guerre?, M. Schmitz, éd., Bruxelles, Groupe de
recherche et d'information sur la paix et la
sécurité/Complexe, 2000.
556
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
50. Mulholland, Laser Device May Provide U.S. Military
Nonlethal Option, în „Defense News“, 1999.
51. M. Sirak, US DoD considers testing non-lethal energy
weapon, în „Jane's Defense Weekly“, 2001.
52. S. Wright, Hypocrisie des armes non létales, în „Le
Monde diplomatique“, décembre 1999.
53. Marc Filterman, Les armes de l’ombre. Des tempets pas
naturelles…, Edition Carnot.
54. Jonathan M. House, Combined Arms Warfare in the
Twentieth Century, University Press of Kansas, 2001.
55. Internet. www.HAARP, Carol Sterritt, HAARP,
Chemtrails, et nouvelles technologies de guerre
David S. Alberts, John J. Garstka şi Frederick P. Stein,
Network Centric Warfare: Developing and Leveraging
Information Superiority, Ediţia a 2-a (revizuită), CCRP,
februarie 2000.
56. Kishore Sengupta şi Carl R. Jones, Created Structures
for Network-Centric Warfare: Perspectives from
Organization Theory, http:/www.dodccrp.org.
57. 1999CCRTS/pdf_files/track_4/017sengu.pdf.
58. Robert K. Akerman, Military Crystal Ball Partends
Network Centric Supremacy, în revista Signal, 2001.
59. http://www.nwc.navy.mil/pres/speeches/ccrp2_.htm (9
juillet 2002), Cebrowski, Arthur K. Guerre Réseau-
Centrale: une réponse militaire naissante à l'âge de
l'information . Newport, RI: Université Navale De
Guerre. Recherche de commande et et technologie, 29
juin 1999.
60. www.monde-diplomatique.fr/, Francis Pisani, Une
nouvelle doctrine militaire américaine. Guerre en
réseaux contre un ennemi diffus, în „Le monde
diplomatique“, iunie 2002.
557
RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
61. John Arquilla, David Ronfeldt, Networks and Netwar,
RAND, Los Angeles, 2001.
62. „El Tiempo“, Bogota, 25 martie 2002.
558