Razboiul Viitorului Viitorul Razboiului

RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI
General dr. MIRCEA MUREŞAN

General de brigadă (r) dr. GHEORGHE VĂDUVA
RĂZBOIUL VIITORULUI,
VIITORUL RĂZBOIULUI
EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

Bucureşti, 2004
1
2
Coperta:
CIP
Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate

Universităţii Naţionale de Apărare
Responsabilitatea privind conţinutul lucrării revine în

totalitate autorilor.
Lucrare apărută
sub egida Centrului
de Studii Strategice de
Apărare şi Securitate
ISBN
3
CUPRINS
Argument........................................................................................................9
Capitolul 1. Fenomenologia războiului. Evoluţie şi involuţie....................16
1.1. Cauzalitatea războiului. Determinări şi indeterminări....................16
1.2. Teoria şi practica războiului............................................................21
1.3. Războiul în viziunea determinismului mecanicist............................27
1.4. Războiul în epoca determinismului dinamic complex.
Teoria haosului........................................................................................28
1.5. Fizionomia principiilor războiului şi luptei armate.........................37
1.5.1. Legi şi principii ale războiului. Imperative ale războiului...........37
1.5.1.1. Forţe şi mijloace.........................................................................70
1.5.1.2. Acţiuni.........................................................................................74
1.5.2. Principii ale luptei armate.............................................................77
1.5.3. Principii ale acţiunilor „altele decât războiul“............................81
1.6. Determinări ale războiului şi luptei armate.....................................83
1.6.1. Determinări ale războiului............................................................83
1.6.1.1. Determinări economice..............................................................83
1.6.1.2. Determinări politice...................................................................86
1.6.1.3. Determinări culturale şi civilizaţionale......................................89
1.6.1.4. Determinări sociale....................................................................94
1.6.2. Determinări ale luptei armate.......................................................97
1.7. Principii ale războiului viitorului.....................................................98
1.7.1. Concepte, ipoteze, teorii................................................................98
1.7.2. Informaţia, psihologia şi sociologia războiului..........................105
Capitolul 2. Războiul civilizaţiei, civilizaţia războiului............................114
2.1. Războiul şi teoria valorii................................................................114
2.2. Entităţile civilizaţionale şi confruntarea militară..........................117
2.3. Cultura războiului. Cultura strategică...........................................122
2.4. Ştiinţa războiului. Teoria strategiei................................................125
2.5. Practica războiului. Practica strategică. Strategia operaţională. 127
2.6. Arta războiului................................................................................131
Capitolul 3. Geopolitica şi geostrategia războiului..................................135
3.1. Geopolitica şi războiul în dinamica istorică, economică,
tehnică şi socială..................................................................................135
3.2. Globalizare, regionalizare şi confruntare......................................152
3.3. Noua reconfigurare a centrelor de putere
şi fizionomia războiului.........................................................................158
4
3.4. Războiul parteneriatelor, pacea confruntărilor.............................162
3.5. Strategia integrală şi reforma armatelor.......................................165
3.6. Strategii de alianţă. Unitate şi diversitate în practica militară....168
3.6.1. Strategii de alianţă......................................................................173
3.6.2. Strategii de coaliţie......................................................................178
3.6.3. Strategii ale viitorului imediat.....................................................180
3.7. Armate naţionale, armate internaţionale.......................................185
3.8. Dimensiuni strategice ale integrării euroatlantice........................198
3.8.1. Dimensiunea politică...................................................................198
3.8.2. Dimensiunea militară..................................................................202
3.8.3. Dimensiunea psiho-socială..........................................................204
3.8.4. Dimensiunea juridică.................................................................209
3.8.5. Dimensiunea culturală................................................................211
3.8.6. Dimensiunea operaţională..........................................................215
3.8.7. Dimensiunea tehnică şi tehnologică............................................216
Capitolul 4. Războiul în epoca high tech..................................................219
4.1. Noile tehnologii şi confruntarea militară.......................................219
4.2. Mentalitatea tehnologică şi falia strategică...................................220
4.3. Noua revoluţie militară..................................................................222
4.3.1. Quo vadis?...................................................................................223
4.3.2. RMA şi arta militară....................................................................226
4.3.3. RMA, NATO şi Europa................................................................234
4.4. Războiul rapid, acţiunea şi reacţia rapide.....................................240
4.4.1. Principii şi caracteristici ale acţiunii şi reacţiei rapide..............241
4.4.1.1. Principii ale războiului şi luptei armate în perspectiva
acţiunii şi reacţiei rapide.......................................................................241
4.4.1.2. Reacţia rapidă şi determinismul dinamic complex.
Metamorfoza principiilor......................................................................244
4.4.1.3. Caracteristici actuale şi viitoare ale acţiunilor (reacţiilor)
rapide.....................................................................................................247
4.4.1.4. Aeromobilitatea........................................................................248
4.4.1.5. Forţele de intervenţie (acţiune, reacţie) rapidă (imediată).....252
4.4.2. Acţiunea rapidă şi reacţia rapidă în diferite forme de conflicte
militare...................................................................................................261
4.4.2.1. Războiul simetric, disimetria şi asimetria acţiunilor rapide...261
4.4.2.2. Războaie şi conflicte locale. Anvergură şi intensitate..............265
4.4.2.3. Acţiunea rapidă şi reacţia rapidă în războaie şi conflicte
militare asimetrice.................................................................................266
4.4.3. Acţiunea şi reacţia rapidă în diferite tipuri de operaţii militare273
4.4.3.1. Războiul din generaţia a patra sau cel de al patrulea război
mondial..................................................................................................273
5
4.4.3.2. Acţiunea (reacţia) rapidă în diferite tipuri
de operaţii militare...............................................................................277
4.4.3.3. Cerinţe şi exigenţe ale aplicării conceptelor de acţiune
rapidă şi acţiune adecvată în Armata României...................................282
Capitolul 5. Războiul în epoca informaţională.........................................287
5.1. Societatea informaţională şi entităţile ei........................................287
5.2. Scutul informaţional, scutul high tech, scutul de foc,
scutul logistic, scutul psihologic............................................................289
5.3. Noul război între clasic, disimetric, asimetric
şi non-convenţional................................................................................292
5.4. Războiul letal, războiul non-letal...................................................294
Capitolul 6. Războiul post-război.............................................................307
6.1. Crize şi conflicte. Prag critic. Indicatori de evaluare....................307
6.1.1. Definirea crizelor........................................................................307
6.1.2. Fizionomia crizei.........................................................................314
6.1.3. Aranjamente de răspuns la crize.................................................321
6.1.4. Forme şi procedee de acţiune......................................................323
6.1.5. Forme şi procedee politice şi diplomatice...................................324
6.1.6. Forme şi procedee informaţionale..............................................327
6.1.7. Forme şi procedee economice.....................................................330
6.2. Operaţii militare specifice războiului.............................................333
6.3. Operaţii militare post-război..........................................................337
6.4. Operaţii non-militare......................................................................338
6.5. Conceptul de angajare....................................................................339
6.6. Lecţii date, lecţii asimilate, lecţii învăţate......................................365
6.7. Managementul războiului. Managementul păcii.
Dreptul forţei şi forţa dreptului.............................................................370
Capitolul 7. Continuitatea şi permanenţa războiului................................374
7.1. Continuum spaţiu-timp...................................................................374
7.2. Forme şi structuri dinamice în fizionomia războiului permanent. 377
7.3. Războiul nuclear, războiul dus cu arme de distrugere în masă....380
7.4. Războiul bazat pe Reţea.................................................................382
7.4.1.Războiul bazat pe Reţea în fizionomia războiului viitorului.......382
7.4.2. Realităţi şi tendinţe în evoluţia Războiului bazat pe Reţea........386
7.4.2.1. În Statele Unite ale Americii....................................................386
7.4.2.2. În NATO....................................................................................388
7.4.2.3. În principalele ţări europene....................................................388
7.4.3. Dinamica principiilor Războiului bazat pe Reţea.......................389
7.4.3.1. Principii generale ale războiului, principii
ale Războiului bazat pe Reţea...............................................................389
7.4.3.2. Caracteristici ale Războiului bazat pe Reţea...........................391
6
7.4.4. Determinări ale strategiei militare în condiţiile RBR.................392
7.4.4.1. Politice......................................................................................392
7.4.4.2. Tehnico-ştiinţifice.....................................................................394
7.4.4.3. Informaţionale..........................................................................395
7.4.4.4. Militare.....................................................................................395
7.4.5. Posibile evoluţii ale strategiei militare în condiţiile RBR..........396
7.4.6. Structura forţelor.........................................................................398
7.4.7. Acţiunea militară de la paradigma telefonului static
la paradigma Internet...........................................................................406
7.4.8. Doctrine şi strategii RBR împotriva terorismului.......................411
7.4.9. Planificarea acţiunilor................................................................416
7.4.10. Strategii opuse...........................................................................418
7.4.11. Caracteristici ale strategiei militare a viitorului din perspectiva
Războiului bazat pe Reţea.....................................................................420
Capitolul 8. Pentru ce fel de război ne pregătim?....................................428
8.1. Reflecţii asupra unei configuraţii trecute.......................................428
8.2. O lume vulnerabilă, plină de capcane şi ameninţări......................434
8.3. Realităţi şi tendinţe.........................................................................441
8.4. Război şi războaie..........................................................................445
8.5. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului........................449
8.5.1. Ameninţări teroriste la început de mileniu..................................451
8.5.1.1. Caracteristici actuale şi viitoare ale fenomenului terorist......451
8.5.1.2. Tipologia terorismului..............................................................454
8.5.1.3. Ameninţări şi vulnerabilităţi.....................................................456
8.5.2. Specificul acţiunilor militare în războiul antiterorist..................463
8.5.2.1. Tipologia acţiunilor împotriva terorismului.............................463
8.5.2.2. Specificul acţiunii militare împotriva terorismului..................470
8.5.3. Rolul României, ca membru al Alianţei Nord-Atlantice, în
combaterea terorismului........................................................................475
8.5.3.1. Vulnerabilităţi şi posibile ameninţări teroriste
la adresa României...............................................................................475
8.5.3.2. Posibile misiuni şi acţiuni în combaterea terorismului...........481
8.5.4. Organizaţii şi grupuri teroriste...................................................492
8.5.4.1. Organizaţii teroriste internaţionale..........................................492
8.5.4.2. Grupuri teroriste.......................................................................494
8.6. O posibilă tipologie a războaielor viitorului..................................495
8.6.1. Războiul economic.......................................................................496
8.6.2. Războiul psihologic.....................................................................497
8.6.3. Războiul mediatic........................................................................498
8.6.4. Războiul informaţional................................................................499
8.6.5. Războiul cosmic...........................................................................500
7
8.6.6. Războiul „cultural“.....................................................................501
8.6.7. Războiul geofizic..........................................................................501
8.7.8. Războiul genetic..........................................................................502
8.7.9. Războiul cibernetic......................................................................503
8.7.10. Războiul purtat prim mijloace militare.....................................503
8.7.11. Acţiunile militare post-conflict..................................................504
Concluzii.....................................................................................................507
Încheiere.....................................................................................................510
Bibliografie.................................................................................................512
8
9
ARGUMENT
Lumea se dezvoltă haotic şi intempestiv. Specia umană

face de toate. Oamenii nu se dau în lături de la nimic. Unii se
bat cu provocările mileniului al treilea şi cuceresc Cosmosul,
alţii au rămas la bătăliile specifice epocii de piatră. Viaţa unora
devine din ce în ce mai mult dependentă de modificarea artifi-
cială a naturii, care înseamnă, de fapt, agresarea ei, de infor-
maţie, de aer condiţionat şi de alte facilităţi de eprubetă, în timp
ce o mare parte a lumii trăieşte în jungle defrişate şi pe
maidanele pline de deşeuri toxice şi de excremente ale
civilizaţiei de eprubetă. Marile discrepanţe sunt ab initio
conflictuale. Jungla de odinioară, în care guverna legea
echilibrului trofic, a convieţuirii ecosistemelor, este înlocuită de
jungla teroristă în care răul ucide şi înspăimântă în aceeaşi
măsură în care civilizaţia ofensează, subjugă, adânceşte
decalajele şi împătimeşte extremităţile. Această confruntare
dintre Da şi Nu dintre Bine şi Rău, dintre ce a lăsat Dumnezeu
şi ce creează omul împotriva a ceea ce a lăsat Dumnezeu devine
din ce în ce mai violentă, din ce în ce mai greu de controlat, de
gestionat şi de prevenit.
Existenţa este un dat. Dintotdeauna, omul a încercat să
înţeleagă nu sensul acestui dat, pe care l-a atribuit lui
Dumnezeu, ci sensul devenirii sale, al mişcării societăţii
omeneşti, al determinărilor, obstacolelor şi perturbaţiilor din
spaţiul evoluţiei. Şi, odată cu evoluţia gândirii şi a civilizaţiei, a
ajuns la o concluzie paradoxală, atât de bine exprimată de
Lucian Blaga în Trilogia culturii, prin conceptul de cunoaştere
luciferică. Cu cât cunoaştem mai mult lumea, cu atât se
adânceşte misterul, adică partea necunoscută încă a acesteia.
Însă, adăugăm noi, zona necunoscută nu este doar misterioasă,
10
adică provocatoare, care incită la investigare, la cunoaştere,
deci, la acţiune, ci şi primejdioasă, plină de capcane, ameninţări
şi neprevăzut. Fiinţa umană, avidă de cunoaştere, va fi
totdeauna vulnerabilă la necunoaştere şi neprevăzut. Din
această zonă a necunoaşterii, mai exact, a lucrului necunoscut,
precum şi din cea a falsei cunoaşteri (adică a lucrului eronat
cunoscut, care poate fi şi a dezinformării), vin totdeauna
ameninţări dintre cele mai diverse şi dintre cele mai grave.
Există o corespondenţă perfectă între vulnerabilităţi şi
ameninţări, adică între necunoaştere şi ceea ce poate fi
periculos dincolo de ceea ce se vede, dincolo de ceea ce se
cunoaşte.
Omul a fost creat pentru a cunoaşte. El se află într-un
permanent război cu ceea ce nu cunoaşte, cu ceea ce se opune
acţiunii sale de a cunoaşte. Şi, bineînţeles, aproape tot ceea ce îi
este potrivnic îi creează disconfort şi dorinţă de a cunoaşte, a
înţelege şi a domina. Unii au spus că, de fapt, procesul
cunoaşterii este o construcţie, bazată pe o relaţie de asimilare şi
acomodare între subiect şi obiect. Asimilarea înseamnă însă
acţiune care nu se bazează pe cooperare, ci pe confruntare. Iar
confruntarea este generatoare de conflict. Motivul pentru care
acest univers de dincolo de omul individual (care este, de fapt,
un om social, întrucât omul nu poate fi decât social), şi chiar
din el însuşi, i se opune mereu este acela că omul schimbă tot
ceea ce atinge. Şi o face mereu împotriva naturii, împotriva
firescului, împotriva a ceea ce a dat Dumnezeu, motivând că şi
lui i-a dat tot Dumnezeu acest dar de a schimba, de a-şi făuri
propria sa natură.
Omul tinde, deci, să transforme natura în natură umană,
după voinţa sa, după ceea ce doreşte şi după cum doreşte el
pentru el. Această ofensivă a omului este, de fapt, în mare
măsură, o agresiune continuă asupra a tot ceea ce se află în
jurul lui, dincolo de el şi chiar în el. Primul agresor al acestei
lumi este, deci, chiar omul însuşi. Iar primul agresat este tot el.
11
Se desprinde de aici o concluzie tulburătoare şi deprimantă:
„natura“ firească a omului este agresiunea continuă împotriva a
tot ce există. Iar primul „obiect“ al agresiunii omului este chiar
interiorul lui, al fiinţei umane. Pentru a schimba ceea ce se află
în afara lui, omul trebuie să schimbe mai întâi ceea ce există în
interiorul lui. În acest sens, există o bătălie continuă între Eu şi
Non-Eu, între Ego şi Alter Ego.
Aceasta este prima mare falie de importanţă strategică,
produsă de un război şi generatoare de război. Din păcate, omul
nu mai ţine seama de ea, n-o mai recunoaşte (decât în sens
filosofic, denumind-o câteodată dialectică), ba chiar o consideră
o calitate indispensabilă, specifică şi eroică. Omul acţionează
asupra a orice, oricum şi oricând, în numele cunoaşterii şi
transformării naturii, al progresului şi civilizaţiei. Însuşi Marx
spunea că important nu este a cunoaşte lumea, ci a o
transforma. Structura complexă a fiinţei umane, conştiinţa de
sine, capacitatea demiurgică pe care şi-o asumă (sau care i-a
fost dată) face din om un fel de „Dumnezeu al lucrurilor
mărunte“, cum rezultă din superbul roman cu acelaşi nume „Le
Dieu des petits riens“ al scriitoarei indience Suzana Arundhati
Roy. El, omul, este vinovat de faliile pe care el însuşi le creează
între Eu şi Non-Eu, între el şi restul lumii, între el şi mediul în
care trăieşte, între mediul uman şi cel natural, între proiect şi
realitate, între gând şi viaţă. De aceea, el este, deopotrivă,
agresor şi agresat, atacator şi apărător, călău şi victimă.
În acest mediu ostil, omul trebuie să supravieţuiască şi să-
şi supravieţuiască. Să-şi supravieţuiască, în primul rând, lui
însuşi. Sensul supravieţuirii nu este dat însă de natura
lucrurilor, nici de lucrarea naturii, ci de opoziţia dintre tendinţa
agresivă a omului şi tendinţa conservatoare a naturii lucrurilor.
Dar şi în natura umană, adică în lumea omului, există şi
proliferează acest fenomen care cuprinde o agresiune continuă
şi o apărare continuă. Pe plan mai larg, această confruntare se
duce între caracteristica ofensivă a comunităţilor omeneşti, dată
12
de jocul intereselor, şi suportul stabil şi conservator al acestora,
dat de sistemele de valori.
Cu alte cuvinte, pe de o parte, interesele se confruntă între
ele în adevărate bătălii strategice de întâlnire şi, pe de altă parte,
interesele agresează sistemele de valori, dar şi contribuie, prin
produsele recunoscute şi confirmate în timp ale acţiunii umane
eficiente, la generarea lor. Este o geneză asemănătoare
generării continue a coralilor din cadrul unui mare recif.
Unii spun că omul şi societatea omenească generează şi
regenerează continuu ofensiva cunoaşterii sau războiul
continuu împotriva necunoscutului. Din această perspectivă,
sunt foarte greu de identificat şi de definit ameninţările
necunoscutului, în speţă ale necunoaşterii, ca şi vulnerabilităţile
omului şi ale societăţii omeneşti, ca să nu mai vorbim de cele
care rezultă din condiţia fiinţei umane de homo politicus.
În aceste condiţii, cine supravieţuieşte? Omul sau natura?
Omul sau mediul care-l motivează şi-l hrăneşte? Omul
demiurgic sau natura umană, care este, la rândul ei, dar pe un
alt nivel decât cel al naturii de dincolo de fiinţa umană,
conservatoare şi oarecum stabilă, dar şi demiurgică? Şi, având
în vedere că însuşi omul şi natura sa fac parte din marele sistem
al naturii-mamă, nu cumva acest comportament agresiv al
omului se constituie într-o continuă revoltă? Care dintre fiinţele
de pe Terra şi, poate, din Univers, se mai revoltă împotriva
propriei sale naturi, tăindu-şi, încet, încet, craca de sub pi-
cioare? Iată una dintre marile dileme ale începutului de mileniu.
Poate, cea mai importantă.
Informaţia şi economia, sub presiunea unor nuclee în ex-
pansiune, se globalizează, în timp ce entităţile umane se bat în
continuare pentru a-şi moderniza, actualiza sau păstra identita-
tea. Globalizarea este firească. Ea ţine de legea entropiei infor-
maţiei, adică de tendinţa sistemelor spre entropie zero. Or, en-
tropie zero înseamnă moartea sistemului. Dar şi bătălia pentru
13
identitate este firească, întrucât, odată cu dispariţia identităţilor,
va dispărea şi omenirea.
Identităţile sunt însă dinamice. În timp ce unele îşi
epuizează energia şi dispar sau se transformă, apar altele.
Oamenii ştiu avantajele globalizării, dar, în aceeaşi măsură,
simt şi pericolul acesteia. De aceea, între globalizarea in-
tempestivă şi agresivă şi conceptul identitar va exista totdeauna
un război. Un război din care se va ieşi, probabil, fie printr-un
proces de globalizare a identităţilor, fie printr-o reconfigurare
dramatică a unei structuri cu centre de putere aflate, în acelaşi
timp, într-un parteneriat strategic pentru dominarea sau gestio-
narea restului lumii, ceea ce ar asigura o oarecare stabilitate şi,
într-o competiţie extrem de tensionată, o nouă reconfigurare a
străvechii bătălii pentru puterea mondială.
Această competiţie, dată de natura umană care nu acceptă
egalitatea (mai ales în ceea ce priveşte puterea), este genera-
toare de conflicte şi de războaie. Cu alte cuvinte, indiferent de
politica şi strategia parteneriatelor, confruntarea dintre marile
entităţi, dintre marile centre de putere – ele însele aflate într-un
complicat proces dinamic de metamorfozare, de reconstrucţie
interioară – va exista totdeauna, manifestându-se pe întreaga
scală, de la deosebire la criză şi conflict, de la concurenţă şi
competiţie la război.
O astfel de confruntare care, în esenţa ei, este pe viaţă şi
pe moarte înseamnă, deci, război. Un război care, probabil, nu
va dispărea niciodată din societatea omenească, ci doar se va
modela, cameleonic, după chipul şi asemănarea veşnicilor beli-
geranţi: om contra om.
De aceea, tema războiului viitorului este şi va fi totdeauna
de mare actualitate, foarte importantă atât pentru politicieni,
economişti şi militari, pentru învăţământul militar superior,
pentru înţelegerea noilor dimensiuni ale fenomenului război,
cât şi pentru întregul efort de structurare şi pregătire a Forţei
Armate româneşti în cadrul procesului de integrare în NATO şi
14
de activitatea militară a ţării, ca membru de facto şi de jure al
Alianţei. Chiar dacă trăim o relativă perioadă de pace, războiul
se infiltrează, insidios, pe alte planuri şi prin alte căi, de la cele
geofizice, la cele informaţionale şi de distrugere a mediului, de
la cele economice, la bătăliile violente teroriste şi contra-
teroriste, continuând să facă parte din viaţa noastră. Deşi nu-l
dorim şi ne temem de el, deşi îl repugnăm şi îl condamnăm, nu
încetăm şi nu vom înceta nici o secundă să ne pregătim pentru
el şi, într-o formă sau alta, să participăm la el. Întrucât războiul
s-a extins enorm, luând forme care, altădată, nu-i erau specifice,
putem spune că avem de-a face cu un adevărat război continuu,
cu un război permanent.
Războiul continuu este un concept nou, puţin studiat, dar
se aplică şi îşi pune rapid amprenta şi asupra strategiei militare.
La rândul ei, strategia militară, ca expresie concretă a marii
strategii, a strategiei de securitate naţională, va fundamenta, din
punct de vedere teoretic şi practic, noul război. Mutaţiile pe
care acesta le produce în prospectarea teatrului de război şi tea-
trelor de operaţii se află abia la început. Este însă clar că ele
influenţează şi vor influenţa radical tot ce ţine de domeniul con-
fruntării, al crizelor şi conflictelor, de la cele economice la cele
armate, de la politica de apărare şi securitate, la strategia eco-
nomică, informaţională şi militară, de la scopurile şi obiectivele
războiului la tactica de confruntare nemijlocită în teatru. De
aceea, lucrarea de faţă îşi propune să aprofundeze domeniul, să
sesizeze determinările, interdeterminările şi indeterminările
complexe ale acestor mutaţii, apelând la literatura existentă, la
experienţa ultimelor conflicte armate şi făcând conexiunile,
ipotezele şi previziunile necesare.
Pentru sistemul militar românesc, analiza impactului
Războiului continuu – ca război al prezentului şi, mai ales, al
viitorului – asupra strategiei militare a timpurilor care vor veni
constituie o necesitate. În condiţiile integrării în NATO, se cer
15
cunoscute şi aplicate noile concepte, atât în procesul de
învăţământ, cât şi în realizarea efectivă a standardelor Alianţei.
Obiectivul acestui demers este acela de a contribui la
dezvoltarea unei culturi strategice şi la asigurarea unui suport
teoretic solid efortului de identificare a condiţionărilor
complexe ale tuturor formelor de război, mai ales ale
Războiului bazat pe Reţea, ale războaielor disimetrice şi
asimetrice, a celor mai eficiente strategii de securitate şi, în
consecinţă, a unei strategii militare corespunzătoare.
Cititorii de toate categoriile, dar în mod special cadrele
didactice şi studenţii din învăţământul militar superior, îndeo-
sebi din cel de valoare strategică, factorii de decizie politică şi
militară, ofiţerii din Statul Major General şi din statele majore
ale categoriilor de forţe, din comandamentele operaţionale şi
din structurile integrate, comandanţii şi ofiţerii din structurile
centrale, cercetătorii, militarii profesionişti şi, în general, toţi
cei interesaţi de fenomenul război au nevoie de o astfel de
abordare care să actualizeze şi să aprofundeze dezbaterile,
teoriile şi ipotezele în domeniul determinărilor strategice ale
războiului prezentului, dar mai ales ale războiului viitorului, cu
toate formele lui de manifestare, şi să faciliteze astfel actul
cunoaşterii şi acţiunii eficiente.
Cei care vor avea curiozitatea şi răbdarea să citească acest
volum vor găsi, în paginile sale, reflecţii, judecăţi explicative şi
apreciative şi predicţii asupra interdeterminărilor privind
viitorul războiului şi al strategiei militare, un sistem de
proiecţie, pe coordonate noi, a acţiunii militare moderne, o
actualizare a raportului strategie-război şi a celorlalte
interdependenţe care se creează la nivel politico-militar şi
strategic.
16
CAPITOLUL 1
FENOMENOLOGIA RĂZBOIULUI. EVOLUŢIE ŞI INVOLUŢIE
1.1. Cauzalitatea războiului. Determinări şi indeterminări
Războiul, în esenţa lui, nu s-a schimbat. El rămâne ceea

ce a fost mereu: o continuare, mai exact, o exprimare şi o mate-
rializare, prin mijloace violente, a politicii, o cale directă de de-
blocare a unei situaţii internaţionale complexe, o modalitate
categorică, imediată, violentă şi intempestivă de impunere a
voinţei în dialectica de confruntare dintre entităţi. S-au dat
multe definiţii războiului. Toate au fost confirmate, întrucât ex-
primă ceea ce este sau poate fi, de fapt, războiul, privit dintr-o
mulţime de unghiuri şi de perspective.
Unii autori1 sunt de părere că definiţia dată de Clausewitz
războiului, cel puţin pentru democraţiile occidentale, ar fi ar-
haică. Aceste democraţii preţuiesc infinit viaţa şi stabilitatea.
Lor le repugnă orice aventuri militare dacă acestea implică pe-
ricole şi pierderi de vieţi omeneşti. Există câteva exemple de
notorietate. Războiul din Vietnam ridică şi astăzi probleme în
Statele Unite ale Americii. În Europa, această atitudine s-a ac-
centuat prin anii `80, odată cu desfăşurarea rachetelor. La înce-
putul anului 1980, au avut loc mari manifestări în Germania
Federală, Olanda, Italia şi chiar în Marea Britanie împotriva
desfăşurării acestor rachete. Populaţia acestor ţări (şi nu
numai), care trăise experienţa a două războaie mondiale, avea o
cu totul altă concepţie privind securitatea lor şi a continentului
decât guvernele respective. În 1983, Aliaţii (Statele Unite,
Marea Britanie, Italia şi Franţa) au trimis un corp expediţionar
în Liban, pentru salvarea minorităţii creştine, rezolvarea
1
www.stratisc.org, Pierre Marie Gallois, Renouveau de la grande stratégie
des politiques et de la stratégie des militaires
17
problemei palestiniene şi pentru a impune Siriei un
comportament rezervat. Au fost însă de-ajuns două atentate
pentru ca trupele aliate să se repatrieze imediat. În aceste
atentate, Statele Unite ale Americii au pierdut 220 de oameni,
iar Franţa 58. De asemenea, ceva mai târziu, Franţa, dorind să
ajute la despresurarea trupelor generalului Aoun, a trimis în
zonă un portavion şi navele însoţitoare. Însă atentatul terorist
asupra unui avion DC 10 al UTA şi presiunea opiniei publice
franceze au determinat autorităţile să cheme flota în baza de la
Toulon. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu forţele americane care
au acţionat în Somalia, în 1994. Au fost de-ajuns câteva
imagini de televiziune care prezentau umilirea unui pilot
american, pentru ca grupul expediţionar să fie retras.
Desigur, de aici nu rezultă că democraţiile occidentale au
renunţat la orice fel de război, ci doar la acel război care pro-
duce victime din rândul acestora, care tulbură ordinea şi liniştea
acestora. Oricum, populaţiile de pretutindeni sunt împotriva
violenţei armate şi refuză soluţiile militare. Acest refuz are cel
puţin trei argumente bine întemeiate: dezvoltarea fără precedent
a armelor de distrugere în masă şi a armamentelor de mare pre-
cizie, care, în caz de război, fac imposibilă protecţia populaţii-
lor şi a sistemelor de valori; crearea pericolului ca, prin acţiu-
nea militară, să se înregistreze pierderi intolerabile în rândul
forţelor expediţionare; pericolul terorist, care afectează în pri-
mul rând ţările occidentale.
Războiul este, deci, un fenomen social complex, un fe-
nomen-limită. El ţine de o esenţă socială care conţine confrun-
tarea. Desigur, nu orice confruntare este război, dar orice război
este o confruntare, şi anume, o confruntare armată violentă.
Războiul nu este un blestem, nu este o catastrofă, chiar dacă,
uneori, duce la catastrofe umane, materiale, ecologice şi cultu-
rale inimaginabile. Războiul este o realitate a tuturor timpurilor.
Dar el nu poate fi luat doar ca un dat, chiar dacă, adesea, oame-
nii sunt neputincioşi în faţa lui, nici ca o pedeapsă, ca o fatali-
18
tate, ci ca o rezultantă a cumulării unor tensiuni pe o serie de
vectori politici, economici, sociali, ideologici, psihologici şi
chiar culturali. În ultimă instanţă, războiul este un act de voinţă
politică, adică un instrument violent al politicii.
Pentru că este un act cu totul deosebit, el a fost investigat
şi studiat, în toate timpurile, de către toţi marii gânditori ai
omenirii şi dinspre toate orizonturile: unii au studiat războiul
pentru a-i descoperi cauzele şi a le eradica, prevenind astfel
acest cataclism, acest seism al societăţii umane, alţii au dorit
doar să-i înţeleagă filozofia, fizionomia şi mecanismele. În
1945, sociologul francez Gaston Bouthoul (1896-1980), fon-
datorul polemologiei2 – ştiinţa sociologiei războiului –, scrie,
împreună cu René Carrere, lucrarea Le défi de la guerre (1740-
1974)3, prin care face o analiză pertinentă a războiului, a
raţiunilor care-i dau naştere, precum şi a consecinţelor şi impli-
caţiilor acestuia în plan social, economic, demografic şi ideolo-
gic.
Aceste implicaţii sunt doar sesizate, ceea ce este, desigur,
foarte important. Mult mai important este însă studierea apro-
fundată a originii războaielor, a cauzelor care le produc, a raţi-
unilor care le perpetuează, a formelor de manifestare şi de re-
producere, a sistemelor generative şi, bineînţeles, a consecin-
ţelor. Aici nu există explicaţii categorice, universal valabile.
Societăţile sunt prea mult diferenţiate – ceea ce le separă
este, adesea, mult mai presant şi, evident, mai puternic, mai
grav şi mai important decât ceea ce le uneşte, întrucât din dife-
renţe apare conflictul –, de unde şi unghiurile foarte felurite din
care este privit şi analizat războiul.
„Omenirea ştie să calculeze, într-o fracţiune de secundă,
ascunzişurile sateliţilor planetei Jupiter, să construiască ordina-
toare capabile să trateze zeci de milioane de date pe minut, dar
2
– polemică, război; – ştiinţă.
3
Gaston Bouthoul, René Carrere, Le défi de la guerre (1740-1974), PUF,
Paris, 1976.
19
ea nu este în măsură nici să prevadă, nici să evite violenţele ci-
vile şi războaiele care, de mii de ani, însângerează şi continuă
să însângereze oraşele şi pământurile: recenzându-se conflictele
armate majore care s-au produs începând din 1740, autorii au
enumerat 366, dintre care 71 după 1945. Oamenii au cunoştinţe
şi potenţialuri de care s-ar putea lipsi; dar ei continuă să se su-
pună ignoranţelor şi impotenţelor ale căror efecte crude le re-
simt mereu.“4
Războiul apare, deci, dintr-o perspectivă acţională, ca o
fatalitate. Se pare că, orice ar face sau nu ar face, omenirea nu
are cum să scape de acest însoţitor permanent al ei, aşa cum
pământul nu scapă de cutremure şi fenomene meteorologice, iar
natura de metamorfozele pe care le cuprind ciclurile trofice.
Această concluzie rezultă din întreaga existenţă a societăţii
omeneşti. În nici o epocă, nu au lipsit războaiele.
Aproape după fiecare război care a produs distrugeri şi
pierderi imense de vieţi, omenirea şi-a pus problema eradicării
acestui mod de confruntare violentă, dar, de îndată ce contraste-
le şi tensiunile s-au acumulat, iar dialogul a devenit imposibil, a
recurs din nou la război, ca mijloc de deblocare a situaţiei
strategice, mai exact, politico-strategice internaţionale. Războ-
iul nu este însă o fatalitate. Mulţi îl privesc ca pe un rău necesar
sau ca pe un act eroic, ca pe o chestiune de onoare şi de mare
demnitate, în jurul căreia s-au ţesut numeroase legende şi opere
nemuritoare.
Cauzele războiului sunt mereu aceleaşi şi, de fiecare dată,
altele. Mereu aceleaşi, întrucât războiul izbucneşte totdeauna
atunci când şi acolo unde dialogul încetează, este nedorit sau
reprimat, locul lui fiind luat de politica de forţă sau de ripostă şi
mereu altele, întrucât subiectul şi obiectul unui dialog sunt, de
fiecare dată, diferite. Oamenii şi entităţile umane au foarte
multe de împărţit: teritorii, resurse, mentalităţi, influenţe şi, mai
4
http://www.chez.com/saintpierre/Bouthoul.html, Gaston Bouthoul, Le défi
de la guerre, p. 9.
20
ales, putere. Puterea este motivul esenţial şi permanent al con-
flictului armat. Războiul este un neîntrerupt lanţ de bătălii pen-
tru resurse, teritorii şi putere.
Cu alte cuvinte, războiul se prezintă ca un fenomen al
expansiunii şi ciocnirii frontierelor. Tipurile de frontiere care se
confruntă dau tipurile de războaie care se declanşează, atunci
când respectivele frontiere se ciocnesc. Gradul de agresivitate
al frontierelor dă gradul de intensitate al războaielor care le co-
respund. Pare o simetrie perfectă, o relaţie acţiune-reacţie, ca-
uză-efect.
De aceea, s-ar putea desprinde concluzia că, dacă vrem să
eradicăm războiul, trebuie să desfiinţăm frontierele. Dar ofen-
siva împotriva frontierelor este veche de când lumea. Mereu
sunt desfiinţate unele frontiere şi mereu apar altele. Frontierele
nu pot fi însă desfiinţate. Ele fac parte din natura umană.
În realitate, aceste raporturi au condiţionări foarte nume-
roase şi se manifestă în modalităţi diferite de la o epocă la alta,
de la un război la altul.
Noua revoluţie în domeniul militar, tratată pe larg şi
controversat, în numeroase studii şi lucrări de specialitate, pro-
gresul ştiinţific şi tehnic fără precedent reprezintă acel foaier
generator de mişcare reală şi virtuală, de acumulări capabile să
declanşeze şi să susţină substanţiale metamorfoze spaţio-
temporale în teoria şi practica războaielor şi a conflictelor, pre-
vestind „o cruciadă spre viitor“5, adică o nouă ofensivă a
frontierelor ştiinţifice şi strategice, o nouă paradigmă a feno-
menului război şi artei militare.
Nimic nu este perfect pe lumea aceasta, nici măcar răz-
boiul. Dimpotrivă, dintre toate lucrurile imperfecte, războiul,
care se prezintă ca fiind cel mai mare consumator de resurse,
rămâne confruntarea cea mai dramatică şi cea mai imperfectă.
5
Mircea Mureşan, Gheorghe Toma, PROVOCĂRILE ÎNCEPUTULUI DE
MILENIU, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003.
21
Acesta reprezintă unul dintre marile paradoxuri ale tutu-
ror timpurilor.
1.2. Teoria şi practica războiului
Mai este războiul o continuare a politicii? Face el parte

nemijlocită din filosofia politică? Sau războiul înseamnă…
sfârşitul politicii, al dialogului, diplomaţiei şi acţiunii politice?
La ora actuală, definiţia războiului se sprijină pe opţiuni şi in-
terpretări situate între aceste două repere fundamentale: conti-
nuarea politicii şi sfârşitul politicii6. În „Le monde diploma-
tique“ din martie 2003, Ignacio Ramonet7 notează o chestiune
care, la urma urmei, este fundamentală pentru definirea sau re-
definirea războiului în epoca actuală.
El sesizează teama omenirii că, în problema Irakului, se
simţea, încă din perioada pregătirii acţiunii, că urmează să se
întâmple ceva fundamental. Cel puţin în ceea ce priveşte atitu-
dinea şi opiniile, în problema războiului din Irak, arhitectura
internaţională se prăbuşea, ONU era îndepărtat, Uniunea Euro-
peană se diviza, NATO suferea o ruptură, prima de acest gen
(prin exprimarea dezacordului Germaniei, Franţei şi Belgiei în
ceea ce priveşte declanşarea ostilităţilor) şi unica de la înfiinţa-
rea Alianţei…
Pe 15 februarie, 10 milioane de oameni protestează îm-
potriva războiului. Această lume refuză să accepte violenţa în
relaţiile internaţionale. Lumea nu înţelege pe deplin nici cau-
zele, nici raţiunile acestui război. Dar, oare, a înţeles omenirea
vreodată pe deplin cauzele şi raţiunile războiului?! Ele rămân,
totdeauna, deci şi în acest caz, cumva enigmatice. De ce Franţa
şi Germania s-au opus? De ce nu s-a găsit altă cale? Oamenii
planetei, în mare parte, s-au opus şi se opun nu numai acestui
6
Sfârşitul politicii este înţeles ca sfârşit al dialogului, diplomaţiei şi al altor
instrumente ale politicii situate în afara războiului.
7
http://www.monde-diplomatique.fr/2003/03/RAMONET/9870, Ignacio
Ramonet, De la guerre perpétuelle, în Le monde diplomatique, mars, 2003.
22
război, ci oricărei forme de violenţă. O altă parte a omenirii l-a
acceptat şi îl acceptă. Nu se face însă un referendum. Raţiunile
care-l generează se consideră suficiente pentru a fi declanşat.
Situaţia, ca atare, continuă, totuşi, să rămână enigmatică.
Atacarea şi învingerea rapidă a armatei lui Saddam
Hussein nu rezolvă problema. Apar noi date, noi dezvăluiri, noi
semne de întrebare. Războiul propriu-zis se sfârşeşte. Armata
lui Saddam este spulberată. Conflictul însă continuă. Dintr-un
război armată contra armată, confruntarea devine un război de
gherilă. Pierderile coaliţiei sunt mult mai mari decât cele din
timpul războiului propriu-zis.
Desigur, pierderile forţelor rebele, ale forţelor care se
opun stabilizării şi democratizării Irakului sunt de zeci de ori
mai mari. Dar se pare că nu contează… Întrebarea, totuşi, per-
sistă: Ce fel de război se duce în Irak? Este acelaşi cu războa-
iele din secolul al XIX-lea şi din secolul al XX-lea dintre for-
ţele coloniale şi forţele care se opuneau colonizării, dintre for-
ţele puterilor coloniale şi forţele insurgente? Desigur, nu este
acelaşi. Aici este vorba de cu totul altceva. Obiectivul politic al
războiului din Irak nu pare a fi şi nu este cucerirea teritoriului
acestuia, ci stabilizarea zonei, controlul resurselor energetice,
lichidarea oricărui posibil punct de sprijin pentru reţelele tero-
riste şi prevenirea escaladării tensiunilor de falie în spectrul
economic şi civilizaţional.
Şi chiar dacă esenţa războiului nu s-a schimbat nici în ca-
zul confruntării din Irak, fizionomia lui este oarecum diferită de
cea a războaielor din trecut. În primul rând, acest război se pre-
zintă ca un timp de confruntare prin care o mare putere, în jurul
căreia se constituie o comunitate internaţională, înlătură un re-
gim politic dictatorial şi impune un anumit tip de compor-
tament. Este un război care s-a desfăşurat şi se desfăşoară în
văzul lumii. Desigur, există raţiuni care nu au apărut pe ecrane,
în marile jurnale sau în conferinţele de presă desfăşurate cu
regularitate de ambele părţi. Dar acest război a fost şi este
23
prezent în fiecare zi pe ecranele televizoarelor din toată lumea.
De o parte, se află forţele unei coaliţii, de cealaltă parte,
gherilele irakiene. S-a instalat un guvern irakian, care va lua
decizii în ceea ce priveşte drumul democratic al Irakului, dar
situaţia este mult prea complexă pentru a se putea desprinde
concluzii finale.
Există însă câteva certitudini. Una dintre acestea este
aceea că războiul rămâne şi în continuare ceea ce a fost el din-
totdeauna: un instrument al politicii.
Mutaţiile produse în sfera politicului nu au schimbat şi nu
schimbă esenţa războiului – impunerea voinţei prin intermediul
forţei –, dar complică raporturile care se creează în sistemul
justificării violenţei. Există deja sincope în configurarea voinţei
politice.
Acestea sunt cauzate de discrepanţa intereselor şi, deci, a
determinărilor. Raţiunile pentru care unele ţări s-au opus inter-
venţiei armate în Irak nu au avut în vedere Irakul, ci dinamica
intereselor, fizionomia configurării şi construcţiei mediului de
securitate în această zonă importantă a lumii.
S-au evocat, în faţa Consiliului de Securitate al ONU, în
sprijinul războiului, într-un raport intitulat „Un deceniu de
ameninţări şi provocări“, şapte argumente, dintre care trei sunt
foarte importante: nerespectarea rezoluţiilor Naţiunilor Unite;
deţinerea armelor de distrugere în masă şi a rachetelor balistice
sau căutarea de a deţine astfel de mijloace; violarea drepturilor
omului (execuţii după o judecare sumară, violuri, torturi). Ce-
lelalte patru argumente se referă la: terorism 8; prizonieri de răz-
boi; bunuri confiscate în timpul invaziei din Kuweit (material
militar şi obiecte de artă); deturnarea programului „Petrol con-
tra hrană“.
Argumentele sunt, după părerea noastră, puţin importante
în cazul acestui conflict. Cel mult, ele pot justifica, în faţa opi-
8
Irakul ar fi adăpostit palestinieni şi ar fi oferit 25.000 de dolari familiilor
pentru fiecare atac sinucigaş împotriva Israelului.
24
niei publice, realizarea coaliţiei împotriva regimului lui Saddam
Hussein şi atacarea armatei acestuia cu o forţă de 300.000 de
oameni, aplicând, pentru prima dată, un concept strategic nou,
cel al Războiului bazat pe Reţea. Importantă este evoluţia situ-
aţiei strategice generale şi din zonă spre conflict. Între princi-
palele elemente ale acesteia pot fi situate şi următoarele:
- apariţia şi proliferarea ameninţărilor asimetrice, îndeo-
sebi a celor teroriste, a reţelelor de traficanţi şi a economiei
subterane;
- proliferarea tendinţelor extremiste şi fundamentaliste,
îndeosebi a fundamentalismului islamic;
- starea de haos declanşată după spargerea bipolarităţii şi
reorganizarea dificilă a relaţiilor internaţionale;
- apariţia unor noi focare de instabilitate, de criză şi con-
flict;
- apariţia şi proliferarea unor mişcări identitare, dar nu în
sfera politicului, deci a statelor, ci în cea nonstatală sau anti-
statală;
- numeroasele efecte secundare, îndeosebi asupra statelor
naţionale şi statelor sărace, ale presiunii grăbite şi nejustificate
exercitate de anumite elemente ale procesului de globalizare;
- noua configuraţie a bătăliei pentru resurse;
- apariţia şi dezvoltarea parteneriatelor strategice.
În aceste condiţii, războiul nu se mai prezintă ca o în-
fruntare între entităţi simetrice, între beligeranţi oarecum egali,
care se pregătesc din timp şi se cunosc destul de bine, ci capătă
un caracter disproporţionat şi asimetric, de o parte situându-se
marea putere politică, economică, tehnologică şi informaţio-
nală, în jurul căreia se grupează o foarte puternică şi interesată
comunitate internaţională – în esenţa ei, dominantă şi globali-
zantă – şi, de cealaltă parte, restul lumii, care se prezintă ca un
amalgam diform, dezordonat şi imprevizibil, caracterizat de
anomie socială, fragmentare, sărăcie, persistenţă a unor focare
generatoare de crize şi conflicte şi opoziţie faţă de constituirea
25
unor noi centre de putere, care sunt percepute ca noi forme de
dominare.
Războiul capătă şi el, în dinamica scopurilor şi obiecti-
velor finale, asemenea trăsături. El devine din ce în ce mai
mult, fie mijloc de impunere a voinţei politice a unei mari pu-
teri, a unei coaliţii, a unei alianţe sau a unui grup de state, a
comunităţii internaţionale, fie o modalitate de reacţie la aceste
impuneri. Dar toate acestea par a fi fost şi până acum.
Singurul aspect nou îl reprezintă ceea ce se numeşte im-
punerea voinţei comunităţii internaţionale. Deşi prin
comunitate internaţională fiecare înţelege ceea ce corespunde
intereselor sale, este foarte clar că noţiunea respectivă implică
mai mult state, organizaţii şi organisme internaţionale, alianţe şi
coaliţii constituite pe anumite criterii.
Comunitatea internaţională nu înseamnă încă reunirea
tuturor statelor şi a tuturor intereselor în acelaşi interes, în
acelaşi orizont politic şi în acelaşi concept strategic. Se tinde
însă către aşa ceva.
Cu alte cuvinte, din punct de vedere teoretic, războiul
prezentului şi, cu atât mai mult, cel al viitorului, înseamnă:
- analiza noilor pericole şi riscuri pe care le presupune
conflictualitatea armată;
- analiza şi prognoza efectelor principale şi secundare ale
conflictualităţii armate actuale şi viitoare;
- conceperea (adoptarea sau adaptarea) unor doctrine şi
strategii ale unui astfel de război;
- elaborarea unui model actual (şi viitor) al conflictului
armat bazat pe strategii asimetrice şi pe răspunsul adecvat
(adaptat, adoptat) la acestea (care se fundamentează tot pe
strategii asimetrice);
- elaborarea unor noi ipoteze privind fizionomia şi filoso-
fia conflictualităţii armate şi verificarea lor.
Din punct de vedere practic, războiul viitorului presu-
pune:
26
- acţiuni ale marii puteri mondiale (centre de putere, ali-
anţe, coaliţii, comunităţi internaţionale foarte puternice, grupuri
de state constituite în parteneriate strategice etc.) împotriva re-
gimurilor politice dictatoriale, a statelor care adăpostesc sau
generează terorism şi ameninţări asimetrice;
- realizare a mijloacelor necesare pentru pregătirea şi des-
făşurarea unui război de acest fel, care se prezintă ca fiind, deo-
potrivă, continuu, particularizat şi extrem de diversificat;
- constituire a unor grupări de forţe diferite şi asimetrice
care să răspundă cu promptitudine acestui gen de provocări şi
ameninţări;
- realizare a unei legislaţii internaţionale pe măsură.
Ca întotdeauna, războiul face parte din filosofia politică.
El nu este doar o realitate. El este şi un concept. Există o teorie
a războiului, care se dezvoltă odată cu evoluţia societăţilor
omeneşti, şi nimeni nu ştie care va fi (dacă va fi vreodată) o li-
mită de sus a acesteia.
Oricum, războiul urmează drumul societăţii omeneşti, este
un însoţitor permanent al acesteia. Mai mult, de cele mai multe
ori, lumea îşi raportează, adesea, timpul şi evenimentele la
realitatea, continuitatea şi discontinuitatea acestui fenomen:
înainte de război, între două războaie, după război. Zeii
războiului nu sunt prea numeroşi, dar sunt extrem de temuţi:
Ares, Marte, Wotan sau Odin. Războiul a fost perceput, de-a
lungul timpurilor, ca o răzbunare a cerului, ca un foc al
infernului, ca o pedeapsă dată oamenilor, ca un seism social etc.
Războiul continuă să fie ceea ce este el dintotdeauna: un
fenomen social complex, un seism social care duce la descăr-
carea unor energii acumulate în timp.
Formele pe care le îmbracă un astfel de fenomen sunt şi
vor fi din ce în ce mai numeroase şi mai greu de controlat. Aici
se pare că va acţiona şi mai pregnant un principiu al
proporţionalităţii: cu cât societatea va fi mai complexă şi mai
dezvoltată, cu atât va fi mai greu de controlat, de gestionat acest
27
fenomen intrinsec al ei, războiul. Lucien Poirier9 pune deasupra
războiului acţiunea strategică. Războiul nu este decât o
modalitate a acesteia, care produce un efect ce-i conferă un
statut cel puţin ciudat, ca să nu spunem special.
1.3. Războiul în viziunea determinismului mecanicist
Cum era privit războiul în epoca rigiditismului social,

tehnologic şi informaţional? Care sunt marile valenţe şi marile
minusuri ale acestui tip de determinism? Care sunt inconveni-
entele jocurilor strategice cu sumă nulă?
Esenţa războiului nu s-a schimbat. El rămâne ceea ce a

fost dintotdeauna. Ceea ce se schimbă mereu este viziunea asu-
pra războiului, mai exact modul cum este cunoscut, înţeles şi
judecat. În epoca determinismului mecanicist, războiul era în-
ţeles ca un dat, ca un fenomen care avea o finalitate precisă
marcată de o victorie şi o înfrângere. În timp ce unul era învin-
gător, celălalt era, în mod categoric, învins. Rareori se încheiau
războaiele
Războiul poate fi privit, deopotrivă, ca o criză într-un
sistem evoluţionist, ca o criză de sistem, dar şi ca o modalitate
de deblocare a unei situaţii complexe, extrem de periculoase
(pentru existenţa şi evoluţia sistemelor). Propriu-zis, războiul
nu reprezintă doar partea superioară a crizei, adică ultima ei
etapă. Ultima etapă a crizei este criza însăşi, întrucât criză în-
seamnă blocaj. Criza este situaţia-limită în evoluţia unui sistem,
care, practic, blochează această evoluţie. Iar războiul nu este
limita superioară a unei crize, ci soluţia cea mai radicală, adică
ultima soluţie pentru ieşirea din criză. Însă, într-un anume sens,
şi războiul face parte din criză, aşa cum moartea face parte din
viaţă. Dar el nu poate şi, în opinia noastră, nu este bine să fie
înţeles doar ca ultima etapă a crizei, ci, aşa cum s-a afirmat mai
9
Lucien Poirier, Panser stratégiquement.
28
sus, ca o soluţie (ultima soluţie) pentru ieşirea din criză. În vi-
ziunea determinismului mecanicist, lucrurile sunt tranşante.
Când celelalte mijloace (diplomaţia, dialogul, negocierea etc.)
nu dau rezultate, se apelează la forţă, adică la acţiunea violentă
pentru impunerea voinţei uneia dintre părţi asupra celeilalte, pe
această cale realizându-se ieşirea din criză. Evident, nu orice
criză, presupune, ca soluţie ultimă pentru ieşirea din ea războ-
iul. Este vorba de criza acelor sisteme sociale internaţionale
(zonale, regionale, de falie şi chiar din interiorul unui stat) care
au evoluţii conflictuale grave.
Războiul poate avea, pentru echilibrul social, rolul unei
adevărate intervenţii chirurgicale, care se doreşte a fi din ce în
ce mai precisă şi mai eficientă şi din ce în ce mai puţin dure-
roasă. În acest sens, războiul poate fi privit ca un fel de terapie
de şoc, în urma căreia sunt înlăturate unele disfuncţiuni şi con-
sumate energiile negative acumulate în intervalele dintre două
vârfuri de conflict. Războiul se prezintă, metaforic vorbind, ca
un fel de lovitură de ciocan peste fierul înroşit. Dacă fierul nu
este suficient de înroşit, efectul loviturii de ciocan nu este şi nu
poate fi cel scontat. Era lui Napoleon s-a încheiat prin pierderea
bătăliei de la Waterloo, iar aventura celui de-al III-lea Reich,
prin acţiunile ferme ale Naţiunilor Unite şi obligarea Germaniei
hitleriste să capituleze. Oare lucrurile vor fi la fel de tranşante
şi în viitor în ceea ce priveşte războiul ca soluţie de deblocare a
unei situaţii de criză?
1.4. Războiul în epoca determinismului dinamic complex.

Teoria haosului
Cum este privit războiul în epoca deschisă de teoria sis-

temelor dinamice complexe? Cum se prezintă, în această epocă
legile şi principiile războiului? Care sunt principalele utilizări
ale teoriei haosului în conceperea şi funcţionarea sistemelor
militare? Cum poate influenţa această teorie strategiile opera-
29
ţionale antiteroriste, cele al gestionării crizelor şi situaţiilor
post-conflict?
Războiul nu se mai prezintă nici ca un dat, nici ca o fata-

litate. El reprezintă pur şi simplu o realitate ca oricare alta, care
face parte din viaţa oamenilor, depinde de oameni, mai exact de
comunităţile umane, şi, de aceea, trebuie cunoscută, înţeleasă şi
folosită (sau evitată) de oameni şi de entităţile umane. Este
adevărat, războiul încă subjugă şi înspăimântă. Oamenii de pe
toate continentele se roagă la Dumnezeu să-i ferească de boli,
de calamităţi naturale, de dezastre şi de războaie. Fără a neglija
caracterul distrugător al războiului, trebuie totuşi să afirmăm că
războiul are rolul lui social, declanşându-se de regulă atunci
când toate celelalte forme de rezolvare a unei probleme fronta-
liere sau internaţionale s-au epuizat.
Erori sau expresii ale unor strategii indirecte?!
Într-un articol publicat în Revue internaţionale et

stratégique nr. 53 din 200410, Daniel Serwer11 subliniază
numeroasele erori făcute de George W. Bush, de Jaques
Chirac, de Gerard Schröder şi nu numai în aprecierile situaţiei
internaţionale şi, ca urmare, în deciziile luate. De aceea, în
viziunea cercetătorului american, „riscurile de a înţelege prost
această lume sunt mult mai numeroase decât şansele de a o
înţelege.“12 George W. Bush credea că irakienii vor întâmpina
trupele americane cu flori şi cu lauri, ca eliberatoare. El a avut
dreptate, dar numai în parte, deoarece, într-adevăr, majoritatea
10
Daniel Serwer. De trop nombreuses erreurs et une coopération
insuffisante, în Revue internationale et stratégique, nr.53 din 2004, pp.
117-120.
11
Daniel Serwer este director ale Departamentului Operaţiilor pentru Pace şi
Stabilitate în cadrul Institutului pentru Pace al Statelor Unite (USIP) din
Washington DC şi poate fi contactat la adresa: dserwer@usip.org.
12
Daniel Serwer, Op.cit., p.117
30
irakienilor au întâmpinat trupele americane astfel, însă nu toţi
irakienii. În consecinţă, perioada post-conflict care a urmat s-a
caracterizat printr-o intensificare a acţiunilor de gherilă şi ale
rezistenţei irakiene, care au produs americanilor mai multe
pierderi decât întregul război. De asemenea, Bush a considerat
că irakienii deţineau arme de distrugere în masă (de altfel,
acest lucru a şi reprezentat unul dintre argumentele care au
grăbit declanşarea acţiunilor armate).
Realitatea era însă cu totul alta. Nici conducerea politică
a Franţei, nici cea a Germaniei, nici cea a Belgiei nu au avut
în întregime dreptate, opunându-se intervenţiei militare în
Irak. Campania coaliţiei s-a desfăşurat în ritm rapid şi, cu
toată situaţia post-conflictuală destul de complicată, se pare că
obiectivele războiului au fost atinse. Jacques Chirac gândea
că, în situaţia în care americanii atacă Irakul, întreaga lume
arabă va intra într-o dezordine periculoasă. N-a avut loc nici
o dezordine, lumea arabă văzându-şi în continuare de
treburile ei. Se pare chiar că, odată cu înlăturarea lui Saddam
Hussein de pe scena internaţională, nemulţumirile şi
problemele lumii arabe s-au diminuat. Cancelarul german
Gerhard Schröder credea că ar putea reface credibilitatea sa în
imaginea SUA, după ce a dus o campanie electorală fondată
şi pe opoziţia faţă de războiul din Irak. Totuşi, Germania
reprezintă unul dintre principalii parteneri europeni în
dialogul cu Statele Unite. Chiar şi Saddam Hussein ducea o
politică plină de ambiguităţi. Pe de o parte, el dorea să-i
convingă pe americani că deţine ADM şi, pe de altă parte, să
le arate inspectorilor ONU că nu deţine astfel de arme.
Realitatea i-a dezamăgit pe toţi. Saddam nu era decât un
dictator îngrădit, epuizat, lovit şi nimicit cu mult înaintea
acţiunii militare din martie 2003. Toată lumea trebuia să ştie
acest adevăr. Şi chiar dacă un astfel de adevăr nu era şi nu
putea fi cunoscut şi recunoscut în întreaga lui dimensiune, în
toate detaliile (totdeauna mai rămâne un sâmbure de neprevă-
31
zut care poate genera o situaţie surprinzătoare), oricine îşi
putea imagina că, în actualele condiţii ale globalizării şi ex-
ploziei high tech şi IT, nu se pot ivi surprize decât din partea
acelor entităţi care deţin astfel de tehnologii, care beneficiază
de o poziţie privilegiată în tehnologie şi în ciberspaţiu.
Să fi fost oare atât de naivi şi de dezinformaţi aceşti
mari oameni de stat? Oare au plutit şi plutesc ei în
incertitudini, aşa cum ne învaţă teoria haosului? Fără a
exclude şi o astfel de eventualitate (foarte puţin probabilă, dar
nu imposibilă), trebuie, totuşi, subliniat că interesele depăşesc
cu mult zona. În opinia lui Daniel Serwer, Irakul nu a fost şi
nu este altceva decât un teatru de conflict minor în cadrul
unui câmp de bătălii mult mai vast 13.
Problema ADM nu era decât un pretext. Pe George
Bush îl interesa cu totul altceva în acest război. Era vorba de
contracararea unei ameninţări teroriste printr-o strategie di-
rectă care constă în proiectarea forţei americane în inima Ori-
entului Mijlociu şi, pornind de aici, remodelarea lumii arabe
pe principii democratice sau, în orice caz, pe alte principii
decât cele generatoare de intoleranţă şi terorism. Aceasta re-
prezintă una din strategiile indirecte pentru îngrădirea şi con-
tracararea terorismului generat de extremismul islamic. Obi-
ectivul poziţiei lui Jaques Chirac, potrivit opiniei directorului
Departamentului Operaţiilor pentru Pace şi Stabilitate din ca-
drul Institutului pentru Pace al SUA, nu era neapărat acela de
a da expresie unei îngrijorări în ceea ce priveşte stabilitatea
lumii arabe, cât mai ales o modalitate de a contrabalansa, cel
puţin din punct de vedere politic, teoretic şi doctrinar, super-
puterea americană, ceea ce înseamnă un punct câştigat pentru
poziţia Franţei ca putere cu interese globale. Numai că, în
urma acestei atitudini, Franţa s-a găsit, nolens volens, de
aceea şi parte a baricadei cu Al-Qaeda, care urmărea, de ase -
menea, să contrabalanseze puterea americană şi s-o alunge
13
Daniel Server, Op. cit. p. 118.
32
din orientul Mijlociu. Desigur, lucrurile sunt, aici, nuanţate.
În nici un caz, Franţa nu se află de aceeaşi parte a baricadei
cu o reţea de organizaţii teroriste. Dimpotrivă, Franţa este una
dintre acele puteri cu interese globale, afectată de terorism şi
care luptă împotriva terorismului. Mai mult, potrivit altor
opinii, între Franţa şi Statele Unite şi între Franţa şi Marea
Britanie există un consens indiscutabil în ceea ce priveşte po-
litica internaţională de coaliţie, gestionarea crizelor şi
conflictelor, prevenirea şi combaterea terorismului etc.
Americanii nu au salutat politica Franţei în legătură cu Irakul,
dar doresc o bună cooperare cu Franţa în alte domenii.
Democratizarea unor ţări arabe, aliate ale Statelor Unite
în lupta împotriva terorismului – Arabia Saudită şi Egiptul –,
poate genera, cel puţin pe termen scurt, unele forţe care să
accentueze ameninţările teroriste. Lumea arabă nu acceptă cu
uşurinţă democraţia şi nu se ştie cum vor evolua lucrurile în
viitor. Este unul dintre motivele pentru care, în complicata
problemă a Irakului, între Franţa şi SUA se menţin încă
dezacorduri. Această atitudine influenţează şi politica Uniunii
Europene, care se menţine prudentă.
Poziţia Franţei, cea a altor ţări şi cea a Uniunii
Europene, acţiunile gherilei irakiene şi apropierea alegerilor
prezidenţiale din noiembrie 2004 i-au determinat pe
americani să pună în aplicare, la 30 iunie 2004, acel transfer
de suveranitate către guvernul de tranziţie irakian, dar, după
cum se ştie, pe teren, lucrurile nu s-au schimbat în mod
radical. Mai mult, se pare că guvernul irakian este incapabil
să se apere de unul singur împotriva unei insurecţii.
Partizanii lui Saddam Hussein, islamiştii radicali
irakieni şi elemente ale reţelei Al-Qaeda aflate în Irak
desfăşoară acţiuni nu numai împotriva americanilor, ci şi
împotriva democraţiei ca atare. Cu alte cuvinte, guvernul
irakian va trebui el însuşi apărat. Americanii şi celelalte forţe
s-au retras şi se vor retrage în baze militare situate în afara
33
localităţilor, continuând să desfăşoare acţiuni anti-gherilă
(forţele grele vor fi înlocuite prin forţe speciale), în timp ce
forţele irakiene vor prelua încet, încet sarcinile cotidiene de
securitate şi de menţinere a ordinii publice.
Această strategie indirectă americană ar putea urmări
atragerea Franţei şi a altor ţări din Uniunea Europeană pentru
a ajuta guvernul irakian, devenit de-acum suveran. Toate
acestea nu se vor repercuta numai în favoarea noului regim de
la Bagdad, ci vor putea avea un rol deosebit în reconcilierea
dintre Statele Unite, Franţa, Germania şi alte ţări din Uniunea
Europeană, îndeosebi a celor care fac parte din NATO.
Dezacorduri între Statele Unite şi Uniunea Europeană în ceea
ce priveşte reconstrucţia unei ţări devastată de război au mai
existat şi, probabil, vor mai exista. Exemplul ţărilor care
alcătuiau cândva Iugoslavia este concludent. Astăzi, se pare că
nu contează foarte mult modalitatea în care este realizată sau
menţinută pacea, ci rezultatele concrete, palpabile. Intervenţia
forţei aeriene a unei coaliţii condusă de SUA asupra
Iugoslaviei şi bombardarea unor obiective de importanţă
strategică nu au fost agreate de opinia publică internaţională,
dar, cel puţin până în acest moment, cea mai tensionată zonă
din Balcani a fost pusă sub control. Uniunea Europeană a
preluat gestionarea zonei şi se pare că a şi găsit soluţiile şi
strategiile necesare pentru o soluţionare pe termen lung, în
timp, a problemelor Balcanilor.
Se pare că, şi în cazul Irakului, este necesară aceeaşi
cooperare între SUA şi UE. În cazul ex-Iugoslaviei, Uniunea
Europeană s-a dovedit incapabilă să pună, de una singură,
capăt conflictului. Americanii au intervenit în forţă, cu riscul
de a-şi ridica toată lumea în cap, dar războiul din spaţiul ex-
iugoslav a fost oprit. În urma acestor realităţi, Uniunea
Europeană a înţeles perfect că trebuie să se doteze cu o
politică europeană de apărare şi securitate viabilă, precum şi
cu forţele şi mijloacele necesare. Desigur, nu neapărat pentru
34
a nu mai apela la ajutorul american (un astfel de ajutor trebuie
să existe şi va exista întotdeauna, ca şi un ajutor sau, mai
bine-zis, un sprijin european în favoarea SUA), ci mai ales
pentru a crea toate condiţiile favorabile generării securităţii,
prin cooperare, gestionare a crizelor şi conflictelor şi
descurajare a tendinţelor extremiste sau revanşarde.
Franţa nu poate practica o politică izolaţionistă, care nu
i-ar folosi la nimic, iar Statele Unite nu au nici un interes să se
angajeze singure sau doar cu un număr limitat de aliaţi într-un
conflict armat (chiar dacă au capacitatea să o facă), în
dezaprobarea celorlalte state. O astfel de politică a războiului
nu mai este şi nu mai poate fi de actualitate.
Războiul stat contra stat, forţă ostilă (internă sau
externă) contra stat, de tipul conflictelor armate din fosta
Iugoslavie, din spaţiul caucazian, din zona Golfului (războiul
dintre Irak şi Iran) care încă mai frământă lumea, vor avea
şanse din ce în ce mai puţine.
Marea putere, puterea aliată, parteneriatele strategice
dintre marile puteri economice, tehnologice, informaţionale şi
militare ale lumii, ca şi organizaţiile şi organismele inter -
naţionale, se află – cel puţin la acest început de epocă – de
aceeaşi parte a baricadei, fiind împotriva războiului identitar,
a războiului stat contra stat şi a conflictelor militare regionale
deschise, care pot primejdui pacea şi securitatea zonelor
geografice importante şi chiar escaladarea războiului.
Această atitudine comună a tuturor statelor,
organizaţiilor şi organismelor internaţionale este determinată
de:
- transformarea tot mai accentuată a războiului, dintr-un
mijloc al politicii, dintr-o modalitate de deblocare a unei
situaţii internaţionale complicate, într-o ameninţare extrem de
gravă la adresa păcii şi securităţii întregii lumi;
- proliferarea armelor de distrugere în masă şi
menţinerea primejdiei utilizării lor, în cazul unui conflict
35
armat cu un grad mare de intensitate şi de generalizare, greu
de prevăzut şi, mai ales, de controlat;
- existenţa pericolului ca armele de distrugere în masă să
poată fi folosite de regimuri politice dictatoriale şi nu numai;
- globalizarea crescândă a informaţiei, economiei şi
relaţiilor internaţionale;
- apariţia şi dezvoltarea unor sisteme de arme bazate pe
nano tehnologii, high tech, tehnologia informaţiei şi crearea
posibilităţii proliferării acestora, astfel încât, la un moment
dat, să fie scăpate de sub control;
- apariţia şi proliferarea ameninţărilor disimetrice
(decalajele imense de tehnologii şi potenţialuri) şi asimetrice
(exploatarea slăbiciunilor şi vulnerabilităţilor adversarului).
O posibilă soluţie : teoria haosului
Pentru a rezolva o problemă putem folosi fel de fel de
metode. Acestea sunt, bineînţeles, metode formale. Adică, va
trebui să găsim o formulare matematică precisă a problemei
respective şi apoi să căutăm procedura ce va putea fi utilizată
pentru aflarea valorii necunoscutelor, în funcţie de datele
cunoscute şi de relaţiile dintre ele. Cu alte cuvinte, soluţionarea
oricărei probleme cere punerea în relaţie a cunoscutelor şi
necunoscutelor, a determinărilor şi indeterminărilor.
Metodele formale sunt întrebuinţate în toate domeniile de
activitate, inclusiv în armată. Problemele militare care se
rezolvă prin intermediul metodelor formale nu sunt numai cele
financiare sau cele logistice, ci şi cele tactice, operative şi
strategice, care ţin respectiv, de structurarea, pregătirea şi
întrebuinţarea forţelor, de conceperea, realizarea şi folosirea
armamentului, tehnicii şi mijloacelor de luptă şi de acţiunile
propriu-zise în spaţiul luptei sau în afara acestuia. Metodele
matematice se întrebuinţează de foarte multă vreme (încă din
antichitate) în domeniul militar.
Calcularea raportului de forţe, constituirea dispozitivelor,
realizarea sistemului de foc apelează totdeauna la matematică.
36
Aceste metode matematice au fost şi sunt utilizate cu succes în
dezvoltarea de aplicaţii critice pentru toate domeniile din
armată, îndeosebi în rezolvarea unor probleme financiare. Ele
sunt totuşi foarte scumpe şi necesită o definire precisă. Soluţiile
oferite sunt, în general, cifre exacte, procentaje, evaluări pe care
viaţa, realitatea le confirmă sau le infirmă într-o anumită
măsură, întrucât, aşa cum bine se ştie, rareori socoteala de acasă
se potriveşte cu cea din târg. În lumea reală, aveam de a face cu
o altfel de matematică…
Până la un punct, aşa cum afirmă Ioan Iacob 14 putem
împinge limitele prin aplicarea noilor descoperiri tehnologice
sau teoretice, dar tot nu putem scăpa de intractabilitate, deşi
unele probleme par să fie uşor de controlat. Unele, nu toate. Şi,
în orice caz, nu cele mai dificile. Dar, chiar şi acelea nu pot fi
controlate decât într-o anumită măsură, adică în elementele
(constantele) care menţin o anumită stabilitate şi continuitate
sistemului pe care-l modelează şi îl definesc. Dincolo de aceste
aspecte, intervin însă numeroasele variabile care depind atât de
condiţiile iniţiale, cât şi de comportamentul sistemului în
bifurcaţii. Fenomenele meteorologice constituie exemplul cel
mai potrivit. Ele evoluează haotic, putând fi prevăzute numai
până la un punct. Până acum câţiva ani, meteorologii puteau
face o prognoză destul de acceptabilă pentru ziua următoare,
dar totul devenea speculativ în cazul prognozei pe o perioadă
mai mare. Edward Lorenz, introducând datele în calculator, a
constat că au apărut două formaţii care evoluau într-un mod
curios. Era în 1963. Ecuaţiile folosite au primit denumirea de
atractorii Lorenz15. Prognozele meteo se fac, destul de precis,
pentru o perioadă de cinci zile. Peste această perioadă, oricât de
performante ar fi calculatoarele, prognozele nu mai pot fi
precise. Întrucât intervine ceea ce se numeşte comportamentul
sistemelor în bifurcaţii, adică haosul. După această perioadă, îşi
14
Agora/editori/iiacob.html
15
dx/dt = 10y – 10 x; dy/dt = xy + 28x – y; dy/dt = xy – 8/3y.
37
face loc o dezordine în vederea unei noi ordini, ceea ce
determină alt comportament, dar care nu poate fi privit şi tratat
în afara condiţiilor iniţiale. Gleick, în celebra sa lucrare „Teoria
haosului“16, vorbeşte de aşa-numitul „efect de fluture“, arătând
sugestiv că, dacă un fluture bate din aripi la Beijing, s-ar putea
ca, peste o lună, să aibă loc o furtună pe ţărmurile Americii.
Relaţia de cauzalitate dintre fâlfâirile aripilor unui fluture şi
furtuna din Pacific este foarte greu de stabilit. Ar trebui mers
pe firul apei în sus şi luate în răspăr toate bifurcaţiile. Acest
lucru este imposibil. De unde rezultă că şi prevederea cu
precizie a viitorului este dificilă, dacă nu chiar imposibilă. De
aici nu rezultă că nu putem avea o imagine asupra viitorului, ci
doar imposibilitatea prevederii ei cu precizie.
Acestei teorii se supune şi războiul, atât în ceea ce
priveşte evoluţia cauzelor, cât şi a efectelor. Folosirea teoriei
haosului oferă o mai bună înţelegere a complexităţii fenome-
nului război şi a graniţelor până la care ne putem extinde în
evaluarea lui. Războiul viitorului nu este deci un dat, adică un
fenomen pe care îl putem cunoaşte în toate detaliile sale, ci
unul difuz, greu de evaluat şi, de aceea, trebuie să punem
totdeauna, cum o facem de atâta vreme, răul înainte…
1.5. Fizionomia principiilor războiului şi luptei armate
1.5.1. Legi şi principii ale războiului. Imperative

ale războiului
Care sunt legile şi principiile războiului? Dar cele ale

luptei armate? Cum au evoluat ele? Mai sunt oare de
actualitate principiile clausewitziene ale războiului? Este
vorba de o tendinţă de revoluţionare a acestor principii sau
este doar un alt mod de aplicare a lor? Cum au fost aplicate
16
James Gleick, LA THÉORIE DU CHAOS. VERS UNE NOUVELLE
SCIENCE, Champs Flammarion
38
aceste principii în războaiele desfăşurate după cea de a doua
conflagraţie mondială? Dar după Războiul Rece? Ce opinii
există în acest sens?
Despre legile sau legităţile războiului se vorbeşte, în

general, puţin. Pentru că războiul este un fenomen social-
politic, un mijloc al politicii şi se supune, deci, legilor socie-
tăţii, ale politicii. Totuşi, există şi legi obiective ale războiului,
care configurează acest fenomen, această realitate, care-i dau
coerenţă şi legitimitate. Acestea sunt:
1. legea concordanţei dintre scopul politic, forţe,
mijloace, resurse şi obiective;
2. legea integralităţii, adică a unităţii şi comple-
mentarităţii acţiunilor;
3. legea dependenţei războiului de potenţial;
4. legea incompatibilităţii voinţelor, care duce tot-
deauna la conflict;
5. legea flexibilităţii şi interdependenţelor active.
Dacă primele patru legi sunt, în general, foarte clare
pentru toată lumea, legea flexibilităţii şi a interdependenţelor
active ni se pare a fi deosebit de interesantă. Ea determină şi
explică, în mare măsură, complexitatea războiului, flexibilitatea
şi intercondiţionarea doctrinelor, numeroasele lui meandre,
faţete şi forme de exprimare – de la cele informaţionale la cele
economice, de la cele ale ameninţării cu forţa la mijloacele
războiului mediatic şi psihologic, de la descurajare la agresiune,
de la embargo la gherilă şi, în final, la lupta armată propriu-zisă
–, uşurinţa cu care se trece de la o formă la alta, diversitatea
opiniilor şi atitudinilor, intensitatea extrem de ridicată a
tensiunilor, frecvenţa mare a blocajelor strategice, complexi-
tatea teoriei şi ştiinţei războiului şi marea diversitate a
practicilor acestuia.
Principiile sunt etaloane, sunt repere importante ale
acţiunii, inclusiv ale acţiunii militare, ale pregătirii şi desfă-
39
şurării oricărei acţiuni, în virtutea şi în sensul legilor enunţate
mai sus. În acelaşi timp, ele sunt jaloane pentru decidentul
politic, structuri de rezistenţă, limite specifice pe care trebuie să
le respecte sau de care trebuie să ţină seama o astfel de decizie.
Ele nu pot fi ignorate. Alternativa la principii este hazardul.
Războiul hazardului este război al iraţionalului, al dezastrului.
Un astfel de război nu a existat niciodată şi, probabil, nu va
exista vreodată. „Principiile războiului reprezintă elementele şi
tezele fundamentale prin care se concretizează legităţile
războiului, normele directoare şi ideile izvorâte din acestea,
cerinţele şi condiţiile organizării şi desfăşurării acţiunilor de
natură diferită de război. Ele stau la baza războiului, determină
desfăşurarea şi deznodământul acestuia.“17
Războiul este, cum bine se ştie, o continuare a politicii
prin alte mijloace (politice, economice, culturale,
informaţionale, diplomatice, morale, tehnice, ştiinţifice şi
militare) şi are cel puţin cinci dimensiuni complementare, care
se condiţionează reciproc şi dau flexibilitatea şi integralitatea
acţiunilor: continuitatea; simetria, disimetria, asimetria şi
violenţa.
Confruntarea continuă (războiul continuu) este, în fapt,
ultima expresie a fazei competiţionale – faza ireconciliantă –
din toate domeniile şi prin toate mijloacele (economice, poli-
tice, informaţionale, sociale, militare etc.). Se pare că o astfel
de fază nu este accidentală, nu este benevolă sau voluntară, ci
face parte din întreg, din sistem.
Războiul nu trebuie luat, analizat şi înţeles doar ca o
confruntare armată, ca o luptă armată; el este angajare
totdeauna complexă, într-o confruntare complexă, al cărei ultim
aspect este confruntarea armată, adică lupta armată. Războiul
continuu presupune:
17
Col. dr. Constantin Onişor, TEORIA STRATEGIEI MILITARE, Editura
AISM, 1999, p. 182.
40
 o dimensiune politică: existenţa unor politici şi
ideologii opuse (care trec prin fazele de deosebire, opoziţie şi
conflict), rezultate din marea diversitate a intereselor;
 o dimensiune voluntară: voinţa de a pregăti, sus-
ţine şi desfăşura un război sau voinţa de a-l preveni şi eluda;
 o dimensiune politică operaţională: fixarea unui
scop politic general al războiului şi a unor obiective parţiale, de
regulă, alternative;
 o dimensiune ce ţine de potenţial: existenţa unui
potenţial necesar şi suficient pentru susţinerea şi proliferarea
stării de confruntare;
 o dimensiune valorică: existenţa unor reguli,
obiceiuri şi tradiţii, a unei experienţe anterioare şi a unui sistem
de valori care să constituie o bază de plecare în conceperea,
justificarea, pregătirea şi desfăşurarea războiului continuu;
 o dimensiune diplomatică: abilitatea şi capacitatea
de a crea, întreţine şi dezvolta, prin mijloace diplomatice, un
mediu favorabil războiului, sau care să permită prevenţia
politică, diplomatică sau militară;
 o dimensiune strategică: necesitatea unor acţiuni
complexe, pregătite din timp, conform unei doctrine politice
(elaborată în cadrul mai larg al unei competiţii în permanenţă
alimentată, susţinută, actualizată, diversificată, activată şi
reactivată mereu), care să ducă la dominarea adversarului;
 o dimensiune strategică operaţională: cucerirea şi
menţinerea iniţiativei politice şi strategice.
Există unele opinii18 potrivit cărora principiile războiului
nu sunt aceleaşi cu ale luptei armate, întrucât războiul este un
fenomen mult mai complex, iar lupta armată este doar un
procedeu, o modalitate de acţiune, de desfăşurare a războiului,
chiar o etapă a acestuia. Totuşi, în aproape întreaga literatură de
specialitate, deşi nu se neagă în nici un fel caracterul complex
al războiului, determinarea lui esenţialmente politică, el este, de
18
Col. dr. Constantin Onişor, Ibidem, pp. 182 – 183.
41
cele mai multe ori, redus la lupta armată. Sau, în orice caz,
lupta armată este considerată a fi esenţa războiului. De unde şi
un anume semn de egalitate sau de identitate între principiile
războiului şi cele ale luptei armate. Dar toate acestea trebuie
luate în relativitatea lor, întrucât, oricât de „obiective“ ar fi,
realitatea arată că principiile nu sunt bătute în cuie.
Noi considerăm că, între principiile după care se
concepe, se pregăteşte şi se duce sau se previne 19 şi se
descurajează războiul, se situează şi următoarele:
1. principiul permanenţei;
2. principiul capacităţii;
3. principiul cauzalităţii;
4. principiul unităţii;
5. principiul conducerii unitare;
6. principiul integralităţii;
7. principiul concentrării;
8. principiul flexibilităţii;
9. principiul adaptabilităţii;
10. principiul prevenţiei;
11. principiul descurajării;
12. principiul sustenabilităţii;
13. principiul moralităţii;
14. principiul valorii.
Aceste principii, oricât de clare şi de lapidare ar părea,
sunt, în general, transparente la semnificaţie, au implicaţii şi
determinări multiple, în calitatea lor de modalităţi, sensuri şi
linii directoare de construcţie în cadrul fenomenului război.
Principiul permanenţei relevă faptul că războiul a fost,
este şi va fi un însoţitor şi un produs al societăţii umane.
Războiul, sub o formă sau alta, a existat dintotdeauna şi va
19
Este vorba, desigur, nu de prevenirea războiului ca fenomen social şi
politic complex, amplu determinat (un astfel de război este continuu, el nu
poate fi prevenit), ci doar de prevenirea anumitor etape sau forme ale
războiului (de regulă, violente, distrugătoare, consumatoare de resurse
umane şi cu costuri materiale imense).
42
exista totdeauna. S-a spus, de multe ori, că războiul este doar
un flagel, un accident în societatea omenească, o crimă
împotriva acesteia. După fiecare război, omenirea a spus că
respectivul va fi şi ultimul, dar, chiar înainte ca el să se fi
încheiat, au apărut germenii următorului. Istoria dovedeşte că
nu războiul este un accident, ci pacea este un răgaz, o pauză de
respiraţie, de odihnă şi de refacere, între două mari confruntări.
Omenirea şi-a făcut iluzia că poate controla războiul. Recent,
teoria haosului demonstrează că un astfel de fenomen nu poate
fi controlat, ci doar studiat, analizat, înţeles şi prevenit sau
folosit în modul cel mai raţional cu putinţă.
Principiul capacităţii este un principiu de potenţial. El
înseamnă o anumită structură de potenţial (politic, economic,
financiar, demografic, social, moral, cultural, informaţional şi
militar) care să permită o pregătire temeinică, o desfăşurare
rapidă şi eficientă a tuturor forţelor şi mijloacelor şi o derulare
corespunzătoare a acţiunilor. Fără o astfel de capacitate,
războiul (fazele violente, exclusive) nu are sens. Războiul, în
viziunea clasică, este o confruntare declarată sau declanşată şi
acceptată, respinsă sau impusă. Există etape ale războiului
continuu care pot fi refuzate, prevenite, eludate sau reprimate şi
etape care se constituie într-un fel de fluid, de purtător
continuu, necondiţionat şi, în acelaşi timp, de generator de
confruntare, care nu pot fi nici omise, nici delimitate, întrucât
ele pun în operă o legitate – cea a contradicţiei, a dialecticii.
Mereu se vor ivi interese considerate vitale şi interese contra-
dictorii sau opuse şi, din această dialectică a intereselor, se vor
naşte politici care le vor materializa prin toate mijloacele.
Principiul cauzalităţii este un principiu politic. Cauzele
unui război sunt totdeauna multiple şi complexe, chiar dacă
pretextele sunt, uneori, simpliste şi banale sau ticăloase şi
absurde. Cauzalitatea războiului ţine de esenţa războiului, iar
esenţa războiului se află în modul în care voinţa politică
exprimă şi impune interesul. Aşadar, cauzele războaielor se află
43
în diferendele politice, iar acestea, de cele mai multe ori, au
determinări economice.
Principiul unităţii constă în calitatea şi capacitatea
decidentului politic de a realiza o unitate a tuturor factorilor şi
potenţialurilor care determină şi condiţionează războiul. Numai
o naţiune unită, cu un potenţial demografic, economic, social,
cultural, moral şi militar remarcabil poate miza pe o posibilă
reuşită într-un război. De altfel, o entitate economico-socială şi
politică n-ar recurge niciodată, în mod voluntar, la război, dacă
nu ar considera că războiul este ultima soluţie sau, în cazul în
care are iniţiativa strategică, soluţia cea mai eficientă şi cea mai
sigură (dar niciodată foarte sigură) de impunere a voinţei asupra
adversarului şi obţinere, prin forţă, a ceea ce nu s-a reuşit sau
nu s-a dorit să se reuşească prin tratative. Efectul cel mai
important al unităţii de acţiune este asigurarea condiţiilor
necesare pentru conducerea unitară.
Principiul conducerii unitare este foarte important în
orice tip de război, oricând şi oriunde, întrucât el asigură
concentrarea oportună a tuturor eforturilor pentru îndeplinirea
aceluiaşi scop şi realizarea aceloraşi obiective.
Principiul integralităţii devine esenţial în societatea
modernă. El se manifestă nu numai în război, ci în întregul
ansamblu al vieţii economic-sociale. El începe cu integralitatea
informaţională şi se continuă cu cea economică şi culturală.
Societatea politică se fundamentează pe acest spaţiu integral
deschis, pe acest sistem integral deschis, este o componentă
decizională importantă a lui, care trebuie să fie perfect integrată
în el şi, de aceea, toate deciziile pe care le ia reflectă, exprimă,
servesc şi consolidează această caracteristică fundamentală.
Războiul viitorului – adică războiul societăţii de tip informa-
ţional – este un război complex şi, în acelaşi timp, unitar, care
tinde spre integralitate. El se manifestă, în primul rând, prin
angajarea întregii societăţi, prin participarea societăţii, într-o
44
manieră integrală, la efortul de război, indiferent care ar fi
forma sau formele de desfăşurare a acestuia.
Noul tip de război – războiul integral sau războiul
continuu – este modelat de un sistem de strategii integrale, în
care componentele politice, economice, sociale, culturale,
morale, informaţionale şi militare ale strategiei (politice,
economice, informaţionale, culturale şi militare) se intercon-
diţionează reciproc, se integrează adică în acelaşi sistem, care
este un sistem de sisteme.
Principiul concentrării se referă la capacitatea societăţii
de a concentra informaţia, forţele, mijloacele şi resursele la
momentul oportun şi în spaţiul voit, pentru realizarea scopurilor
şi obiectivelor războiului. Acest principiu nu acţionează în mod
izolat, ci în strânsă coeziune cu toate celelalte principii, fiind
nemijlocit legat de cel al integralităţii şi, mai ales, de cel al
flexibilităţii, cu care se află în permanenţă într-o relaţie de
completitudine.
Principiul flexibilităţii se defineşte pe disponibilitatea
societăţii de a opta pentru varianta cea mai avantajoasă, de a
trece cu uşurinţă de la o acţiune la altă acţiune, de la o opţiune
la altă opţiune, de a realiza scopurile şi obiectivele războiului
nu prin acţiuni limitate şi rigide, ci prin complexe de acţiuni –
politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, informa-
ţionale, militare etc. –, în funcţie de condiţiile concrete şi de
variaţia condiţiilor iniţiale.
Principiul adaptabilităţii este strâns legat de cel al
flexibilităţii. Nu există adaptabilitate fără flexibilitate. Aceste
două principii sunt, pe de o parte, rezultante ale integralităţii
sociale, economice, informaţionale şi militare şi, pe de altă
parte, un factor al mobilităţii societăţii, definită pe capacitatea
societăţii, a entităţii respective (stat, alianţă, uniune de state
etc.) de a evolua, într-un sistem dinamic complex, în sensul pe
care-l configurează o legitate socială şi universală.
45
Principiul flexibilităţii şi cel al adaptabilităţii, deşi nu
sunt noi, se reconfigurează într-o manieră nouă, datorită, în
primul rând, globalizării informaţiei şi economiei şi, în aceeaşi
măsură, accentuării decalajelor economice, tehnologice şi infor-
maţionale şi recrudescenţei vulnerabilităţilor şi ameninţărilor
asimetrice. Principiul adaptabilităţii împreună cu cel al flexi-
bilităţii şi cu cel al integralităţii modelează războiul continuu.
Principiul prevenţiei are mai multe forme de exprimare
şi de materializare şi se concretizează în:
 recurgerea la modalităţi non-violente politice, diplo-
matice şi de altă natură pentru rezolvarea diferendului;
 folosirea presiunilor politice, economice şi militare;
 embargo-ul, boicotul şi blocada;
 îndiguirea (politică, diplomatică, economică şi
militară);
 ameninţarea cu folosirea forţei;
 acţiunea militară demonstrativă;
 lovitura preventivă.
Principiul descurajării îşi are originea în antichitate.
Aproape întreaga scriere a lui Sun Tzî privind Arta războiului
se referă la folosirea unor modalităţi care să descurajeze
confruntarea armată propriu-zisă şi să asigure realizarea
scopurilor şi obiectivelor războiului fără o angajare militară
directă. Întregul Ev Mediu se bazează pe stratageme, strategii şi
politici disuasive. Odată cu apariţia armelor de distrugere în
masă, a tehnologiilor înalte şi a tehnologiei informaţiei, se pare
că filosofia războiului începe să fie dominată de acest principiu.
De aici nu rezultă că factorii de descurajare sunt atât de impor-
tanţi, încât războiul devine, practic, imposibil, aşa cum s-a spus
de nenumărate ori, ci doar faptul că, în noile condiţii, unele
forme de desfăşurare a războiului reculează, în timp ce altele
proliferează. Între cele care proliferează se situează: războiul de
joasă intensitate, războiul psihologic şi cel informaţional,
războiul mediatic, terorismul, războiul împotriva terorismului,
46
care este o formă a războiului continuu şi războiul bazat pe
reţea şi, în general războaiele disimetrice şi asimetrice.
Principiul sustenabilităţii acţionează din momentul în
care s-a pus acut problema completării şi înlocuirii efectivelor
angajate în teatru şi asigurării, timp îndelungat, a resurselor
necesare confruntării. A devenit foarte clar că un război
presupune consumuri foarte mari şi, deci, capacitatea de a fi
susţinut din toate punctele de vedere şi toate palierele: politice,
diplomatice, financiare, economice, high tech, IT. Având în
vedere acest principiu, se pare că ţările capabile să susţină
singure, individual, un război sunt din ce în ce mai puţine.
Principiul moralităţii a fost, în toate timpurile, şi a
rămas, pentru toate timpurile prezente şi, probabil, viitoare,
unul dintre cele mai importante principii ale războiului. Numai
că moralitatea războiului nu a avut, nu are şi, posibil, nu va
avea nici în viitor pretutindeni aceeaşi semnificaţie. În timp ce,
pentru unii, anumite forme ale acţiunilor militare violente
reprezintă acte de eroism, pentru alţii pot fi considerate crime.
Fără aceste reprezentări – care reflectă nu numai meandre ale
voinţei politice, ci şi realităţi indubitabile ale unor percepţii şi
convingeri –, războiul nu şi-ar mai avea suportul său moral şi
psihologic. Unele organizaţii palestiniene, spre exemplu, consi-
deră atacurile sinucigaşe împotriva israelienilor fapte de
eroism, absolut necesare în situaţii-limită pentru apărarea fiinţei
naţionale. Însă, israelienii şi lumea civilizată consideră aceste
atacuri ca abominabile acte de terorism şi chiar crime împotriva
umanităţii. Moralitatea, ca şi imoralitatea războaielor, va îmbră-
ca, totdeauna, întregul spectru de evaluări între da şi nu, între
bine şi rău, între posibil şi imposibil, între eroism şi crimă.
Principiul valorii se constituie într-un suport solid şi, în
acelaşi timp, într-un cadru foarte larg pentru toate celelalte
principii. Sistemul de valori reprezintă acumulări îndelungate,
confirmate de timp şi de acţiuni, şi arată treapta de civilizaţie pe
care se află societatea respectivă. Între sistemul de valori şi
47
filosofia războiului există legături mediate. Valorile nu justifică
şi nu susţin războiul. Pe suportul lor se configurează însă sensul
evoluţiei sociale, se construiesc interesele şi politicile care le
exprimă şi le impun. Nolens, volens, valorile reprezintă, totuşi,
coordonate sau limite ale războiului. Ieşirea din spaţiul lor, mai
exact, din spiritul lor poate să ducă la grave perturbaţii de tipul
celor produse naţiunii germane în timpul şi în urma celui de al
doilea război mondial. Deşi cel de al doilea război mondial nu
poate fi încă judecat în mod obiectiv, este clar (cel puţin, până
în acest moment al cunoaşterii) că nu din filosofia clasică
germană sau din sturm und drang a apărut politica nazistă.
Hitler nu este un produs al marii culturi germane, ci unul de la
periferia acesteia, mai exact, unul dintre efectele secundare ale
acesteia sau dintre efectele de falie. Totuşi, fără un sistem de
valori precum cele germane, fără calităţile şi capacităţile
excepţionale ale acestei naţiuni, fără spiritul german, fără un
sistem de principii bine conturat şi aplicat cu rigoare, nu ar fi
fost posibilă o asemenea mobilizare a forţelor care să permită
pregătirea şi declanşarea celui de al doilea război mondial şi
chiar cucerirea şi menţinerea, în primii ani, a iniţiativei
strategice. Este însă foarte clar că marea cultură germană,
asociată cu cea franceză, formează astăzi un nucleu european
extrem de puternic al unui sistem de valori de care trebuie să se
ţină seama, atât în configurarea războiului viitorului, cât şi în
construcţia unităţii continentului. Statele Unite ale Americii
aduc noi elemente în ceea ce priveşte războiul. Acest lucru este
impus de trecerea de la societatea de tip industrial şi post-
industrial la societatea de tip informaţional şi de rolul deosebit
al SUA în această etapă a globalizării. Americanii au dezvoltat
câteva concepte remarcabile, atât în ceea ce priveşte analiza şi
configurarea războiului (războiul de joasă intensitate, de
intensitate medie şi de mare intensitate, războiul regional,
războiul continuu, războiul bazat pe reţea), cât şi în ceea ce
priveşte principiile de pregătire şi desfăşurare a acestuia (prin-
48
cipiul high tech, principiul IT, principiul acţiunii rapide,
principiul reţelei), care, practic, au revoluţionat sau sunt pe cale
de a revoluţiona arta militară.
Între principiile şi imperativele războiului se stabilesc
raporturi de corespondenţă, de condiţionare, în sensul că impe-
rativele nu pot depăşi sfera principiilor (ele se fundamentează,
de altfel, pe aceste principii, iar principiile se aplică tocmai în
scopul realizării imperativelor războiului). Aceste imperative
generale sunt:
 impunerea voinţei politice asupra inamicului;
 descurajarea acţiunilor adverse;
 cucerirea şi menţinerea iniţiativei strategice;
 dominarea teatrului sau teatrelor de operaţii;
 nimicirea forţelor armate inamice sau punerea lor
în imposibilitatea de a acţiona eficient;
 anihilarea focarelor de criză şi descurajarea şi
prevenirea proliferării acţiunilor armate violente;
 impunerea păcii;
 obţinerea avantajelor (politice, economice, geo-
grafice, strategice etc.) propuse;
 menţinerea păcii.
Adesea, imperativele domină principiile, în sensul că un
război trebuie să rezolve o situaţie de criză, să deblocheze adică
o situaţie strategică. Odinioară, războiul – în forma acţiunii
armate – era mult mai la îndemână decât azi. În epoca modernă,
el devine din ce în ce mai mult un instrument extrem de delicat
şi de riscant al politicii – îndeosebi al politicii de forţă –, care se
manifestă mai ales sub formele neclasice, neconvenţionale
(informaţionale, psihologice, economice şi asimetrice) şi care
apelează la tehnologii de vârf. Există însă şi numeroase opinii
care tratează războiul ca pe un sfârşit sau ca pe un eşec al
politicii.
Confruntarea simetrică constă în acţiunea a două
entităţi armate asemănătoare (dar nu identice) ca organizare,
49
fizionomie, doctrină şi mod de acţiune. Acest tip de confruntare
a fost specific epocilor anterioare, îndeosebi epocii moderne şi
celei contemporane. Este o confruntare specifică perioadei
aşezate a civilizaţiei umane, când entităţile statale sunt consti-
tuite, iar războiul se duce între forţe faţă în faţă, care, în prin-
cipiu, se cunosc. Surprinderea se realizează mai ales prin infor-
maţie şi prin originalitatea strategiilor operaţionale. Lucrarea
Arta războiului a lui Sun Tzî, ca şi Codul lui Hammurappi sau
Arthashastra a indianului Korilya au fost scrise în astfel de
perioade. De asemenea, primul şi cel de al doilea război
mondial, cu toate marile surprinderi strategice realizate în teatre
– folosirea rachetelor V-1 şi V-2 de către armata germană,
introducerea în bătălie, de către sovietici, în pregătirea de foc, a
aruncătorului de proiectile reactive „Katiuşa“, atacurile nucle-
are de la Hiroshima şi Nagasaki –, ca şi majoritatea războaielor
frontaliere, sunt războaie bazate pe confruntarea simetrică.
Întreaga perioadă a Războiului Rece se caracterizează printr-o
simetrie a politicilor şi strategiilor de descurajare nucleară
reciprocă.
Confruntarea disimetrică, non-simetrică sau dispro-
porţionată este o confruntare între forţe disproporţionate şi
deosebite între ele, atât ca organizare, înzestrare, tehnologie, cât
şi ca potenţial, doctrină şi mod de întrebuinţare. Ea a fost
specifică războaielor coloniale şi a reapărut după Războiul
Rece, ca forme de impunere, prin forţă, a voinţei asupra unor
entităţi dictatoriale, antidemocratice, generatoare de tensiuni,
crize, conflicte şi terorism.
Războiul din 1991 şi cel din 2003 dintre coaliţia
internaţională, condusă de SUA, şi armata condusă de Saddam
Hussein, ca şi intervenţia în Afghanistan şi bombardarea
Iugoslaviei reprezintă expresia cea mai concludentă tipică a
acestui tip de confruntare. Ea se anunţa a fi specifică epocii de
gestionare a procesului de globalizare, urmărindu-se
descurajarea războiului frontalier, gestionarea crizelor şi
50
conflictelor, prevenirea confruntărilor violente şi asigurarea
punerii în operă a parteneriatelor strategice în vederea
reconstrucţiei ordinii mondiale, accesului la resurse şi rezol-
varea marilor probleme ale noilor falii ivite după încetarea
Războiului Rece şi spargerea bipolarităţii.
Confruntarea asimetrică este o realitate accentuată a
epocii moderne, a vulnerabilităţilor şi ameninţărilor care sunt
un produs al decalajelor tehnologice uriaşe, a stării de haos
generată de bătălia pentru resurse şi pentru reconfigurarea
centrelor de putere. Asimetria este dată, în viziunea americană,
pe de o parte, de o axă a răului, din care fac parte ţări care
adăpostesc terorismul, care exploatează vulnerabilităţile socie-
tăţilor moderne şi ameninţă cu proliferarea armelor de distrugere
în masă, care nu prezintă garanţii, în sensul că pot controla
violenţa, care se opun procesului de democratizare a lumii şi de
constituire a unei noi ordini mondiale şi, pe de altă parte, de
existenţa unui eşalon al ţărilor înalt tehnologizate, care au
responsabilităţi (sau îşi asumă responsabilităţi) în ceea ce
priveşte gestionarea crizelor şi menţinerea unui mediu de
securitate care să prevină confruntărilor armate majore. În timp
ce disimetria înseamnă, în principiu, disproporţie, asimetria
înseamnă exploatare reciprocă a efectelor disproporţionalităţii,
a vulnerabilităţilor şi slăbiciunilor şi proliferarea violenţei,
nesiguranţei şi instabilităţii. Asimetria este un produs al stării
de haos şi o generatoare a efectului stărilor de haos.
Confruntarea violentă poate fi identificată în cea mai
mare măsură cu lupta armată. Dar între confruntarea violentă şi
lupta armată nu trebuie pus semnul de egalitate. Confruntarea
violentă are o sferă mult mai largă decât cea a luptei armate.
Violenţa se poate manifesta şi prin alte mijloace, începând cu
cele politice şi continuând cu cele economice, mediatice,
psihologice şi informaţionale. Esenţa violenţei o constituie însă
folosirea armelor de toate genurile, inclusiv a celor de distru-
51
gere în masă, a noilor arme, precum şi a unor mijloace care
extind confruntarea în ciberspaţiu.
Din păcate, violenţa nu s-a redus, nu şi-a diminuat aria de
manifestare şi nu a putut fi scoasă în afara civilizaţiei, a
societăţii şi a oamenilor. Dimpotrivă, ea s-a accentuat, deşi
principalele mijloace de distrugere în masă, ca şi cele mai
moderne sisteme de arme, nu se află la periferia lumii civili-
zate, ci chiar în principalele nuclee ale civilizaţiei. S-a creat
chiar impresia că, după Războiul Rece, violenţa s-a intensificat,
că niciodată omenirea nu a cunoscut confruntări mai acerbe şi
mai teribile. François Caron analizează acest aspect într-un
studiu intitulat Noile războaie şi principiile războiului 20. El se
referă îndeosebi la războaiele fratricide, politice şi etnice de
după 1991 din spaţiul iugoslav, dar nu numai la acestea.
Căderea comunismului ar fi declanşat un fel de cutie a
Pandorei, din care s-a derulat, cu pasiune, agresivitate şi iraţio-
nalitate, firul ucigător al unui ghem de conflicte ţinute în frâu
mai bine de patruzeci de ani, cu complicitatea tacită a celor
două superputeri.
Aceste războaie, oricât de violente şi de sângeroase ar fi
fost, nu s-au derulat totuşi în afara principiilor, cutumelor şi
regulilor cunoscute de zeci de ani. Este adevărat, nu au existat,
în mod expres, declaraţii de război sau decizii ale organismelor
internaţionale privind declanşarea acestora, dar beligeranţii s-au
înfruntat, în general, în limitele obiceiurilor războiului şi ale
luptei armate, chiar dacă, aparent, nu au respectat nici o regulă.
Juriştii, teologii, teoreticienii şi oamenii politici găsiseră, justi-
ficaseră şi decretaseră trei condiţii esenţiale ale războiului
drept: justeţea scopului, justeţea cauzei şi justeţea intenţiei. Cu
alte cuvinte, un război, pentru a fi just, trebuie să aibă la bază
un scop just, o cauză dreaptă şi o intenţie justă. Autorul îl
20
www.stratisc.org, François Caron, Nouvelles guerres et principes de la
guerre.
52
citează pe Claude Le Borgne21 care vorbeşte de năruirea iluziei
de pace.
Războiul este, desigur, excesiv şi condamnabil, dar el a
fost întrebuinţat întotdeauna ca un mijloc convenţional de
reglare a relaţiilor internaţionale. Autorul pune o întrebare
tranşantă în acest sens: „Războiul a fost totdeauna război?“ De
unde rezultă alte şi alte întrebări, pentru că problema legiti-
mităţii sau non-legitimităţii războiului, deşi se pune de sute de
ani, nu a fost niciodată rezolvată pe deplin. A servit oare
războiul totdeauna ca mijloc pentru a ieşi dintr-un blocaj
strategic, care putea fi mai rău decât războiul? Altfel spus,
războiul a fost totdeauna soluţia obligatorie, deci necesară şi
suficientă, în rezolvarea unei situaţii strategice fără ieşire?
Pentru că numai într-o astfel de situaţie războiul este război, în
sensul dreptului internaţional.
De aici se desprinde o concluzie foarte importantă în ceea
ce priveşte definirea războiului: pentru ca o confruntare militară
să fie considerată război, în sensul reglementărilor interna-
ţionale, el trebuie să fie ultima şi singura soluţie pentru ieşirea
dintr-un blocaj strategic care ar pricinui omenirii, respectiv,
beligeranţilor, mai multe pierderi şi mai mult rău decât
recurgerea la calea armelor. Mai există, oare, aşa ceva?
Principiile războiului, în general acceptate şi conţinute, într-o
formă sau alta, în reglementările internaţionale, mai sunt ele
aplicate în pregătirea şi desfăşurarea confruntărilor militare de
azi? În noile forme de violenţă – se întreabă autorul eseului
citat –, mai sunt valabile principiile războiului? Mai este vala-
bilă acea „logică a probabilului“, de care vorbea Raymond
Aron, în elaborarea deciziei strategice?
Este adevărat că nu toate statele au fost sau sunt de acord
cu reglementările internaţionale în ceea ce priveşte pacea şi
războiul. Trebuie să subliniem, totuşi, că reglementările inter-
21
Claude Le Borgne, La Guerre est morte... mais on ne le sait pas encore,
Paris, Grasset, 1990.
53
naţionale nu sunt identice cu principiile războiului. Principiile
şi regulile războiului, la care se referă aceste reglementări, se
aplică în relaţiile dintre statele semnatare. Multitudinea de
factori perturbatori, din care fac parte atât entităţile şi grupările
non-statale, cât şi unele state caracterizate ca având o moralitate
internaţională îndoielnică22 nu respectă regulile şi regle-
mentările războiului (nu în mod obligatoriu şi principiile!), le
ignoră şi chiar le sfidează. De unde se desprinde o „logică a
improbabilului“, o „logică asimetrică“, ciudată, a reacţiilor
intempestive şi haotice, prin care nu se defineşte şi nu se
prefigurează o acţiune armată coerentă, în limitele dreptului
războiului, ci doar o ameninţare violentă, omniprezentă, con-
fuză şi, din această cauză, terorizantă şi extrem de primej-
dioasă.
În aceste condiţii, mai putem vorbi de principii ale
războiului şi confruntării armate? Pentru cine anume ar mai fi
ele valabile, dacă înfruntarea sau confruntarea militară dintre
state constituite cedează din ce în ce mai mult locul unei
confruntări dintre state sau grupări de state de drept şi entităţi
(statale sau non-statale) teroriste sau care se opun noii filosofii
a relaţiilor internaţionale?
Răspunsul la aceste întrebări nu este simplu. Chiar dacă
există tentaţia şi tendinţa de a striga sus şi tare: „Jos principiile!
Este vremea lipsei de principii, a surprinderii şi acţiunii
intempestive!“, se ştie foarte bine că omenirea nu poate accepta
această eventualitate decât ca pe o ameninţare foarte gravă la
adresa securităţii ei şi chiar la adresa fiinţei ei. Regulile,
procedeele şi modalităţile de pregătire şi ducere a războiului
(care sunt intrinseci războiului, care ţin de ştiinţa şi arta
22
Este vorba, desigur, de conducerea politică a statelor respective, nu de
populaţie, nu de entitatea demografică, etnică, economică, socială şi
intelectuală a ţării respective; mai mult, se apreciază că ţara respectivă şi
populaţia ei se află sub un regim politic de teroare, care nu respectă
drepturile elementare ale omului, nu oferă protecţie, siguranţă şi libertate
cetăţeanului.
54
războiului) nu pot fi eludate, chiar dacă fiecare le aplică aşa
cum i se pare că ar fi cel mai potrivit, cel mai avantajos. Nimeni
nu poate evita însă, spre exemplu, acţiunea legii concordanţei
dintre obiective şi posibilităţi. Aşadar, noul tip de confruntare
necesită atât noi reglementări, noi principii, cât şi noi modalităţi
de aplicare a principiilor tradiţionale, a legilor şi cutumelor
războiului, care sunt, se ştie, neschimbate, în esenţa lor, de mii
de ani.
Este sau nu este violenţa actuală război? Ce a devenit
războiul? Autorul spune că, astăzi, se preferă din ce în ce mai
mult noţiunea sau conceptul eufemistic de criză în loc de
război. Îl citează, în continuare, pe Machiaveli care afirma că,
atunci când este vorba de patrie, un singur lucru contează:
salvarea. Salvarea vieţii şi păstrarea libertăţii. Este vorba de
legitimitatea acestor acţiuni armate violente în apărarea patriei,
de justeţea şi justificarea lor, în sensul că sunt îndeplinite toate
cele trei condiţii: scopul să fie just, cauza dreaptă şi intenţia
corectă. Există o logică a acestui tip de război – războiul de
apărare, de salvare a ţării –, o legitimitate a lui, recunoscută,
care ţine de o viziune asupra statului şi asupra dreptului la
protecţie şi autoapărare, prin care se defineşte suveranitatea.
Dimensiunea, rolul şi funcţiile războiului, în aceste condiţii,
sunt ilustrate cum nu se poate mai bine în definiţia dată de
Clausewitz, războiul fiind considerat ca o „continuare a politicii
prin alte mijloace“, adică o etapă necesară a presiunii fizice cu
scopul de a-l readuce pe adversar la masa negocierilor şi a
obţine, în urma războiului, maximum de avantaje posibile.
Noţiunile sunt însă înţelese diferit, iar Charta Naţiunilor
Unite nu defineşte toţi termenii pe care-i foloseşte. Nu-l
defineşte exact nici măcar pe cel de popor. De unde rezultă
posibilitatea arbitrariului în relaţiile internaţionale, deci de
folosire a războiului nu ca ultima soluţie, ca ultima ratio, ci în
funcţie de interese şi nu de urgenţe sau de blocajul unei situaţii
strategice, şi el foarte relativ.
55
A scoate războiul din sfera interesului înseamnă a-l
scoate din sfera politicii, ceea ce este un non-sens. Soluţia
prevenirii sau excluderii războiului, văzută de Kant, părea
aceea a unui stat cosmopolit universal. Globalizarea de azi nu
este altceva decât o altă modalitate de a încerca realizarea unui
astfel de „stat“, cel puţin în componentele sale economice,
politice, informaţionale şi financiare. Într-o viziune extrem de
simplificată, s-ar părea că globalizarea face caduc războiul, îl
scoate în afara politicii de interes şi de confruntare, exact aşa
cum gândea filosoful din Königsberg. Este vorba, se înţelege,
de războiul dintre două entităţi statale, stabile şi în expansiune,
adică de războiul frontalier.
Se pare că tot mai multă lume consideră azi că suverani-
tatea este principala cauză a războaielor şi că renunţarea la ea
sau diminuarea acesteia ar însemna reducerea suportului
cauzelor violenţei. Avem însă monumentala operă a lui
Soljeniţân care pledează pentru identitatea şi suveranitatea
naţiunii, pentru puterea statului23. El a scris numeroase studii şi
23
„Decenii la rând Soljeniţîn n-a încetat să se pronunţe categoric
împotriva menţinerii cu forţa a naţiunilor neslave în cadrul componenţei
vastului imperiu sovietic. Chiar şi în anii când diplomaţia Kremlinului
obţinea evidente succese pe plan extern, scriitorul avertiza conducerea
statului asupra impasului, asupra stării dezastruoase a ţării şi a degradării
naţiunii ruse. Exact acum 30 de ani, el se adresa conducătorilor URSS,
afirmând: «Există o loială incompatibilitate între scopurile urmărite de un
mare imperiu şi sănătatea morală a poporului. Ce ne trebuie nouă această
adunătură pestriţă? Pentru ca ruşii să-şi piardă fizionomia lor unică? Nu
trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare
spirituală a duhului care a mai rămas în el». Cam cu doi ani înaintea
destrămării Uniunii Sovietice (1991), el nota în eseul Cum să ne orânduim
Rusia?: «Nu avem forţe pentru imperiu! (...) Nu avem (...) nici forţe eco-
nomice, nici forţe spirituale». Şi tot acolo enunţa: «Ceasul comunismului
a sunat. Dar edificiul său de beton nu s-a prăbuşit. Şi să nu se întâmple ca,
în loc de eliberare, să fim striviţi sub dărâmăturile lui». Şi iată, la mai
puţin de un deceniu, într-una din recentele sale cărţi, Rusia sub avalanşă
(1998), apărută şi în limba română acum 2-3 ani la Editura Humanitas,
el prezintă cuprinzător şi de necontestat situaţia dramatică a ţării,
56
a atras atenţia conducerii de la Kremlin că Rusia nu trebuie să
fie un imperiu pestriţ, pentru care nu are puterea de a-l menţine,
ci un stat în care să fie respectată şi dezvoltată naţiunea rusă.
Caron îl citează pe Henri Bastoli care, într-o conferinţă
intitulată Raţiunea de stat, războaiele şi pacea, ţinută în cadrul
unui colocviu organizat de Universitatea din Bretania occi-
dentală la Brest, în 1994, afirma că „toate statele sunt născute
din violenţă“, peste tot în lume ele legitimând, concentrând,
instituţionalizând şi transmutând violenţa în sisteme de control,
de impunere, de protecţie şi autoprotecţie, atât în teritoriile care
le aparţin de drept şi care le delimitează şi le definesc, cât şi în
întregul spaţiu de interes strategic 24, ceea ce reprezintă şi va
reprezenta totdeauna o sursă de conflict.
„Limitarea suveranităţii statelor contribuie într-adevăr la
eliminarea războiului dintre state, dar, simultan, duce şi la
slăbirea statelor, făcându-le fragile şi vulnerabile la alte forme
de violenţă; şi invers, dispariţia statelor, dacă ea antrenează,
prin sine, eliminarea războiului ca activitate între state,
codificată şi codificabilă, nu înseamnă mai puţine forme de
violenţă, ci, dimpotrivă, una şi mai radicală.“25 La urma urmei,
nu neapărat statele suverane sunt cele care generează astăzi
războaiele şi conflictele armate, ci entităţile – de cele mai multe
ori non-statale –, care reclamă recunoaşterea şi introducerea lor
condamnând cu asprime atât «oligarhia» internă (preocupată doar de

propria-i căpătuială), cât şi Occidentul ce profită, după opinia sa, de starea
grea în care se află Rusia.“ (Gheorghe Barbă, Identitatea naţională în viziunea
lui Soljeniţân, în „Luceafărul“, nr. 37 /621, 22 octombrie 2003).
24
Spaţiul de interes strategic este, de asemenea, un concept legat de
suveranitate, care nu are şi nu poate avea însă o delimitare precisă, universal
valabilă. Pentru unele state, spaţiul de interes strategic poate fi întreaga
planetă, pentru altele, acest spaţiu se reduce la o regiune sau la propriul
teritoriu. Fiind vorba de interese strategice, dimensiunea spaţială a acestora
are determinări subiective, conţine contradicţii şi reprezintă, deopotrivă, o
sursă de alianţă, de tensiuni sau de conflict.
25
www.stratisc.org, François Caron, Nouvelles guerres et principes de la
guerre.
57
în sistemele de drepturi şi de relaţii internaţionale. Cel puţin,
aşa apar lucrurile la o primă evaluare. Realitatea este însă mult
mai subtilă.
Adevăratele cauze ale războaielor şi conflictelor armate
sunt jocurile de interese. Iar acestea sunt statale. Înainte de a ne
referi la modul cum sunt formulate şi reformulate unele dintre
principiile războaielor şi conflictelor armate în fiecare dintre
aceste etape, considerăm că este necesar să relevăm câteva
aspecte privind filosofia şi fizionomia interesului, acestui
adevărat motor al acţiunii umane.
Interesele sunt efecte ale posibilelor perspective ale unor
realităţi dorite. Ele sunt raţionamente deductive şi inductive,
sunt proiecţii în viitor, ecuaţii care se cer rezolvate. Pentru a
înţelege interesele, trebuie cunoscute foarte bine realităţile,
constantele şi variabilele, tendinţele evoluţiei acestora, precum
şi atitudinea factorului uman, a structurilor şi instituţiilor faţă
de aceste realităţi, ca parte a acestor realităţi. Interesul exprimă,
de fapt, o tendinţă şi se manifestă printr-o relaţie. El se
particularizează, se individualizează, se generalizează, se
concretizează, se combină, se metamorfozează, dar niciodată nu
dispare. Există interese individuale, interese de grup, interese
instituţionale, interese de stat etc. „Interesul de stat“ este
folosit, uneori, ca argument forte, chiar suprem, pentru a
justifica unele acţiuni. El apare sub forma unei proiecţii nece-
sare, vitale pentru anumite structuri şi funcţionalităţi, pentru
buna funcţionare a statului, înţeles ca protector al fiinţei umane,
al individului şi societăţii şi se exprimă în propoziţii apodictice,
în imperative categorice. Există interese economice, interese
sociale, interese politice, interese naţionale şi interese interna-
ţionale. Există atâtea interese câte realităţi, câte entităţi, câte
structuri şi câte funcţiuni. Există, desigur, şi interese de sinteză,
care sunt considerate vitale. Interesele determină politicile, iar
politicile impun strategiile de punere a lor în operă. Însă, atât
politicile, cât şi strategiile, pentru a nu duce la eşec, trebuie să
58
ţină seama de principii sau să instituie principii, reguli şi norme
de comportare, de pregătire, organizare şi desfăşurare a acţiunii.
S-a crezut multă vreme – se crede şi acum – că statele
reprezintă principala cauză a războiului. De unde ar rezulta că
suprimarea statelor ar duce, implicit, la suprimarea cauzelor
războiului şi, deci, a războiului. După fiecare război, omenirea
a simţit nevoia acută de a institui modalităţi şi sisteme de
reglementare a relaţiilor între state, de control şi prevenire a
războiului şi violenţei. După primul război mondial din 1914-
1918, a apărut Societatea Naţiunilor, iar Organizaţia Naţiunilor
Unite (a naţiunilor, adică a statelor naţionale) a urmat celui de
al doilea război mondial, având ca scop esenţial prevenirea
războiului şi a violenţelor care au dus la ororile acestei violenţe
mondializate.
De aceea, soluţia rezolvării problemei prevenirii sau
eliminării războaielor – cel puţin în epoca pe care o trăim – nu
este şi nu poate fi eliminarea statului, ca entitate politică, terito-
rială, naţională, socială, economică, informaţională, culturală
etc., ci instituirea unui sistem de norme şi reguli care să asigure,
pe baza unor principii, controlul intereselor economice,
politice, sociale, interne şi internaţionale etc., îndeosebi în
zonele de falie, întrucât acestea se află la originea cauzelor
violenţei statale şi non-statale, şi redefinirea intereselor vitale.
Războiul Rece a impus un echilibru strategic pe muchie
de cuţit, un echilibru al amintirii ororilor celui de al doilea
război mondial, al terorii exercitate de cursa înarmărilor,
îndeosebi de cea a armelor de distrugere în masă (ADM), al
fricii de celălalt şi, nu în ultimul rând, al marilor respon-
sabilităţi asumate.
Deci, încheierea celui de al doilea război mondial nu a
dus la o situaţie de pace, ci a trecut într-un alt tip de război – tot
mondial –, un război al pândei, al ameninţării, în care s-au
aplicat strategiile genetice sau generative (strategiile
înarmărilor, ale evoluţiilor mijloacelor de luptă, doctrinelor,
59
conceptelor, grupărilor şi regrupărilor de forţe), strategiile de
uzură, strategiile de îndiguire, strategiile de influenţare,
strategiile de descurajare (îndeosebi nucleară), în general,
strategiile indirecte.
În sânul acestor strategii ale descurajării reciproce, s-au
conturat însă, din ce în ce mai clar şi mai puternic, un set de
strategii ale prudenţei şi înţelepciunii, impuse îndeosebi de
presiunea civilizaţiei, a confortului oferit de noile realizări ale
înaltei tehnologii şi tehnologiei informaţiei.
Încheierea Războiului Rece (cu victoria democraţiilor
occidentale sau, poate, a nimănui) nu a însemnat sfârşitul
războiului, ci continuarea acestuia prin… alte mijloace.
După cel de al doilea război mondial, au urmat, practic
patru etape, care nu au fost trepte ale păcii (deşi aşa s-ar părea
că, în fond, lumea trăieşte în pace), ci, din păcate, ale
reconfigurării războiului:
- 1945-1949 – etapa haosului strategic –, prin
care s-au reconfigurat, pe noi coordonate, principalele direcţii şi
obiective ale Războiului Rece, care a fost, în esenţa lui, un
război ideologic şi un război generativ de mijloace de luptă
îndeosebi strategice;
- 1950 -1990 – etapa Războiului Rece;
- 1991-2001 – etapa dezechilibrului strategic
post-Război Rece;
- 2001 – etapa războiului continuu, a războiului
înalt tehnologizat, a ripostei disimetrice şi acţiunilor violente
asimetrice.
Referindu-se la acest efort permanent de a defini sau de a
justifica războiul, François Caron îl citează pe Seneca:
„Pedepsim omuciderea şi subjugarea individuală, dar războiul
şi delictele popoarelor ucise, pe care le considerăm izvoare ale
gloriei, cum le vom defini?“ Sunt importante şi definiţiile. Ele
pun o anumită ordine în modul de a gândi, a cunoaşte şi a
înţelege realităţile. Dar nu definiţiile lipsesc, ci soluţiile.
60
Există o grabă şi un mod subiectiv, voluntarist, părtinitor,
agresiv şi umilitor de a arunca vina războiului pe stat, îndeosebi
pe statul-naţiune. Argumentele care se aduc sunt simpliste şi
operează cu generalizări pripite, care exprimă doar forme ale
presiunilor pentru punerea forţată în aplicare a anumitor
proiecte de globalizare. Globalizarea este o realitate, dar ea nu
se supune arbitrariului, ci unei procesualităţi complexe, întrucât
are determinări complexe, unele dintre ele fiind foarte greu de
prevăzut şi de controlat. Nu statul-naţiune generează războiul,
ci disfuncţionalităţile sistemului statelor lumii, ale ordinii
mondiale, existenţa unor probleme nesoluţionate, fantasmele
istoriei şi, peste toate, interesul şi anume acel interes care nu
reuşeşte să nu se situeze deasupra celorlalte, care nu se poate
relaţiona şi adapta situaţiei concrete, tendinţelor, legităţilor. Cu
alte cuvinte, războiul este un produs al interesului inflexibil,
categoric şi ireconciliant, fie el interes de stat sau interes de
grup, dar nu al statului ca entitate politică, economică, socială,
culturală, teritorială şi morală, ca formă de organizare (nu de
dezorganizare) a societăţii oamenilor.
Împărţirea societăţii omeneşti în state drepte şi state
nedrepte, adică în state de drept şi în altfel de state (totalitare,
vagabonde, imorale etc.) implică lipsa de legitimitate a acestora
din urmă, adică a acelor state care nu se conformează normelor
de drept acceptate de celelalte state, şi, deci, legitimarea inter-
venţiei, în numele dreptului, a unor state în treburile altor state,
inclusiv prin forţă.
Este sau nu este corectă o astfel de imixtiune? Şi, înainte
de toate, este această imixtiune o imixtiune sau doar o
modalitate de a dezamorsa un posibil focar de criză, un spaţiu
generator de conflicte, deci o necesitate? Devine ea, automat, o
cauză principală a războaielor, sau rămâne doar una
conjuncturală, doar una intermediară?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt şi vor fi totdeauna
relative. Pe de o parte, ele trebuie să ţină seama de caracterul
61
tot mai interdependent al relaţiilor internaţionale, de evoluţia
necesară, legică a procesului de mondializare şi, pe de altă
parte, de nevoia tot mai acută de identitate, de individualitate,
de particularitate.
O lume fără identitate şi fără identităţi este o lume
condamnată la pieire.
Principiile care par să reglementeze acum relaţiile
internaţionale – cel puţin cele enunţate – se referă îndeosebi la:
- drepturile omului;
- valorile democraţiei;
- solidaritatea universală.
Acestea, după cum se vede, sunt transparente la
semnificaţie, iar criteriile după care se apreciază dacă un stat
respectă sau nu respectă respectivele principii sunt şi ele
relative şi flexibile. De altfel, este foarte greu de stabilit dacă
drepturile omului, valorile democraţiei şi coordonatele de
solidaritate umană, economică, socială şi morală sunt principii
ale acţiunii sociale, inclusiv ale războiului sau imperative ale
relaţiilor statale interne şi internaţionale.
De aceea, recurgerea la forţă – nelegitimă, potrivit
prevederilor Chartei ONU – devine legitimă atunci când se
exercită în apărarea sau impunerea drepturilor omului şi
valorilor democratice şi este considerată ca nelegitimă, atunci
când nu se înscrie în aceste coordonate.
Trebuie spus că nici o intervenţie, fie ea voluntaristă,
arbitrară sau exercitată în numele drepturilor omului sau
impunerii valorilor democratice, nu a soluţionat vreodată
problemele de fond, aşa cum nici un război nu a rezolvat
niciodată pe deplin şi fără efecte secundare (adesea ele însele
generatoare de noi conflicte) problemele pentru care s-a
declanşat. Deşi războiul a fost şi rămâne un mijloc (ultimul, la
care se apelează numai în situaţii excepţionale) de deblocare a
unei situaţii internaţionale fără ieşire, el nu este un factotum.
De aici nu rezultă inutilitatea războiului – ca soluţie politică şi
62
militară pentru unele probleme care nu au altfel de rezolvări –,
ci doar limitele acestuia.
Cu cât societatea omenească evoluează mai mult, cu atât
aceste limite devin mai restrictive. Asistăm aici la un fel de
aporie a lui Ahile în ceea ce priveşte războiul, ca realitate şi
posibilitate.
Războiul va fi mereu limitat şi restrâns de constrângerile
sociale, fără a putea fi vreodată eliminat, întrucât el face parte
din realităţile acestei societăţi şi, după toate consideraţiile şi
raţionamentele, se pare că nu va dispărea decât o dată cu ea.
S-au încercat şi se încearcă numeroase modalităţi de Între
caracteristicile actualului mediul politic şi strategic, se înscrie şi
cea a excluderii noţiunii de beligeranţă, în sensul de state
beligerante. Evident, în dimensiunea ei teoretică, formală.
Aceasta înseamnă:
- statele se feresc să declare că au ca inamic un alt stat,
mai ales un stat vecin (o astfel de declaraţie ar atrage automat
oprobriul comunităţii internaţionale);
- strategiile de securitate naţională şi, respectiv,
strategiile militare ale statelor formulează, la modul cel mai
general, ameninţările cu care se pot confrunta, evitând să le
localizeze, să le concretizeze şi să le identifice altfel decât ca
venind din partea unor actori statali sau non-statali (fără a se
preciza care sunt aceia);
- majoritatea statelor declară că îşi organizează forţele
armate pe principiul suficienţei defensive;
- se dau numeroase garanţii (dar tot în termeni generali)
de securitate şi încredere.
Nici unul dintre statele lumii nu exclude însă războiul, ca
posibilitate, şi fiecare îşi ia toate măsurile pe care le consideră
necesare (şi pe care şi le pot permite) pentru a-şi asigura
securitatea şi, la nevoie, pentru a duce un război.
Având în vedere această situaţie specifică epocii pe care
o trăim, când fiecare stat încearcă să participe la construirea
63
unui mediu de securitate bazat pe încredere (fără a exclude însă
cu desăvârşire neîncrederea şi suspiciunea), un eventual război
s-ar putea desfăşura, nu doar după principiile clasice – care nu
vor dispărea niciodată, întrucât ţin de însăşi determinările
complexe ale acestui fenomen, de individualitatea şi confi-
guraţia caracteristice războiului –, ci şi după unele principii noi,
între care pot fi avute în vedere şi următoarele:
- durata limitată a acţiunilor militare;
- identitatea structurilor de pace cu cele de război;
- preponderenţa acţiunilor rapide şi speciale;
- preponderenţa alianţelor;
- disproporţionalitatea;
- disimetria şi asimetria.
Creşte ponderea sistemului internaţional de securitate,
deci a conceptului de securitate colectivă, care restrânge şi mai
mult sfera de cuprindere a războiului, înţeles ca soluţie politico-
militară a unui diferend între state.
De aici nu rezultă excluderea războiului ca soluţie a unui
diferend, ci doar o altă dimensiune a acestuia, impusă de
comunitatea internaţională, de centrele de putere sau de alianţe
(în speţă, de Alianţa Nord-Atlantică). Astfel, războiul (în
accepţiunea consacrată a acestui concept) devine acţiune armată
sau reacţie armată împotriva celui care se opune regulilor
impuse de comunitate, încalcă drepturile omului, generează
crize şi instabilitate, desfăşoară acţiuni teroriste sau sprijină
terorismul etc. Un astfel de război – dacă se declanşează – va fi,
de o parte (a comunităţii, Alianţei, centrului de putere), un
război de impunere a normelor şi regulilor stabilite de comu-
nitate, de apărare a valorilor democratice, şi, de cealaltă parte (a
unei entităţi statale sau non-statale), de impunere a intereselor
proprii, de realizare a obiectivelor proprii.
Din prima categorie fac parte războiul împotriva teroris-
mului, războiul disproporţionat, războiul de joasă intensitate
sau de intensitate medie (în funcţie de acţiunea sau reacţia
64
adversarului), războiul informaţional, războiul psihologic etc.
Aceste tipuri de războaie sunt duse în superioritate tehnologică,
au acordul unei părţi însemnate sau importante a comunităţii
internaţionale, se pregătesc şi se desfăşoară după următoarele
principii:
- principiul superiorităţii tehnologice şi informaţi-
onale;
- principiul acţiunii (reacţiei) suficiente;
- principiul acţiunii (reacţiei) rapide;
- principiul prevenţiei;
- principiul reţelei;
- principiul coaliţiei (alianţei).
Scopul războiului a fost, milenii de-a rândul, acela de a
nimici forţele inamicului şi de a-l obliga să se întoarcă la masa
negocierilor, evident, pentru a-i impune condiţiile pe care,
înainte de confruntare, le considera inacceptabile.
Scopul războiului – nimicirea forţelor inamicului – ducea
automat la realizarea scopului politic – impunerea voinţei
asupra adversarului –, adică la obţinerea acelor avantaje (terito-
riale, economice, demografice etc.) pe care şi le dorea puterea
politică.
Scopul părţii atacate era să reziste acestor atacuri, să
obţină victoria în luptă şi să nu satisfacă pretenţiile statului
atacator. În aceste condiţii, statul atacator era considerat,
uneori, responsabil de declanşarea războiului; de cele mai multe
ori, însă, vinovat de declanşarea războiului era considerat statul
atacat, întrucât nu a cedat negocierilor sau ultimatum-ului şi a
generat, deci, un blocaj strategic din care s-a considerat că nu se
poate ieşi decât prin război.
Dacă trecem dincolo de sentimente şi apelăm la dreptul
păcii şi al războiului, este greu de stabilit – aşa, la modul
general – cine este şi cine nu este vinovat de declanşarea unui
război. De fapt, nici nu poate fi vorba de vreo vină, de vreme ce
există un drept al păcii şi al războiului, iar războiul este privit
65
ca o soluţie posibilă, reglementată şi acceptată de rezolvare a
diferendului, atunci când situaţia strategică este blocată şi nu
poate fi deblocată decât prin forţa armelor. Frederic al II-lea
considera că război înseamnă a ataca.
După cel de al doilea război mondial, acest principiu al
dreptului războiului ca modalitate de deblocare a unei situaţii
strategice frontaliere nu a mai fost valabil, iar războiul a fost
condamnat în totalitatea lui.
Declararea şi declanşarea războiului au fost considerate
în afara legii. Desigur, Organizaţia Naţiunilor Unite nu putea
uita coşmarul declanşat de Hitler şi nu avea cum şi de ce să
justifice şi să considere ca un fapt de drept declanşarea
războiului de către nazismul german. Dimpotrivă, astfel de
situaţii trebuiau condamnate definitiv, irevocabil şi cu toată
fermitatea. Nu există însă „definitiv“ în societatea omenească,
mai ales când este vorba de dialectica pace-război.
Liddell Hart spunea că victoria într-un război nu
înseamnă, automat, şi realizarea scopului politic al războiului.
Scopul războiului trebuie să fie ameliorarea păcii, adică
obţinerea unor condiţii mai bune pentru pacea care va urma.
Dar, oare, după un război, urmează totdeauna pacea? Nu
cumva, după un război, urmează doar o simplă pauză, denumită
pace, care este, de fapt, o perioadă de pregătire pentru un nou
război? Şi, în acest interval de pace, oare, războiul a încetat sau
s-a continuat prin alte mijloace şi prin alte procedee (econo-
mice, diplomatice, informaţionale, mediatice, culturale,
psihologice etc.)? Războiul este totdeauna un mijloc şi
niciodată un scop. De aceea, nimicirea completă a forţelor
adverse – conceptul clausewitzian al războiului –, care poate fi
obiectivul războiului, dar nu şi scopul lui politic, nu înseamnă
automat şi îndeplinirea obiectivului politic.
„Ceea ce este important în război (care nu este decât un
mijloc şi niciodată un scop) – spune François Caron – nu este
66
distrugerea adversarului, ci privarea lui de libertatea de acţiune,
pentru a-l determina să cedeze.
De o jumătate de secol am devenit conştienţi de acest
lucru şi admitem că strategia – pe care o calificăm de acum
înainte «de uzură» – ar putea, de asemenea, să contribuie în
mod eficace la aceasta şi, în consecinţă, să sugereze reguli
valabile, a căror aplicare ar fi de natură să asigure succesul sau
să faciliteze luarea deciziei. La aceasta trebuie să servească
principiile războiului.“ În strategia de «nimicire» predomină
mijloacele ofensive, iar obiectivul războiului este distrugerea
armatei adversarului. Pentru aceasta trebuie realizată o
superioritate în forţe, mijloace şi acţiuni. Cele două tipuri de
strategie – de uzură şi de nimicire – se constituie într-o dialec-
tică a voinţelor care se înfruntă şi se confruntă.
Triada lui Clausewitz – ştiinţă, voinţă, putinţă – repre-
zintă o sinteză a filosofiei carteziene şi hegeliene şi va domina
arta războiului în toate timpurile. Aceste trei principii ale
acţiunii umane – a şti, a vrea, a putea – vor guverna totdeauna
războiul, în toate etapele sale, şi nu numai războiul. Ele sunt
principii generale ale acţiunii umane, valabile oricând şi
oriunde, dar, în război, ele capătă o valoare cu totul deosebită,
întrucât războiul este un mijloc de realizare a unui obiectiv
politic, iar obiectivul politic (care se stabileşte de decidentul
politic) reprezintă, de drept şi chiar de fapt, voinţa naţiunii sau a
comunităţii respective (alianţă, coaliţie).
Dar şi alianţa şi coaliţia sunt, într-un fel, tot mijloace
(forme sau formule) pentru asigurarea unor condiţii necesare de
materializare a voinţei comune a statelor componente. Cel puţin
aşa a fost până acum şi nu există motive serioase să fie altfel în
viitor. Alianţele (ca şi coaliţiile) nu sunt entităţi în sine, ci
entităţi de entităţi. Ele se fac şi se desfac, potrivit unor interese,
se compun, se descompun şi se recompun, în funcţie de situaţie.
De aceea, ele se supun din ce în ce mai mult principiului
integralităţii şi, probabil, în cele din urmă, se vor constitui în
67
superputeri sau în centre puternice care vor strânge în jurul lor
o mulţime de state şi, posibil, de entităţi nonstatale.
În trecut, mai ales în situaţiile în care suveranul era şi
comandant militar, scopul şi obiectivul politic al războiului şi
obiectivul militar al războiului fie se confundau, fie erau foarte
apropiate. Obiectivul politic era, de regulă, supunerea inami-
cului, iar obiectivul militar se rezuma la nimicirea armatei
acestuia, adică anihilarea puterii, care era singurul suport al
voinţei.
Astăzi, deşi esenţa nu s-a schimbat, realitatea raporturilor
dintre obiectivul politic (adesea, foarte complex şi sofisticat sau
ascuns cu multă abilitate) pune în mare dificultate formularea
obiectivului militar al războiului, întrucât atât mijloacele poli-
ticii (între care se situează şi folosirea forţei militare), cât şi
cele ale războiului (armatele puternice, profesionalizate, ADM,
sistemele de arme performante etc.) complică lucrurile şi impun
folosirea unor elemente ale probabilităţilor condiţionate în
luarea şi materializarea deciziilor.
Războiul nu mai poate fi modelat pur şi simplu prin
teoria jocurilor strategice cu sumă nulă (câştig eu, pierzi tu;
câştigi tu, pierd eu), ci de teoria haosului care demonstrează că
nimic nu este sigur pe lumea aceasta, că evoluţia sistemelor şi
proceselor depinde de variaţia condiţiilor iniţiale, de
comportamentul în bifurcaţii şi de foarte multe alte elemente
ale mediului, greu de prevăzut şi de luat în calcul.
Chiar dacă matematicienii încearcă să modeleze, prin
intermediul ecuaţiilor neliniare, această teorie a haosului
(haosul nu este dezordine totală, ci o altfel de ordine), până
acum s-a reuşit doar să se demonstreze că rezultatele unei
acţiuni (mai ales ale unei acţiuni militare, care este totdeauna o
consecinţă a unei decizii politice) nu pot fi prevăzute cu
certitudine. De aceea, însăşi decizia politică se ia, de cele mai
multe ori, în condiţii de incertitudine.
68
În aceste condiţii, principiile raporturilor dintre factorul
politic şi cel militar evoluează de la un determinism mecanic
rigid, specific secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea şi chiar
secolului al XX-lea, la un determinism dinamic complex,
specific modului de gândire din cadrul societăţii informa-
ţionale.
Desigur, nu realitatea acţiunilor s-a schimbat, ci modul în
care această realitate este gândită, înţeleasă şi planificată.
FORMULAREA PRINCIPIILOR REFORMULAREA PRINCIPIILOR

RELAŢIEI POLITIC-MILITAR ÎN RELAŢIEI POLITIC-MILITAR ÎN
VIZIUNEA DETERMINISMULUI VIZIUNEA DETERMINISMULUI
MECANIC DINAMIC COMPLEX
Principiul autorităţii
Principiul voinţei democratice
suveranului
Principiul subordonării Principiul rolului prioritar al
obiectivului militar de către deciziei politice democratice,
obiectivul politic expertizată de factorul militar
Principiul concomitenţei Principiul interdeterminării
realizării obiectivului militar complexe, dinamice, în care
şi a celui politic ale războiului recurgerea la război reprezintă
(principiul simultaneităţii) ultima soluţie politică
Principiul dreptului forţei Principiul forţei dreptului
Principiul faptului împlinit Principiul prevenţiei
Există o contradicţie majoră între stat şi comunitatea de

state, între stat şi centrele de putere – care sunt tot o emanaţie a
statului în filosofia constituirii unei noi ordini internaţionale –,
iar acest lucru se manifestă în incapacitatea statului de a voi.
Etapa în care ne aflăm este una de criză fundamentală între
instituţia statului, ca entitate suverană şi ca decident politic,
organismele internaţionale, care supervizează astfel de decizii,
tendinţa de globalizare şi realitatea acestei lumi, caracterizată
de un decalaj tehnologic imens, de polarizarea bogăţiei şi
69
sărăciei, de lipsa resurselor, de gravitatea unor probleme de
mediu şi de proliferarea fără măsură a ameninţărilor asimetrice.
Organismele şi structurile internaţionale, care se doresc
din ce în ce mai mult a fi entităţi în sine şi nu ceea ce sunt de
fapt – entităţi de entităţi – nu reuşesc decât în mică măsură să
exprime voinţa politică de întrebuinţare a forţei. Ele se află, în
general, în opoziţie cu opinia publică şi cu filosofia socială
(care nu agreează întrebuinţarea forţei), fiind dominate de
interesele marilor puteri sau de cele ale unor centre de putere,
dar şi de un anume mod al acestora de a-şi îndeplini respon-
sabilităţile asumate. Marile puteri nu pot fi tratate doar ca
generatoare de tensiuni şi de conflicte de pe urma cărora să
poată profita doar ele şi numai ele. Ele au fost şi sunt
responsabile de ceea ce se petrece pe planetă, de soluţionarea
complicatei ecuaţii pace-război.
În consecinţă, pentru a evalua o soluţie militară în
războiul viitorului, se pun câteva întrebări de mare actualitate
privind politica, războaiele, conflictele armate, recrudescenţa
violenţei şi principiile care le guvernează: Prin aşa-zisul război
continuu, s-a schimbat sau se va schimba oare natura
războiului? Politica de stat, adică interesul de stat şi politica
internaţională se află într-o relaţie de completitudine, de
subordonare, de influenţare reciprocă, de colaborare sau se
exclud reciproc? A fost sau va fi înlocuit războiul, ca formă a
acţiunii umane reglementată internaţional, ca instrument al
politicii, cu acţiunea violentă, intempestivă şi arbitrară? Care
sunt cauzele proliferării violenţei şi cum pot fi ele eradicate?
Cine anume proliferează violenţa? Cine o controlează? Cine o
stăpâneşte? Care este rolul militarilor şi armatelor în
gestionarea violenţei?
1.5.1.1. Forţe şi mijloace
70
Cum au evoluat structurile de forţe şi mijloacele ducerii
războiului? Prin ce anume se caracterizează cele actuale?
Care sunt legile şi regulile de compunere a forţelor? În ce
măsură sunt ele respectate şi aplicate în construcţia şi
modernizarea armatelor? Ce tipuri de structuri de forţe se
cunosc? Care dintre acestea sunt viabile şi pentru ţara
noastră? Care sunt intercondiţionările dintre forţe şi acţiuni,
adică dintre fenomenul război, mijloacele şi forţele prin care
acesta este pregătit şi desfăşurat şi acţiunile propriu-zise?
În fizionomia războiului, un rol extrem de important îl

joacă forţele şi mijloacele. Războiul este un instrument al
politicii. Dar el nu se prezintă decât în foarte mică măsură ca un
dat, ca un instrument imuabil, totdeauna acelaşi, totdeauna gata
de a fi declanşat şi folosit. Această dimensiune – esenţială, de
altfel – rezidă în caracterul subordonat al războiului, în depen-
denţa sa de decizia politică. În realitate însă, fenomenul război
este o uriaşă şi necesară construcţie, la care participă tot ce ţine
de natura umană: inteligenţă, cunoaştere, tehnologie, infor-
maţie, capacitate de a genera, regenera şi folosi resursele, de a
edifica o filosofie a confruntării, de a constitui forţe specializate
şi de a realiza mijloacele corespunzătoare.
Forţele şi mijloacele sunt un produs al strategiei – şi
anume al strategiei genetice sau generative – care şi ea este un
produs, mai exact, o metodă de punere în aplicare a unei
politici, a unei decizii politice. Relaţia nu este însă univocă, ci
biunivocă, în sensul că forţele şi mijloacele condiţionează şi
ele, la rândul lor, decizia politică. În actul de decizie,
conducerea politică nu poate face abstracţie de realităţi, de
condiţiile concrete, de determinările şi restricţionările
fenomenului război, de ştiinţa şi arta confruntării armate şi de
implicaţiile declanşării conflictului militar. Nu se poate hotărî,
spre exemplu, o ripostă nucleară, dacă statul respectiv nu
dispune de o filosofie a ripostei de acest gen, de forţe şi
71
mijloace nucleare. Dar, dacă are în vedere şi o astfel de
eventualitate, şi le poate crea sau procura. Nimic nu este
imposibil, atunci când este vorba de politica războiului.
A studia evoluţia forţelor şi mijloacelor folosite în
războaie presupune a studia atent componentele politice, econo-
mice, sociale, etnice, culturale, religioase etc. ale relaţiilor
dintre comunităţile umane, în părţile lor comune şi în cele care
le diferenţiază şi le opun. Populaţiile din foaierul perturbator şi-
au format, prin presiunea spaţiului gol, o filosofie a mişcării şi
o foame acută de spaţiu, materializată în căutarea agresivă şi
intempestivă de păşuni şi resurse, în năvălirea asupra spaţiilor
cu resurse, ocupate, în general de populaţiile sedentare.
Aceste populaţii sedentare s-au format aici, în aceste
locuri mănoase, cu numeroase resurse, în filosofia spaţiului
plin. Între aceste două filosofii ireconciliante în esenţa lor, s-a
născut războiul modern. Comunităţile populaţiilor nomade erau
organizate după legile hoardei, ale entităţilor atacatoare, în timp
ce comunităţile populaţiilor sedentare erau organizate după
legile producţiei, ale muncii. Sub presiunea nomazilor, aceste
populaţii şi-au adaptat filozofia şi ontologia, structurile şi
funcţiunile la noile condiţii. Ele şi-au constituit forţe armate, au
produs mijloace de apărare, de luptă, au instituit reguli de
comportare specifice.
Populaţiile nomade erau organizate după reguli militare.
Toţi erau vânători şi luptători, în timp ce populaţiile sedentare
au fost nevoite să-şi constituie astfel de structuri. Aceste
structuri au fost determinate de condiţiile concrete (teritoriale,
demografice, sociale, culturale, economice etc.) şi s-au realizat,
în general pe două dimensiuni:
 întreaga populaţie s-a constituit şi ca structură de forţă,
capabilă să pună mâna pe arme şi să-şi apere teritoriul şi
bunurile, după preceptul roman vivere militare est;
 alcătuirea unor structuri specializate, profesioniste, care
să apere populaţia împotriva atacurilor din afară şi, la nevoie, să
72
atace pentru lărgirea teritoriului, creşterea puterii, obţinerea
unor avantaje prin forţă.
Această împărţire există şi azi. Structurile de forţe sunt
profesioniste sau de masă, în funcţie de caracteristicile mediului
strategic de securitate, de politica statului respectiv, de
numeroase alte realităţi şi condiţionări. În timp ce majoritatea
ţărilor din Europa, spre exemplu, au trecut la armatele de tip
profesionist, Germania menţine încă serviciul militar
obligatoriu şi forţele teritoriale. La fel şi China şi numeroase
alte ţări. Statele Unite ale Americii, care au forţe armate
profesioniste, menţin Garda Naţională, care este o armată a
statelor (a fiecărui stat din cele care alcătuiesc SUA), care
îndeplineşte o mulţime de misiuni, începând cu cele care ţin de
lupta armată, în război, şi continuând cu cele specifice
protecţiei civile, prevenirii şi stingerii incendiilor, participării la
păstrarea ordinii publice etc.
De constituirea şi pregătirea forţelor şi mijloacelor se
ocupă strategia generativă. Ea acţionează îndeosebi în
perioadele de pace (dar nu numai) şi constă într-un concept
acţional prin care se vizează punerea în aplicare (dar şi
expertizarea) unor decizii politice privind structura de forţe şi
realizarea mijloacelor necesare ducerii războiului.
Componenta politică (decidentul politic) stabileşte:
 evoluţia mediului de securitate şi caracteristicile
acestuia;
 dacă este sau nu este necesar şi posibil războiul,
ca mijloc de materializare a politicii statului
respectiv (grupului de state, alianţei, coaliţiei
etc.);
 natura războiului posibil;
 poziţia statului, a alianţelor şi coaliţiilor
probabile, alte conjuncturi;
 legislaţia;
 resursele, inclusiv cele bugetare;
73
 nivelul forţelor şi mijloacelor.
Legităţile de care trebuie să se ţină seama în filozofia
structurii de forţe şi în realizarea mijloacelor necesare
războiului se referă, în principiu la:
 concordanţa dintre natura ameninţării şi fiziono-
mia ripostei;
 concordanţa dintre scopuri, forţe, mijloace şi
obiective;
 raportul de forţe;
 simplitatea.
Principiile care stau la baza politicii structurii forţelor şi
mijloacelor necesare războiului sunt următoarele:
 principiul capacităţii;
 principiul cauzalităţii;
 principiul unităţii;
 principiul unităţii conducerii;
 principiul integralităţii;
 principiul concentrării;
 principiul flexibilităţii;
 principiul adaptabilităţii;
 principiul valorii.
Toate aceste principii (care se înscriu în grila principiilor
generale ale războiului) asigură materializarea, într-un anume
fel, a conceptului politic privind structura de forţe.
Forţele nu se pot constitui în afara capacităţilor finan-
ciare, economice, culturale, demografice şi tehnologice, fără să
se ţină seama de reglementările internaţionale, de legile
războiului, de nivelul celorlalte forţe, de vulnerabilităţi, riscuri,
ameninţări etc. Nerespectarea principiului unităţii, spre exem-
plu, respectiv a principiului unităţii conducerii politice şi
strategice poate duce la apariţia unor situaţii extrem de delicate,
care să opună structurile de forţe şi să genereze confruntări
între acestea şi chiar război civil. Ceea ce s-a întâmplat în
decembrie 1989 în România privind problemele grave de
74
discontinuitate şi diversiune în conducerea forţelor armate
reprezintă un exemplu în acest sens.
În filosofia şi fizionomia actualelor şi viitoarelor structuri
de forţe se manifestă următoarele realităţi şi tendinţe:
 capacitatea de a participa la un război continuu;
 profesionalizarea;
 specializarea;
 distribuirea rolurilor;
 robotizarea;
 capacitatea de folosire a structurilor şi acţiunilor
bazate pe reţea;
 capacitatea şi predominanţa high tech şi IT;
 acţiunea (reacţia) rapidă;
 capacitatea de a se constitui şi acţiona în cadrul
unor structuri şi funcţiuni de alianţă şi coaliţie;
 integrarea şi integralitatea;
 adaptabilitatea la acţiuni şi reacţii asimetrice.
1.5.1.2. Acţiuni
Acţiunile sunt, de fapt, cele care impun şi chiar creează

tipologia structurilor. De-a lungul timpurilor, ele au evoluat de
la înfruntarea directă, între două armate, într-o singură bătălie
decisivă – care avea, adesea, mai ales în Evul Mediu, alura unei
competiţii sportive –, la campanii militare şi acţiuni complexe,
desfăşurate timp îndelungat, pe spaţii imense, pe mai multe
teatre de operaţii şi, de aici, la complexe de acţiuni
informaţionale, politice, diplomatice, economice şi, în ultimă
instanţă, militare. Această ultimă configuraţie este cea a unui
însoţitor permanent şi necesar al societăţii omeneşti pe care-l
putem numi război continuu. El este confruntare dusă la limite,
prin toate mijloacele posibile, pentru fiecare etapă fiind
selectate cele mai eficiente, pe criteriul costuri – efecte.
75
De-a lungul timpului, s-a încercat, prin numeroase
tratate, convenţii şi acorduri, îngrădirea, războiului (ca luptă
armată) şi promovarea dialogului, a relaţiilor bazate pe
respectul suveranităţii şi integrităţii teritoriale, pe neamestecul
în treburile interne ale statelor etc. Aceste principii n-au dus la
înlăturarea sau prevenirea războiului, ci doar la instituirea, prin
acord internaţional (la care nu au aderat însă toate statele) a
unor limite. Între acestea se situează:
 interzicerea folosirii forţei sau ameninţarea cu forţa în
rezolvarea diferendelor;
 scoaterea războiului de agresiune în afara legii;
 limitarea sau interzicerea experimentelor nucleare;
 interzicerea armamentului chimic;
 interzicerea minelor antipersonal;
 interzicerea folosirii cartuşelor explosive etc.
Aceste reglementări – şi multe altele – au fost şi sunt
menite să ţină fenomenul război sub control, să limiteze la
maximum folosirea mijloacelor de distrugere şi de mutilare a
fiinţei omeneşti. În doctrina americană, predomină încă un
concept permis de superioritatea tehnologică – cel al pierderilor
zero, sau al limitării acestora la minim –, dar nu oricine îşi
poate permite acest lucru. Acest concept – pierderi zero,
limitarea la maximum a pierderilor umane şi a efectelor
colaterale – nu arată nici pe departe „generozitatea“ războiului,
respectul comunităţii internaţionale, al marilor puteri, al
actorilor sau beligeranţilor faţă de fiinţa umană. El este impus
de noua configuraţie a războiului în care nu pierderile umane
sunt importante, ci realizarea obiectivului politic, adică
impunerea voinţei asupra adversarului. Acesta este un concept
universal, un concept permanent care a planat dintotdeauna
asupra războiului. Odinioară pierderile materiale şi umane erau
cele care duceau la victorie sau la înfrângere, adică la obţinerea
acelei dominanţe strategice care permitea dictatul, impunerea
forţei. Acum dominanţa strategică este definită pe tehnologie,
76
pe integralitate, pe economie, pe finanţe, pe forţe speciale şi pe
superioritatea IT. Aşa ar fi normal. Într-o societate în care
războiul se prezintă doar ca un mijloc, este firesc ca
predominanţa strategică să descurajeze aventurile de tot felul şi
să permită crearea şi menţinerea unei stări de securitate care să
protejeze fiinţa umană.
Numai că nu toată lumea este de acord cu această ordine,
cu aceste principii, cu această dominanţă sau predominanţă
strategică dată de putere, finanţe, tehnologie, alianţă şi globa-
lizare. Reacţia la această soluţie, la această realitate, la aceste
tendinţe este cât se poate de diversificată, de virulentă şi de
violentă. Vârful de lance îl constituie terorismul. Acesta este un
război continuu, un război mozaic, în care singura regulă constă
în a lovi, a înspăimânta, a teroriza. De aceea, formele clasice în
care evoluau conceptele legate de războiul tradiţional, de
războiul între entităţi clar definite, cu beligeranţi identificabili,
au fost nevoite să facă loc şi unui alt concept – războiul
împotriva terorismului –, care este o formă a războiului
continuu şi care îşi caută încă filozofia, strategiile şi modali-
tăţile de desfăşurare.
Începutul secolului al XXI-lea este caracterizat de
recrudescenţa terorismului, acţiunilor şi ameninţărilor asime-
trice, de accentuarea disimetriilor şi creşterea vulnerabilităţilor
în ciberspaţiu, dar şi în societatea puternic informatizată, de
reconfigurarea şi adaptarea noilor structuri şi noilor acţiuni ale
statelor, coaliţiilor, alianţelor şi organismelor internaţionale la
noul mediu strategic.
Războiul împotriva terorismului a început prin acţiuni
clasice (bombardament, acţiuni ale forţelor speciale) contra
centrelor şi bazelor de antrenament, concomitent cu intensi-
ficarea procedeelor şi procedurilor de cunoaştere şi descoperire
a reţelelor teroriste, a cauzelor şi mecanismelor fenomenului şi,
pe această bază, de eradicare şi prevenire a oricăror forme de
manifestare. Este un proces extrem de complex, întrucât
77
terorismul, traficul de droguri, crima organizată, criminalitatea
economico-financiară etc. nu sunt doar forme de manifestare a
răului planetei, ci şi efecte ale evoluţiei societăţii omeneşti,
fenomene de falie, împotriva cărora nu se poate acţiona doar cu
bombardiere, portavioane şi tancuri.
Bombardierele strategice, portavioanele, rachetele, tancu-
rile şi, în general, sistemele performante de arme asigură însă
acea dominanţă strategică globală sau regională, care se
constituie într-un garant al mediului de securitate (bazat încă pe
forţă, pe ameninţare şi pe descurajare) şi într-un suport al
oricărei acţiuni.
1.5.2. Principii ale luptei armate
Cum se defineşte, la ora actuală, lupta armată? Care este

sfera şi conţinutul luptei armate? Se deosebesc principiile
luptei armate de cele ale războiului?
În general, principiile luptei armate sunt identificate cu

cele ale războiului. Nu este, desigur, o mare eroare. Războiul a
fost şi este înţeles, în principiu, ca un sistem de acţiuni armate
violente, menite să deblocheze o situaţie strategică şi să
rezolve, pe această cale, un diferend. În realitate, războiul
înseamnă mult mai mult. Lupta armată este doar o modalitate
de desfăşurare a războiului. Ea nu ar trebui înţeleasă în afara
războiului. Acţiunile armate ale unor entităţi de tot felul,
bătăliile cu arme de foc între găşti de cartier, reglarea de conturi
din lumea interlopă etc. nu sunt luptă armată. Lupta armată
presupune o cauză, o motivaţie socială, economică, etnică,
religioasă etc. Ea se declanşează în urma unei decizii care este,
în esenţa ei, o decizie politică. Mai exact, lupta armată se
declanşează în urma unei decizii militare care este, la rândul ei,
o modalitate de punere în aplicare a unei decizii politice.
Adesea, în Antichitate sau în Evul Mediu, războiul, care era, ca
78
şi astăzi, un act politic, se desfăşura într-o singură bătălie
decisivă.
Lupta armată însemna deci nucleul războiului, chiar
războiul, iar bătălia era modalitatea de desfăşurare a luptei
armate. De aici, pentru simplificarea lucrurilor, s-a ajuns cu
uşurinţă să se identifice războiul cu lupta armată, adică războiul
cu nucleul său cel mai dur, de unde şi identificarea principiilor
luptei armate cu cele ale războiului. Războiul şi lupta armată nu
reprezintă însă acelaşi lucru. Războiul este un fenomen mult
mai complex, iar principiile lui se înscriu în această
complexitate, se definesc pe mulţimea acţiunilor majore,
multiple şi complexe – politice, diplomatice, informaţionale,
economice, sociale, culturale şi militare – pe care le desfăşoară
totdeauna statele sau entităţile beligerante.
U.S. Army publică, în 1921, următoarele principii
fundamentale ale războiului (care sunt, bineînţeles, principii ale
luptei armate):
1. Obiectivul;
2. Ofensiva;
3. Efectul de masă;
4. Economia forţelor;
5. Manevra;
6. Unitatea de comandă (de comandament);
7. Securitatea;
8. Surprinderea;
9. Simplitatea.
La nivel tactic, se adaugă:
1. Planificarea;
2. Recunoaşterea (cercetarea);
3. Controlul;
4. Securitatea (securitate la 360o).
În regulamentele româneşti sunt prevăzute următoarele
legi şi principii ale luptei armate:
Legi:
79
1. Legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi
mijloace;
2. Legea raportului de forţe;
3. Legea dependenţei formelor şi procedeelor
acţiunilor militare de nivelul dezvoltării
armamentului şi tehnicii de luptă;
4. Legea unităţii acţiunilor;
5. Legea amplorii crescânde a luptei armate.
Aceste legi sunt exprimate, concretizate şi materializate în
următoarele principii:
1. Libertatea de acţiune;
2. Definirea clară a obiectivului (misiunii);
3. Economia de forţe (de forţe şi mijloace);
4. Concentrarea efortului în locul decisiv şi la
momentul potrivit;
5. Unitatea comenzii;
6. Surprinderea inamicului;
7. Manevra;
8. Securitatea acţiunilor şi trupelor;
9. Simplitatea planurilor şi a ordinelor.
Ele reprezintă rezultatul unei experienţe îndelungate, au
fost aplicate şi probate zeci de ani în constituirea, pregătirea şi
folosirea forţelor armate, în organizarea şi desfăşurarea
acţiunilor de luptă şi operaţiilor, în toate războaiele, din
antichitate şi până în prezent. Cele cinci legi şi cele nouă
principii sunt cunoscute de oricare militar, fac obiectul unor
examene, unor lucrări, unor tratate, dicţionare etc. Nimeni nu se
concentrează însă asupra modului în care aceste principii se
aplică în pregătirea şi folosirea forţelor armate, în pregătirea şi
desfăşurarea acţiunilor. Efectul acestor principii este implicit.
Documentele care se întocmesc pentru pregătirea şi folosirea
forţelor, strategiile, doctrinele de luptă, regulamentele, ordinele
şi instrucţiunile sunt elaborare pe baza acestor principii, dar o
80
relaţie biunivocă explicită nu este observabilă şi sesizabilă. În
1996, noi am propus, încă două principii26:
10. Identitatea structurilor de pace cu cele de război;
11. Acţiunea (reacţia) rapidă.
Cele cinci legi ale luptei armate sunt şi ele discutabile.
Spre exemplu, legea raportului de forţe are o altă configuraţie
decât în cel de al doilea război mondial. Ea devine o lege
calitativă, se referă adică la calitatea şi compatibilitatea
forţelor care se confruntă. În timp ce terorismul foloseşte toată
gama de arme, de la cele primitive, la explosivi plastici, de la
arme albe la arme chimice, radiologice şi biologice, războiul
împotriva terorismului utilizează încă armele clasice şi
structurile clasice de forţe. Practic, nu se poate face un raport de
forţe între structurile şi reţelele teroriste şi structurile care
acţionează împotriva terorismului. Probabil, în timp, se vor crea
şi structuri compatibile cu cerinţele şi exigenţele războiului
împotriva terorismului şi altor ameninţări asimetrice.
În această etapă a războiului continuu, legile care
dirijează confruntarea ar putea fi enunţate astfel:
1. Legea concordanţei dintre scopuri, forţe, mijloace şi
acţiuni;
2. Legea compatibilităţii (incompatibilităţii) forţelor şi
acţiunilor;
3. Legea condiţionării tehnice şi informaţionale a
acţiunilor de luptă;
4. Legea unităţii şi complexităţii acţiunilor;
5. Legea extinderii continue spaţiale, ciberspaţiale şi
informaţionale a luptei armate;
6. Legea diversităţii şi specificităţii formelor şi
procedeelor luptei armate.
Legile luptei armate îşi păstrează şi îşi vor păstra mereu
caracterul de generalitate pe care l-au dobândit de-a lungul
26
General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, STRATEGIA
ACŢIUNILOR RAPIDE, Editura AISM, 2002
81
secolelor şi mileniilor. Legea amplorii crescânde a luptei
armate ni se pare a fi mai corect formulată ca lege a extinderii
continue spaţiale, ciberspaţiale şi informaţionale a luptei
armate. Deşi se pare că, azi, predomină conflictele de joasă
intensitate, considerăm că o astfel de lege nu trebuie nici uitată,
nici neglijată. De asemenea, considerăm că diversitatea şi
specificitatea formelor şi procedeelor luptei armate se consti-
tuie, din toate timpurile, într-o lege a luptei armate.
1.5.3. Principii ale acţiunilor „altele decât războiul“
Ce sunt acţiunile „altele decât războiul“? De ce a fost

nevoie de acest concept? Acest concept îmbogăţeşte arta
militară, dă o altă dimensiune războiului sau reprezintă
începutul sfârşitului războiului mileniului specific al II-lea?
Care sunt legile, principiile şi normele unor asemenea acţiuni?
Sunt ele altele decât cele ale războiului în general?
Acţiunile de acest tip nu se înscriu, de fapt, în afara

războiului continuu, ci, dimpotrivă, tocmai ele sunt cele care
dau caracterul continuu al războiului. Apelativul „altele decât
războiul“ sunt, în realitate, „altele decât bătălia, altele decât
lupta armată“. Şi în trecut, mai ales în Evul Mediu, dar şi în
Antichitate, dacă era posibil, lupta se dorea a fi evitată.
Acţiunile „altele decât războiul“, mai precis, acţiunile care nu
sunt confruntări armate violente, care nu apelează la mijloace
de distrugere a adversarului pot fi clasificate în cel puţin trei
categorii:
 acţiuni desfăşurate pe timpul războiului, din cauza
războiului, în folosul războiului sau împotriva
acestuia;
 acţiuni adiacente sau complementare războiului;
 acţiuni post-război sau post-conflict.
82
Din prima categorie fac parte toate acţiunile care însoţesc
războiul (protecţie civilă, adăpostire a populaţiei şi valorilor,
efectuarea unor lucrări în sprijinul frontului, producţia de
bunuri şi valori necesare frontului şi populaţiei, rechiziţii, acti-
vităţile de Cruce Roşie, manifestări în favoarea sau împotriva
războiului, acţiuni diplomatice, informaţionale etc.). Ele sunt un
însoţitor permanent al războiului şi depind în mare măsură de
modul în care se desfăşoară acesta.
Din cea de a doua categorie fac parte, în general,
acţiunile şi activităţile administrative, de ordine, precum şi cele
care ţin de pregătirea rezervei, a infrastructurilor, acţiunile şi
activităţile pe linie de sănătate, cele politice interne şi interna-
ţionale, cele diplomatice etc.
Din cea de a treia categorie fac parte, în general, acţiunile
administrative, cele de organizare şi reorganizare a vieţii econo-
mice şi sociale, de refacere a infrastructurilor, de lichidare a
urmărilor războiului, cele umanitare etc.
Toate aceste acţiuni au următoarele caracteristici:
 sunt, într-o formă sau alta, legate de fenomenul
război;
 vizează reducerea impactului negativ pe care îl
are războiul asupra vieţii sociale, economice,
culturale şi morale;
 vizează protecţia şi folosirea adecvată a
resurselor;
 vizează protecţia patrimoniului;
 au un pronunţat caracter umanitar
Pornind de aici, putem desprinde concluzia că, în toate
împrejurările, aceste acţiuni sunt modelate de următoarele
principii:
 continuitatea;
 complementaritatea;
 protecţia;
 umanitatea;
83
 construcţia şi refacerea;
 solidaritatea;
 unitatea;
 diversitatea;
 simplitatea;
 eficienţa.
1.6. Determinări ale războiului şi luptei armate
1.6.1. Determinări ale războiului
1.6.1.1. Determinări economice
În ce măsură determină economia configuraţia războ-

iului? Războiul este o funcţie a economiei, o consecinţă a
strategiilor economice, o altă expresie a luptei economice, sau
economia doar îl influenţează? Care sunt mecanismele prin
care economia condiţionează războiul? Cum au evoluat ele în
timp? Care sunt principalele determinări economice ale
războiului?
Determinările economice sunt fundamentale pentru fizio-

nomia războiului. Ele reprezintă o expresie a legii de potenţial
şi se constituie, adesea, nu doar în suport, ci şi în cauză, în
condiţie a războiului. În trecut, războiul, deşi era, ca şi acum,
un instrument al politicii, avea profunde determinări
economice. El avea adesea ca obiectiv prăduirea adversarului,
cucerirea unor teritorii bogate în resurse şi, pe această bază,
creşterea potenţialului economic. Unul dintre motivele pentru
care Traian a pornit războiul împotriva Daciei era acumularea
de resurse (aurul şi bogăţiile Daciei) în vederea pregătirii
războiului cu parţii, dar şi pentru rezolvarea unor probleme
financiare grave cu care se confrunta Imperiul roman.
84
Determinările economice asupra războiului se manifestă
cel puţin pe două paliere importante:
a) ca factor de potenţial;
b) ca obiectiv (scop) al războiului.
Nu se poate declanşa un război, dacă nu există posibilităţi
de sustenabilitate în teatru. Statul care este ameninţat cu
războiul (fie pentru deblocarea unei situaţii strategice, fie
pentru a i se impune un anumit tip de comportament) nu poate
accepta confruntarea armată – ca formă ultimă a războiului –,
dacă nu dispune de un potenţial economic suficient cel puţin
pentru a pune în operă ceea ce se numeşte descurajarea de la
mic la mare. Fără un astfel de potenţial (care înseamnă resurse
umane şi materiale, potenţial tehnologic etc.) şi fără strategii
asimetrice bine puse la punct, angajarea confruntării armate
(dar nu numai armate), în condiţiile decalajelor tehnologice
militare imense, înseamnă sinucidere curată.
Aproape orice război de pe lumea aceasta (chiar şi cele
punitive sau cele declanşate pentru… menţinerea păcii) au şi
obiective economice. În esenţa oricărei politici (iar războiul
este un mijloc al politicii) se află determinări economice.
În 1950, Paul Rassinier, sesizează, într-un articol intitulat
„Aux frontières de la désespérance" publicat în revista Défense
de l'Homme, nr. 26, noiembrie 1950, la pp. 13-17, frustrările
statului, atât în ceea ce priveşte deficitul bugetar, cât şi
condiţiile concrete în care evoluează economia, lipsită din ce în
ce mai mult de pieţe externe şi cu cele interne suprasaturate27.
Este foarte posibil ca, în aceste condiţii, economia să apeleze la
presiuni de altă natură decât cele ale războiului economic
(politice, diplomatice, ale ameninţării cu forţa şi chiar la cele
militare), pentru a se impune şi a-şi realiza acel optim necesar.
Referindu-se la bătălia pentru Eurasia, Zbigniew
Brzezinski notează, în Marele eşichier, că geostrategia actuală
în Eurasia se sprijină pe cinci actori şi cinci pivoţi importanţi.
27
http://www.abbc.com/aaargh/fran/archRassi/prddh/prddh8.html.
85
Cei cinci actori sunt: Rusia, China, India, Germania şi Franţa.
Cei cinci pivoţi sunt: Ucraina, Azerbaidjanul, Turcia, Iranul şi
Coreea de Sud.
Actorii geopolitici sunt cei care au capacitatea de a-şi
exercita influenţa dincolo de frontierele proprii, iar pivoţii
geostrategici sunt constituiţi din acele state care au o poziţie
importantă.
Toate aceste consideraţii vizează controlul resurselor şi
accesul la principalul foaier energetic al planetei care se află pe
acest continent.
Economia condiţionează complex filozofia şi fizionomia
războiului, atât direct, implicit, cât şi mediat, prin mijlocirea
politicii şi tehnologiei, pe următoarele coordonate:
 ca factor de potenţial;
 ca posibilitate de susţinere în teatru;
 ca potenţial financiar şi tehnologic;
 ca dinamică a unor proiecte viitoare de resurse şi
de potenţial;
 ca generator de concurenţă, tensiuni şi conflicte.
Aspectele economice au deci un rol important în configu-
rarea războaielor. Totuşi, în ultima parte a secolului al XX-lea
şi la începutul secolului al XXI-lea, se pare că războaiele şi
conflictele care s-au derulat în acest interval de timp nu au avut
o motivaţie economică (cel puţin, aparent), ci una geostrategică
sau preponderent politică, vizând îndeosebi descurajarea
crizelor şi conflictelor, modelarea unui mediu stabil de secu-
ritate şi instaurarea unei noi ordini internaţionale.
Fukuyama scrie că „există şi alte aspecte ale motivaţiei
umane, care nu au nici o legătură cu economia şi în care îşi au
originea discontinuităţile istoriei – majoritatea războaielor,
erupţiile bruşte ale pasiunilor religioase, ideologice sau
naţionaliste, care au dus la fenomene ca Hitler şi Khomeini.“ 28
28
Francis Fukuyama, SFÂRŞITUL ISTORIEI ŞI ULTIMUL OM, Editura
Paideia, p.139.
86
Totuşi, la o analiză profundă, se poate constata că, într-o formă
sau alta, factorul economic este prezent în determinarea
războiului.
1.6.1.2. Determinări politice
Mai este războiul o continuare a politicii prin mijloace

militare, violente? Sau războiul reprezintă sfârşitul politicii,
neputinţa ei, incapacitatea de a duce un dialog, de a armoniza
nişte interese? Care este, astăzi, raportul dintre război şi
politică? Există alternative? Care sunt? Există tendinţa de a se
înlocui conceptul de război cu cel de conflict armat? Care sunt
argumentele pro şi contra? O astfel de tendinţă rezultă din
determinări obiective sau este un nou mod, un altfel de mod de
a ascunde permanenţa războiului, războiul continuu, înţeles ca
ameninţare, ca instrument de presiune politică?
Războiul este mai mult decât continuarea politicii prin

alte mijloace. El este instrumentul politicii, este politica însăşi.
Există opinii potrivit cărora războiul nu ar mai fi o continuare a
politicii, ci sfârşitul politicii. Adică acolo unde nu a reuşit
politica, începe războiului (înţeles ca luptă armată, ca sistem de
acţiuni armate, violente, distrugătoare, pentru că, de fapt,
celelalte componente ale războiului sunt în permanenţă fie
activate, fie în stand by).
Dar războiul face parte nemijlocită din politică, este
braţul ei înarmat. După cum se ştie interesul este imboldul
acţiunii, motivul acţiunii, iar politica nu este altceva decât o
expresie a interesului.
De regulă, interesul determină acţiunea nu printr-o relaţie
directă, ci mediat, adică printr-un proiect care, de regulă, este
un proiect politic.
Deci politicul transformă, mai exact, metamorfozează,
transpune interesul în acţiune.
87
Pentru orice ţară, pentru orice entitate de pe lumea
aceasta, interesul (este vorba de interesul naţional general) se
prezintă, în principiu, astfel:
INTERESE NAŢIONALE
INTERESE INTERESE INTERESE INTERESE

VITALE IMPORTANTE COMUNE CONJUNCTURALE
Dezvoltarea
economică,
Păstrarea şi asigurarea unui Armonizarea
Avantaje
afirmarea potenţial activităţilor
economice, politice,
identităţii economic, economice
sociale, culturale, în
naţionale, politic, social cu cele
funcţie de evoluţia
sociale, şi demografic sociale,
evenimentelor în
culturale, care să permită legislative,
plan global şi
politice şi o politică politice şi
regional.
economice. pozitivă, culturale.
eficientă şi
benefică.
Securitatea
economică, Participarea
socială, la asigurarea Obţinerea şi
Asigurarea
militară; securităţii şi menţinerea unor noi
securităţii
siguranţa stabilităţii garanţii de
naţionale.
cetăţeanului, zonale. securitate.
societăţii şi
instituţiilor.
Asigurarea Bunăstarea Locuri de Obţinerea unor
capacităţii populaţiei, muncă, avantaje temporare
de stabilitatea şi protecţie pentru populaţie,
supravieţuire capacitatea de socială, instituţii etc.
în caz de regenerare a asigurarea
război şi în forţei respectării
alte situaţii- economice, concrete a
limită. demografice, drepturilor
intelectuale şi omului.
88
morale.
Prevenirea
războiului
Sistem
(sau
educaţional Facilitări în Valorificarea unor
folosirea lui
competitiv, sistemul conjuncturi
ca
rezistent la educaţional, favorabile
modalitate
perturbaţii şi în accesul la cetăţeanului şi
de rezolvare
receptiv la cultură. instituţiilor.
a unor
modernizări.
probleme
vitale).
Determinările politice ale războiului sunt esenţiale.

Principiile acestui proces complex se rezumă la:
 principiul condiţionării politice;
 principiul interdependenţei active;
 principiul expertizei.
Analiza oricărei situaţii în care este vorba de
determinarea politică a războiului sau atitudinii strategice
porneşte de la aceste principii şi conduce la aceste principii.
Acelaşi Zbigniew Brzezinski scrie, spre exemplu, că, pe termen
scurt, interesul Statelor Unite este să păstreze şi să consolideze
pluralismul geopolitic pe harta Eurasiei.
Pe termen mediu, americanii caută parteneri care să-i
ajute să edifice în zonă un sistem de securitate. Pe termen lung,
americanii doresc să creeze în Eurasia un nucleu de
responsabilitate politică, conceptul geopolitic la care se referă
Zbigniew Brzezinski fiind o magistrală sinteză asupra politicii
mondiale, adică un pilon în jurul căruia se poate structura sau
destructura filosofia războiului viitor.
1.6.1.3. Determinări culturale şi civilizaţionale
Există, cu adevărat, determinări culturale şi civiliza-

ţionale ale războiului sau ceea ce se afirmă reprezintă doar un
89
mod de a plasa confruntarea de tip militar în sfera slujirii
valorilor? Confruntarea face parte din sistemul de valori?
Care sunt determinările culturale ale războiului? Cum se
justifică relaţia dintre război şi sistemele de valori ale
diferitelor entităţi umane şi civilizaţionale? Există o astfel de
relaţie cu adevărat?
Cultura şi civilizaţia sunt un rezultat al acţiunii umane.

Ele se constituie din valori, iar valorile sunt acumulări de
sinteză, confirmate de timp, care dau caracteristica, forţa
lăuntrică, importanţa, stabilitatea şi consistenţa sistemului. Ele
nu sunt imbolduri ale acţiunii, ci temelii. De unde rezultă că
valorile culturale şi civilizaţionale nu generează războiul şi nici
lupta armată, ci se constituie doar în structuri, în cadre multidi-
mensionale în care se desfăşoară acesta. Valorile nu aparţin
însă trecutului, nu sunt doar „element de patrimoniu“, structuri
frumoase dar moarte, „piese de muzeu“. Ele aparţin prezentului
şi se constituie în constante ale viaţii şi activităţii umane, în
repere importante, unele dintre ele chiar în repere de bază.
Dimensiunea culturală a războiului se exprimă în acţiunea
principiului valorii. Pregătirea şi desfăşurarea războiului nu pot
fi concepute în afara unui sistem de valori, în afara unei culturi
politice, civice şi strategice. O firească şi deplină integrare a
eforturilor politice, economice, sociale, ştiinţifice şi militare nu
este posibilă decât dacă şi numai dacă valorile sunt consonante,
dacă există comunicare, flexibilitate, fluenţă şi completitudine
în spaţiul valorilor unei naţiuni.
Dimensiunea culturală a războiului este intrinsecă aces-
tuia şi se constituie într-un puternic liant, într-o structură de
rezistenţă a sistemului, întrucât valorile sunt acumulări în ani,
decenii, secole şi milenii, confirmate deci de timp, care defi-
nesc o entitate socială, o individualizează şi o înalţă. Desigur,
nu valorile culturale determină războiul. Ele se constituie doar
într-un element de forţă, într-un sistem de referinţă şi într-o
90
cultură a războiului, care constă într-un sistem de cunoştinţe,
norme, reguli, principii şi obiceiuri. De regulă, acestea acţio-
nează restrictiv şi limitativ, dar şi stimulativ. Efectul stimulativ
se manifestă îndeosebi pe plan moral şi se exprimă în
capacitatea beligeranţilor de a înţelege actul războiului ca pe o
necesitate, ca pe o acţiune obligatorie tocmai pentru apărarea
valorilor supreme ale unui stat, care sunt integritatea teritorială,
suveranitatea, independenţa, dreptul la viaţă şi la cultură, la
existenţă proprie şi la dezvoltare economică şi socială
armonioasă. Dimensiunea culturală a fenomenului război, se
exprimă, la ora actuală, în spaţiul european şi euro-atlantic, în
modul în care se realizează o comunicare eficientă între
sistemul valorilor naţionale şi sistemul de valori europene şi
euro-atlantice, pe temeiul căreia se fundamentează cunoaşterea,
respectul reciproc şi un suficient spaţiu de confluenţă, adică un
suport comun de armonizare, pe baza valorilor, a intereselor şi
acţiunilor.
Desigur, integrarea europeană şi euro-atlantică nu se
produce doar prin unitatea şi complementaritatea sistemelor de
valori în sine. Integrarea este un proces complex care are ca
principală motivaţie, ca motor al acţiunii, interesele vitale ale
naţiunilor, ale continentului european, ale entităţii euro-
atlantice, ale civilizaţiei occidentale. Sistemele de valori sunt
însă constantele ecuaţiei integrării, ca modalitate de prevenire
şi descurajare a războiului, dar şi ca suport al unei culturi
strategice comune, cele care dau forţă, consistenţă, finalitate,
durată şi stabilitate acţiunii militare. Ele constituie structura de
rezistenţă a entităţii militare ce rezultă prin integrare, suportul
ei valoric, osatura ei. Pentru ca un astfel de proces de integrare
să se finalizeze şi să se actualizeze continuu, mai este nevoie
însă şi de altceva în afară de sistemul de valori: este nevoie de
flexibilitate, de înţelegere a caracteristicilor situaţiei, de
configurare realistă şi dinamică a mediului de securitate care se
urmăreşte a se realiza prin integrare, adică de voinţă politică,
91
socială şi civică. Dar fără valoare, adică fără un temeinic suport
valoric, deci cultural, nimic nu are durată. Valoarea controlează
şi limitează acţiunea militară, o menţine în limitele necesare ale
unei proporţionalităţi care să nu fie distructivă. Cu alte cuvinte,
cultura se implică din ce în ce mai mult inclusiv în
determinarea fenomenului război, scoţându-l din ferocitatea şi
sălbăticia bătăliilor ucigătoare de odinioară şi aşezându-l din ce
în ce mai consistent şi mai temeinic în spaţiul impunerii voinţei
binelui, în folosul comunităţii internaţionale.
Datorită unei culturi politice, economice şi strategice
deosebite, războiul este transformat, pe zi ce trece, dintr-un act
de violenţă extremă, modelat de teoria jocurilor strategice cu
sumă nulă, într-o modalitate de soluţionare rapidă a crizelor, de
înlăturare a blocajelor strategice şi de impunere a păcii, adică
de determinare a unui mediu de securitate stabil şi durabil.
Uniunea Europeană şi NATO nu sunt doar reuniuni de
interese, bazate pe un scop comun, impus de un complex de
vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări şi pe un obiectiv circum-
stanţial, efemer, impus de împrejurări, ci şi repere importante în
configurarea culturală a războiului viitorului.
Uniunea Europeană răspunde unei necesităţi politice,
economice, sociale, culturale şi istorice (acum, şi militare), iar
NATO corespunde unui sistem de securitate şi de apărare euro-
atlantic unitar şi eficient. Ambele sunt însă entităţi bazate pe un
sistem de valori civilizaţionale şi democratice, care s-a dovedit
a fi extrem de important şi trainic. Această trăinicie se
fundamentează pe cel puţin patru coordonare de conexiune a
sistemelor de valori, care pun şi mai mult războiul sub controlul
strict al societăţii şi comunităţii internaţionale:
 conexiunea intra-naţională;
 conexiunea inter-naţiuni;
 conexiunea europeană;
 conexiunea euro-atlantică.
92
Este vorba de conexiuni complexe, care definesc o
construcţie solidă şi o arhitectură dinamică, uşor adaptabilă
exigenţelor mediului internaţional de securitate, în care războiul
îşi limitează sfera la spaţiul descurajării, al acţiunilor împotriva
terorismului, crimei organizate şi impunerii voinţei comunităţii
internaţionale.
Există, desigur, o paletă foarte largă a acestor sisteme de
valori culturale şi ştiinţifice, de la tradiţii, obiceiuri, abilităţi,
vocaţie, etnos, la acumulări în domeniul ştiinţei şi tehnologiei,
al organizării politice şi sociale, al etosului şi comporta-
mentului. Toate acestea concură direct la apropierea naţiunilor
din spaţiul euro-atlantic şi, pe baza lor, se construieşte matricea
unităţii şi stabilităţii acestora. Există, de asemenea, valori
politice şi democratice care fundamentează relaţiile occidentale
şi modelul euro-atlantic şi reconfigurează fizionomia şi filoso-
fia războiului. Aceste valori nu sunt un produs circumstanţial,
ci unul al sutelor de ani de istorie şi civilizaţie comune.
Aşadar, determinările culturale ale războiului, în condi-
ţiile integrării României şi celorlalte state din zonă în NATO şi
în Uniunea Europeană, se manifestă în acest univers al
conexiunilor reale şi obiective – actuale şi viitoare, tradiţionale
şi de factură nouă –, care configurează nu doar deosebirile
(adesea, în istorie, transfigurate pe nedrept în opoziţii şi chiar în
conflicte), ci şi aptitudinea integrativă europeană, vocaţia de
unitate şi universalitate, conştiinţa responsabilităţii noii
redimensionări a fenomenului război în spaţiul european şi
euro-atlantic, a noului concept politic, democratic şi strategic,
cerut de procesul de trecere de la societatea de tip industrial şi
post-industrial la societatea de tip informaţional.
Aceste determinări culturale ale războiului, îndeosebi ale
războiului viitorului, ar putea fi analizate într-o perspectivă
care, în opinia noastră, trebuie să aibă în vedere:
93
 valorile istorice: istoria este depozitara unor
experienţe teribile, unor învăţăminte deosebit de importante în
ceea ce priveşte cultura războiului;
 valorile artistice: vocaţia artistică a fiecărei
naţiuni este parte necesară a mozaicului european, regional şi
universal, este armonizată cu cerinţele arealului de securitate
european şi mondial; războiul nu poate ignora uriaşele
acumulări în planul ştiinţei, artei şi culturii, al umanităţii şi
democraţiei, altminteri devine crimă împotriva valorilor
omenirii, împotriva omului şi patrimoniului umanităţii;
 valorile sociale: războiul nu poate fi
incompatibil cu valorile sociale ale entităţilor beligerante, ale
omenirii; valorile sociale se particularizează în funcţie de
exigenţele şi determinările spaţiului fiecărei ţări, dar ele sunt
totdeauna consonante cu cele europene şi euro-atlantice, cu cele
ale lumii întregi, sunt valori dinamice, al căror sens integrator şi
diriguitor îl reprezintă comunicarea socială, asimilarea şi aco-
modarea structurilor de acţiune militară la aceste coordonate;
 valorile politice: cele două componente ale
acestor valori - vocaţia politică a neamului şi voinţa politică –
se regăsesc integral în spaţiul determinării războiului, mai mult
decât oricare alte valori, întrucât sunt valori-suport şi valori-
resort care configurează cu precizie scopul, obiectivul şi
structura războiului;
 valorile ştiinţifice: oamenii de ştiinţă, sistemul
de învăţământ, economia şi acumulările în planul ştiinţei
asigură războiului coordonate realiste şi un potenţial intelectual
imens;
 valorile tehnologice: tehnologia asigură războ-
iului un suport teoretic, operaţional şi tehnic temeinic; războiul
viitorului va fi, fără îndoială, un război înalt tehnologizat,
definit pe un sistem de acţiuni complexe bazate pe high tech şi
IT;
94
 valorile militare: există o cultură strategică a
fiecărui spaţiu, a fiecărei entităţi socio-economice, politice,
culturale şi militare; există, deci, o cultură strategică europeană
şi, de asemenea, o cultură strategică euro-atlantică, deja
confirmată de timp, şi care se regăseşte în noul concept
strategic al Alianţei.
Determinările culturale ale principiilor războiului se
manifestă atât implicit, adică prin calitatea militarilor şi a
personalului care lucrează în instituţiile militare, în domeniul
apărării, cât şi prin instituţiile, organismele şi comunităţile
umane care pot întra în opoziţie sau în conflict. De fapt, în
spectrul cultural, care este dat de structura şi dinamica unui
sistem de valori, se realizează arhitectura culturală a legilor şi
principiilor războiului. Fără o astfel de determinare, care este
una de esenţă, de fundament, războiul (şi cu atât mai mult
războiul viitorului) nu este nici posibil, nici necesar, nici
eficient.
1.6.1.4. Determinări sociale
Continuă să fie războiul un fenomen social? Ce legătură

are societatea non-militară şi îndeosebi societatea civilă cu
războiul şi cu lupta armată? Care sunt mecanismele, îndeosebi
cele ascunse şi cele perverse, prin care războiul este deturnat
de la menirea sa şi transformat într-un instrument al anomiei
sociale şi ripostei asimetrice?
Deşi este un fenomen social, războiul are cea mai redusă

audienţă dintre toate fenomenele şi procesele sociale.
Societatea respinge războiul. Oamenii consideră că războiul
este un fenomen negativ, cu implicaţii grave în domeniul social.
Percepţia negativă a populaţiei şi societăţii civile asupra
războiului s-a accentuat de-a lungul timpurilor. Războiul este
un produs al unui dezechilibru ajuns în faza de conflict, dar el
95
nu reprezintă o soluţie definitivă pentru restabilirea echilibrului,
ci doar o soluţie violentă, cu costuri foarte mari, cu multe
riscuri şi cu o mulţime de efecte.
În toate timpurile, războiul a fost nepopular. Chiar şi în
situaţia războaielor de eliberare, lupta armată, deşi era, poate,
unica modalitate de obţinere (prin forţă) a dreptului la libertate,
nu a fost agreată, ci doar suportată ca necesitate.
Există un paradox: pe de o parte, războiul este respins de
societate ca modalitate de soluţionare a problemelor sociale
complexe şi, pe de altă parte, acest fenomen are determinări
sociale precise, rezultate tocmai din evoluţia spre conflict a
unor tensiuni de altminteri fireşti în dinamica socială. Există cel
puţin două tipuri de determinări sociale. Unele sunt de natură
generală, fac parte din conflictualitatea socială, altele sunt
specifice pentru fiecare tip de război.
Cele de natură generală se referă la:
 creşterea tensiunilor sociale generatoare de crize şi
conflicte;
 apariţia unor interese care opun categoric o
entitate altei entităţi (îndeosebi state, grupuri de state, alianţe,
dar şi entităţi non-statale, transfrontaliere, în reţea etc.);
 apariţia şi proliferarea, în anumite medii sociale, a
unui spirit revanşard, justiţiar şi războinic.
Cele specifice sunt, în general, punctuale şi se referă la:
 extinderea a ceea ce entitatea respectivă consideră
a fi spaţiu vital;
 inducerea şi proliferarea unui spirit punitiv sau de
revanşă;
 interese economice cu determinări şi localizări în
mediul social.
Aceste determinări nu explică decât în mică măsură
fenomenul război. Faptul că războiul a fost şi a rămas specific
societăţii omeneşti are o determinare intrinsecă, fiind condiţi-
onat de sistem.
96
Aşadar, războiul, ca modalitate de ieşire dintr-un blocaj
strategic, este de natură obiectivă. El are, din punct de vedere
filosofic, aceleaşi explicaţii pe care le are un fenomen natural
(cutremur, uragan, potop etc.). Este o descărcare socială de
energii şi tensiuni acumulate într-un anumit interval de timp, iar
efectul său este un nou echilibru social sau o nouă structurare
socială.
Există însă şi războaie care nu au această funcţie. Ele
sunt un produs al anomiei sociale, al intereselor de grup şi sunt
folosite nu pentru a se ieşi dintr-un blocaj strategic, ci pentru a
crea un blocaj strategic, pentru a impune o stare favorabilă
anumitor segmente sociale.
Un astfel de război este cel terorist. Şi chiar dacă, la ora
actuală, nu toată lumea este de acord că terorismul este război,
el se prezintă ca o agresiune continuă, surprinzătoare şi crimi-
nală asupra omului fizic, instituţiilor economice, sociale,
culturale şi politice, asupra unora dintre statele şi organismele
internaţionale, în general, asupra acelor instituţii care constru-
iesc sau impun o anumită ordine internaţională.
Pe de altă parte, tot mediul social este acela care
generează şi proliferează spiritul de ripostă împotriva războiului
asimetric, pentru păstrarea şi menţinerea acelui mediu de
securitate şi de ordine favorabil intereselor proprii.
Mediul social nu este însă omogen şi nici imuabil. El
variază, în raport cu determinările economice, politice,
informaţionale, în jurul unor repere culturale trainice, adică în
sistemul unor valori care a constituit dintotdeauna osatura şi,
deci, structura sa de forţă şi de rezistenţă.
Se pare că mediul social s-a polarizat. La un pol se află o
parte a populaţiei planetei – lumea civilizată –, care se opune
violenţelor, dar susţine războiul împotriva terorismului, crimei
organizate, degradării fiinţei şi condiţiei umane, iar la celălalt
pol se află cei care generează aceste ameninţări asimetrice. Nu
este foarte uşor de făcut o departajare între unii şi alţii, chiar
97
dacă valorile şi filosofiile acestor două tabere sunt diametral
opuse. Intervine în ecuaţie jocul complicat al intereselor, iar
acesta amestecă oamenii şi lumile.
1.6.2. Determinări ale luptei armate
Determinările luptei armate rezultă din cele ale războ-

iului, dar nu se confundă cu acestea. Lupta armată este un
instrument al războiului, şi anume un instrument al forţei
violente. Întrucât armamentul şi mijloacele de lovire au atins un
nivel de evoluţie care a devenit reciproc periculos, armele încep
mai degrabă să devină un factor cu rol de frânare, de
descurajare a luptei armate, decât unul de încurajare a acesteia.
Armele de distrugere în masă, cu toate derivatele,
implicaţiile şi complicaţiile lor, fac, practic, puţin probabil
războiul, în timp ce sistemele de arme de mare precizie îl aduc
din nou în actualitate.
În momentul de faţă, lupta armată este percepută,
explicată şi întreţinută din trei mari perspective:
 cea tehnologică, mai exact high tech şi IT;
 cea a reacţiei sau acţiunii necesare;
 cea teroristă.
În viziunea teroriştilor, lupta armată prin mijloace
asimetrice (adică exploatând vulnerabilităţile adversarului)
reprezintă singura modalitate de a-şi impune voinţa, de a atrage
atenţia, de a-i pedepsi nu doar pe cei care li se opun, ci pe toţi
oamenii, în general. În viziunea lor, lupta armată prin mijloace
asimetrice are forme specifice, se duce continuu, activ şi
intempestiv, singurele principii pe care ei le aplică fiind:
 exploatarea vulnerabilităţilor;
 surprinderea;
 acţiunea rapidă;
 distrugerea.
98
În unele doctrine politice – îndeosebi în cele care vizează
eliberarea, obţinerea prin forţă a autonomiei etnice, religioase,
teritoriale etc. –, lupta armată este privită ca singura modalitate
eficientă de realizare a acestor scopuri şi obiective.
De asemenea, în practica internaţională, mijloacele mili-
tare sunt de multe ori folosite (de către state, alianţe, organisme
internaţionale, CS al ONU), pentru prevenirea soluţionarea şi
gestionarea crizelor, pentru deblocarea unei situaţii strategice,
pentru asigurarea păcii şi stabilităţii în anumite regiuni.
1.7. Principii ale războiului viitorului
1.7.1. Concepte, ipoteze, teorii
De ce un război al viitorului şi nu un viitor al războiului?

Care sunt principalele concepte, ipoteze şi teorii ale viitorului
război? Dar ale posibilului război al viitorului? Şcoala
strategică americană. Şcoala strategică germană. Şcoala
strategică europeană. Şcoala strategică rusă. Şcoala strategică
chineză. Şcoala strategică japoneză. Şcoala strategică indiană.
Şcoala strategică arabă.
Războiul viitorului este o materializare a viitorului

războiului. Nimeni nu se mai îndoieşte azi de metamorfozele
care s-au produs, se produc şi se vor produce în arta militară, de
prezenţa, într-o formă sau alta, a războiului în viaţa societăţii.
Războiul viitorului este tot o continuare a politicii prin mijloace
specifice confruntării armate şi nu numai armate. Războiul
cunoaşte o extensie semnificativă în domeniile non-militare.
Acest lucru este impus de noile tipuri de ameninţări şi de
vulnerabilităţi, de decalajele imense care există în lume şi se
amplifică pe zi ce trece, de criza profundă (politică, economică,
socială şi morală) care se dezvoltă asimetric şi haotic.
99
Lumea, cu toate progresele imense în domeniul
tehnologiei, civilizaţiei şi culturii, informaţiei şi economiei, este
măcinată de mari contradicţii, de mari provocări, de mari
discrepanţe, în care formele de progres şi cele de protest
împotriva efectelor secundare ale acestui progres sunt vectori
care, pe măsură ce se îndepărtează, măresc gradul de tensiune,
zonele de criză şi starea conflictuală.
În aceste condiţii, are loc o complexă bătălie pentru
reconfigurarea centrelor de putere, pentru cucerirea şi menţi-
nerea iniţiativei politice şi strategice şi, pe această bază şi pe
cea a tehnologiei de vârf, a dominanţei strategice. Se folosesc,
azi, pe scară largă, parteneriatele strategice, care se constituie
într-o nouă formulă de armonizare a intereselor şi de prevenire
a conflictelor majore între marii actori, între nucleele în jurul
cărora se constituie sau se reconstituie centrele de putere:
Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, Rusia, China,
Japonia, India, Lumea Arabă. Strategiile acestor nuclee se
aseamănă foarte mult, întrucât şi politicile lor se aseamănă – cel
puţin în ceea ce priveşte dorinţa, voinţa şi putinţa de a participa
la noua reconfigurare strategică a lumii –, ceea ce duce, într-un
fel, la crearea şi menţinerea unui mediu de securitate în care
sunt ţinute în frâu armele de distrugere în masă şi prevenite
conflictele şi războaiele de mare intensitate.
Şcoala strategică americană – care este, în esenţa ei,
globală, temeinică, experimentată şi pragmatică – accentuează
complexitatea fenomenului război, analizează războaiele de
joasă, medie şi mare intensitate şi, în urma experienţei
dramatice de la 11 septembrie 2001, introduce un nou concept
politic şi strategic – războiul împotriva terorismului – care este,
atât în filozofia lui, cât şi în configuraţia lui teoretică şi
pragmatică – un nou tip de confruntare ce generează conceptul
esenţial al acestui dramatic început de secol – războiul
continuu. Principiile fundamentale ale strategiei americane a
războiului continuu sunt următoarele:
100
 principiul acţiunii strategice permanente;
 principiul iniţiativei strategice;
 principiul dominanţei strategice;
 principiul acţiunii multidimensionale adecvate;
 principiul omniprezenţei şi descurajării strategice;
 principiul acţiunii şi reacţiei rapide;
 principiul acţiunii şi reacţiei speciale;
 principiul prevenţiei (al loviturilor preventive);
 principiul high tech;
 principiul reţelei;
 principiul simplităţii strategice.
Şcoala strategică germană rămâne la tradiţia ei
europeană şi, bineînţeles, germană. După ce şi-a reconstituit,
într-o formă nouă, mitelEuropa, Germania îşi menţine un
concept clasic de apărare şi securitate, bazat pe responsa-
bilitatea naţiunii şi capacitatea de reacţie corespunzătoare.
Conceptul de război continuu, care nu se găseşte explicit în
doctrina germană, se manifestă însă cum nu se poate mai bine
în politica şi strategia (în primul rând, economică) a Germaniei.
În acelaşi timp, deşi nu se aliniază integral procesului de
mondializare, Germania duce o politică pan-europeană, dezvol-
tă, ca motor al UE (dar şi ca mare putere economică şi
militară), un parteneriat strategic cu Rusia, realimentând astfel
temerile lui Mackinder dintre 1904 şi 1943, de unitate a
heartland-ului, de constituire a unui imens centru de putere
eurasiatic, având ca nuclee Germania şi Rusia.
Principiile şcolii strategice germane pot fi identificate în
modul în care sunt concepute, justificate, întreţinute şi aplicate
politicile şi doctrinele acestei ţări, în relaţia germano-franceză,
în predominanţa strategiilor generative, îndeosebi a celor de
potenţial. Aceste principii ar putea fi exprimate astfel:
 principiul predominanţei strategiilor de potenţial;
 principiul aşteptării active;
 principiul construcţiei interioare dinamice;
101
 principiul implicării şi completitudinii sociale;
 principiul economiei forţelor şi mijloacelor;
 principiul high tech, al revoluţiei tehnologice şi
informaţionale;
 principiul moralităţii;
 principiul simplităţii.
Strategia UE, exprimată prin politica europeană comună
de securitate şi prin politica europeană comună de securitate şi
apărare (PECSA), nu are în vedere războiul continuu, ci doar
anumite aspecte ale acestuia, în special pe cele ce generează
acţiuni şi misiuni de tip Petersberg, care se referă la combaterea
terorismului, a traficului de droguri şi a crimei organizate, la
acţiuni umanitare, la acţiuni în caz de calamităţi naturale, în
urgenţe civile şi militare.
Prioritatea strategiilor UE o reprezintă, într-o primă etapă,
realizarea tuturor condiţiilor care să permită unitatea de facto a
continentului, rezolvarea problemelor economice, politice,
sociale, etnice interne, gestionarea crizelor şi conflictelor de
tipul celor care au avut loc şi sunt încă în curs de desfăşurare în
spaţiul ex-iugoslav şi în alte zone. Această strategie care are în
vedere conflictul şi criza, sub toate formele lor de manifestare,
inclusiv războiul, se bazează pe următoarele principii:
 principiul ierarhizării priorităţilor;
 principiul acţiunilor şi reacţiilor flexibile şi
complexe;
 principiul prevenţiei;
 principiul reacţiei flexibile adecvate;
 principiul high tech şi IT;
102
Şcoala strategică rusească nu a renunţat şi nu va renunţa
niciodată la marile ei linii de forţă, care rezultă din caracterul
de putere eurasiatică al Rusiei şi din determinările speciale ale
teritoriului şi resurselor.
Rusia este, din punct de vedere al teritoriului, cea mai
mare ţară din lume, este depozitarul unor uriaşe rezerve de
resurse naturale şi dispune de un uriaş potenţial material, uman,
cultural şi militar. Rusia are o viziune specială asupra strategiei
războiului, care rezultă din imensitatea spaţiului, din experienţa
îndelungată, din poziţia ei geostrategică şi, evident, din rolul pe
care îl joacă şi pe care şi-l asumă în construcţia noii ordini
mondiale, în reconfigurarea centrelor de putere. Doctrina şi
strategia Rusiei privind războiul, inclusiv războiul continuu,
sunt dominate de următoarele principii:
 principiul supleţei politice şi strategice;
 principiul mobilităţii strategice;
 principiul fermităţii strategice;
 principiul manevrei strategice;
 principiul descurajării nucleare strategice;
 principiul acţiunii strategice adecvate;
 principiul perseverenţei strategice;
 principiul ameninţării strategice;
Şcoala strategică chineză, care vine din antichitate, de la
Sun Tzî, cunoaşte o dinamică fără precedent, mai ales în ceea
ce priveşte strategiile de potenţial. China se doreşte a fi o putere
regională, cu rol decisiv în configurarea unui mediu de
securitate stabil în zona orientală şi în Pacific, care să-i permită
prevenirea războiului, gestionarea corespunzătoare a spaţiului
care îi aparţine, rezolvarea problemelor în relaţia cu Taiwanul
şi dezvoltarea economică. China este o ţară statornică şi, în
acelaşi timp, o mare putere, atât pe heartland, cât şi pe rimland,
un centru de civilizaţie, de cultură străveche, cu rol foarte
important (dar de altă natură decât cel care revine Statelor
103
Unite, Uniunii Europene şi Rusiei) în configurarea mediului
strategic global de securitate. Rezultă că, în general, şcoala
strategică chineză se bazează pe următoarele principii:
 principiul măsurii;
 principiul unităţii strategice;
 principiul permanenţei conceptuale strategice;
 principiul economiei resurselor;
 principiul devotamentului, al valorii umane;
 principiul inflexibilităţii strategice;
 principiul descurajării nucleare;
 principiul surprinderii strategice;
 principiul reacţiei proporţionate;
Şcoala strategică japoneză, deşi vine din acelaşi areal şi
din aceeaşi civilizaţie cu cea chineză, nu are aceleaşi principii.
Japonezii, lipsiţi de resurse naturale, se bazează pe o strategie a
eficienţei şi perseverenţei, pe surprindere şi aşteptare. După cel
de al doilea război mondial, Japonia nu s-a lăsat copleşită de
efectul loviturilor nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki, ci a
trecut la cultivarea unor strategii care, în esenţa lor, nu se
deosebeau de cele practicate în timpul războiului. Numai că ele
au fost transferate în domeniul electronicii şi tehnologiilor de
vârf, adică al strategiilor de potenţial.
Dezvoltarea şi aplicarea acestor strategii de potenţial par
contradictorii cu realitatea resurselor, dar japonezii au rezolvat
acest paradox printr-un alt paradox: fă din ceea ce nu ai un
factor de putere şi din ceea ce ai un factor de susţinere şi
generare a puterii. Strategiile generative şi regenerative
japoneze sunt deosebite. Principiile aplicate de japonezi în acest
efort extraordinar al reconstrucţiei materiale şi spirituale de
după război se aseamănă în mare măsură cu cele ale şcolii
strategice germane.
104
De aceea, în conceptul japonez al comportamentului în
situaţii de criză, în conflict şi în război se evidenţiază
următoarele principii:
 principiul predominanţei strategiilor de potenţial;
 principiul aşteptării active;
 principiul perseverenţei;
 principiul modestiei, al învăţării şi supunerii;
 principiul acţiunii inteligente;
 principiul economiei resurselor (al consumului
limitat şi strict autocontrolat);
 principiul responsabilităţii permanente;
 principiul high tech, al revoluţiei tehnologice şi
informaţionale (IT) ;
 principiul moralităţii;
Şcoala strategică indiană este influenţată de marea
cultură indiană, de diversitatea acestei civilizaţii milenare,
precum şi de dorinţa şi voinţa Indiei de a se constitui într-un
centru de putere în zona rimland-ului, îndeosebi în Asia de sud-
est. În acest sens şcoala strategică indiană promovează o serie
de principii puternic influenţate de mentalităţile şi valorile
culturii indiene şi, deopotrivă, de tendinţele, teoriile şi practicile
militare moderne, îndeosebi de cele britanice şi americane. Cele
mai frecvente principii care pot fi deduse din practica şcolii
strategice indiene sunt următoarele:
 principiul descurajării nucleare regionale;
 principiul dominanţei strategice zonale;
 principiul controlului strategic al disensiunilor
interne;
 principiul ripostei categorice;
 principiul valorii.
105
Şcoala strategică arabă nu este nici unitară, nici flexibilă,
nici conciliantă. Dar asta nu înseamnă că nu există. Ea se
bazează pe un concept contradictoriu, uneori bizar, alteori
păstrător de mari valori
 principiul supunerii faţă de autoritate;
 principiul sacrificiului;
 principiul justiţiar;
 principiul inflexibilităţii, al intoleranţei;
 principiul moralităţii şi sacrului;
 principiul răzbunării;
 principiul acţiunii inteligente;
Toate aceste principii dovedesc, deopotrivă, unitate şi
diversitate în planul filosofiei războiului. Unele dintre aceste
şcoli joacă un rol de avangardă – cum este şcoala americană de
strategie –, altele sunt mai conservatoare sau apelează la
procese complexe, adesea ascunse, de edificare a unui concept
filosofic ce prefigurează încă difuz, dar nu în linia clasică,
războiul viitorului.
1.7.2. Informaţia, psihologia şi sociologia războiului
Cum şi de ce a crescut nepopularitatea războiului?

Frustrează războiul sistemul valorilor sociale sau, într-un
anume sens, vine în sprijinul lor, printr-o strategie indirectă?
Care sunt coordonatele actuale şi viitoare ale sociologiei
războiului? Care este raportul dintre rata stabilităţii sociale şi
fizionomia şi percepţia războiului? Mai este războiul un
fenomen social cu determinări obiective şi subiective sau
devine din ce în ce mai mult un fenomen antisocial şi
antiuman?
Cu binoclul întors
106
Realităţile istorice, cele actuale şi cele virtuale se
reorganizează, în fiecare timp, după coordonate greu de evaluat,
de prins în grile şi sloganuri. Omul de rând, uimit, descurajat şi,
adesea, scârbit de mersul întortocheat al lumii, ca şi cercetătorul
specializat în microscopia lucrurilor mărunte sau în filosofia
nemăsurată a universului social şi moral, exclamă cam ce-i vine
la gură. Unul spune: „Duceţi-vă dracului!“, altul strigă: „Înapoi
la Kant!“, iar cel de al treilea constată că, de fapt, istoria se
repetă şi nimic nu-i prea nou sub soarele acesta al nostru care
este când prea fierbinte, când prea mult acoperit de nori. Tripla
revoluţie în domeniul tehnologic – electronică, informatică şi în
telecomunicaţii, fiecare cu rol multiplicator pentru fiecare – ne
îndeamnă să ne ciulim mai bine urechile, să facem ochii şi mai
mari şi să ne punem ceva mai mult mintea la contribuţie. Altfel,
dacă rămânem doar la vechile şi nevinovatele noastre percepţii,
o putem păţi. Pentru că, ne spun mai marii planetei, lumea nu
mai este aşa cum o vedem noi. Ochii ne înşeală. Un studiu al
Institutului de Strategie Comparată francez arată că şi în
domeniul socio-organizaţional s-a produs o trecere de la mode-
lul marii întreprinderi centralizate şi piramidale la un mod de
organizare dezierarhizat, în reţea. Toate acestea îşi sporesc
efectul descentralizator şi amplificator în economie, în societate
şi în domeniul politic, precum şi la joncţiunile dintre acestea.
Iar efectele sunt cele care sunt. Se schimbă adică iremediabil
statutul interior şi exterior al statului-naţiune.
Tradiţionalul centralism este subminat de un proces
multiplu de redistribuire şi devoluţiune a puterii. Informaţia a
multiplicat centrele de putere informaţională în detrimentul
statului centralizat. Acesta (mai ales dacă nu este suficient de…
mare şi de puternic) nu mai poate controla aproape nimic;
rămâne cu buza umflată în faţa realităţilor care încep din ce în
ce mai mult să-l depăşească şi chiar să-l marginalizeze.
Împotriva lui, a statului de rând, se ridică tot felul de obstacole,
se pun tot felul de restricţii şi de exigenţe. Ordinatorul – cel
107
care se consideră pe drept sau pe nedrept principalul „vinovat“
al schimbărilor de azi şi de mâine – a bulversat toate
raporturile, începând cu cele economice şi continuând cu cele
ale puterii politice.
Totul a devenit o reţea imensă, puternic mondializată, de
comunicaţii, de utilităţi, de utilizări, de producţie şi de consum.
În numai zece ani, telefonia mobilă, transmiterea de date,
navigaţia prin satelit şi pe Internet, microproducţia au ajuns
deja lucruri obişnuite. Se pare că, în afara informaţiei, nimic nu
mai este foarte important.
Realitatea este însă cu totul alta. Marile canale de
comunicaţii depind de marile nuclee de stocare, prelucrare şi
difuzare a informaţiei, iar acestea, deşi concurente, se află din
ce în ce mai mult într-un fel de procesualitate organică. Adică,
nolens-volens, merg şi ele, toate, spre acelaşi destin al
dependenţei şi interdependenţei condiţionate sau necondi-
ţionate. Potrivit acestui concept al procesualităţii mondiale
organice – care este din ce în ce mai mult o realitate –, lumea se
globalizează şi se dezizolează. Dar, paradoxal, ea continuă
totuşi, pe ici pe colo, prin părţile care nu se văd, să se
enclavizeze. Informaţia anulează distanţele şi apropie oamenii,
accelerează diviziunea muncii şi caracterul cooperativ mondial
al producţiei, dar şi separă mai bine lucrurile. Acestea nu se
produc însă în favoarea tuturor. Ca de fiecare dată în istorie,
există profitori ai vremurilor şi păgubiţi ai vremuirilor.
Timpul actual este un timp al informaţiei, al proliferării
computerelor, al construirii, pentru prima oară în lume, a unei
mari reţele mondiale: Internet. Hipertextul, comutatoarele,
extractoarele şi navigatoarele fac posibilă explorarea, exploa-
tarea şi corelarea informaţiei în timp real. Această corelare (a se
citi influenţare) reaşează activitatea economică, logistică,
socială, culturală, precum şi actul comunicării în noi coordo-
nate, aşa cum au făcut-o, la timpul lor, drumurile romane, calea
ferată, avionul şi racheta spaţială. Kant definea timpul şi spaţiul
108
ca forme apriori ale sensibilităţii noastre. Intuiţii sensibile, le
zicea marele filosof din Königsberg. Asta şi sunt. Numai că
Königsbergul se numeşte acum… Kaliningrad. De aceea,
fiecare societate umană, adică fiecare mare paradigmă istorică,
îşi creează propria ei modalitate de evaluare, de cuantificare, de
măsurare a spaţiului şi a timpului.
În societatea informaţională există bit-ul. El măsoară
ciberspaţiul sau cibersfera, iar acest nou concept (de fapt,
această nouă realitate - cibersistemul) are implicaţii cu totul şi
cu totul deosebite. Institutul francez de Strategie Comparată dă
un exemplu care ni se pare edificator. Cu aproape un sfert de
veac în urmă, americanii, îndeosebi prin Zbigniew Brzezinski,
au declanşat o ofensivă bine orchestrată împotriva Uniunii
Sovietice din vremea lui Brejnev pe tema drepturilor omului,
utilizând masiv copiatoarele, telefoanele, faxurile etc. Această
ofensivă nu s-a declanşat neapărat în favoarea drepturilor
fundamentale ale omului, cum se susţine, ci împotriva
sistemului politic sovietic, împotriva comunismului. Ruşii nu
puteau controla toate faxurile…
De o vreme, „Vocea Americii“ a oferit abonaţilor săi din
China pachete de informaţii prin e-mail. Guvernul chinez nu se
poate opune la aşa ceva, pentru că nu are cum să controleze
toate calculatoarele din China care sunt conectate la reţeaua
Internet. Controlarea Internet-ului a devenit practic imposibilă.
Ca şi monopolizarea acestei reţele. Totuşi, marii potentaţi ai
acestei ere – Netscape, Microsoft, agenţiile de stat (spre
exemplu, Agenţia de Securitate Naţională a Statelor Unite) etc.
– sunt, de fapt, creatorii acestei cibersfere şi, deocamdată, marii
ei beneficiari. Dar, după cum se constată, inclusiv aceşti mari
potentaţi pierd încet, încet câte ceva din imensa lor putere…
Internet nu mai este un monopol al cuiva, deşi marii potentaţi ai
lumii se folosesc de această excepţională reţea pentru a-şi
realiza obiectivele lor strategice…
109
Dar se folosesc de ea şi marii terorişti ai lumii, şi marii
infractori, şi marii diversionişti ai acestor vremuri, ca şi
oamenii simpli…
Cibersfera este, în osatura sa, un fel de haos. Definit ca o
stare între dezorganizarea unui sistem şi o nouă organizare a
acestuia, haosul devine o teorie, o paradigmă a zilelor noastre.
Haosul este deci o stare.
Şi, în această aparentă dezorganizare în vederea noii
organizării a societăţilor informaţionale viitoare, noile puteri îşi
conturează deja marile traiecte ale ofensivei lor de mâine…
Adică noile coordonate ale geopoliticii mileniului trei. Cu alte
cuvinte, înapoi la das Heimatland (Patria) al lui Ritter şi la
discipolul acestuia – Friedrich Ratzel, întemeietorul
geopoliticii!
Pentru cine? Împotriva cui?
Geopolitica revine, azi, în forţă. Deocamdată, prin repu-

blicarea unor lucrări şi a unor studii, prin reconsiderarea
clasicilor acesteia, dar nu neapărat ca mentori, aşa cum s-ar
crede, ci doar ca suporţi ai unui alt mod de a gândi noua ordine
mondială. Imaginile care se transmit prin televiziune sau prin
cuvinte sunt cât se poate de… colorate, şi noi, oamenii
obişnuiţi, copleşiţi de grijile zilei de azi şi ale celei de mâine,
nu ne batem capul să „vedem“ dincolo de ceea ce se vede. Nu
ne prea pasă de ce spunea cândva Exupery: ceea ce se vede nu
este decât o suprafaţă; ceea ce este important rămâne invizibil
pentru ochi…
Aparent, informaţia este liberă şi complet scăpată de sub
orice control, fiecare putând afla, fără nici un fel de dificultate,
tot ceea ce doreşte să ştie. Există o aşa de largă diversitate a
sistemelor de informaţii, încât, practic, controlul lor pare
imposibil. Cu alte cuvinte, informaţia n-ar mai putea fi
controlată; ea controlează însă totul. Tocmai de aceea, ea poate
110
fi (şi este) folosită, în dezordinea informaţională de azi, ca
instrument de putere pentru mâine, în primul rând pentru
realizarea unei anumite ordini informaţionale (care este
sistemul nervos al noii ordini mondiale) în dezordinea reorga-
nizării politice, economice şi culturale a lumii.
În acest scop, marile centre de putere ale planetei
urmăresc cu virulenţă realizarea unor sisteme performante şi
unor coridoare şi noduri importante de control şi prelucrare a
informaţiei, concomitent cu crearea şi menţinerea unei
dezordini relative, care se apreciază a fi utilă marilor scopuri,
marilor strategii de reorganizare a lumii. Pierre Salinger şi Eric
Laureant, în lucrarea „Guerre du Golfe. Le dossier secret“29,
arată că, spre exemplu, Agenţia Naţională de Securitate a
Statelor Unite (National Security Agency), cu efective şi bugete
mai importante chiar decât cele ale CIA (se află la Fort Meade,
lângă Washington, în mijlocul unei păduri), funcţionează cu
două componente (Carillon şi Loadstone), care sunt două
emisfere ale aceluiaşi creier. Această agenţie tratează, prin
calculatorul central, în jur de 200.000.000 de cuvinte pe
secundă, în timp ce alte ordinatoare ale sale pot să transforme
320 de milioane de cuvinte pe secundă, ceea ce echivalează cu
2.500 de cărţi a 300 de pagini fiecare.
Această agenţie are sateliţi spioni şi centre de ascultare în
toată lumea. „Strategii de la Pentagon – scriu aceşti autori la p.
164 a lucrării citate mai sus – divid lumea în zone de
intervenţie. Cea acoperită de Central Command (CENTCOM)
se întinde pe 26 de milioane de kilometri pătraţi, din Kenya
până în Pakistan. Şaptezeci la sută din rezervele mondiale de
petrol sunt situate în regiunile care se aflau (în vremea
războiului din Golf N.A.) sub responsabilitatea acestui general
cu patru stele (Norman Schwarzkopf), aspru şi jovial.“ În acest
sens, exista un plan secret faimos, intitulat „90 – 1002“,
29
Pierre Salinger şi Eric Laureant, GUERRE DU GOLFE. LE DOSSIER
SECRET, Olivier Orban, 1991.
111
conceput de Administraţia Carter pentru o intervenţie militară
în Golf. La începutul anului 1991, obiectivul strategic cel mai
important al Pentagonului era să transforme rapid acest plan
într-o apărare masivă a Arabiei Saudite.
Iată cam în ce termeni geopolitica de azi devine…
geostrategie. În faţa acestei realităţi, inclusiv tradiţia islamică
potrivit căreia, dacă o ţară islamică primeşte pe pământul său
infideli pentru a le permite să lupte, toate celelalte ţări islamice
trebuie să se întoarcă împotriva renegatului, n-a fost respectată.
De unde rezultă că, în noua ordine mondială, aşa cum se
preconizează ea în unele strategii geopolitice, tradiţiile sunt
neavenite. Iar lupta împotriva lor este evidentă.
Există însă şi o puternică reacţie la aceste tendinţe de
depersonalizare a ţărilor şi deopotrivă a entităţilor civiliza-
ţionale, ca şi atenţionări care se cer luate în seamă. Spre
exemplu, Samuel P. Huntington, în celebra sa lucrare
„Ciocnirea civilizaţiilor“30, atrage atenţia asupra faptului că
entităţile civilizaţionale sunt realităţi care, în viitor, se pot
înfrunta. Pentru că ele se opun civilizaţiei occidentale care, în
concepţia profesorului de la Harvard, a fost şi este încă
agresivă. Cu alte cuvinte, strategia civilizaţiei occidentale, ca şi
geopolitica ei, trebuie să se reformuleze în termeni civiliza-
ţionali, renunţând la presiunile de altădată. Altfel viitorul război
va fi un război al civilizaţiilor.
Polonezul Bronislaw Germele scria: „Când veţi distruge
zidurile, veţi anima speranţa, dar dacă le veţi ridica din nou,
veţi crea ura“.
Francezul Bruno Colson, în excepţionalul său studiu de
strategie intitulat „La stratégie américaine et l’Europe“ scrie că
„Războiul Rece permitea politicii externe americane să se
fundamenteze pe trei paradigme simple: «îndiguirea» (contain)
Uniunii Sovietice, împiedicarea extinderii comunismului,
30
Samuel P. Huntington, 1997, THE CLASH OF CIVILIZATIONS THE
REMAKING OF WORLD ORDER, Simon & Schuster.
112
promovarea unei creşteri economice globale, sub conducere
americană. După 1989, Statele Unite au fost nevoite să-şi
reevalueze locul lor în lume, gândindu-şi în alţi termeni politica
externă, plecând de la zero. Într-un anume sens, după atacul
japonez de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941, politica
externă americană n-a făcut altceva decât să răspundă unei
ameninţări din partea inamicilor.
Angajarea americană activă în exterior n-a încetat nici o
clipă. Când armele tăceau, confruntarea lua alte forme.
Perioada de după războiul rece trebuia să dea Statelor Unite o
adevărată libertate de alegere.“ Angajarea în exterior a devenit
un fel de concept-cheie al securităţii naţionale americane, o
linie-forţă a politicii americane. Astfel, noua ordine mondială
are ca suporţi controlul american al resurselor, menţinerea păcii
şi riposta imediată împotriva celor care pot destabiliza situaţia
convenabilă ordinii mondiale sub leadership american.
Dar cum lucrurile acestea nu pot fi simple, geopolitica s-a
întors la anii 1945 – 1949. S-au readus în actualitate George
Kennan, Robert Strausz-Hupe, Dean Acheson. S-a mers chiar
mai departe, la ultimul deceniu al secolului al XIX-lea când
„noua ordine mondială“, oprită la Congresul de la Viena,
pusese capăt războaielor napoleoniene. Americanilor le place
să întrebuinţeze expresii-cheie, concepte semnificative privind
viziunea asupra lumii şi rolul ţării lor în această viziune. „Noua
ordine mondială“ preconizată de George Bush în timpul
războiului din Golf din 1991 este cel mai cunoscut dintre
conceptele de după Războiul Rece. Nu este însă singurul. În
aceeaşi manieră au apărut „internaţionalismul triumfător“ şi
izolaţionismul. Iar administraţia Clinton a preferat o sinteză,
avansând noţiunea de extindere, sau lărgire. George W. Bush a
finalizat ceea ce începuse tatăl său. Ce se va întâmpla acum?
Care vor fi conceptele preferate de noua administraţie de la
Washington? Pentru cine sunt aceste concepte? Împotriva cui?
Cui folosesc? Cine se află înapoia lor? Statele Unite ale
113
Americii? Cum le va privi Europa Occidentală? Dacă
răspunsurile sunt afirmative, atunci ce se întâmplă cu celelalte
mari civilizaţii, cu celelalte mari centre de putere? Şi cum
influenţează toate acestea geopolitica românească, în situaţia în
care există şi la noi aşa ceva?
114
CAPITOLUL 2
RĂZBOIUL CIVILIZAŢIEI, CIVILIZAŢIA RĂZBOIULUI
2.1. Războiul şi teoria valorii
Războiul este un preaplin al valorii, un misionar al

acesteia sau distruge valorile? Mai exact, care au fost, care
sunt şi care vor fi relaţiile dintre război şi valoare? Valoarea
este conceptul fundamental al culturii, al stabilităţii, al duratei.
Dar războiul? Vine oare acesta în sprijinul valorii sau o
degradează şi o umileşte?
Războiul se prezintă ca un sistem complex de acţiuni –

cele mai multe dintre acestea violente, armate – care au scopuri
şi obiective precise, potrivit unei dialectici a voinţelor ce se
confruntă. Scopurile războiului sunt totdeauna politice. Nu
există război în afara politicii, fie că el este o continuare sau o
exprimare a politicii, fie că este un sfârşit al politicii. Ele se
formulează în raport cu anumite interese considerate vitale sau
foarte importante. În principiu, doar interesele vitale cauzează
războiul. Există războaie de impunere prin forţă, prin violenţă
armată a unei anumite voinţe, care rezultă din anumite interese,
şi războaie care se opun unei astfel de impuneri. Pe primele,
istoria le numeşte, în general, războaie de agresiune, iar pe
celelalte, care se opun deci agresiunii, războaie de apărare.
Dreptul internaţional le consideră legitime doar pe cele de
apărare. Dar, evident, dacă nu ar exista războaie de agresiune,
n-ar exista nici războaie de apărare.
Această departajare categorică, tranşantă era posibilă mai
ales în timpul constituirii şi consolidării statelor naţionale şi
corespundeau unui determinism de tip mecanicist. Dar şi în
aceste condiţii era foarte greu de operat o distincţie clară între
115
unele şi altele. Pentru că rareori un conflict armat întrunea toate
condiţiile pentru ca unii beligeranţi să fie consideraţi agresori şi
alţii agresaţi. Chiar şi în situaţia celui de al doilea război
mondial, unde taberele erau foarte clare, cu toate precizările
făcute de tratatul de pace, nu toţi beligeranţii pot fi puşi pur şi
simplu în două tabere: agresori şi agresaţi. Războiul nu poate fi
decupat din situaţia politică şi strategică internaţională care l-a
generat, nici separat de războaiele şi conflictele anterioare pe
care, într-o formă sau alta, le continuă, le accentuează, le
complică sau, uneori (dar în foarte mică măsură), le clarifică şi
chiar le rezolvă. Situaţia României este edificatoare. România,
aliată a Germaniei hitleriste în prima parte a războiului, a fost
considerată ţară agresoare şi, în final, deşi a trecut de partea
Puterilor Aliate şi a contribuit în mod substanţial la victoria
acestora, a fost tratată ca ţară învinsă şi obligată să plătească
Uniunii Sovietice despăgubiri de război.
Cel de al doilea război mondial a fost „decupat“ din
contextul în care el a izbucnit, iar împrejurările ce au determi-
nat ţările să intre într-o tabără sau în alta nu au fost luate în
considerare. Nimeni nu a ţinut cont de faptul că România a
intrat în acest război pentru a-şi apăra interesele vitale, adică
unitatea teritorială, răspunzând unui ultimatum urmat de o
acţiune armată agresivă (în 1940, în urma ultimatumului dat de
guvernul sovietic, Armatele 5, 9 şi 12 ale URSS au trecut
Nistrul şi au ocupat fără nici un drept teritoriul românesc dintre
Nistru şi Prut). În răspunsul dat la acest ultimatum, s-a precizat
că guvernul român se vede nevoit să se supună. Ultimatumul
sovietic şi acţiunea celor trei armate reprezentau, fără nici o
îndoială, o agresiune directă împotriva României. Acelaşi lucru
s-a petrecut şi cu dictatul de la Viena prin care, la presiunea
Ungariei, s-a luat României nord-vestul Transilvaniei şi s-a dat
acesteia. Asemenea lucruri sunt extrem de grave pentru un stat,
iar acţiunea lui pentru recuperarea teritoriilor răpite prin
ultimatum, dictat şi folosirea forţei armate nu poate fi decât
116
legitimă. Intrarea României în război viza în exclusivitate
recuperarea teritoriilor răpite. România a aplicat, în acest caz, o
strategie politică indirectă care, în final, s-a dovedit în oarecare
măsură eficientă. Acelaşi obiectiv se realiza şi în situaţia în care
România se alătura de la început Puterilor Aliate. Ar fi fost o
strategie politică directă, iar consecinţele, probabil, s-ar fi
derulat într-un alt spectru. Istoria nu judecă însă posibilităţile,
ci faptele. Iar atunci, în 1940, în urma rapturilor teritoriale şi
înspăimântării fără precedent a clasei politice româneşti,
lucrurile nu erau atât de clare ca azi, deşi nici astăzi nu se ştiu
toate împrejurările şi toate condiţionările acelor tragice
evenimente. Cert este un singur lucru: România nu a fost
niciodată, în nici o împrejurare, un stat agresor. Şi nici în 1941
nu a fost.
Acest raţionament este, desigur, valabil şi pentru alte
state. De fapt, aproape nici un stat nu se consideră agresor.
Fiecare motivează că începe un război sau intră într-un război
pentru a-şi apăra interesele vitale. Iar interesele vitale se expri-
mă atât printr-un clasic război de apărare, cu trupele masate la
frontieră, cât şi printr-un război preventiv, care îşi fixează ca
obiective lovirea agresorului, înainte ca el să-şi poată desfăşura
forţele. Totdeauna se invocă un casus beli. Războiul ţine şi va
ţine mereu de un anumit joc politic şi, de aceea, se va înscrie
mereu în limitele şi dedesubturile acestuia. Asemenea raţiona-
mente însoţesc filosofia şi fizionomia războiului, de când există
el pe pământ. Războaiele de ieri, ca şi cele de azi, au slujit şi
slujesc valorile identitare şi contribuie la crearea acelor condiţii
şi acelor împrejurări care să permită protecţia, securizarea şi
dezvoltarea sistemelor de valori.
Războaiele nu sunt şi n-au fost nicicând un prea-plin al
valorii (decât în sens filosofic, metaforic sau în analiza
sistemică). Ele au reprezentat totdeauna ultima soluţie de
materializare sau impunere a unui interes vital, sau considerat
vital. Nu este vina războiului (ca fenomen complex, generat şi
117
generator de situaţii-limită) dacă interesele vitale (considerate
vitale) ale entităţilor statale sau non-statale nu se armonizează.
Tocmai din această dezarmonie rezultă acele situaţii-limită care
generează şi războiul.
Acţionând, şi prin mijloace militare, împotriva regimului
politic al lui Saddam Hussein, Statele Unite ale Americii şi-au
apărat, de fapt, interesele. Această „apărare a intereselor“, prin
lovirea masivă şi intempestivă, cu forţe aeriene, navale, terestre
şi speciale aparţinând unei coaliţii condusă de SUA, nu poate fi
şi nu trebuie să fie simplificată sau privită cu suspiciune. Ea
reprezintă, de fapt, o expresie concretă a fizionomiei războiului
viitorului şi, deopotrivă, a viitorului războiului şi trebuie tratată
cu toată atenţia. Dacă, până la Napoleon şi chiar până la
inclusiv cel de-al doilea război mondial, victoria sau înfrân-
gerea erau adjudecate în teatrele de operaţii, la masa tratativelor
şi pe fronturile diplomaţiei, în prezent, limita dintre victorie şi
înfrângere, dintre război şi non-război sau post-război devine
din ce în ce mai greu de identificat. În cazul războiului din Irak,
există pretexte mai mult sau mai puţin plauzibile şi realităţi
politice, economice, civilizaţionale, geopolitice, geoeconomice
şi geostrategice care dau noi dimensiuni, unele dintre ele
inexistente până acum, fenomenului război.
2.2. Entităţile civilizaţionale şi confruntarea militară
Mai este oare de actualitate teoria lui Sammuel P.

Huntington cu privire la războiul civilizaţiilor? Este posibil un
război al civilizaţiilor? Civilizaţiile se fundamentează pe
sisteme de valori, războiul pe jocul politic al intereselor. Există
oare vreo legătură între acestea? Şi, dacă există, care este şi
cum se identifică ea?
Prin celebrul său articol publicat în Foreign Affaires,

dezvoltat ulterior într-o carte care a făcut înconjurul lumii,
Sammuel P. Huntington a lansat una dintre cele mai teribile
118
provocări de la graniţa dintre două milenii, cea a războiului
civilizaţiilor, ca război al viitorului. În realitate, teoria profeso-
rului de relaţii internaţionale de la Harvard este o antinomie.
Esenţa unei civilizaţii (entităţi civilizaţionale) constă în cultura
ei, iar conceptul fundamental al culturii este valoarea. O cultură
şi, implicit, o civilizaţie se bazează pe un sistem de valori. În
afara lor, nu există civilizaţie, nu există cultură, nu există
progres, nu există deci oameni. Valorile sunt create în timp şi
confirmate de timp. Ele constau în ceea ce rămâne, în ceea ce
este important şi se păstrează, după ce totul a trecut. Valorile
sunt acumulări. Ele se grupează în sisteme, se definesc pe sfera
de cuprindere a existenţei umane (individuale şi sociale) şi se
constituie în fundamente ale civilizaţiei. Valorile nu se opun şi
nu pot fi opuse unele altora, ci doar se deosebesc. Ele se
asamblează în mari edificii pe baza cărora se constituie şi se
justifică unitatea lumii. Dacă există o unitate a lumii – şi, fără
îndoială, o astfel de unitate există –, ea se bazează în exclusi-
vitate pe unitatea şi complementaritatea sistemelor sale de
valori. În construcţia universului uman, valorile sunt precum
cărămizile. Se leagă între ele prin acel fluid uman, care este
ştiinţă şi conştiinţă, credinţă, proiect şi vocaţie a construcţiei
permanente, şi dau durata şi perenitatea unei civilizaţii.
Civilizaţiile sau entităţile civilizaţionale, în sensul noţiunii
folosite de Huntington, nu sunt altceva decât mari grupări ale
acestor sisteme de valori. Şi, dacă valorile nu se bat între ele,
cum să se bată, oare, civilizaţiile?
Lumea a fost şocată de o asemenea ipoteză şi de o
asemenea perspectivă care presupunea că războiul viitorului va
consta în ciocnirea entităţilor civilizaţionale. Asupra profeso-
rului de la Harvard s-au năpustit sute şi sute de articole şi de
cărţi care, fie că îl citau, fie că îl atacau, iar această nebunie nu
s-a terminat nici azi. L-am comentat şi noi, întrucât trăgea
categoric o linie între civilizaţia occidentală şi civilizaţia
ortodoxă, care trecea, în mod cu totul nejustificat, prin inima
119
României, separând Transilvania de restul ţării. Profesorul de la
Harvard împarte lumea în şapte sau opt civilizaţii, care ar
cuprinde şapte sau opt state-nucleu (de fapt, centre de putere
sau centre de influenţă). Aceste civilizaţii, în opinia lui
Huntington, sunt: occidentală, ortodoxă, sinică, japoneză, hin-
dusă, islamică, africană şi latino-americană (aceasta din urmă
poate fi inclusă însă în civilizaţia occidentală). Două dintre
acestea (chiar trei) se află pe continentul nostru. Astfel, Europa
apare, deopotrivă, ca un continent-nucleu al uneia dintre cele
mai puternice civilizaţii – cea occidentală – şi ca un spaţiu de
confruntare, de ciocnire a civilizaţiilor. De altfel, singura falie
pe care o marchează ilustrul internaţionalist american de la
Harvard este cea din Europa. Desigur, nu întâmplător. Linia de
separaţie, de falie, de confruntare între civilizaţia occidentală şi
cea ortodoxă a fost trasată la 1500 şi de atunci până azi ea a
rămas neschimbată. Această linie trece, în viziunea lui
Huntington, aşa cum am subliniat şi mai sus, pe graniţa estică a
ţărilor baltice – Lituania, Estonia, Letonia –, pe graniţa vestică
a Republicii Belarus, pe o linie ce desparte Ucraina
Subcarpatică de cea ortodoxă, pe creasta munţilor Carpaţi,
separând Transilvania (care se consideră, în această lucrare, că
face parte din civilizaţia occidentală) de restul României, pe
graniţa dintre Croaţia şi Serbia, precum şi prin interiorul
Bosniei, delimitând aproximativ spaţiul în care se află croaţii
bosniaci de cel al musulmanilor bosniaci şi sârbilor bosniaci. Şi
Stalin trăsese, la Yalta, cu creionul lui neascuţit (sau ascuţit în
mod stalinist), o astfel de linie…
Aceasta ar fi, după Huntington, graniţa de est a civilizaţiei
occidentale. Pe unde trece de fapt această linie? Exact prin
inima cea mai fierbinte a Europei, adică prin acel spaţiu căruia
continentul european îi datorează în mare măsură propria sa
devenire, propria sa civilizaţie. Sunt excluse astfel din civili-
zaţia occidentală Atena şi Bizanţul, adică tocmai locurile sacre
de unde Europa îşi extrage întreaga ei sevă civilizaţională.
120
Primele valori europene aici s-au născut. Şi tot de aici, din acest
spaţiu, au plecat spre lumea europeană matematica şi astrono-
mia, navigaţia modernă şi ingineria, filosofia şi medicina. În
timp ce, la Atena, apoi la Constantinopol se durau ştiinţa şi
credinţa, populaţiile băştinaşe care locuiau în acest spaţiu (prin
care Huntington trage o linie de falie) se opuneau valurilor de
migraţii care veneau din Est, făureau legenda şi sanctificau
spiritul de jertfă.
Nu romanii au descoperit acel „dolce et decorum est pro
patria mori“, ci populaţiile pe care barbarii le-au trecut prin foc
şi sabie şi pe care, ulterior, la rândul lor, romanii le-au trecut şi
ei prin copitele cailor şi prin lăncile legionarilor. Ei, romanii,
doar l-au cucerit şi l-au folosit pentru a justifica invazia şi
apărarea cuceririlor. Au dat însă acestui spaţiu, fără discuţie, şi
ceva din măreţia şi unicitatea Romei. Statornicele popoare din
acest spaţiu – traco-dacii, ilirii, ulterior şi grecii – au fost
nevoite să înfrunte, rând pe rând, Estul (goţii, vizigoţii,
ostrogoţii, hunii, ungurii, tătarii, mongolii etc.), apoi Imperiul
rus, Vestul – Imperiul roman, apoi Imperiul austro-ungar şi
Occidentul mereu agresiv al acelor vremuri, Sudul – Imperiul
otoman, apoi tot felul de migraţii şi acţiuni care se pun pe
seama islamismului fundamentalist şi intolerant.
Fluxul şi contrafluxul s-au ciocnit, ce-i drept, în spaţiul la
care se referă Huntington, dar populaţiile de aici n-au dispărut
şi nu au devenit altceva decât au fost şi sunt ele dintotdeauna.
Dimpotrivă, mulţi dintre cei care au venit au fost nevoiţi să se
adapteze valorilor spaţiului în care s-au infiltrat, care i-a tolerat,
pe care au avut iluzia că l-au cucerit şi în care au rămas. Pentru
că există o filosofie a spaţiului plin, a spaţiului-izvor care
defineşte sensul istoriei şi vocaţia popoarelor.
Fredrich Ratzel, întemeietorul geopoliticii moderne, arată
că „«naturalul este în diferite grade afinitate sufletească», iar
caracterul naţional îmbracă o parte a acestei influenţe
(populaţiile de agricultori şi păstori sunt statornice şi produc-
121
tive; popoarele provenite din populaţiile de vânători ai stepei
păstrează caracterul agresiv; simţul mării apare mai ales la
popoarele insulare etc.).“31 Dar şi asupra acestor popoare
sedentare, statornice din zona Carpaţilor şi din cea a Balcanilor
şi-au pus amprenta vremurile şi vremuirile.
Toate aceste adevăruri nu au însă nici o importanţă pentru
Huntington. El trage o linie, consemnând, după argumentele
sale, o realitate. Ce fel de realitate? O realitate care rupe în
două un continent! O realitate care, luată astfel, ar face
imposibilă unitatea Europei! O realitate care nu ştim cui
convine, dar care îngrijorează inclusiv aliatul principal al
Europei, Statele Unite ale Americi. America, acest devenit stat-
nucleu al civilizaţiei occidentale, este el însuşi un rezultat al
expansiunii europene. Este fiul plecat de acasă şi îmbogăţit,
este proiecţia americană a fiului rătăcitor, este fiul răsfăţat al
Europei, dar, în acelaşi timp, poate fi, vorba proverbului, şi cel
care, atunci când ajunge împărat, întâi pe tatăl său îl mănâncă.
Nu este desigur aşa. America datorează Europei însăşi civili-
zaţia sa, sistemul său de valori, iar Europa datorează Americii
spiritul competiţional, pragmatismul şi eficienţa. O bună
convieţuire între cele două continente este absolut necesară
pentru echilibrul, progresul şi, în ultimă instanţă, pentru
supravieţuirea lumii. De aici nu rezultă însă că o astfel de
unitate există în mod necesar şi deplin. Ea trebuie construită şi
reconstruită mereu, chiar dacă nu va fi deloc uşor. Pentru că
aici nu este vorba de expansiunile de odinioară, ci de plonjarea
în sine, cunoaşterea şi vindecarea profunzimilor. Adică
întoarcerea la izvoare. Chiar dacă este vorba de izvoarele de…
mâine. Non multa, sed multum.
Trecând însă peste metaforă sau peste amărăciunea unor
reflecţii, unor realităţi dureroase, se pun câteva întrebări la care
trebuie să se dea un răspuns: are sau nu are Huntington
31
Ionel Nicu Sava, ŞCOALA GEOPOLITICĂ GERMANĂ, Editura INFO –
TEAM, Bucureşti 1997, p. 32.
122
dreptate? Există sau nu există această linie de separare şi de
ciocnire a civilizaţiilor? Sau, în sens mai larg, există sau nu
există o ciocnire a civilizaţiilor? Şi, dacă toate acestea există,
mai poate fi oare vorba de o unitate a continentul european?
Mai poate fi oare vorba de o unitate a lumii?
Hegel ar fi spus că Ideea Absolută, care este unică şi
unitară, conţine în sine negarea ei, pentru că aşa e legea
veşnicei deveniri. Legea negării transformă Ideea Absolută în
Conştiinţă de Sine şi tot aceeaşi negare (ca negare a negării)
prelungeşte devenirea până ce Ideea Absolută ajunge iarăşi Idee
Absolută. Tocmai de aceea este absolută: pentru că dincolo de
ea nu mai există nimic. Transformările şi devenirile au loc în
interiorul ei şi nu în afara ei.
De fapt, nu s-a întâmplat nimic. Totul s-a schimbat şi nu
s-a schimbat, totul a devenit ce a mai fost şi ce a mai fost a
rămas fa fel, adică un altul identic cu sine şi, în acelaşi timp,
diferit. Însuşi Hegel, unul din cei mai mari filosofi dialecticieni
ai lumii, era atât de convins de perfecţiunea creaţiei sale încât
nu vedea ce s-ar mai putea adăuga sau ce s-ar mai putea
schimba. Astfel, părintele dialecticii neagă dialectica, atunci
când e vorba de sistemul filosofic creat de el, şi proclamă, prin
această atitudine rigidă, imuabilitatea, imunitatea şi infailibi-
litatea acestui sistem. S-a ajuns până acolo încât, atunci când
Beneke, unul dintre profesori, a îndrăznit să facă unele referiri
critice la opera maestrului, Hegel s-a adresat autorităţilor şi a
cerut ca îndrăzneţul să fie pedepsit. Şi a fost pedepsit, adică dat
afară de la catedră. Cât de mult seamănă acea lume cu cea de
acum! În fond, lumea este aceeaşi, doar timpurile se trec şi se
petrec, dar nu pentru a dispărea, ci pentru a se reîntoarce.
2.3. Cultura războiului. Cultura strategică
Există o cultură a războiului? Şi, dacă există, pe ce se

bazează aceasta? Cu alte cuvinte, care sunt valorile pe care le-
au cultivat, le-au slujit şi le-au configurat teoria şi practica
123
războiului? Sunt aceste valori unitare sau se constituie, ca
atâtea altele, în valori de sinteză?
Războiul este o acţiune umană. Şi, ca orice acţiune

umană, el produce un efect. Acest efect, de fapt, nu este
singular, ci complex. Rezultatul războiului nu constă numai în
obţinerea victoriei şi, respectiv, în suportarea înfrângerii, ci şi
în crearea unei stări care constă din realităţi, posibilităţi,
convingeri, credinţe, speranţe, atitudini, temeri etc. Toate
acestea dau o filosofie a războiului, adică un mod de a percepe,
gândi şi simţi războiul. Dacă, în general, războiul produce
teamă, foarte multă lume şi îndeosebi cea politică îl priveşte nu
numai ca pe un rău necesar, ci şi ca un mijloc de impunere a
voinţei, adică de putere, de prosperitate sau de supravieţuire. În
acest spectru – putere, prosperitate, supravieţuire –, se consti-
tuie şi se derulează, practic, întreaga filosofie a războiului.
Deşi se spune că războiul nu produce valori, ci distruge
valori, această activitate umană nu poate fi scoasă în afara
mecanismului producerii, dezvoltării şi chiar conservării
valorilor. Întreaga istorie universală este plină de opere care
preamăresc războiul, care-l transformă în cel mai înalt gest –
adesea, ultimul –, pe care-l poate face o entitate (colectivitate)
umană pentru a-şi cuceri şi menţine dreptul la viaţă, la cultură,
la durată. Aşadar, cultura războiului constă în sistemul de valori
de care se leagă acesta, în efectele pe care el le produce, în
moralitatea lui, atâta câtă există.
Există, deci, o cultură intrinsecă războiului, definită pe
valorile care-l justifică şi îl perpetuează, pe acea filosofie
germinativă care animă luptătorul, armata şi naţiunea (colecti-
vitatea), pe moralitatea soldatului şi pe respectul faţă de inamic,
şi o cultură extrinsecă războiului, definită, în general, pe
efectele sale sociale, economice, culturale şi morale. Fiecare
război este analizat pe costuri, consumuri, pierderi, implicaţii şi
efecte. Dar, dintre toate, în ceea ce priveşte cultura războiului,
124
rămân doar efectele. Efectele asupra celor care-l duc şi efectele
asupra celor care-l produc.
Efectele asupra celor care-l duc – militarii şi armatele din
care fac parte – constau în stările produse şi induse, în motiva-
rea profesiei şi a vocaţiei, în consonanţă cu idealurile şi valorile
care definesc şi justifică o astfel de profesie, în filosofia insti-
tuţională şi existenţială, în capacitarea acelor resurse care
întreţin spiritul războinic, în sensul definit de un concept care
domină de mii de ani fiinţa umană şi colectivitatea umană: a
trăi înseamnă a lupta.
Efectele asupra celor care-l produc se înscriu, în general,
în aceleaşi coordonate, deşi ele sunt mult mai extinse şi îmbracă
toată gama de valori, de la respingere, condamnare şi percepţie
abjectă a acţiunii militare, la acceptare şi preamărire a acesteia.
În fond, marile opere de artă care glorifică şi preamăresc
războiul nu au fost realizate de militari, ci de societatea care a
beneficiat de euforiile victoriei sau a suportat consecinţele
înfrângerii. După victoria asupra Daciei, romanii au înălţat, la
Roma, columna lui Traian, în timp ce Decebal s-a sinucis, iar
dacii au suportat consecinţele cuceririi romane, ale umilinţelor
înfrângerii, ale continuării luptelor, ale retragerii în munţi, ale
dispariţiei ca entitate valoroasă şi temătoare pe arena
internaţională a acelor vremuri.
În fond, războaiele sunt cele care au născut deopotrivă
epopeile şi tragediile, euforiile şi disperările. Pentru că ele au
fost totdeauna acţiuni supreme, pe viaţă şi pe moarte, motivate
în spaţiul sublim al demnităţii şi onoarei sau în cel al ultimei
speranţe, adică al supravieţuirii fizice, comunitare şi identitare a
unei colectivităţi umane.
Războiul viitorului nu poate face abstracţie de aceste
elemente, chiar dacă se pare că va fi şi altceva decât lupta unei
comunităţi umane împotriva altei comunităţi umane. Altceva,
probabil, nu va fi – pentru că războiul nu se poate situa în afara
acestei confruntări –, ci entităţile sau identităţile care se vor
125
înfrunta vor fi altele, adică într-un alt sistem de solidaritate sau
de confruntare socială. Esenţa războiului viitorului se va defini,
probabil, pe acţiunea comunităţii internaţionale pentru deza-
morsarea focarelor de crize şi conflicte şi, respectiv, pe
acţiunile violente ale acestor focare în vederea schimbării
ordinii mondiale potrivit intereselor lor specifice. Cu alte
cuvinte, cultura războiului viitorului se va reconstitui pe piloni
de securitate socială, economică şi informaţională, de energie şi
resurse, şi, deopotrivă, pe o beligeranţă flexibilă, greu de
delimitat şi definit.
2.4. Ştiinţa războiului. Teoria strategiei
Cum se prezintă în momentul de faţă ştiinţa războiului?

În ce măsură teoria strategiei (ca parte obiectivă,
independentă, matematică şi logică a strategiei) influenţează
practica strategică şi decizia politică pe care strategia trebuie
să o pună în operă? Cum se exprimă această relaţie în războiul
prezentului şi în cel al viitorului?
Războiul este nu numai un instrument al politicii, ci şi o

acţiune care necesită specializare şi o anume ştiinţă. Deşi răz-
boiul propriu-zis înseamnă violenţă, angajare în situaţii-limită,
îl el se încorporează întreaga ştiinţă a omenirii şi îndeosebi
cuceririle ştiinţifice de ultimă oră. Ştiinţa războiului este
complexă şi multidisciplinară. Ea cuprinde acea parte din
ştiinţele militare care oferă un anume algoritm de punere în
operă a legilor şi principiilor acţiunii militare. În general, ştiinţa
războiului presupune acumulări teoretice substanţiale şi înde-
lungate. Există o foarte bogată literatură de specialitate, care
vine din toate timpurile. Războiul este una dintre activităţile
umane despre care s-a scris foarte mult, poate cel mai mult.
Nici un alt domeniu nu a fost atât de consistent ilustrat în
literatura ştiinţifică şi în cea beletristică.
126
Există cel puţin patru domenii ale ştiinţei militare care
influenţează în mod direct ştiinţa şi practica războiului: istoria
militară, care este, în esenţa ei, o istorie a pregătirii şi desfă-
şurării războaielor; strategia militară; arta operativă; tactica.
Dacă istoria militară este clară pentru toată lumea, în ceea ce
priveşte strategia militară se poartă încă unele discuţii privind
caracterul ei ştiinţific. În general, strategia este considerată
modalitate de punere în aplicare a unei decizii politice. Fără a i
se nega această funcţie importantă, această vocaţie, strategia are
trei dimensiuni inseparabile, dar distincte: teoria strategiei,
practica strategică şi arta strategică. Aşadar, ea se constituie în
ştiinţă, practică strategică şi artă strategică. Ştiinţa strategiei
(teoria strategiei) constă într-un sistem dinamic de principii,
norme şi reguli care-i dau stabilitate şi coerenţă. Practica
strategică constă în punerea în aplicare a principiilor, normelor
şi regulilor strategiei. Arta strategică presupune capacitatea
excepţională a comandanţilor şi statelor majore de a găsi, în
funcţie de condiţiile concrete ale situaţiei, cele mai potrivite şi
ingenioase soluţii, care să ducă la surprinderea inamicului şi la
realizarea rapidă a scopurilor şi obiectivelor acţiunii militare.
Toate componentele presupun acumulări în timp, deci existenţa
unui patrimoniu, a unei experienţe îndelungate şi a unui cod
moral deosebit.
Teoria strategiei se prezintă ca un fel de ecuaţie a acţiunii
militare sau a războiului care se cere mereu soluţionată. Ea are
constante (principii, norme), care se multiplică în funcţie de
experienţă şi de acumulări, şi variabile care, de asemenea, la
rândul lor, se multiplică, în funcţie de necunoscutele spaţiului
luptei, sistemelor de arme, condiţiilor concrete şi calităţilor
luptătorilor. Această teorie nu este statică, ci dinamică. Chiar
dacă, în linii generale, teoria războiului din timpul lui Napoleon
nu se deosebeşte de cea de astăzi, ecuaţiile care modelează azi
războiul şi lupta armată sunt infinit mai complexe. Uneori, în
percepţia militară, nu se ţine seama de această dinamică a
127
teoriei strategiei, ceea ce poate duce la experienţe dramatice
(experienţa armatei americane în războiul din Vietnam, situaţia
complexă cu care se confruntă forţele coaliţiei în Irak, după
distrugerea armatei lui Saddam Hussein, acţiunile teroriste
etc.). De aceea, marile şcoli strategice, începând cu cele
europene şi americane şi continuând cu cele ale marilor puteri
din continentul asiatic, cultivă teoria strategiei, modelând în
permanenţă ecuaţiile războiului şi ale luptei armate. Spre
exemplu, înainte de a deveni realitate, conceptul Network
Centric Warfare a fost teorie. Institutele de studii strategice şi
Pentagonul au studiat îndelung acest model, după care au trecut
la aplicarea lui. Practic, nu există domeniu al războiului şi
luptei armate care să nu fi fost studiat mai întâi în marile
laboratoare ale strategiei, artei operative şi tacticii. Aceste
laboratoare explorează în permanenţă spaţiul luptei, transformă
experienţa dobândită nu doar în lecţii învăţate, ci, prin inter-
mediul mecanismelor analizei, sintezei, abstractizării, genera-
lizării şi concretizării, şi într-o sursă de la care se nutresc şi se
dezvoltă legile, principiile, normele şi regulile artei militare.
2.5. Practica războiului. Practica strategică.

Strategia operaţională
Cum se prezintă, practic, războiul în conceptul NATO şi

în conceptele strategice ale marilor centre de putere? Ce aduc
nou Directiva Ministerială a NATO şi strategiile militare ale
altor ţări în ceea ce priveşte practica războiului şi, respectiv,
strategia forţelor, strategia mijloacelor şi strategia operaţi-
onală? Care sunt realităţile? Dar tendinţele?
Chiar dacă esenţa războiului nu s-a schimbat, beligeranţii

secolului al XXI-lea nu mai sunt, totuşi, aceiaşi cu cei ai
secolului al XIX-lea. Astăzi, datorită evoluţiei sistemelor de
arme şi triumfului societăţilor democratice, are loc o regrupare
a forţelor în scopul prevenirii războiului de odinioară,
128
gestionării crizelor şi conflictelor, descurajării dictaturilor şi
combaterii terorismului. Perfecţionarea armamentelor de toate
tipurile, apariţia şi proliferarea armelor de distrugere în masă,
adâncirea decalajelor, globalizarea, multiplicarea ameninţărilor,
dezvoltarea terorismului impun o recombinare a forţelor în plan
internaţional, asumarea de noi responsabilităţi şi un nou tip de
concentrare a eforturilor pentru rezolvarea noilor tipuri de
probleme care se pun din ce în ce mai acut. În aproape toate
documentele internaţionale şi în cele ale NATO, războiul
tradiţional32 între state, între alianţe sau între mari grupări de
state, este considerat din ce în ce mai puţin probabil, în timp ce
focarele de crize şi conflicte regionale, simetrice, disimetrice
sau asimetrice, ca şi acţiunile violente de tip mafiot sau cvasi-
identitar, se dezvoltă haotic şi intempestiv. Acestea complică
ecuaţia războiului şi pe cea a luptei armate, impun noi dimen-
sionări şi redimensionări fenomenului război. Marile puteri
nucleare nu se mai orientează unele împotriva celorlalte,
întrucât o astfel de atitudine nu are sens. În mod raţional,
războiul, între acestea, a devenit imposibil sau absurd. De altfel,
acordurile între Statele Unite şi Federaţia Rusă în ceea ce
priveşte armele nucleare şi, în general, armele de distrugere în
masă, sunt edificatoare. Rusia nu mai este considerată princi-
palul inamic al Statelor Unite şi nici Statele Unite nu mai sunt
tratate de către ruşi ca principalul lor adversar. Între aceste două
state există un parteneriat strategic, care nu este nici
conjunctural, nici formal.
Alianţa Nord-Atlantică şi-a perfecţionat, din 1991 şi până
în prezent, de câteva ori conceptul strategic, redefinind de
fiecare dată ameninţările cărora trebuie să le răspundă şi
acţiunile sau sistemele de acţiuni pentru care trebuie să se
32
Război tradiţional, în sensul de confruntare armată între două state sau
grupări de state, cu o declaraţie prealabilă, cu respectarea legilor şi
obiceiurilor războiului, mobilizarea populaţiei şi economiei, cu fronturi
constituite şi acţiuni clasice, deşi nu este exclus, nu mai pare (cel puţin pe
termen scurt şi din perspectiva NATO) de actualitate.
129
pregătească. Unii au susţinut, după desfiinţarea Tratatului de la
Varşovia, că NATO nu mai are sens. NATO este însă o alianţă
de state suverane care trebuie să facă faţă ameninţărilor la
adresa acestor state. Chiar dacă, la origini, Alianţa avea în
vedere pericolul sovietic, nu rezultă în mod necesar că,
dispărând acest pericol, NATO nu mai are sens. Au apărut noi
ameninţări cărora ţările civilizate trebuie să le facă faţă, iar
NATO este o forţă la care nu se poate renunţa în aceste
împrejurări. Dimpotrivă, Alianţa s-a extins, iar funcţiile ei sunt
din ce în ce mai bine definite.
Războiul pe care îl are în vedere NATO este unul extrem
de diversificat, de complicat şi de fluid, care se prezintă sub
forma unei ameninţări continue, deci ca un război permanent,
generat de apariţia şi proliferarea focarelor de tensiuni şi crize,
a unor acţiuni şi reacţii violente, stimulate de o anume dezvol-
tare a terorismului şi crimei organizate, a migraţiei clandestine,
economiei subterane şi traficului de droguri, de materiale
strategice, inclusiv de componente ale ADM, şi de carne vie
etc. În aceste condiţii, războiul viitorului, cel puţin pe termen
scurt, se prezintă ca un mozaic de focare de crize şi de acţiuni
violente, cele mai multe dintre acestea de tip terorist, care
ameninţă atât direct, cât şi indirect lumea civilizată. În aceste
condiţii, atât NATO cât şi UE trebuie să fie în măsură să
acţioneze şi să reacţioneze rapid şi sigur pentru a preveni
extinderea focarelor de criză sau dezamorsarea acestora, pentru
a combate terorismul şi a asigura securitatea membrilor săi.
Armatele tuturor ţărilor membre trebuie să fie în măsură să
îndeplinească astfel de misiuni. De aceea, paralel cu dezvol-
tarea Forţei de Răspuns a NATO şi a Forţei de Reacţie Rapide
Europene, ele au obligaţia să-şi organizeze în aşa fel forţele
încât să poată participa la îndeplinirea tuturor misiunilor gen
articol 5 (apărare colectivă) sau non-articol 5.
Pornindu-se de la aceste exigenţe, atât în strategiile de
securitate naţională, cât şi în strategiile militare (strategii ale
130
forţelor, strategii ale mijloacelor şi strategii operaţionale) tre-
buie să se regăsească materializarea acestui concept.
Strategia forţelor trebuie să asigure compunerea, pregă-
tirea şi operaţionalizarea unor structuri de forţe cu capacitate de
luptă completă, gata în orice moment de acţiune şi a unor
structuri de rezervă mobilizabile rapid, potrivit principiului
identităţii structurilor de pace cu cele de război. Actualele şi
viitoarele ameninţări nu mai permit ierarhizarea pe termen lung
a reacţiei, deci constituirea marilor armate în jurul unor nuclee
active. Armata însăşi trebuie să fie activă, având posibilitatea să
se comporte ca o Forţă de Reacţie Rapidă Permanentă. Este
cazul forţelor armate ale Statelor Unite, dar şi al celor franceze,
profesionalizate în întregime, în legislaţia 1996-2000, al forţe-
lor armate britanice şi al altor câteva armate. În acest concept se
înscrie şi modernizarea Armatei României care, în scurt timp,
va deveni o armată în întregime profesionistă. Este o schimbare
radicală de mentalitate, de filosofie, o trecere dificilă (dar
obligatorie) de la armatele naţionale, bazate pe masivitate şi
conscripţie, la armate profesioniste. Această metamorfoză este
generată de faptul că apărarea naţională nu se mai exercită
nemijlocit la frontieră, ci într-un cadrul mai larg, care presu-
pune acţiuni întrunite, adesea în coaliţii şi alianţe, pentru
dezamorsarea focarelor de criză şi combaterea pericolelor de
conflict, oriunde s-ar afla acestea. De ce? Răspunsul este foarte
simplu: pentru că, odată cu globalizarea economiei, informaţiei
şi relaţiilor internaţionale, se globalizează şi războiul.
Strategia mijloacelor (strategia genetică sau generativă),
specifică altădată perioadelor de pace, se integrează astăzi mult
mai strâns în sistemul strategiei integrale (care este, în acelaşi
timp, o strategie a forţelor, a mijloacelor şi a acţiunilor) şi
răspunde prompt atât cerinţelor imediate ale înzestrării arma-
telor şi realizării operative a mijloacelor de luptă, cât şi
proiectării acestora pe termen mediu şi chiar pe termen lung.
Din păcate, unele ţări, între care şi România, nu pot beneficia
131
de acest concept al strategiei integrale (datorită insuficienţei
mijloacelor financiare) şi trebuie să opereze încă pe părţi,
adesea, mai întâi organizându-se structura de forţe şi apoi
realizându-se şi mijloacele necesare acesteia pentru îndeplinirea
misiunilor. O astfel de defazare nu este benefică, dar, din
păcate, ea nu poate fi evitată.
Atât strategia forţelor, cât şi strategia mijloacelor sunt
strâns legate de strategia operaţională. De fapt, strategia opera-
ţională, cea care formulează dimensiunea acţiunilor militare,
condiţionează cele două tipuri de strategii. Dar, la rândul ei,
este şi ea condiţionată de primele două, pentru că, la urma
urmei, acţiunile depind de forţele şi de mijloacele pe care le ai.
Între aceste trei componente ale strategiei militare (care
nu totdeauna sunt luate în seamă în această formulă) există o
strânsă interdependenţă. De aceea, viitorul războiului cere ca
ele să fie tratate deopotrivă integral şi individual, desigur, nu
sectarist, ci unitar şi diferenţiat.
2.6. Arta războiului
Mai este oare războiul o artă? În ce anume constă arta

strategică a războiului în prezent şi, mai ales, în viitor? Cum se
exprimă continuitatea în arta războiului în epoca informaţi-
onală? Cum se racordează informaţia prezentă în Network
Centric Warfare la intuiţia sensibilă, imaginaţia şi capacitatea
creativă a gândirii comandantului?
O mare parte dintre scrierile despre fenomenul confrun-

tării militare poartă acest apelativ: arta războiului. Însăşi
lucrarea lui Sun Tzî, una dintre primele scrieri despre război,
poartă acest titlu: Arta războiului. De ce ar fi războiul o artă?
Poate fi, oare, o confruntare violentă, pe viaţă şi pe moarte, o
artă? Fără a dezvolta un răspuns explicativ detaliat la această
întrebare, trebuie să subliniem că războiul este, într-adevăr, o
artă, întrucât necesită nu doar cunoştinţe şi deprinderi, curaj şi o
132
motivaţie pe măsură, ci şi capacitate de a acţiona creativ, de a
găsi soluţiile cele mai potrivite, cele mai ingenioase în
combinarea, în acţiuni, a forţelor, mijloacelor, realităţilor şi
posibilităţilor.
Aşa a fost mereu şi, probabil, aşa va fi mereu. Epoca
informaţională aduce, într-adevăr, foarte mult informaţia în
spaţiul luptei şi în cel al războiului, reduce la minim surprin-
derea şi înşelăciunea, dar acţiunea ca atare, oricât ar fi de
dirijată şi de scientizată, lasă suficient loc imaginaţiei combi-
native, creatoare şi chiar cere soluţii ingenioase şi de o parte şi
de cealaltă.
Piloţii NATO au bombardat Iugoslavia după un grafic
foarte exact şi potrivit unui algoritm precis, în care indicarea
ţintelor, pregătirea lansării, lansarea rachetelor şi degajarea se
efectuau în modul cel mai riguros cu putinţă. Dar numai ei ştiu
cu câte situaţii s-au confruntat acolo, sus, între cer şi pământ,
câtă creaţie, cât curaj, câtă responsabilitate şi câtă teamă au
consumat în fiecare misiune reuşită şi, uneori, ratată (a se vedea
situaţiile în care bombele au fost largate în mare). Acelaşi
considerent este valabil şi pentru comandamentul care a condus
aceste bombardamente şi care, în afară de rigoarea cu care a
dirijat aviaţia de cercetare, pe cea de bombardament, pe cea de
supraveghere şi pe cea de salvare, a trebuit să găsească soluţii
rapide pentru situaţiile neprevăzute.
De cealaltă parte, iugoslavii au acţionat cu inteligenţă şi
curaj, evitând angajarea disproporţionată, mascându-şi dispozi-
tivele şi protejându-şi forţele şi mijloacele. Mai mult, pentru a
diminua efectele rachetelor de croazieră, în apropierea obiec-
tivelor, ei au efectuat săpături şi au deformat terenul sau au
realizat plase din frânghii şi alte asemenea improvizaţii care,
deşi nu le-au permis să obţină victoria (era un război disimetric,
disproporţionat), le-a asigurat măcar posibilitatea de a-şi proteja
forţele, a reduce pierderile şi a-şi asigura un minimum de
condiţii pentru continuitatea acţiunilor defensive şi de securitate
133
în plan strategic. Era un comportament adecvat al unei armate
inferioare din punct de vedere al structurii de forţe şi înzestrării
într-un război disimetric, în care ea nu a avut posibilitate să
acţioneze asimetric.
Nu acelaşi lucru s-a petrecut şi cu armata lui Saddam
Hussein, în martie-aprilie 2003. Aceasta, epuizată după
războiul din 1991, nu a mai avut, practic, nici o şansă nici de
disimulare, nici de acţiune asimetrică în 2003. Acţiunile de
gherilă ulterioare, asimetrice şi, în general, surprinzătoare, nu
au mai aparţinut acestei armate, ci unor alte categorii de forţe,
cele structurate şi înzestrate cu strategii şi doctrine de acţiuni
teroriste sau de gherilă.
În toate situaţiile, n-au lipsit componentele de artă în
organizarea şi desfăşurarea acţiunilor militare. Unele au dus la
obţinerea victoriei, altele au prevenit pierderile inutile de vieţi
omeneşti sau evitarea unor înfrângeri usturătoare, cu repercu-
siuni în viitor. Sentimentul triumfal, în cazul victoriei, şi cel
amar, în cazul înfrângerii, trăirile şi atitudinile populaţiei, şi
dintr-o parte şi din cealaltă, dau conotaţia umană a artei
războiului, amintind celor care nu mai vor să asculte că războiul
este, totuşi, o acţiune a oamenilor împotriva oamenilor şi, de
aceea, nu va înceta nici o clipă să poarte în el ceea ce este
specific omului: construcţia şi creaţia.
Conceptul Network Centric Warfare pare să scoată
războiul în afara acestei intuiţii sensibile, să-l îndepărteze tot
mai mult de subiectivitate şi voluntarism şi să-l facă dependent
de un sistem complex, dar sigur. În realitate, conceptul nu
elimină şi nu poate elimina vreodată omul. Numai că, în
Războiul bazat pe Reţea, omul este „eliberat“ de acţiunile de
rutină, de tot felul de corvezi şi de calcule, de acele acţiuni
greoaie, cronofage şi ineficiente (pe care mijloacele electronice
şi reţeaua le fac de zeci de mii de ori mai rapid şi mai bine
decât el) şi obligat să-şi concentreze intuiţia, inteligenţa, spiritul
analitic şi capacitatea creatoare asupra unui spaţiu strategic şi
134
tactic mai larg, asupra lucrurilor şi acţiunilor esenţiale. Pentru
aceasta, reţeaua îi facilitează accesul la toate datele,
informaţiile, sursele şi resursele de care are nevoie pentru a lua
o decizie cât mai corect, pentru a greşi cât mai puţin.
135
CAPITOLUL 3.
GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA RĂZBOIULUI
3.1. Geopolitica şi războiul în dinamica istorică,

economică, tehnică şi socială
Cum a evoluat geopolitica de la Harold Mackinder la

epoca parteneriatelor? Care sunt coordonatele geopolitice
globale şi cele ale principalelor zone strategice? Cum se
prezintă acestea în principalele concepte strategice ale
secolului al XXI-lea?
Există o tendinţă interesantă de revenire la viziunile geo-

politice de odinioară, îndeosebi la cea a britanicului Harold J.
Mackinder şi la cea a americanului Nicolas Spykman. Această
tendinţă nu se justifică doar prin ceea ce numim veşnica filo-
sofie a întoarcerii la izvoare. De altfel, izvoarele cele adevărate
sunt mult mai departe şi mult mai numeroase decât cele din
perioada interbelică sau din cea a Războiului Rece, iar înotul pe
firul apei în sus este totdeauna obositor şi riscant. Nu vei şti
niciodată către care izvor, din uriaşul evantai ce se adună şi
deschide din marele fluviu, te vei îndrepta şi unde vei ajunge în
final. Dar nici fără izvoare nu se poate. O parte dintre aceste iz-
voare excepţionale, prin care se conturează o complexă filoso-
fie a vieţuirii şi supravieţuirii populaţiilor din spaţiul eurasiatic,
se cumulează în Marea Neagră. Deşi se numeşte aşa, spaţiul
Mării Negre, analizat cu răbdare şi responsabilitate (desigur, nu
izolat, ci în marele areal eurasiatic), poate aduce multă lumină
în ceea ce priveşte mediul de securitate, chiar în inima cea mai
fierbinte a celor două continente (care, de fapt, reprezintă
aceeaşi entitate geografică, având aceeaşi origine şi aceeaşi
inimă), întrucât are rolul unei adevărate sinapse strategice.
136
Pivot şi margine
Una dinte cele mai realiste analize asupra configuraţiei

geopolitice şi geostrategice a lumii începutului secolului al XX-
lea, din perspectivă istorică şi geografică, o realizează Harold
J. Mackinder (1861-1947) în The Geographical Pivot of
History (1904). Aici el defineşte, iniţial, un pivot, un heartland
(Germania) care ameninţă puterea maritimă a Marii Britanii. În
1943, el constată că respectivul pivot nu se mai reduce la
Germania, ci se extinde spre Est. Mackinder subliniază unitatea
geografică şi geostrategică a continentului european şi a celui
asiatic, complementaritatea dintre mare şi uscat, dintre
populaţiile maritime şi cele continentale. Discuţia privind rolul
confruntării dintre populaţiile continentale şi cele maritime, ca
izvor al marilor realizări sau marilor catastrofe sau cel al
confruntării dintre populaţiile migratoare şi cele sedentare a
fost şi este încă şi astăzi în atenţie. Cert este că, în evoluţia
societăţii omeneşti, cu toate nelipsitele ei probleme, este greu
de identificat şi de ierarhizat priorităţile diferitelor epoci
istorice. Principiul complementarităţii şi cel al luptei pentru
resurse sunt însă permanente în viaţa comunităţilor umane şi nu
vor dispărea, probabil, decât o dată cu oamenii.
Descoperirea rutei prin sudul Africii spre Indii a permis
să se realizeze legătura dintre navigaţiile costiere occidentale şi
orientale ale Eurasiei. Revoluţia începută de marii navigatori
din vremea lui Columb a adus creştinătăţii maximum de putere.
Este vorba de acel tip de putere care se proiectează pe mare sau
peste mare, prin mijloace maritime şi terestre, ce precede
mobilitatea aeriană. După cea efectuată de popoarele nomade
din foaierul perturbator (care erau compuse în general din
războinici călare), încă din antichitate, aceasta a fost a doua
mare revoluţie săvârşită în domeniul mobilităţii armatelor. Ea
a fost realizată, în principal, pe mare (iar Mackinder, ca
137
britanic, remarcă rolul deosebit al acesteia), dar şi pe uscat (este
vorba de punerea în aplicare a numeroaselor invenţii care
începuseră încă din vremea Renaşterii). Cea de a treia mare
revoluţie va fi realizată tot în secolul al XX-lea, prin
deschiderea liniilor aeriene şi dotarea armatelor cu aviaţie.
Până la descoperirea şi deschiderea căilor navale, Europa
era strânsă între ameninţările nomazilor din foaierul pertur-
bator, care îi erau superiori în mobilitate, zona deşertică din
Sud şi oceanul necunoscut. Din momentul deschiderii acestor
căi, s-a dezvoltat mobilitatea navală şi, prin aceasta, raporturile
dintre Europa şi Asia s-au schimbat. Eurasia, cum o numeşte
Mackinder, este, a fost şi va fi mereu o regiune-pivot a politicii
mondiale. El susţine aceasta, întrucât începuse deja acţiunea de
a se acoperi această suprafaţă imensă cu o reţea feroviară. Rusia
– spune Mackinder – a înlocuit, în această viziune a pivotului
asiatic, Imperiul mongol. Ea exercită aceleaşi presiuni ca
Imperiul lui Gingis Han de odinioară asupra Finlandei,
Scandinaviei, Poloniei, Turciei, Indiei şi Chinei şi înlocuieşte
raidurile centrifuge ale popoarelor din stepă.
Este clar, pornind chiar de la această constatate a lui
Mackinder, cât de importantă era, încă din acele vremuri,
Marea Neagră, la contactul sau confluenţa dintre continente şi
civilizaţii. Rusia ocupă în lume aceeaşi poziţie pe care o ocupă
Germania în Europa. Dar aceşti doi pivoţi strategici – Germania
şi Rusia – sunt despărţiţi şi uniţi printr-o axă care are ca puncte
de mare valoare Marea Baltică şi Marea Neagră. Rusia poate
lovi în toate direcţiile şi poate fi lovită din toate direcţiile, în
afară de cea din nord. S-a debarasat de Alaska, pentru că nu
138
dorea să aibă posesiuni dincolo de mare33, în aceeaşi măsură în
care Marea Britanie dorea să aibă supremaţia Oceanului.
Bulversarea echilibrului de putere în favoarea statului-
pivot, având ca rezultat expansiunea spre marginile Eurasiei, ar
fi permis, în viziunea lui Mackinder, utilizarea vastelor resurse
continentale pentru construcţia navală şi realizarea unui imperiu
mondial. Acest lucru ar fi posibil – spune Mackinder –, dacă
Germania s-ar alia cu Rusia. „Chestiunea Orientului Apropiat,
cea a Orientului Mijlociu şi cea a Extremului Orient sunt legate
de echilibrul instabil al puterilor interioare şi celor exterioare în
aceste părţi ale creşterii marginale în care puterea locală este
actualmente mai mult sau mai puţin neglijabilă.“34 Dar dacă
China, organizată de japonezi, ar distruge Imperiul rus şi ar
cuceri teritoriul lui, acest lucru ar crea o altă mare ameninţare
pentru libertatea lumii, pericolul galben.
Războaiele duse de Anglia în Africa de Sud şi de Rusia
în Manciuria au dat naştere ideii de expansiune în imensitatea
asiatică, la o distanţă comparabilă, prin care se evocă acelaşi
contrast între Vasco da Gama, care, la sfârşitul secolului al XV-
lea, a ocolit Capul Bunei Speranţe, în drumul său spre Indii, şi
cavalcada lui Yermak Cazacul, în fruntea cavalerilor săi, în
Ural şi Siberia, la începutul secolului al XVI-lea. La fel şi
populaţiile nomade, de-a lungul Antichităţii şi Evului Mediu,
care au inundat subcontinentul India, Peninsula europeană,
Orientul Mijlociu şi China.
33
Rusia aplică aceeaşi strategie şi în prezent: ea s-a debarasat de tot ceea ce
nu ţine de arealul ei, îndeosebi de populaţiile şi ţările islamice, întrucât
doreşte o reconstrucţie extrem de solidă, bazată pe resurse şi unitate
geostrategică, în arealul heartland-ului şi, probabil, abia după aceea, o nouă
extensie (desigur, prin alte formule decât cele imperiale de odinioară) în
spaţiul eurasiatic. Acestei construcţii ruseşti de mare profunzime i se opune
terorismul identitar din falia strategică din Caucaz şi Asia Centrală.
34
Harold J. Mackinder, THE GEOGRAPHICAL PIVOT OF HISTORY,
London, 1904.
139
Mackinder foloseşte acum termenul de heartland, cu
sensul de regiune-pivot sau stat-pivot, de inimă terestră, pe
care-l utiliza şi în 1904. Heartland-ul este partea de nord şi din
interior a Eurasiei. El (heartland-ul) se întinde de la ţărmurile
Oceanului Arctic la deşerturile Asiei Centrale şi, spre Vest,
până la un aliniament care se situează undeva între Marea
Baltică şi Marea Neagră. Conceptul nu permite o definire
precisă pe hartă, întrucât se fundamentează, în opinia lui
Mackinder, pe trei aspecte distincte de geografie fizică (cea mai
vastă câmpie a lumii, fluvii navigabile şi zona de prerie care a
oferit condiţii ideale pentru dezvoltarea unei mari mobilităţi la
populaţiile nomade).
Apoi este vorba de lina de despărţire a apelor (unele curg
spre Oceanul Arctic, altele spre sud sau spre est (continentale),
orientată Est-Vest, ea însăşi reprezentând un heartland. La sud
de această linie muntoasă, se întinde o zonă de prerie, care
compensează lipsa mobilităţii navale cu un alt tip de mobilitate.
Acest heartland a corespuns cu teritoriul URSS35 pe axa
strâmtoarea Bering – România (9.000 kilometri). Această linie
are anumite particularităţi. Ea este tangentă la spaţiul mongol
şi, la 5.000 de kilometri de strâmtoarea Bering, traversează
fluviul Ienisei.
La est de acest fluviu – spune Mackinder – terenul este în
general muntos şi brăzdat de fluviul Lena. De aceea, acest
fragment este numit de autor lenaland (ţinutul fluviului Lena).
Rusia lenaland-ului avea, la vremea aceea, o suprafaţă de nouă
milioane de kilometri pătraţi, dar populaţia nu depăşea zece
milioane de locuitori, dintre care şase milioane se aflau de o
35
Iar acum corespunde în cea mai mare parte cu teritoriul Federaţiei Ruse şi
al Ucrainei, din zona Ural, bifurcându-se spre Balcani şi spre Ţările Baltice.
Această linie a unui spaţiu-pivot este încă activă, chiar dacă, la ora actuală,
adică la începutul secolului al XXI-lea, are loc o mişcare destul de
substanţială a populaţiilor din spaţiul chinez şi din cel islamic spre nordul
Extremului Orient şi spre Siberia.
140
parte şi de alta a căii ferate transcontinentale Irkutsk –
Vladivostok.
La vest de Ienisei, se afla (se află şi acum) Rusia
heartland-ului, o câmpie care se întinde pe mai bine de şase mii
de kilometri de la Nord la Sud şi pe şase mii de kilometri de la
Est la Vest. Populaţia acestui heartland depăşea deja, la acea
dată, 170 de milioane de locuitori. Mackinder prezintă valorile
strategice ale heartlend-ului rusesc, comparându-l cu cel
francez. În jurul acestui pivot (francez), s-a desfăşurat primul
război mondial. El a început pe aliniamentul Vosge, Marea
Nordului, pe un front de 450 de kilometri. În prima parte a
războiului, francezii s-au retras până pe Marna, iar în 1918,
către sfârşit, frontul a înaintat în jurul aceluiaşi aliniament-
pivot. În 1918, în faţa marii ofensive germane, frontul a reculat,
dar Franţa avea suficient spaţiu strategic pentru o apărare în
adâncime şi pentru o retragere strategică, adică pentru aplicarea
principiului flexibilităţii strategice.
Acelaşi lucru l-a făcut şi Rusia în cel de al doilea război
mondial. Armata rusă s-a retras spre lenaland, înapoia fluviului
Ienisei, în acele spaţii naturale protejate. Numai că Rusia
Sovietică avea o populaţie de patru ori mai numeroasă şi fronti-
ere de patru ori mai întinse. Rusia a început al doilea război
mondial aproximativ în aceleaşi condiţii în care l-a început
Franţa pe primul. Înapoia marilor bariere naturale, în heartland
şi lenaland, dispunând de bogate resurse, Rusia şi-a dezvoltat
industria. În 1938, Rusia avea aceeaşi producţie de fier ca
Statele Unite, iar în ceea ce priveşte producţia de petrol ocupa
locul doi în lume. Se aprecia, la vremea respectivă, că resursele
din bazinele miniere de la Kuzneţk şi Krasnoiarsk pot satisface
nevoile lumii întregi timp de 300 de ani.
Mackinder desprindea, la vremea aceea, concluzia că,
dacă Uniunea Sovietică va învinge Germania în cel de al doilea
război mondial, ea va deveni cea mai puternică forţă din lume.
Heartland-ul este cea mai mare fortăreaţă naturală de pe
141
planetă. Pentru prima dată în istorie, această fortăreaţă are o
forţă militară suficientă calitativ şi cantitativ.
Ceea ce a început Mackinder a fost continuat şi dezvoltat,
dar într-o altă perspectivă, de americanul Nicholas Spykman
(1893-1943). Lui i se datorează una dintre strategiile indirecte
care s-a bucurat de mare succes în perioada Războiului Rece,
strategia îndiguirii. Cele două lucrări esenţiale care stau la baza
acestei strategii sunt: America’s Strategy in World Politics şi
The Geography of the Peace (1942).
Dezvoltarea navigaţiei maritime şi descoperirea rutelor
Indiei şi Americii au determinat, în concepţia lui Spykman,
politica mondială din secolul al XX-lea. Devine foarte clar că
spaţiul maritim (oceanic) joacă rolul cel mai important în
procesul de mondializare care începe odată cu descoperirea
acestor mari rute. Rimland-ul (inelul maritim) este un factor de
putere. Imperiul roman, cel rus şi cel chinezesc au lăsat
imaginea unor uriaşe forţe terestre care au dominat întinderi
nesfârşite şi contigue. Astăzi, scria Spykman, oceanul a devenit
o mare arteră de comunicaţii şi, de aceea, ne găsim în faţa unei
structuri noi: o mare putere şi o întindere imensă. Imperiile
britanic, francez, japonez şi forţa maritimă a Statelor Unite au
contribuit la evoluţia unei lumi moderne care reprezintă un
domeniu unic pentru interacţiunile forţelor politice. Forţa
maritimă a făcut posibilă concepţia continentului eurasiatic ca
entitate. Şi tot forţa maritimă domină relaţiile intre Lumea
Nouă şi Lumea Veche.
Geopoliticianul german Haushofer a reluat interpretarea
dată de Mackinder şi a adaptat-o trebuinţelor sale specifice sau
speciale. El a adus în discuţie cursurile fluviilor, lanţurile
muntoase, zonele de „presiune politică“. Aici este vorba,
desigur, de acele centre de putere despre care vorbea
Mackinder (Germania şi Rusia) şi de condiţionările dintre ele.
Haushofer trece însă sub tăcere elementele de topografie,
indispensabile într-o analiză geopolitică. Spykman nu le omite.
142
Cu ajutorul lor, el face următorul contur al continentului
eurasiatic: câmpia centrală delimitată la nord de ocean şi un
semicerc muntos la est, la sud şi la vest. Dincolo de această
centură muntoasă, se găsesc regiunile costiere formate din
câmpii separate de contraforturi care coboară până la mare.
Câmpiei continentale centrale i se poate asocia numele de
heartland, care corespunde, după Spykman, teritoriului fostei
URSS (aproximativ, al Rusiei de azi). Dincolo de obstacolele
muntoase, regiunea costieră pe care Mackinder o numise
„cornul interior“ este desemnată de Spykman ca fiind rimland,
deci regiune marginală. Centura maritimă, marginală şi medite-
raneană, care separă continentele de oceane, constituie un fel de
bulevard periferic ce permite legarea tuturor regiunilor între ele
prin intermediul puterii maritime. Dincolo de această centură,
se întind insulele şi continentele off-shore (de larg), Marea
Britanie, Japonia, Africa şi Australia, care constituie „cornul
exterior“. Centura oceanică şi Lumea Nouă transoceanică
completează, din punct de vedere geografic, acest tablou, pe
care Spykman îl detaliază, analizând semnificaţia fiecărei
regiuni în parte ca putere potenţială şi ca politică de securitate
generală.
Importanţa heartland-ului a fost remarcată, pentru prima
dată, de Mackinder, în legătură cu concepţia sa privind valoarea
unei poziţii centrale care are linii de comunicaţii puternice,
unificate prin progresul transporturilor terestre. Acestea au
intrat în competiţie cu liniile de comunicaţii maritime. Prin
aceste căi de comunicaţii şi transporturi, au fost transformate în
zone puternice inclusiv stepele considerate a fi slabe din punct
de vedere economic.
Nu s-a confirmat încă ipoteza lui Mackinder potrivit
căreia heartland-ul este sau va deveni centrul mondial de
comunicaţii, de mobilitate şi de potenţială putere. Dar, în
geopolitică, lucrurile se cer privite şi analizate pe termen lung şi
chiar foarte lung. Productivitatea agricolă a Rusiei se află în
143
partea europeană şi nu în cea asiatică, siberiană. Zăcămintele
exploatabile de carbon, fier şi hidrocarburi se află la vest de
Ural, iar cele din Siberia, în vremea aceea de început de secol,
ca şi în tot secolul al XX-lea, n-au avut o prea mare importanţă,
datorită condiţiilor grele de exploatare şi costurilor foarte
ridicate. Totuşi, marile resurse energetice ale lumii se află
tocmai în această zonă, iar în viitor, în lipsa unor resurse
energetice non-convenţionale, s-ar putea ca partea dură a
Eurasiei, Siberia şi zona înaltă a Eurasiei, să revină în atenţie.
Deja s-a proiectat o autostradă de 120.000 km care va lega
îndepărtatele oraşe Pusan şi Vladivostok de centrul Asiei, de
China, de Marea Neagră şi de Europa. Se adaugă la acestea
modernizarea căilor ferate din nordul Coreei, puternica linie de
feribot dintre Coreea de Sud şi China, posibilul tunel sub-
oceanic ce va lega Japonia de Asia în zona oraşului Pusan,
constituirea forum-ului Asia de Nord-Est (China, Rusia,
Japonia, Coreea de Sud) care vizează tocmai exploatarea
petrolului din Siberia şi constituirea unor rezerve strategice de
hidrocarburi, creşterea rolului Uniunii Europene şi Statelor
Unite în Asia Centrală şi în Asia de Sud-Est etc. Calea ferată,
reţeaua rutieră şi cea aeriană au creat un nou concept de
mobilitate în masa eurasiatică, cam în sensul în care îl înţelegea
şi Mackinder, dar borduirea ei cu obstacole greu de trecut
creează şi va crea şi în continuare probleme. Se adaugă
temperaturile foarte scăzute, zonele îngheţate, cele muntoase
etc.
Zonele rimland-ului (Afghanistan, Tibet, Sinkiang şi
Mongolia), care sunt contigue heartland-ului, prezintă condiţii
şi mai grele de comunicaţii. Există o lege potrivit căreia puterea
este invers proporţională cu distanţa. De aceea Spykman
aprecia că Asia va rămâne, neîndoielnic, o regiune cu un
potenţial slab. Mackinder definea importanţa acestei zone în
termeni de poziţie. O armată care operează în centrul heartland-
ului va avea mai puţine probleme decât cea care operează în
144
exteriorul acestuia. Ruşii au experienţa bătăliei navale de la
Tushima, din 1905, când flota lor a fost nevoită să opereze pe
liniile maritime (care erau exterioare heartland-ului), ajungând
la locul bătăliei, după un marş de şase luni, epuizată.
Marea Britanie, putere maritimă, controlează rimland-ul
prin linii exterioare, în timp ce Rusia îl controlează prin linii
interioare. Controlul pe linii interioare este avantajos. Dar, dacă
unul dintre punctele de pe circumferinţă devine, la rândul lui,
centrul unui alt cerc de comunicaţii, atunci puterea de influenţă
a heartland-ului scade. Dacă forţele de apărare a exteriorului
(China, India, Afghanistan etc.) vin din Marea Britanie, este
clar că vor fi mari dificultăţi. Dar dacă astfel de forţe sunt
generate la faţa locului, lucrurile se schimbă.
După Mackinder, cornul intern al statelor amfibii care
înconjoară heartland-ul este compus din trei secţiuni: zona
costieră europeană, zona deşertică arabă medie şi orientală şi
zona musonică asiatică. Cea de a treia zonă – crede Spykman
(în mod justificat, desigur) – nu constituie o entitate decât dintr-
un singur punct de vedere, acela al Marii Britanii, ca putere
maritimă (unitatea climatică, adică existenţa musonului). De
asemenea, teritoriul respectiv este protejat de bariera sudică a
heartland-ului (Himalaya, Tibet, regiunea muntoasă Sinkiang)
Aceasta nu este însă suficientă. Lanţul Birmaniei şi Indochinei
separă China şi India, aceste două mari centre culturale. Faptul
că budismul a ajuns în China (din India), trecând prin Sinkiang
şi Thailanda arată că, de-a lungul timpului, relaţiile dintre cele
două centre de pe rimland s-au menţinut greu. Cele două mari
centre ale culturii orientale au rămas izolate între ele; singurele
contacte s-au menţinut în domeniul cultural şi în cel intelectual.
Subcontinentul indian şi oceanul adiacent fac parte dintr-o
categorie geopolitică diferită de cea a Chinei.
Cele două mari centre vor evolua în mod diferit, legate
între ele prin partea inferioară a peninsulei indochineze (prin
calea terestră şi prin cea aeriană) şi prin Singapore, pe calea
145
maritimă. De unde rezultă că „Mediterana“ asiatică va continua
să aibă o mare semnificaţie pentru strategia politică a lumii
asiatice independente, aşa cum a fost în epoca încercuirii de
către forţele maritime occidentale.
Nu putem înţelege complexitatea problemelor la zona de
contact, de confluenţă şi, pe alocuri de falie dintre partea
europeană a Eurasiei (Continentul European) şi partea asiatică a
Eurasiei (Continentul Asiatic), fără analiza serioasă a rimland-
ului. Această analiză ne conduce, inevitabil la înţelegerea
transferului de tensiuni din rimland în spaţiile interioare de
confluenţă sau de falie. Pentru că marile puteri europene şi
oceanice au acţionat nu numai pe rimland, ci şi în interiorul
heartland-ului, îndeosebi în spaţiul Mării Negre, în Caucaz şi în
cel al Mării Caspice.
Spykman consideră că rimland-ul regiunii asiatice trebuie
înţeles ca o zonă intermediară între heartland şi mările
periferice. El funcţionează ca o zonă-tampon în spaţiul de
conflict între forţele maritime şi cele terestre. De-a lungul
istoriei, această zonă a trebuit să lupte atât împotriva puterii
terestre a heartland-ului, cât şi împotriva puterii maritime a
insulelor off-shore (Marea Britanie şi Japonia). Natura sa
amfibie se află la baza problemelor sale de securitate.
Heartland-ul de Sud este zona deşertică a Africii
(heartland-ul de Nord se află în spaţiul eurasiatic). Heartland-
ul de Sud diferă de cel din Nord printr-o trăsătură funda-
mentală: nu adăposteşte nici o putere politică şi nu are un
potenţial care să-i fie propriu. Heartland-ul de Sud nu a
exercitat niciodată o presiune spre exterior, în direcţia cornului
costier. Deci nu are, la nivel mondial, aceeaşi importanţă ca
heartland-ul de Nord. Australia şi Africa sunt considerate două
continente off-shore. Importanţa lor este limitată, datorită
condiţiilor climatice care le reduc capacitatea de producţie.
Această viziune, deşi se îndepărtează de zona interioară
eurasiatică, nu este lipsită de semnificaţii în ceea ce priveşte
146
reconstrucţia mediului de cooperare sau de confruntare pe
liniile de confluenţă sau de falie dintre ţările europene şi cele
asiatice.
Locul geometric al izvoarelor
Dacă bătălia dintre heartland şi ţările off-shores-a dus, în

general, în spaţiul rimland-ului, trebuie să remarcăm că marile
confruntări, ca şi deosebitele colaborări din interiorul şi de la
periferia pivotului strategic s-au derulat, în general pe inter-
secţia axei foaierului perturbator (Marea Caspică, Manciuria) –
Balcani cu axa Marea Baltică – Golful Persic. Această inter-
secţie se produce exact în spaţiul Mării Negre. O astfel de
abordare nu este lipsită de semnificaţii. De la nordul Mării
Negre pornesc cele trei mari culoare strategice pe care s-au
înfruntat Vestul cu Estul şi Estul cu Vestul spaţiului european şi
eurasiatic (culoarul strategic nord-european care începe din
Galiţia Orientală şi ajunge în Normandia, culoarul strategic al
Dunării şi culoarul strategic maritim – Marea Neagră,
Mediterana – şi prima rocadă strategică de mare importanţă
care se suprapune pe spaţiul dintre Nistru şi Prut). Pe această
axă Est-Vest au năvălit asupra Europei popoarele războinice
migratoare din foaierul perturbator şi tot pe această axă,
combinată, în ultima parte, şi cu axa Nord-Sud, s-au desfăşurat
cruciadele şi majoritatea războaielor eurasiatice, inclusiv
majoritatea bătăliilor din cele două războaie mondiale.
Numeroşi autori, între care şi Sammuel P. Huntington 36, relevă,
în lucrările lor, aceste falii şi aceste confluenţe.
Şi pentru zona asiatică, Marea Neagră adună o serie de
culoare şi direcţii de importanţă strategică dintre care cele mai
importante sunt: culoarul (spaţiul) strategic energetic (Caucaz,
Marea Caspică, Asia Centrală); culoarul (spaţiul) strategic sud-
36
Sammuel P. Huntington, CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR, Editura
ANTET, 1997
147
vest asiatic (Marea Neagră, Turcia, Irak, Iran, Golful Persic,
prin Câmpia Mesopotamiei); culoarul (spaţiul) strategic
siberian (Don, Volga, Siberia Vestică); direcţia strategică
ucraineano-poloneză (la 18 noiembrie 2003, a fost semnat un
important acord între Polonia şi Ucraina privind transportul
petrolului din Marea Caspică printr-o conductă Odessa-Brody –
terminată în 2002 –, cu o capacitate de 4 milioane tone pe an,
dar Rusia a propus Ucrainei ca respectiva conductă să fie
folosită pentru transportul petrolului în sens invers, adică din
Rusia spre Odessa, de unde să fie dus în Europa prin tancuri
petroliere). De asemenea, Marea Neagră uneşte şi separă două
mari religii, două mari culturi şi două mari mentalităţi: nordul
ortodox (Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, Georgia,
Armenia); sudul islamic (Turcia şi o parte din zona
caucaziană).
Fiecare dintre aceste culoare (spaţii, coridoare, direcţii) îşi
are importanţa sa deosebită. De-a lungul istoriei, aceste culoare
(spaţii, coridoare, direcţii) strategice au fost mai mult sau mai
puţin active, în funcţie de situaţia politică, economică, socială şi
militară a Europei şi de cea a Asiei, dar niciodată n-au încetat
să existe şi să fie luate în consideraţie. Zona caucaziană este ea
însăşi o zonă de falie, un spaţiu în care, datorită numeroaselor
determinări, există un amalgam de populaţii, de culturi, de
mentalităţi şi de interese.
În noua reconfigurare (europeană, euro-atlantică şi eura-
siatică) a mediului de securitate, prin extinderea NATO şi a
Uniunii Europene şi reaşezarea centrelor de putere pe suportul
unor parteneriate strategice şi, deopotrivă, pe cel al bătăliei
pentru resurse, aceste direcţii se cer privite şi analizate atât într-
o perspectivă optimistă (datorită parteneriatelor), cât şi în una
mai puţin optimistă, care ţine de lecţiile şi fantasmele istoriei,
de amestecul de populaţii, de religii, de culturi, de prejudecăţi şi
de jocul intereselor în această confruntare pentru resurse.
148
Cele mai importante dintre determinările geostrategice
care vor reconfigura spaţiul Mării Negre, ca sinapsă strategică,
sunt următoarele:
 spaţiul Caucaz, Marea Caspică, Asia Centrală cores-
punde cu un tronson marcant din vechiul drum al mătăsii, ceea
ce exprimă o continuitate istorică; se situează într-o zonă care
este, deopotrivă, de falie, de confluenţă şi de confruntare, de
unde rezultă marea importanţă a evoluţiei sistemului de
securitate eurasiatic, într-o zonă de ambiguităţi şi bifurcaţii;
 face parte din coridorul islamic;
 cuprinde o parte însemnată din vechiul foaier pertur-
bator din Antichitate şi Evul Mediu, care este şi la ora actuală
activat prin traficul de droguri, migraţia ilegală şi bătălia pentru
resursele caspice;
 este o zonă conflictuală, cu foarte multe probleme.
Actuala configuraţie a zonei este şi un rezultat al bătăliilor
anterioare pentru acest spaţiu, care au avut cel puţin două
obiective fundamentale: desfiinţarea sau dezamorsarea foaie-
rului perturbator şi controlul resurselor energetice. Aceste două
obiective rămân şi în continuare prioritare pentru spaţiul care
cuprinde Marea Neagră, Marea Caspică şi Asia Centrală.
Confluenţe şi influenţe
Marea Neagră, deşi a avut dintotdeauna o importanţă

majoră pentru configuraţia geostrategică a zonei, nu şi-a jucat
niciodată pe deplin (poate cu excepţia Războiului Crimeei)
rolul atât de important de spaţiu din care se puteau declanşa şi
materializa politicile şi strategiile de confluenţă. Sau, dacă
totuşi şi-a exercitat, în oarecare măsură, şi acest rol, aceasta s-a
produs intrinsec, adesea prin jocul întâmplării sau al unor
determinări obiective.
De aceea, în jurul ţărmurilor ei, se grupează unele dintre
cele mai grave tensiuni din spaţiul eurasiatic. Zona Caucazului,
149
zona transnistreană, zona Balcanilor, zona kurdă şi chiar zona
Mării Egee sunt încă fierbinţi, constituindu-se în potenţiale
focare de conflict. Aşa a fost mereu şi, probabil, aşa va mai fi şi
în continuare, până ce ţările riverane, marile centre de putere de
pe heartland şi off-shore, ţările central-europene, balcanice, est-
europene şi sud-vest asiatice nu-şi dau mâna şi nu cooperează
pentru gestionarea unor realităţi încă generatoare de conflicte.
Există numeroase premise pentru ca geopolitica Mării
Negre – ca realitate milenară, dar şi ca metodă de analiză din
care se pot desprinde soluţii pentru viitor – să se dezvolte şi să
armonizeze atât de complicatele şi de îndelungatele tensiuni şi
mentalităţi care se manifestă în spaţiile adiacente. Deja s-au
constituit primele organizaţii de cooperare economică
regională, din zona Mării Negre, precum şi unele structuri
zonale de securitate şi colaborare, între care şi structuri militare.
Se detaşează, în acest sens, SEEBRIG (Albania, Bulgaria, Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei, Grecia, Italia, România şi
Turcia (Croaţia, Slovenia şi SUA au statut de observator) şi
BLACKSEAFOR (Turcia, Rusia, Ucraina, România, Bulgaria
şi Georgia), dar şi alte structuri cum ar fi GUUAM (Georgia,
Ucraina Uzbekistan, Azerbaidjan şi Republica Moldova).
Mediul de securitate din această zonă extrem de
importantă pentru viitorul Eurasiei este determinat de politica
de parteneriat sau de confruntare în ceea ce priveşte în primul
rând resursele energetice ale Mării Negre, Mării Caspice şi
Asiei Centrale. Bătălia şi, deopotrivă, parteneriatul pentru
resurse se constituie în presiuni exercitate, într-o formă sau alta,
de următoarele centre de putere şi entităţi: Federaţia Rusă, care
deţine principalul sistem de conducte pentru transportul hidro-
carburilor şi doreşte să-şi menţină controlul strategic asupra
resurselor Mării Negre, Mării Caspice şi Asiei Centrale, stabi-
litatea la frontierele sale şi controlul migraţiei islamice în
Siberia, dar prin cu totul alte metode decât cele imperiale de
odinioară; Statele Unite ale Americii, care doresc nu numai ca
150
firmele americane să aibă un rol important în valorificarea
resurselor energetice din zonă, ci şi, subsumat strategiei de
gestionare a crizelor şi de combatere a terorismului, un mediu
de securitate caracterizat de stabilitate politică, economică şi
strategică, religioasă şi culturală, care să prevină conflictele
majore şi să se alinieze luptei împotriva reţelelor teroriste;
NATO, care doreşte controlul strategic al situaţiei din zonă,
prevenirea ameninţărilor asimetrice şi a conflictelor majore şi
protejarea intereselor europene şi euro-atlantice; Uniunea
Europeană, care doreşte extinderea, în continuare, în zona
Caucazului, accesul major la resursele energetice caspice şi
folosirea acestui coridor în relaţiile cu China şi cu Asia de Sud-
Est; China, care doreşte relaţii de bună vecinătate cu ţările din
Asia Centrală, accesul la resursele energetice, continuarea în
ritm rapid a dezvoltării sale economice şi echilibrarea situaţiei
economice din zonă; Japonia, care doreşte accesul la resursele
energetice, construirea unor conducte cu terminale accesibile ei
şi stabilitatea în zonă; Turcia, care doreşte creşterea rolului său
stabilizator în zonă, accesul la resurse, combaterea terorismului
şi prevenirea conflictelor şi diferendelor etnice şi religioase,
îndeosebi în zona Caucazului şi în zona kurdă; Iranul şi alte ţări
din coridorul islamic, care doresc valorificarea în folos propriu
a resurselor şi creşterea influenţei în zonă.
Presiunile care rezultă din parteneriatele strategice sunt, în
general, stabilizatoare, iar confruntările dintre marile puteri,
centrele de putere şi factorii exteriori interesaţi de zonă, deşi
par destul de vizibile, cedează încet, încet (dar nu pe deplin)
locul unor colaborări în care sunt implicate Federaţia Rusă,
Uniunea Europeană, Statele Unite şi China, precum şi toate
ţările din zona acestei adevărate sinapse strategice care este
Marea Neagră.
Se exercită însă şi o altă presiune, cu totul deosebită, de
către Ucraina, ţară care doreşte să deţină controlul strategic al
zonei, atât printr-un anume acces la Gurile Dunării (acces
151
moştenit de la Uniunea Sovietică, prin preluarea efectului post-
război al rapturilor teritoriale româneşti din 1940, 1945 şi 1948
efectuate de URSS), cât şi prin încercarea de a-şi extinde
nepermis de mult, în dauna României, platoul continental al
Mării Negre. Construirea canalului navigabil Bâstroe, care
constituie un pericol pentru echilibrul ecologic al Deltei
Dunării, demonstrează clar intenţiile Ucrainei în ceea ce
priveşte politica zonei. Există şi o serie de alte presiuni externe,
deosebit de periculoase, din partea reţelelor teroriste, a
traficanţilor de droguri, a crimei organizate, care urmăresc
menţinerea contrastelor, a tensiunilor şi situaţiei incerte nece-
sare şi propice pentru activităţi ilegale, producerea şi valorifi-
carea materiei prime pentru traficul de droguri, conexarea la
resursele de materii prime pentru droguri din Asia de Sud-Est şi
activarea continuă, pe această bază, a foaierului perturbator.
Pentru acest tip de presiuni, Marea Neagră se constituie,
de asemenea, într-o sinapsă strategică, ce poate contribui la o
destabilizare majoră a zonei, dacă nu este pusă sub un control
strict al NATO şi parteneriatelor strategice. În acest sens, creşte
imens rolul porturilor maritime ale ţărilor riverane, între care se
remarcă Istanbul, Strâmtorile, Burgas, Varna, Mangalia,
Constanţa, Sulina, Odessa, Simferopol, Novorosiisk, Batumi şi
porturile turceşti de pe litoralul sudic. Acestea vor juca un rol
esenţial în reconfigurarea, pe noile criterii ale parteneriatelor şi
colaborării, a funcţiei de sinapsă strategică a spaţiului Mării
Negre. Există încă numeroase presiuni interne, specifice
acestui spaţiu, care îngrijorează foarte mult. Ele pun încă sub
semnul instabilităţii întreaga zonă, de unde rezultă că procesul
de anihilare a foaierului perturbator care debuşează intempestiv
în Marea Neagră, încă nu s-a încheiat.
Aceste presiuni sunt numeroase. Unele sunt moştenite de
secole, altele poartă amprenta mutaţiilor strategice produse la
sfârşitul secolului al XX-lea, prin destrămarea Uniunii
Sovietice şi prin reuşita strategiei de îndiguire aplicată de
152
Statele Unite în decursul Războiului Rece. Cele mai multe
rezultă însă din intersecţia problemelor economice şi sociale
grave cu care se confruntă ţările din zonă, măcinate ele însele
de numeroase contraste, şi presiunile externe subterane
exercitate de reţelele teroriste zonale şi internaţionale, de
traficanţi, de alte cercuri de interese.
Se aşteaptă ca prezenţa NATO în acest spaţiu, inclusiv
constituirea unor baze americane sau ale Alianţei pe teritoriile
noilor state membre, ca şi parteneriatul NATO-Rusia şi NATO-
Ucraina să dezamorseze sau să amelioreze aceste presiuni şi să
creeze condiţii pentru consolidarea unui mediu de securitate
stabil şi de lungă durată.
3.2. Globalizare, regionalizare şi confruntare
Cum se defineşte globalizarea? Dar regionalizarea? Dar

spiritul identitar? Care sunt componentele şi valorile lor
economice, informaţionale, culturale şi militare? Cum se
prezintă spaţiile fluide în procesul de reconstrucţie a struc-
turilor şi funcţiilor globalizării şi regionalizării? Care este şi
cum evoluează procesul frontierelor? Care sunt consonanţele
şi discrepanţele acestor procese şi cum se exprimă ele în arta
războiului?
Geopoliticilor de la început de secol li se pot asocia, în

mare măsură, chiar dacă pe nedrept, cele două războaie
mondiale. De aceea, imediat după cel de-al doilea război
mondial, geopolitica a fost considerată o ştiinţă periculoasă şi, o
vreme, nu i s-a mai acordat atenţie şi nu a mai fost studiată.
Desigur, geopoliticile nu produc războaie, nu sunt cauze ale
conflictelor armate. Geopolitica nu este politică, ci doar o
ştiinţă în sprijinul politicii. Ea nu poate fi făcută responsabilă de
deciziile politice. Ea se prezintă ca o metodă de analiză
interdisciplinară complexă, în folosul politicii, a
determinărilor şi interdeterminărilor spaţiului în sfera societă-
153
ţilor umane. „Geopolitica este studiul determinărilor geografice
care intervin în politica statelor, atât în cea internă, cât şi în cea
externă“37.
Geopolitica explică, certifică, justifică şi fructifică spaţiul
confruntării, unele determinări ale situaţiilor conflictuale,
jocurilor politice şi strategiilor din diferite zone.
Geopolitica nu este însă strategie. Dar ea face apel la
mijloacele şi metodele strategiei, ca ştiinţă şi ca artă, în analiza
politică a spaţiului geografic. De aceea, ea are implicaţii în
planul globalizării şi regionalizării, adică în conceperea şi
punerea în aplicare a strategiilor integrative şi de fragmentare.
Războiul Rece a confirmat, în continuare, atât geopolitica
spaţiilor-pivot, dezvoltată de URSS exact în spiritul rezultat din
teoriile geopoliticienilor germani Frederic Ratzel şi Karl
Haushofer (teoria hegemoniei celor patru panisme, care reliefa
şi zona pan-rusă incluzând Asia Centrală şi subcontinentul
indian38), cât şi pe cea a rimland-ului, folosită de Statele Unite.
Politica de îndiguire, aplicată de Statele Unite, începând din
1947, prin doctrina Truman39, şi strategiile adiacente s-au bazat,
în oarecare măsură, pe teoria lui Spykman cu privire la rimland.
Sfârşitul Războiului Rece nu consemnează neapărat o
victorie a ţărilor off-shore şi realizarea dezideratului de domi-
37
www.stratisc.org, Alain Litzellmann, Géopolitique du Pacifique
38
Haushofer, prin concepţia sa denumită Pan-Ideen, desemnează iniţial
patru zone de hegemonie: zona pan-europeană care acoperă Africa
(dominată de Germania); zona pan-americană (dominată de SUA); zona
pan-rusă care include Asia Centrală şi subcontinentul indian (dominată de
Rusia) şi zona pan-asiatică, dominată de Japonia, care acoperă Extremul
Orient, Asia de Sud-Est şi Pacificul de Nord. Ulterior, el a mai adăugat două
zone: pan-indiană, care cuprinde Oceanul Indian, dominată de India, şi pan-
australiană, care acoperea spaţiul Pacificului de Sud, dominată de Australia.
39
Doctrina Truman prevedea limitarea, prin toate mijloacele, a expansiunii
comunismului. Această doctrină s-a realizat prin două modalităţi: politica de
îndiguire (şi strategia corespunzătoare), realizată prin şi pentru lumea liberă,
şi planul Marshal (care era un mijloc economic al politicii şi strategiei de
îndiguire).
154
nare a lumii de către acestea, cum ar fi trebuit să rezulte în mod
logic din teoria lui Spykman, ci doar o reluare a unor cons-
trucţii geopolitice, aparent asemănătoare cu ceea ce a mai fost,
dar, în realitate, total diferite.
Încă din primul război mondial, se contura o geopolitică a
Atlanticului, care reunea în acelaşi spaţiu politic o parte a
heartland-ului (partea europeană occidentală) şi o parte a ţărilor
off shore. Se părea că rimland-ul asiatic, de care vorbea
Spykman, se extinsese, între cele două războaie mondiale, în
vestul Europei, cuprinzând o parte din ţările care ieşiseră învin-
gătoare în prima confruntare armată la nivel mondial.
În ceea ce priveşte teoria heartland-ului, în această etapă,
s-au produs două mutaţii strategice extraordinare, care l-au
făcut pe Mackinder să revină asupra lucrării din 1904, generând
şi azi unele semne de întrebare. Între cei doi poli ai pivotului
eurasiatic se creează o puternică falie, primul război mondial
anihilând puterea germană şi desfiinţând Imperiul austro-ungar.
Către finalul perioadei interbelice, cele două politici extremiste
ale continentului – nazismul german şi comunismul sovietic –
par a se coaliza, confirmând, într-un fel, dar limitat, temerile lui
Mackinder. Pactul Ribbentrop-Molotov era însă o formă a
politicilor şi strategiilor indirecte pe care le aplicau fiecare
dintre cei doi poli de putere eurasiatică. Se produce însă falia,
izbucneşte războiul, iar polul german este din nou anihilat. În
acest război, ţările off-shore– Marea Britanie şi Statele Unite –
se aliază cu ţara care domina heartland-ul, Uniunea Sovietică şi
acţionează împotriva Japoniei (ţară maritimă) şi Germaniei
(ţară continentală). De aici, întrebarea: Nu cumva ţările off-
shore– ca să rămânem în termenii lui Mackinder –, au încurajat
o astfel de evoluţie spre diviziune, spre falie şi spre război a
polilor eurasiatici?
După război, polul sovietic este întărit, heartland-ul
mutându-se în întregime în partea central-estică a spaţiului
eurasiatic. Ţările off-shorelărgesc rimland-ul european, inclu-
155
zând în această fâşie cap-de-pod şi Germania. În felul acesta,
heartland-ul reprezentat de data aceasta doar de URSS este
complet îndiguit. Acesta nu era un mare succes, ci un fel de
punct final în realizarea unei adevărate crevase Est-Vest, cea
mai mare falie politică, ideologică şi strategică pe care a
cunoscut-o vreodată omenirea. Se crease o situaţie aparent fără
ieşire. Părţile acumulau arme, crevasa se adâncea tot mai mult,
iar echilibrul terorii existent se baza pe politici şi strategii de
descurajare reciprocă, îndeosebi nucleare, dar şi pe strategii
de prudenţă, ceea ce, într-un fel, revigora un concept al unei
anumite etape a Evului Mediu, când armatele evitau confrun-
tarea în teatru. Această atitudine a dus, în cele din urmă, la un
blocaj strategic.
Pentru a se ieşi dintr-un asemenea blocaj strategic, s-a
folosit, se pare, o politică a creării stării de haos, materializată,
de o parte de o strategie a îndiguirii şi, de cealaltă parte, de o
strategie a producerii unei implozii. Prima urmărea epuizarea
comunismului, cea de-a doua, ieşirea din îndiguire prin autodis-
trugerea unui sistem ce se dovedise ineficient şi reconstrucţia,
dar pe alte criterii, a heartland-ului. Imperiul sovietic este
subminat chiar din interiorul lui, dar nu pentru a fi ras de pe
suprafaţa pământului, ci doar pentru a fi revigorat. Nu ca
imperiu, ci ca entitate eurasiatică puternică şi stabilă. Este ceea
ce se întâmplă cu un balon care pierde înălţime: se aruncă,
peste bordul nacelei, lestul. Este, de asemenea, ceea ce se
întâmplă cu orice sistem îmbătrânit sau extins prea mult şi, din
această cauză, devenit nefuncţional. Se renunţă la tot sau
aproape la tot şi se revine la izvoare, adică la acel spaţiu optim
de viaţă, care permite revigorarea, renaşterea şi reluarea ciclului
vieţii.
Aceasta pare a fi esenţa a ceea ce s-a întâmplat cu
heartland-ul eurasiatic (identificat cu spaţiul de influenţă al
Uniunii Sovietice). Aşadar, căderea acestui sistem ar putea fi nu
numai o consecinţă a strategiei americane de îndiguire, ci şi
156
efectul unei strategii de reconstrucţie a heartland-ului eura-
siatic, dar pe alte coordonate, într-un alt mediu politic, dezide-
ologizat, şi cu alte mijloace.
Crevasa Est-Vest aproape a dispărut. Dar spaţiul politic,
ideologic şi strategic al celor două emisfere, reunificându-se
intempestiv, s-a refisurat, de data aceasta, pe întreaga lui
suprafaţă. Echilibrul s-a spart, teroarea nucleară a lăsat loc altor
sute de ameninţări, începând cu cele teroriste (accentuate după
11 septembrie 2001) şi continuând cu cele la adresa vieţii,
mediului şi fiinţei umane, în general. În acest spectru fractal,
apar şi dispar mii de falii, care nasc sau renasc mii de angoase
şi de incertitudini.
Pentru „acoperirea“, supravegherea şi controlul regiunilor
şi zonelor tensionate, producătoare de crize şi de falii şi
gestionarea noului mediu de securitate, se apelează, azi, îndeo-
sebi la strategia parteneriatelor. Centrele de putere, ţările
continentale şi cele off-shorenu se mai „bat“, deocamdată (cel
puţin, aparent), prin mijloacele trecutului şi prezentului, pentru
supremaţia mondială, ci cooperează pentru supravegherea,
controlul şi gestionarea faliilor.
De aici nu rezultă că politicile şi strategiile de confruntare
în vederea controlului şi supremaţiei mondiale au dispărut, ci
doar percepţia că ele sunt modificate faţă de cele anterioare.
Politica şi, corespunzător acesteia, strategia de globalizare, pe
de o parte, şi politicile şi strategiile identitare, pe de alta, par a
fi noile expresii ale unor vechi confruntări. Înapoia lor se află o
mulţime de interese, de forţe şi de centre de putere, dar acest
lucru pare mai puţin important. Importantă este noua falie care
s-a creat între politicile (strategiile) de globalizare şi politicile
(strategiile) identitare. Acestea au componentele lor extreme,
care produc alte numeroase falii şi chiar crevase strategice, şi
componentele lor moderate, care permit realizarea unor zone de
confluenţă.
157
Oarecum contrar a ceea ce susţinuseră Mackinder,
Spykman, Jacques Ancel şi alţi geopoliticieni, Gérard
Chaliand40 arată că principala confruntare care a marcat lumea
şi care, în final, a dus la progresul acesteia, nu este cea dintre
ţările maritime şi cele continentale, ci aceea care s-a desfăşurat
pe durata a mii de ani, dintre populaţiile nomade şi cele
sedentare. Ea rezultă, bineînţeles, dintr-o falie creată între
comportamentele acestor populaţii, comportamente care au şi
numeroase determinări geografice. Nomadismul a pornit din
foaierul perturbator, ce se situează undeva, între nordul Mării
Caspice şi Manciuria. Este un spaţiu arid, preponderent de stepă
şi deşertic, unde lipsa de resurse şi orizontalitatea generează şi
regenerează mijloacele de mişcare, populaţiile înşeuate, război-
nice, fuga, goana calului, filosofia mişcării, a deplasării
continue, a căutării de noi pământuri.
O astfel de confruntare se mai desfăşoară şi acum,
desigur, nu atât nemijlocit între populaţii (deşi fenomenul
migrării este în floare), cât între efecte. În această confruntare,
populaţiile nomade au fost, în general, asimilate de cele seden-
tare, dar şi populaţiile sedentare, sub influenţa migratorilor, s-
au schimbat.
Astăzi fenomenul nomadismului mai păstrează unele
forme tradiţionale, arhaice, existente încă şi azi la unele
populaţii care nu s-au schimbat de sute de ani (unele triburi
mongole, ţiganii etc.), dar, în general, s-a adaptat la noile
condiţii şi la noile tehnologii. Totuşi, fenomenul migraţionist
constituie una dintre marile probleme ale începutului secolului
al XXI-lea, fiind generator de falii, tensiuni şi alte numeroase
probleme greu de soluţionat.
Organizaţiile şi organismele internaţionale globale şi cele
regionale, Alianţa Nord-Atlantică, Uniunea Europeană şi, în
40
Gérard Chaliand, ANTHOLOGIE MONDIALE DE LA STRATEGIE
DES ORIGINES AU NUCLEAIRE, Editions Robert Laffont, S.A., Paris,
1990
158
general, majoritatea structurilor internaţionale caută să reducă
atât efectele unor falii strategice tradiţionale, cunoscute, cât şi
pe cele ale unor falii noi, îndeosebi ale unor falii care se
dovedesc a fi disimetrice, asimetrice şi „itinerante“.
Geopolitica actuală, ca metodă şi mijloc de analiză
complexă, interdisciplinară a spaţiului geografic (care este şi
trebuie înţeles ca un spaţiu umanizat, deci, ca un spaţiu al
oamenilor, căruia îi aparţin oamenii), în folosul politicii, îndeo-
sebi al marii politici, îşi propune, între altele, să investigheze
cauzele şi izvoarele acestor noi falii, fără a neglija nici o clipă
pe cele tradiţionale şi nici pe cele produse sau reproduse de
fantasmele istoriei, cum au fost şi mai sunt încă cele din
Balcani, Caucaz, Cecenia, Transnistria şi din alte sute şi sute de
locuri de pe planetă. Evenimentele fierbinţi din aceste zone şi
din multe altele nu rezultă însă numai din fantasmele istoriei,
din moştenirile trecutului şi din incapacitatea oamenilor de a le
depăşi. Cauzele sunt mult mai complexe şi mai complicate, iar
geopolitica trebuie să sesizeze, să deceleze şi să facă înţeleasă
unitatea omului cu spaţiul, ca unitate în diversitate, ca necesi-
tate a tuturor timpurilor.
3.3. Noua reconfigurare a centrelor de putere

şi fizionomia războiului
Cum se definesc actualmente şi cum se vor redefini în

viitor centrele de putere? Care sunt şi care ar putea fi
structurile şi funcţiile acestor centre? Care vor fi nucleele eco-
nomice, politice, culturale şi militare? Care vor fi strategiile?
Vor fi repuse în operă sferele de influenţă sau aceste centre se
vor constitui în reţele de parteneriat strategic în gestionarea
crizelor şi conflictelor?
În anul 1997, sub auspiciile Şcolii Practice a Înaltelor

Studii, Secţiunea Ştiinţelor Istorice şi Filologice şi cu concursul
Centrului de Analiză Politică Comparată al Universităţii din
159
Bordeaux, Institutul de Strategie Comparată a publicat cartea
lui Bruno Colson intitulată „Strategia americană şi Europa“41.
Profesorul de la facultăţile Universităţii Notre-Dame de
la Paix a Namur şi şef de lucrări la Institutul de Strategie
Comparată a publicat mai multe lucrări despre strategia
americană şi relaţiile transatlantice.
Imediat după s-a încheiat Războiul Rece, Statele Unite au
elaborat, în locul unei noi politici externe, o nouă „strategie
naţională de securitate“. Prin aceasta se precizează nu compo-
nentele acţiunii, ci modul efectiv de acţiune care va asigura
securitatea şi prosperitatea Statelor Unite. Este vorba de o
concepţie integrală asupra puterii, unde interesele economice,
culturale şi militare se susţin reciproc. Această strategie inte-
grală apare foarte clar în relaţiile SUA cu Europa unde, după
sfârşitul confruntării Est-Vest, se accentuează leadership-ul
american, dar şi funcţia de parteneriat, uneori incomod, al
americanilor, pe care europenii şi-l asumă cu responsabilitate şi
respect faţă de viitor. Profesorul francez spune că o astfel de
realitate nu este rezultatul unui hazard, ci al unei strategii.
De altfel, primul aspect al istoriei integrării europene l-a
constituit problematica apărării. Se urmărea, prin Tratatul de la
Dunkerque din 1947 şi prin cel de la Bruxelles din 1948,
realizarea unei comunităţi de securitate europene pentru înde-
părtarea riscurilor războiului. Nu s-a putut. Problemele care
ţineau de suveranitatea statelor şi cele ale securităţii europene
au făcut ca, în urma încercării din anii ’50, să capoteze acest
proiect. Preţ de o jumătate de secol, nu s-a mai vorbit de acest
lucru. Crearea unei identităţi de securitate europene era un
subiect tabu în acele vremuri ale Rãzboiului Rece. Astăzi nu
mai este. Ca urmare, Uniunea Europeană a elaborat un concept
care renaşte speranţele din anii ’47: Politica Europeană
Comună de Securitate şi Apărare (PECSA). Prescurtarea euro-
peană este PECSD (Politique Européene Comune de Sécurité et
41
www.stratisc.org, Bruno Colson, La stratégie americaine et l’Europe.
160
42
de Défense ). În 2001, UE vizează crearea unei noi adunări
permanente a instituţiilor de apărare şi de securitate şi să se
ajungă progresiv la un headline goal substanţial al forţelor
militare. În decembrie 1999, Consiliul European considera, la
Helsinki, că obiectivele respective constituie doi stâlpi jumelaţi
ai PECSA.
Acest concept nu este simplu. Europa nu este încă foarte
unitară în sensul PECSA. Dar PECSA este un concept foarte
atrăgător şi foarte important pentru europeni. Profesorul Jolyon
Howorth, în excepţionalul său eseu „L’integration eurpéene et
la défense: l’ultime défi?“ publicat în „Cahiers de Chaillot“
nr. 43/2000, arată şi opiniile care se manifestă mai mult sau mai
puţin deschis în această privinţă. Unii considerau, la acea dată,
că evoluţia integrării europene va duce la dezintegrarea NATO
şi la depărtarea celor două ţărmuri ale Atlanticului, alţii, dimpo-
trivă, credeau că procesul actual va determina un nou echilibru
între NATO şi UE, care se va baza pe un parteneriat trans-
atlantic şi mai puternic. Desigur, aceştia din urmă au avut
dreptate.
Problema este foarte serioasă. După summit-ul franco-
britanic de la Saint-Malo din decembrie 1998, Consiliul
European a primit sarcina să elaboreze o politică de securitate
şi de apărare comună în cadrul Politicii Externe de Securitate
Comună (PESC) a UE. De acum înainte, UE urma să aibă
capacitatea de a duce acţiuni comune, întărind astfel Alianţa
atlantică.
Până la Saint- Malo, Marea Britanie respingea orice fel de
comentariu cu privire la acest subiect. După Saint-Malo, Marea
Britanie a renunţat la veto-ul său în această privinţă, ceea ce
înseamnă foarte mult. Dar ideea unei autonomii europene în
probleme de securitate şi apărare nu este uşor de interpretat. Ea
putea fi însă şi un germen al sporirii tensiunilor între
42
PECSD a devenit PESD (Politique Européenne de Securité et de Défense)
sau PESA (Politica Europeană de Securitate şi Apărare)
161
Washington şi Europa. Există, desigur, şi un alt concept care se
referă la crearea unei entităţi (identităţi) europene de securitate
şi de apărare (IESD). Acesta este o creaţie a summit-ului
NATO de la Washington, ca modalitate complementară NATO,
prin care europenii să-şi sporească aportul la rezolvarea
propriilor probleme de securitate. Ce este IESD? Ce este
PECSD? Ce relaţie există între ele? Până unde va merge
PECSD, sau, mai recent, PESD? Se va limita la misiunile
stabilite la Petersberg, sau va aspira la asigurarea unei apărări
colective, aceasta din urmă fiind considerată până acum de
toată lumea ca fiind prerogativul exclusiv al NATO? Şi, mai
ales – se întreabă profesorul Howorth –, în ce sens va evolua
relaţia complexă şi din ce în ce mai tensionată dintre proiectul
noii UE, NATO şi SUA? De altfel, nici Statele Unite n-au ştiut
şi nu ştiu foarte exact dacă securitatea lor este mai bine
garantată dominând Europa sau retrăgându-se din Europa.
Oricum, părerea celor mai mulţi arhitecţi ai Uniunii Europene
este că cele două concepte – IESD şi PESD – trebuie să
evolueze împreună.
Unii cred că, în absenţa unei ameninţări majore care să
pună în pericol securitatea europeană, nu se mai justifică o
alianţă militară atât de complicată cu un aliat american
ambivalent. Cu toate acestea, paradoxal, în ultimele decenii,
NATO şi-a sporit rolul şi importanţa, toate celelalte încercări
(dorinţa Rusiei de a redeveni la politica ei de putere, visul
germano-ceh al unei CSCE/OSCE care să ocupe prima scenă şi
mai ales proiectele franceze de relansare a UEO) eşuând.
Focarele de crize (induse sau nu) din Golf, din Balcani şi de
prin alte părţi au impus prezenţa unei forţe puternice care, pe de
o parte, să asigure securitatea Europei Occidentale în orice
eventualitate şi, pe de alta, să intervină profitabil acolo unde
este cazul.
Această forţă este Alianţa Nord-Atlantică. O alianţă
politico-militară foarte puternică – cea mai puternică din câte
162
au existat vreodată în lume –, foarte bine organizată, în măsură
să acţioneze şi să reacţioneze imediat şi eficient. Cum să
renunţi la o asemenea forţă?! Şi de ce?! Europenii, deocamdată,
nu pot renunţa la aşa ceva, chiar dacă unii consideră că nu mai
au neapărată nevoie de o astfel de forţă. Cu atât mai mult, cu
cât, Europa şi Statele Unite fac parte din aceeaşi civilizaţie şi se
bazează pe acelaşi sistem de valori. Dar Europa este prea ambi-
ţioasă pentru a rămâne mereu la remorca americană. Iar
americanii, sub presiunea Congresului şi a altor forţe interne,
nu-şi mai pot permite să plătească la infinit nota pentru
securitatea europeană. Sau, în orice caz, nu mai mult decât o
cer interesele lor în Mediterana, în zona Caspică şi chiar în
Balcani.
America rămâne superputerea politică, financiară, econo-
mică, democratică şi, în acelaşi timp, militară a acestor vremuri,
şi nimeni nu poate să nu ţină seama de această realitate. În
acelaşi timp, bătrâna Europă începe să-şi renască şi să-şi adune
în forme noi vechile valori şi noile înţelepciuni. În urma
summit-ului de la Nisa din 2000, a trecut deja la realizarea
Forţei de Reacţie Rapidă Europeană, compusă din 60.000 de
oameni, destinată pentru a acţiona complementar cu NATO,
îndeplinind misiuni tip Petersberg.
3.4. Războiul parteneriatelor, pacea confruntărilor
Parteneriatele strategice sunt conjuncturale sau fac parte

din noua fizionomie a războiului „binelui“ împotriva
„răului“? Parteneriatele strategice reprezintă coaliţii ale
marilor puteri împotriva restului lumii sau ele înseamnă asu-
mare de responsabilităţi pentru asigurarea stabilităţii şi
securităţii lumii? Confruntările vor constitui, ca până acum,
anticamera războaielor sau se vor transforma treptat în funcţi-
onalităţi benefice ale sistemelor dinamice complexe, ca
modalităţi de progres, cu finalităţi optimizatoare şi stabiliza-
toare? Care ar putea fi locul României în această dialectică?
163
Parteneriatele strategice au cel puţin două fizionomii.

Prima dintre ele constă în situarea partenerilor de aceeaşi parte
a baricadei şi concentrarea împreună a eforturilor pentru
realizarea unor scopuri şi obiective benefice pentru colectivi-
tatea partenerilor şi/sau pentru fiecare în parte. Un astfel de
parteneriat există astăzi între SUA şi Europa şi între NATO şi
Uniunea Europeană. Există însă şi un alt tip de parteneriate,
care nu presupun alcătuirea unei coaliţii sau unei alianţe, ci
doar discutarea şi rezolvarea împreună a problemelor esenţiale
care ţin de gestionarea resurselor, dezvoltarea economică,
asigurarea securităţii, prevenirea şi gestionarea crizelor şi con-
flictelor etc. Asemenea parteneriate au înlocuit grabnic relaţiile
de înfruntare sau de confruntare şi, în general, urmăresc:
- prevenirea rivalităţii în problemele majore care ţin de
securitatea economică, socială şi militară;
- cooperarea în plan politic, diplomatic, economic,
cultural şi social, astfel încât, în urma unor acţiuni bilaterale sau
internaţionale, fiecare dintre parteneri să-şi materializeze
interesele şi să-şi realizeze scopurile şi obiectivele;
- prevenirea şi gestionarea împreună a crizelor şi
conflictelor;
- realizarea unei unităţi de acţiune (sau a unei cooperări
intense şi specifice) în politica internaţională;
- combaterea terorismului.
Aceste parteneriate reprezintă însă, într-un fel, şi o altă
formă de război. Se ştie, fiecare dintre marile puteri are interese
care nu se armonizează neapărat cu cele ale celorlalte mari
puteri sau centre de putere. Altădată, aceste deosebiri treceau
destul de uşor în faza de opoziţie şi, de aici, mai era doar un
singur pas până la conflict şi, deci, la război. Aşa au izbucnit
cele două războaie mondiale, iar strădaniile sistemelor de
securitate de a le preveni nu au avut nici un efect. „Războiul
parteneriatelor“ nu este mai puţin prezent ca „pacea
164
confruntărilor“. În orice forme de cooperare şi de parteneriat
există un sâmbure de confruntare, de război, în sensul în care
fiecare partener dispune de forţe şi instrumente de putere pentru
a impune şi a susţine respectul celuilalt. Dacă nu ai putere sau
importanţă, nu poţi fi partener strategic pentru nimeni.
Aşadar, între partenerii strategici există o conlucrare în
marile probleme de securitate şi cooperare, dar şi limite care, în
anumite împrejurări, se pot transforma în confruntare.
Numeroasele discuţii dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană
reprezintă un exemplu, ca şi deosebirile de opinii şi chiar unele
opoziţii în problemele internaţionale între Statele Unite şi
Federaţia Rusă, între Federaţia Rusă şi China etc. De unde
rezultă că parteneriatele strategice nu sunt un dat, o realitate
imuabilă. Ele se construiesc şi se reconstruiesc în fiecare zi, iar
acest proces nu este deloc simplu.
Parteneriatul strategic dintre Statele unite ale Americii şi
România, manifestat atât în sprijinul substanţial acordat de
Statele Unite în procesul integrării în NATO, cât şi răspunsul
prompt al României la solicitările americane arată că, din
filosofia acestor noi forme ale unităţii internaţionale, nu poate fi
exclus conceptul do ut des. Până în prezent, nici o situaţie de
pace nu a reuşit să elimine decât în mică măsură confruntările.
E drept, în spaţiul ex-iugoslav nu se mai aud bubuituri de tun şi
rafale de mitraliere, dar spiritul de confruntare de aici este
departe de a fi anihilat. Va fi nevoie, probabil de secole. Pacea
va trebui să gestioneze acest spirit, să-l pună sub control şi să
încerce să-l modifice. Pactul de stabilitate pentru sud-estul
Europei pare a fi o încercare a păcii de a gestiona confruntarea,
dar el este departe de a fi înfăptuit. Cu alte cuvinte, atât
problema parteneriatelor strategice, al căror scop principal este
excluderea confruntării îndeosebi dintre marii actori globali şi
cei regionali, dintre statele-pivot şi statele-nucleu, cât şi cea a
zonelor de securitate şi stabilitate, îndeosebi în etapele post-
conflict, se cer bine formulate şi rezolvate în timp, cu multă
165
răbdare. Modul cum sunt formulate şi soluţionate aceste
probleme poate configura destul de limpede viitorul războiului.
Este foarte posibil ca viitorul să ne rezerve nu confruntări
mondiale sângeroase, cu milioane de morţi şi răniţi, ca
odinioară, ci bătălii în spaţiul informaţional şi în cel cibernetic,
în care, formal, partenerii cooperează, şi, real, se vânează şi se
subminează reciproc prin mijloace informaţionale, economice
şi financiare.
Astfel, războiul viitorului nu se va rezuma la confruntări
violente în spaţiul luptei armate, ci va include şi altfel de
confruntări, necunoscute până acum, adăpostite sau camuflate
cum nu se poate mai bine (pentru a nu fi în văzul lumii) de
aceste parteneriate strategice.
3.5. Strategia integrală şi reforma armatelor
Procesul de globalizare conduce la strategii de tip

integral. Cum se definesc aceste strategii şi cum se exprimă ele
în viitoarea fizionomie a armatelor?
Americanul Edward Mead Earle şi britanicul Liddell Hart

vorbesc de marea strategie, prin care înţeleg punerea în
serviciul naţiunii, în caz de confruntare, adică în război, a
tuturor resurselor. „Marea strategie se referă deci la dezvoltarea
şi aplicarea coordonată a instrumentelor politice, economice şi
militare ale puterii pentru apărarea intereselor şi obiectivelor
naţionale în orice circumstanţă.“43 Marea strategie, dezvoltată
pe coordonate foarte apropiate de politica statului, poate
deveni, ca teorie strategică, o metastrategie, adică o strategie a
strategiilor.
Uneori politica îşi apropie atât de mult strategia, încât ai
impresia că acestea se contopesc şi că nu există decât o imensă
43
John J. Kohout III, Alternative Grand Strategy Options for the United
States, Comparative strategy, vol. 14, 1995, p. 363.
166
strategie politică implicată în toate – economie, informaţie,
viaţă socială, cultură, domeniu militar -, care îmbracă toată
gama de percepţii şi reprezentări, de acţiuni şi reacţii, de la cele
eroice la cele perverse, de la cele sublime la cele abjecte.
Acesta este un adevăr. Şi încă unul foarte important.
În faţa unei astfel de strategii, te simţi dezarmat, ca şi cum
strategia ar fi murit şi ar fi renăscut sau s-ar fi reîncarnat în
altceva, imens, bizar, fluid şi foarte puternic.
Politica are şi va avea totdeauna nevoie de un astfel de
instrument şi nimeni n-o împiedică să şi-l creeze când doreşte şi
aşa cum şi-l doreşte. Numai că strategia nu este politică, ci
modalitate teoretică şi practică de transpunere în fapt a unor
decizii politice. Strategia nu este sluga politicii, aşa cum se
susţine uneori. Iar atunci când este obligată să fie, se întâmplă
ceea ce s-a petrecut cu intervenţia americană în Vietnam. Nici
astăzi lucrurile nu sunt pe deplin lămurite în legătură cu
tragedia de acolo. Dar americanii au tras concluziile cele mai
potrivite şi au separat şi delimitat prin lege politicul (ca
decident) de strategic (ca executant), adică responsabilităţile şi
competenţele politicienilor de cele ale militarilor.
De ce se utilizează totuşi în mod abuziv, uneori cu nuanţe
metaforice, alteori cu substraturi politice extrem de delicate,
termenul de strategie? Unii cred că este o chestiune de modă.
Alţii consideră că termenul strategie dă mai mult mister, mai
multă greutate şi chiar mai multă obiectivitate unor politici
care, în general, sunt lunecoase, instabile şi puţin credibile.
Cu alte cuvinte, strategia este un mijloc de defluidizare a
politicii, de concretizare a ei în acţiuni, de aşezare a ei în
coordonate relativ stabile, puternice şi valoroase. Politica fără
strategie este o vorbă goală, iar strategia, în afara politicii, este
un biet Don Quijote care se luptă cu noile mori de vânt. Cel
puţin, după americanul Stanley Hoffman, în politica externă a
Statelor Unite, este specifică o apropiere managerială şi tehnică
tipic americană pe care o numeşte skill thinking. Folosirea
167
acestui termen creează iluzia de pragmatism, de obiectivitate
specifică americanilor care sunt fascinaţi de tehnicism şi
raţionalitate şi nu se prea lasă impresionaţi de reflecţia
filosofică44, atât de dragă cândva europenilor.
Strategia este înţeleasă astfel de americani ca „o metodă
de gândire ce permite să fie clasate şi ierarhizate evenimentele
şi apoi să fie alese procedeele cele mai eficace.“ 45 Strategia – în
esenţa ei, metodă de realizare a unei decizii politice – devine,
astfel, în percepţia americanilor, şi o modalitate de a ghida, de a
dirija, la rândul ei, politica spre lucruri serioase şi bine
ordonate. Strategia oferă ştiinţei politice o metodă de integrare
a câmpurilor de acţiune. Strategia militară constituie totuşi
miezul strategiei integrale, iar această afirmaţie se justifică prin
faptul că violenţa este ultimul (dar cel mai eficace) dintre
mijloacele specifice politicii.
Noţiunea de strategie nu are însă peste tot aceeaşi sferă şi
acelaşi conţinut. Una înseamnă termenul de strategie pentru cel
care îşi propune (sau este obligat prin natura împrejurărilor) să
promoveze sau să accepte un angajament activ în exterior
(cazul Statelor Unite, Franţei, Marii Britanii, Alianţei Nord-
Atlantice) şi cu totul altceva să stai cu ochiul ţintă pe
barometrul intereselor, înarmărilor, evoluţiei situaţiei politice,
economice şi militare mondiale sau regionale şi, trăgând
concluziile de rigoare cu privire la riscurile şi ameninţările
prezentului şi viitorului, să te gândeşti la vulnerabilităţile tale,
să te pregăteşti pentru a găsi cea mai bună politică de supra-
vieţuire şi, legat de aceasta, cea mai bună strategie de punere a
ei în operă. Leul totdeauna atacă, iepurele totdeauna se apără.
Leul caută doar un loc favorabil de pândă, iepurele caută
ascunzişul cel mai potrivit sau drumul cel mai bun pentru a o
rupe la fugă. Aceasta, dacă privim pacea şi războiul, pericolele,
44
Stanley Hoffmann, Gulliver’s troubles, or the setting of american foreign
policy, New York, McGraw-Hill, 1968, pp. 148-161.
45
Ibidem.
168
ameninţările şi vulnerabilităţile, în termenii cu care omenirea s-
a obişnuit de mii de ani şi excludem conceptul de respon-
sabilitate internaţională şi legat de acesta, pe cel de gestiune
internaţională a crizelor şi conflictelor. Cu alte cuvinte,
trebuie să ne pese şi de alţii, să armonizăm interesele noastre cu
cele ale lumii, să participăm la prevenirea şi gestionarea
situaţiilor conflictuale, întrucât acestea ne privesc pe toţi.
Aşadar, marile mutaţii politice, economice şi strategice
produse în lume după spargerea bipolarităţii, ca şi evoluţia fără
precedent a sistemelor de arme şi multidimensionarea confrun-
tărilor, au generat revizuirea drastică a strategiei, iar primii care
au făcut-o şi continuă să o facă într-un mod extrem de personal
şi de eficient sunt americanii. Ei sunt astăzi leul-rege al lumii şi,
în consecinţă, nolens-volens, lor le revine privilegiul şi
responsabilitatea fixării şi impunerii coordonatelor pe care se
definesc şi se redefinesc astăzi teoriile, practicile şi conceptele
strategice. Ei sunt creatorii metastrategiei, chiar dacă, deocam-
dată, acest termen nu a intrat în uz. Alianţa Nord-Atlantică îşi
elaborează, îşi reelaborează şi îşi perfecţionează, la fiecare
summit, conceptul ei strategic, iar documentele elaborate cu
aceste prilejuri privind structura forţelor şi filosofia operaţiilor
– concretizate deja în constituirea NRF şi în simplificarea
structurilor de comandă şi control – confirmă deja caracterul
integral al strategiei, inclusiv al strategiei de alianţă.
3.6. Strategii de alianţă. Unitate şi diversitate

în practica militară
Care este orizontul NATO? Dar cel al componentei

militare a Uniunii Europene? Ce fel de relaţii se stabilesc şi se
stabilizează între aceste două componente ale entităţii euro-
atlantice în construcţia globală şi eurasiatică? Care sunt
ameninţările cărora va trebui să le facă faţă această entitate?
Care sunt vulnerabilităţile?
169
Strategia se reconfigurează în funcţie de o mulţime de
factori. Esenţa ei însă nu se schimbă. Ea se modelează în jurul
unor linii-forţă, unor piloni, unor structuri de rezistenţă care-i
dau stabilitate şi continuitate. Strategia de azi nu mai pare şi nu
mai este aceeaşi cu cea din antichitate. Dar între strategia din
antichitate şi cea de azi există continuitate, există comunicare.
Esenţa se păstrează în sticluţe. Aceasta înseamnă că trebuie să
căutăm consonanţele strategice nu numai în marile culoare ale
teoriei strategiei sau în geocoridoarele aplicaţiilor acestor teorii,
adică în spaţiile şi în timpurile în care au avut loc marile
conflagraţii care au zguduit lumea. Ele se găsesc şi în lucrurile
aparent mărunte, sub forma a ceea ce numim, azi, condiţii
iniţiale, mai exact, sensibilitate la condiţiile iniţiale. Cu răbdare,
azi mai mult ca ieri şi mâine mai mult ca azi, gândirea militară
va pătrunde ungherele ascunse, necunoscute sau neînţelese ale
strategiei.
Strategia, ca modalitate de punere în operă a voinţei şi, în
consecinţă, a deciziei politice, s-a dezvoltat omnidirecţional, ca
o conopidă. Ea a devenit omniprezentă şi omnipotentă. Se
găseşte peste tot, în tot şi în toate. Reparcurgerea drumului ei,
în sens invers, pe firul apei în sus, nu este şi nu poate fi însă un
lucru uşor. Dar, pentru descoperirea şi punerea în valoare a
calităţilor remarcabile ale acestui domeniu al gândirii şi
acţiunii, pentru sesizarea şi prognozarea tendinţelor şi configu-
rarea strategiilor viitorului, considerăm că un astfel de efort este
necesar. De altfel, el este făcut în fiecare zi şi va fi făcut mereu,
pentru că strategia, atât în latura ei analitică, evaluativă şi
reproductivă, cât şi în cea proiectivă, îl cere şi îl recom-
pensează. Aşa a fost mereu. Aşa va fi mereu. Pentru că
gândirea şi practica umană, în general, şi arta militară, în
special, nu pot sta sub semnul duratei fără strategie.
Există o tendinţă de globalizare a strategiei, şi nu doar în
sensul că strategia este bună la toate. Dacă politica se globa-
lizează, şi strategia o urmează, ba chiar i-o ia înainte, ca
170
expertiză, anticipând dinamica forţelor şi mijloacelor (politice,
economice, culturale, informaţionale şi militare) care se
confruntă, tipurile importante de operaţii şi de acţiuni, caracte-
risticile mediului strategic de securitate, noua configuraţie a
războiului viitorului.
Există însă şi o tendinţă de diversificare a acestora, de
continuare a pătrunderii lor în tot şi în toate. O astfel de
tendinţă este, pe de o parte, benefică pentru strategie şi, pe de
altă parte, distructivă. Extinderea excesivă poate duce la
diminuarea ei, la contopirea ei cu domeniul politic, la moartea
strategiei. De aceea, aşa cum lingviştii se străduiesc să apere
limba de acele tendinţe de bulversare şi anarhizare a ei, prin
încălcarea regulilor, şi militarii au obligaţia să vegheze ca
extinderea strategiei (este vorba, desigur, de strategia militară)
să nu ducă la banalizarea ei, care ar însemna distrugerea şi,
deci, dispariţia ei.
Există, de asemenea, tendinţa apropierii strategiei de
politică, chiar de contopire a celor două domenii şi nu doar în
sensul că există o strategie politică, ci mai ales în acela că,
însuşindu-şi unele instrumente de analiză şi previziune, poli-
ticul poate ajunge la concluzia că nu mai are nevoie de ştiinţa şi
arta strategică, întrucât scopul, obiectivul, forţele şi mijloacele
de realizare şi acţiunile care se întreprind trebuie să fie unitare,
iar unitatea nu se realizează decât ca unitate politică, adică de
interese. Este adevărat, interesul este imboldul, motivul acţiu-
nii, dar atât. Interesul nu este şi nu poate fi ştiinţă a acţiunii,
deci metodă a acţiunii, şi cu atât mai puţin artă a acţiunii, deşi
politica ar putea fi definită şi ca ştiinţă a interesului şi ca artă a
interesului.
O altă tendinţă care există în strategie – în toate formele
de manifestare a strategiei – este apropierea de domeniul
operativ şi de cel tactic. S-ar putea, la un moment dat, să se
creadă că strategia operaţională este ceea ce în arta militară
românească se numeşte artă operativă, adică ştiinţa şi price-
171
perea punerii în operă a strategiei într-o zonă de operaţii sau
într-un teatru de operaţii, precum şi ştiinţa acţiunii, adică a
luptei propriu-zise. Ar fi o mare greşeală.
Chiar dacă aceste trei niveluri ale ştiinţei şi artei militare
s-au apropiat şi se vor apropia şi în viitor foarte mult, este bine
ca ele să rămână distincte, altfel ar avea loc un amestec de
competenţe şi nimeni n-ar mai fi în măsură să înţeleagă şi să
aplice principiul lui Peter46.
Atâta vreme cât există politică, există şi strategie, întrucât
strategia este tocmai instrumentul de materializare a politicii. În
acest sens, strategia – îndeosebi strategia operaţională - se
particularizează, este, devine naţională. În general, conceptele
cu care se operează în domeniul strategiei – înţeleasă ca
modalitate de punere în operă a deciziei politice – nu s-au
schimbat. Desigur, conţinutul lor s-a îmbogăţit şi se îmbo-
găţeşte mereu, dar nu în afara sistemului care le generează. Într-
un stat democrat, puterile se separă şi se intercondiţionează. În
ceea ce priveşte însă securitatea naţională47, există o concepţie
unitară şi o strategie unitară, de sinteză. Unii numesc aceasta
marea strategie, definind-o ca modalitate de înfăptuire a
politicii generale a ţării, alţii îi zic strategie naţională, strategie
a guvernului sau strategie de securitate. Desigur, între aceste
concepte există diferenţe, însă, pentru tema de faţă, ele nu sunt
importante. Aşadar, în această viziune, marea strategie ţine de
conducerea politică, este o strategie politică generală pe care se
construiesc, dinamic, strategiile economice, culturale, informa-
ţionale şi militare. Tot în cadrul acestei strategii generale intră
şi strategiile politice, strategiile diplomatice, strategiile de
dezvoltare, strategiile educaţionale etc. Acesta este, desigur, un
46
Peter era cel mai bun grădinar. I s-a propus funcţia de grădinar-şef, dar a
refuzat pe motiv că el este grădinar, se pricepe la grădinărie, aceasta este
competenţa lui maximă, nu la organizarea muncii grădinarilor, care este un
alt domeniu, unde el nu va da randament.(n.a.)
47
Securitate economică, securitate culturală, securitate informaţională,
securitate socială, securitate militară etc.
172
model teoretic simplificat, valabil oricând şi oriunde. Orice stat
de pe lumea aceasta are o politică generală şi o strategie de
punere a ei în aplicare.
Strategia înseamnă în esenţă concepere, generare,
organizare, structurare, pregătire şi întrebuinţare a forţelor şi
mijloacelor pentru realizarea obiectivului sau obiectivelor
politice propuse. Strategia este înţeleasă ca o dialectică a
voinţelor care se confruntă în vederea rezolvării diferendului
dintre ele (Beaufre).
Dar strategia mai este înţeleasă şi ca nivel al acţiunii
umane, ca nivel de ierarhizare a competenţelor, în vederea
îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor stabilite prin decizia
politică. Atâta vreme cât există pe lume state şi politici ale
statelor respective, vor exista şi strategii naţionale.
Societatea viitorului – în speţă societatea informaţională
– aparţine interdependenţelor. Nici un stat de pe lumea aceasta,
nici chiar Statele Unite ale Americii, nu-şi poate rezolva
problemele de unul singur. Politica se internaţionalizează din ce
în ce mai mult.
Organismele internaţionale preiau o parte din
prerogative, prioritare pentru state devenind acordurile interna-
ţionale pe care le-au semnat. Nolens, volens, trăim din ce în ce
mai mult în această lume a interdependenţelor care se globa-
lizează. De aici nu rezultă că riscurile şi ameninţările cu care s-
au confruntat şi se confruntă statele au dispărut sau vor
dispărea, ci doar faptul că ele devin comune pentru mai multe
state, pentru mai multe zone.
De aceea, pentru a le face faţă, statele creează, ca
întotdeauna în istorie, alianţe sau se coalizează. Trec astfel în
prim plan politicile de alianţă (sau, la momentul respectiv, cele
de coaliţie) şi, în consecinţă, strategiile de alianţă sau de
coaliţie.
3.6.1. Strategii de alianţă

173
Strategiile de alianţă48 rezultă din politica sau politicile de
alianţă. Ele nu schimbă esenţa strategiei, ci reprezintă doar un
domeniu sau o formulă de exprimare a ei. Strategiile de alianţă
par a fi strategii reunite, deşi, practic, acest lucru nu este
posibil, datorită numeroaselor incompatibilităţi. Acestea îşi au
cauzele în nivelurile diferite de dezvoltare economică, socială,
culturală, informaţională şi militară, în diversitatea vulnera-
bilităţilor şi ameninţărilor, în conceptele strategice diferite,
precum şi în diferenţele care există în structurile de forţe şi în
paradigmele punerii în operă a strategiilor operaţionale.
Strategia de alianţă ar trebui definită pe intersecţia
strategiilor naţionale de securitate (doctrinelor, politicilor de
apărare etc.) ale statelor membre ale alianţei respective. Există
desigur şi această posibilitate, care pare foarte logică. La urma
urmei, interesul general nu poate fi altul decât unul care conţine
ceea ce este comun tuturor.
Cu alte cuvinte, strategia de alianţă (SAL) ar putea fi o
intersecţie a mulţimilor strategiilor (Si, i = 1, 2, …, n) ale ţărilor
care s-au hotărât să se alieze:
S AL   S1    S 2   ...   S n 
Să presupunem că o alianţă este alcătuită din cinci ţări
cărora li se pot asocia strategiile S 1, S2, S3, S4, S5. Aceste
strategii au următorul conţinut:
a – apărarea naţională armată;
b – apărarea armată a intereselor naţionale oriunde în
lume;
c – gestionarea conflictelor şi crizelor;
d – accesul nelimitat la resursele planetare;
e – combaterea terorismului;
f – apărarea democraţiei;
g – combaterea extremismului etnic;
48
Gheorghe Văduva, STRATEGIE MILITARĂ PENTRU VIITOR, Editura
PAIDEIA, 2003, p 175
174
h – asigurarea, inclusiv prin forţă, a stabilităţii interne a
statului;
i – întregirea teritorială a statului;
j – lupta împotriva mafiei;
k – acţiunea rapidă în urgenţe civile şi militare;
l – apărarea (protecţia) militară a pieţelor;
m – instaurarea unei noi ordini mondiale.
Deci:
S1   a, b, c, d , e, f , k , l , m
S 2   a, f , g , h, i, k 
S 3   a, c, d , e, f , g , j , k 
S 4   a, e, f , g , h, k 
S 5   a, c, e, f , j , k , l
Strategia de alianţă a celor cinci ţări ar putea avea

următoarea configuraţie:
S AL   S1    S 2    S 3    S 4    S 5 
Aplicând această formulă a intersecţiei strategiilor
naţionale ale ţărilor care s-au hotărât să alcătuiască o alianţă,
strategia lor comună de alianţă ar urma să aibă următorul
conţinut:
S AL   a, f , k 
Acest lucru ar însemna că strategia de alianţă a celor cinci
ţări ar consta în:
a – apărarea naţională armată;
f - apărarea democraţiei;
k - acţiunea rapidă în urgenţe civile şi militare.
Aceste trei elemente sunt într-adevăr suficiente pentru o
strategie de alianţă. Oricare stat de pe lumea aceasta ar accepta
să intre într-o alianţă care să aibă o strategie cu un astfel de
conţinut. Celelalte elemente rămân specifice strategiilor de
securitate naţională – nimeni nu renunţă la ele -, dar, odată
175
alcătuită alianţa, ele însele pot suferi transformări, iar la unele
se poate chiar renunţa, întrucât intervine efectul de alianţă, care
este deopotrivă stimulativ, dar şi disuasiv.
În realitate, lucrurile stau altfel. Fără a se neglija acest
principiu al intersecţiei strategiilor naţionale de securitate,
strategia de alianţă este mai mult decât o simplă intersecţie: este
o nouă construcţie, care are la bază elementele strategice
comune – unele dintre ele reformulate -, dar şi alte elemente
noi, care se negociază. Astfel, elementul a (apărarea naţională
armată) devine a1 (apărare comună armată), la care, prin
negociere, statul cu strategia A, care este mai puternic, ar putea
să sugereze, să ceară şi chiar să impună (în beneficiu propriu,
dar şi în cel general), anumite elemente (chiar reformulate) din
strategia lui, cum ar fi:
c – gestionarea conflictelor şi crizelor;
e – combaterea terorismului;
m – instaurarea unei noi ordini mondiale.
În acest caz, conţinutul strategiei de alianţă ar fi:
 apărarea armată comună;
 gestionarea conflictelor şi crizelor;
 apărarea democraţiei;
 acţiunea rapidă comună în urgenţe civile şi
militare;
 prevenirea şi combaterea în comun a terorismului
şi cauzelor lui;
 participarea la reconstrucţia benefică a ordinii
mondiale.
Analizând politicile de apărare şi strategiile corespun-
zătoare statelor care fac parte din NATO, se poate desprinde
concluzia că o alianţă este o astfel de construcţie în spaţiul
politico-strategic, adică o ecuaţie complexă în care se regăsesc
politicile şi strategiile comune, dar nu în litera, ci în spiritul lor.
Noul concept strategic al Alianţei este o astfel de
construcţie. El prevede, între altele, gestionarea crizelor şi
176
prevenirea conflictelor, acţiuni umanitare, intervenţia Alianţei
şi în afara ariei sale de responsabilitate, combaterea crimei
organizate, intervenţia în cazul unor calamităţi şi dezastre.
Acestea se adaugă prevederilor Tratatului de la Washington,
adaptând conceptul strategic al Alianţei la noua configuraţie a
mediului internaţional de securitate. Membrii Alianţei au
aprobat şi au acceptat în consens acest concept, dar nu toţi au
aceeaşi percepţie şi aceleaşi dimensiuni privind materializarea
lui. Strategia de alianţă este însă prioritară. Ea se manifestă în
toate domeniile strategiei – în strategia forţelor, în strategia
mijloacelor şi în strategia operaţională – şi reconfigurează în
permanenţă filozofia şi fizionomia acestei entităţi, care este
altceva decât suma părţilor care o compun.
Între poziţia ţărilor europene şi cea a Statelor Unite se
află încă unele puncte de vedere deosebite privind participarea
la gestionarea crizelor, capacitatea de proiecţie a forţei,
bugetele şi sistemele de arme etc. Acestea sunt determinate nu
numai de cauze strict militare, de incompatibilităţi strategice –
pentru că există şi aşa ceva, mai ales în ceea ce priveşte
strategia mijloacelor –, ci şi de cauze economice, politice,
culturale, informaţionale şi chiar militare, de tradiţii, de situaţia
concretă a zonelor. Dialogul este însă foarte deschis, iar
soluţiile nu întârzie. Toate problemele în discuţie sunt în curs
de rezolvare, între NATO şi Uniunea Europeană existând
concordanţă şi unitate de interese.
Spre exemplu, din strategia naţională de securitate a
Statelor Unite şi din formulările oficialilor americani, rezultă o
serie de concepte dintre care nu lipsesc cele referitoare la
apărarea antirachetă (conceptul NMD şi conceptul TMD),
apărarea împotriva ameninţărilor nucleare şi a celorlalte arme
de distrugere în masă, protecţia şi apărarea intereselor ameri-
cane oriunde în lume, protecţia cetăţenilor americani şi a
instituţiilor statului, gestionarea crizelor şi tensiunilor, apărarea
democraţiei şi drepturilor omului, pregătirea forţelor şi mijloa-
177
celor în aşa fel încât să facă faţă oricăror ameninţări, de oriunde
ar veni ele, protecţia pieţelor şi a rutelor de acces spre zonele de
materii prime etc.
Strategia naţională de securitate a Turciei, stat care se
constituie într-o putere regională semnificativă, vizează
consolidarea puterii economice şi militare în aşa fel încât să
exercite o influenţă hotărâtoare în regiune, accesul la resursele
caspice şi asiatice, menţinerea stabilităţii interne, combaterea
terorismului kurd, dar şi a celui regional, consolidarea statutului
său de mare putere în Marea Neagră şi pe culoarul strategic
maritim, mai ales în Strâmtori, menţinerea unui statut non-
conflictual cu lumea arabă şi îndeosebi cu cea islamică,
consolidarea legăturilor cu continentul european, la a cărui
filosofie şi civilizaţie s-a racordat, mai ales de la Atatürk
încoace, ieşirea din spiritul păcilor de la Westfalia din 1648.
La fel se petrec lucrurile şi cu celelalte ţări membre,
Alianţa armonizând, în conceptul său strategic, interesele,
politicile şi strategiile tuturor statelor participante.
Cărţile lor albe exprimă această colaborare, această
armonizare, chiar dacă fiecare ţară are şi alte probleme, unele
foarte îndepărtate de spiritul Alianţei, cum ar fi, spre exemplu,
strategia culturală etnică maghiară care se dezvoltă în sens
invers mersului spre integrare al Alianţei şi chiar al Uniunii
Europene. Dar toate ţările găsesc în Alianţă spaţiul cel mai
puternic şi spiritul cel mai favorabil conceptului lor strategic.
Conceptul unificator, impunător şi restrictiv al NATO,
orientat spre un anumit tip de gestionare (foarte apropiat de cel
al marilor puteri strategice de odinioară) nu constituie o piedică
în modernizarea filosofiei Alianţei, a strategiilor naţionale sau
regionale, ci, dimpotrivă, aduce un cuantum unic şi ireversibil
în rezolvarea efectivă a problemelor.
3.6.2. Strategii de coaliţie
178
Strategiile de coaliţie sunt prin excelenţă strategii
opţionale. Coaliţiile, ca şi alianţele, sunt politice, mai exact,
politico-militare. Strategiile vin doar să pună în operă aceste
politici, să le dea conţinutul concret în forţe, mijloace şi acţiuni.
Spre deosebire de alianţe, care urmează regula constituirii şi
funcţionării sistemelor dinamice complexe, unitare şi integrate,
coaliţiile sunt asocieri temporare pentru realizarea unui scop
sau unui obiectiv. Coaliţia antiirakiană din ianuarie 1991, spre
exemplu, nu a urmărit altceva decât să scoată armata lui
Saddam Hussein din Kuweit, să înfrângă puterea militară a
dictatorului de la Bagdad şi să restabilească, într-un fel,
echilibrul strategic în zonă. Obiectivul coaliţiei nu era acelaşi
cu obiectivul american, care urmărea, concomitent cu reducerea
puterii militare a liderului irakian, o prezenţă îndelungată în
zonă în vederea stabilizării acesteia, a protecţiei şi controlului
resurselor de petrol din zona Golfului Persic.
Coaliţia este, mai degrabă, o grupare ad-hoc de forţe şi
mijloace pentru realizarea unui obiectiv. Ea poate fi constituită
rapid, înainte de declanşarea acţiunilor propriu-zise, sau poate
fi alcătuită sub incidenţa situaţiei, a evenimentelor. Strategiile
de coaliţie SCL sunt, deci, strategii operaţionale rezultate din
politici operaţionale, mai exact, reuniuni ale strategiilor
operaţionale (vizând aceeaşi misiune sau acelaşi obiectiv) ale
forţelor participante.
S CL   S1    S 2   ...   S n 
Aceasta înseamnă că, dacă forţele A, B, C, D şi E
realizează o coaliţie militară pentru învingerea sau obligarea
unui adversar să accepte anumite condiţii şi fiecăruia dintre
acestea i se asociază anumite caracteristici sau posibilităţi
strategice, în strategia de coaliţie se regăsesc toate acestea
reunite sau însumate.
S CL   A   B   C   D   E
Nu există timpul necesar pentru a se realiza o
interoperabilitate deplină a forţelor, dar se poate organiza, dacă
179
forţele sunt temeinic pregătite, o bună cooperare. Să
presupunem că forţele respective ar avea următoarele abilităţi
strategice:
A   a, b, c, d , e
B   a, e, f , h
C   f , g , h, i , j 
D   f , g , i, j , k 
E   k
Conţinutul acestor abilităţi strategice ar fi următorul:
a – proiecţie rapidă a forţelor;
b – capacitate de lovire la distanţă, non contact, cu
precizie;
c – capacitate integrată aero-terestră şi aero-navală;
d – capacitate de descurajare nucleară, cosmică, infor-
maţională şi clasică, prin sisteme de arme inteligente;
e – forţe de reacţie rapidă;
f – capacitate de diversiune;
g – capacitate de ripostă asimetrică;
h – capacitate de acţiune psihologică;
i – capacitate de a mobiliza rapid forţe care să fie ostile
adversarului chiar în adâncimea dispozitivului său
operativ sau pe teritoriul său;
j – capacitate de guerilă şi de ripostă asimetrică;
k – capacitate de luptă în localitate şi în teren greu,
împădurit, muntos, mlăştinos, în deşert, în teren lagunar
etc.
Strategia coaliţiei ar trebui să arate astfel:
S CL   a, b, c, d , e, f , g , h, i, j , k 
Dar şi aceste abilităţi, puse în relaţie, trebuie îmbinate şi
combinate astfel încât să se asigure o unitate a acţiunii în
spaţiul strategic. Practic, o astfel de strategie rezultată din
însumarea sau reunirea strategiilor statelor care participă la
coaliţie nu există. Există una dominantă (de realizare, prin
mijloace militare, a scopului politic al războiului), fiecare
180
acţionând însă după capabilităţăile şi abilităţile sale. Strategia
de coaliţie trebuie să pună în valoare aceste capabilităţi.
3.6.3. Strategii ale viitorului imediat
După trecerea în revistă a acestor tipuri de strategii, s-ar

părea că avantajul cel mai mare l-ar avea strategiile de coaliţie.
Nu este însă aşa. Aceste tipuri de strategii bazate pe reuniuni
(uneori ale unor concepte contradictorii) au cel mai mic
coeficient de integralitate. Ele sunt strategii de scurtă durată –
de fapt, nici nu sunt strategii coerente, ci doar strategii de
colaborare în vederea realizării unui obiectiv politic comun –,
care nu se constituie din timp, ci prin simplă alăturare. Strate-
giile de coaliţie sunt deci strategii de contiguitate, cu tot arse-
nalul de incompatibilităţi care rezultă de aici.
Răspunzând însă unei politici comune (sau care are
puncte comune), este posibil ca armonizarea acţiunilor, la nivel
strategic, să se realizeze printr-un efort comun de colaborare
(dar „fiecare în fâşia lui“, cum se spune), care să fie benefic
pentru toată lumea. Ceea ce se întâmplă la ora actuală în criza
Irakului este edificator. Statele Unite ale Americii şi o parte din
partenerii săi strategici se pregătesc pentru declanşarea unei
acţiuni militare împotriva liderului de la Bagdad. Dacă o astfel
de acţiune va fi declanşată, strategia folosită acolo va fi una de
coaliţie, dar predominant americană, întrucât Statele Unite ale
Americii constituie axul în jurul căruia se constituie o astfel de
coaliţie.
Strategia cea mai eficientă în noul cadrul geopolitic şi
geostrategic planetar va fi însă cea de alianţă. Ea corespunde
noii politici de creare a unor puternice entităţi şi capacităţi
internaţionale de răspuns şi de reacţie, astfel încât, atunci când
este nevoie să se folosească forţa, să se acţioneze unitar, rapid
şi eficient. Strategia de alianţă exprimă tot o dialectică a
voinţelor, dar nu a celor care se confruntă, deci nu pentru
181
rezolvarea diferendului dintre ele, ci a voinţelor care colabo-
rează pentru tratarea, prevenirea sau soluţionarea corespun-
zătoare a riscurilor şi ameninţărilor cu care se confruntă lumea
în această nouă etapă. Acestea sunt, în general, reacţii sau
acţiuni ale răului din această lume, adică terorism, ciber-
terorism, crimă organizată, trafic de droguri, de influenţă şi de
carne vie, dezastre de toate felurile şi, peste toate, riscuri şi
ameninţări nucleare, chimice şi biologice şi chiar genetice.
Directiva ministerială a NATO 2003 arată că un război
de intensitate maximă împotriva NATO este puţin probabil, dar
nu imposibil. Or, gradul mic de probabilitate a unui astfel de
război înseamnă prelungirea timpilor de avertizare şi crearea
condiţiilor organizării unei reacţii pe măsură. Alianţa are însă în
vedere nu doar războiul de amploare, ci şi alte modalităţi prin
care securitatea aliaţilor poate fi ameninţată. Una dintre acestea
este instabilitatea regională în vecinătatea NATO sau chiar mai
departe de arealul său, între care se situează şi proliferarea
armelor de distrugere în masă. De aici rezultă cerinţa de a avea
forţe agile, flexibile, cu capacităţi tehnologice adecvate şi, în
acest sens, crearea de forţe şi capabilităţi pregătite pentru orice
nivel de misiune NATO. Iată o coordonată esenţială a strategiei
forţelor şi mijloacelor, care se va regăsi în politicile şi
strategiile naţionale.
NATO are nevoie de forţe şi capabilităţi moderne,
robuste, interoperabile, credibile, apte să execute operaţiuni de
apărare colectivă şi să ţină la distanţă riscurile care pot să apară;
să se disloce rapid, oriunde şi oricând se cere pentru a trata
crizele apărute; să aibă capacitate de autosusţinere în lipsa unui
sprijin al ţării gazdă; să aplice o forţă decisivă bazată pe
eficienţă şi acurateţe împotriva oricăror adversari; să dezvolte o
protecţie adecvată împotriva ameninţărilor cu arme nucleare,
bacteriologice şi chimice; să opereze în acelaşi fel cu forţele
altor Aliaţi (Directiva Ministerială NATO 2003).
182
Potrivit acestei Directive, cerinţa pentru forţe care nu pot
fi dislocate în afara teritoriului naţional, cu sprijin logistic
complet, va fi limitată. Trebuie însă asigurată şi în ţară
disponibilitatea de forţe necesare pentru a face faţă inclusiv
pericolului unui atac terorist. Iată o cerinţă specifică Alianţei,
extrem de importantă, care configurează o altfel de fizionomie
a forţei. Este vorba de o forţă activă operaţională, gata de
acţiune douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, capabilă
să îndeplinească orice misiune.
Filozofia nucleelor în jurul cărora, la nevoie, se vor
mobiliza forţele necesare la război este depăşită. Războiul este
acum şi aici, iar forţele trebuie să fie gata de acţiune în acest
moment. Noi am propus de mai multă vreme ca, atât în
strategia forţelor, mijloacelor şi resurselor, îndeosebi în cea
generativă, să se aibă în vedere principiul identităţii
structurilor de pace cu cele de război, principiul reacţiei
rapide şi principiul integralităţii. Vremea armatelor cu
majoritatea efectivelor care se mobilizează a trecut. Războiul
viitorului nu mai lasă timp pentru mobilizare. De aici, desigur,
nu se deduce că orice fel de mobilizare este exclusă, ci doar
faptul că principiul reacţiei imediate trece în prim plan.
Directiva precizează, de asemenea, că nu este nevoie să
fie menţinute forţe convenţionale numeroase, întrucât nu există
ameninţări convenţionale pe scară largă împotriva Alianţei, dar
ţările trebuie să-şi menţină capacitatea de a constitui şi
reconstitui forţe mai puternice pentru cazul în care apar astfel
de ameninţări (deci nu se exclude mobilizare). Strategia forţelor
nu este, deci, o strategie în sine; ea trebuie să răspundă unor
comandamente politice majore fixate de Alianţă. Aceste
comandamente sunt flexibile şi realiste. Nu foloseşte la nimic
să întreţii o armată de un milion de oameni înzestrată cu
mijloace neperformante, în timp ce un război care să necesite o
astfel de armată este aproape imposibil.
183
De unde rezultă o altă cerinţă majoră a strategiei de
alianţă, aceea a direcţionării resurselor către forţele active.
Alianţa nu exclude existenţa rezerviştilor, dar fixează o
exigenţă majoră în privinţa acestora: trebuie pregătiţi la nivelul
cerinţelor Alianţei. Forţele Alianţei trebuie să fie în măsură să
îndeplinească mai întâi orice cerinţă privind apărarea colectivă.
În acest sens, „NATO planifică să posede capabilitatea de a
conduce concomitent mai multe operaţii întrunite majore 49
pentru perioade mai mari de doi ani.“ În acelaşi timp, Directiva
subliniază şi necesitatea menţinerii în Europa a unor forţe
nucleare minime (dar suficiente) pentru o descurajare credibilă.
Structura de forţe trebuie să asigure capacitatea de a executa o
operaţie întrunită mai mare decât o operaţie întrunită majoră
care ar putea include mai multe componente terestre de tip corp
de armată, cu elemente maritime şi aeriene corespunzătoare. O
astfel de operaţie nu trebuie să dureze mai mult de şase luni. În
acest timp, este posibil să nu mai poată fie efectuate şi alte
operaţii, iar în ceea ce priveşte eventualele operaţii întrunite
majore în curs de desfăşurare, s-ar putea ivi cerinţa de a fi
coborâte la o scară mai mică sau chiar anulate. Directiva este
foarte clară, iar strategia Alianţei trebuie să o pună în operă aşa
cum este.
Exigenţele formulate de NATO sunt în concordanţă cu
noua fizionomie a mediului de securitate. Forţele nu pot fi
constituite oricum, ci pentru îndeplinirea unor misiuni precise,
pentru rezolvarea unor situaţii care necesită neapărat folosirea
lor. De aceea, NATO cere naţiunilor aliate să continue efortul
de a genera forţe dislocabile cu capacitate de acţiune ridicată,
dar şi forţe cu o capacitate de luptă mai redusă (în special,
49
Operaţia întrunită majoră cere: componenta terestră să fie capabilă să
planifice şi să execute operaţiuni de luptă până la nivel de corp de armată,
având sprijin de luptă şi logistic; componenta maritimă – operaţiuni până la
nivel de detaşament NATO, având sprijin logistic; componenta aeriană –
până la 1000 de ieşiri de luptă şi de sprijin, având sprijin logistic.
184
unităţi de sprijin de luptă şi de sprijin logistic) pe care aceste
comandamente le vor comanda în operaţii.
După summit-ul de la Praga, Alianţa a ieşit complet din
efectele Războiului Rece şi a trecut la reorganizarea forţei şi
capabilităţilor în raport cu noile provocări. Prioritară este
demararea urgentă a procesului de constituire a acelei structuri
complexe şi extrem de eficiente – este vorba de Forţa de
Răspuns a NATO (NRF – NATO Response Force) -, care va
necesita elaborarea unui concept cuprinzător.
În ceea ce priveşte proiectarea strategiilor operaţionale,
Directiva atrage atenţia că planurile trebuie să cuprindă
capabilităţi antiteroriste şi contrateroriste şi operaţiuni de
management al consecinţelor terorismului.
În această nouă construcţie strategică, ţările membre ale
Alianţei pornesc de pe poziţii oarecum inegale. La summit-ul
de la Praga s-a subliniat că persistă carenţe semnificative ale
Alianţei în domeniul apărării nucleare, radiologice, biologice şi
chimice, întrucât unor state le lipsesc echipamentele de bază
pentru apărarea individuală şi colectivă CBRN. Fireşte, aceste
echipamente vor trebui realizate sau achiziţionate. Iată, deci,
încă o exigenţă în ceea ce priveşte strategia generativă. Şi tot în
această idee, Directiva formulează şi cerinţa folosirii mai
eficiente a resurselor prin cooperare multinaţională în realizarea
capabilităţilor, îndeosebi a celor greu de constituit pe plan
naţional, precum şi prin specializare de rol. Pentru realizarea
obiectivelor şi exigenţelor strategiei de alianţă, este nevoie de
anumite condiţii pe care oricare ţară membră a Alianţei trebuie
să le îndeplinească. Una dintre acestea este ca procentul acordat
din PIB cheltuielilor de apărare să permită realizarea sau
contribuţia la realizarea obiectivelor strategiei de alianţă. Media
din PIB pentru ţările Alianţei a fost, în 2002, de 2,05 %. Se
formulează exigenţa ca, în 2003, ţările care au alocat mai mult
să rămână la acest nivel, iar cele care au alocat mai puţin să nu
coboare sub acest prag.
185
Oricum, este necesară investiţia în echipament modern,
întrucât se manifestă cerinţa NATO de a transforma un procent
semnificativ de unităţi actuale în forţe moderne, dislocabile,
sustenabile. Procentul mediu pentru echipamente este în NATO
de 16,44 %. Această proporţie ar trebui crescută, realizându-se
totodată concentrarea pe capabilităţile strategice cerute.
Alianţa Nord-Atlantică este singura putere planetară care
poate avea un rol semnificativ în combaterea războiului sau,
dacă un astfel de lucru nu este posibil, în ducerea lui. Războiul
viitorului nu este însă foarte clar definit şi nici nu poate fi
identificat şi configurat cu precizie matematică. De aceea,
strategia de alianţă merge din aproape în aproape, răspunzând
mai întâi riscurilor şi ameninţărilor imediate şi a celor ale
viitorului apropiat. Acest lucru nu se face arbitrar sau discre-
ţionar, ci avându-se în vedere evoluţia mediului strategic de
securitate.
Mai mult ca oricând, în acest secol al interdependenţelor
şi trecerii la un nou tip de societate umană, cea de tip
informaţional (care este prin excelenţă globalizantă), este
nevoie de unitate. Principiul et pluribus unum este mai actual ca
oricând.
3.7. Armate naţionale, armate internaţionale
Cum vor arăta armatele viitorului? Vor corespunde ele

noilor dimensiuni geopolitice şi geostrategice, noilor structuri
globale şi regionale de securitate sau vor rămâne în cadrul
politic clasic cunoscut?
Este posibilă constituirea unor armate internaţionale?

Întrebarea pare şocantă, iar răspunsul extrem de dificil.
Armatele, până la acest început de mileniu, au fost, toate,
naţionale. Sau, mă rog, unele, federale. Deci au fost şi sunt
instrumente ale statelor. Pentru că deasupra statelor nu exista
nimic altceva, în afară de Dumnezeu.
186
Organizaţiile internaţionale care s-au creat – ONU,
Consiliul de Securitate al ONU, Uniunea Europeană, Uniunea
Europei Occidentale, NATO, Consiliul Europei, OSCE – nu
sunt organizaţii supranaţionale, metanaţionale, ci internaţionale,
deci inter-naţiuni. Hotărârile lor sunt ratificate de parlamentele
statelor şi abia după aceea devin obligatorii. Se pare însă că, în
mare măsură, civilizaţia modernă impune reguli noi, între care
mondializarea economică, politică, socială şi informaţională,
trecerea la o nouă eră pe care unii o numesc Era Informaţională.
Toate acestea adâncesc (după unii, chiar impun) procesul de
integrare, iar integrarea înseamnă, în unele viziuni simpliste,
renunţarea la suveranitatea de stat, la suveranitatea naţională şi
crearea unui sistem de guvernare supranaţional. Acest sistem
include toate componentele – economice, politice, sociale, mili-
tare – şi se constituie într-un fel de superstat, de „stat al
statelor“. Deja, în cadrul Uniunii Europene, se poartă mari
discuţii pe această temă. După cum se ştie, integrarea euro-
peană este în primul rând o integrare economică. Ea s-a pus în
operă pentru a contrabalansa concurenţa americană şi japoneză.
Nici o ţară din Europa nu putea fi în măsură să reziste, de una
singură, acestei competiţii uluitoare. Dar mai multe ţări la un
loc (este vorba de marile puteri industrializate ale Europei, în
fruntea cărora se află Germania) s-au constituit într-o entitate
puternică, fiabilă, care s-a considerat şi se consideră a fi unica
modalitate de a readuce Europa în fruntea civilizaţiei univer-
sale, adică în coaliţia structurilor care domină lumea. Aceste
structuri sunt guvernate, la ora actuală, de Statele Unite ale
Americii, care refuză orice fel de integrare şi care se constituie,
cum bine se ştie, într-o superputere economică, tehnologică,
militară şi cosmică. Dar Europa, complet unită, va fi altceva
decât a fost în trecut.
Este, de altfel, unica şansă a continentului nostru de a-şi
recuceri locul pe care l-a avut timp de un mileniu. Dar nu prin
agresiunile de altădată, nu prin violenţă şi dominare, ci prin
187
respect faţă de valori, eficienţă economică, politică şi militară şi
prin informaţie.
De aici s-a pornit. După sistemul integrării economice, s-
a trecut la cel al integrării politice (acordurile de la Maastricht
şi Amsterdam) şi se lucrează acum la sistemul integrării
militare.
Se vizează realizarea unei armate unice a Europei unite
sau, în orice caz, a unor structuri internaţionale (intereuropene)
care să asigure viitorului „guvern european“ o capacitate
militară necesară.
Există o identitate de apărare europeană, complementară
Alianţei Nord-Atlantice, prin care europenii îşi asumă respon-
sabilitatea rezolvării, inclusiv prin mijloace militare, a proble-
melor continentului. În acest sens, s-a constituit deja
Eurocorpul franco-german care, la ora actuală s-a extins, la
astfel de structuri participând şi alte state (Olanda, Belgia,
Danemarca).
Tot în acest spirit s-au constituit unităţi, subunităţi sau
alte structuri regionale (Forţa Multinaţională pentru Menţinerea
Păcii din Sud-Vestul Europei, la care participă Bulgaria, Turcia,
Grecia, România, Macedonia şi Albania, batalionul româno-
maghiar, batalionul polonezo-maghiar, batalionul ucraineano-
polonez, batalionul moldo-ucraineano-gruzin etc.).
Dar, peste toate, s-a realizat deja, în urma summit-ului de
la Nisa, Forţa de Reacţie Rapidă Europeană, o entitate destinată
să îndeplinească misiuni tip Petersberg, ceea ce arată sensul în
care se dezvoltă conceptul european de securitate şi apărare.
Rolul armatelor
Se pare că se doreşte a se induce ideea că rolul factorului

militar în rezolvarea problemelor apărute între state sau în inte-
riorul statelor nu mai este de actualitate. Structurile rezultate
prin materializarea tendinţei de mondializare a economiei,
188
comunicaţiilor şi informaţiei, precum şi sistemele de uniuni şi
instituţii internaţionale au preluat o parte din prerogativele
naţiunilor, elaborând o serie de documente şi reglementări care,
cu timpul, se speră că vor face caduc războiul, desigur, în
sensul determinismului mecanicist, al rigiditismului epocilor
precedente.
Aceasta este, desigur, doar o tendinţă. Realitatea este cu
totul alta. Rolul factorului de putere, al presiunii forţei nu a
scăzut nici o clipă în relaţiile internaţionale, ci, dimpotrivă, a
crescut. Înapoia politicii se află deopotrivă forţa economică şi
ameninţarea armelor.
Toată lumea se străduieşte ca o astfel de ameninţare să fie
reală şi credibilă, fie că este vorba de o descurajare de la mare
la mic, fie că vizează acţiunea celui mai slab împotriva celui
mai puternic, prin strategii şi mijloace asimetrice. De aceea, în
ultimul deceniu, rolul armelor, al armatelor nu a scăzut, ci a
crescut.
Prima justificare a creşterii acestui rol o reprezintă
geografia şi topografia ameninţărilor şi provocărilor. Există
ameninţări devenite deja tradiţionale, cunoscute, dar şi
ameninţări şi provocări noi, care apar pe neaşteptate şi nu pot fi
prevăzute şi evaluate în mod corespunzător.
Dintre ameninţările şi provocările tradiţionale fac parte:
- ierarhizarea mondială a ţărilor, polarizarea bogăţiei şi a
sărăciei, accentuarea decalajelor economice;
- existenţa non-democraţiilor;
- presiunile trecutului, existenţa a numeroase prejudecăţi;
- geografia extrem de complexă a ideologiilor, care se
caracterizează deopotrivă prin rigiditate, dar şi printr-o anumită
fluiditate, mare intensitate, apariţia concepţiilor extremiste (ca
reacţie la realităţi sau ca ofensivă pentru crearea faptului
împlinit), dar şi printr-un anumit tradiţionalism al negării sau al
opoziţiei;
189
- efectele colaterale ale dezvoltării tehnologiilor de
producţie şi accesul aproape neîngrădit la acestea;
- imposibilitatea echilibrării permanente a raporturilor în
relaţiile internaţionale, existenţa centrelor de putere şi consti-
tuirea unor alianţe şi structuri bazate pe interese;
- preponderenţa factorului disuasiv (ale cărui limite sunt
greu de identificat) în conceptul securităţii naţionale;
- existenţa armelor de distrugere în masă şi tendinţa
proliferării şi diversificării acestora;
- proliferarea ameninţărilor teroriste.
În acest cadru, este firesc să se menţină şi chiar să crească
rolul armatelor, mai ales în sfera de cuprindere a centrelor de
putere. Pentru că puterea este dimensionată, în prezent, prin
componenta financiară, capacitatea şi flexibilitatea economică
şi prin consistenţa puterii militare. Probabil că tot aşa va fi şi în
viitor. De aici rezultă:
- totdeauna ţările puternice din punct de vedere economic
şi financiar vor fi puternice şi din punct de vedere militar
(exemplu: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa,
Israel). S-ar putea spune, totuşi, că, după al doilea război
mondial, Japonia şi Germania au devenit foarte rapid mari
puteri economice, fără să fie, în acelaşi timp, şi mari puteri
militare. Această afirmaţie nu este adevărată decât în parte,
pentru că, în realitate, aceste ţări sunt şi mari puteri militare,
chiar dacă, deocamdată, au toată grija să nu o afirme;
- existenţa unei puteri militare, fără a fi în primul rând
putere economică, deşi este posibilă, nu poate fi decât vremel-
nică şi conjuncturală, întrucât puterea militară are nevoie de o
susţinere economică şi financiară pe măsură. Coreea de Nord
dispune, într-adevăr, de o armată numeroasă şi de rachete cu
rază mare de acţiune, dar acest lucru cere un efort imens din
partea acestei ţări pe care ea îl face cu un preţ greu, motivat în
primul rând de experienţa dureroasă a războiului anilor ’50 şi
impus de politica ei actuală în zonă;
190
- în continuare, armatele vor fi folosite deopotrivă ca
factor de descurajare, dar mai ales ca element de presiune în
impunerea unei anumite politici, precum şi în slujirea
interesului ţărilor (alianţelor, grupărilor) respective;
- întrucât organismele internaţionale (ONU, OSCE etc.)
nu dispun de forţe militare prin care să impună executarea
rezoluţiilor şi hotărârilor care se iau, iar forţele ONU se inter-
pun şi supraveghează, dar nu şi impun, neavând o astfel de
capacitate, se manifestă tendinţa de folosire, pe lângă sancţi-
unile economice, a forţei militare nord-atlantice.
Configuraţia posibilă a acţiunilor militare viitoare
Mutaţiile strategice care s-au produs în urma dispariţiei

comunismului, ca forţă politică şi ideologică, şi a Tratatului de
la Varşovia, ca forţă militară, au determinat toate ţările din
Europa, dar nu numai pe acestea, precum şi Statele Unite şi
Canada să-şi reconsidere politica militară şi strategia. O primă
încercare în acest sens o reprezintă elaborarea noului concept
strategic NATO din 1991, la summit-ul de la Roma. La
reuniunile următoare, acest concept a fost lărgit şi definit cu o
mai mare precizie.
Cu prilejul summit-ului de la Washington, Alianţa şi-a
lărgit din nou conceptul strategic, în sensul intervenţiei şi în
afara teritoriului NATO, acolo unde interesele Alianţei o
impun. Acest lucru nu a fost prea uşor. Germania şi Franţa au
poziţii ceva mai nuanţate în cadrul NATO, ceea ce este
explicabil, cunoscut fiind rolul acestor ţări în cadrul UE,
îndeosebi în ceea ce priveşte construcţia unei identităţi euro-
pene de apărare, complementară NATO sau în cadrul acesteia.
Summit-ul de la Praga şi cel de la Istanbul au adăugat noi
elemente, noi precizări conceptului strategic al Alianţei care,
iată, are, în prezent, 26 de membri.
191
De aici rezultă, de fapt, noua tendinţă în integrarea
militară europeană, ceea ce conduce la o anume
„internaţionalizare“ a armatelor. Alianţa va trebui deci să
aleagă între mondializare şi adaptare la noile realităţi europene.
Principalele tipuri de acţiuni militare desfăşurate în
ultimii zece ani sunt următoarele:
- acţiuni militare pentru secesiune, deci pentru dezmem-
brarea unor ţări (fosta Iugoslavie, Republica Moldova, încer-
carea Ceceniei de a se desprinde de Federaţia Rusă);
- acţiuni militare pentru cucerirea puterii politice
(războaiele din Afghanistan, din Angola şi din Somalia);
- acţiuni militare pentru disputarea şi anexarea unor
teritorii (Irak, Etiopia, Eritrea);
- acţiuni militare pentru impunerea imediată a unor
interese, a unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU
sau pentru obligarea părţilor aflate în conflict să înceteze osti-
lităţile şi să se aşeze la masa tratativelor (bombardamentele
NATO din Bosnia-Herţegovina împotriva forţelor sârbe,
acţiunile SUA şi Marii Britanii împotriva Irakului, bombar-
darea Iugoslaviei etc.);
- acţiuni ale forţelor militare aliate împotriva teroris-
mului;
- acţiuni militare post-conflict.
Acestea sunt doar câteva tipuri de acţiuni, care, probabil,

vor exista şi în viitor, deşi reacţiile unora dintre puteri (Rusia,
China, Ucraina, Franţa şi chiar Germania) nu le încurajează pe
cele din urmă decât dacă acestea se desfăşoară sub mandat
ONU. În următorii zece ani, este puţin probabil să asistăm la
confruntări între armatele marilor puteri sau ale ţărilor puternic
industrializate. La acest nivel, chiar dacă există diferenţe de
opinii, s-a creat o unitate detaşată într-un fel de restul lumii, aşa
cum, altădată, se realizase o solidaritate mutuală, la nivelul
nobilimii, sau, în antichitate, la nivelul cetăţenilor greci, exclu-
192
zându-i pe sclavi. Cei puternici totdeauna se solidarizează fie
împotriva celorlalţi, fie pentru creşterea capacităţii proprii de
acţiune.
Forţa economică a ţărilor industrializate, care au realizat
mari corporaţii transfrontaliere, mari concerne economice
mondiale, este în măsură să asigure acestora o supremaţie
confortabilă, precum şi obligaţia de a colabora între ele, de a-şi
menţine unitatea. Aceste ţări vor face şi în continuare front
comun pentru a contracara în mod eficient reacţia restului lumii
(îndeosebi a lumii a treia, a organizaţiilor extremiste şi a celor
teroriste) şi a menţine relaţii convenabile cu ţările unde există
arme nucleare, armate numeroase şi mari aglomerări de
populaţii (China, India, Rusia), precum şi cu unele ţări din
lumea arabă.
De aceea, în viitor, acţiunile militare vor îmbrăca, proba-
bil, următorul spectru:
- conflicte regionale având drept cauze lupta pentru
puterea politică, revendicări teritoriale, secesiuni pe criterii
etnice sau religioase etc.;
- conflicte interne pentru autonomii teritoriale pe criterii
etnice;
- acţiuni teroriste împotriva marilor puteri economice sau
ca modalităţi de ducere a războiului de către cel slab împotriva
celui puternic;
- acţiuni militare pentru impunerea păcii;
- acţiuni împotriva unor regimuri dictatoriale, pentru
protecţia populaţiilor respective şi prevenirea unor conflicte
regionale grave;
- acţiuni militare, sub mandat ONU, pentru protecţia
valorilor şi dezamorsarea tensiunilor din anumite zone;
- acţiuni militare specifice procesului de gestionare a
crizelor şi conflictelor;
- acţiuni militare pentru impunerea interesului comunităţii
internaţionale, al unor centre de putere, al Alianţei Nord-
193
Atlanice, al uneia sau alteia dintre marile puteri, în înţelegere
cu celelalte, în anumite zone, atunci când celelalte mijloace
(politice, economice, sociale) nu dau rezultatele scontate;
- acţiuni militare preventive.
Aceste acţiuni vor purta amprenta puterii economice şi

financiare a beligeranţilor. De aceea, conflictele regionale în
care nu sunt implicate forţe ale ţărilor puternic industrializate
vor fi, probabil, clasice, în sistem gherilă, sau în spectrul
războiului mozaic. Ele vor avea desfăşurări extrem de violente,
sângeroase şi dramatice. Există totuşi posibilitatea să se
întrebuinţeze şi în astfel de conflicte arme de distrugere în
masă, îndeosebi arme chimice sau biologice, dar şi arme
nucleare.
În configurarea acţiunilor militare moderne se conturează
câteva tendinţe interesante:
1. De la forţa masivităţii la supleţea forţei.
2. Acţiuni de la mare înălţime şi de la mare distanţă.
3. Creşterea, în continuare, a componentei aeriene şi
aeronavale.
4. Principiul integralităţii acţiunilor (integralitatea inter-
arme, integralitatea strategică şi tactică), folosindu-se în acest
sens, de la eşalonul tactic la cel strategic, sistemele integrate de
arme.
5. Folosirea mijloacelor non-letale.
6. Riposta (acţiunea) gradată, cea mai mare putere de
distrugere păstrându-se totdeauna în rezerva strategică.
Tendinţe în evoluţia armatelor
Evoluţia tehnologiilor, precum şi sistemul de ameninţări

şi provocări, determină în cea mai mare măsură configuraţia
armatelor prezentului şi viitorului. Este clar că ne aflăm într-o
etapă în care toate armatele din lume se reconfigurează. Se
194
poate spune că un astfel de proces reprezintă, într-un fel,
revenirea la armatele de invazie profesionalizate şi extrem de
eficiente ale antichităţii.
Tendinţele cele mai importante în acest proces sunt
următoarele:
- profesionalizarea armatelor, datorită, în principal,
modernizării şi sofisticării mijloacelor de luptă;
- reducerea numerică a armatelor şi realizarea unor
structuri suple (reforma realizată recent în armata franceză);
- introducerea masivă a sistemelor de arme la toate
eşaloanele şi în toate structurile (forţele armate americane);
- integrarea completă aeroterestră, aeronavală şi aero-
spaţială a forţelor armate;
- modernizarea conducerii prin introducerea unor reţele
de calculatoare şi a unor sisteme C4I digitalizate, în grătar,
mobile, suple, protejate, interconectabile şi adaptabile la orice
situaţii (spre exemplu, sistemul AUTOKO, în Germania, la
nivel corp de armată, divizie, brigadă);
- creşterea rolului componentei aeriene şi a celei cosmice
(sistemele GPS, programele antirachetă etc.);
- creşterea rolului componentelor de reacţie rapidă şi al
forţelor speciale, într-o primă fază care, probabil, se va încheia
în primele decenii ale acestui secol, şi transformarea armatelor
în armate de reacţii rapide, până în 2010 - 2015;
- menţinerea capacităţii nucleare disuasive şi moderni-
zarea continuă a acesteia;
- finalizarea proiectului HAARP (High Frequency Active
Auroral Research Project) de către Statele Unite ale Americii şi
a altor proiecte asemănătoare, de către alte state (Federaţia
Rusă, Norvegia), care au astfel de preocupări, şi realizarea, pe
această bază, a unui sistem strategic de arme deosebit de
eficient, întrucât se bazează pe amplificarea de aproape două
milioane de ori a undelor, ceea ce creează energii uriaşe şi
potenţialuri nebănuite;
195
- dezvoltarea, îndeosebi la statele care nu sunt puteri
economice, dar şi la „popoarele fără ţară“, a unor mijloace
artizanale deosebit de periculoase care vor duce la perfecţi-
onarea acţiunilor de tip terorist şi la amplificarea lor fără
precedent, întrucât se consideră că este singurul mod prin care
cel slab poate acţiona împotriva celui puternic;
- dezvoltarea unei adevărate strategii a războiului infor-
maţional care va viza în mod deosebit sistemele de transmisiuni
şi reţelele de calculatoare din toată lumea;
- crearea unor componente specializate ale armatelor
pentru războiul calculatoarelor.
Forţe armate internaţionale
Globalizarea economiei şi a sistemelor de comunicaţii

atrage după sine şi adaptarea structurilor militare la o astfel de
realitate. În acest sens, Uniunea Europeană tinde să-şi consti-
tuie structuri militare proprii cu ajutorul cărora să rezolve, prin
forţă, dacă situaţia o cere, problemele dificile50. Deşi armatele
au prin excelenţă un caracter naţional, în ultimul timp se
manifestă tendinţa constituirii unor structuri militare la care să
participe mai multe ţări. Unele sunt constituite în interiorul
Uniunii Europene, altele, în diferite zone ale continentului, dar
şi pe alte continente (a se vedea Forţa Interafricană de
Intervenţie). Această acţiune are două argumente diferite:
a) Unele dintre aceste forţe (Eurocorpul) sunt determinate
de o cerinţă intrinsecă a sistemului, întrucât o integrare
economică cere, în actualele condiţii, pe lângă o integrare
politică (acordurile de la Maastricht şi Amsterdam), şi una
militară.
50
S-a constituit deja, la nivelul Uniunii Europene, în cadrul conceptului
Politicii Europene Comune de Securitate şi Apărare (PECSA), Forţa de
Reacţie Rapidă Europeană, de 60.000 de oameni, în măsură să îndeplinească
misiuni tip Petersberg (menţinere a păcii, acţiuni umanitare, intervenţia în
caz de calamităţi şi dezastre).
196
b) O mare parte din forţele multinaţionale de menţinere a
păcii etc. reprezintă doar un semnal de bună intenţie, de bună
credinţă, care să deschidă calea statelor din centrul şi estul
Europei spre Uniunea Europeană. A devenit un fel de modă ca,
în cadrul relaţiilor bilaterale între armatele ţărilor vecine, să se
prevadă şi constituirea unei unităţi militare comune.
De remarcat că Statele Unite ale Americii nu participă la
astfel de structuri şi nu acceptă ca unităţi americane să fie puse
sub comandă străină.
Indiferent care sunt motivele sau justificările constituirii
unor astfel de structuri, apare clară tendinţa internaţionalizării
armatelor, atât prin sistemul relaţiilor care se creează, cât şi prin
realizarea unor structuri adecvate, care, în general, corespund
obiectivelor de securitate regională şi de încredere reciprocă şi
care sunt în mod special structuri de menţinerea păcii (spre
exemplu, Forţa Multinaţională de Menţinere a Păcii din Sud-
Estul Europei) sau de cooperare în cazul calamităţilor naturale
şi dezastrelor (spre exemplu, batalionul de geniu ucraineano-
ungar).
De aici rezultă că:
1. În următoarele decenii, sistemul confruntării în plan

mondial şi regional va continua să-şi sporească ponderea în
raport cu cel al cooperării, datorită decalajelor economice foarte
mari, imposibilităţii armonizării intereselor marilor puteri şi
problemelor grave cu care se confruntă lumea a treia şi intensi-
ficării acţiunilor de tip terorist.
2. Vor continua acţiunile teroriste, atât ca o reacţie
împotriva presiunilor statelor puternice, cât şi ca o modalitate
de manifestare a extremismului politic, economic, social, etnic
şi religios.
3. Acordurile şi rezoluţiile internaţionale cu privire la
neproliferarea armelor de distrugere în masă şi reducerea
197
armamentelor convenţionale nu asigură pentru statele mici un
concept de securitate viabil, ci, dimpotrivă, le fac şi mai
dependente de unele sau altele din marile puteri, precum şi de
unele sisteme de securitate colectivă care, se ştie, în condiţii de
conflict, nu toate sunt viabile.
4. În Balcani, vor continua acţiunile separatiste, pe criterii
etnice, precum şi traficul de droguri şi de armament, în vederea
procurării fondurilor necesare susţinerii financiare a acţiunilor
armate, existând pericolul ca ele să fie extinse în întreaga zonă.
5. Acţiunile unor entităţi pentru realizarea unităţii etnice
şi de altă natură pot crea şi menţine o situaţie conflictuală în
Caucaz, în Balcani, în Asia Centrală şi chiar în zona Mării
Negre şi Bazinul Carpatic, cauzând, în continuare, o posibilă
recrudescenţă a separatismului, autonomiei teritoriale pe criterii
etnice etc.
6. Una dintre modalităţile de descurajare a unor posibile
situaţii tensionate şi chiar conflictuale este existenţa unor
armate puternice, profesionalizate, perfect integrate, cu audi-
enţă în toate structurile sociale şi care să se bucure de respectul
tuturor cetăţenilor statului respectiv.
7. Reducerea numerică a armatelor şi profesionalizarea
acestora este şi trebuie să fie o consecinţă a introducerii siste-
melor de arme şi nu o acţiune în sine care, necoroborată cu
modernizarea înzestrării, duce la slăbirea capacităţii de apărare.
8. Caracteristicile fundamentale ale armatelor în urmă-
torul deceniu vor fi, probabil, următoarele:
- sisteme de conducere unitare;
- componente radioelectronice, informatice si psihologice
foarte puternice;
- componente aeriene şi aeronavale eficiente;
- structuri suple, profesionalizate şi perfect integrate;
- sisteme de arme performante;
- capacitate de reacţie rapidă;
- capacitate de proiecţie;
198
- flexibilitate şi adaptabilitate rapidă la orice situaţie.
3.8. Dimensiuni strategice ale integrării euroatlantice
Integrarea euro-atlantică este un proces amplu şi

complex, care presupune un efort continuu, angajând toate
sferele acţiunii politice, economice sociale, culturale şi militare.
În acest cadru, direcţiile de efort se structurează amplu, iar
dimensiunile lor se constituie în coordonate esenţiale ale me-
diului de securitate şi, de aceea, au valoare strategică. În cele ce
urmează, ne vom referi, succint, la cele mai importante dintre
dimensiunile strategice ale integrării euro-atlantice a României.
Tema este complexă şi cere o abordare pe măsură. Noi
vom aduce în atenţie doar elementele esenţiale, vitale, care
constituie adevărata structură de rezistenţă la efortul consistent,
insistent, generos şi îndelungat pe care-l presupune procesul de
integrare euro-atlantică. (Este vorba de o construcţie în spaţiul
politic, în cel militar, psiho-social, juridic, operaţional, cultural,
ştiinţific, tehnic şi tehnologic, pe baza unui proiect amplu, care
ţine de renaşterea neamului românesc, în universul valorilor în
care a vieţuit şi a supravieţuit de atâta vreme.)
3.8.1. Dimensiunea politică
Dimensiunea politică a integrării euro-atlantice a

României constă în formularea şi exprimarea indubitabilă a
opţiunii politice euro-atlantice a statului român, ca expresie de
sinteză, clară şi distinctă, a modalităţii celei mai eficiente de
materializare, în configuraţie euro-atlantică, a intereselor naţi-
onale. Această opţiune exprimă consensul clasei politice
româneşti şi al întregii naţiuni, întrucât se bazează pe valori
comune şi pe conştientizarea realităţii că nu pot exista alocări
autarhice în soluţionarea problemelor majore ale lumii contem-
porane.
199
Este o condiţie a dezvoltării economice, sociale, culturale
şi pentru ridicarea calităţii vieţii în România. Politica „prin noi
înşine“, chiar dacă exprimă o atitudine de regenerare demnă,
prin efort propriu, a resurselor, se cere completată cu acel „et
pluribus unum“ (unul pentru toţi), care stă la baza entităţii
euro-atlantice. Aceasta este o entitate de sinteză de tip
convergent, integrat.
Este, deci, timpul construirii unei noi entităţi generatoare
de prosperitate şi securitate, iar demersul respectiv nu se poate
realiza decât într-un spaţiu de confluenţă, cel euro-atlantic.
Această confluenţă a început imediat după război (de fapt, s-a
continuat), iar vârful de lance al dimensiunii euro-atlantice a
noului mediu politic, economic, cultural şi militar l-au consti-
tuit cele mai dezvoltate state din lume. Nu întâmplător 6 din
cele 8 state ale Grupului G 8 – cele mai dezvoltate ale lumii –
aparţin comunităţii euro-atlantice.
Raţiunea integrării euro-atlantice este simplă: nici o ţară
din lume nu mai poate exista sub semnul duratei într-o indivi-
dualitate exclusivistă şi divergentă. Noul tip de individualitate
statală este cel convergent, adică integrat.
Conceptul politic de integrare euro-atlantică a României
a fost definit în 1994, prin constituirea, din reprezentanţi ai
partidelor politice parlamentare şi principalelor instituţii poli-
tice şi publice ale statului – inclusiv ai Ministerului Apărării
Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi servi-
ciilor de informaţii – a unui Comitet Naţional pentru Integrare
Euro-Atlantică. Activitatea acestuia s-a concretizat prin rezul-
tatele reuniunii de la Snagov, care a pus bazele strategiei
naţionale de integrare euro-atlantică, urmărite consecvent în
toată această perioadă.
Între obiectivele politice majore ale acestei strategii le

situăm pe următoarele:
200
 Conexarea valorilor româneşti la sistemul valo-
rilor politice şi democratice occidentale (din spaţiul euro-
atlantic);
 Identificarea şi definirea clară a intereselor naţio-
nale de securitate ale României şi armonizarea lor cu interesele
comune euro-atlantice;
 Implicarea României în construcţia noului mediu
strategic euro-atlantic, nu doar ca beneficiar al securităţii colec-
tive, ci, mai ales, ca generator de securitate şi stabilitate;
 Participarea efectivă la acţiunile NATO şi la alte
acţiuni, în spaţiul euro-atlantic şi în afara acestuia, în funcţie de
solicitările, nevoile şi exigenţele Alianţei;
 Integrarea cu obligaţii şi drepturi depline în
NATO şi continuarea eforturilor pentru integrare în Uniunea
Europeană.
Acţiunile politice pentru realizarea acestor obiective au

fost şi sunt numeroase, permanente, consistente, insistente şi
complexe. Ele se fundamentează, pe două premise importante:
1. Strategia integrării euro-atlantice este singurul
domeniu în care se realizează consensul politic naţional.
2. Acest consens politic naţional se clădeşte pe
acceptul efortului social naţional în ceea ce priveşte opţiunea
pro-integrare euro-atlantică a românilor.
Aceste două premise constituie filonul principal al
renaşterii româneşti, care se redimensionează, mai ales după
acceptarea ţării noastre în Alianţă, ca parte a unui raţionament
politic integrativ. Premisa majoră a acestui tip de raţionament
este procesul obiectiv de globalizare. Iar globalizarea se
bazează pe integrare. O societate de tip informaţional – care
este societatea viitorului – se poate realiza doar prin integrare.
În materializarea intereselor naţionale, în definirea con-
cepţiilor, doctrinelor politice, programelor de guvernare şi în
201
elaborarea strategiei de securitate naţională, au acţionat urmă-
toarele principii de valoare euro-atlantică:
 Unitatea;
 Identitatea;
 Compatibilitatea;
 Loialitatea;
 Devoţiunea.
Acţiunile politice de punere în aplicare a obiectivelor
enunţate – concretizate prin doctrinele partidelor, programele
de guvernare, Strategia de securitate naţională, Charta albă, prin
strategiile departamentale, inclusiv prin strategia militară – se
bazează pe acest raţionament în care sunt conexate valorile şi
interesele, sunt concentrice, coerente şi sinergice.
Analizând opţiunea politică a României ca suport al
integrării, se pot identifica principiile care o susţin şi o
vitalizează:
 Interesul naţional de securitate;
 Consensul;
 Complementaritatea;
 Flexibilitatea;
 Tenacitatea;
 Acurateţea;
 Armonia;
 Sinceritatea.
Chiar dacă principiile acestea nu au fost totdeauna res-
pectate în totalitate, este clar că, din ce în ce mai mult, acţiunile
politice din România, în materializarea concretă, efectivă a
integrării euro-atlantice, se încadrează în universul şi spiritul
lor. Acţiunile politice, atât în procesul de creare şi actualizare a
strategiei integrării, cât şi în materializarea acesteia, pot fi
grupate, în general, pe trei paliere:
 Acţiuni politice interne (cu privire la legislaţie,
politică economică, politică socială, politică civică etc.), prin
202
care se identifică şi se definesc valorile şi se formulează
interesele;
 Acţiuni politice externe, care se referă la natura,
fizionomia şi filosofia relaţiilor internaţionale ale României şi
afirmă interesele naţionale ale statului român în cadrul valorilor
comunităţii internaţionale şi euro-atlantice.
 Acţiuni diplomatice, care optimizează relaţiile
internaţionale ale României şi le fac funcţionale şi eficiente.
Volumul acestor acţiuni, în perioada elaborării şi aplicării

strategiei de integrare euro-atlantică, este imens. Cele mai
importante sunt consemnate, cum bine se ştie, în documentul
intitulat Strategia de securitate naţională a României.
3.8.2. Dimensiunea militară
Dimensiunea militară a integrării euro-atlantice este o

rezultantă a deciziei politice şi, în acelaşi timp, un vector al
acesteia. Ea constă în armonizarea componentei militare a
statului român, a strategiei militare a României, care îndepli-
nesc în continuare un rol naţional, cu cele euro-atlantice, care
au funcţii sintetice integrative multinaţionale.
Dimensiunea militară a integrării se dezvoltă pe trei
direcţii complementare, care alcătuiesc, de fapt, un proces unic
şi ireversibil:
 Alcătuirea structurii de forţe cerute de interesele
naţionale de securitate ale României şi de NATO;
 Realizarea interoperabilităţii acesteia cu structu-
rile euro-atlantice;
 Integrarea ei în structurile NATO.
Identificăm următoarele principii care stau la baza
dimensiunii militare a procesului de integrare:
 Unitatea;
 Continuitatea;
203
 Operativitatea;
 Menţinerea capacităţii de reacţie;
 Flexibilitatea;
 Specializarea;
 Supleţea;
 Anticipaţia;
 Asumarea de responsabilităţi.
Dimensiunea militară a integrării – implicit exprimată şi

în reforma organismului militar – este condiţionată complex,
atât pe plan intern (economic, financiar, social, moral), cât şi pe
plan extern (evoluţiile mediului de securitate, exigenţele şi
cerinţele NATO, relaţiile de putere globale etc.).
Într-un asemenea cadru, .ea se derulează, deopotrivă, ca
proces tehnic, strict specializat, şi ca sinteză care operează cu
sinergii proprii acestui demers. Condiţionările se regăsesc,
explicit, în ciclurile MAP. Cu toate ezitările, căutările,
încercările – adesea, doar pentru a se constata că nu se poate –
şi reluările necesare, restructurarea şi modernizarea
organismului militar se înscriu pe o traiectorie normală.
Expresia concretă a condiţionărilor de mai sus este
următoarea:
A. Pe plan intern:
 noile vulnerabilităţi ale României, în cadrul proce-
sului propriu de dezvoltare, dar şi în cel al unui mediu de
securitate instabil, asimetric, imprevizibil;
 constrângerile economice, sociale, demo-militare
şi tehnologice;
 limitările bugetare.
B. Pe plan extern:
 apariţia războiului terorist (care este un război
continuu), constituirea coaliţiei antiteroriste şi declanşarea
războiului împotriva terorismului (ceea ce a depăşit cu mult
cadrul Alianţei);
204
 vulnerabilităţile, ameninţările şi riscurile de natură
complexă, îndeosebi cele asimetrice;
 determinările impuse de războiul viitorului, îndeo-
sebi de războiul înalt tehnologizat, adică, în mod concret, de
Războiul bazat pe Reţea;
 exigenţele NATO exprimate în mod expres prin
noua Directivă Ministerială.
Rezultă o structură de forţe flexibilă, tenace, suplă,
modulară, autosustenabilă în teatru, gata de acţiune în orice
moment şi pentru orice misiune, care răspunde următoarelor
principii:
 principiul identităţii (compatibilităţii depline)
structurilor de pace cu cele de război;
 principiul modularităţii;
 principiul reacţiei rapide.
Toate acestea se vor finaliza în 2007 şi în anii următori
cu: strategia militară, concepţii strategice, doctrine operaţionale
şi de acţiune clare, dinamice, racordate NATO şi ştiinţei
militare moderne. Configuraţia actuală a dimensiunii militare a
strategiei de integrare euro-atlantică este clară şi se
concretizează într-un filon generator de încredere, care
influenţează şi motivează după el şi celelalte componente.
3.8.3. Dimensiunea psiho-socială
Dimensiunea psiho-socială a strategiei de integrare euro-

atlantică este o sinteză între proiecţia sociologică şi psihologică
reală a mediului de securitate (influenţată negativ de gravele
tulburări ale acestui mediu prin războiul din Iugoslavia, cele-
lalte confruntări militare, recrudescenţa fenomenului terorist) şi
speranţa generată de puternicele structuri economice, militare,
sociale, culturale şi informaţionale ale spaţiului euro-atlantic.
205
Această dimensiune se creează nu într-un spaţiu de
confluenţă, ci în unul de confruntare, într-o zonă de falie, în
care procesele economice degenerative, criminalitatea econo-
mico-socială, violenţa, terorismul generează insecuritate indivi-
duală şi favorizează anomia socială, care induc angoasa şi
nemulţumirea socială. În aceste condiţii, oamenii analizează
şansele şi formulează speranţe care se fundamentează pe o
filosofie a reacţiei oportune şi eficiente. O astfel de reacţie nu
poate veni decât din partea unor structuri de forţă. De aceea, se
poate spune că oamenii văd în procesul de integrare euro-
atlantică o soluţie salvatoare la aceste vulnerabilităţi şi amenin-
ţări grave, deci o soluţie în disperare sau în situaţii complexe,
unele ajunse chiar la limită.
Desigur, o astfel de perspectivă este adevărată, dar ea nu
reflectă întreaga realitate. Oamenii văd în procesul de integrare
euro-atlantică nu doar o soluţie salvatoare, o modalitate de
securizare, ci şi o nouă dimensiune politică, economică, socială,
culturală şi militară, reclamată de conceptul de securitate
socială şi individuală specific secolului al XXI-lea.
De aceea, majoritatea dintre ei consideră acest proces ca
fiind firesc şi necesar, util şi benefic. Variabile asociate dimen-
siunii psiho-sociale ale integrării României în NATO, ce se
manifestă la nivelul întregii societăţi, al grupurilor socio-
profesionale şi al indivizilor umani, sunt următoarele:
 concepţiile şi mentalităţile privind integrarea;
 opiniile, atitudinile şi comportamentele referi-
toare la procesul integrării în NATO şi raporturile dintre noul
concept şi cele tradiţionale de individualitate, entitate socială,
naţională şi colectivă etc.;
 motivaţia procesului de integrare;
 conformarea, coeziunea şi influenţa socială, în
raport cu opţiunea politică de integrare;
 procesul de comunicare în cadrul acestei noi
configuraţii sociale şi naţionale prin integrare;
206
 statusurile şi rolurile sociale în cadrul comu-
nităţii euro-atlantice.
La nivelul societăţii, concepţiile şi mentalităţile sunt
realităţi adânc înrădăcinate în conştiinţa socială şi în mentalul
colectiv, în ritualuri şi deprinderi, în opinii, atitudini şi compor-
tamente de grup, în modelul social-cultural, fiind, într-un fel,
trăsături definitorii ale psihologiei unui popor. Modificarea
acestora în vederea adaptării la normele, valorile, opiniile,
atitudinile, modelele comportamentale specifice Alianţei presu-
pune un proces de durată, multidimensional, de mare com-
plexitate, dar care este favorizat de efectul de confruntare din
zona de falie socială şi morală. În aceeaşi măsură, sunt
influenţate opiniile, atitudinile şi comportamentele. Acestea
cunosc o fluiditate accentuată şi, în lipsa unor repere gene-
ratoare de speranţă şi de siguranţă socială, ele pot avea efecte
ciudate. Or, strategia coerentă a integrării euro-atlantice se
constituie în astfel de repere, de unde se nutresc, în continuare,
motivaţia, statusurile şi rolurile sociale.
Statusul social al unei ţări reprezintă poziţia acesteia în
plan internaţional, în funcţie de potenţialul militar, economic,
politic, social, uman etc., în timp ce rolul social este definit ca
ansamblul de aşteptări al celorlalte ţări, în funcţie de statusul
deţinut. De regulă, apartenenţa la o organizaţie internaţională
(precum NATO) poate contribui la ridicarea statusului social,
dar şi la îndeplinirea unor roluri şi comportamente noi de către
o ţară membră, conferindu-i şi un anumit prestigiu social, prin
includerea în rândul statelor care împărtăşesc un acelaşi set de
valori, norme, comportamente etc., nu doar consumatoare, ci şi
generatoare de securitate. De aceea, atât statusul cât şi rolul
social al României vor creşte şi vor avea o influenţă pozitivă
asupra factorul psiho-social al integrării.
Coeziunea socială exprimă raporturile de solidaritate şi
unitate dintre membrii unei societăţi, care, în final, conduc spre
un comportament acceptat şi dezirabil social, într-un domeniu
207
considerat prioritar şi fundamental pentru o ţară. Analiza rolului
coeziunii sociale a societăţii româneşti în vederea integrării
euro-atlantice presupune cunoaşterea şi interiorizarea normelor
şi valorilor Alianţei, înţelegerea, armonizarea şi interiorizarea
obiectivelor şi scopurilor acesteia şi adoptarea unui comporta-
ment similar cu cel al mediului integrator. Cu alte cuvinte,
coeziunea socială în procesul integrării creşte, iar performanţa
psiho-socială atinge parametri superiori.
Influenţa socială desemnează acţiunile – normative şi
informaţionale – ale căror efecte se regăsesc în comportamentul
individual sau societal. Opţiunea politică pentru integrare euro-
atlantică găseşte un mediu psiho-social prielnic, iar acesta se
răsfrânge pozitiv în atitudinea şi comportamentul indivizilor.
Sondajele de opinie desfăşurate în rândul românilor pe tema
integrării euro-atlantice dovedesc din plin acest lucru.
Atitudinile (individuale, societale) – ca predispoziţie
psihică de a acţiona în mod caracteristic în diverse situaţii, faţă
de evenimente ale realităţii – sunt influenţate de opiniile exis-
tente, fiind orientate valoric. Sistemul euro-atlantic de valori
este privit de români ca fiind superior, fapt ce poate explica, în
parte, comportamentul românilor de susţinere a integrării ţării
în NATO.
Motivaţia cuprinde totalitatea mobilurilor interne ale
conduitei (înnăscute, dobândite, conştientizate, neconştientizate
etc.) ce îndeamnă la acţiune, jucând un rol important în reali-
zarea oricărei activităţi umane.
În ceea ce priveşte integrarea euro-atlantică, este necesară
existenţa unei concordanţe între motivaţiile intrinseci ale
României, dar şi ale NATO. Şi cum poziţia dominantă în cadrul
motivaţiei este deţinută de interese, se poate afirma că, în cazul
României, există o convergenţă a intereselor individuale şi
naţionale în această privinţă. Motivaţia psiho-socială a
integrării în NATO este puternică, profundă şi coerentă.
208
Conformarea reprezintă modificarea comportamentului
unei persoane în direcţia poziţiei grupului. Procentajul mare al
susţinerii de către cetăţenii români a integrării euro-atlantice
poate fi interpretată fie ca o temeinică susţinere şi cunoaştere a
interesului naţional, fie ca expresie a înţelegerii, acceptării şi
interiorizării – voluntare şi conştiente – a mediului, normelor şi
valorilor NATO, în condiţiile conştientizării necesităţii de a
renunţa la anumite mentalităţi, valori, norme, ritualuri, con-
cepţii, comportamente specifice propriei culturi.
Comunicarea – ca modalitate fundamentală de interac-
ţiune socială – reprezintă elementul de legătură între toate
celelalte variabile ale dimensiuni psiho-sociale a integrării în
NATO, a dezvoltării unor concepte, acţiuni şi strategii viabile,
deoarece este principala cale prin care sunt cunoscute informa-
ţiile, opiniile, atitudinile, comportamentele, regulile, valorile
etc.
Caracteristicile fundamentale ale acestei dimensiuni:
 se constituie într-o zonă de confruntare între
fenomenele anomice (anormalitate, dezordine, neîncredere etc.)
şi cele generatoare de speranţă;
 includ schimbări sau bulversări şi chiar mutaţii în
zona mentalului social, în opţiuni şi atitudini;
 apare un efect de compensare dat de orizontul de
aşteptare în perspectiva integrării, în raport cu menţinerea unui
procent ridicat al neîncrederii în autorităţile naţionale;
 exprimă simţul măsurii, al valorii, precum şi
capacitatea de a sesiza, înţelege şi acţiona în favoarea intere-
sului naţional.
3.8.4. Dimensiunea juridică
Dimensiunea juridică a integrării euro-atlantice a

României reprezintă unul dintre nivelurile importante ale
209
compatibilităţii şi interoperabilităţii cu structurile Alianţei.
Practic, această dimensiune se traduce prin corelarea, sub
aspect conceptual, doctrinar, operaţional etc., a cadrului legisla-
tiv din sistemul apărării , ordinii publice şi siguranţei naţionale
cu cel din armatele statelor membre NATO. Legiferarea unita-
ră, coerentă şi pe deplin compatibilă cu legislaţia euro-atlantică
are în vedere luarea măsurilor juridice corespunzătoare şi
semnarea acordurilor ce stau la baza cooperării în cadrul
NATO, adoptarea actelor normative necesare realizării refor-
mei, restructurării şi modernizării armatei, cu înlăturarea deose-
birilor de natură juridică privind reglementarea diferitelor
aspecte ale apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale.
Implementarea aspectelor juridice beneficiază de
informările făcute în cadrul atelierelor de lucru NATO privind
acordurile existente, măsurile ce se cer adoptate pentru aderarea
la aceste acorduri şi eventualele obstacole constituţionale şi/sau
juridice în calea integrării.
Prin legislaţia adoptată de Parlamentul României, siste-
mul apărării a fost adaptat la cerinţele apărării individuale şi
colective, participării la misiuni internaţionale de menţinere a
păcii, securitate şi stabilitate regională sau în scop umanitar, s-
au precizat modalităţile prin care se aprobă intrarea, staţionarea
ori trecerea unor trupe străine pe teritoriul ţării, participarea la
exerciţii în comun cu aliaţii şi partenerii ş.a.m.d.
Modificările legislative au urmărit: reglementarea auto-
apărării colective, a subordonării efectivelor militare naţionale
care acţionează în componenţa unor forţe multinaţionale,
alinierea la standardele dreptului internaţional umanitar în ce
priveşte cetăţenii români aflaţi într-o forţă multinaţională pe
teritoriu străin, stabilirea unor reglementări speciale referitoare
la statutul şi protecţia militarilor români care îndeplinesc
misiuni în cadrul forţelor multinaţionale, a unor limite legale
privind pregătirea şi efectivele ce pot fi puse la dispoziţie
pentru misiuni internaţionale, a resurselor bugetare necesare
210
participării la misiuni în cadrul forţelor multinaţionale, regle-
mentarea dislocării de trupe străine pe teritoriul aflat sub
jurisdicţie naţională etc. Structurile specializate cu competenţe
în domeniul asistenţei juridice sunt: Departamentul pentru
Relaţii cu Parlamentul, Armonizare Legislativă şi Relaţii
Publice, Direcţia Legislativă şi Contencios şi structurile juridice
independente de aceasta de la diverse eşaloane din armată.
Obiectivele dimensiunii juridice actuale şi viitoare a
integrării sunt:
 finalizarea procesului de armonizare a legislaţiei
interne cu legislaţia statelor şi comunităţii euro-atlantice;
 crearea tuturor condiţiilor pentru îndeplinirea
corectă şi în respectul normelor de drept a obiectivelor aderării
şi misiunilor de apărare colectivă, la pace, în situaţii de criză şi
la război;
 elaborarea de noi proiecte de legi, hotărâri şi
ordonanţe de guvern, regulamente, ordine, instrucţiuni şi alte
acte cu caracter normativ pentru reglementarea juridică a etapei
pre şi post-aderare;
 aplicarea şi respectarea fermă a legislaţiei;
 cunoaşterea în detaliu a activităţii juridice din
statele membre ale Alianţei;
 armonizarea cu normele şi cutumele dreptului
internaţional.
Ministerul Apărării Naţionale şi Statul Major General au
sarcini şi obligaţii exprese în acest domeniu, concretizate în
numeroase iniţiative legislative, în actualizarea regulamentelor
şi a celorlalte documente care stau la baza reglementării acţiu-
nilor de integrare euro-atlantică desfăşurate de armată.
3.8.5. Dimensiunea culturală
Dimensiunea culturală a integrării euro-atlantice se

raportează, în primul rând, la sistemele de valori. O firească şi
211
deplină integrare nu este posibilă decât dacă şi numai dacă
valorile sunt consonante, dacă există comunicare, flexibilitate,
fluenţă şi completitudine în spaţiul valorilor, acest domeniu atât
de important al vieţii şi activităţii unui stat. Unitatea lumii se
realizează, în primul rând, în şi prin sistemele ei de valori,
întrucât ele constituie baza unei civilizaţii şi suportul oricărei
dezvoltări. Lumea n-a fost, nu este şi nu poate fi unitară în ceea
ce priveşte interesele, ci doar valorile. Dimpotrivă, interesele
sunt cele care creează deosebirea, opoziţia şi conflictul, deci
acţiunea.
Dimensiunea culturală a integrării este intrinsecă şi se
constituie într-un puternic liant, într-o structură de rezistenţă a
sistemului, întrucât valorile sunt acumulări în ani, decenii,
secole şi milenii, confirmate deci de timp, care definesc o
entitate socială, o individualizează şi o înalţă. Dimensiunea
culturală se manifestă în măsura în care între sistemul valorilor
naţionale şi sistemul de valori europene şi euro-atlantice se
realizează o comunicare eficientă, pe temeiul căreia se funda-
mentează cunoaşterea, respectul reciproc şi un suficient spaţiu
de confluenţă, adică un suport comun de armonizare, pe baza
valorilor, a intereselor şi acţiunilor.
Desigur, integrarea europeană şi euro-atlantică nu se pro-
duce doar prin unitatea şi complementaritatea sistemelor de
valori în sine. Integrarea este un proces complex care are ca
principală motivaţie, ca motor al acţiunii, interesele vitale ale
naţiunilor, ale continentului european, ale entităţii euro-atlan-
tice, ale civilizaţiei occidentale. Sistemele de valori sunt însă
constantele ecuaţiei integrării, cele care dau forţă, consistenţă,
finalitate, durată şi stabilitate acestui proces. Ele constituie
structura de rezistenţă a entităţii care rezultă prin integrare,
suportul ei valoric, osatura ei. Pentru ca un astfel de proces de
integrare să se finalizeze şi să se actualizeze continuu, mai este
nevoie însă şi de altceva în afară de sistemul de valori: este
nevoie de flexibilitate, de înţelegere a caracteristicilor situaţiei,
212
de configurare realistă şi dinamică a mediului de securitate care
se urmăreşte a se realiza prin integrare, adică de voinţă politică,
socială şi civică. Dar fără valoare, adică fără un temeinic suport
bazat pe un sistem de valori, deci cultural, civilizaţional, de
patrimoniu, nimic nu are durată.
Entitatea europeană – în speţă, Uniunea Europeană – şi
cea euro-atlantică – în speţă NATO – nu sunt doar mulţimi de
interese, bazate pe un scop comun, impus de un complex de
vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări, şi pe un obiectiv circum-
stanţial, efemer, impus de împrejurări. Uniunea Europeană
răspunde unei necesităţi politice, economice, sociale, culturale
şi istorice, acum, şi militare, iar NATO corespunde unui sistem
de securitate şi de apărare euro-atlantic unitar şi eficient.
Ambele sunt însă entităţi bazate pe un sistem de valori
civilizaţionale şi democratice, care s-a dovedit a fi extrem de
important şi de trainic. Această trăinicie se bazează pe cel puţin
patru coordonare de conexiune a sistemelor de valori:
 conexiunea intra-naţională;
 conexiunea inter-naţiuni;
 conexiunea europeană;
 conexiunea euro-atlantică.
Este vorba de conexiuni complexe care definesc o cons-
trucţie solidă şi o arhitectură dinamică, uşor adaptabilă exigen-
ţelor mediului internaţional de securitate. Ţările europene din
Uniunea Europeană şi din Alianţă, împreună cu Statele Unite şi
Canada, fac parte din aceeaşi civilizaţie, au sisteme de valori
comune sau care se armonizează foarte bine şi reprezintă nu
doar un pol de putere economică, politică, culturală şi militară
al planetei, ci şi un avanpost, un exemplu de organizare socială,
politică, economică şi tehnologică.
Există, desigur, o paletă foarte largă a acestor sisteme de
valori culturale şi ştiinţifice, de la tradiţii, obiceiuri, abilităţi,
vocaţie, etnos, la acumulări în domeniul ştiinţei şi tehnologiei,
213
al organizării politice şi sociale, al etosului şi comportamen-
tului.
Toate acestea concură direct la apropierea naţiunilor din
spaţiul euro-atlantic şi, pe baza lor, se construieşte matricea
unităţii şi stabilităţii acestora. Există, de asemenea, valori
politice şi democratice care fundamentează relaţiile occidentale
şi modelul euro-atlantic. Aceste valori nu sunt un produs
circumstanţial, ci un rezultat al sutelor de ani de istorie şi
civilizaţie comune.
Aşadar, determinările culturale ale integrării României în
NATO şi în Uniunea Europeană se manifestă în acest univers al
conexiunilor reale şi obiective – actuale şi viitoare, tradiţionale
şi de factură nouă – care configurează nu doar deosebirile,
adesea, în istorie, transfigurate pe nedrept în opoziţii şi chiar în
conflicte, ci şi aptitudinea integratoare europeană, vocaţia de
unitate şi universalitate, conştiinţa responsabilităţii noii redi-
mensionări a spaţiului european şi euro-atlantic, a noului
concept politic, democratic şi strategic, cerut de procesul de
trecere de la societatea de tip industrial şi post-industrial la
societatea de tip informaţional.
Aceste determinări ar putea fi analizate într-o perspectivă
care, în opinia noastră, trebuie să aibă în vedere:
 valorile istorice: istoria României este parte a
istoriei Europei, este intrinsecă sensului european al culturii şi
civilizaţiei;
 valorile artistice: vocaţia artistică a naţiunii
române este parte necesară a mozaicului european, este armoni-
zată cu cerinţele arealului european; fără ea, n-ar putea fi
deplină unitatea continentului, întrucât fiecare entitate naţională
din Europa îşi are locul ei inconfundabil şi rolul ei de neînlocuit
pe continent, contribuţia ei deosebită, necesară, eficientă şi
chiar suficientă la constituirea patrimoniului european;
 valorile sociale: valorile sociale – cele specifice
neamului românesc – sunt particularizate spaţiului nostru, dar
214
consonante cu cele europene şi euro-atlantice; sunt valori
dinamice, al căror sens integrator îl reprezintă comunicarea
socială, asimilarea şi acomodarea permanente;
 valorile politice: vocaţia politică a neamului
românesc nu este dictatura, ci democraţia; aşadar, valorile
democratice – pluralismul, drepturile omului, respectul legii,
respectul proprietăţii etc. – se înscriu şi în patrimoniul
românesc, anii de dictatură neputând să le estompeze;
 valorile ştiinţifice: România, prin oamenii ei de
ştiinţă, prin sistemul de învăţământ şi calitatea actului ştiinţific,
se integrează spaţiului şi conceptului european, îşi are locul ei
bine definit în acest domeniu;
 valorile militare: armata României s-a format şi
a evoluat pe coordonate europene şi se află în plină reformă,
asimilând valorile militare euro-atlantice. Există o cultură
strategică europeană şi, de asemenea, o cultură strategică euro-
atlantică, deja confirmată de timp, şi care se regăseşte în noul
concept strategic al Alianţei.
Determinările culturale se manifestă atât implicit, adică

prin oamenii care participă efectiv la conceperea şi materiali-
zarea procesului de integrare şi care sunt formaţi în sistemul
educaţional românesc, de sorginte europeană, în sistemul de
pregătire european şi euro-atlantic, cât şi mediat, prin efectul de
cultură, care se realizează în actul comunicării de acest tip, mai
ales prin instituţiile, organismele şi comunităţile europene şi
euro-atlantice. De fapt, în spectrul cultural, care este dat de
structura şi dinamica unui sistem de valori, se realizează
arhitectura culturală a integrării.
Fără o astfel de determinare, care este una de esenţă, de
fundament, integrarea nu este posibilă. Nici o entitate politico-
militară nu a durat, dacă nu s-a bazat pe o cultură strategică
unitară şi complexă. Sau, chiar dacă ar fi posibilă şi o astfel de
integrare, ca efect al voinţei politice, ea nu va putea sta sub
215
semnul duratei dacă nu se bazează pe un sistem de valori, pe
respectul a ceea ce este specific şi valoros la fiecare, adică pe
cultură.
3.8.6. Dimensiunea operaţională
Dimensiunea operaţională a strategiei integrării euro-

atlantice constă în crearea unor structuri operaţionale (coman-
damente, structuri de execuţie şi logistică operaţionale), defi-
nirea competenţelor şi funcţiunilor acestora şi elaborarea
doctrinelor operaţionale corespunzătoare. În acelaşi timp,
întregul sistem de generare a resursei umane şi de constituire a
structurilor operaţionale, de pregătire a forţei şi de acţiuni în
teatru sau în zonele de criză se cere configurat în spiritul
filosofiei euro-atlantice, la care se asociază interesele naţionale,
armonizate şi ele cu cele din spaţiul Alianţei.
Această dimensiune are trei componente esenţiale:
 crearea structurilor operaţionale, compatibile cu cele
ale NATO, şi a conexiunilor integrative cerute de Alianţa Nord-
Atlantică;
 elaborarea unui concept doctrinar şi acţional pe
măsură;
 desfăşurarea procesului de instruire şi a acţiunilor în
teatru sau în zonele de criză potrivit exigenţelor NATO, în
speţă, noii Directive Ministeriale a NATO.
Cum bine se ştie, acest proces este în derulare în Armata
Română, iar rezultatele sunt dintre cele mai bune.
Concomitent cu procesul de creare a structurilor şi doctri-
nelor operaţionale, se desfăşoară o activitate intensă de
cercetare în domeniul strategiei pentru identificarea, în deplină
consonanţă cu coordonatele conceptului strategic NATO şi în
limitele acestuia, a noului tip de război, îndeosebi a războiului
înalt tehnologizat sau a Războiului bazat pe Reţea, dar şi de
însuşirea completă a standardelor şi procedurilor pentru
216
misiuni, altele decât războiul, astfel încât Alianţa să se poată
exprima şi mai mult ca o organizaţie de securitate colectivă. O
astfel de organizaţie are competenţe şi responsabilităţi lărgite
pe care trebuie să şi le asume spre binele şi siguranţa tuturor.
3.8.7. Dimensiunea tehnică şi tehnologică
Dimensiunea tehnică şi tehnologică a integrării euro-

atlantice a României defineşte aspectele acestui proces, referi-
toare la înzestrare, standardizare, interoperabilitate tehnică şi
tehnologică cu armatele statelor Alianţei.
Abordarea complexă şi completă a acestei dimensiuni
poate identifica direcţii de acţiune eficace pentru factorii
responsabili din ţara noastră în scopul aderării rapide la NATO.
Trebuie avute în vedere, aici, ca repere:
 sporirea cooperării şi realizarea unei noi dina-
mici a acesteia;
 perfecţionarea planificării în domeniul arma-
mentelor;
 continuarea standardizării şi dezvoltarea siste-
melor de informare şi comunicare, ale apărării aeriene;
 funcţionalitatea organismelor din domeniul teh-
nicii şi tehnologiei militare;
 logistica;
 participarea la activitatea agenţiilor, comitetelor
şi grupurilor de lucru NATO etc.
Instituţiile şi persoanele care concură la materializarea
dimensiunii tehnice şi tehnologice a integrării sunt:
 Statul Major General;
 Departamentul pentru Armamente;
 Agenţia de Cercetare pentru Tehnică şi
Tehnologii Militare;
217
 reprezentanţii sau invitaţii permanenţi naţionali
în agenţiile, comitetele şi grupurile de lucru NATO;
 contribuitorii la reuniunile domeniului cu parte-
nerii de cooperare;
 reprezentanţii statelor majore ale categoriilor de
forţe ale armatei ş.a.
Obiectivele acestei dimensiuni capitale pentru integrare
vizează:
 apropierea mai rapidă de standardele NATO;
 adaptarea tehnicii de luptă şi armamentului la
exigenţele câmpului de luptă al viitorului;
 studierea tendinţelor revoluţiei în domeniul
militar (RMA), ale dezvoltării tehnicii şi tehnologiei în plan
militar în secolul XXI;
 realizarea unei alocări bugetare considerabile,
care să permită atacarea frontală a problemei dezvoltării ştiin-
ţifice, tehnice şi tehnologice a domeniului militar, odată cu
păstrarea unui raport echitabil între modernizare, costuri şi
eficienţă;
 aplicarea fermă a programelor de cercetare-
dezvoltare şi interoperabilitate în domeniu.
În acelaşi timp, dimensiunea tehnică şi tehnologică
presupune:
 investiţii în echipamente, sisteme de arme şi
tehnologie;
 derulare ritmică a Programelor de Achiziţie şi
Modernizare a Tehnicii Militare pentru perioada 2001-2010,
potrivit Graficului general aprobat şi concepţiei de înzestrare;
 finalizare a unor programe majore de înzestrare
şi iniţiere de programe noi, în scopul modernizării înzestrării cu
tehnică de luptă şi echipamente de sprijin şi protecţie a
mijloacelor de acţiune specifice câmpului de luptă al secolului
al XXI-lea.
218
Finalitatea dimensiunii tehnice şi tehnologice a integrării
euro-atlantice a ţării noastre va consta, la nivelul armatei, în:
realizarea unui sistem de conducere eficient, creşterea capaci-
tăţii de cercetare, supraveghere şi avertizare a trupelor, îmbună-
tăţirea puterii de foc, mobilităţii şi preciziei armamentului,
creşterea puterii de propulsie, a protecţiei prin blindaj şi a fiabi-
lităţii echipamentelor la blindate, creşterea puterii de foc şi a
posibilităţilor de folosire în luptă a aeronavelor, îmbunătăţirea
sistemelor de navigaţie, comunicaţii şi conducere automată a
focului, a autonomiei navelor de luptă, prin dotarea cu sisteme
de alimentare pe mare, achiziţionarea de mijloace de protecţie
individuală şi colectivă, optimizarea sistemului logistic la toate
eşaloanele. Mai pe scurt: adaptarea rapidă la performanţele
tehnice şi tehnologice, operaţionale ale Alianţei Nord-Atlantice
pentru a putea duce acţiuni şi îndeplini misiuni în spiritul
concepţiei Războiului bazat pe Reţea.
Toate aceste dimensiuni alcătuiesc un întreg, un proces

unitar, care dezvoltă o strategie de integrare coerentă şi efici-
entă, în raport cu noile provocări şi cu noile deschideri ale
începutului de mileniu. Este clar că România se află pe drumul
cel bun, iar integrarea euro-atlantică reprezintă deja mai mult
decât o şansă: reprezintă o realitate.
219
CAPITOLUL 4
RĂZBOIUL ÎN EPOCA HIGH TECH
4.1. Noile tehnologii şi confruntarea militară
Ce sunt aceste noi tehnologii şi cum pătrund ele în

armate? Care este relaţia dintre cerinţa strategică şi oferta
tehnologică în războiul continuu?
Tehnologiile s-au aflat, se află şi se vor afla mereu în

miezul cel mai fierbinte al confruntării armate. Într-o anumită
măsură, ele sunt cele care revoluţionează arta militară. Relaţia
nu este însă univocă, nici biunivocă, ci cu foarte multe deter-
minări. Teoria războiului, experienţa îndelungată a campaniilor
militare, cerinţele efective ale spaţiului luptei şi, în cadrul
acestora, nivelul ofertei tehnice sunt factori care se reunesc şi
dau o anumită evoluţie strategiei militare. Războiul a stimulat
totdeauna cercetarea tehnologică. Foarte multe descoperiri în
ceea ce priveşte tehnica poartă amprenta cercetării militare.
Lucrarea generalului francez Alain Bru, L’Histoire militaire a
travers armements, publicată pe Internet de Institutul de
Strategie Comparată din Franţa, prezintă o analiză extrem de
amănunţită (peste 1200 de pagini) a rolului factorului armament
în arta militară.
Armatele sunt legate strâns de evoluţiile tehnologice. Ele
sunt cele dintâi beneficiare ale progresului tehnic şi ştiinţific.
Este drept, beneficiara numărul unu a tehnologiei este
economia. Dar, nimic din ceea ce este foarte important în
domeniul tehnic şi ştiinţific nu scapă factorului militar. Şi nu
factorului militar ca atare, ci politicii de apărare. Pentru că, la
urma urmei, strategia genetică (strategie de producere a mijloa-
220
celor de luptă) pune în operă o decizie politică. Iar politicienii
au toată grija ca armatele să fie primele care să beneficieze de
progresul tehnic. Mai mult, de-a lungul timpurilor, societatea
este cea care a beneficiat de rezultatele cercetării şi descope-
ririlor importante din domeniul militar. Radarul, calculatorul
electronic, sistemul de poziţionare geospaţială (GPS) şi multe
alte sisteme fără de care este de neconceput o societate moder-
nă au fost create şi folosite mai întâi în domeniul militar.
Societatea beneficiază chiar şi de conceptul de strategie care, se
ştie, a fost creat şi folosit în armată. Strategia, ca atare, a fost
dezvoltată în domeniul militar, iar întreprinderile au preluat de
la armată modele de organizare şi funcţionare eficientă.
Relaţia este însă mult mai complexă, întrucât, spre exem-
plu, azi, conceptul Război bazat pe Reţea preia de la societate
modelul de acţiune eficientă, în sensul de afacere eficientă. Cu
alte cuvinte, ceea ce, ieri, societatea a învăţat de la armată se
retransmite, azi, potrivit unui determinism complex, domeniului
militar.
Tehnologia nucleară, tehnologia de vârf, nanotehnologia,
tehnologia informaţiei se regăsesc, azi, în sisteme de arme de
mare precizie, iar proiectele viitorului sunt şi mai substanţiale.
4.2. Mentalitatea tehnologică şi falia strategică
Poate fi lăsat războiul pe seama inginerilor şi tehnici-

enilor? Care este locul omului în războiul dus cu tehnologii de
vârf? Care este şi care va fi profilul tehnic al comandamentului
strategic? Dar al comandamentului operaţional? Dar al luptă-
torului? Cum va arăta luptătorul primelor decenii ale secolului
al XXI-lea?
Tehnologiile de vârf împart lumea în două: cea care le

creează şi, implicit, beneficiază de ele şi cea care se străduieşte
să aibă acces la ele. Mai mult ca oricând, tehnologiile profi-
lează şi adâncesc o falie strategică specifică secolului al XX-lea
221
şi, mai ales, începutului secolului al XXI-lea, între aceste două
lumi. Tehnologiile, exprimate în sisteme de arme, în reţele
informaţionale şi în decalaje uriaşe, au contribuit la crearea
strategiilor disimetrice (nesimetrice sau cu simetrii variabile)
care, la rândul lor, au generat conceptele de război
disproporţionat, de războaie de joasă intensitate, de intensitate
medie şi de mare intensitate. În acelaşi timp, tehnologiile
proliferează un mediu competiţional şi o bătălie fără precedent
îndeosebi în ciberspaţiu. Acţiunile coaliţiei condusă de SUA
împotriva armatei lui Saddam Hussein, cele din Afghanistan,
împotriva reţelei teroriste Al-Qaeda, ca şi cele ale NATO din
spaţiul ex-iugoslav, au creat impresia că supremaţia tehnologică
este sinonimă cu supremaţia strategică şi, evident, cu
supremaţia politică, cea dintâi condiţie pentru câştigarea unei
confruntări fiind să deţii sisteme de arme atât de performante
încât să permită o anihilare completă a adversarului în spaţiul
luptei, astfel încât acesta să nu aibă nici o şansă.
De aici a apărut o adevărată mentalitate tehnologică
exprimată nu atât la ingineri şi la oameni de ştiinţă, cât la
strategi. Astăzi, aproape nici una dintre marile puteri nu
concepe altfel războiul decât în superioritate tehnologică sau
măcar în sisteme de arme strategice. Or, acest lucru face
războiul imposibil, întrucât riscul tehnologic face oamenii mult
mai prudenţi.
Tehnologia trebuie să protejeze omul, să-i faciliteze
efortul şi să-i mărească performanţa. Probabil că, în viitor, se va
apela la roboţi pentru confruntarea nemijlocită din spaţiul
luptei. Acţiunile roboţilor vor fi însă complementare acţiunilor
omului. Roboţii nu vor putea înlocui acţiunile specific umane,
ci doar prelungi. Aşadar, şi în războiul înalt tehnologizat, omul
va continua să aibă rolul esenţial. El a făcut, face şi va face
totdeauna războiul. Nivelul tehnologic informaţional ar marca
ultimul salt în sistemul confruntării armate, ultimul act al
revoluţiei tehnologice, urmând ca întregul sistem să se
222
redimensioneze pe alte criterii şi într-o altă filosofie, aşa cum s-
a întâmplat în perioadele de trecere de la o epocă la alta. Odată
cu tehnologizarea şi informatizarea spaţiului luptei, creşte rolul
inginerului şi informaticianului. Aşa cum, odinioară, în China
antică, fiecare comandant era un înţelept sau era consiliat de un
înţelept, şi în epoca viitoare înţelepciunea tehnică şi tehnologică
vor domina spaţiul luptei.
Această dimensiune a generat deja Războiul bazat pe
Reţea. Comandamentul strategic va fi el însuşi înalt
tehnologizat, deosebindu-se radical de ceea ce ştim astăzi
despre asemenea structuri. Toate comandamentele – atât cele
strategice, cât şi cele operaţionale – vor fi legate în reţele reale
sau virtuale, conexate la baze de date, la grilele senzorilor de
date şi informaţii, la platformele de luptă şi la alte sisteme care
vor mai fi create.
Luptătorul viitorului, după toate probabilităţile, va fi un
fel de dispecer al sistemelor tehnice de atac şi de apărare, de
influenţare şi de descurajare.
Deşi, într-o viziune SF, acest luptător ar părea el însuşi un
fel de om-robot, de om robotizat, considerăm că trăsăturile
fundamentale a luptătorului primelor decenii ale secolului al
XXI-lea vor fi: capacitatea de a selecta şi folosi informaţia;
abilitatea de a conduce sisteme tehnice din ce în ce mai
performante; inteligenţa creatoare şi deprinderea de a lucra şi
acţiona în reţele reale şi virtuale.
4.3. Noua revoluţie militară
Ce este noua revoluţie militară? Care sunt elementele ei

şi cum se exprimă ele în arta militară a războiului? Cum se
implică conceptul RMA (Revoluţia în domeniul militar) în
procesul de învăţământ, în structura de forţe şi în pregătirea
armatelor şi în strategia mijloacelor? Dar în strategia
operaţională?
223
4.3.1. Quo vadis?
Unii dintre autori, îndeosebi anglo-saxoni, consideră că,

în epoca modernă, Europa a cunoscut o revoluţie militară, iar
această mutaţie se află la baza superiorităţii europene faţă de
restul lumii şi explică expansiunea colonială din secolele al
XVII-lea şi al XIX-lea. Alţii, îndeosebi francezi, nu sunt de
acord cu o astfel de explicaţie, întrucât este foarte dificil să
defineşti un concept atât de elastic care descrie un fenomen a
cărui desfăşurare este greu de identificat şi de evaluat şi ale
cărei împrejurări sunt dificil de localizat în timp51.
De aceea, dezbaterea în jurul impactului RMA asupra
ordinii mondiale, condiţiei sociale, relaţiilor internaţionale, în
general, şi artei militare, în particular, rămâne deschisă. Unii
sunt chiar de părere că RMA este a americanilor şi îi priveşte
doar pe americani.
La întrebarea dacă este sau nu vorba de o revoluţie în
probleme militare, adică în domeniul militar, răspunsul nu
poate fi decât afirmativ. O astfel de revoluţie a cunoscut multe
cicluri şi multe etape, care au depins de marile descoperiri
ştiinţifice şi de implementarea lor în domeniul militar, de
apariţia mijloacelor de luptă performante care au determinat
mutaţii substanţiale în conceperea şi ducerea războaielor. Şi
chiar dacă principiile generale ale războiului au rămas aproape
neschimbate, în esenţa lor, de sute de ani, desfăşurarea
acţiunilor militare a cunoscut, de-a lungul timpurilor, mutaţii
radicale. Drumul de la confruntarea fizică, cu sabia, cu lancea
sau cu arcul, a două entităţi aflate faţă în faţă la războiul non-
contact este foarte lung.
51
Cf. La Révolution militaire en Europe (XV°-XVIII° siècles), s.d. Jean
Bérenger, Economica / Institutul de Strategie Comparată, 1998, în mod
deosebit lucrarea lui Jean Chagniot, „Critique du concept de révolution
militaire.", citată în Raportul special.
224
De aceea, recentele descoperiri în domeniul armamentelor
– culegerea informaţiilor prin satelit, dirijarea în infraroşu, prin
laser, microunde şi GPS, crearea şi folosirea armamentului de
înaltă precizie, a sistemelor integrate de arme etc. – au creat o
nouă faţetă a beligeranţei.
Un raport întocmit de Adunarea Parlamentară a NATO
citează o definiţie concludentă dată revoluţiei în probleme
militare (Revolution in Military Affairs, RMA) de Andrew
Marshall, director al Oficiului de Evaluare din Departamentul
american, astfel: „O revoluţie în probleme militare (RMA) este
o schimbare de fond în natura războiului, determinată de
aplicarea inovatoare a noilor tehnologii care, combinate cu
schimbările profunde ale doctrinei militare şi conceptelor
operaţionale şi organizaţionale, modifică radical caracterul şi
conducerea operaţiilor militare.“52
Revoluţia în domeniul armamentelor este incontestabilă.
În numai câţiva ani, s-a făcut un salt enorm, în ceea ce priveşte
forma şi efectul loviturilor, de la masivitate la precizie, de la
incertitudine la certitudine, graţie noilor tehnologii extrem de
performante în domeniile informaţiei, cercetării, recunoaşterii
şi lovirii. Nanotehnologia este în curs de a schimba complet
configuraţia acţiunii militare şi reacţiei în teatru.
Noua dimensiune a controlului violenţei se construieşte,
în condiţiile RMA, pe fluiditatea strategică şi chiar pe
virtualitatea spaţio-temporală care, la rândul lor, se bazează pe
atotputernicia informaţională. Cine deţine informaţia deţine şi
puterea. „Infodominarea (dominarea informaţională NN)
devine o metaparadigmă strategică care consacră «timpul real»
ca anulare a profunzimii strategice spaţiale a adversarului
52
Committee Reports, Commission des sciences et des technologies, La
revolution dans les affaires militaires, Rapport Special, M. Lothar Ibrügger
(Allemagne), Rapporteur General, Noiembrie 1998, citat luat din THE
BATTLEFIELD OF THE FUTURE - 21ST CENTURY WARFARE
ISSUES, Air University, (http://www.cdsar.af.mil/battle.bftoc.html),
capitolul 3, p. 1.
225
(«asincronia») inducând astfel superioritatea decizională. La
nivel strategic global – militar, geopolitic şi geoeconomic –,
infodominarea permite controlul sistematic al ordinii lumii
(shaping the world). La nivel militar, dominarea informaţională
permite RMA integrarea operatorilor bătăliei şi rapiditatea în
luarea deciziilor şi executării operaţiilor, dar şi integrarea
completă interarme, interagenţii, interaliaţi, dimensiunea civilă
sau CIMIC, sinergia militaro-industrială, adică integrarea
sistemelor de sisteme53.
În concepţie americană, RMA vizează îndeosebi trei
domenii: domeniul tehnologic (integrarea noilor tehnologii de
informaţii în sisteme de arme şi integrarea C4ISR – comandă,
control, comunicaţii, calculator, informaţii, supraveghere, recu-
noaştere); domeniul doctrinal şi operaţional (experimentarea
tehnologiei şi transpunerea efectelor ei în concepte, teorii şi
acţiuni) şi domeniul organizaţional (integrarea interarme,
integrarea civilo-militară, instituţională etc.).
Esenţa RMA este integrarea sistemelor (informaţii,
armamente, senzori, structuri etc.), iar efectul sinergic este dat
de superioritatea informaţională a sistemului de sisteme, adică
a acţiunii integrale care se bazează pe: cunoaşterea permanentă
a situaţiei în teatru şi în lume, datorită reţelei informaţionale,
viteza şi sincronizarea acţiunii şi reacţiei necesare neutralizării
rapide a crizelor şi conflictelor numită „precluziune“. Preclu-
ziunea este, de fapt, o comprimare a timpului de acţiune pentru
neutralizarea crizelor, iar acest lucru nu poate fi posibil dacă nu
53
Conceptul sistem de sisteme aparţine strategiei integrale şi presupune
integrarea prin C4ISR (comandă, control, comunicaţii, computer, informaţii,
supraveghere, recunoaştere) a unor sisteme şi subsisteme (armament, forţe,
logistică, infrastructuri, cultură strategică şi chiar sisteme politice şi juridice)
într-un tot căruia RMA îi asigură o funcţionalitate unitară şi deosebit de
eficientă (a se vedea şi articolul apărut în „Disarmament Forum de
l'UNIDIR, 4čme trimestre 2001“ intitulat La Révolution dans les affaires
militaires et la "course aux capacités", de Saďda Bédar, versiunea engleză:
http://www.unog.ch/unidir/e-df1-4.html
226
ai la dispoziţie reţele de informaţii sinergice şi perfect integrate
şi sisteme de arme pe măsură.
RMA este contemporană cu conceptul de globalizare.
Într-un fel, aceste două concepte merg mână în mână.
Performanţa în domeniul informaţiei şi sistemelor de arme
implică sporirea performanţei în industrie, în comunicaţii, în
nanotehnologii etc. O astfel de viziune depăşeşte paradigma
războiului între state şi implică una de dominare tehnologică
prin lărgirea ariei societăţilor de tip informaţional care
utilizează strategii ofensive informaţionale.
Aceasta este o realitate, şi nu doar o realitate americană.
Chiar dacă între Uniunea Europeană şi Statele Unite există
unele incompatibilităţi şi unele divergenţe în ceea ce priveşte
cheltuielile militare, fabricarea şi achiziţionarea sistemelor de
arme şi îndeosebi a mijloacelor de transport rapid la distanţă,
Europa nefiind strict interesată în astfel de investiţii, toată
lumea este de acord cu impactul tehnologiei şi informaţiei şi
tehnologiei informaţionale asupra tuturor domeniilor
(economice, politice, culturale, sociale), inclusiv asupra artei
militare.
4.3.2. RMA şi arta militară
În pofida celor prezentate anterior, lucrurile nu sunt chiar

atât de simple. Arta militară, înţeleasă ca filosofie a războiului,
care cuprinde deopotrivă ştiinţa războiului – polemologia -,
practica războiului (lupta armată) şi arta strategică (arta
conceperii şi conducerii acţiunii militare), nu se schimbă atât de
uşor. Principiile generale ale confruntării militare sunt aproape
neschimbate de sute şi chiar de mii de ani, iar inteligenţa
comandanţilor, experienţa lor, capacitatea creatoare a comanda-
mentelor, priceperea de a valorifica condiţiile concrete (în
funcţie de informaţiile de care dispun, de tehnologie, de
cantitatea şi calitatea forţelor şi de alte determinări), inspiraţia
227
momentului, curajul de a lua decizii asimetrice vor fi totdeauna
factori de surprindere, imposibil de pus în ecuaţie, de calculat,
de prevăzut. Teoria haosului se aplică foarte bine şi în domeniul
confruntării armate. Dar nici ecuaţiile neliniare – cele care
modelează determinismul complex, de tip haotic – nu vor putea
vreodată surprinde, în totalitatea şi diversitatea ei, capacitatea
creatoare a omului, infinitele lui posibilităţi de a pune în mod
ingenios în operă o decizie sau alta.
Determinările însă rămân. Ele constituie spaţiul de
mişcare, cadrul, legea şi condiţionările în bifurcaţii54, iar
tehnologia este totdeauna izvorul şi substanţa acestora.
Nu toată lumea împărtăşeşte însă ideile şi argumentele
americanilor privind RMA. Unii consideră, potrivit raportului
special al lui Lothar Ibrügger55, că în lume au avut loc doar trei
revoluţii (agrară, industrială şi informaţională), iar alţii cred că
numărul revoluţiilor se poate ridica la cifra 14. Şi chiar dacă ar
fi aşa, inovaţia tehnologică nu ar fi suficientă pentru a genera o
revoluţie. De la descoperirea prafului de puşcă, spre exemplu,
la aplicarea lui efectivă au trecut cinci secole. Exemplul este
însă discutabil. Impactul tehnologiei asupra fizionomiei teatru-
lui de război cunoaşte o evoluţie în progresie geometrică. Va
veni ziua când un astfel de impact va fi instantaneu.
În ceea ce priveşte însă influenţa tehnologiei asupra artei
militare, trebuie să se facă distincţie între schimbarea (revolu-
ţionarea) principiilor şi adaptarea rapidă a structurilor (strategia
forţelor şi strategia mijloacelor) şi a acţiunilor (strategia
operaţională) la noile posibilităţi. Spre exemplu, în cel de-al
54
Sistemul, dezvoltându-se într-o anumită direcţie, datorită variaţiei
condiţiilor iniţiale, în funcţie de împrejurări şi de numeroase alte cauze, se
comportă aleatoriu în bifurcaţii; nu se poate calcula cu precizie direcţia în
care va evolua, dar această direcţie va fi extrem de importantă până în
bifurcaţia următoare. Această aserţiune dovedeşte imposibilitatea prevederii
exacte a evoluţiei unui sistem şi cu atât mai mult unui sistem acţional
militar.
55
Idem.
228
doilea război mondial, Germania a mizat pe o strategie a
acţiunilor rapide, bazată îndeosebi pe un sistem de comunicaţii
foarte bine pus la punct şi pe un concept strategic pe măsură. În
felul acesta, ea a reuşit să se impună în faţa armatei franceze
care se cramponase de filosofia războiului poziţional, neglijând
rolul mişcării, adică al blindatelor şi aviaţiei, de care ea
dispunea în cantităţi suficiente pentru a contracara acţiunea
forţelor naziştilor. Întârzierea impactului tehnologic asupra artei
militare franceze, îndeosebi în domeniul strategiei forţelor şi în
cel al strategiei operaţionale, a costat glorioasa armată a acestei
ţări, în debutul celui de al doilea război mondial, înfrângerea şi
umilinţa.
Referindu-se la acest dureros episod, francezii spun
tranşant că „cea mai mare inferioritate a armatei franceze rezidă
în creierul generalilor săi. Breviarul comandamentului, Instruc-
ţiunea asupra întrebuinţării tactice a marilor unităţi prevăd în
mod expres că războiul viitorului va fi continuarea războiului
precedent.“56 Deci nu atât superioritatea tehnologică germană a
fost cauza înfrângerii armatei franceze, cât inflexibilitatea
strategică a acesteia din urmă, neadaptarea conceptelor la
cerinţele tehnologice.
Americanii sunt cei dintâi care au tras învăţămintele
cuvenite din experienţa confruntărilor militare, mai ales în urma
războiului din Vietnam. Ei au înţeles perfect că noile tehnologii
creează posibilitatea lovirii la mare distanţă, ceea ce a dus la
configurarea câtorva noi modalităţi de angajare a forţelor şi,
corespunzător, a unor tipuri de războaie în care se consideră că
ar putea fi implicaţi: războiul de joasă intensitate; războiul de
intensitate medie şi războiul de mare intensitate. Forţele armate
americane, ca şi economia şi infrastructura au trecut, după
experienţa dramatică a Vietnamului, la aplicarea unui nou
concept de pregătire a forţelor. În viziunea strategică din anii
56
LA SECONDE GUERRE MONDIAL, vol. 1, Larousse, Paris-Match, p.
47.
229
‘80, americanii trebuiau să fie pregătiţi să ducă un război şi
jumătate, chiar două războaie, în diferite regiuni ale lumii,
acolo unde interesele lor o cereau. În ceea ce priveşte
confruntarea Est – Vest, americanii au creat, la vremea aceea,
un sistem riguros de acţiune şi de reacţie, bazat pe un concept
care a evoluat de la doctrina ripostei masive la „Bătălia
aeroterestră 2000“, toate supuse unei politici de îndiguire a
Uniunii Sovietice. După încheierea „războiului rece“, conceptul
acesta a rămas oarecum fără obiect. Tehnologia a mers însă
înainte, atât în domeniul creării unor sisteme performante de
cercetare, informare, supraveghere şi lovire, cât şi în cel al
conceperii şi realizării unor sisteme de sisteme.
Dar conceptul şi-a găsit imediat un nou obiect, un nou
spaţiu de aplicate. Operaţia „Furtuna deşertului“, spre exemplu,
s-a desfăşurat nu potrivit unei strategii, ci potrivit conceptului
strategic referitor la bătălia aeroterestră.
Astfel, în timpul războiului din Golf, sistemul de
transmisiuni al armatei lui Saddam Hussein a fost distrus în mai
puţin de 24 de ore – chiar în primele ore ale acţiunii –, ceea ce a
permis folosirea aproape nestingherită a 6.250 tone de muniţii
ghidate57 pentru 81.980 tone de bombe oarbe. Primele şi-au
atins obiectivele în proporţie de 80 – 90 %, în timp ce, se ştie,
doar 25 % dintre bombele nedirijate (oarbe) îşi ating ţinta.58
Primatul informaţiei şi al tehnologiei a devenit, în
viziunea americană, indiscutabil. Generalul Gordon Sullivan şi
locotenent-colonelul James M. Dubik consideră că există
următoarele tendinţe în dezvoltarea tehnologiei, care sunt
valabile pentru toate domeniile:
 creşterea puterii de distrugere;
57
Muniţii cu ghidaj de precizie (PGM).
58
Committee Reports, Commission des sciences et des technologies, La
revolution dans les affaires militaires, Rapport Special, M. Lothar Ibrügger
(Allemagne), Rapporteur General, noiembrie, 1998, care citează lucrarea
scrisă de Christopher Bolkcom şi Joseph A. Tatman, Jane's US Military
R&D, Jane's Information Group, 1997, p. 7.
230
 sporirea volumului şi a preciziei focului;
 creşterea gradului de integrare tehnologică, prin care
se asigură un randament sporit;
 creşterea rolului unităţilor mici;
 consolidarea invizibilităţii şi detectabilităţii.59
În acest sens, o echipă de la Science Applications

International Corporation (SAIC)60 a propus o tipologie a
domeniilor de beligeranţă pe care raportul special al Adunării
NATO la care ne-am referit mai sus o consideră interesantă. Ea
este determinată de aceste noi coordonate ale impactului RMA
asupra confruntării şi conţine:
 lovituri de precizie la mare distanţă;
 războiul informaţional;
 manevra dominantă;
 războiul spaţial.
În felul acesta, confruntarea directă, la contact cedează
locul uneia mai complexe, multidimensionale, în diversitate
tehnologică. Apare astfel conceptul de „război non-contact“,
bazat pe superioritate tehnologică şi, deci, strategică. Raportul
evidenţiază un exemplu convingător: în 1943, Escadrila a 8-a a
U.S. Air Force a angajat, în tot cursul anului, doar 50 de
obiective de valoare strategică.
În primele 24 de ore ale războiului din 1991 împotriva
Irakului, Forţele Aeriene Combinate au angajat 150, ceea ce
înseamnă de peste treizeci de ori mai multe decât în 1943, la
care se adaugă precizia loviturilor şi reducerea la maximum a
efectelor colaterale. Se apreciază că, în 2020, ar putea fi lovite
în jur de 500 de asemenea obiective, chiar în primele minute ale
59
Gordon R. Sullivan et James M. Dubik, Land Warfare in the 21st Century,
Strategic Studies Institute.
60
http://www.cdsar.af.mil/battle.bftoc.html, Jeffrey McKitrick, James
Blackwell, Fred Littlepage, Georges Kraus, Richard Blanchfield, Dale Hill,
THE BATTLEFIELD OF THE FUTURE - 21ST CENTURY WARFARE
ISSUES, Air University, cap. 3, p. 1.
231
campaniei, adică de o mie de ori mai multe decât în timpul
războiului din Golf.61
Precizia armamentului este uluitoare. Rachetele de
croazieră, bombele ghidate prin laser şi prin GPS, sistemele
AWACS au introdus elemente cu totul noi în fizionomia
beligeranţei, a spaţiului de confruntare.
Această realitate l-a determinat pe generalul John
Shalikashvili să publice, în 1996, un document intitulat Joint
Vizion 2010 (JV 2010), prin care subliniază că, în revolu-
ţionarea modalităţilor de ducere a războiului, contează tehno-
logia, dar şi calitatea comandamentului, a personalului, a struc-
turilor organizaţionale şi a conceptelor operaţionale. Marile
tendinţe ale evoluţiei tehnologiei, după opinia fostului şef al
Statului Major Întrunit al Forţelor Armate Americane sunt
următoarele:
 precizia lovirii la distanţă cu toată gama de
vectori;
 un evantai larg de efecte, de la neutralizare la
distrugerea ţintelor protejate;
 tehnologii care să asigure invizibilitatea şi o bună
mascare a forţelor proprii;
 sisteme de informaţii şi de integrare a sistemelor
(sisteme de sisteme).
Generalul american arată că JV 2010 se sprijină pe patru
noi concepte operaţionale:
 manevra dominantă;
 angajarea de precizie;
 protecţia integrală;
 logistică în reţea.
Aceste concepte au fost dezbătute îndelung în Statele
Unite şi acceptate ca atare. Fiecare dintre ele traduce în teorie o
61
(http://www.cdsar.af.mil/battle.bftoc.html), Jeffrey McKitrick, James
Blackwell, Fred Littlepage, Georges Kraus, Richard Blanchfield, Dale Hill,
THE BATTLEFIELD OF THE FUTURE - 21ST CENTURY WARFARE
ISSUES, Air University, cap. 3, p. 8.
232
realitate guvernată de impactul tehnologic, de revoluţionarea
armamentelor şi sistemelor de informaţii şi de comunicaţii şi
deschide noi direcţii de transpunere în practica beligeranţei, în
strategia operaţională.
Manevra dominantă nu este chiar aceeaşi cu ceea ce arta
militară consemnează de sute de ani (învăluire, întoarcere,
lovitură frontală), făcând o distincţie netă între acestea, ci
vizează modalitatea de a identifica, alege şi categorisi obiec-
tivele, de a stabili centrele gravitaţionale ale dispozitivului
inamic şi de a le lovi foarte precis, de câte ori este nevoie,
combinarea acţiunilor informaţionale (de război informaţional)
cu cele spaţiale, aeriene, navale şi terestre, transportul rapid al
forţelor şi mai ales al mijloacelor necesare, alegerea tipului de
acţiuni care se pretează cel mai bine lovirii simultane a
punctelor sensibile ale inamicului şi obţinerii succesului
planificat.
Celelalte concepte – angajarea precisă, protecţia
integrală şi logistica în reţea – sunt complementare manevrei
dominante, asigurându-i consistenţă şi eficienţă. Americanii
sunt maeştrii ai acţiunilor eficiente. Pragmatismul lor este
relevant. Logistica trebuie să fie adaptabilă situaţiilor, flexibilă
şi precisă, iar protecţia să asigure punerea în aplicare a
conceptului „pierderi zero“ (minime) şi siguranţa acţiunii
pentru toate forţele şi nu doar pentru unele.
Lucrarea lui Shalikashvili, prin ideile cheie pe care le
promova în anul 1996, deschidea un nou orizont nu numai
teoriei militare, ci şi practicii. La urma urmei, generalul ameri-
can nu era un teoretician, în sensul consacrat al cuvântului, ci
un practician, aşa cum îi stă bine unui şef de stat major.
De aceea, aproape imediat, ideile lui au fost preluate,
continuate şi transformate în capacităţi de acţiune şi de reacţie
pentru forţele interarme. The Concept for Future Joint
Operations (CFJO) dezvoltă conceptele din JV 2010 şi le dă o
finalitate practică. Conceptul pentru viitoarele Operaţii Întrunite
233
(Integrate, Articulate) impune schimbări majore în şase
domenii critice:
 personal;
 leadership;
 doctrină;
 educaţie şi formare (pregătire);
 organizare;
 material.
Pornind de aici au fost elaborate conceptele Army Vision
2010 şi Army After Next, care se desfăşoară pe 30 de ani, adică
până în anul 2025. Cercetarea care se derulează în aceste
coordonate vizează îndeosebi patru domenii:
 Geopolitica;
 Arta militară;
 Teoria umană şi organizaţională;
 Tehnologia.
Toate acestea, chiar dacă aparent nu aduc nimic nou
(totdeauna cercetarea în domeniu s-a desfăşurat şi pe aceste
coordonate sau în primul rând pe aceste coordonate), concen-
trează în acelaşi plan efortul de corelare a politicilor cu
strategiile mijloacelor şi forţelor, în raport de performanţele
ştiinţifice şi tehnice la care s-a ajuns şi de calitatea sistemelor
de comunicaţii.
Rezultatele au început deja să fie vizibile prin punerea în
aplicare (de către americani, evident) a unor imperative
operaţionale privind proiectarea forţelor, operaţiile decisive,
modelarea câmpului de luptă, protejarea şi susţinerea forţelor
etc. Avem de a face cu o revoluţie în toate componentele
domeniului militar şi nu numai aici, ci şi în cele adiacente, care
vizează economia, politica şi cultura strategică. În ceea ce
priveşte fizionomia mijloacelor de luptă, RMA presupune
conceperea, experimentarea şi producerea a noi generaţii de
sisteme de arme bazate pe tehnologia informaţiei, nanoteh-
nologie şi chiar biotehnologie. Se menţin, deocamdată, platfor-
234
mele tradiţionate – portavioane, avioane de luptă cu pilot,
tancuri şi sisteme pe şasiu –, nivelul forţelor – 12 portavioane,
20 de escadrile aeriene, 10 divizii –, dar se dezvoltă, în acelaşi
timp, sistemele viitorului, în limitele unui buget de două ori mai
mare decât al restului lumii militare.
În cadrul acestor noi sisteme, războiul informaţional,
mijloacele de transport (nave cu o viteză de 100 de noduri,
avioane de transport aerian supersonic şi hipersonic, logistică
adecvată, unităţi mai mici şi mult mai mobile etc.) şi războiul
spaţial vor avea un rol foarte important.
De arma genetică se vorbeşte foarte puţin sau nu se
vorbeşte deloc, preferându-se termenul de armă biologică.
Arma biologică vizează folosirea mijloacelor biologice
(bacterii, virusuri etc.) pentru a produce pierderi inamicului, pe
când arma genetică vizează folosirea mijloacelor genetice
(ingineria genetică, modificări ale macromoleculei de ADN, ale
genelor) care pot avea efecte catastrofale pe termen foarte lung,
nu numai prin producerea unor mutanţi, ci şi prin bulversarea
ireversibilă a ambiantului (mediului) genetic planetar.
4.3.3. RMA, NATO şi Europa
Potrivit raportului întocmit de Adunarea parlamentară a

NATO, comisia de specialitate, dezbaterea asupra RMA se
desfăşoară îndeosebi în Statele Unite. Nici o altă ţară nu a
trecut la o dezbatere atât de largă asupra conduitei în viitoarele
operaţii militare şi se pare că nimeni nu se grăbeşte să facă o
analiză fundamentală a conceptelor operaţionale. Statele Unite
cheltuiau, în 1996, spre exemplu, 37 de miliarde de dolari
pentru cercetare şi dezvoltare, în timp ce Franţa, Marea
Britanie, Germania şi Italia la un loc nu au depăşit 10 miliarde.
Discuţia între SUA şi aliaţii europeni pe această temă nu este
totdeauna consonantă. Americanii le reproşează adesea
europenilor că investesc prea puţin în acest domeniu. Între
235
Europa şi Statele Unite există o adevărată prăpastie în privinţa
tehnologiei militare, iar crevasa respectivă nu se micşorează, ci
se adânceşte şi mai mult. La ora actuală, americanii sunt
capabili să acţioneze oriunde în lume şi împotriva oricui, fără
ajutor european. În domeniul transportului la mare distanţă, al
invizibilităţii, al războiului informaţional, al războiului
electronic şi loviturilor de precizie, Statele Unite se află atât de
departe, încât este greu de presupus că îşi poate cineva propune
să se apropie măcar de o astfel de performanţă.
Deşi diferenţele cantitative şi calitative în ceea ce priveşte
echipamentul sunt inevitabile, în măsura în care tehnologiile şi
conceptele operaţionale vor fi similare, Alianţa ar putea
funcţiona ca o forţă integrată. Acţiunea asupra Iugoslaviei –
prima acţiune de război a NATO -, deşi a avut unele limite, a
reliefat şi această posibilitate. Se apreciază totuşi că va fi foarte
dificil să se integreze forţele Alianţei într-un ansamblu coerent.
Americanii au elaborat deja studii privind concretizarea RMA
în operaţii efectuate de o coaliţie. Au fost relevate date,
informaţii şi concluzii privind experienţa operaţiilor de coaliţie
din Bosnia şi Iugoslavia, au fost elaborate posibile scenarii ale
acţiunilor în coaliţie, s-a reliefat rolul demonstraţiilor
tehnologice şi a tehnicilor de simulare în consolidarea compati-
bilităţilor unei coaliţii, dezvoltarea sistemelor de C4ISR, a
interoperabilităţii, precum şi strategii şi tactici de întrebuinţare,
pe principiul complementarităţii, a forţelor americane şi cele ale
partenerilor într-o coaliţie. Adâncirea diferenţierilor dintre SUA
şi partenerii europeni în ceea ce priveşte tehnologia – şi
îndeosebi tehnologia integrată de informaţii, sistemele de
comunicaţii şi cele de armamente, inclusiv a mijloacelor de
transport strategic – nu este convenabilă americanilor, dar nici
europenii nu pot să nu încerce să amelioreze acest ecart. Şi nu
pentru a face pe plac americanilor, ci pentru că, în această etapă
a reconfigurării ordinii mondiale, Europa nu poate fi
impasibilă.
236
Trecerea la societatea de tip informaţional, bătălia pentru
resurse, lărgirea pieţelor de desfacere, prevenirea conflictelor
asimetrice, reducerea vulnerabilităţilor şi creşterea gradului de
securitate sunt obiective pe care Europa nu le poate realiza
decât printr-o strânsă colaborare cu partenerul american.
Joint Vision 2010 subliniază necesitatea ca SUA să
acţioneze împreună cu prietenii şi aliaţii în aproape toate
operaţiile, iar conceptele care au dezvoltat ulterior JV 2010 au
subliniat şi mai mult această necesitate. Întrebarea tranşantă
care se pune (şi care nu poate rămâne fără un răspuns pe
măsură) este dacă partenerii europeni vor putea acţiona pe
termen scurt pentru a face faţă acestei strategii. Pentru aceasta,
ei trebuie să admită că, efectiv, există o revoluţie în domeniul
militar şi că, nolens volens, această revoluţie se va extinde atât
în spaţiul Alianţei, cât şi în afara acesteia. Mijloacelor perfor-
mante trebuie să li se opună mijloace performante.
Omenirea nu a renunţat niciodată la această competiţie şi
nici nu va renunţa. Alianţa, în măsura în care doreşte să-şi
construiască o nouă filosofie şi o nouă identitate strategică,
trebuie să fie alături de Statele Unite, nu numai în ceea ce
priveşte strategia politică, ci şi în ceea ce priveşte revoluţi-
onarea mijloacelor de luptă, deci a strategiei militare şi,
implicit, a artei militare, în aproape toate componentele ei. Se
construieşte o nouă filosofie în ceea ce priveşte războiul
viitorului. Informaţia, Cosmosul, sistemele de arme şi capaci-
tatea de proiecţie planetară a forţelor schimbă complet concep-
tul de beligeranţă şi configuraţia teatrului de război. Europa va
trebui să facă un mare efort pentru a se apropia de SUA sau
măcar pentru a se înscrie pe traiectoria RMA. Acest efort nu
poate să nu fie făcut. Important este nu dacă va fi făcut, ci în ce
fel va fi făcut.
Raportul din 2002 prezentat de Giovani Lorenzo Focieri
referitor la Iniţiativa asupra Capacităţii de Apărare (DCI)
relevă, între altele, marile diferenţe între capacităţile bugetare
237
ale ţărilor NATO. Pentru 2001, spre exemplu, Franţa a prevăzut
31,6 miliarde dolari, Germania 21,2 miliarde dolari, Marea
Britanie 32,2 miliarde dolari, în timp ce bugetul militar al
Statelor Unite a atins în această perioadă cifra de 380 miliarde
dolari. Diferenţa este imensă. Toate ţările la un loc nu reali-
zează nici jumătate din alocaţiile americane pentru domeniul
militar. În aceste condiţii, nici o ţară din Europa nu poate
produce de una singură tehnologii performante, compatibile cu
cele americane.
Şi totuşi, aceste tehnologii există, unele dintre ele au fost
testate în teatru, iar lumea va fi nevoită să se adapteze la ele. Iar
prima structură care va face paşi importanţi spre înaltele
tehnologii este, bineînţeles, Alianţa Nord-Atlantică. Aceasta
opţiune înseamnă cooperare inter-europeană şi euro-atlantică
(geopolitică, militară şi industrială).
Concluzie
Revoluţia în domeniul militar, cu toate realizările de

avangardă ale americanilor, se află abia la început. Europa
răspunde acesteia prin Iniţiativa asupra Capacităţii de Apărare
(DCI) care cuprinde cinci domenii: capacitatea de desfăşurare
şi mobilitatea; capacitatea de susţinere logistică; eficacitatea
angajării; capacitatea de supravieţuire a forţelor şi
infrastructurii; sisteme C4ISR.
Revoluţia a fost provocată de computer, stimulată de
mondializarea accentuată a comunicaţiei şi favorizată de
micşorarea, în proporţie geometrică, a ecartului dintre faza de
descoperire (prin cercetare ştiinţifică) şi cea de aplicare.
Radarele şi calculatoarele au fost folosite pentru prima dată în
cel de al doilea război mondial în apărarea antiaeriană a Marii
Britanii împotriva rachetelor germane V1 şi V2.
Saltul care s-a realizat în acest domeniu într-o jumătate de
secol este impresionant. Azi, întreaga planetă este acoperită de
238
sisteme de supraveghere a spaţiului aerian şi aero-terestru prin
radar şi de reţele de calculatoare, iar informaţia, însoţită de
imagine, apare aproape instantaneu pe ecranele tuturor
televizoarelor din lume. De la inventarea tehnicii GPS în
scopuri militare la aplicarea ei la scară planetară n-au trecut
decât câţiva ani. Aceasta a dinamizat enorm traficul aerian (dar
şi pe cel terestru) şi este pe cale de a se afla la bordul fiecărui
autoturism.
Urmând acest raţionament, este de aşteptat ca RMA să
aducă mutaţii substanţiale îndeosebi în strategia forţelor, în cea
a mijloacelor şi, evident, în strategia operaţională. Într-o primă
etapă (care deja a început), deciziile vor fi luate în ore, minute
şi chiar în secunde, centrele vitale inamice vor fi lovite prompt,
instantaneu, prin surprindere, de la mare distanţă, manevra
dominantă va conecta, într-un spaţiu fluid, un sistem integral
(un sistem de sisteme) de cercetare-informare-lovire care-l va
pune pe adversar în imposibilitatea de a reacţiona eficient.
Acesta este efectul tehnologic în spaţiul strategic imediat al
RMA căruia, pe plan acţional, îi corespunde războiul
disproporţionat, de regulă non-contact. Efectul de răspuns, în
acelaşi cadru creat de RMA, va fi, probabil, unul pe măsură,
care va caracteriza etapa a doua a implicării globale a acestei
revoluţii. Prima expresie a acestui efect a fost reacţia
asimetrică (pe care americanii o prevăzuseră) şi îndeosebi
intensificarea acţiunilor teroriste. Războiul asimetric al celui de
al treilea val descris de Alvin Toffler a început deja. În
următorii ani, se va produce, fără îndoială, o remodelare a
spaţiului de confruntare şi a filosofiei beligeranţei, atât din
perspectiva RMA, cât şi din cea a unei posibile contrarevoluţii
în domeniul militar.
De unde rezultă că efectul pe termen lung al RMA, deşi,
potrivit teoriei haosului, este foarte greu de anticipat, ar trebui
analizat în prima bifurcaţie previzibilă a evoluţiei spaţiului
strategic şi modului de confruntare: ori RMA va duce la
239
dominanţa mondială incontestabilă a Statelor Unite şi aliaţilor
săi, ori va relansa cursa înarmărilor şi a marilor confruntări
planetare. Ceea ce nu ar schimba în mod semnificativ
principiile confruntării militare care vin de la Sun Tzî şi chiar
de la înaintaşii acestuia. Tonul strategiei de mâine îl dau, deci,
americanii. Unii îl vor prinde şi vor cânta în strună, alţii vor
distona. Arta militară a viitorului, chiar dacă nu-şi va schimba
filonul şi liniile forţă care vin din veacuri şi se vor duce în
veacuri, nu poate să nu resimtă acest suflu nou al sistemelor
revoluţionare de arme. Pentru Armata României, acest concept
american al RMA are o mare importanţă. Armata noastră este
în curs de a-şi adapta şi chiar remodela strategia pe coordonate
euro-atlantice şi, în acest cadru, de a-şi redefini (mai exact, de
a-şi reactualiza) conceptele sale strategice, însuşindu-şi-le,
totodată pe cele noi. Şcoala de război românească are o înde-
lungată experienţă teoretică (Universitatea Naţională de
Apărare a sărbătorit nu demult un 115 ani de existenţă) şi prac-
tică (Armata României a participat la toate marile confruntări
militare mondiale). Ea a creat valori în arta militară şi, de
aceea, actualizarea conceptelor strategice nu se poate să nu
păstreze acest filon gerat de drame şi eroism. Dar RMA, cu
modulul ei C4ISR, aduce mutaţii radicale în configurarea
filosofiei războiului, iar noi trebuie să ni le însuşim cel puţin în
spiritul în care au făcut-o înaintaşii noştri, la vremea lor.
Războiul nu va fi câştigat de acela care nu renunţă la sloganuri
şi se limitează la tradiţii, ci de acela care, fără să-şi uite
tradiţiile şi eroii care le-au creat, îşi va remodela strategia după
cerinţele viitorului. O armată trebuie să privească în viitor, nu
în trecut. Dar numai o armată care-şi cunoaşte şi îşi respectă
trecutul este capabilă să-şi înţeleagă şi să-şi proiecteze viitorul.
4.4. Războiul rapid, acţiunea şi reacţia rapide
Acţiunea (reacţia, intervenţia) rapidă nu este o descoperire

sau o invenţie de dată recentă. Rapiditatea în acţiune a
240
caracterizat dintotdeauna activitatea oamenilor, mai ales în
războaie şi în confruntări armate, dar nu numai. Există o
dinamică destul de complexă a rapidităţii în acţiune, adică un
sistem de raporturi, de dependenţe şi interdependenţe care se
creează totdeauna între entităţile aflate în conflict, şi, de aceea,
analiza acestui fenomen al rapidităţii acţiunii sau reacţiei
trebuie analizat cu foarte multă atenţie. Se poate luneca uşor
spre capcana unui „pragmatism“ teoretic, camuflată foarte bine
în universul evidenţei. De regulă, o entitate o pândeşte pe
cealaltă şi, atunci când găseşte momentul potrivit, o atacă prin
surprindere şi o distruge sau o pune în imposibilitatea de a se
apăra. Însă acelaşi lucru se poate întâmpla, cu uşurinţă, şi
entităţii aflată în apărate. Ea poate pregăti oricând o ambuscadă
atacatorului, pentru a-i distruge, uneori doar în câteva minute,
forţele. Aceasta ar fi schema cea mai simplă a acţiunii rapide.
În realitate, problema rapidităţii în acţiunea militară este una
dintre cele mai dificile şi mai complexe. Acţiunea rapidă,
reacţia rapidă şi intervenţia rapidă, deşi au un numitor comun –
rapiditatea – nu reprezintă, totuşi, acelaşi lucru.
Acţiunea rapidă se desfăşoară, de regulă, în condiţiile în
care se deţine iniţiativa strategică sau cel puţin tactică (locală)
şi presupune o activitate care să-l devanseze pe inamic, pentru
a-l pune în imposibilitatea de a reacţiona sau pentru a-i distruge
forţele. Reacţia rapidă este o acţiune la acţiune, este o reacţie
prin surprindere, cu scopul de a zădărnici acţiunea inamicului
şi, eventual, a obţine un avantaj tactic sau strategic. Intervenţia
rapidă este un termen mai complex şi constă într-un sistem de
acţiuni desfăşurate de o structură de forţe cu scopuri foarte
complexe şi destul de diferite. Unele intervenţii vizează crearea
unui fapt împlinit, altele urmăresc obţinerea unor avantaje
strategice şi tactice, dezamorsarea unor crize, stabilizarea unor
zone, prevenirea unor conflicte etc. Indiferent care ar fi
scopurile şi obiectivele intervenţiilor, acţiunilor sau reacţiilor
rapide, toate apelează la crearea unui raport de forţe convenabil
241
la momentul potrivit şi în locul dorit, în vederea punerii
inamicului în imposibilitatea de a reacţiona prompt şi eficient.
Acţiunile (intervenţiile, reacţiile) rapide fac parte din strategia
tuturor armatelor din lume, însă cu adevărat nu le pot desfăşura
decât cele ce au o mare mobilitate şi o capacitate de proiecţie a
forţei remarcabilă. O vreme s-a crezut că bătălia se duce şi se
va duce între forţele de invazie (care acţionează totdeauna
ofensiv, rapid şi masiv) şi forţele care se apără, acestea
folosind, în principiu, strategii temporizatoare şi de uzură.
Fără a neglija acest aspect al confruntării în teatru, care
poate fi încă luat în considerare, trebuie să subliniem că epoca
informaţională este, prin excelenţă, un spaţiu şi un timp al
acţiunilor rapide şi speciale, al confruntărilor multiple şi asime-
trice, care se vor desfăşura nu doar în teatrele de operaţii, din ce
în ce mai greu de identificat şi de definit, ci în întregul spaţiu
real şi virtual al activităţii umane, ca forme extrem de dinamice
ale unui război ce tinde să devină, prin anumite componente ale
sale (războiul informaţional, războiul economic, războiul
psihologic, războiul mediatic, războiul împotriva terorismului),
permanent.
4.4.1. Principii şi caracteristici ale acţiunii şi reacţiei rapide
4.4.1.1. Principii ale războiului şi luptei armate

în perspectiva acţiunii şi reacţiei rapide
Acţiunile (reacţiile, intervenţiile) rapide nu schimbă

esenţa războiului. În fond, şi armata lui Gingis Han lupta îndeo-
sebi după principiile manevrei, surprinderii şi acţiunii rapide.
Traversarea, în şase luni, pe timp de iarnă, a Munţilor Tianşan
din Asia Centrală, înalţi de peste 2000 de metri, cu o armată de
300.000 de oameni şi 500.000 de animale, şi parcurgerea a
3.000 kilometri, reprezintă, în condiţiile de atunci, o operaţie
strategică rapidă, care l-a surprins pe Mahomed al II-lea şi a
242
dus la nimicirea rapidă a armatei sale, ce număra peste 400.000
de oameni. Traversarea munţilor a durat din toamna anului
1219 până în primăvara anului 1220, deci toată iarna, ceea ce
reprezintă o performanţă nemaicunoscută până atunci.
Acţiuni rapide de mare amploare, inclusiv cu folosirea
manevrei pe verticală, s-au desfăşurat şi în timpul celui de al
doilea război mondial. Acţiunile Armatelor 5, 9 şi 12 ale
Uniunii Sovietice, cu folosirea desantului aerian, în spaţiul
dintre Nistru şi Prut, pentru impunerea ultimatumului din vara
anului 1940, acţiunile blindatelor hitleriste împotriva Franţei şi
Poloniei, ca şi debarcarea aliată din Normandia, pot fi
considerate operaţii rapide de mare amploare, care au confi-
gurat încă de atunci, viitorul războiului.
Aceste acţiuni şi operaţii nu sunt însă la îndemâna oricui.
Spre exemplu, operaţia ofensivă israeliană din 1967 – îndeosebi
acţiunea aviaţiei care a razmutat Mediterana şi a atacat prin sur-
prindere, dimineaţa, aerodromul din Cairo şi aerodromurile
militare din Iordania, distrugând întreaga aviaţie inamică (peste
400 de avioane) la sol şi cucerind rapid, cu blindatele, princi-
palele trecători din peninsula Sinai, deci întreaga peninsulă –
reprezintă operaţii rapide de anvergură, în timp ce ofensiva
celor două armate egiptene, care au forţat Suezul, împotriva
armatei israeliene sunt operaţii ofensive de tip clasic. Ar mai fi
de notat că, prin intervalul dintre cele două armate egiptene,
Armatele 2 şi 3, israelienii au infiltrat o grupare de forţe, de
valoarea unei brigăzi, care, acţionând rapid, în cooperare cu
paraşutiştii, a interceptat, în zona kilometrului 101, principala
comunicaţie care venea de la Cairo şi asigura aprovizionarea
Armatei 3 egiptene, creând astfel un fapt împlinit ce a dus la
diminuarea ofensivei egiptene şi, în final, sub presiunea
comunităţii internaţionale, la oprirea războiului.
Celelalte acţiuni sau operaţii rapide care s-au desfăşurat
(este vorba de acţiunea unei coaliţii condusă de Statele Unite
ale Americii, în ianuarie 1991, împotriva Irakului, de acţiunea
243
aeriană şi a forţelor speciale, din 1999, împotriva Iugoslaviei,
de acţiunea americană împotriva talibanilor şi a bazelor
reţelelor Al-Qaeda din această ţară, din toamna şi iarna lui 2001
şi primăvara anului 2002, precum şi de războiul rapid
desfăşurat de Statele Unite, Marea Britanie şi Australia, în
martie-aprilie 2003, împotriva armatei lui Saddam Hussein)
poartă amprenta acţiunii intempestive a forţelor aeriene, sub o
puternică lovitură informaţională şi radio-electronică.
Deşi lucrurile par evidente în ceea ce priveşte strategia
acţiunilor rapide, e greu să se desprindă concluziile cele mai
realiste dintr-un război care abia s-a încheiat. După unele
opinii, ar trebui să treacă două generaţii de la evenimente,
pentru a se putea desprinde adevăratele concluzii. În acest timp,
ar ieşi la iveală informaţii considerate secrete, iar actorii
principali ai evenimentelor ar dispărea şi, o dată cu ei, şi
percepţia subiectivă a evenimentelor. De aceea, poate singura
concluzie care se poate desprinde cu certitudine din cele două
războaie desfăşurate împotriva Irakului (1991 şi 2003) este
reuşita deplină a operaţiei aeriene, care depinde în mod special
de situaţia geopolitică şi geografică şi de intensitatea
conflictului.62 S-a demonstrat, încă o dată, ca şi în acţiunea
NATO în Kosovo, că nici o operaţie de tip rapid nu se poate
desfăşura, la nivel strategic, fără acţiunea corespunzătoare a
aviaţiei, informaţiei şi forţelor speciale.
Principiile care pot fi formulate cu privire la acţiunile
rapide desfăşurate de-a lungul timpurilor ar putea fi
următoarele:
 principiul surprinderii;
 principiul unităţii acţiunilor;
 principiul manevrei;
 principiul predominanţei acţiunii aeriene;
 principiul aeromobilităţii;
62
www.stratisc.org, Edward Luttwak, LA RENAISSANCE DE LA
PUISSANCE AÉRIENNE STRATÉGIQUE
244
 principiul dominanţei strategice.
Aceste principii s-au impus în aproape toate acţiunile şi
operaţiile de tip rapid. Ele nu sunt diferite de cele ale acţiunilor
şi operaţiilor obişnuite, cu excepţia principiului predominanţei
acţiunii aeriene şi principiul aeromobilităţii. Ar mai putea fi
adăugat aici, ca un corolar al principiului surprinderii,
principiul acţiunilor speciale.
4.4.1.2. Reacţia rapidă şi determinismul dinamic complex.

Metamorfoza principiilor
Principiile acţiunilor rapide se cer analizate în dinamica

lor. Spre exemplu, principiul surprinderii, care, la nivelul
războiului, se pare că nu mai există (toată lumea ştia, spre
exemplu, că Statele Unite vor declanşa războiul împotriva lui
Saddam Hussein, singurele elemente de surpriză constituindu-le
momentul când va fi declanşat şi amploarea acţiunilor). Însă
Războiul bazat pe Reţea, tehnologia informaţiei (IT), folosirea
continuă şi intempestivă a loviturilor aeriene, întrebuinţarea
grupărilor expediţionare şi a forţelor speciale dau acestui
principiu al surprinderii, ca şi celorlalte, o altă structurare şi alte
conotaţii. Astfel, reţeaua centrală, grila de senzori şi dominanţa
informaţională transformă surprinderea din surprindere punctu-
ală, generată de o acţiune neaşteptată, într-unul sau în mai
multe puncte, în surprindere omniprezentă, întrucât înalta
tehnologie, tehnologiile emergente şi tehnologia informaţiei,
modul de organizare şi conducere a acţiunilor (în reţea) creează
condiţii pentru ca inamicul să poată fi surprins oricând şi
oriunde. El nu se poate ascunde, nu-şi poate proteja forţele, nu
ştie de unde va fi lovit, când, cum şi cu ce va fi lovit.
Surprinderea omniprezentă creează o vulnerabilitate
permanentă şi totală a inamicului, de unde şi durata foarte
scurtă a unui astfel de război, dus în condiţiile superiorităţii
tehnologice, informaţionale şi strategice. Desigur, un astfel de
245
principiu va avea alte conotaţii şi un alt impact, atunci când în
teatru se vor opune două armate înalt tehnologizate. O astfel de
perspectivă, deşi nu este imposibilă, este însă din ce în ce mai
puţin probabilă, toate ţările înalt tehnologizate aflându-se în
relaţii de colaborare şi de parteneriat strategic.
Principiul unităţii acţiunilor, prezent de când lumea în
toate războaiele, devine principiu al integralităţii. Avem de a
face cu o metamorfoză a teatrului de operaţii. Din spaţiu de
confruntare între două entităţi, teatrul de operaţii se transformă
într-un continuum spaţio-temporal, în care forţele, mijloacele,
resursele sunt conectate prin reţele reale şi virtuale, fiecare
având, în orice moment, imaginea integrală şi fractală a acestui
spaţiu, putând trece cu uşurinţă de la un tip de imagine reală la
alt tip de imagine reală, în funcţie de cerinţele acţiunii. Aceste
imagini pot fi completate cu datele corespunzătoare, întrucât
comandamentele şi luptătorii au acces nu numai în grila
senzorilor, ci şi în bazele de date adiacente.
Principiul manevrei devine principiu al manevrei de
reţea, care înseamnă, în primul rând, rutarea şi omniprezenţa
informaţiei. Manevra strategică, în operaţiile rapide desfăşurate
în condiţiile RBR, ale războiului bazat pe folosirea high tech şi
IT, nu mai este o acţiune de poziţionare a forţelor, adesea ruptă
de inamic, ci o acţiune care nu pierde nici un moment
informaţia despre inamic. Cu alte cuvinte, toate acţiunile care
se întreprind pentru cea mai bună poziţionare a forţelor
beneficiază de o informaţie reală şi continuă despre poziţiile şi
acţiunile inamicului. Este deci o manevră flexibilă, adaptată şi
adaptabilă, care-l va devansa totdeauna pe un inamic care nu
are acces la high tech şi nu dispune de C4ISR; în acest caz, ea
devine prevenţională şi surprinzătoare.
Principiul predominanţei acţiunii aeriene s-a impus cu
prisosinţă în ultima parte a celui de al doilea război mondial şi,
de atunci, nu a mai pierdut niciodată supremaţia strategică.
Acţiunile din spaţiul aerian, deşi păreau vulnerabile şi nesigure,
246
au devenit, strict condiţionate de supremaţia informaţională,
predominante şi indispensabile. Tonul l-au dat Forţele Aeriene
ale Statelor Unite, dar şi componentele aeriene strategice ale
celor mai importante armate ale lumii, îndeosebi cele ruseşti,
britanice şi franceze. Cele mai substanţiale investigaţii s-au
făcut pentru perfecţionarea mijloacelor aeriene şi cosmice, a
senzorilor de informaţii, rachetelor strategice, pentru creşterea
preciziei bombardamentelor şi eficienţei sistemelor de comandă
şi control. La ora actuală, Cosmosul este conectat informaţional
şi acţional cu spaţiul aerian al planetei, urmând ca, în viitor,
această conexiune – amplificată şi de investigarea comporta-
mentului ionosferei – să devină esenţială în strategia acţiunilor
rapide de mare amploare.
Principiul aeromobilităţii este principiul-cheie al acţiunii,
reacţiei şi intervenţiei rapide. Alături de cel al dominanţei
strategice, el devine nu doar un principiu de aplicat, ci şi una
dintre marile provocări ale viitorului.
Determinismul dinamic complex introduce un principiu
care, în spaţiul integrat, va juca un rol extrem de important.
principiul flexibilităţii. El se exprimă prin capacitatea structu-
rilor şi acţiunilor de a se modela şi remodela, în funcţie de
caracteristicile din teatru, de a trece cu uşurinţă de la o stare la
alta, de la o situaţie de război la una de menţinere a păcii, de a
acţiona adecvat, adică proporţional şi eficient. Acest lucru nu
este simplu. Armatele au, în general, structuri conservatoare,
uneori chiar rigide, iar transformarea lor în forţe flexibile,
adaptabile oricărei situaţii, necesită o nouă paradigmă
strategică.
4.4.1.3. Caracteristici actuale şi viitoare ale acţiunilor

(reacţiilor) rapide
Acţiunile (reacţiile, intervenţiile) rapide sunt, la ora

actuală, prezente în toată lumea. Ele se duc nu numai de către
247
forţele care au o superioritate tehnologică faţă de adversar, ci şi
de alte forţe, inclusiv de forţele de ordine. De asemenea, toate
structurile şi reţelele teroriste din lume îşi bazează strategia pe
acţiuni de tip rapid, extrem de violente, desfăşurate prin
surprindere şi îndreptate împotriva populaţiei, valorilor,
instituţiilor statale şi internaţionale. Aproape peste tot în lume,
există structuri de acţiune (reacţie, intervenţie) rapidă, destinate
să se desfăşoare imediat acolo unde este nevoie de prezenţa lor.
Ele se caracterizează prin:
 supleţe şi capacitate de adaptabilitate la acţiunile
şi situaţiile din teatru;
 capacitate de a acţiona imediat, în zona de
dispunere sau, în funcţie de destinaţie, la mare distanţă;
 flexibilitate;
 integralitate;
 capacitate interoperabilă ridicată;
 gata de luptă permanent;
 posibilitate de a se conecta la reţelele create în
cadrul conceptului RBR şi la bazele de date adiacente;
 autosustenabilitate în teatru;
 capacitate modulară;
 posibilitate de a trece rapid de la structuri reduse,
pentru acţiuni punctiforme, împotriva unor elemente vitale ale
inamicului, la structuri de tip joint, modular, de capacitate şi
anvergură variabile.
4.4.1.4. Aeromobilitatea
Una dintre condiţiile fundamentale ale acţiunii (reacţiei,

intervenţiei) rapide este aeromobilitatea. Această caracteristică
se asociază în mod necesar la dimensiunea complexă a acestui
tip de acţiune, îndeosebi la cea aeriană. Armatele şi-au creat
încă înainte de cel de-al doilea război mondial structuri capabile
248
să pună în operă conceptul de manevră pe verticală, precum şi
mijloacele necesare şi doctrinele de întrebuinţare a lor. Este
vorba, în principal, de aeronave de transport de mare capacitate
care să asigure transportul tactic şi strategic în zonele de
interes.
Doctrina de întrebuinţare a avioanelor de transport tactic
şi strategic se sprijină, în general, pe următoarele componente:
 acţiunea (operaţia) aeropurtată;
 podul aerian;
 evacuarea refugiaţilor (cetăţenilor);
 acţiunea umanitară şi acţiunea specifică.
Riscurile unor astfel de acţiuni depind de situaţia concretă
de la faţa locului şi diferă de la un caz la altul. O acţiune sau
chiar o operaţie aeropurtată, care vizează intervenţia într-o zonă
seismică, pentru salvarea supravieţuitorilor şi acordarea de
asistenţă umanitară, diferă de o operaţie care vizează extracţia
unor personalităţi, a unor forţe, structuri etc., oprirea unui
conflict, înlăturarea de la putere a unui regim dictatorial sau
separarea forţelor aflate în război. În Statele Unite ale Americii
şi în Europa, problema transportului, în general, a proiecţiei
forţei, a fost şi este în permanenţă studiată şi analizată cu multă
grijă. O astfel de operaţie necesită întrebuinţarea diferenţiată a
forţelor, astfel încât efectul să fie maxim. Spre exemplu, în
cazul unei operaţii rapide de dezamorsare a unei crize,
prevenirea extinderii conflictului şi separarea prin forţă a
părţilor aflate în conflict, pot fi întreprinse mai multe categorii
de acţiuni dintre care nu lipsesc:
 folosirea forţelor speciale pentru verificarea infor-
maţiilor, dirijarea loviturilor aeriene şi crearea unor condiţii
pentru distrugerea centrelor vitale ale inamicului şi dezamor-
sarea focarelor de criză;
 folosirea paraşutiştilor pentru lovirea unor obiec-
tive vitale sau crearea condiţiilor pentru întrebuinţarea unor
forţe mai numeroase;
249
 lovitura aeriană;
 folosirea combinată a forţelor terestre şi aeromo-
bile pentru interpunere etc.
Operaţia aeropurtată este o operaţie de tip rapid. Ea are mai
multe faze:
 paraşutarea (debarcarea) unei forţe care să ocupe
şi să pregătească zona63;
 paraşutarea (debarcarea) unor forţe care să
pregătească nemijlocit zona de aterizare a avioanelor şi
elicopterelor, să asigure securitatea acesteia şi a raioanelor de
regrupare (dispunere) după debarcare;
 acoperirea aeriană şi terestră a zonei, organizarea
sprijinului de foc al paraşutării şi debarcării şi realizării dispo-
zitivului;
 transportul forţelor aeropurtate şi dispunerea lor în
raioanele de regrupare (aşteptare, pregătire a acţiunii etc.);
 desfăşurarea acţiunii militare propriu-zise (distru-
gerea rezistenţelor, separarea prin forţă a părţilor aflate în
conflict, interpunerea etc.);
 evacuarea răniţilor şi refugiaţilor, apărarea şi
protecţia populaţiei, acţiuni umanitare.
Pentru astfel de acţiuni sunt necesare forţe şi mijloace

numeroase şi diversificate, începând cu o reţea de senzori de
informaţie care să transmită date, imagini şi informaţii în timp
real şi continuând cu structurile de comandă C4 sau C3, cu
forţe paraşutate precursoare, cu forţe care să extindă perimetrul
de securitate, cu forţe aeropurtate propriu-zise şi cu structuri
logistice adecvate. Pentru astfel de operaţii sunt necesare zeci şi
chiar sute de avioane de transport şi elicoptere, plus o mulţime
de alte forţe de siguranţă şi securitate. Toate aceste forţe trebuie
63
În cazul folosirii avioanelor de transport, este obligatoriu ca o astfel de
zonă să cuprindă cel puţin un aerodrom cu una sau mai multe piste de
aterizare.
250
să fie pregătite în mod special pentru astfel de misiuni, să fie
interoperabile şi flexibile.
În primele două faze ale unei asemenea operaţii, spre
exemplu, sunt necesare peste 30 de avioane A-400 M, care să
transporte în jur de 1.000 de oameni şi peste 200 de tone de
echipament.
Primele preocupări privind folosirea paraşutiştilor le-au
avut, prin anii ‘30, sovieticii, apoi francezii. Însă Luftwaffe a
integrat pentru prima dată, în planurile de operaţii, intervenţia
paraşutiştilor pentru întoarcerea dispozitivului advers: în
campania din Norvegia, în aprilie 1940; în ofensiva din Belgia
şi Olanda, în mai 1940, şi pentru cucerirea Cretei, în 1941.
În lucrarea sa „Puterea aeriană şi strategia“, generalul
Forget arată că, la timpul respectiv, operaţia aeropurtată presu-
punea anumite condiţii, între care:
 obţinerea supremaţiei aeriene;
 neutralizarea apărării antiaeriene a adversarului;
 realizarea, în limita posibilului, a surprinderii;
 largarea sau debarcarea, unei încărcături maxime
într-un timp minim64.
Aceste exigenţe sunt valabile şi azi. Operaţia aeropurtată
dusă în Suez în 1956 de patruzeci de „Noratlas“ din GMMTA 65
este un exemplu. Au fost lansaţi aproape 1.000 de paraşutişti şi
32 tone de material. Cei care au acţionat aici s-au antrenat
intens, deoarece îşi pierduseră deja deprinderile şi abilităţile
acumulate pe timpul operaţiilor din Indochina.
Este vorba nu numai de paraşutişti, ci şi de piloţii de pe
aeronavele de transport. Ei trebuie să aibă pregătirea necesară
pentru astfel de operaţii. Această pregătire este diferită de cea a
unui pilot de linie.
64
Internet, cdt. Verdierre, L’opération aéroportée au XXI siecle : mythe ou
réalité?
65
Internet, cdt. Verdierre, Ibidem.
251
Acelaşi lucru l-a demonstrat şi operaţia (acţiunea) „Bonite
Léopard“ din mai 1978, desfăşurată la nivel tactic, în care a fost
paraşutat un regiment francez de paraşutişti din Legiunea
străină (2éme Regiment Etranger Parachutiste) la Kolwezi.
Pentru că aviaţia nu a avut posibilitatea să largheze forţele în
locurile cele mai potrivite, au fost puse la dispoziţia
paraşutiştilor, la Kinshasa, vehiculele blindate necesare pentru
urmărirea rebelilor.
N-a fost însă o soluţie foarte bună, întrucât erau prea
departe de locul luptelor şi nu permiteau angajarea imediată. Şi
atunci s-a apelat la avioane americane şi la avioane grele de
transport civile. Experienţele de acest fel i-au determinat pe
europeni, pe de o parte, să apeleze la avioanele americane de
transport la mare distanţă şi, pe de altă parte, să realizeze un
avion european care să îndeplinească aceste condiţii, A-400 M.
Conceptul de aeromobilitate este deci foarte complex, iar
materializarea lui, între altele, presupune:
 capacitate de transport aerian remarcabilă;
 forţe aeromobile bine antrenate;
 capabilităţi de folosire a forţei aeromobile
(mijloace ISR performante, forţe de sprijin aerian,
forţe speciale, sistem de sprijin logistic)
 capacitate de sustenabilitate în teatru sau în zona
de acţiune;
 doctrină a aeromobilităţii, a forţelor speciale şi
acţiunilor de tip rapid.
Aeromobilitatea – apărută în timpul celui de al doilea
război mondial – va constitui, în continuare, una dintre dimen-
siunile cele mai interesante ale războiului viitorului. Ea trebuie
înţeleasă în flexibilitatea şi dinamismul ei, în dimensionarea
corespunzătoare a forţelor şi acţiunilor, de la mari grupări
expediţionare, la comandouri formate din câţiva luptători, de la
o amplă şi rapidă desfăşurare pe spaţii foarte mari şi în zone
îndepărtate la plantarea, în zone de interes, prin mijloace
252
aeriene, a unor senzori de informaţie sau paraşutarea unui grup
de luptători cu o misiune precisă. Aeromobilitatea nu este şi nu
trebuie legată numai de fenomenul război. În noile condiţii, cea
de a treia dimensiune poate fi folosită şi în urgenţe civile, în
cazul unor calamităţi naturale, pentru rezolvarea rapidă a unor
grave probleme care ţin de situaţiile post-conflict etc. Transpor-
turile aeriene de ajutoare în zonele de conflict (şi protecţia
acestor transporturi) sau în cele calamitate, operaţiile aeromo-
bile de salvare-evacuare desfăşurate pe mare, în deşert, în zone
montane, operaţiile şi acţiunile cu componente aeromobile
desfăşurate împotriva centrelor vitale şi reţelelor teroriste, ale
traficanţilor şi pe traiectele transporturilor de droguri etc. repre-
zintă o materializare a conceptului de aeromobilitate la cerin-
ţele şi exigenţele impuse de riscurile, ameninţările şi vulnera-
bilităţile actuale şi viitoare. În viitor, probabil aeromobilitatea
va avea şi alte dimensiuni, diferite faţă de cele de azi. Aeromo-
bilitatea forţelor se va transforma încet, încet într-o aeromo-
bilitate a efectelor, ceea ce va duce la creşterea rolului reţelelor.
4.4.1.5. Forţele de intervenţie (acţiune, reacţie)

rapidă (imediată)
Forţa de Reacţie Rapidă Europeană
Decizia pentru crearea unei Forţe de Reacţie Rapidă

Europeană (FRRE) a fost luată în decembrie 1999, la Helsinki,
ca urmare a învăţămintelor deloc favorabile Europei desprinse
din situaţiile de criză de până atunci, îndeosebi din neputinţa
europeană de a rezolva criza din Kosovo, fără sprijinul masiv al
Statelor Unite ale Americii. La conferinţa asupra capacităţilor
din 20-21 noiembrie 2000, de la Bruxelles, s-a configurat Forţa
de Reacţie Rapidă Europeană (FRRE), care urma să aibă
100.000 de oameni, 400 de avioane de luptă şi 100 de nave.
Toate ţările UE, cu excepţia Danemarcei, o parte dintre ţările
253
NATO şi dintre ţările candidate la UE au anunţat atunci că vor
pune la dispoziţie mijloace militare, astfel încât, în 2003,
această structură să devină operaţională.
Exista, desigur, o experienţă în acest sens, întrucât, în
iunie 1995, fusese creată o Forţă de Reacţie Rapidă compusă
din 4500 oameni (Franţa, Marea Britanie şi Olanda), care avea
ca misiune să protejeze forţele europene angajate în procesul de
rezolvare a crizei iugoslave şi de menţinere a păcii în cadrul
misiunii FORPRONU.
Deşi, în 2000, persistau încă unele dificultăţi politice,
structurale şi materiale care puneau oarecum la îndoială
realizarea unui asemenea proiect al creării unei FRR europene,
el a fost totuşi aprobat şi acceptat.
S-a constatat că UE depinde în întregime din punct de vedere
militar de Statele Unite în ceea ce priveşte operaţiile de anver-
gură : informaţii, comandă şi control, informaţia prin satelit,
realimentarea aeronavelor în zbor, muniţiile ghidate prin GPS,
proiecţia forţelor, operaţiile psihologice etc. Incapacitatea
Europei de a-şi rezolva singură problemele mai fusese relevată
şi în cazul crizei din Bosnia din 1992 şi 1995. La Petersberg, în
1992, fuseseră definite aceste misiuni şi inserate, în 1997, în
tratatul de la Amsterdam. Ele cuprind acţiuni umanitare şi de
evacuare, menţinerea păcii şi gestionarea crizelor, inclusiv
restabilirea păcii prin operaţii rapide şi de înaltă intensitate, de
tipul celei desfăşurate atunci în Kosovo.
La Helsinki, s-au fixat condiţiile necesare pentru ca astfel
de misiuni să poată fi îndeplinite: capacitatea acestei forţe
trebuie să fie de valoarea unui corp de armată, adică în jur de
60.000 de oameni, sprijiniţi de 400 de avioane şi 100 de nave
de luptă, capabilă să se desfăşoare în 60 de zile şi să rămână
timp de un an în teatru de operaţii.
În cursul anului 2000, s-a făcut evaluarea acestor capa-
cităţi, luându-se în consideraţie un scenariu dificil (sepa-
rare/prevenţie) şi unul uşor (ajutor umanitar/evacuarea refu-
254
giaţilor). S-a ajuns la concluzia că este necesară această forţă de
100.000 de oameni (60.000 pentru forţele terestre, 30.000
pentru forţele aeriene şi navale şi 10.000 pentru elemente
logistice şi de stat major). În acelaşi an, s-a întocmit şi un
catalog cu contribuţia fiecărei ţări, după ofertele făcute.
Statul major al FRRE a devenit operaţional în 2001. După
Consiliul de la Nisa, s-au stabilit şi structurile necesare: o
componentă politică (Comitetul Politic de Securitate – COPS)
şi două componente militare (Comitetul Militar şi Statul Major
al Uniunii Europene – SMUE). Cea mai înaltă autoritate
militară a acestui sistem este Comitetul Militar. El se compune
din şefii statelor majore ale armatelor sau reprezentaţi ai aces-
tora. Acest comitet expertizează COPS şi dă directive SMUE.
Statul Major al Uniunii Europene cuprinde în jur de 100 de
ofiţeri şi are ca atribuţii să alarmeze rapid forţele, să evalueze
situaţiile şi să execute planificarea strategică pentru misiuni tip
Petersberg, să stabilească structura şi volumul forţelor interna-
ţionale europene care intervin şi să asigure toate condiţiile
pentru desfăşurarea acestora. Deciziile strategice ale UE se
sprijină pe activitatea SMUE. Conducerea SMUE a fost
asigurată de un german, generalul Rainer Schuwirth, secondat
de un britanic, generalul Graham Messervy-Whiting.
La 20 noiembrie, la Bruxelles, fiecare ţară membră a UE,
cu excepţia Danemarcei (care nu a acceptat aplicarea tratatului
de la Amsterdam), a făcut cunoscut Consiliului European
angajamentul său privind participarea la FRRE. În detaliu,
aceste angajamente se prezintă astfel:
 Germania: 13.300 oameni, 93 de avioane de
luptă, 3 avioane de supraveghere, 35 avioane de transport, 40
elicoptere şi 20 de nave;
 Austria: 2.000 oameni (un batalion de infanterie
blindată, un batalion de infanterie uşoară, o companie de
apărare NBC, o companie de ajutor umanitar şi elemente de
sprijin – unităţi de transport, elicoptere, geniu);
255
 Belgia: 3.000 oameni (o brigadă mecanizată), 12
avioane F-16, 11 avioane C-130 şi 2 Airbus, 2 fregate, o navă
de sprijin şi 6 dragoare de mine;
 Spania: 6.000 oameni (o brigadă mecanizată, un
escadron mecanizat, o companie aeromobilă, o companie
amfibie, un stat major terestru tip divizie şi un stat major
aerian), 40 avioane de luptă şi de transport, un grup aero-naval
în jurul portavionului „Principe Asturias“;
 Finlanda: 2.000 oameni;
 Franţa: 12.000 oameni, dintre care state majore la
nivel strategic şi operativ, 75 avioane, dintre care 29 de
transport, 12 nave, inclusiv portavionul „Charles de Gaule“ şi
două de transport amfibii;
 Marea Britanie: 12.500 oameni (o brigadă
blindată, mecanizată sau aeromobilă, o brigadă amfibie şi
diverse elemente de sprijin), 72 avioane de luptă, 18 nave dintre
care şi un portavion, 2 submarine nucleare, 4
distrugătoare/fregate şi un portelicopter;
 Grecia: 4.000 oameni (o brigadă mecanizată), 30
avioane de vânătoare-bombardament şi 4 avioane de transport,
6 nave de suprafaţă şi un submarin;
 Irlanda: 800 oameni (un batalion de infanterie), 5
elicoptere de transport;
 Italia: 12.000 oameni (4 brigăzi dintre care una
aeromobilă, un batalion de infanterie marină şi 230 carabinieri),
47 avioane de luptă, 22 avioane de sprijin şi elicoptere, 19
nave;
 Luxemburg: 100 oameni;
 Ţările de Jos: 5.000 oameni (o brigadă blindată);
 Portugalia: 1000 oameni;
 Suedia: 1500 oameni.

În total: 60 de batalioane, 4 portavioane, 31 fregate, 9
submarine de atac, 400 avioane de luptă, 29 avioane de
256
realimentare, 161 avioane de transport cu rază de acţiune medie
şi lungă.
La acestea se adaugă şi celelalte ţări membre NATO sau
candidate la UE, astfel:
 Turcia: 5.000 oameni (o brigadă de infanterie
motorizată), 40 avioane F-16 şi 2 avioane de transport, 2
fregate, un submarin şi o navă de sprijin:
 Norvegia: 3.500 oameni;
 România: 1.200 oameni66;
 Cehia: 1.000 oameni;
 Slovacia: 450 oameni;
 Ungaria: 350 oameni.
În total FRRE dispune de: 87.000 oameni (cifra se apropie
de 100.000, fiecare ţară având rezerve substanţiale în acest
sens). La vremea respectivă, au fost numeroase discuţii privind
relaţiile FRRE cu NATO.
O armată europeană nu putea fi percepută ca bine venită,
de îndată ce există o alianţă euro-atlantică foarte puternică şi
care funcţionează foarte bine. Dar, aşa cum se ştie, FRRE lasă
fiecărei ţări controlul politic asupra contingentului propriu. Nu
este vorba de o armată europeană, ci de o Forţă Europeană de
Reacţie Rapidă, complementară NATO, ceea ce este cu totul
altceva.
Pentru ca o astfel de forţă să poată avea o mobilitate
tactică şi strategică necesară şi efectivă, era nevoie de achiziţi-
onarea a încă 185 de avioane de transport la mare distanţă şi
continuarea programului pentru realizarea elicopterului mijlo-
ciu NH-90. La acestea se adaugă sisteme de supraveghere în
teatru (sateliţi, staţii terestre şi navele corespunzătoare, avioane
şi alte mijloace), pentru reţeaua senzorilor de informaţie, supra-
veghere şi recunoaştere (ISR) şi mijloace de analiză, în reţelele
centrale de conducere. Situaţia se va ameliora în 2005, după
lansarea sateliţilor Helios 2, SAR Lupe şi Cosmos-Skymed
66
În prezent, oferta românească este de 3.500 de oameni.
257
Pleiade. Europa este în curs de a-şi îmbunătăţi semnificativ
mijloacele aeriene de transport strategic, prin realizarea avionu-
lui A-400 M, precum şi sistemele de arme de mare precizie.
Forţa Europeană de Reacţie Rapidă este, în acest
moment, totalmente operaţională, în măsură să îndeplinească
întreaga gamă de misiuni pentru care a fost creată. Ea este
formată din 60.000 de bărbaţi şi femei. În a doua parte a anului
2003, această structură continua să fie dotată cu noi avioane de
transport, material pentru realimentarea aeronavelor în aer,
sisteme de arme de precizie şi material de protecţie împotriva
atacurilor chimice şi biologice.
La începutul anului 2004, forţa operaţională a Uniunii
Europene preia de la NATO misiunea de menţinere a păcii din
Bosnia.
Forţa de Răspuns a NATO (NRF)
Forţa de Răspuns a NATO (NRF)·este o structură de tip

joint, multinaţională, high tech, flexibilă, desfăşurabilă,
interoperabilă şi sustenabilă în teatru. Este adică acea forţă de
care are nevoie Alianţa pentru a interveni prompt oriunde se
iveşte o situaţie de criză şi se impune acţiunea prin forţă.
Această forţă este în măsură să acţioneze atât izolat, cât şi
ca element înaintat al unei forţe mult mai puternice, ca o
avangardă sau ca o forţă de reacţie rapidă. De aceea, ea trebuie
să fie în măsură să îndeplinească întreaga gamă de misiuni ale
Alianţei.
Se prevede ca, atunci când NATO o va folosi, ea să fie în
măsură să se desfăşoare în cinci zile şi să se poată autosusţine
în teatru cel puţin o lună. NRF este unul dintre cele mai
concrete şi mai eficiente elemente ale transformării Alianţei. Ea
se află în centrul acestei transformări. Iar esenţa acestei trans-
formări este reacţia rapidă.
258
Ca şi FRR europeană, NRF se constituie prin contribuţia
ţărilor membre NATO. NRF şi FRRE sunt privite de toţi aliaţii
ca fiind structuri necesare, moderne, compatibile între ele şi
complementare.
Spre deosebire de FRRE, care este, în principiu (dar nu în
exclusivitate) destinată să îndeplinească misiuni de tip
Petersberg, NRF este o structură de luptă, destinată să
acţioneze, în timpul cel mai scurt, pentru îndeplinirea oricărei
misiuni din panoplia Alianţei, pe cele trei mari paliere:
 desfăşurarea de forţe pentru descurajarea unei
agresiuni;
 desfăşurarea ca forţă autonomă pentru operaţii de
apărare colectivă tip articol 5 sau non-articol 5
(gestionarea crizelor, operaţii de stabilitate);
 desfăşurarea ca prim element al unei structuri de
forţe mult mai mari.
Decizia pentru constituirea acestei structuri a fost luată de
şefii de state şi de guverne la summit-ul de la Praga din
noiembrie 2002 şi a fost aprobată în iunie 2003, cu ocazia
reuniunii miniştrilor de externe de la Bruxelles.
La summit-ul de la Praga, s-a convenit ca NRF să devină
operaţională cât mai repede, dar nu mai târziu de octombrie
2004, iar capacitatea operaţională deplină să fie atinsă până în
octombrie 2006. Se prevede, de asemenea, ca, după această
dată, NRF să fie în măsură să poată fi adaptată unei operaţii
specifice de evacuare a non-combatanţilor, de ajutor umanitar,
de răspuns la crize (inclusiv de menţinere a păcii), de luptă
împotriva terorismului, ca şi pentru operaţiuni de embargo.
Forţa de Răspuns a NATO este destinată să îndeplinească
tot felul de misiuni, inclusiv (sau mai ales) pe cele care rezultă
din războiul împotriva terorismului şi protecţia membrilor
Alianţei împotriva ameninţărilor asimetrice.
259
Sa prevăzut ca NRF să fie compusă din forţe aeriene,
maritime şi terestre, care se vor rota la fiecare şase luni. În
principiu, această structură se compune din:
 forţe terestre de talia unei brigăzi;
 forţe maritime până la forţa navală a NATO;
 capabilitate aeriană în măsură să susţină până la 200
de ieşiri de luptă pe zi;
 structură de comandament pe măsură.
O astfel de forţă s-a prevăzut să aibă în jur de 21.000
oameni. NRF va fi pregătită, în mod special, pentru a fi în
măsură să fie desfăşurată în 7-30 de zile în puncte sensibile şi
va rămâne operaţională până la trei luni.
Incompatibilităţile tehnice şi problemele de
interoperabilitate vor fi rezolvate prin participarea tuturor,
astfel:
 muniţiile de precizie vor fi realizate de un consorţiu
compus din Olanda, Canada, Belgia, Danemarca şi
Norvegia;
 vehiculele aeriene fără pilot vor fi furnizate de Italia,
Canada, Franţa, Spania, Turcia şi Olanda;
 mijloacele de identificare NBC şi apărarea împo-
triva acestora vor fi realizate de Ungaria şi Polonia;
 elemente ale apărării aeriene vor reveni Olandei şi
Spaniei;
 va fi folosit, pentru transport, avionul C-17 german,
în timp ce un consorţiu va pune la punct un sistem
de posibilităţi de transport aerian comun;
 realizarea mijloacelor de protecţie navală împotriva
minelor revine Norvegiei şi Germaniei.
Structurile de comandă vor fi reorganizate la nivelurile
cele mai înalte în cadrul conceptului de transformare a
comenzii NATO, rolurile fiind distribuite între Statele Unite şi
alţi membrii ai Alianţei. După summit-ul din Turcia din 2004,
260
noii membrii NATO, între care şi România, au primit şi ei
sarcini precise în ceea ce priveşte NRF.
Modul în care se intenţionează a fi formate şi stabilite
relaţiile dintre NATO/SUA şi UE (Politica Europeană Comună
de Securitate şi Apărare), cu forţele lor militare – Forţa de
Răspuns a NATO şi Forţa Europeană de Reacţie Rapidă – va
influenţa securitatea europeană pe termen lung. Preconizata
Forţă de Răspuns a NATO, creată şi formată să lupte în
„conflicte de înaltă intensitate”67 reprezintă un pas important în
adaptarea NATO la noul mediu de securitate.
În ciuda unor discuţii şi intervenţii privind posibila dupli-
care a eforturilor de apărare şi competiţia potenţială, între
Forţa de Răspuns a NATO şi Forţa Europeană de Reacţie
Rapidă, ele sunt, în realitate, complementare. Acestea ar trebui
să ducă la o echitabilă împărţire a rolurilor între NATO şi UE şi
să întărească simultan ambele organizaţii, permiţând statelor
implicate să-şi modernizeze sistemele militare, astfel încât să
fie capabile să opereze împreună.
Acestea sunt, la ora actuală, priorităţile europene şi euro-
atlantice în ceea ce priveşte reacţia rapidă la noile provocări ale
mileniului al treilea. Aceste preocupări sunt totuşi abia la
început. Trăim o epocă de mari schimbări, ne aflăm la conflu-
enţa dintre societatea de tip industrial (post-industrial) şi cea de
tip informaţional, iar noua revoluţie în domeniul militar încă nu
s-a încheiat. Practic, abia începe.
4.4.2. Acţiunea rapidă şi reacţia rapidă în diferite forme

de conflicte militare
4.4.2.1. Războiul simetric, disimetria şi asimetria

acţiunilor rapide
67
Owen Pengelly, Rapid Reaction Forces: More Questions than Answers
Basic Publications nr. 25, ianuarie, 2003
261
Saïda Bédar68. consideră că strategia militară pune în relief
trei niveluri de confruntare:
- simetria, care presupune opoziţia armată a două forţe
aproximativ egale ca dezvoltare, compunere şi dotare;
- disimetria, care presupune superioritatea cantitativă
şi/sau calitativă a uneia dintre părţi;
- asimetria, care presupune obţinerea unui avantaj exploa-
tând slăbiciunile şi vulnerabilităţile adversarului şi evitând
punctele lui forte.
Această viziune are în vedere numeroasele acţiuni inven-
tive la nivel tactic ce pot avea efecte strategice (războiul
fulger). Acţiunile tactice, exploatarea oportună şi inteligentă a
mediului geofizic şi social (strategia şi tactica retragerii şi cele
ale pământului pârjolit folosite în Evul Mediu de domnitorii
români şi, în epoca modernă, teoretizate de generalul Kutuzov,
opuse celor ale masificării folosite de otomani şi de Napoleon),
evitarea luptei mai ales prin ameninţarea armelor de distrugere
în masă (descurajarea nucleară) au, în esenţa lor, funcţii
disimetrice şi asimetrice. La nivel politic, asimetria se prezintă,
în viziunea lui Bédar, ca depăşind sfera militară şi înglobând
ideologia, dimensiunea etnică şi culturală şi materializată în
războaiele de eliberare naţională, în cele de gherilă şi în toate
conflictele de joasă intensitate caracterizate îndeosebi de sin-
dromul războiului ce nu poate fi câştigat, unwinnable war69 .
Războiul modern este foarte costisitor şi, de aceea, el nu
poate fi o confruntare armată de durată. Indiferent de forma în
care s-ar manifesta, războiul cere totdeauna beligeranţilor un
grad de angajare ridicat, adesea greu de suportat.
Concepţia potrivit căreia forţele care atacă folosesc o
strategie a acţiunilor rapide, iar cele care se apără preferă
temporizarea acţiunilor şi lungirea războiului nu mai este de
68
Saïda Bédar, L'asymétrie comme paradigme central de la stratégie
américaine, Le Débat Stratégique Nº56, mai, 2001.
69
Saïda Bédar, Ibidem.
262
actualitate. În general, beligeranţii preferă să realizeze rapid
scopurile şi obiectivele pe care şi le propun prin acţiunea
militară, să se aşeze la masa negocierilor în condiţii avanta-
joase şi să consume cât mai puţine resurse.
Singurele războaie de durată sunt cele civile, în care se
înfruntă, pentru putere, forţe aproximativ egale şi simetrice sau
războaiele de frontieră, specifice în unele ţări din Africa.
Dar şi în cadrul acestora sau în unele operaţii din lunga
lor desfăşurare, se practică acţiunile rapide cu obiective
limitate.
Inclusiv războiul declanşat de Hitler a fost, în prima
parte, un război rapid atât prin concepţia generală, cât şi prin
modul concret în care s-au desfăşurat acţiunile Wermaht-ului
împotriva Poloniei, Belgiei, Olandei şi Franţei şi chiar în
primele operaţii împotriva Uniunii Sovietice. Avem deci de a
face cu noţiunile de:
- război rapid sau război fulger;
- operaţie de tip rapid;
- acţiune de luptă de tip rapid70.
Războiul rapid se declanşează în urma unei decizii
politice adecvate şi urmăreşte fie crearea unui fapt împlinit,
prin realizarea surprinderii strategice, fie nimicirea în scurt
timp a forţelor adverse sau punerea lor în imposibilitatea de a
reacţiona. Un astfel de război se duce, totdeauna, în superi-
oritate tehnologică, de armate cu structuri elastice, moderne, cu
mijloace de luptă foarte perfecţionate, performante, pregătite
din timp în sistemul strategiei acţiunilor rapide. Este un război
ofensiv. El presupune:
- supremaţie informaţională;
- high tech;
- realizarea surprinderii strategice sau tactice;
70
General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, STRATEGIA
ACŢIUNILOR RAPIDE, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti, 2002, pp. 79-80.
263
- coordonarea precisă a loviturilor din aer cu cele ale for-
ţelor terestre, ale forţelor navale şi ale forţelor speciale;
- operaţii şi acţiuni de luptă de tip rapid.
Scenariul unui astfel de război ar putea fi următorul:
- realizarea rapidă a supremaţiei informaţionale;
- dezinformare;
- lovitură radioelectronică totală şi complexă;
- lovitură aeriană complexă;
- operaţii aeroterestre şi aeronavale rapide şi surprinză-
toare.
Numai Statele Unite ale Americii sunt în măsură, azi, să
ducă un astfel de război de tip rapid, oriunde şi oricând. Însă
războaie de acest gen au mai existat şi înainte.
Este vorba de războiul de 6 zile din 1967 dintre Israel, pe
de o parte, şi Egipt şi Iordania, pe de altă parte, dus, mai ales,
în superioritate strategică, doctrinară, prin acţiunile rapide ale
aviaţiei, care a atacat prin surprindere, dimineaţa, la o oră când
adversarul nu se aştepta şi era preocupat de rugăciune, şi prin
cele ale blindatelor care au realizat pătrunderi adânci, pe
direcţii, în genul celor făcute de diviziile blindate germane, în
al doilea război mondial, în campaniile din Polonia şi din
Franţa.
Dar prima capodoperă a războiului de tip rapid o
reprezintă, fără îndoială, acţiunile forţei antiirakiene în Golful
Persic din ianuarie 1991. Este un nou tip de război, necunoscut
până la acea dată în istoria omenirii. S-a obiectat că, de fapt, tot
războiul n-a fost decât un spectacol, Irakul nefiind în măsură să
riposteze unei asemenea forţe tehnologice. Ceea ce s-a petrecut
în campania din martie-aprilie 2003 nu este decât o continuare
a strategiei acţiunilor rapide din războiul anterior, de data
aceasta punându-se în operă un concept nou, cel al Războiului
bazat pe Reţea.
Dar tocmai aceasta este filosofia războiului de tip rapid.
Elementul lui central şi definitoriu constă în zădărnicirea
264
reacţiei. Atunci când un astfel de obiectiv nu se poate realiza,
războiul devine de durată. Atacul Irakului asupra Iranului este
iarăşi un exemplu edificator. Irakul şi-a propus un război de tip
rapid, încercând, ca şi Israelul în 1967, să-i surprindă pe
iranieni cu o lovitură aeriană masivă şi puternică.
Acţiunea n-a reuşit. În primul rând, pentru că n-a fost
bine pregătită şi, în al doilea rând, pentru că nu s-a asigurat
complexitatea şi completitudinea unei asemenea lovituri, Irakul
fiind lipsit de tehnologiile ultramoderne pe care le presupune
războiul rapid şi de conceptul strategic necesar.
Şi astfel, acest război s-a transformat în unul de durată,
de uzură, care a ţinut opt ani, fără a duce la vreun rezultat.
Pierderile Irakului, în acest război, spre exemplu, au fost de un
milion de morţi şi peste două milioane de răniţi.
Operaţia rapidă se caracterizează, în primul rând, prin
capacitate de proiecţie a forţei şi de sustenabilitate în teatru,
printr-o mare independenţă, ceea ce reclamă, pe de o parte,
acţiuni complexe, interarme, şi, pe de alta, o strictă coordonare
a tuturor forţelor participante. Toate operaţiile se doresc a fi de
tip rapid. Acest lucru nu este însă posibil. O operaţie de acest
tip conţine, de fapt, elementele unui război, întrucât, adesea, ea
reprezintă punctul culminant al conflictului şi vizează crearea
faptului împlinit.
Acţiunea de luptă de tip rapid poate fi o componentă a
operaţiei de tip rapid sau un moment al unei operaţii obişnuite.
Astfel de acţiuni sunt frecvente în teatru şi foarte diversificate.
4.4.2.2. Războaie şi conflicte locale. Anvergură şi intensitate
Războaiele locale pot fi războaie de durată (războaiele din

Angola, Somalia, Eritreea etc.), războaie mozaic, de tip gherilă,
în general, de joasă intensitate (din punct de vedere al situaţiei
strategice zonale, regionale şi globale), dar deosebit de feroce
în ceea ce priveşte confruntarea propriu-zisă.
265
Deşi războaiele locale, în general, nu sunt războaie de tip
rapid, acţiunile rapide nu lipsesc din acesta, ci, dimpotrivă, sunt
foarte numeroase, diversificate şi foarte frecvente. Ele se
desfăşoară prin surprindere şi îmbracă forma unor ambuscade,
atacuri prin surprindere, raiduri, acţiuni teroriste etc. Aceste
războaie sunt sângeroase şi, de aceea, acţiunile rapide, care sunt
un fel de acţiuni-pumnal, vizează:
- producerea unor pierderi umane şi materiale însemnate;
- distrugerea unor obiective, puncte de comandă, mijloace
de transmisiuni etc.;
- cucerirea unor forme de teren importante, a unor clădiri
şi chiar localităţi;
- distrugerea unor clădiri importante sau chiar a unor
localităţi;
- distrugerea unor lucrări de artă, noduri de comunicaţii
depozite;
- distrugerea unor elemente de infrastructură;
- asasinarea unor comandanţi ai adversarului;
- terorizarea populaţiei etc.
Aceste acţiuni sunt desfăşurate de subunităţi mici, de
echipe sau grupuri de luptători, fie după un plan bine chibzuit,
fie, în funcţie de situaţie, la inspiraţie sau în mod haotic. Se
acţionează, în general, noaptea sau în condiţii de vizibilitate
redusă, pe timp nefavorabil, cu armament individual,
aruncătoare de grenade, explozivi, mijloace incendiare,
chimice, biologice sau radiologice. Forma clasică a acestor
acţiuni este raidul.
4.4.2.3. Acţiunea rapidă şi reacţia rapidă în războaie

şi conflicte militare asimetrice
În Războiul bazat pe Reţea
266
Războiul bazat pe Reţea (RBR) este caracterizat, între
altele, de o integralitate accentuată, atât în ceea ce priveşte
structura de forţe, cât şi în ceea ce priveşte sistemul acţional.
Acţiunea este adaptată automat situaţiei concrete, întrucât se
bazează pe o informaţie în timp real, pe o decizie corespun-
zătoare şi pe o capacitate de autoreglare semnificativă. Grila
senzorilor transmite, în reţele, instantaneu, imaginea spaţiului
de luptă, reţeaua centrală C4 asigură posibilităţi de coordonare
a tuturor forţelor şi acţiunilor, în timp ce reţeaua platformelor
(mijloacelor) de luptă conexează capacităţile de acţiune şi de
reacţie, în funcţie de cerinţele efective ale luptei. Intr-un astfel
de război, luptătorii au acces nu numai la informaţia transmisă
de senzori în toate reţelele (evident, la cea care-i priveşte
nemijlocit, pentru că ea se transmite selectiv, altfel ar fi intoxi-
caţie informaţională), ci şi la bazele de date conexate la acest
spaţiu virtual al câmpului de luptă.
Într-o astfel de perspectivă, în care avem de a face cu un
spaţiu fizic şi virtual integrat, cu structuri specializate sau
multirol, cu funcţiuni interdependente, se pare că noţiunea de
acţiune rapidă va fi înlocuită cu cea de acţiune adecvată sau cu
cea de acţiune instantanee.
Acţiunea adecvată este, în esenţa ei, tot o acţiune de tip
rapid desfăşurată într-un anumit loc şi la momentul potrivit,
izolat, independent sau în corelaţie cu alte acţiuni, astfel încât
să fie realizate, cu minimum de eforturi, scopurile şi obiectivele
propuse. Acţiunea instantanee se constituie într-un specific al
Războiului bazat pe Reţea, în etapa integrării depline a spaţiului
de luptă. Ea va fi posibilă atunci când cele trei reţele – grila
senzorilor, reţeaua centrală de conducere şi reţeaua
platformelor de luptă – vor fi ele însele integrate în acelaşi
concept şi în acelaşi întreg.
Într-o astfel de etapă a dezvoltării RBR, toate compo-
nentele – senzori de informaţie, structuri ISR, structuri de
comandă şi control, mijloace de luptă – vor fi interconectate în
267
permanenţă, prin reţele tip Internet, fiecare îndeplinindu-şi
instantaneu, într-o relaţie de strânsă intercondiţionare, rolul pe
care-l are în funcţionarea sistemului. Acest lucru este foarte
important, întrucât toate cele trei componente ale practicii
strategice – strategia forţelor, strategia mijloacelor şi strategia
operaţională – trebuie să fie integrate în acelaşi concept, în
aceeaşi ecuaţie.
În războiul continuu
Războiul continuu este, de fapt, un război flexibil, carac-

terizat prin trecerea de la o formă la alta a confruntării.
Războiul continuu este un rezultat al ciocnirii violente de
interese, din competiţia acerbă pentru dominanţă (dar şi pentru
supravieţuire) informaţională, economică, politică, culturală.
În epoca globalizării, el se duce, în principal, între două
concepţii care se află mai mult în raporturi de contrarietate
decât de contradicţie – cea globalizatoare şi cea identitară –, se
desfăşoară în toate palierele acţiunii umane, mai ales prin
transformarea crizelor în conflicte economice, sociale,
culturale, informaţionale şi militare.
Acest război continuu sau permanent (care este, de fapt,
un război-mozaic) foloseşte două tipuri de strategii:
- strategii ale acţiunilor rapide;
- strategii de uzură.
Punerea în operă a acestor tipuri de strategii ţine
îndeosebi de arta strategică. Realitatea războiului continuu este
atât de complexă, iar posibilităţile de confruntare atât de variate
şi de diversificate, încât, pentru a se găsi sau sugera unele
soluţii sau comportamente, a fost nevoie să se apeleze din ce în
ce mai mult la teoria sistemelor dinamice complexe, la modele
matematice, la teoria haosului.
În războiul geofizic
268
Războiul geofizic este un concept relativ nou. Pentru unii

teoreticieni, el reprezintă o realitate nemijlocită, observabilă şi
chiar comprehensibilă71, în timp ce pentru alţii, care nu-i neagă
existenţa, este o formă a războiului continuu.
Un astfel de război constă într-o agresiune a unor forţe
împotriva altor forţe, prin intermediul mediului, prin
provocarea artificială de calamităţi şi catastrofe care să producă
pierderi mari inamicului, îndeosebi în spaţiul fizic, să-i distrugă
potenţialul şi resursele. Se supune unor strategii specifice, de
regulă indirecte, în care acţiunea rapidă capătă forme dintre
cele mai diversificate, cum ar fi:
- acţiuni în spectrul electromagnetic pentru crearea unor
„lentile“ în ionosferă prin care să se amplifice de peste un
milion de ori undele radio, transformându-le între-o armă
teribilă capabilă, între altele, să schimbe climatul într-o anumită
zonă;
- acţiuni (rapide sau elaborate) prin care să se declanşeze
uragane, ploi torenţiale şi alte calamităţi;
- acţiuni pentru modificarea compoziţiei aerului, apei şi
altor elemente vitale, pe suprafeţe întinse care să distrugă
recoltele, localităţile, vegetaţia şi viaţa;
- acţiuni, îndeosebi explozii nucleare subterane sau sub-
acvatice, prin care să se declanşeze, în anumite zone, erupţia
unor vulcani, cutremure, lunecări şi dislocări semnificative de
teren sau de apă etc.
Aceste acţiuni pot fi de tip rapid sau desfăşurate în
săptămâni, luni, ani. Reacţiile la astfel de calamităţi, în cadrul
războiul geofizic sunt, însă, totdeauna de tip rapid. Sunt însă
reacţii rapide specifice, la graniţa dintre civil-militar, la care
participă structuri şi forţe eterogene.
71
Emil Străinu, RĂZBOIUL GEOFIZIC, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 2002.
269
În războiul împotriva terorismului
Terorismul este el însuşi un sistem haotic şi aleatoriu de

acţiuni rapide asimetrice. Aceste acţiuni îmbracă toată gama de
forme şi procedee, începând cu clasicele atacuri cu bombă sau
cu alte mijloace şi continuând cu atacurile sinucigaşe. Teroriştii
îşi pregătesc cu minuţiozitate şi patimă toate acţiunile, care se
caracterizează prin:
- rapiditate;
- surprindere;
- grad de violenţă foarte ridicat;
- efect psihologic foarte mare.
Actele teroriste au ajuns la o asemenea amploare, în ceea
ce priveşte numărul şi efectele, încât se poate vorbi de un
război terorist. Acest tip de război, care este o formă a războ-
iului continuu, atinge intensităţi mari în perioadele de instabi-
lităţi, în zonele de falii între civilizaţii şi îşi extinde aria de
cuprindere şi asupra unor puncte şi zone vitale din tabăra
adversă, care se află pe toate continentele.
Terorismul constă într-un sistem de acţiuni extrem de
rapide, de violente şi de surprinzătoare, unele în mozaic, altele
în reţea, care au frecvenţe variabile şi intensităţi foarte mari. De
aceea, acţiunile pentru contracararea terorismului sunt dificile
şi greu de organizat şi de coordonat72.
Dacă, în general, acţiunile teroriste sunt rapide, surprin-
zătoare, aleatoare, în mozaic sau în reţele, se înţelege că şi
acţiunile împotriva terorismului trebuie să fie de acelaşi tip, dar
de sens opus şi potrivit unei alte scale de valori.
Nu se ajunge uşor la astfel de acţiuni rapide adecvate. Dar
există foarte serioase preocupări în acest sens. Noua doctrină
72
Centrul de Studii Strategice de Securitate, TERORISMUL.
DIMENSIUNE GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGICĂ. RĂZBOIUL
TERORIST. RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORISMULUI, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002.
270
73
americană de luptă împotriva terorismului a dat deja primele
rezultate, atât în distrugerea bazelor teroriste din Afghanistan,
cât mai ales în realizarea unei coaliţii internaţionale împotriva
terorismului şi în declanşarea procesului de elaborare a unor
strategii pe măsură. Terorismul acţionează împotriva valorilor,
a tuturor valorilor, în timp ce acţiunile împotriva terorismului
îşi au raţiunile în protecţia valorilor, a vieţii, a ordinii şi a
normalităţii relaţiilor interumane.
În războiul informaţional
Există o reţea informaţională care acoperă întreaga

planetă. Experţii în domeniul strategiei RBR, conceperii şi
planificării acţiunilor specifice acestui tip de confruntare afirmă
că viitorul război va folosi din plin reţelele Internet şi nu doar
reţelele proprii, care sunt mari consumatoare de resurse.
În aceste condiţii, este limpede că războiul informaţional,
ca formă a războiului continuu, va deveni o realitate
omniprezentă şi omnipotentă. Prima dintre confruntări se va
duce în ciberspaţiu.
Reţelele Internet care, la ora actuală, sunt aproape scăpate
de sub control (sau, în orice caz, nu pot fi eludate sau neglijate)
vor funcţiona ca un fel de grătar virtual ce va acoperi întreaga
suprafaţă a planetei şi Cosmosul adiacent.
În acest spaţiu, vor avea loc adevărate bătălii informaţi-
onale de întâlnire, ambuscade sau capcane informaţionale,
atacuri prin surprindere, raiduri, incursiuni şi diversiuni de tot
felul. Aceste bătălii (în spectrul acţiunilor rapide, în cel al
acţiunilor de infiltrare sau în cel al acţiunilor de virusare şi
uzură) vor fi numeroase, iar efectele lor se vor resimţi în toate
activităţile şi domeniile vieţii omeneşti.
73
www.monde-diplomatique.fr/, Francis Pisani, Une nouvelle doctrine
militaire américaine. Guerre en réseaux contre un ennemi diffus, în Le
monde diplomatique, iunie, 2002, pp. 12-13.
271
În acest tip de război, vor fi folosite, în general, două mari
tipuri de strategii – directe şi indirecte –, în funcţie de scopuri,
obiective şi arie de cuprindere. Astfel, în confruntările pentru
supremaţie informaţională, vor fi folosite strategii directe. În
acest caz, bătăliile se vor duce în reţele, între informaţii, senzori
de informaţii, purtători de informaţii şi canale de informaţii.
Bătăliile informaţionale care vizează realizarea
supremaţiei informaţionale în vederea altor acţiuni (economice,
politice, sociale, militare etc.) vor utiliza strategii indirecte.
În războiul economic
Războiul economic este, de fapt, esenţa sau mobilul

oricărui alt tip de război. De aceea, într-o formă sau alta,
războiul este strâns legat de factorul economic şi răspunde
direct sau indirect cerinţelor acestuia.
Războiul economic are diferite niveluri şi diferite sfere de
manifestare. El cuprinde, deopotrivă, bătăliile pentru resurse şi
bătăliile pentru pieţe, care sunt, totdeauna, bătălii de mare
amploare, fără menajamente, ce se duc, de când lumea, între
state, grupuri de state, corporaţii naţionale sau transnaţionale,
prin toate mijloacele şi sub toate formele şi formulele. Dar cel
mai important lucru nu este numai spectrul acestor bătălii
permanente, ci extensia lor, practic, în toate planurile: cultural
(cultura de piaţă), politic (politicul exprimă interesele
economice în primul rând) şi militar.
Şi în acest domeniu se foloseşte cu succes strategia
acţiunilor economice rapide, prin care se urmăreşte, înainte de
toate, crearea faptului împlinit, controlul resurselor şi căilor de
acces către acestea.
De multe ori se face apel şi la acţiuni militare, urmărindu-
se obiective economice precise. Aceste acţiuni sunt, aproape
fără excepţie, de tip rapid. Ele sunt duse de grupări mobile de
272
forţe, de grupări expediţionare, dar şi de forţe navale, de forţe
aeriene, de forţe speciale etc.
Înapoia fiecărei mari acţiuni de tip expediţionar din toată
istoria omenirii, trebuie căutate scopuri şi obiective economice
sau legate de interese economice.
Este unul dintre principalele motive pentru care marile
puteri ale lumii şi-au creat forţe strategice, forţe speciale şi
grupări expediţionare, care sunt destinate aproape în exclusi-
vitate pentru acţiuni şi reacţii rapide.
În războiul de gherilă
Războiul de gherilă este, în esenţa şi realitatea lui, o

confruntare de uzură – deci, de durată –, asimetrică şi discon-
tinuă. Acţiunile sunt sporadice, unele foarte intense, altele
punctiforme, de tip terorist. Însuşi războiul civil este, în desfă-
şurarea lui, terorizant şi epuizant.
După mai bine de 30 de ani de războaie civile, Somalia şi
Angola au ajuns în situaţii extrem de dificile, în ţările
respective având loc un adevărat genocid.
Totuşi, acţiunea şi reacţia rapidă sunt posibile şi necesare
şi în războaiele de gherilă, în cel puţin două ipostaze:
- ca forme de acţiune între părţile aflate în conflict;
- ca modalităţi de dezamorsare a conflictului, prin inter-
venţia unor forţe din afara spaţiului respectiv, cu sau fără
mandat ONU.
Nevoia de reacţie rapidă se simte pretutindeni. Spre
exemplu, preşedinţii a cinci ţări din Africa de vest – Gana,
Senegal, Sierra-Leone, Guineea-Bisau şi Nigeria – au hotărât
crearea unei Forţe de Reacţie Rapidă Permanentă (FRRP)
pentru a răspunde războaielor civile şi altor urgenţe care macină
regiunea74. În acelaşi timp, ei au hotărât să susţină forţa interna-
74
http://fpfre.peopledaily.com.cn/french/200305/30/fra2003053061238.html
273
ţională de menţinere a păcii desfăşurată în Coasta de Fildeş,
prin trimiterea unor contingente.
Această forţă este alcătuită din 1.200 de soldaţi din ţările
Comunităţii Economice a Statelor din Africa de Vest şi 4.000
de militari din Legiunea străină franceză.
Forţa de Reacţie Rapidă Permanentă va acţiona pentru a
pune ordine în regiune şi a proteja statele şi valorile lor
împotriva atacurilor rebelilor şi războaielor civile, dar mai ales
împotriva efectelor acestora. O astfel de forţă de reacţie rapidă
pentru intervenţie în Africa au creat şi Marea Britanie împreună
cu Franţa.
4.4.3. Acţiunea şi reacţia rapidă în diferite tipuri

de operaţii militare
4.4.3.1. Războiul din generaţia a patra

sau cel de al patrulea război mondial
Fără a exclude experienţa mileniilor de războaie şi con-

fruntări militare (care se constituie, totdeauna şi pentru totdea-
una, într-un patrimoniu valoros al gândirii şi practicii militare,
dincolo de care nu pot exista nici strategie, nici tactică), trebuie
totuşi afirmat că războiul şi conflictul prezentului şi viitorului
au caracteristici noi, atât în ceea ce priveşte universul con-
ceptual, cât şi în ceea ce priveşte dinamismul şi dimensiunea
practică.
Acţiunea militară se integrează în noul concept şi aduce,
la rândul ei, elemente noi. Aşa cum se afirma mai sus (şi cum
se va demonstra şi în continuare), ea devine deosebit de flexi-
bilă, adaptabilă la împrejurări, la acţiunea şi reacţia inamicului,
dependentă de variaţia condiţiilor iniţiale, variabilă şi diferită ca
amploare şi intensitate, în funcţie de tipul de beligeranţă, de
nivelul tehnologic al războiului şi de modul de angajare.
274
Începând cu anul 1989, în Statele Unite, a fost lansat, sub
autoritatea lui W.S. Lind, conceptul de „război al generaţiei a
patra“ (Fourth Generation Warfare, prescurtat 4GW)75.
Războaiele din prima generaţie se bazau pe mase umane,
pe forţe numeroase dispuse în linii de luptă şi coloane. Era
epoca muschetelor. Această generaţie de războaie a atins
apogeul în prima mare confruntare mondială din 1914-1916.
Războaiele din generaţia a doua, care corespund cu epoca
industrială, se bazau pe puterea de foc. În această epocă, se
dezvoltă blindatele şi avioanele. Este adevărat, blindatele şi
avioanele apăruseră încă din primul război mondial, dar abia în
cel de al doilea ele îşi dovedesc eficienţa, readucând în teatru
acţiunile rapide76 şi impunând războiul de mişcare.
Războaiele din generaţia a treia, continuând filosofia
războiului-fulger (blitzkrieg) din cea de a doua conflagraţie
mondială, au pus în operă principiul manevrei, dat de puterea
tehnologică şi de viteză.
Războaiele din cea de a patra generaţie corespund epocii
informaţiei, inclusiv noii revoluţii în domeniu militar. Acestea
sunt războaie extinse, care cuprind, practic, toate domeniile:
politic, economic, social, cultural şi militar.
Războaiele din generaţia a patra sunt războaie disimetrice
şi asimetrice. De o parte, se află puterile high tech, de cealaltă
parte, entităţile antinomice care, pe de o parte, vizează accesul
la tehnologiile înalte şi, pe de altă parte, păstrează atitudini
conservatoare sau retrograde.
Tehnologia înaltă şi tehnologia informaţiei permit şi
cultivă conceptul Război bazat pe Reţea, care presupune
informaţie în timp real, arme „inteligente“, reţele numerice
reale şi virtuale.
75
www.infoguerre.com, 13-01-2004, François-Bernard Huyghe, Quatrième
guerre mondiale ou guerre de quatrième génération.
76
Războiul-fulger.
275
De cealaltă parte, se află, de regulă, actori transnaţionali,
grupări teroriste, religioase, etnice sau de interese, care folosesc
orice mijloc pentru a-şi atinge obiectivele, începând cu armele
albe şi continuând cu armamentul cel mai perfecţionat, inclusiv
cu mijloace nucleare, chimice, biologice şi radiologice, în
măsura în care au acces la ele sau şi le pot procura prin
terorism, trafic, corupţie etc.
Atacurile din 11 septembrie 2001, ca şi răspunsul prompt,
înalt tehnologizat şi extrem de precis, al americanilor constituie
un exemplu de ceea ce înseamnă un război de generaţia a patra.
Aici se naşte conceptul de asimetrie. Fiecare dintre adversari
caută să evite spaţiul de luptă în care celălalt este imbatabil şi
preferă să-i distrugă, prin mijloacele pe care le are la îndemână
sau pe care şi le poate procura, sistemul. Acţiunile care se
folosesc în acest tip de război sunt mai degrabă acţiuni
adecvate, decât rapide.
De aici nu rezultă că astfel de acţiuni n-ar fi rapide, ci
doar o scală de rapiditate mai complexă şi o grilă de angajare
mai vastă a forţelor şi mijloacelor, care sunt esenţialmente
diferite de cele cunoscute până acum. „Cum să combaţi şi cum
să învingi un inamic fără formă? Şi cum să-ţi dai seama dacă l-
ai învins sau dacă ai pierdut?“ Aceste întrebări aparţin lui Gary
Wilson77, unul dintre teoreticienii conceptului 4GW.
Unii numesc acest tip de conflict „cel de al patrulea război
mondial“. Eliot Cohen propune ca respectivul concept să fie
înlocuit cu unul nou, specific acestui început de mileniu:
războiul împotriva terorismului, pe care alţi teoreticieni l-au
popularizat şi l-au susţinut prin numeroase studii.
James Woolsey, fost director al CIA, afirma, într-un
articol reluat de ziarul Le monde, în 2002, că Războiul Rece a
fost cel de al treilea război mondial, iar războiul împotriva
77
Greg Wilcox, Gary Wilson, Military response to Fourth Generation
Warfare in Afghanistan, conferinţa din 5 mai 2002.
276
teroriştilor, dictatorilor şi autocraţilor se constituie în cel de al
patrulea război mondial, pe care America îl va câştiga.
Acest concept, susţin creatorii lui, a trezit Statele Unite,
care şi-au reluat în serios rolul şi responsabilitatea de apărător
al democraţiei. Conceptul de „război de generaţia a patra“ îl
folosesc însă şi teroriştii. Ben Laden a afirmat că „evreii şi
cruciaţii“ au declanşat cel de al patrulea război mondial, care
este un război împotriva lui Dumnezeu.
În februarie 2002, Middle East Media Research Institute
(un think tank foarte militant, apropiat Partidului Likud din
Israel) anunţa că ar fi primit un text al lui Abu Ubeid al-
Qurashi, probabil un pseudonim al unui şef din reţelele Al
Quaeda, care se referea în mod explicit la doctrina războiului
din generaţia a patra. Acest război se duce, potrivit afirmaţiilor
liderului terorist, „împotriva unei apărări americane ale cărei
principii sunt moştenite din vremea Războiului Rece: avertis-
ment prealabil, lovituri preventive şi descurajare.“78
Războiul din generaţia a patra nu este însă unic. Paralel cu
el, se desfăşoară o mulţime de alte confruntări care, practic,
îmbracă toată scala de războaie, de la cele ale antichităţii la cele
ale viitorului.
Evident, acţiunile şi reacţiile vor fi condiţionate de tipul
războiului, de capacitatea şi calitatea forţelor angajate, de
obiectivele urmărite, de caracteristicile doctrinelor de între-
buinţare a forţelor şi de situaţia concretă.
4.4.3.2. Acţiunea (reacţia) rapidă în diferite tipuri

de operaţii militare
În operaţii întrunite
78
www.infoguerre.com, 13-01-2004, François-Bernard Huyghe, Quatrième
guerre mondiale ou guerre de quatrième génération.
277
Operaţiile întrunite nu sunt specifice războaielor din
generaţia a patra. Ele au apărut de multă vreme, chiar dacă,
după eşecurile combinării acţiunilor marinei şi forţelor terestre
în abordarea litoralului Turciei, păreau că nu au nici un viitor.
Al doilea război mondial dovedea contrariul, iar debarcarea din
Normandia este una dintre marile reuşite ale operaţiilor
combinate. Astfel de operaţii cer întrunirea acţiunilor forţelor
terestre, forţelor navale, forţelor aeriene şi ale altor forţe partici-
pante în teatru (forţe speciale, structuri de informaţii, media,
structuri de acţiune psihologică etc.), cu scopul de a realiza o
dimensiune completă şi complexă a angajării (aero-terestro-
navale), prin care să se impună voinţa asupra inamicului.
O operaţie întrunită necesită o doctrină corespunzătoare şi
forţe capabile să acţioneze împreună – întrunit sau chiar
integrat –, să se completeze şi să se sprijine reciproc, în toate
fazele angajării şi desfăşurării bătăliei. Operaţia întrunită conţi-
ne toată gama de acţiuni de nivel strategic şi tactic, de la cele
rapide, prin surprindere, la cele ale forţelor speciale, de la cele
psihologice la cele de temporizare, pe anumite direcţii, a iniţi-
ativelor inamice.
În operaţii întrunite, acţiunile rapide vizează:
- crearea unor condiţii favorabile pentru proiecţia în teatru
şi desfăşurarea forţelor principale;
- realizarea surprinderii tactice şi crearea faptului împlinit;
- inducerea inamicului în eroare cu privire la direcţia
loviturii principale sau la alte acţiuni preconizate;
- lovirea centrelor vitale ale dispozitivului inamic;
- exploatarea succesului unor acţiuni ale aviaţiei, forţelor
terestre, forţelor navale sau ale forţelor speciale;
- realizarea unor capete de pod;
- crearea unor condiţii favorabile pentru manevra strate-
gică sau tactică etc.
Acţiunile rapide în cadrul operaţiei întrunite capătă din ce
în ce mai mult aspectul unor acţiuni adecvate şi pot fi duse de:
278
- forţe speciale sau elemente ale acestora;
- forţe de acţiune (reacţie, intervenţie) rapidă;
- grupări de reacţie constituite ad-hoc din module capabile
să se integreze în astfel de structuri;
- aviaţie;
- nave de luptă, formaţiuni sau grupări navale combinate;
- infanterie marină;
- forţe terestre;
- structuri de forţe interarme şi intercategorii de forţe ale
armatei constituite în mod special pentru astfel de acţiuni;
- grupări expediţionare etc.
Operaţia întrunită oferă posibilitatea folosirii întregii
game de structuri şi acţiuni de tip rapid sau adecvat. Aceste
acţiuni dau, de fapt, dinamismul propriu-zis al operaţiei, consti-
tuindu-se în acea resursă internă, inepuizabilă, care a făcut
epocă în vremea lui Napoleon, dând, în toate timpurile, adevă-
rată valoare a artei strategice, înţeleasă în dimensiunea ei nova-
toare, creatoare. Această dimensiune vine din interiorul siste-
mului, este o funcţie a lui şi, de aceea, trebuie cultivată şi
exersată.
În operaţii speciale
Operaţiile speciale presupun acţiunea rapidă (şi cu atât

mai mult acţiunea adecvată) ca făcând parte intrinsecă din
structura lor.
Aceste operaţii sunt foarte complexe, de la extracţia unor
personalităţi sau forţe, până la anihilarea unor structuri şi reţele
teroriste sau a unor baze, noduri de reţea sau centre vitale ale
terorismului, crimei organizate sau zonelor generatoare de crize
şi conflicte şi, de aceea, ca şi în cazul operaţiilor întrunite,
includ toată gama de acţiuni aferente respectivului tip de
operaţii. Unele pot fi acţiuni de dezinformare, acţiuni de
distrugere rapidă a reţelelor de comunicaţii ale inamicului,
279
acţiuni de pregătire a unor activităţi mai ample, acţiuni
punctiforme ale aviaţiei şi forţelor speciale etc.
Important este ca fiecare dintre aceste acţiuni să fie bine
elaborată, în conexiune cu celelalte acţiuni rapide sau speciale,
cu ansamblul operaţiei şi cu forţele participante, în funcţie de
situaţie şi de specific.
Acţiunile rapide (adecvate) în cadrul operaţiilor speciale
pot fi desfăşurate atât de structuri ale acestor forţe speciale, cât
şi de alte forţe de reacţie rapidă.
În toate cazurile, planificarea trebuie să fie în acelaşi timp
riguroasă şi flexibilă, să lase suficient spaţiu de manevră
acestor acţiuni care trebuie să fie, prin excelenţă, ingenioase.
În operaţii de răspuns la crize
Operaţiile de răspuns la crize au, în general trei dimen-

siuni:
- acţiunile sau operaţiile preventive, în măsura în care
criza a fost sesizată în faza ei incipientă şi se consideră că
există posibilitatea de a-i opri evoluţia prin acţiuni sau chiar
printr-o operaţie de prevenire de tip rapid sau temporizator;
- acţiuni de dezamorsare a crizei;
- acţiuni de gestionare a urmărilor crizei, de oprire a proli-
ferării şi de stabilizare a zonei.
În fiecare dintre aceste etape, acţiunile rapide se întrebu-
inţează ca un fel de „lovituri-pumnal“ pentru a extirpa punctele
generatoare de tensiuni, pentru a realiza rapid un fapt împlinit şi
a pune părţile în imposibilitatea de a continua confruntările (în
cazul în care se intervine cu forţe din afara zonei de criză, sub
mandat ONU sau prin intervenţia promptă a unor structuri de
securitate).
Întrucât s-a dovedit că rareori crizele pot fi rezolvate cu
forţele angajate în conflict, se consideră că, pentru soluţionarea
280
lor, este nevoie de intervenţia rapidă a comunităţii internaţi-
onale.
Ultima dintre formele de intervenţie este cea în forţă,
adică cea militară. În acest caz, însăşi intervenţia este, în esenţa
şi spiritul ei, o intervenţie rapidă pentru a opri un conflict. La
această intervenţie, uneori, se alătură şi unele elemente ale
părţilor aflate în conflict. Acestea pot participa la acţiuni rapide
pentru dezamorsarea conflictului sau, dimpotrivă, pot continua
să creeze dificultăţi prin acţiuni (tot rapide) de oprire a forţelor
internaţionale, de combatere a forţelor adverse şi de menţinere
a unei stări de confuzie în care sunt posibile atacuri (ale părţilor
aflate în conflict) cu obiectiv limitat, acţiuni teroriste, acţiuni de
intimidare şi terorizare a populaţiei etc.
În operaţii post-conflict
Operaţiile post-conflict sunt, în general, operaţii de

stabilizare şi operaţii de stabilitate. Ele prezintă însă nume-
roase dificultăţi, întrucât nu există o imagine clară nici a
situaţiei părţilor care s-au aflat în conflict, nici a populaţiei,
economiei, infrastructurilor etc.
În aceste etape de confuzie, proliferează acţiunile de
jefuire a patrimoniului şi celorlalte valori, acţiunile teroriste şi
cele ale unor bande înarmate. Acţiunile acestora sunt în general
rapide, surprinzătoare, punctiforme şi extrem de violente. De
aceea, ele nu pot fi dezamorsate sau puse sub control decât de
unităţile care au câştigat războiul sau de forţele care au
intervenit, sub mandat ONU, pentru a sprijini normalizarea.
Cele mai dificile acţiuni sunt ale unităţilor militare care,
după încheierea conflictului, rămân să gestioneze zona şi să
asigure trecerea de la război la pace. Acestea vor încerca să
prevină situaţiile conflictuale, dar vor fi tot timpul hărţuite de
grupări teroriste, de forţe clandestine din rezistenţă sau care au
281
diferite interese (situaţia actuală a forţelor americane şi a
forţelor coaliţiei în Irak).
Acest lucru se întâmplă pentru că unităţile respective
acţionează cu structuri şi tactici neadecvate împotriva unor
structuri şi acţiuni asimetrice şi atipice şi nu există timpul
necesar pentru a schimba din mers filosofia noii confruntări.
Deşi lucrul acesta se petrece de mii de ani, nici astăzi nu se
cunosc pe deplin modalităţile de pacificare a populaţiei şi de
combatere a forţelor şi grupărilor care acţionează haotic în
etapa post-conflict. Pentru a ţine situaţia sub control, comanda-
mentul american al forţelor din Irak, spre exemplu, a studiat
experienţa Israelului, experienţa Rusiei din conflictul cecen,
precum şi alte experienţe, dar reuşitele sunt departe de a fi pe
deplin mulţumitoare. Dar nici lipsite de orice eficacitate nu pot
fi. Oricum, Irakul nu se mai poate întoarce la regimul
dictatorial al lui Saddam Hussein.
Pentru dezamorsarea tensiunilor şi reducerea atacurilor
subversive irakiene asupra forţelor aliate din Irak, s-au folosit,
în afara serviciilor de informaţii, acţiuni rapide în forţă asupra
punctelor considerate a fi baze ale rezistenţei inamice, raiduri
ale forţelor speciale desfăşurate prin surprindere, acţiuni ale
aviaţiei şi comandourilor terestre. Acest gen de acţiuni rapide
urmează a fi însă mai bine studiat, întrucât este foarte greu să
combaţi un inamic nevăzut, disimulat într-o masă de oameni
timoraţi şi necăjiţi. Dar tocmai în aceste condiţii au fost
capturaţi sau ucişi o parte dintre liderii irakieni din vremea lui
Saddam Hussein. Or, tocmai acesta este rolul forţelor speciale:
să sesizeze ameninţările şi să acoperă vulnerabilităţile forţelor
proprii prin acţiunii şi reacţii adecvate.
4.4.3.3. Cerinţe şi exigenţe ale aplicării conceptelor

de acţiune rapidă şi acţiune adecvată în Armata României
282
Armata României se află într-un proces de reformă şi
restructurare, potrivit exigenţelor NATO şi posibilităţilor con-
crete ale ţării. Principalele coordonate ale acestui amplu şi
destul de îndelungat proces sunt determinate de opţiunile poli-
tice ale ţării, de noul concept de securitate euro-atlantică, de
integrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană, de
riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile specifice acestei peri-
oade de tranziţie şi de alţi factori care configurează geostrategia
spaţiului euro-atlantic, eurasiatic şi a zonei Mării Negre.
De aproape zece ani, Armata Română dispune deja de o
Forţă de Reacţie Rapidă, existentă pe teren şi fundamentată
teoretic prin studii, lucrări şi prin numeroase exerciţii şi experi-
mentări.
De altfel, experienţa dobândită în constituirea şi pregă-
tirea acestei structuri, la care se adaugă, cu prioritate, cerinţele
şi exigenţele NATO şi ale războiului celei de a patra generaţii,
se proiectează în continuare în structura de forţe a Armatei
Române. Între determinările de care ar fi bine să se ţină seama
în continuare în implementarea conceptelor acţiune (reacţie)
rapidă şi, respectiv, acţiune (reacţie) adecvată considerăm că
ar putea fi avute în vedere şi următoarele:
- existenţa unor structuri de acţiune (reacţie, intervenţie)
rapidă în toate armatele moderne din lume, precum şi în alte
structuri militare sau civile care au competenţe în construcţia şi
stabilitatea mediului de securitate;
- crearea unor noi structuri de reacţie rapidă în Uniunea
Europeană (FRRE) şi în cadrul NATO (NRF) la care România
s-a angajat să contribuie cu forţe şi mijloace;
- crearea unor structuri cu care Armata Română să
participe la războiul împotriva terorismului, elaborarea şi însu-
şirea conceptului corespunzător privind acţiunea rapidă şi
reacţia specifică într-o astfel de angajare;
283
- cerinţa de a participa, cu forţe rapide şi foarte bine
pregătite, transportabile în teatru, la misiuni articol 5 şi non-
articol 5, acolo unde este nevoie;
- nevoia de flexibilitate în constituirea modulelor şi
structurilor de acţiune şi de reacţie.
Realităţile existente, la ora actuală, în România arată că:
- există structuri de acţiune (reacţie) rapidă nu numai în
cadrul Armatei României, ci şi la Ministerul Administraţiei şi
Internelor şi chiar la alte instituţii;
- aceste forţe nu sunt însă coordonate unitar, întrucât
misiunile lor par a fi diversificate şi specifice, deşi aproape
toate aceste misiuni se integrează în aria misiunilor tip
Petersberg;
- nu există o filosofie a acţiunii şi reacţiei rapide şi cu atât
mai puţin a acţiunii şi reacţiei adecvate şi, din acest motiv (şi
din multe altele), cooperarea dintre aceste forţe este greoaie sau
lipseşte cu desăvârşire, întrucât lipseşte interoperabilitatea şi
conducerea unitară;
- unele dintre aceste forţe au fost create pentru că aşa a
rezultat din analiza strategică a tendinţelor în evoluţia struc-
turilor militare, altele au fost impuse efectiv de cerinţele de
reacţie rapidă, îndeosebi pentru protecţia obiectivelor, comba-
terea reţelelor de traficanţi şi a crimei organizate, îndeplinirea
unor misiuni în cadrul forţelor de menţinere a păcii etc.
De asemenea, din analiza altor structuri şi doctrine de
reacţie rapidă existente în lume şi din cerinţele efective ale
mediului intern şi regional de securitate la construcţia căruia
participă şi ţara noastră, rezultă că, în cadrul viitorului război –
care, pentru România, va fi, probabil, un Război bazat pe Reţea
sau un concept apropiate de acesta –, este necesar să se aibă în
vedere un model ceva mai complex de acţiune (reacţie, inter-
venţie) rapidă, realizabil în etape şi extrem de funcţional. Acest
model ar putea viza cel puţin două variante structurale
interşanjabile: fie constituirea unei Forţe de Reacţie Adecvată
284
Permanentă (FRAP), fie a unei Forţe de Reacţie Adecvată
Aleatoare (FRAA).
Prima variantă este deja pe rol (actuala FRR), cea de a
doua depinde de modul cum se vor proiecta şi realiza
mobilitatea şi flexibilitatea forţelor şi mijloacelor, de cerinţele
Alianţei Nord-Atlantice şi de capacitatea Armatei Române de
a-şi integra structurile şi acţiunile în acelaşi concept.
La baza modulelor de reacţie rapidă (adecvată) ale
Armatei Române trebuie să se afle forţele speciale, paraşutiştii
şi module aero-terestre şi aero-navale de transport şi lovire
corespunzătoare, inclusiv facilităţile şi abilităţile necesare
pentru autosusţinere în teatru.
Concluzii
1. Într-o formă sau alta, acţiunea (reacţia) rapidă este

prezentă, de-a lungul istoriei, în toate tipurile de războaie şi
toate operaţiile militare.
2. Evoluţia acţiunii rapide a fost tot timpul progresivă,
ajungându-se de la simple acţiuni prin surprindere, desfăşurate
într-un spaţiu limitat, la operaţii ofensive rapide şi chiar la
războaie rapide, de tipul războiului-fulger.
3. Acţiunile rapide constituie nu doar apanajul armatelor
înalt tehnologizate, al războaielor rapide, duse în superioritate
tehnologică şi informaţională, ci ele se găsesc şi în reacţiile sau
acţiunile desfăşurate în inferioritate tehnologică şi chiar infor-
maţională.
4. Acţiunile rapide sunt prezente şi în cadrul terorismului
(războiului terorist) şi crimei organizate, în războaiele de
gherilă şi toate tipurile de conflicte armate.
5. Acţiunile rapide sunt prezente în operaţii de stabilitate,
în operaţii post-conflict, în operaţii de menţinere a păcii,
precum şi în operaţiile şi activităţile desfăşurate în urgenţe
civile şi militare.
285
6. Războiul bazat pe Reţea, războiul economic şi cel
informaţional, alte tipuri de războaie care se prefigurează a se
desfăşura în secolul al XXI-lea determină, în plan conceptual şi
acţional, un nou tip de acţiune: acţiunea adecvată. Această
acţiune se desfăşoară mai rapid sau mai lent, în funcţie de o
mulţime de factori şi de capacitatea forţelor de a-şi adapta
structurile şi funcţiunile în raport cu cerinţele misiunii (ale
situaţiei), cu variaţia condiţiilor iniţiale şi cu reacţiile inami-
cului. Acţiunile adecvate sunt specifice războaielor asimetrice
şi presupun regrupări rapide şi eficiente de forţe şi mijloace,
într-un mediu de securitate informaţională maximă, permiţând
totdeauna o soluţie rapidă şi eficientă oricărei situaţii.
7. În noile condiţii, armatele au structuri de pace asemă-
nătoare (chiar identice) cu cele de război, cele mai multe dintre
ele integrate, şi, de aceea, toate aceste forţe sunt, de fapt, forţe
de reacţie (acţiune, intervenţie) rapidă, mai exact, adecvată. De
aceea, conceptul acţiune rapidă devine unul intrinsec siste-
mului. Totuşi, acţiunea rapidă, ca modalitate distinctă de
soluţionare a unei situaţii, rămâne şi va rămâne totdeauna o
prioritate. Forţele şi structurile care pot desfăşura astfel de
acţiuni sunt modulare, aeropurtate sau speciale.
8. Pentru Armata Română, este important ca, în procesul
profesionalizării şi integrării în NATO şi în structurile de
apărare ale UE, inclusiv în NRF şi în FRRE, să se constituie din
timp sau să se creeze posibilitatea de constituire rapidă a unor
structuri modulare integrate de reacţie adecvată, conform
standardelor NATO, standardelor europene şi nevoilor speci-
fice. Se impune însă o distincţie între forţele de reacţie rapidă
ale armatei, care trebuie să se grupeze în ceea ce s-ar putea
numi Forţa de Reacţie Adecvată (FRA), permanentă sau
aleatoare, şi cele ale altor categorii de forţe ale sistemului
naţional de apărare şi, pe această bază, să se realizeze o distri-
buţie corespunzătoare de roluri.
286
9. O astfel de Forţă de Reacţie Adecvată (FRA) ar putea fi
compusă din module multirol, în funcţie de situaţia concretă, de
cerinţele Alianţei şi ale UE. Un astfel de concept, existent deja
în armatele moderne, şi îndeosebi în armatele ţărilor NATO,
poate fi studiat, inclusiv în Universitatea Naţională de Apărare
şi în academiile categoriilor de forţe, şi adaptat la condiţiile
concrete ale ţării noastre.
287
CAPITOLUL 5
RĂZBOIUL ÎN EPOCA INFORMAŢIONALĂ
5.1. Societatea informaţională şi entităţile ei
Care sunt principalele caracteristici ale epocii informa-

ţionale? Cum se configurează lumea în această epocă? Cum
vor arăta entităţile ei?
Trecerea de la societatea de tip industrial şi post-industrial

la societatea de tip informaţional pare a fi caracteristica princi-
pală a veacului al XXI-lea. Dezvoltarea comunicaţiilor, a infra-
structurilor şi a tehnologiei informaţiei sunt elementele de bază
ale procesului de înfăptuire a acestui tip de societate. În acest
proces, economia, informaţia, transporturile şi relaţiile sociale
se globalizează. Pe lângă entităţile umane cunoscute, existente
de veacuri – politice, economice, sociale –, apar altele noi,
necunoscute până în prezent.
Tipurile de entităţi umane care vor fi supuse procesului de
metamorfozare sunt, în principal, următoarele:
Politice:
- statul;
- partidul politic;
- instituţiile politice fundamentale (parlamente, guverne)
Juridice:
- magistratura;
- avocatura;
- instituţiile juridice.
Economice:
- întreprinderea;
- transportul;
- comunicaţiile;
288
- infrastructurile.
Sociale:
- naţiunea;
- familia;
- comunitatea administrativă.
Religioase:
- entităţile religioase;
- biserica.
Etnice:
- comunitatea etnică;
- organizaţia etnică.
Culturale, de formare:
- şcoala;
- instituţiile culturale ale comunităţilor.
Societatea de tip informaţional nu va schimba, probabil,
esenţa acestor entităţi, ci doar funcţiunile lor. Astfel, statul, care
este principala instituţie a epocii moderne, a epocii naţiunilor
(statul-naţiune, statul federal), cel căruia i se datorează procesul
de formare şi consolidare a naţiunilor, va deveni, în etapa
globalizării, o altfel de entitate, în sensul că funcţiile sale se vor
dezvolta îndeosebi în spaţiul relaţiilor internaţionale, al securi-
tăţii globale şi regionale, al comunicării şi gestionării sistemelor
de valori.
Nu ştim încă dacă societatea de tip informaţional, carac-
terizată printr-un accentuat proces de globalizare, dar şi prin
recrudescenţa spiritului identitar, adică printr-un nou sistem de
fragmentare, va crea un guvern universal, aşa cum s-a
preconizat de atâta vreme, dar, oricum, spiritul de internaţio-
nalitate şi universalitate al comunităţilor omeneşti va cunoaşte
o foarte amplă dezvoltare. La polul opus, dar paralel cu
procesul de globalizare, care, lăsat în voia sorţii, adică fără
perturbaţii şi intervenţii corective, ar duce la entropie zero
(adică la moartea politicii, deci a formelor de organizare
umană), se va contura un nou sistem de fragmentare care poate
289
fi de natură etnică, religioasă şi mai ales informaţională.
Informaţia, prima care se globalizează, este posibil să fie, după
opinia noastră, şi prima care se va fragmenta, cu tot efectul
radial şi radical care rezultă de aici.
5.2. Scutul informaţional, scutul high tech, scutul de foc,

scutul logistic, scutul psihologic
Este informaţia o armă? În ce constă ea? Grila senzo-

rilor, reţeaua centrală şi reţeaua platformelor de luptă consti-
tuie scutul informaţional al luptătorului. În ce fel? Cum este şi
cum va fi folosit acest scut? Există roboţi informaţionali. Când
vor apărea şi roboţi de luptă? Cum se prezintă scutul de foc,
cel logistic şi cel psihologic?
Statutul informaţiei este şi va fi totdeauna unul ciudat.

Fiind definită, la modul cel mai general, ca nedeterminare înlă-
turată, informaţia este şi va fi totdeauna un produs de sinteză,
care presupune şi va presupune mereu „excavarea“ şi prelu-
crarea a milioane şi miliarde de date şi de fapte (date sau ştiri
despre fapte). Totdeauna procesul de decelare a informaţiei va
fi dificil şi extrem de complicat. De aceea, cu tot progresul
impresionant în planul automatizării şi cibernetizării sistemului
de culegere şi prelucrare a datelor, cei care lucrează în acest
domeniu trebuie să dispună de o pregătire temeinică şi îndelun-
gată, de multă experienţă, de o inteligenţă superioară şi de
calităţi remarcabile. În centrul informaţiei se va afla totdeauna
omul. Epoca informaţională va crea un nou tip de om, homo
ciberneticus.
Ce va fi informaţia pentru acest om? Dar pentru comu-
nitatea în care trăieşte? Va mai trăi, oare, acest om într-o
comunitate? Şi dacă da (deşi s-ar putea spune foarte bine şi nu
sau posibil), atunci cum va fi această comunitate? La aceste
întrebări nu se poate răspunde decât aproximativ. Nimeni nu
poate şti, cu precizie, ce se va întâmpla mâine, mai ales în
290
domeniul informaţiei. Informaţia a fost, este şi, probabil, va
rămâne principalul liant social al oamenilor şi comunităţilor
umane. Omul şi societatea umană nu pot exista în afara
informaţiei. De asemenea, informaţia este cea care alimentează
progresul, dezvoltarea. Principala bătălie a lumii se duce pentru
informaţie. Dar tot informaţia este aceea care ameliorează şi
echilibrează, care armonizează şi asigură, care dă sens şi
semnificaţie activităţii omeneşti. De aceea, putem afirma cu
certitudine că, odată cu ultima informaţie, va pieri şi ultimul
om.
Din păcate, informaţia a fost, este şi va fi totdeauna folo-
sită şi ca o armă, mai exact, ca un mijloc pentru a crea fie un
fapt împlinit, fie o situaţie favorabilă. Pentru că, din trecut până
în viitor, cine a deţinut şi va deţine informaţia va deţine şi
puterea. Puterea înseamnă informaţie. Informaţia înseamnă
putere.
Acest raţionament constituie principalul suport filozofic şi
logic al Războiului bazat pe Reţea. Artizanii acestui tip de
război au avut în vedere crearea unui sistem care să asigure, în
primul rând, dominarea informaţională nu doar în spaţiul luptei,
ci în întregul spaţiu şi realizarea mijloacelor necesare pentru
transmiterea acesteia în timp real sau cvasireal. Aşa s-a realizat
grila senzorilor de date şi informaţii, care se desfăşoară în
spaţiul luptei, în spaţiul adiacent, în cosmos, în aer, pe mări şi
pe continente.
În acelaşi timp, există senzori care supraveghează senzo-
rii, grilele senzorilor, sistemele informatice, reţelele de
comandă şi control şi întregul flux. Totul este informaţie nu mai
înseamnă simplă metaforă, ci o realitate a prezentului şi, fără
îndoială, a viitorului.
Dominanţa informaţională presupune:
- capacitatea de a observa şi supraveghea spaţiul luptei,
spaţiile adiacente şi chiar întregul spaţiu terestru, maritim,
aerian, cosmic şi cibernetic;
291
- capacitatea de a transmite în timp real, în reţea sau în
direcţii, selectiv, datele şi informaţiile necesare luării deciziei şi
acţiunii efective atât în spaţiul luptei, cât şi în afara acestuia;
- structurile şi infrastructurile necesare.
Acest sistem transformă informaţia nu doar într-un factor
util, ci şi într-un adevărat scut – scutul informaţional –, atât
pentru compartimentele de decizie şi pentru reţele, cât şi pentru
luptător. În faţa lui se află informaţia. El, luptătorul, primeşte
informaţia de care are nevoie în spaţiul său de luptă şi poate
accesa bazele de date în vederea obţinerii unei informaţii
suplimentare. El este şi va fi mereu în centrul acţiunii, dar nu
singur, în linia întâi, în contact direct cu inamicul, ca până
acum, ci protejat, securizat de toate aceste sisteme tehnice
extrem de performante. Scutul informaţional este realizat de
tehnologia informaţiei. Acest scut este însă derivat dintr-un
altul, mult mai vast şi mai complex, scutul high tech.
Ultimele războaie simetrice sau disimetrice (în
discrepanţă tehnologică) au demonstrat eficacitatea cu totul
specială a scutului high tech. Este adevărat, deocamdată, acest
scut nu apără luptătorul şi împotriva ameninţărilor asimetrice,
cum sunt cele reprezentate de gherilă şi terorism. Viitorul va
rezolva însă şi această problemă.
Din scutul informaţional şi din cel tehnologic, rezultă
scutul de foc, scutul logistic şi scutul psihologic. Luptătorul nu
se mai află în prima linie, ca odinioară. În prima linie, se află şi
se va afla mereu, de acum înainte, în afară de scutul informa-
ţional, şi un scut de foc realizat de mijloace strategice (avioane
de bombardament, aviaţia de pe port-avioane, rachete de
croazieră etc.), un scut logistic, realizat de un sistem logistic
integrat care nu-l va urma pe luptător, ca în războaiele trecute,
constituindu-se în aşa-numitul tren regimentar, ci îl va devansa,
şi un scut psihologic deosebit, care este un scut de sinteză,
realizat de conştiinţa superiorităţii tehnologice şi informaţi-
onale, de efectele acţiunilor forţelor speciale, de dominanţa
292
strategică, de capacitatea de proiecţie şi autosustenabilitate şi de
sistemul de valori care se află la baza argumentativă a
intereselor şi atitudinilor ce determină şi justifică acţiunea
militară.
Mai mult, este foarte posibil ca, în spaţiul luptei, însuşi
luptătorul să cunoască noi şi importante dimensiuni. Se
vorbeşte din ce în ce mai mult de robotizarea câmpului de
luptă. În modul cel mai simplist, prin robotizare se înţelege
înlocuirea ostaşului cu un robot. Omul, ostaşul, nu poate fi însă
înlocuit. În cel mai fericit caz, unele dintre acţiunile lui pot fi
transferate unor maşini. Acest proces se desfăşoară de mii de
ani şi va continua să se desfăşoare mii de ani. Roboţii vor fi
complementari luptătorului. Ei vor prelua de la aceştia acţiuni,
cum ar fi: executarea focului, deminarea, efectuarea unor
acţiuni de cercetare şi observare, transportarea şi detonarea
unor încărcături şi chiar „ocuparea şi securizarea“ unor
suprafeţe sau unor obiective. Însă, înapoia oricăror maşini,
indiferent cât de perfecţionate şi de performante vor fi, se va
afla totdeauna omul.
5.3. Noul război între clasic, disimetric, asimetric

şi non-convenţional
Noul tip de război va fi un război în reţea, un război

împotriva terorismului, un război antigherilă sau va avea
aspectul unui război-mozaic, punctual şi flexibil? Principii,
caracteristici, determinări.
Este greu de stabilit dacă va exista un nou tip de război

sau noi tipuri de războaie. Un nou tip de război ar presupune un
nou tip de fenomen social care determină războiul. Iar dacă
acest nou tip de fenomen social se cheamă globalizare şi,
concomitent cu acesta, fragmentare, ar rezulta, în mod logic, că
noul tip de război va avea aceste două componente: globali-
zarea şi fragmentarea. Adică, un război global şi un război sau
293
războaie fragmentare, frontaliere. Va exista, adică, un război
global? Ce va fi şi cum va fi acesta? Un nou tip de război
mondial? Un război al tuturor împotriva tuturor? Un război al
entităţilor care se extind şi se globalizează împotriva celor care
rezistă acestui proces? Acest posibil război global va fi un
război al informaţiei, în spaţiul informaţiei, pentru dominanţă
informaţională, o cumplită bătălie planetară cu cele mai
moderne şi sofisticate arme sau o confruntare complexă,
complicată şi difuză, care se va intensifica sau va slăbi în
funcţie de condiţiile concrete? Vor reuşi grupările şi reţelele
teroriste să impună şi să declanşeze un război al civilizaţiilor?
Este posibil ca războiul viitorului să fie aşa sau să fie
altfel. Cert nu poate fi decât un singur lucru: viitorul planetei nu
va fi lipsit de războaie. Războiul va purta, fără îndoială,
amprenta evoluţiilor şi complexităţii problemelor societăţii
omeneşti. Decalajele economice şi tehnologice, cel puţin pe
termen mediu (adică în primele decenii ale secolului), se vor
menţine şi chiar se vor accentua, în anumite zone ale planetei
va continua explozia demografică, agresiunea asupra mediului
se va intensifica, iar războiul geofizic va deveni din ce în ce
mai mult din ameninţare realitate.
Lumea nu va scăpa de disimetrii şi asimetrii, de traficanţi
de tot felul şi de fundamentalisme. Războiul viitorului va trebui
să se înscrie în aceste evoluţii şi să se constituie într-o soluţie
pentru deblocarea noilor situaţii strategice complicate şi inflexi-
bile. În opinia noastră, este posibil ca el să îmbrace toate
formele posibile, de la confruntările violente, primitive din
spaţiul fundamentalismelor religioase, la competiţia cosmică şi
cibernetică. Între principiile unui astfel de război sau ale unor
astfel de războaie se vor situa, probabil, şi următoarele:
- omniprezenţa şi permanenţa confruntării;
- diversitatea şi flexibilitatea;
- reducerea din ce în ce mai mult a caracterului violent în
profitul strategiilor indirecte;
294
- extinderea în Cosmos şi ciberspaţiu;
- predominanţa descurajării;
- flexibilitatea;
- interşanjabilitatea accentuată a formelor şi procedeelor
strategice;
- partajarea.
Principalele determinări vor veni din spaţiul economic şi
din cel informaţional. Este foarte posibil ca motivul
confruntărilor să fie unul informaţional. Acest lucru va duce
războiul din ce în ce mai mult din spaţiul fizic în cel virtual.
5.4. Războiul letal, războiul non-letal
Pierderile zero şi non-letalitatea. Întoarcerea la filozofia

medievală a războaielor sau o nouă dimensiune a
confruntării? Stratageme şi influenţare. Tehnologii non-letale.
Filosofia non-letalităţii. Principii ale războiului non-letal.
În nici o epocă istorică, nu poate fi vorba de război, de

artă militară, de strategie şi tactică, în afara unor determinări
tehnice. Tehnica este elementul cel mai dinamic al acţiunii. În
general, componenta tehnică răspunde la o întrebare tranşantă:
cu ce? Luptătorul antic folosea lancea, arcul cu săgeţi, sabia şi
scutul. Aceste mijloace nu permiteau altceva decât lupta corp la
corp şi, eventual, lovirea inamicului de la o oarecare distanţă cu
săgeata sau cu suliţa. De aceea, formaţiile erau strânse, adeseori
apărarea realizându-se prin alăturarea scuturilor unul lângă
altul, înapoia acestei platoşe adăpostindu-se luptătorii. Au
apărut apoi armura, lucrările de protecţie colectivă, cetăţile şi
alte lucrări de fortificaţii. Timpul a trecut, mijloacele s-au
perfecţionat, dar întrebarea a rămas mereu aceeaşi: cu ce
mijloace putem realiza acţiunea pe care ne-am propus-o?
Bătălia aeroterestră este, mai degrabă, un rezultat ale evoluţiei
tehnicii – deci un concept strategic care ţine de mijloace, adică
295
de o strategie a mijloacelor – decât unul pur acţional. Într-o
astfel de strategie, rolul esenţial revine mijloacelor.
Cândva, în Evul Mediu, datorită costurilor exagerate în
vieţi omeneşti ale bătăliilor, predomina strategia asediului şi
cea a manevrelor care determinau cetăţile să capituleze sau pe
asediatori să renunţe. Ba, mai mult, aceste confruntări aveau şi
o funcţie economică. Adesea, obiectivele confruntării constau
în capturarea unor cavaleri bogaţi, pentru care se cereau şi se
plăteau răscumpărări foarte mari.
Din nou, tehnologia separă taberele posibil a se
confrunta. De o parte se află înalta tehnologie, de cealaltă se
situează inferioritatea tehnologică sau, mai precis, tehnologia
conjuncturală, extrem de diversificată şi de amestecată.
Tehnologia impune şi tipul de strategie adecvat. Este
evident că înalta tehnologie va permite şi va impune strategia
acţiunilor rapide, strategia acţiunilor speciale şi strategia
totală sau integrală. În aceeaşi măsură, mijloacele perfecţionate
vor facilita strategiile de descurajare, strategiile coercitive,
strategiile punitive, strategiile parţiale, strategiile de influen-
ţare, de impunere sau de ameninţare. Dar şi aceste tipuri de
strategii solicită şi vor solicita în continuare mijloace adecvate
scopurilor şi obiectivelor războiului (confruntării).
Ceea ce va continua să separe această lume se referă nu
doar la interese, ci şi la posibilităţi, la mijloace. Acţiunile, ca şi
reacţiile, vor fi totdeauna într-o strictă dependenţă de mijloace,
iar acestea vor continua să evolueze nu doar într-o singură
direcţie, ci radial şi fractal.
Va fi din ce în ce mai greu ca planeta să fie controlată.
Mai exact, tocmai datorită tehnologiilor şi reacţiilor la acestea,
cu cât se vor perfecţiona mai mult mijloacele de supraveghere,
gestionare şi rezolvare a situaţiilor conflictuale, cu atât vor
creşte vulnerabilităţile interne şi riscurile asociate acestora. De
aceea, problema strategiei mijloacelor este una de cea mai mare
importanţă.
296
Avem de a face cu trei tipuri mari de vulnerabilităţi,
sensibile la trei tipuri mari de ameninţări:
- vulnerabilităţile informaţionale care sunt strict legate de
evoluţia IT;
- vulnerabilităţile tehnologice, care sunt strict legate de
accesul la high tech şi de reacţiile corespunzătoare;
- vulnerabilităţile asimetrice, care sunt strict legate de
acţiunile şi reacţiile haotice (în sensul teoriei haosului, al sens-
ibilităţii la variaţia condiţiilor iniţiale), care îmbracă întreaga
gamă de posibilităţi, de la violenţa primitivă, la violenţa infor-
maţională.
Sistemele de arme au evoluat şi continuă să evolueze pe
trei mari coordonate:
- sisteme de arme de distrugere globală, îndeosebi cele
care ţin de ADM;
- sisteme de arme de mare precizie, bazate pe tehnologia
informaţiei (IT) şi pe high tech, care conduc la strategia
războiului bazat pe reţea;
- sistemele de arme neconvenţionale, care participă efec-
tiv atât la generarea, cât şi la materializarea unui nou tip de
strategie, strategia războiului continuu.
Sistemele de arme neconvenţionale nu trebuie rupte de

celelalte sisteme de arme. Termenul de „neconvenţional“
ascunde o gamă foarte largă de posibilităţi. La urma urmei, este
vorba de o întrebare tranşantă: ce este şi ce nu este
convenţional în ceea ce priveşte sistemele de arme?
Sistemele de arme pot fi împărţite în trei mari grupe:
- Sistemele de arme letale, din care fac parte:
 sistemele armelor de distrugere în masă;
 sistemele armelor de precizie (armele inteli-
gente);
297
 sistemele de arme bazate pe lasere, amplificarea
undelor electromagnetice şi pe acţiunea letală a
acestora;
 sisteme de arme geofizice;
- Sistemele de arme non-letale, din care fac parte:
 sistemele de arme de influenţare mediatică,
informaţională şi psihologică;
 sistemele de arme bazate pe folosirea unor
substanţe psihotrope şi halucinogene;
 sistemele de arme bazate pe acţiuni neletale în
spectrul undelor şi bioundelor;
 sisteme de arme geofizice cu acţiuni neletale
(modificarea mediului).
Sistemele de arme bazate pe mijloacele de distrugere în
masă (arma nucleară, arma chimică şi arma biologică), siste-
mele de arme bazate pe amplificarea undelor radio, pe biounde,
pe lasere, pe factori geofizici, pe acţiuni mediatice, informa-
ţionale, psihologice, pe substanţe psihotrope, pe diferiţi agenţi
chimici şi biologici intră în sfera sistemelor de arme necon-
venţionale. Ele pot fi letale sau nonletale. Influenţa sistemelor
de arme asupra strategiei este indubitabilă. Desigur, această
influenţă nu se exercită unilateral, ci într-un sistem de
condiţionări complexe. Oricum, factorul tehnic şi tehnologic
este, deopotrivă, o rezultantă a cerinţei politice şi strategice
(strategia mijloacelor, strategia generativă) şi un factor de
influenţare a strategiei, astfel:
- sistemele de arme bazate pe mijloace de distrugere în
masă au generat strategia ripostei masive, strategia descura-
jării nucleare, strategia ripostei flexibile;
- sistemele de arme de înaltă precizie au generat stra-
tegia acţiunilor rapide, strategia acţiunii (reacţiei) concentrate
şi eficiente, strategia bătăliei aeroterestre şi strategia acţiu-
nilor speciale;
298
- sistemele de arme neconvenţionale (care sunt adiacente
sistemelor de arme convenţionale) au generat strategia acţiunii
permanente, integrale şi eficiente, adică strategia războiului
continuu, strategia reacţiei disimetrice şi asimetrice, strategia
acţiunii radiale şi strategia acţiunilor neconvenţionale indi-
recte.
Psihotehnologiile presupun o combinare a mijloacelor

electronice şi a ştiinţelor cognitive, vizând creierul şi capaci-
tatea sa de analiză indirectă asupra tuturor senzorilor sistemului
nervos. Cu alte cuvinte, emiţătoarele de unde electromagnetice,
acustice sau de alte semnale (încă secrete) acţionează asupra
sistemului nervos, influenţând emoţiile, gândirea şi acţiunea.
Aceasta este esenţa. Or, evident, astfel de mijloace impun
strategii adecvate şi răspund unor strategii operaţionale care
vizează realizarea obiectivelor politice, fără pierderi umane şi
materiale grave.
La 31 octombrie 1989, a fost creat, în Statele Unite, un
aparat auditiv (patent 4.877.027 Brunkan; Wayne B.79) care
transmite sunete în creierul unei persoane cu nivelul de
frecvenţă între 100 MHz şi 10.000 MHz, modulate pentru a
forma un tip de undă specifică. Ea se prezintă sub forma unor
impulsii de foarte scurtă durată modulate în frecvenţă. Este
compusă din 10 la 20 de pulsaţii. Lărgimea fiecărei impulsii se
situează între 500 nanosecunde şi 100 microsecunde. Lărgimea
pulsaţiei se situează între 10 nanosecunde şi 1 microsecundă.
Impulsiile sunt modulate în frecvenţă prin informaţii audibile,
cu scopul de a se crea senzaţia auditivă dorită de cel care
foloseşte un astfel de sistem.
79
Inventatori : Brunkan; Wayne B. (P.O. Box 2411, Goleta, CA 93118). Nr.
dosar: 202,679, depus la 6 iunie 1988. Clasificare internaţională: A61N
5/00; Clasificare americană actuală: 607/56; Domeniu de cercetare:
128/420.5, 804, 419 R, 421, 422, 746; 381/68
299
Manipularea sistemului nervos prin câmpuri electromag-
netice generate de ecrane80 este iarăşi o preocupare în strategia
mijloacelor non-letale. S-a observat o reacţie a factorului uman
la stimularea pielii cu câmpuri electromagnetice cu frecvenţe
situate în jurul valorii de ½ Hz sau 1 Hz, care provoacă o
rezonanţă senzorială. Asemenea frecvenţe sunt emise de
ecranele ordinatoarelor şi televizoarelor, când se trimit imagini
în astfel de impulsii. Este deci posibilă manipularea sistemului
nervos prin astfel de impulsii. De aici, nevoia unor strategii de
manipulare.
Fentanilul, un derivat al morfinei, face parte din categoria

gazelor incapacitante non-mortale, adică a aşa-numitelor medi-
camente militarizate. Aceşti agenţi anesteziază sau calmează
ţintele vizate. Este vorba de substanţe din categoria celor
folosite de forţele speciale ruse împotriva teroriştilor, la
Moscova, la 26 octombrie 200281.
La 26 februarie 2003, americanii au realizat o grenadă
(Rifel-launched non-lethal cargo dispenser) care este lansată cu
o puşcă şi împrăştie un gaz non-letal (agenţi care asigură
controlul mulţimilor, agenţi biologici şi agenţi chimici). Acest
tip de arme pune în operă o strategie de control al mulţimilor,
deci o strategie de gestionare a crizelor.
Tot din sistemul armelor non-letale face parte şi bomba
electromagnetică, denumită, pe scurt, e-bomb, care, până la
războiul din Golf din martie 2003, nu a fost utilizată încă pe
câmpul de luptă. Această armă foloseşte impulsiile micro-
undelor asupra sistemelor electronice adverse. Ea a fost
80
Statele Unite, patent 6.506.148 Loos, 14 ianuarie, 2003. Inventatori: Loos,
Hendrigus G. (3019 Cresta Way, Launa Beach, CA 92651); nr. dosar:
872528, depus la 1 iunie 2001; clasificare internaţională: A61N 5/00;
clasificare americană actuală: 607/27, 600/545; domeniu de cercetare:
600/9-27, 545 313/419 324/318 378/901 434/236
81
În urma folosirii acestor substanţe non-letale au murit totuşi 129 de
persoane.
300
descoperită întâmplător, datorită efectelor pe care le aveau
radarele situate în apropierea sistemelor electronice de condu-
cere şi impulsiile electromagnetice ale exploziilor nucleare. E-
bomb face parte din categoria armelor cu energie directă, mai
exact, din familia armamentului care foloseşte efectul micro-
undelor de mare putere (HPM – high power microwaves
weapon).
Tot în această categorie se înscriu bomba cu grafit82 şi, în
general, toate armele bazate pe microunde, informaţie şi acţiuni
psihologice.
S-a dovedit însă (mai ales în Irlanda de Nord83) că armele
non-letale sunt, în fond, arme care pot induce efecte letale
(directe sau indirecte) deosebit de grave. Ele se folosesc îndeo-
sebi pentru reprimarea unor manifestări, pentru rezolvarea unor
situaţii specifice procesului de gestionare a crizelor, iar efectul
este, uneori, destul de complex, chiar dezastruos.
La ora actuală, armele interzise (gaze toxice, gloanţe
explosive, arme bazate pe lasere orbitoare, mine), care fac parte
din categoria sistemelor de arme neconvenţionale, sunt din nou,
într-o formă sau alta, puse în operă.
Dintre sistemele de arme neconvenţionale bazate pe
amplificarea undelor şi pe efectele complexe în ionosferă, în
spaţiul geofizic, asupra climei şi asupra fiinţei umane face
parte, după toate probabilităţile, şi HAARP (high-frequency
Active Auroral Research Program = Program de Cercetare
asupra Frecvenţelor Înalte Boreale Active). Acest program este
finanţat, începând din 1993, de Statele Unite.
Este un program de cercetări asupra ionosferei, pentru a
se stabili comportamentul ozonului, azotului şi ionilor respec-
tivi la bombardamentele radiaţiei solare şi cosmice şi la
82
Bomba cu grafit a fost folosită în timpul bombardamentelor asupra
Iugoslaviei (1988-1999) pentru scoaterea din funcţiune a centralelor
electrice.
83
). Steve Wright, An Appraisal of Technologies of Political Control,
raportul asupra STOA al Parlamentului european, 1998.
301
emisiunea de radiaţii de înaltă frecvenţă de pe pământ. Un
program care costă în jur de 30 de milioane de dolari pe an şi
care a generat numeroase interpretări mai ales că titularii sunt
US Navy şi USAF, iar sistemul este situat într-o bază militară
de lângă Gakona (Alaska).
Proiectul prevede construirea unui emiţător de unde de
înaltă frecvenţă hiperputernic care să răspundă unor cerinţe ale
cercetării ionosferei şi relaţiei pământ-soare, în general. Acest
instrument este denumit Ionospheric Research Instrument
(IRI).
Termenul „auroral" înseamnă „boreal“ şi desemnează
zona în care apar aşa-numitele aurore boreale. Tocmai de aceea
a fost aleasă această zonă pentru amplasarea antenelor şi
dispozitivelor programului HAARP. Undele de înaltă frecvenţă
sunt cele cuprinse între 3 şi 30 MHz, utilizate de avioane, nave
şi diferite programe internaţionale. HAARP pare a fi un
emiţător de unde radio. Dar un emiţător al cărui sistem de
antene este capabil să concentreze o rază asupra unei ţinte
foarte mici, cu o putere exprimată în gigawaţi. HAARP poate
realiza amplificarea undei radio de 1,7 milioane de ori.
Deocamdată, se dau toate asigurările că o astfel de rază
este trimisă în ionosferă – adică la o altitudine situată între 48 şi
600 de kilometri – pentru a studia comportamentul acestui strat
protector al planetei împotriva radiaţiei solare şi cosmice. Mai
ales în timpul zilei, radiaţia solară şi cea cosmică izbesc atomii
de oxigen, de ozon şi de azot şi le smulg electronii de pe
straturile superioare. Cu acest preţ, atomii încetinesc şi, în cele
din urmă, opresc şi captează radiaţia solară şi cosmică. În acest
timp, electronii smulşi se află liberi în spaţiu. Lupta aceasta a
atomilor gazelor din ionosferă cu radiaţia solară şi cosmică
degajă o foarte mare energie.
La ora actuală, există numeroase teorii privind nu atât
cercetările oficiale, ale căror rezultate pot fi urmărite inclusiv
pe Internet, cât mai ales obiectivele ascunse sau care nu se spun
302
ale acestui sistem ce se anunţă a avea performanţe cu totul
ieşite din comun. Dacă este aşa – şi aşa se pare că este –,
considerăm că sistemul HAARP va revoluţiona complet arta
militară, în general, şi strategia, în special, întrucât este (sau
poate fi) primul sistem neconvenţional de arme de valoare
universală şi cosmică. El depăşeşte ceea ce se ştie despre arta
confruntării şi se poate constitui într-o armă care îşi ia
„muniţiile“ din cosmos şi din surse de energie.
În momentul de faţă, HAARP este privit ca:
 armă cu energie dirijată;
 un sistem de comunicaţii pentru submarine;
 mijloc de îmbunătăţire a comunicaţiilor inter-
sateliţi;
 generator de raze X pentru planetă;
 mijloc de a crea blackouts-uri electrice;
 armă de război electronic;
 transmisie de putere fără fir după procedeul Tesla;
 rază a „morţii secrete“ de care vorbea Tesla;
 mijloc de a detecta extratereştrii în spaţiu;
 mijloc de a distruge extratereştrii în spaţiu;
 mijloc capabil să creeze explozii comparabile cu
cele nucleare (deci armă geofizică);
 armă capabilă să modifice climatul;
 armă care poate altera undele cerebrale şi controla
gândirea.
Ionosfera ne protejează împotriva efectelor razelor solare
şi cosmice nocive. Ea, ionosfera, captează particulele încărcate
electric provenite din vânturile şi furtunile solare şi galactice.
Această mantie ionosferică este un scut de protecţie, dar ea se
poate transforma şi într-o armă teribilă.
Sistemul HAARP se fundamentează pe cercetările lui
Bernard Eastlund. Acesta l-a continuat, într-un fel, pe Nikola
Tesla, un om de ştiinţă de origine croată, care, la vremea lui, a
descoperit curentul alternativ şi curentul trifazic, combătându-l,
303
într-o demonstraţie foarte spectaculoasă, pe Edison (care
susţinea curentul continuu). Tesla a pus la punct un procedeu ce
permitea să se transporte la distanţă (42 km) cantităţi mari de
energie, fără ajutorul unui cablu. El a consacrat, de asemenea, o
mare parte din activitatea sa cercetării „energiei ionosferice“ şi
fenomenelor electromagnetice. Este, cum bine se ştie, şi autorul
unei teorii care susţinea că pământul se comportă ca un
conductor uriaş şi sigur şi prin el trebuie organizat sistemul de
comunicaţii al planetei. După ce s-a descoperit unda radio, s-a
renunţat la această idee. Cel puţin, până în acest moment. Nu
este însă exclus ca, într-o zi, să se revină asupra ideii lui Tesla,
care oferă unele avantaje în ceea ce priveşte calitatea
„conductorului“ pământ, acesta comportându-se ca o fibră
optică.
Bernard Eastlund a revenit asupra primelor cercetări ale
lui Tesla şi le-a adaptat în domeniul energiei electromagnetice.
El a obţinut 12 brevete între 1987 şi 1994, care constituie
osatura sistemului HAARP şi a tehnologiilor derivate în
materie de armamente. Dar, după cum preciza Alain Gossens,
în noiembrie 1997, într-un studiu pe această temă, nu Eastlund
este beneficiarul studiilor sale (el a şi fost dat afară din proiect),
ci o societate – Apti-Arco –, un fel de consorţiu petrolier
înapoia căruia se află, de fapt, U.S. Navy, U.S. Air Force şi
Departamentul Apărării. Acum, de acest proiect se ocupă
Raytheon.
Nu ne-am alătura însă celor care-i suspectează tot timpul
pe americani că pun ceva la cale, ci, dimpotrivă, ne-am bucura
să fie pus în operă un astfel de sistem care, în fine, ar constitui
un mijloc pentru gestionarea crizelor de pe planetă şi descura-
jarea ameninţărilor asimetrice, ceea ce ar constitui, de fapt, un
element fundamental, credibil şi eficient al siguranţei strategice
şi securităţii planetei.
Deci HAARP proiectează periodic (pentru cercetare) în
ionosferă (în partea dinspre pământ a acesteia – în prezent, până
304
pe la vreo 60-80 km) un fascicul de unde de înaltă frecvenţă
(HF) pentru a studia comportamentul acestui strat protector,
mai ales modalităţile de amplificare a energiei, dar nu numai.
Un astfel de bombardament cu HF are ca efect crearea unei
oglinzi virtuale uriaşe care acţionează ca o antenă de emisie. Ea
va remite frecvenţe foarte joase, ELF (extremely low
frequency) spre pământ, care creează un fel de „cuptor cu
microunde uriaş“ într-un loc anume al ionosferei. Acest
„cuptor“ poate distruge, în fracţiuni de secundă, tot ce intră în
el.
De asemenea, se pot crea lentile în ionosferă care să
concentreze energia în locul voit şi la momentul dorit. În
acelaşi timp, un astfel de emiţător, care foloseşte ca oglindă
reflectorizantă ionosfera, poate să controleze şi să distrugă
rapid orice sistem de comunicaţii, de dirijare a rachetelor şi
aviaţiei, a navelor şi grupărilor de forţe.
Oglinda virtuală poate dirija ELF-urile asupra scoarţei
terestre, descoperind tot ce se află sub ea până la o adâncime
care depăşeşte orice imaginaţie, dincolo de orice performanţă
de foraj.
Ascunderea sub apă sau sub pământ a armamentelor,
resurselor şi altor mijloace nu va mai fi posibilă, pentru că
acestea nu vor mai fi nici mascate, nici protejate. Nu vor mai
exista baze subterane secrete care să nu poată fi descoperite şi
lovite năprasnic. Orice rachetă va fi lovită, oriunde s-ar afla, pe
submarine, pe sol, în subsol, în mişcare, în siloz, în stratosferă
sau în cosmos.
În acelaşi timp, cine va beneficia de HAARP îşi va putea
ameliora substanţial sistemele de comunicare, inclusiv cu
submarinele aflate în imersiune şi foarte departe de baze, adică
oriunde pe glob, în oceanul planetar.
HAARP poate crea şi un scut protector, dar nu împotriva
razelor solare nocive şi a radiaţiilor cosmice (treaba aceasta o
va face ionosfera în continuare, dacă va fi lăsată în pace), ci
305
împotriva oricăror atacuri terestre, aeriene, cosmice şi chiar
extraterestre. Se aşteaptă foarte mult de la HAARP. De aceea,
se şi investesc atâţia bani în acest proiect.
Aceasta este versiunea oficială a proiectului HAARP pe
care unii îl consideră un succesor (dar mult mai performant) al
Războiului Stelelor. HAARP arată că utilizarea undelor şi a
proprietăţilor lor electromagnetice este o armă excepţională.
Americanii au experimentat de-a lungul timpurilor numeroase
proiecte (Argus, în 1958; Starfich, în 1962; Sloar Power
Satellite, în 1968 şi 1978; Space Shuttle Experiments, în 1985;
Mighty Oaks, în 1986; Desert Storm, în 1991; Allied Force, în
1999, Războiul în Reţea, în 2003 etc.).
În toate acestea, s-a folosit şi ionosfera şi undele electro-
magnetice pentru activarea reţelelor de informaţii şi a celor de
comandă şi control, pentru a distruge comunicaţiile inamicului,
a asigura utilizarea armamentului cu plasmă etc.
Cine va reuşi să controleze straturile superioare ale
atmosferei şi cosmosul îşi va impune, fără îndoială, politica şi
interesele, desigur, printr-o strategie neconvenţională adecvată.
Aşa s-ar părea la prima vedere şi de aici numeroasele temeri în
legătură cu sistemul HAARP.
Acest sistem este considerat şi un pericol extrem de grav
pentru mediu, întrucât intervine în stratul ionosferic protector al
planetei, folosindu-l ca pe o oglindă reflectoare şi atacându-l
dinspre pământ. De aceea, unele organizaţii ecologiste protes-
tează împotriva acestui sistem.
Dar HAARP, oricât de puternic ar fi, nu poate influenţa
ionosfera, decât secvenţial şi pentru foarte scurt timp. Nu se
poate, adică, afirma că HAARP, prin emisiunea de unde HF
(care nu este continuă, ci doar secvenţială), ar „ataca“ ionosfera
dinspre pământ, obligând-o să lupte pe două fronturi, chiar
penetrând-o. Dar, dacă HAARP şi alte emiţătoare puternice de
HF se vor înmulţi, s-ar putea ca efectele să fie dezastruoase.
306
HAARP ar putea fi însă o armă climatică foarte puternică,
foarte periculoasă şi foarte eficientă. Unii (a se vedea presa
franceză) aruncă deja vina unora dintre catastrofele
meteorologice şi pe seama HAARP. Credem că este prea
devreme să se vorbească de aşa ceva. Nu este însă exclus ca să
se studieze şi astfel de variante. Este posibil ca, din punct de
vedere meteorologic, să se poată influenţa anumite suprafeţe
sau zone strict limitate.
Deocamdată, HAARP nu este aşa ceva. HAARP nu
produce catastrofe naturale. Funcţia lui este alta. El este o armă
a undelor şi a cerului. O armă încă în devenire.
HAARP este un proiect de cercetare care stă, fără îndo-
ială, la originea celei mai puternice arme pe care a creat-o
vreodată omul.
Este, se pare, ultimul mare proiect în acest domeniu, dar
care, încă din primele decenii ale mileniului, va aduce mutaţii
strategice, pe fondul cărora se va modela războiul viitorului.
307
CAPITOLUL 6
RĂZBOIUL POST-RĂZBOI
6.1. Crize şi conflicte. Prag critic. Indicatori de evaluare
Crizele sunt fenomene în sine, cu determinări sociale

specifice, sau posibile etape care preced şi însoţesc războiul
sau sunt post-război? Care este şi cum se determină pragul
critic (adică acel prag dincolo de care criza devine război)?
Care sunt indicatorii de identificare, localizare şi evaluare a
acestui prag? Este cumva criza o expresie a războiului
permanent? În ce fel şi pe ce treaptă de risc?
6.1.1. Definirea crizelor
Vulnerabilităţile sistemelor actuale şi viitoare, amenin-

ţările, provocările şi, în consecinţă, riscurile determină evoluţii
sau involuţii spre anormalitate, iar trecerea anormalităţii la
limită, atât în situaţia internă a unui stat, cât şi în relaţiile
regionale sau internaţionale, induce starea de criză. Uneori,
criza este definită ca o „perioadă extrem de tensionată, în care
dificultăţile economice, politice, sociale şi ideologice ating cote
paroxistice şi, de aceea, necesită soluţii imediate, ferme şi, în
general, decisive în evoluţia unei societăţi, unei instituţii“84.
Definiţiile date crizelor sunt numeroase şi, în marea lor
majoritate, foarte pertinente, criza fiind porţiunea de traiectorie
urcătoare din imediata vecinătate a vârfului acesteia, sau chiar
vârful, punctul culminant al unei evoluţii. Crizele reprezintă
etape sau momente extrem de dificile ale raporturilor politice,
economice, sociale şi chiar culturale şi apar ca urmare a unor
84
DICTIONAIRE DE LA LANGUE FRANÇAISE. Encyclopedie, noms
communs, nome propre, 1999.
308
mari acumulări de tensiuni, a unor disfuncţionalităţi, adesea
cronice, pe fondul deteriorării situaţiei generale sau în inter-
valele care marchează trecerea de la ordinea existentă, consi-
derată a fi perimată, restrictivă, nefuncţională, depăşită, la o
nouă ordine mondială.
Desigur, nu toată lumea este de acord cu o altfel de
trecere, pentru că nu toată lumea are aceeaşi percepţie şi
aceleaşi interese, iar această stare se caracterizează prin creşte-
rea spaţiilor de confruntare în toate planurile – politice, econo-
mice, culturale şi ideologice –, societatea omenească devenind
astfel fragilă şi extrem de vulnerabilă. Prin labirinturile care îşi
proliferează structurile şi funcţiunile, drumul spre viitor devine
extrem de dificil, stările de nesiguranţă socială şi economică se
acutizează şi se amplifică, teama de nesiguranţă se instalează
peste tot, situaţiile conflictuale se înmulţesc şi se diversifică, iar
unele dintre ele se radicalizează, devin violente, orizontul de
proiecţie politică, socială şi economică se micşorează şi se
estompează.
Situaţiile de criză şi de precriză se caracterizează prin:
Pe plan intern:
- creşterea numărului partidelor politice şi al mişcărilor
de tot felul;
- nediferenţierea doctrinelor;
- apariţia şi proliferarea extremismului;
- degradarea condiţiei umane;
- scăderea drastică a produsului intern brut;
- instabilitatea economică (criza economică);
- instabilitatea socială;
- degradarea sistemului de valori naţionale;
- emigraţie;
- creşterea neîncrederii în clasa politică;
- mişcările sociale numeroase;
- creşterea infracţionalităţii şi a criminalităţii;
- apariţia şi proliferarea economiei subterane;
309
- apariţia şi proliferarea reţelelor traficanţilor de droguri,
de arme, precursori, de carne vie etc.;
- spălarea banilor;
- trafic de influenţă şi corupţie etc..
Pe plan zonal, regional, internaţional:
- apariţia şi proliferarea unor tendinţe de revizuire a
frontierelor;
- accelerarea traficului ilegal de mărfuri şi proliferarea
contrabandei;
- emigraţia spre ţările dezvoltate şi stabile;
- apariţia reţelelor transfrontaliere ale traficului de dro-
guri, ale prostituţiei şi crimei organizate;
- înmulţirea societăţilor fantomă care finanţează crima
organizată şi terorismul;
- apariţia şi înmulţirea unor baze disparate (sau sucursale
ale altora care se află, de regulă, în ţările dezvoltate) ale teroris-
mului internaţional;
- proliferarea diferendelor etnice;
- războaie de secesiune etc.
Aceste stări au cel puţin două tipuri de determinaţii. Ele
sunt, pe de o parte, o urmare a acţiunii unor cauze interne
(politice, sociale, economice) care îşi află originea în nevoia de
schimbare, adică în legea negării negaţiei, în legea dezvoltării
sociale, şi, pe de altă parte, un efect al unor cauze închise de
factori destabilizanţi, de grupuri de interese interne, zonale şi
internaţionale.
De cele mai multe ori, aceste cauze interne şi externe,
obiective şi subiective, necesare şi întâmplătoare, intrinseci
fenomenului social şi, deopotrivă, exterioare acestuia, volunta-
riste şi, adesea, arbitrare, se îmbină şi se combină într-un
complex de determinări care-l pun pe cercetător în faţa unei
realităţi aproape imposibil de decelat, de analizat şi de evaluat.
Dacă, totuşi, cercetătorul poate să revină asupra fenomenului şi,
în cele din urmă, să ajungă la identificarea adevăratelor cauze,
310
factorii de decizie nu au această posibilitate. Adesea, sub
imperiul acţiunii eficiente şi la presiunea opiniei publice, ei
sunt nevoiţi să ia hotărâri grave, bazate pe date sumare, pe
proiecţii subiective şi, uneori, chiar pe simple intuiţii, care pot
face mult rău evoluţiei ulterioare a evenimentelor, chiar dacă
există iluzia că, măcar pentru moment, situaţia s-ar afla sub
control.
Din acest motiv, există tendinţa de a trece repede peste
realităţi, sub pretextul că, în cazul unor crize care pot degrada
în războaie sângeroase şi de lungă durată, este mai bine să fie
tăiat dintr-odată nodul gordian, prevenindu-se astfel parlamen-
tările interminabile, acţiunile din culise şi aranjamentele de tot
felul, care n-au lipsit niciodată din arsenalul războiului psiho-
logic şi informaţional, omniprezent pe mapamond înainte de
antichitatea lui Sun Tzî85 şi până azi, decât să se aştepte
argumentarea şi fundamentarea ştiinţifică prealabilă a fiecărei
acţiuni. Acesta este, în general, modelul american de acţiune 86,
care a dus la soluţionarea rapidă a crizelor, dar care a avut şi
efecte secundare extrem de dureroase şi de tragice inclusiv
pentru Statele Unite ale Americii. Pentru că violenţa generează
violenţă.
Situaţiile de criză sunt specifice stării de haos. Această
stare (care, aşa cum se sublinia mai sus, este obiectivă în
evoluţia omenirii, definindu-se ca dezorganizare în vederea
unei noi organizări) este foarte profitabilă pentru tot felul de
grupări şi regrupări de forţe (îndeosebi ale „răului”, cum ar
spune americanii), în vederea realizării unui fapt împlinit şi
ajungerii în noua ordine (pe care, oricum, n-o pot împiedica, ci
85
Sun Tzî, Arta războiului, General dr. Mihail Popescu, general locotenent
(r) dr. Valentrin Arsenie, general de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva,
ARTA RĂZBOIULUI DE-A LUNGUL MILENIILOR, vol. I, pp. 270-297.
86
Pierre M. Gallois, Les paradoxes de la mere des batailles”,
www.stratisc.org., Françoise Géré, Les Etats-Unis, puissance planetaire, La
lettre de la FEDN, nr. 3, 1991 şi Les lauries incertains, Stratégic et politique
militaire des Etats-Unis, 1980-2000, FEDN, 1991, pp. 370-380, Salinger.
311
doar întârzia) pe o poziţie importantă, pe cât posibil invulne-
rabilă sau cu un grad de vulnerabilitate redus.
Focarele care contribuie la prelungirea stării de haos sau
care o folosesc la maximum (dacă n-o pot prelungi, pentru că,
totuşi, această stare are determinaţii obiective), prin provocarea
sau stimularea unor crize politice, economice, sociale şi chiar
militare, sunt numeroase şi, de regulă, n-au patrie.
Cele mai multe dintre ele se află în lumea interlopă, în cea
a reţelelor mafiote şi a traficanţilor de droguri, dar şi în cea a
unor cercuri ale economiei internaţionale subterane, ale finan-
ţelor, extremismului politic şi fundamentalismului religios.
EVOLUŢIA SPRE CRIZĂ (BLOCAJ) A SISTEMELOR CONFLICTUALE
Război
Criză (blocaj) Post-război
Conflict (stare conflictuală) Refacere
Opoziţie Reaşezare
Deosebire Reconstrucţie
Normalitate Normalitate
Modalităţile de acţiune ale acestor cercuri sunt foarte

diversificate, aparent disparate şi într-un sistem aleator, moza-
icat. Analiza atentă a crizelor care au avut loc de la încheierea
„Războiului Rece” reliefează câteva trăsături importante ale
acestora, care au făcut ca situaţia strategică, cel puţin în
Orientul Mijlociu, în Orientul Apropiat, în Balcani, în Caucaz,
în Indonezia, la graniţa dintre India şi Caşmir (în general, în
312
Asia de Sud-Est), să fie instabilă, conflictuală şi chiar peri-
culoasă.
Dacă la acestea se adaugă şi atacurile teroriste ale ETA, în
Spania, şi ale IRA, în Marea Britanie, iar acum şi cele teroriste
împotriva Statelor Unite ale Americii (asupra unor obiective de
importanţă strategică din această ţară) şi cele de la Madrid din
2004, avem o imagine concludentă asupra ariei de răspândire a
acestora şi asamblării lor în planul finalităţii, al efectelor.
Aceste trăsături sunt:
- profitarea de starea de haos, de restricţiile financiare şi
dificultăţile economice şi finanţarea subterană a unui sistem de
insecuritate internaţională viabil şi eficient;
- constituirea şi consolidarea reţelelor crimei organizate şi
terorismului internaţional cu noduri de dirijare în puncte invul-
nerabile şi module de acţiune în punctele-cheie;
- folosirea prevederilor legislaţiei internaţionale cu privire
la drepturile omului şi la drepturile minorităţilor pentru a-şi
asigura propria libertate de acţiune şi a realiza un adevărat
„dispozitiv ofensiv strategic” modulat pe punctele vulnerabile
ale planetei (ale statelor care au posibilitatea să controleze şi să
limiteze libertatea de acţiune a reţelelor economice şi financiare
subterane şi a agenturilor acestora);
- pătrunderea, în societăţile moderne ( ca şi în cele
disparate sau „sfâşiate“), prin sistemul corupţiei, a unor filosofii
revanşarde şi ale răzbunării, care au dat naştere unui terorism
primitiv, răzbunător, fundamentalist (astfel de filosofii şi
acţiuni aparţin nu numai fundamentalismului islamic, extremis-
mului lumii musulmane, ci şi altor cercuri extremiste, de
sorginte politică, etnică sau religioasă);
- crearea impresiei că ne apropiem de un conflict inter-
civilizaţional, de un război al civilizaţiilor87;
- criza de falie.
87
Samuel P. Huntington, „THE CLAST OF CIVILISATION…”.
313
Principalele crize post-război rece, cu efect în planul
relaţiilor internaţionale şi în cel al mediului internaţional de
securitate au fost următoarele:
- criza hidrocarburilor, care a dus la războiul din Golf;
- criza profundă a Africii, care întreţine războaiele din
Somalia, din Angola (războiul diamantelor şi petrolului), din
Rwanda, din Congo, din Eritreea etc.;
- criza etnică şi secesionistă din Balcani, care a reliefat o
recrudescenţă fără precedent a terorismului militar88 (UCK şi
Armata de Eliberare din Macedonia sunt expresii clasice ale
acestui tip de terorism, ca şi IRA şi ETA);
- criza separatistă din Cecenia (pe care Moscova o
consideră teroristă, datorită faptului că gherilele cecene sunt
ilegale) şi acţiunilor acestora asupra capitalei Rusiei, altor oraşe
din Federaţie şi asupra populaţiei;
- criza din Orientul Apropiat (războiul dintre armata
israeliană şi palestiniană).
În concluzie, multiplicarea terorismului răzbunător şi, în
parte, a celui religios, fundamentalist nu este numai o cauză, ci
şi un rezultat al procesului mondializării şi stării de haos şi, în
acest sens, un instrument deosebit de eficace pentru obţinerea
unor efecte bine calculate, care, la prima vedere, scapă analizei.
Este vorba, între altele, de canalizarea energiilor unor mari
puteri şi ale comunităţii internaţionale într-o direcţie voită, în
folosul acelor cercuri care utilizează astfel de acţiuni, care au
interese globale sau regionale puternice.
88
Prin terorism militar înţelegem acel terorism dus în general de unităţi
constituite într-o armată ilegală, după procedeele războiului de gherilă,
vizând distrugerea structurilor statului de drept, uciderea populaţiei şi
deteriorarea localităţilor şi bunurilor acesteia. Totuşi, spre deosebire de
terorismul clasic, care pretinde că nu urmăreşte nici un fel de avantaj pentru
sine, nici cucerirea de teritorii, nici obţinerea unor avantaje naturale,
terorismul militar are un obiectiv strategic, vizează cucerirea şi controlul
unor localităţi, impunerea unui regim politic etc.
314
O altă concluzie care se desprinde de aici este aceea a
pericolului unui terorism generalizat, ce ar menţine o perpetuă
situaţie de criză (trecerea de la o criză la alta, de exemplu, de la
cea economică la cea informaţională, la cea a culturii etc.),
făcând imposibilă realizarea unei noi ordini mondiale sau
canalizând procesul de constituire a acesteia într-o direcţie
dorită de anumite cercuri, de anumiţi actori.
6.1.2. Fizionomia crizei
Normalitate şi anormalitate în procesele sociale,

economice, politice, culturale şi militare
Ce se înţelege prin „normalitate“ şi „anormalitate“? Ce

se înţelege prin normalitate şi anormalitate în domeniul politic
şi în cel militar? Care sunt parametrii stării de normalitate?
Care sunt sursele perturbaţiilor generatoare de anormalitate?
Lumea în care trăim este aşa cum este şi nu cum am vrea

noi să fie. Ea există şi coexistă după legile ei, nu după voinţa
unuia sau a altuia. Ar fi o iluzie să credem că lumea se supune
voinţei împăraţilor, regilor, centrelor de putere sau a vreunuia
dintre noi. Ceea ce se întâmplă în lume are şi nu are totdeauna
explicaţii. Şi chiar dacă totul se supune unor cauze, este foarte
greu de cunoscut şi de înţeles aceste cauze, chiar dacă lumea, ca
şi cauza cauzele ei, este cognoscibilă. Cunoaşterea lumii se
prezintă însă ca un proces complex de probabilităţi condiţi-
onate, în care părţile interacţionează. Cu alte cuvinte, cunoaş-
terea fenomenelor care se petrec în lume, inclusiv a stărilor prin
care trec societăţile omeneşti, este, deopotrivă un proces deter-
minist şi unul stocastic. În aceste condiţii, sunt foarte greu de
definit starea de normalitate şi cea de anormalitate, starea
conflictuală şi cea de criză. Lumea este contradictorie prin
definiţie, contradicţia reprezentând izvorul mişcării, al dezvol-
315
tării. Nu ne putem scălda de două ori în acelaşi râu, spunea
Heraclit. Lumea este şi nu este aceeaşi, ea rămâne constantă în
esenţa sa, în principiile şi legile ei generale, dar îşi schimbă
mereu conţinutul, chiar forma şi aspectul. Haina lumii este
imaginea ei. Valoarea lumii este alcătuită din ceea ce rămâne,
din ceea ce se sedimentează, constituindu-se în temelia ei.
Temelia nu se schimbă, ci doar se consolidează şi se înalţă, aşa
cum Hristos s-a reînălţat, prin moarte, la cer.
Unii definesc starea de normalitate ca echilibru dinamic,
în care trecerea de la o situaţie la altă situaţie este evidentă şi
chiar previzibilă, în dimensiunea ei non-conflictuală. Deci
starea de normalitate ar fi, de fapt, un rezultat al unei succesiuni
de deveniri non-conflictuale, adică de evoluţii, în genere
previzibile, fără rupturi spectaculoase şi periculoase de ritmuri,
de raporturi, fără reconfigurări violente de sisteme, fără
revoluţii. Noţiunea de stare89 poate fi înţeleasă ca un rezultat al
însumării (uneori, al intersecţiei) unor indicatori de stare, de
cele mai multe ori în raport cu o stare-etalon (atunci când
privim starea ca moment al devenirii). Un sistem trece printr-o
succesiune de stări care, la rândul lor, însumează mulţimea de
stări particulare. Fiecare dintre aceste stări particulare (SP) este
o rezultantă a acumulărilor selective anterioare.
n
SP   Spi
1
Aşadar, evaluarea unei stări se face în funcţie de aceste
acumulări şi de caracteristicile lor. Pentru aceasta, în cadrul
sistemului, trebuie identificate componentele de stare sau stările
particulare (resurse, structuri, relaţii, interacţiuni etc.) şi stabiliţi
indicatorii de evaluare a acestora. Aceasta, în situaţia în care se
impune o evaluare obiectivă, în funcţie de un etalon sau de
anumiţi parametri. Este vorba, în general, de stările trecute sau
89
Situaţie, poziţie, circumstanţă, clasă (stare socială), categorie, rang, grad,
ierarhie etc.
316
de cele prezente. Lucrurile se schimbă, atunci când se cere
prognozarea unei stări, adică determinarea ei în viitor.
Starea generală (SG) a unui sistem dinamic complex, şi
cu atât mai mult a unui sistem procesual, cum este societatea
omenească, la momentul tj, nu este altceva decât o însumare a
stărilor particulare (SP) la momentul j, în care i reprezintă
timpul, succesiunea, iar j numărul stărilor , i şi j luând valori de
la 1 la n, astfel:
n
SG j   SP
i , j 1
ij
Dacă este vorba de prognozarea unei stări, atunci ecuaţia

devine o însumare de probabilităţi, cu menţiunea că nu
totdeauna – şi cu atât mai puţin când este vorba de starea unei
societăţi – suma părţilor echivalează cu întregul. De cele mai
multe ori, întregul este altceva decât suma părţilor sale. O astfel
de ecuaţie nu reprezintă altceva decât o modalitate de evaluare
a stării unui sistem în diferite momente. Este, deci, un instru-
ment de analiză. În funcţie de aceste mărimi de stare, se poate
alcătui graficul evoluţiei sistemului, care ajută la desprinderea
unor concluzii cu privire la calităţile şi disfuncţionalităţile
acestuia şi la perspectivele dezvoltării sale.
Pornind de aici, starea de normalitate este aceea în care
stările succesive ale sistemului nu depăşesc parametrii funcţio-
nării acestuia, respectiv, caracteristicile sale. O societate – ca
sistem –, pentru a funcţiona normal, este necesar, spre exemplu,
să dispună de un optim structural şi funcţional.
În acest sens, cerinţa esenţială este aceea ca raporturile
care se creează între instituţii, între stat şi instituţiile sale sau
cele private, între cetăţeni şi instituţii, între stat şi organizaţiile
neguvernamentale, între statul respectiv şi celelalte state să nu
genereze disfuncţionalităţi, perturbaţii, tensiuni şi conflicte, în
afară de cele apreciate ca tensiuni intrinseci dinamicii siste-
mului.
317
Normalitatea este acea stare (succesiune de stări) în care
sistemul nu-şi depăşeşte caracteristicile şi nu este obligat să-şi
schimbe intempestiv forma, conţinutul, structura şi esenţa.
Noţiunea de normalitate nu are peste tot acelaşi conţinut.
Fiecare epocă istorică îşi are „normalitatea“ sa, care este defi-
nită, de regulă, în funcţie de ceea ce se consideră drept şi
nedrept, legal şi ilegal, funcţional şi nefuncţional pentru epoca
respectivă.
În condiţiile de azi, normalitatea se defineşte pe un
sistem de legi, principii, norme, obiceiuri şi realităţi care
asigură funcţionarea corectă a sistemului, în parametrii consti-
tuţionali. Pentru ca un sistem social (stat, ţară, federaţie,
coaliţie, alianţă sau regim politic) să fie considerat că funcţio-
nează în limite normale, trebuie să îndeplinească unele cerinţe,
între care:
 să fie o structură constituţională sau situată în
limitele dreptului şi legii;
 să asigure un cadru suficient de flexibil de
dezvoltare economică şi socială;
 să dispună de structuri economice şi financiare
stabile, fiabile şi eficiente;
 să asigure libertăţile stabilite prin charta ONU,
prin dreptul internaţional şi prin alte documente la care ţara
respectivă este parte şi să fie efectiv parte la toate reglemen-
tările care ţin de buna funcţionare a statelor şi structurilor
internaţionale;
 să aibă capacitate de autoreglare;
 să nu genereze instabilitate internă şi nici zonală;
 să genereze stabilitate şi securitate, atât pe plan
intern, cât şi pe plan regional;
 să aibă relaţii bune cu vecinii;
 să participe activ la viaţa internaţională;
 să dispună de un patrimoniu de valori;
318
 să dispună de un sistem echilibrat, stabil şi
eficient de instituţii educaţionale.
Trecerea de la o stare de normalitate la una de anorma-
litate nu este totdeauna uşor de sesizat. Chiar societăţile foarte
bine structurate – cu sisteme parlamentare vechi şi bine rodate,
cu instituţii care funcţionează, de sute de ani, în general, în
limitele normalităţii –, nu reuşesc totdeauna să sesizeze mo-
mentul schimbării, al degradării relaţiilor şi structurilor normale
şi al intrării în ceea ce se cheamă anormalitate. De fapt, starea
de anormalitate – care se defineşte, la rândul ei, tot pe o succe-
siune de trepte (dar descrescătoare) ale indiciilor de stare – este
o etapă de interfaţă, limitată în timp, ce duce fie la criză, fie la o
revenire la normalitate.
Este foarte greu de distins între o stare de anormalitate şi
fluctuaţiile care se înregistrează în timpul evoluţiei normale a
unei societăţi. Trecerea de la starea de anormalitate la cea de
criză se face, adesea, prin ceea ce se numeşte precriză şi se
caracterizează prin scăderi bruşte şi alarmante ale indicatorilor
de stare.
Procesele sociale complexe – inclusiv crizele – sunt
analizate, apelându-se adesea la teoria haosului. Mai exact, la
ecuaţiile neliniare. „Introducând diferite valori în ecuaţii
neliniare – scrie Gleik –, oamenii de ştiinţă care studiază teoria
sistemelor au ajuns să reprezinte efectele pe care le-ar avea
diferitele politici şi strategii asupra evoluţiei oraşelor, dezvol-
tării unei societăţi sau funcţionării unei economii. Cu ajutorul
modelelor non-lineare, este posibil să fie localizate în astfel de
sisteme punctele critice la nivelul cărora o modificare infimă
poate avea un impact disproporţionat.“90
Acest efect disproporţionat constituie, de fapt, esenţa
teoriei haosului. În limba română există o butadă a acestei
teorii: Buturuga mică răstoarnă carul mare. Oamenilor de
ştiinţă le-a trebuit foarte mult timp pentru a ajunge la o serie de
90
Gleick, LA THÉORIE DU CHAOS, Glossaire.htm
319
ecuaţii – de altfel, foarte complicate – prin care se evaluează
acest efect disproporţionat.
Ele nu rezolvă însă definitiv problema, ci doar o explică
sau, cel puţin, încearcă să-i definească parametrii şi să-i discute
posibilele soluţii. Dacă teoria haosului – care este abia la
început – ar putea oferi soluţii situaţiilor complexe, care se
supun legilor probabilităţilor condiţionate, evenimentele de
tipul celor din decembrie 1989, de la Bucureşti, şi celor din 11
septembrie 2001, din Statele Unite ale Americii, ar fi cel puţin
predictibile.
Această primă concluzie cu privire la caracterul stocastic
al proceselor sociale, adică la rolul detaliului, al faptului
mărunt, în evoluţia ulterioară, în genere necontrolabilă, a
proceselor economice, sociale, politice, informaţionale, militare
etc. are o foarte mare importanţă în teoria crizei.
Rezultă că trecerea de la normalitate la anormalitate şi de
la anormalitate la criză este foarte greu de sesizat şi de
identificat. De aceea, analiza minuţioasă a indicatorilor de stare
ar putea oferi un spaţiu în care punctele sensibile, generatoare
de perturbaţii şi disfuncţionalităţi, să fie sesizate şi, ulterior,
supravegheate.
Haosul este adesea explicat prin ceea ce se cheamă
„efectul de fluture“. Bătaia din aripi a unui fluture la Bucureşti
ar putea produce, peste o lună, un uragan la Washington. Nu a
oricărui fluture, ci a unui anume fluture. Unul dintre milioanele
de fluturi care bat din aripi prin parcurile şi spaţiile verzi ale
Bucureştiului. Care anume?
Dacă ar putea fi identificat, evident că furtuna care s-ar
abate peste o lună asupra oraşului Washington ar putea fi
prevenită sau măcar anunţată. Acţiunea asupra acestor puncte 91
sensibile ar putea duce la prevenirea efectelor disproporţionate
91
Acţiunea asupra punctelor sensibile face parte din strategia acţiunilor
eficiente şi deopotrivă din strategia acţiunilor indirecte.
320
în sistemele dinamice92. Dar cum să ajungi la acestea? Cum să
le identifici? Acestor întrebări li s-au găsit, în sfârşit, primele
răspunsuri. Evenimentul aleatoriu a intrat în atenţia
matematicienilor şi a celorlalţi oameni de ştiinţă.
Cele două mari enigme care frământă încă din antichitate
lumea sunt faptul mărunt şi întregul. Faptul mărunt se pierde în
mulţimea infinită a faptelor mărunte, iar lumea nu este o sumă a
părţilor sale; ea este un întreg, este adică altceva decât această
sumă. Atomul, apeironul lui Anaximandru, lucrul în sine al lui
Kant, monada lui Leibniz etc., demersurile structuraliştilor şi
holiştilor au fost şi au rămas propoziţii explicative, nu soluţii.
Haosul nu este pur şi simplu dezordine. Este nedeter-
minare, imprevizibilitate, imposibilitate de a elabora prognoze
pe termen lung. În sistemele sensibile, certitudini nu prea
există, iar incertitudinile nu trebuie neglijate. De aceea, în siste-
mele haotice este imposibil a se elabora prognoze pe termen
lung (deocamdată), datorită numărului foarte mare de pertur-
baţii şi evoluţii necontrolate ale… fluturilor care bat din aripi
pretutindeni. Haosul este imperiul infinit al lucrurilor fără
importanţă. Parcă intuind acest lucru, Exupéry scria că ceea ce
se vede nu este decât o suprafaţă, o coajă; ceea ce este impor-
tant rămâne invizibil pentru ochi. Dar tocmai aceste lucruri
considerate ca fiind fără importanţă schimbă lumea. De unde şi
întrebarea: Oare ştim noi cu adevărat ce este important şi ce nu?
Pentru a înţelege acest lucru, s-a apelat la o construcţie
matematică într-un spaţiu abstract, multidimensional, denumită
„spaţiul fazelor“. Curba rezultată – spune Gleik – semnalează
deopotrivă o dezordine a stării pure (nici un punct sau grup de
puncte nu apare de două ori) şi o ordine nebănuită (curba
descrie un soi de spirală în trei dimensiuni ca aripile unui
92
„Un sistem dinamic poate fi calificat «determinist», dacă există o singură
secvenţă sau fază a fiecărei stări. El este «stocastic» sau «aleatoriu» dacă
există una sau mai multe secvenţe sau faze posibile pornindu-se de la o
distribuţie de probabilităţi ale acestora.“ (Gleick, LA THEORIE DU
CHAOS, Glossaire.htm)
321
fluture). Această dublă spirală a devenit celebră, ca şi ecuaţiile
care o modelează, sub numele de „atractorii lui Lorenz“.
6.1.3. Aranjamente de răspuns la crize
Răspunsul la crize interne, regionale, internaţionale,

pentru a fi corect, oportun şi eficient, trebuie să îndeplinească,
în mod obligatoriu, câteva condiţii esenţiale:
- să fie dat în cunoştinţă de cauză, ceea ce înseamnă
întreprinderea unor investigaţii profunde pentru înţelegerea
personalităţii fenomenului;
- să fie preventiv, anticipativ, pe cât posibil, ante-
factum şi nu post-factum;
- să ofere soluţii;
- să se concretizeze în acţiuni;
- să includă asumarea de riscuri şi, deci, suportarea
consecinţelor nereuşitei.
Pornind de aici, precum şi de la analiza critică, mana-
gementul crizelor trebuie să răspundă unor interogaţii, cum ar
fi: Cu ce fel de criză avem de a face? Care este aria ei de
răspândire? Care sunt efectele şi implicaţiile cunoscute? Care
sunt cauzele ei? Care sunt forţele şi mijloacele angajate? Care
sunt structurile şi caracteristicile? Care sunt evoluţiile posibile?
În acest sens, managementul include un proces de
cunoaştere a situaţiei politice şi strategice şi, pe această bază,
unul de gestionare, de administrare a crizei respective, care
înseamnă:
A. Cunoaşterea crizei, proces ce presupune:
a.Culegerea de date şi informaţii, analiza şi structurarea
acestora şi desprinderea concluziilor;
b. Evaluarea şi diagnosticarea, care trebuie să cuprindă:
- identificarea cadrului, mediului, a caracteristicilor
situaţiei şi a cauzelor care ar favoriza criza;
322
- identificarea ariei de răspândire şi a obiectivelor
urmărite şi realizate sau a tendinţelor;
- identificarea părţilor aflate în conflict (dacă este
vorba de supravegherea unui conflict între două sau mai multe
tabere) sau a opozantului (dacă este vorba de o acţiune
împotriva celui care gestionează criza);
- identificarea şi evaluarea punctelor tari şi a vulnera-
bilităţilor;
- identificarea sistemului de valori (de principii) care
se invocă sau care o susţin;
- descoperirea reţelelor acţionale, a modurilor de
comunicaţii şi de conducere ale celor angajaţi în conflict;
- evaluarea efectelor;
- evaluarea implicaţiilor.
c. Prognozarea evoluţiei crizei:
- deducerea obiectivelor care urmează a fi îndeplinite;
- identificarea (anticiparea) structurilor acţionale
posibile, a alianţelor şi a noilor vulnerabilităţi;
B. Organizarea acţiunilor pentru soluţionarea crizei şi
rezolvarea acesteia.
a. Supravegherea crizei:
- culegerea de date şi informaţii şi analiza lor;
- monitorizarea acţiunilor;
b. Rezolvarea crizei:
- contactarea părţilor;
- organizarea negocierilor (când este cazul);
- stabilirea forţelor şi mijloacelor care acţionează
(politice, diplomatice, informaţionale, economice, de ordine
publică şi siguranţă naţională, militare);
- stabilirea modului de acţiune şi a acţiunilor propriu-
zise, care sunt:
- acţiuni asupra părţilor;
- acţiuni asupra liderilor;
- acţiuni asupra punctelor tari;
323
-
acţiuni asupra punctelor vulnerabile;
-
acţiuni asupra partenerilor;
-
acţiuni asupra reţelelor şi bazelor, depozi-
telor şi statelor care sprijină părţile sau
acţiunile (în cazul terorismului de orice fel);
- represalii etc.;
c. Limitarea extinderii crizei;
C. Acţiuni asupra efectelor şi pentru lichidarea
urmărilor.
6.1.4. Forme şi procedee de acţiune
După cum s-a văzut, crizele 93 sunt numeroase, extrem de

diversificate şi, în consecinţă, la fel de numeroase, de diver-
sificate şi de particularizate trebuie să fie şi formele şi
procedeele de acţiune. S-a dovedit că încadrarea acestora în
tipicuri sau în tipare nu este, de cele mai multe ori, binevenită.
De aici nu rezultă că astfel de forme, proceduri şi procedee
trebuie să fie haotice (starea de haos fiind paradisul crizelor,
conflictelor şi actelor de terorism), ci doar cerinţa ca ele să fie
inteligente, ingenioase şi, mai presus de orice, eficiente.
Statele, Organizaţia Naţiunilor Unite, organismele inter-
naţionale au stabilit o mulţime de acorduri, convenţii şi norme
privind relaţiile dintre ele, dreptul păcii şi al războiului, precum
şi principii, reguli şi norme de rezolvare a conflictelor şi
situaţiilor de criză. Acestea nu sunt însă suficiente şi nu se
constituie în soluţii concrete. E drept, soluţiile nu trebuie să
eludeze normele de drept internaţional94, dar nici aceste norme
nu sunt bătute în cuie. Totuşi, atâta timp cât ele n-au fost
93
Politice, economice, sociale, etnice, religioase, interne, zonale,
(regionale), mondiale, generate de acţiuni teroriste sau generatoare de
acţiuni teroriste, culturale, ecologice, informaţionale etc. sau combinate.
94
Bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei s-au efectuat fără acordul
C.S. al ONU, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului internaţional, dar au
rezolvat criza, în sensul că au oprit violenţele şi războiul din zonă.
324
schimbate, nu pot să nu fie respectate. Acţiunea NATO asupra
Iugoslaviei fără mandat ONU a creat un precedent deosebit de
periculos, de unde s-a dedus, în mod simplist, că noua ordine
mondială, concept iniţiat de preşedintele Bush pe la începutul
deceniului 9 al secolului trecut, ar fi ea însăşi un imperiu al
arbitrariului şi voinţei celor puternici, deci tot o stare de haos.
Acest precedent şi multe altele, mai puţin spectaculoase,
dar la fel de primejdioase, fac extrem de dificil procesul de
elaborare a normelor şi regulilor acţiunilor statelor, instituţiilor,
organismelor internaţionale şi chiar ale Alianţei Nord-Atlantice
pentru rezolvarea crizelor, inclusiv a celor generate de prolife-
rarea terorismului. Şi aşa acţiunile împotriva terorismului, atât
cele de protecţie şi de apărare (antiterorism), cât şi cele ofen-
sive, de lichidare a cauzelor, structurilor, reţelelor şi cuiburilor
teroriste (contrateroriste), sunt foarte dificile, întrucât se desfă-
şoară împotriva unui inamic neînarmat (dar care poate acţiona
cu orice fel de arme, inclusiv chimice, biologice şi nucleare),
nelocalizat (dar care poate acţiona oriunde, de oriunde şi asupra
oricui) şi fără reguli, principii şi strategii (dar care poate
întrebuinţa orice fel de tactici şi desfăşura orice fel de acţiuni,
de la cele cu bombe artizanale, la cele asupra reţelelor Internet).
Forţele şi mijloacele la dispoziţie, la care se apelează
pentru rezolvarea crizelor, rămân cele cunoscute: politice şi
diplomatice, informaţionale, economice, culturale, religioase,
de ordine publică şi siguranţă naţională şi, în ultimă instanţă,
cele militare, mai ales ale forţelor speciale, dar şi ale celorlalte
categorii de forţe.
6.1.5. Forme şi procedee politice şi diplomatice
Charta ONU consideră că principala modalitate de rezol-

vare a oricăror diferende o constituie dialogul, mai exact,
dialogul politic. În esenţa lui, dialogul politic este un instru-
ment al politicii, adică o modalitate prin care se relevă intere-
325
sele, deosebirile, opiniile, zonele de confluenţă şi zonele diver-
gente şi, pe această bază, se caută şi se găsesc soluţiile cele mai
potrivite. În relaţiile dintre state şi, în interiorul acestora, dintre
structurile care le compun, dialogul se consideră a fi mijlocul
cel mai simplu, cel mai util, cel mai la îndemână şi cel mai
eficient pentru soluţionarea oricăror probleme. În aceste
condiţii, războiul nu este altceva decât o modalitate de repunere
în drepturi (prin forţă) a dialogului.
Dialogul politic este foarte important, este hotărâtor şi în
rezolvarea crizelor. Chiar dacă, pe parcurs, se poate recurge şi
la alte mijloace – economice, militare, informaţionale, sau de
altă natură –, în cele din urmă, tot dialogul politic este cel care
pune lucrurile la punct.
Formele dialogului politic sunt numeroase, fluide, inde-
pendente şi transparente în semnificaţii. Există dialog de
informare, de investigare a situaţiei, a crizelor şi împrejurărilor
în care a avut loc un eveniment sau s-a declanşat o criză, de
tatonare, de evaluare, de presiune şi chiar de impunere a
punctului de vedere al uneia dintre părţi, al unei alianţe sau al
comunităţii internaţionale etc.
Dialogul se realizează la diferite niveluri, de la cel mai
înalt, între şefii de state – summit-ul –, până la nivelul exper-
ţilor. El poate fi dus în mod direct, adesea nemijlocit, sau pe căi
diplomatice, în acest caz, constând în schimb de scrisori şi
telegrame efectuat prin intermediul ambasadelor, ca şi în alte
activităţi specifice diplomaţiei.
Presiunea politică este o altă formă prin care se încearcă
să se impună părţilor aflate în conflict sau părţii opozante un
anumit tip de comportament, în sensul acceptării unor soluţii
pentru rezolvarea crizei, a diferendelor etnice sau de altă natură,
pentru izolarea unui stat agresor, pentru combaterea teroris-
mului etc. În acelaşi scop poate fi utilizat şi avertismentul.
326
În ceea ce priveşte soluţionarea crizelor şi mai ales
combaterea terorismului, există o serie de convenţii95.
Convenţia de la Tokio, din 14 septembrie 1963, referi-

toare la infracţiuni şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor.
Ea defineşte conceptul de „Capturare de aeronave”, fără însă să
stabilească şi măsuri corespunzătoare împotriva celor care
săvârşesc asemenea fapte. România a ratificat această convenţie
la 21 septembrie 1973.
Convenţia de la Haga, din 16 decembrie 1970, comple-
tează Convenţia de la Tokio, având ca scop legiferarea unor
acţiuni ferme împotriva actelor şi autorilor deturnărilor aerona-
velor. În această convenţie, se vorbeşte de pirateria aeriană şi se
stabilesc pedepse severe împotriva autorilor. România a ratifi-
cat Convenţia de la Haga, la 19 aprilie 1972.
Convenţia de la Montreal s-a încheiat la 23 septembrie
1971 şi se referă la modalităţile de reprimare a acelor acte care
pun în pericol securitatea aviaţiei civile. Este, de asemenea, o
convenţie importantă pentru formarea unui front împotriva
terorismului aerian care, la acea dată, se manifesta mai ales sub
forma deturnării de aeronave şi luare de ostatici dintre pasageri
sau dintre membrii echipajelor. Ea a fost ratificată de România
la 30 mai 1976.
La 5 februarie 1974, la New York, a fost adoptată o altă
convenţie pentru prevenirea, siguranţa şi protejarea persoanelor
care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţi
diplomatici, iar la 13 decembrie 1979, prin rezoluţia Adunării
Generale a ONU, a fost adoptată Convenţia internaţională
împotriva luării de ostatici.
Toate aceste documente şi multe altele dovedesc voinţa
politică şi civică a comunităţii internaţionale pentru combaterea
95
Dr. Stan Stângaciu, Strategii de prevenire şi combatere a terorismului, în
TRATAT DE ŞTIINŢĂ MILITARĂ, vol. 2, Editura Militară, Bucureşti,
2001, pg. 238-243.
327
terorismului şi rezolvarea pe cale politică a crizelor de orice fel
şi a oricăror situaţii complexe sau tensionate.
Sistemul de restricţii şi de constrângeri acceptate are ca
obiectiv realizarea unei comuniuni de forţe – politice, în primul
rând – şi un complex de acţiuni şi de reacţii la stările de
anormalitate, la situaţiile de criză şi, mai ales, la actele de
terorism. Acest sistem nu este însă de-ajuns. În urma atacului
terorist asupra Statelor Unite ale Americii, se desprinde impera-
tivul elaborării unei strategii complexe, inclusiv militare, pentru
lichidarea terorismului şi rezolvarea, printr-o puternică şi
necesară coaliţie mondială, a situaţiilor de criză.
Scopurile şi obiectivele acţiunilor politice şi diplomatice
vizează:
- prevenirea situaţiilor de criză;
- conştientizarea părţilor aflate în conflict şi a opiniei
publice asupra cauzelor şi, mai ales, asupra efectelor crizelor
respective;
- îndemnul la reflecţie, la luciditate;
- realizarea unei puternice opinii naţionale sau inter-
naţionale în favoarea rezolvării imediate, pe cale politică, a
diferendului, a situaţiei, a crizei, astfel încât efectele negative şi
cele secundare să fie cât mai mici sau, în orice caz, suportabile;
- evitarea confruntărilor violente, a pierderilor de vieţi
şi a distrugerii bunurilor materiale;
- protecţia valorilor, a mediului şi a patrimoniului;
- suveranitatea legii, a dreptului şi a raţiunii;
- prevenirea extinderii crizei sau a conflictului.
6.1.6. Forme şi procedee informaţionale
Se poate spune că, în managementul crizelor, sistemele

informaţionale – structuri şi acţiuni – reprezintă ochii şi
urechile celor care îşi asumă responsabilitatea gestionării şi, în
consecinţă, a supravegherii şi, într-o formă sau alta, a rezolvării
328
crizelor. De aceea, serviciile de informaţii şi structurile de
analiză, evaluare şi prognoză a mediului internaţional de securi-
tate, a situaţiilor generatoare de crize şi conflicte trebuie tratate
cu toată atenţia. Misiunea lor este extrem de dificilă, de
rezultatul acţiunii lor deprinzând, în cea mai mare măsură,
calitatea, oportunitatea şi eficienţa deciziilor care se iau.
Există două modalităţi importante de circulaţie a infor-
maţiei de la surse la factorii de decizie, fiecare din acestea
având avantajele şi dezavantajele ei:
a. datele şi informaţiile ajung nemijlocit, nepreluate şi
neanalizate, la factorul de decizie, urmând ca aici ele să fie
analizate şi prelucrate;
b. datele suportă un proces de prelucrare, sunt transfor-
mate în informaţii, evaluări şi prognoze, abia acestea ajungând
la factorul de decizie.
Circulaţia datelor şi informaţiilor ar urma, în această
viziune, următorul flux:
a) sursă (senzor uman sau tehnic), decident;
b) sursă (senzor), compartiment prelucrare a datelor,
compartiment de analiză, decident.
Circuitul a) prezintă avantajul neprelucrării datelor. În

acest caz, decidentul are posibilitatea să analizeze în mod
direct, chiar nemijlocit datele, să evalueze, fără intermediari şi
intermedieri, situaţia şi să desprindă concluziile de rigoare.
Dezavantajul acestui circuit este fluxul enorm de date şi
redundanţa foarte mare, ceea ce ar putea să ducă la intoxicarea
informaţională a decidentului, la un consum foarte mare de
timp cu prelucrarea datelor şi analize nesemnificative şi,
datorită acestui fapt, la punerea lui în imposibilitatea de a
desprinde, în timp util, cele mai juste concluzii şi de a lua
decizii corecte.
Circuitul b) oferă decidentului informaţii (nu date),
evaluări şi prognoze, ceea ce îl ajută direct în reprezentarea
329
rapidă a situaţiei, lăsându-i suficient timp pentru analiza altor
factori şi elaborarea deciziei. Şi acest circuit are un dezavantaj
destul de mare, în sensul că creează dependenţe care, în
anumite împrejurări, mai ales când este vorba de soluţionarea
crizelor, pot deveni periculoase. Astfel, serviciul de informaţii
respectiv, prin informaţiile, evaluările şi prognozele pe care le
pune la dispoziţia decidentului, poate influenţa în mod hotărât
decizia.
De aceea, pentru a evita astfel de efecte, unii decidenţi
preferă folosirea corespunzătoare, combinată, a celor două
circuite, precum şi constituirea unui compartiment separat de
triere, verificare şi analiză a datelor, informaţiilor, evaluărilor şi
prognozelor, astfel încât eroarea care vine dinspre sistemul de
informaţii sau intenţionalitatea să fie înlăturate sau reduse la
dimensiuni şi determinaţii nesemnificative.
Toate elementele sistemului informaţional – surse, codi-
ficare-decodificare, analiză, evaluare, prognoză – au o mare
importanţă şi trebuie să funcţioneze ireproşabil. Pe plan
mondial, îndeosebi la ţările foarte dezvoltate, există tendinţa
creşterii ponderii elementului tehnic şi a scăderii celui uman, la
nivelul surselor, ceea ce poate induce erori foarte grave în siste-
mul de analiză, evaluare şi prognozare a fenomenului.
Spre exemplu, mijloacele tehnice – sateliţi, sisteme de
supraveghere şi ascultare electronică etc. – nu dau rezultate
foarte bune în cazul culegerii informaţiilor despre organizaţiile
şi reţelele teroriste, iar implicarea sursei umane devine riscantă
şi foarte costisitoare. Dar, în sistemul culegerii datelor şi
informaţiilor din mediile conflictuale, fără implicarea cores-
punzătoare a elementului uman la nivelul sursei, nu se poate.
Recentele atacuri teroriste de la New York şi Washington au
arătat că reducerea prezenţei elementului uman la nivelul
surselor de informaţii face să crească enorm vulnerabilitatea
sistemului de protecţie şi de reacţie la crize.
330
În concluzie, formele şi procedeele de acţiune
informaţionale vizează:
- crearea unor surse diversificate, omniprezente, în
reţele sau în sistem mozaic, care să supravegheze permanent,
prin toate mijloacele (umane şi tehnice), mediile conflictuale,
zonele instabile, reţelele, nodurile şi centrele vitale ale teroris-
mului, crimei organizate, traficului transfrontalier, structurile şi
mediile fundamentaliste, lumea interlopă, lumea coruptă,
zonele de falii intra sau inter-civilizaţionale etc.;
- realizarea unui flux permanent de date şi informaţii
din aceste medii şi zone;
- crearea unor filtre şi sisteme puternice de protecţie a
surselor şi factorilor de analiză la dezinformare, intoxicare şi
influenţare;
- optimizarea compartimentelor şi structurilor de
prelucrare a datelor, analiză, sinteză, evaluare şi prognozare şi
eventuala lor specializare pe zone, crize şi acţiuni;
- realizarea unor sisteme active, ofensive informa-
ţionale de dezinformare, inducere în eroare, intoxicare, amenin-
ţare şi influenţare a părţilor aflate în conflict şi a principalilor
actori din zonele de criză;
- cucerirea şi menţinerea iniţiativei strategice şi supre-
maţiei (umane sau tehnice) în mediul războiului informaţional.
6.1.7. Forme şi procedee economice
Procesul accentuat de mondializare a economiei şi infor-

maţiei aduce factorului economic coordonate noi, inexistente în
vechime, în economia de tip autarhic şi, în epoca modernă, în
economia de tip industrial. Factorul economic se constituie într-
o bază de susţinere a dinamicii sociale, într-un factor
determinant al realităţii sociale, într-un element de putere reală,
cu influenţe şi determinări hotărâtoare în toate mediile.
331
Crizele sociale se produc, în general, pe fondul recesiunii
economice, al incapacităţii economiei de a se reproduce, de a
genera surse de venituri şi bunăstare. Soluţia indiscutabilă a
celor mai multe dintre crize este dezvoltarea economică a zonei
respective, asigurarea unor câştiguri substanţiale sau normale
pentru populaţie şi, pe această bază, a unui nivel de trai ridicat,
ceea ce reprezintă unul din principalii factori determinanţi ai
stabilităţii şi securităţii. Numai că un astfel de lucru nu este
totdeauna posibil. La ora actuală, există o mare şi ineluctabilă
contradicţie între tendinţa de mondializare, de globalizare,
adică de regrupare pe criterii de eficienţă a marilor corporaţii
economice, şi persistenţa mentalităţilor, valorilor şi trebuinţelor
identitare naţionale.
Desigur, în final, mondializarea informaţiei, relaţiilor
internaţionale şi economiei va duce la mondializarea socie-
tăţilor, a culturilor, a valorilor. Dar, până atunci, antinomia
mondial-naţional persistă şi se manifestă (tot antinomic) ca
sursă de progres, de globalizare socială şi, în acelaşi timp, ca
frână a dezvoltării unor zone, ca sursă de conflict social,
adesea, chiar violent.
Mondializarea (globalizarea) are o componentă de
progres economic, informaţional, cultural şi social normal, în
virtutea legii dezvoltării societăţii omeneşti, care asamblează
experienţele şi valorile naţionale, şi una de distrugere a
opozanţilor, a identităţilor, adică a valorilor naţiunilor.
Exponenţii acesteia din urmă sunt cercuri de interese care
doresc să domine lumea, reţele ale criminalităţii şi lumii
interlope (şi ele se mondializează), grupuri influente care
urmăresc câştigarea unor pieţe, secătuirea unor ţări, accesul
neîngrădit şi exclusiv la materii prime, exploatarea ilicită a unor
surse de îmbogăţire rapidă şi nelimitată.
Există un conflict organic între cele două componente
contradictorii ale procesului de mondializare, care nu poate fi
soluţionat decât prin distrugerea tendinţelor negative, subver-
332
sive. Există însă şi alte două conflicte majore în interiorul
acestui proces:
a) între tendinţa progresistă, constructivă în esenţa
ei, de mondializare economică prin integrare, şi rezistenţa la
globalizare a economiilor naţionale;
b) între tendinţa distructivă de mondializare econo-
mică prin dezintegrarea violentă a economiilor naţionale şi
opoziţia naţiunilor la acest proces.
Marea majoritate a crizelor acestei planete, ca şi unele
dintre acţiunile teroriste, îşi au cauzele aici, în această realitate,
care nu este totdeauna cunoscută, investigată cu minuţie şi
înţeleasă în dinamica ei, în legitatea ei.
Acţiunile economice pentru prevenirea şi soluţionarea
crizelor se subordonează acestui proces, care, deocamdată, se
află în faza lui incipientă. Această fază se înscrie şi ea în teoria
haosului. De unde rezultă caracterul relativ, aleatoriu şi greu
previzibil al oricărui tip de acţiune,atât din perspectiva lui
anticriză, cât şi din cea a părţilor aflate în conflict.
În procesul de gestionare prin mijloace economice,
acţiunile se înscriu în următoarele fluxuri principale:
a. din şi în interiorul statelor naţionale pentru rezol-
varea crizelor specifice;
b. dinspre statele puternice, cu interese economice
globale sau regionale;
c. dinspre marile concerne economice transnaţionale
spre zonele lor de interes;
d. dinspre organismele internaţionale.
Acţiunile economice pe plan naţional vizează, în general,
în faza preventivă, revigorarea producţiei, asigurarea locurilor
de muncă, creşterea salariilor şi alte măsuri menite să îmbună-
tăţească mediul social, de afaceri şi să optimizeze piaţa forţelor
de muncă. Există, desigur, şi sancţiuni economice externe, care
au menirea de a descuraja generatorii de crize sau de a pune
capăt unor conflicte.
333
Statele puternice, marile unităţi economice transnaţio-
nale, ca şi organismele internaţionale, folosesc o gamă diver-
sificată de forme şi procedee de acţiune, dintre care nu lipsesc:
sancţiunile economice, embargoul, boicotul şi blocada econo-
mică.
Din păcate, comunitatea internaţională întrebuinţează
sancţiunile şi măsurile economice restrictive îndeosebi ca
mijloace de presiune pentru a impune un anumit comportament
sau pentru a rezolva, prin presiune şi descurajare, o situaţie
conflictuală.
Factorul economic poate fi însă în primul rând un
element de prevenire a crizelor, de terapie pentru mediile şi
zonele cu predispoziţii conflictuale.
Pactul de stabilitate pentru zona de sud-est a Europei, ca
şi Planul Marshall, este un argument foarte concret al eficienţei
unor asemenea măsuri.
Securitatea unei zone este şi trebuie să fie, în primul
rând, securitate economică.
Dacă numai 1% din sumele cheltuite pentru acţiuni
distructive şi destabilizatoare în Balcani ar fi fost investite
pentru ridicarea economică a zonei, popoarele de aici şi-ar fi
dat mâna şi cele mai multe dintre conflictele care au însângerat
tragic acest colţ de lume n-ar fi avut loc niciodată.
6.2. Operaţii militare specifice războiului
Ce sunt şi care sunt operaţiile specifice războiului? Când

încep şi când se termină? Prin ce se caracterizează? În
condiţiile în care nu se declară război şi nu se încheie pace,
cum se delimitează operaţiile militare specifice războiului de
cele post-război? Fluenţe, contingenţe, interferenţe.
Modelul de operaţii militare pentru care s-au pregătit şi se

pregătesc încă aproape toate armatele lumii este cel dat de al
doilea război mondial. Deşi s-au scurs, de la încheierea aces-
334
tuia, şase decenii, iar lumea a mai trecut printr-un război, tot
mondial – Războiul Rece –, efectul ultimului război mondiale
deosebit de fierbinte încă mai persistă. Operaţiile militare
specifice războiului sunt înţelese tot aşa, ca sisteme de acţiuni
de mare amploare în teatre, adică în spaţiul luptei, care
presupun angajare violentă, armată contra armată, scopul lor
fiind derivat din războiul de tip clausewitzian, adică distrugerea
adversarului sau obligarea lui să capituleze.
Conflictele locale, numeroasele crize, războiul din spaţiul
fostei Iugoslavii, cel din Angola, din Somalia, din Afghanistan,
dintre Iran şi Irak, dintre Israel şi o parte din ţările arabe etc.,
deşi au îmbrăcat forme diversificate, de la operaţii ofensive sau
defensive de mare amploare, la acţiuni specifice gherilei
(acţiunile Armatei de Eliberare din Kosovo în 1998), de la
operaţii speciale (opspec) la operaţii psihologice (psyops), nu
au infirmat modelul de operaţii creat de primul şi de cel de al
doilea război mondial.
Numeroasele lucrări de strategie apărute în Statele Unite,
în Franţa, în Rusia96 etc. nu au infirmat nici ele acest gen de
operaţii, ci doar au reliefat noile tendinţe, pornind de la noile
realităţi, date de dezvoltarea armelor de distrugere în masă, a
mijloacelor strategice (aviaţia de bombardament strategic,
rachetele intercontinentale, submarinele nucleare, rachetele de
croazieră, sistemele de arme de mare precizie şi armamentul
neconvenţional) şi actualele cauze ale războaielor şi conflictelor
armate.
Decalajele economice şi tehnologice uriaşe, evoluţia
imprevizibilă a situaţiei internaţionale, globalizarea, recrudes-
cenţa mişcărilor identitare, proliferarea terorismului şi a altor
ameninţări asimetrice care, la rândul lor, sunt foarte numeroase
96
A se vedea lucrarea generalului de armată M. Gorcev, DACĂ MÂINE VA
FI RĂZBOI, Editura Vladimir, 1995 şi articolul Războaiele viitorului
semnat de V. Gulicov în „Voennaia Mâsli“, nr. 6, noiembrie-decembrie
1995, pp. 74-77.
335
şi surprinzătoare, îşi pun în mod foarte pronunţat amprenta şi
asupra filosofiei războiului şi luptei armate.
Au apărut noţiunile de război disproporţionat, de război
de joasă intensitate, de intensitate medie şi de mare intensitate,
de război terorist şi, respectiv, de război împotriva terorismului.
Aceste tipuri de războaie cer alt fel de operaţii militare. Iar
noile tipuri de operaţii sunt diferite esenţialmente de cele
efectuate în războaiele secolului al XX-lea.
Operaţiile celui de al doilea război mondial, spre
exemplu, s-au desfăşurat pe principiile determinismului meca-
nicist, potrivit teoriei jocurilor strategice cu sumă nulă, în care
conta victoria sau înfrângerea. În aceste tipuri de operaţii,
acţiona principiul tertium non datur, chiar dacă foarte multe
dintre ele se încheiau indecis.
Fără a exclude posibilitatea unor operaţii militare de tipul
celor desfăşurate în al doilea război mondial, războiul viitorului
va solicita, în opinia noastră, noi tipuri de operaţii, între care
cele mai importante considerăm că sunt următoarele:
- operaţii de descurajare sau de limitare (localizare, îngră-
dire) a conflictului armat;
- operaţii de impunere a voinţei comunităţii internaţio-
nale;
- operaţii de răspuns la crize şi conflicte;
- operaţii informaţionale;
- operaţii speciale;
- operaţii aeriene;
- operaţii terestre;
- operaţii navale;
- operaţii aeronavale, aeroterestre sau aeronavaloterestre;
- operaţii antiteroriste;
- operaţii contrateroriste;
- operaţii cosmice;
- operaţii geofizice;
- operaţii cibernetice;
336
- operaţii mediatice;
- operaţii psihologice;
- operaţii combinate;
- operaţii întrunite;
- operaţii integrate.
Toate aceste tipuri de operaţii şi multe altele (unele pe
care, probabil, nici nu ni le imaginăm) se caracterizează prin
complexitate, flexibilitate, multilateralism şi intensitate diferită.
Unele vor continua să caracterizeze războiul frontalier,
însângerând zonele geografice cele mai tensionate din Africa,
Asia, Caucaz, America Latină etc., altele vor fi declanşate, sub
mandat ONU, pentru gestionarea crizelor şi conflictelor,
stabilizarea zonelor tensionate şi menţinerea sau impunerea
păcii.
În condiţiile în care vulnerabilităţile statelor şi grupurilor
de state cresc, iar ameninţările asimetrice sporesc, conflictua-
litatea creşte, iar acţiunile sau reacţiile violente cu greu mai pot
fi controlate. În general, statele sau coaliţiile de state se feresc
să declare război, apelând fie la strategia faptului împlinit, fie la
numeroase alte strategii care fac războiul extrem de confuz şi
de greu de controlat. Această flexibilitate din spaţiul conflictu-
alităţii, care bulversează războiul şi fragmentează starea de
pace, vor îngreuna din ce în ce mai mult separarea operaţiilor
specifice războiului de cele post-război. Ne se putea stabili cu
exactitate când încetează războiului şi când încep operaţiile de
lichidarea a urmărilor războiului, de refacere, reabilitare şi
stabilitate. Exemplul din Irak este edificator. După ce preşe-
dintele american a declarat că războiul a încetat, au început
intense şi violente campanii specifice războiului de gherilă
împotriva forţelor coaliţiei. De unde şi întrebarea: S-a încheiat
oare războiul în Irak? Răspunsul poate fi, desigur, afirmativ.
Armata lui Saddam Hussein a fost distrusă, iar forţele coaliţiei,
victorioase în război, au trecut la operaţiile de stabilizare a
situaţiei şi de asigurare a condiţiilor pentru preluarea puterii de
337
către un regim politic irakian democratic şi uman. Rebelii se
opun însă prin mijloace violente acestei acţiuni şi, ca atare,
forţele coaliţiei şi noile structuri de securitate irakiene, în curs
de constituire, ripostează. Deci, a încetat sau nu a încetat
războiul? Şi aici răspunsul poate fi nuanţat. Se poate spune că
s-a trecut de la un tip de război clasic disproporţionat la un alt
tip de război asimetric şi disproporţionat. Probabil că, în viitor,
vor mai exista astfel de situaţii sau se vor ivi altele şi mai greu
de încadrat în scheme, în doctrine sau în strategii. De aceea,
gândirea militară trebuie să se adapteze acestor situaţii, să le
analizeze şi să desprindă, de fiecare dată, concluziile
corespunzătoare.
6.3. Operaţii militare post-război
Ce sunt, cum sunt şi care sunt operaţiile post-conflict?

Cum se deosebesc ele de cele specifice războiului sau de alte
operaţii militare?
Războiul viitorului va fi, după toate aparenţele, foarte

apropiat de ceea ce astăzi se numeşte, în economie şi în finanţe,
afacere. Practic, el va deveni un fel de moment de vârf, de
summum al unor afaceri cu conotaţie globală sau zonală. De
aceea, distincţia dintre război şi non-război va fi din ce în ce
mai greu de făcut. În unele faze ale războiului, se vor desfăşura
doar operaţii mediatice, operaţii psihologice, operaţii speciale,
operaţii informaţionale sau operaţii cu un pronunţat caracter
economic, în timp ce în altele se vor declanşa operaţii militare
violente.
Operaţiile militare post-război sau post-conflict vor
deveni la fel de importante, dacă nu chiar mai importante ca
operaţiile din timpul conflictului armat sau războiului, întrucât
ele vor asigura finalitatea războiului, dezangajarea militară şi
trecerea la normalitate.
338
Cele mai frecvente operaţii post-război sau post-conflict
vor fi, probabil, următoarele:
- operaţii de lichidare sau ameliorare a efectelor conflictu-
lui armat sau războiului;
- operaţii sau acţiuni de reabilitare şi refacere;
- operaţii de stabilizare;
- operaţii de stabilitate;
- operaţii de impunere a păcii;
- operaţii de menţinere a păcii.
6.4. Operaţii non-militare
Ce sunt operaţiile non-militare? Care este graniţa dintre

operaţii speciale (Opspec) şi operaţii de stabilitate, informa-
ţionale etc.?
Graniţa dintre „militar“ şi „non-militar“, în societatea

viitorului, va fi greu de stabilit, întrucât acţiunile militare vor
deveni tot mai mult acţiuni civile-militare sau militare-civile,
nu numai datorită externalizării unui mare număr de activităţi
altădată specifice armatelor, ci mai ales implicării accentuate a
societăţii politice şi societăţii civile în probleme militare.
Acţiunile militare vor fi tot atât de specializate şi de necesare ca
oricare alte acţiuni, cum ar fi, spre exemplu, operaţiile finan-
ciare sau cele economice. De altfel, însăşi noţiunea de „proble-
me militare“ se va restrânge din ce în ce mai mult, limitându-se
strict la domeniul militar. Toate celelalte vor deveni „probleme
civile-militare“. Mai mult, pe parcursul dezvoltării sale,
societatea informaţională va accentua caracterul de integralitate
al tuturor acţiunilor, iar distincţia civil-militar, deşi poate că se
va menţine o vreme, nu va mai avea mare importanţă.
Operaţiile non-militare constau dintr-un complex de acţiuni de
mare amploare, care nu au însă caracter militar, desfăşurate de
militari sau de militari şi civili, pentru rezolvarea unor
339
probleme în general urgente şi grave cu care se confruntă, la un
moment dat, societatea.
Aceste operaţii pot fi conduse de militari sau de civili şi
se desfăşoară cu preponderenţă în sprijinul civililor. Cele mai
importante dintre acestea ar putea fi:
- operaţii în urgenţe civile;
- operaţii geofizice;
- operaţii de protecţia a populaţiei, infrastructurilor şi pa-
trimoniului în caz de calamităţi şi dezastre;
- operaţii antiepidemice.
6.5. Conceptul de angajare
Care este dimensiunea politică a angajării? Dar cea

militară? Cum se realizează proiecţia şi protecţia forţelor în
procesul angajării?
Unul dintre cele mai importante concepte ale războiului

viitorului este şi cel de angajare97. O vreme, una dintre preo-
cupările importante ale strategiei, îndeosebi ale strategiei
operaţionale, era aceea de a descrie „câmpul de luptă al
viitorului“. Astăzi se vorbeşte mai ales de „spaţiul de angajare“,
mai exact de conceptul de angajare. „Prin spaţiu de angajare,
scrie Jean-Marc de Giuli Felix Faucon, trebuie să înţelegem
toate spaţiile materiale sau imateriale asupra cărora forţele
produc efecte fără să ducă neapărat o bătălie.“98
Viitorul va fi din ce în ce mai mult condiţionat de
tehnologie. Tehnologia a ajuns la asemenea performanţe, încât
unii neagă rolul forţelor şi structurilor, în favoarea tehnologiei,
iar alţii îl consideră marginal. Se afirmă că sistemele de arme,
care exprimă înalta tehnologie, au ajuns la asemenea perfor-
97
Gheorghe Văduva, STRATEGIE MILITARĂ PENTRU VIITOR, Editura
Paideia, Bucureşti, 2003, pp. 187-205.
98
www.stratisc.org, Jean-Marc de Giuli Félix Faucon, Les champs
d’engagement futurs.
340
manţe, încât efectul lor este hotărâtor. Se subestimează astfel
factorul uman, mai ales cel psihologic, contându-se pe compo-
nenta fizică măsurabilă a confruntării, pe efectele cumulative
ale informaţiei şi sistemelor de arme.
Este, într-un fel, o revenire la spiritul „mecanicii
newtoniene“ în sistemul confruntării armate sau la cel al
geometriei euclidiene în proiectarea acţiunii militare. Sistemele
de arme creează, în aparenţă, un spaţiu virtual exact, previzibil,
măsurabil. Dar ele nu evoluează după un plan prestabilit, pe
termen lung, ci, adesea, în mod haotic. Nu ştim şi nu putem şti
(cel puţin în acest moment) ce ne rezervă şi ce ne poate rezerva
viitorul în domeniul evoluţiei armamentelor.
În faţa sistemelor de arme, omul devine neputincios. El
doar le slujeşte şi beneficiază de precizia şi efectul lor, dacă le
are, sau se îngrozeşte de ele, dacă sunt îndreptate împotriva lui.
Corespondentul acestui tip de gândire, nu lipsită de o oarecare
aroganţă, este războiul disproporţionat sau războiul disimetric.
Un război disproporţionat, într-o lume disproporţionată. Iată o
viziune care-şi are explicaţiile şi efectele ei. Oare, asistăm la un
nou tip de dogmatism, dogmatismul tehnologic? Nu este
exclus. Cine îl practică? În ce mod? Care sunt şi, mai ales, care
vor fi şi cum vor fi rezultatele? Un nou tip de dominaţie –
dominaţia tehnologică? Un nou tip de război? Este, oare, într-
adevăr, dominat spaţiul de angajare doar de tehnologie?
După războiul împotriva Irakului, în 1991, bombardarea
Iugoslaviei, în 1999 şi a Afghanistanului, în 2001 şi la
începutul anului 2002, dar mai ales după campania aliată
condusă de SUA împotriva armatei lui Saddam Hussein, în
martie-aprilie 2003, răspunsurile par afirmative, deşi
adevărurile sunt altele. După campania fulgerătoare în care, în
două luni, o armată – cea irakiană – a fost pur şi simplu
spulberată, a urmat o fază a războiului asimetric, în care
tehnologia nu a mai fost şi nu este (pentru că situaţia încă nu s-a
stabilizat) atât de eficientă. Unii chiar susţin că, dimpotrivă, s-a
341
dovedit că tehnica, oricât de perfecţionată, are limite, depinde
încă de condiţiile meteorologice, de meandrele comporta-
mentului uman şi de mulţi alţi factori şi este vulnerabilă la
reacţiile umane inteligente.
„Mai mult, această «viziune» a unui viitor dominat de
tehnologia care garantează stăpânirea cvasiabsolută a compo-
nentelor fizice, vizibile şi măsurabile ale acţiunii pare a subes-
tima dimensiunile psihologice ale acesteia, deşi ele constituie
una dintre caracteristicile emergente ale conflictelor viitoare.
Faţă de demultiplicarea şi de complexitatea situaţiilor întâlnite,
provocarea majoră va fi cea a coerenţei, performanţei şi unităţii
acţiunii.“99 Din aceste câteva consideraţii, se poate avansa
supoziţia că angajarea – concept foarte important al strategiei
operaţionale – este condiţionată nu doar de scopurile şi obiecti-
vele războiului (sau conflictului armat), ci şi de mijloacele şi
posibilităţile efective de desfăşurare a acţiunilor.
Angajarea celui care deţine supremaţia strategică şi
informaţională, dispune de sisteme de arme extrem de precise şi
în cantităţi considerabile, precum şi de o anumită susţinere pe
plan internaţional (sau în cercul marilor puteri) nu este şi nu
poate fi totuna cu angajarea celui obligat să reacţioneze, să se
apere sau să atace. Şi chiar dacă graniţa dintre aceste două
tipuri de angajare este uneori extrem de flexibilă, datorită
strategiei de imagine şi motivaţiei complexe a războiului şi
conflictului, ele se deosebesc fundamental. Primul tip de
angajare este de natură ofensivă, chiar agresivă, cel de al doilea
este considerat, de cel care îl practică, atitudine defensivă.
Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2002 din Statele Unite şi
cele din 11 martie 2004 din Spania, de la Madrid, deşi în
inferioritate tehnologică, nu au fost şi nu pot fi considerate
atitudine defensivă, chiar dacă cei care le revendică susţin că ei
nu fac altceva decât să-şi apere, prin mijloacele care le au,
interesele lor şi chiar sistemele lor de valori.
99
Ibidem.
342
Angajarea (angajamentul) cere, între altele:
 motivaţia angajării;
 tipul de angajare;
 momentul angajării;
 durata angajării;
 spaţiul de angajare;
 forţele şi mijloacele de angajare;
 sistemul de angajare.
Factorii de care depinde angajarea:
 filosofia confruntării;
 proiectul politic;
 voinţa naţională;
 finalitatea confruntării.
Tehnologia, interesul, acţiunea legilor economice şi
sociale, tendinţele din economie şi informaţie, extensia cosmică
a dimensiunii confruntării umane etc. au generat şi vor genera
şi în viitor mari mutaţii în arta războiului şi îndeosebi în
strategie. Adică în teoria şi în arta strategică. Ce se va întâmpla,
în această metamorfoză, cu strategia de putere? Va rămâne ea la
fel ca în ultimele secole ale mileniului al doilea, sau se va
transforma în altceva? În ce altceva? La orizontul anilor 2020,
se estimează că, în Franţa, spre exemplu, strategia naţională de
putere se va transforma în strategie de influenţă100. Franţa a
promovat în timpul Războiului Rece o strategie a descurajării
nucleare (de la mediu la mare), concomitent cu o strategie
activă (intervenţiile în Africa).
Dar strategia Statelor Unite ale Americii? Dar strategia
Chinei? Dar cea a Rusiei? Dar cea a Indiei? Dar cea a Alianţei
Nord-Atlantice sau cea a Uniunii Europene? Ce se va întâmpla
cu strategia ripostei flexibile? Dar cu cea a războiului
preventiv, abia formulat în strategia de securitate a Statelor
Unite din 2003?
100
Ibidem.
343
Influenţa este doar o componentă a puterii, una dintre
multiplele ei forme de manifestare. Ea nu poate înlocui
strategia de putere, ci doar o exprimă în modul cel mai
favorabil cu putinţă. Şi, probabil, nici una dintre marile puteri,
mai ales în procesul multipolarizării lumii, nu-şi va ceda
prerogativele de putere decât în măsura în care obţine şi mai
multă putere (sau mai multă influenţă). Or, de regulă, nu poţi
avea influenţă dacă nu ai putere.
Acest raţionament, în măsura în care se va dovedi corect,
va condiţiona în mod hotărâtor întreaga arhitectură de confrun-
tare sau de influenţare, de la dialogul politic la angajarea
militară în teatru. Există bineînţeles, şi numeroase alte realităţi
de care, posibil, se va ţine seama din ce în ce mai mult în
configurarea noului mediu strategic de securitate şi a strategiei
operaţionale.
Din analiza lor se pot desprinde unele concluzii privind:
 improbabilitatea războiului total, datorită dezvoltării
armamentului nuclear (dar nu imposibilitatea lui);
 implicarea internaţională (îndeosebi a marilor puteri)
în arhitectura mediului de securitate globală, regională şi chiar
naţională;
 apariţia şi materializarea conceptului de gestionare a
crizelor şi a celui de impunere a păcii;
 apariţia şi proliferarea ameninţărilor asimetrice, care
generează un anumit tip de comportament şi de ripostă.
Descurajarea n-a dispărut şi nu va dispărea atâta vreme
cât vor exista identităţi naţionale, statale sau de altă natură, care
doresc să-şi conserve interesele vitale şi, mai ales, atâta timp
cât vor exista ameninţări la adresa acestora. Strategiile disua-
sive nu sunt un produs al naţionalismului sau al identităţilor
naţionale, ci un răspuns, o consecinţă a ameninţărilor care se
proliferează la adresa lor.
O altă premisă majoră, cu valoare apodictică în constru-
irea silogismului viitor al confruntării, o reprezintă primatul
344
vieţii umane în raport cu valorile şi cu interesele naţionale. În
procesul constituirii statelor naţionale, al identităţilor econo-
mice, culturale, etnice şi spirituale, nu omul s-a aflat deasupra
vremurilor, ci vremurile au determinat, în cea mai mare măsură,
condiţia umană. Ţara era mai tare ca viaţa. Spaţiul spiritual era
determinant în raport cu spaţiul localizat, individualizat. Deşi
vechii sofişti greci spuneau că omul este măsura tuturor
lucrurilor, a celor ce sunt pentru că sunt şi a celor ce nu sunt,
pentru că nu sunt, aceasta era doar o ipoteză care anima arta
conversaţiei şi punea primele cărămizi la temelia antropologiei
şi axiologiei umane. Realitatea era însă alta. În cetăţile greceşti,
femeile, sclavii şi străinii nu aveau drept de vot, copiii de
spartani care se năşteau debili erau aruncaţi în prăpastie, iar
viaţa luptătorului nu avea nici un preţ, decât ca eroism în slujba
cetăţii. Respectul şi protecţia vieţii fiinţei umane constituie,
astăzi, o valoare universală. Cel puţin, aşa se afirmă. Sau aşa se
încearcă să se afirme. Pentru că, la drept vorbind, şi astăzi, ca şi
în antichitate, realitatea este alta. Omul a rămas şi astăzi, în
multe părţi ale planetei, la fel ca întotdeauna, tot lup pentru om.
Or, dacă o astfel de valoare va trece, cum este şi firesc, în prim
plan, toate celelalte – suveranitatea statală, independenţa şi,
legat de acestea, patriotismul, naţionalismul etc. – par a nu-şi
mai avea rostul sau, în orice caz, nu se vor mai bucura de
aceeaşi consideraţie în raport cu unele valori ce ţin de protecţia
mediului ambiant, solidaritatea umană, drepturile omului, care
sunt valori transnaţionale şi universale. Nu toată lumea priveşte
însă lucrurile în acest fel. Unii consideră că omul, ca fiinţă
socială, este dependent strict de societate, este produs al
acesteia şi, ca urmare, societatea, înţeleasă în calitatea ei de
comunitate, se află deasupra lui. Naţionaliştii susţin că valorile
naţiunilor şi cadrul naţional sunt, de fapt, singurele care asigură
o protecţie reală fiinţei umane. Ele nu exclud umanismul,
solidaritatea, dreptul vieţii, ci cred doar că materializarea
efectivă a acestora nu se poate face decât într-un cadru identitar
345
naţional. Globalizarea, susţin ei, nu înalţă, ci distruge sistemul
de protecţie a fiinţei umane. Fiecare om vine de undeva. El face
parte dintr-o comunitate, are o identitate geografică, etnică,
religioasă, culturală şi nu doar una biologică.
Aici, în acest spaţiu, se desfăşoară şi se va desfăşura şi în
viitor marea confruntare. Aici, în acest spaţiu, va avea lor, şi în
viitor, atât războiul, ca fenomen social complex şi complicat,
cât şi angajarea entităţilor care se confruntă. Numai că ea nu va
mai fi, ca la Marathon, două tabere faţă în faţă, ci extrem de
subtilă şi de complexă, cuprinzând un nou spaţiu al luptei, care
se va desfăşura pe pământ, în mediul oceanic, în aer, în cosmos,
în mediul social, cultural101, psihologic, în spaţiul informaţional
şi în ciberspaţiu.
Angajarea, în dimensiunea ei militară, are cel puţin două
componente:
a. politică, prin care se defineşte şi se pune în operă
angajarea militară a statului;
b. operaţională, care priveşte modalitatea de intrare în
acţiune a forţelor armate şi acţiunile la nivel strategic, la nivel
operativ şi la nivel tactic.
Prima ţine de strategia politică şi, în ţările cu sisteme
democratice, aparţine de o decizie a cărei competenţă revine
Parlamentului. Este nivelul cel mai înalt al deciziei, care trebuie
să exprime voinţa naţiunii. Principiile care direcţionează o
decizie politică de angajare militară au la bază:
 interesele vitale ale statului;
 sistemele de valori care definesc entitatea naţională,
alianţa, coaliţia etc.;
 normele de drept intern şi internaţional care definesc
cadrul, limitele şi modul de angajare;
 implicaţiile angajării.
101
Este vorba de „cultura de piaţă“, adică de un spaţiu în care se vând şi se
cumpără produse „culturale“, nu de marea cultură.
346
Cea de a doua este o consecinţă a primei şi constă în
găsirea celor mai corecte şi eficiente modalităţi de pregătire şi
desfăşurare a operaţiilor pe care le presupune războiul, conflic-
tul sau răspunsul la criza respectivă. Această dimensiune a
angajării se supune unor principii ale dreptului internaţional,
unor legi care definesc războiul, conflictul armat şi comporta-
mentul statelor şi armatelor în astfel de situaţii şi, bineînţeles,
ştiinţei, artei şi experienţei războiului.
Din punct de vedere al efectelor, angajarea poate fi:
 condiţionată;
 necondiţionată;
 cu orice preţ.
Angajarea condiţionată este specifică marilor puteri,
alianţelor, coaliţiilor şi sistemelor militare la care apelează
organizaţiile şi organismele internaţionale. Condiţiile constau în
definirea foarte exactă a scopului şi obiectivelor angajării, a
cadrului, duratei şi limitelor acesteia, a riscurilor care se cer
asumate, a avantajelor şi dezavantajelor.
În ceea ce priveşte angajarea condiţionată, provocarea
majoră a prezentului şi, în oarecare măsură, a viitorului este
şi, probabil, va fi şi în continuare aceea de a rezolva
situaţiile create cu cât mai puţine pierderi umane. Până la
atacul terorist din 11 septembrie 2001, Statele Unite ale
Americii promovau doctrina „pierderi zero“. Acest lucru putea
fi posibil în cazul războiului disproporţionat, care, oricât de
inegal şi de disimetric ar fi, are totuşi două tabere identificabile.
Aceste tabere – evident disproporţionate, mai ales sub raportul
tehnologiei – se află faţă în faţă. În cazul războiului asimetric,
această doctrină a „pierderilor zero“ nu mai este posibilă. De
aici, un nou tip de confruntare, un nou spaţiu şi chiar o nouă
strategie – strategia asimetrică.
Chiar dacă doctrina „pierderi zero“ nu mai este, pentru
americani, o condiţie necesară şi obligatorie, spiritul ei rămâne.
Şi americanii (ca, de altfel, întreaga lume civilizată) vor face tot
347
ce e posibil pentru a reduce pierderile umane în orice fel de
confruntare. Rămâne ca posibilii adversari sau parteneri să
accepte această exigenţă şi, deopotrivă, această provocare. Ea a
apărut ca urmare a superiorităţii tehnologice a Vestului şi nu va
dispărea decât în momentul în care posibilii adversari vor găsi
modalităţile corespunzătoare de contracarare a acestei superio-
rităţi. Astăzi, când accesul la tehnologiile de vârf nu mai
constituie o problemă insurmontabilă, un astfel de deziderat
pare realizabil. China, spre exemplu, a lansat recent încă o
rachetă cosmică şi speră ca în scurt timp să devină a treia mare
putere spaţială (cosmică). Iar China are 1,25 miliarde de
locuitori!
Cadrul decizional privind angajarea102 nu mai poate
rămâne, în absolut toate situaţiile, strict naţional, întrucât, în
condiţiile unor politici de globalizare şi de integrare europeană,
o astfel de opţiune ar însemna izolare şi, deci, autodistrugere.
Prioritare în luarea deciziilor sunt exigenţele internaţionale,
legislaţia internaţională pe care ţara respectivă a acceptat-o. În
cadrul NATO, spre exemplu, decizia este colectivă şi consen-
suală. La fel şi în cadrul Uniunii Europene, care este pe punctul
de a materializa, în mod foarte consistent (a creat deja Forţa de
Reacţie Rapidă Europeană, dar nu numai), o solidă politică
europeană de securitate şi apărare (PESA).
Procesul edificării unităţii economice, politice, finan-
ciare, culturale şi militare a continentului este foarte complex şi
foarte dificil, dar el există şi a înregistrat succese remarcabile,
mai ales cu realizarea uniunii monetare. Această uniune mone-
tară era absolut necesară. Se ajunsese la o asemenea situaţie în
102
Decizia de angajare militară aparţine fiecărui stat, este un atribut al
suveranităţii. Cadrul în care ea se exercită şi condiţionările care o
direcţionează depăşesc sfera naţională şi ţin de un complex de factori
(caracteristicile mediului de securitate, sistemele de alianţe, natura riscurilor
şi ameninţărilor, implicaţiile internaţionale şi zonale ale confruntării,
protecţia mediului, reglementările internaţionale, poziţia opiniei publice
etc.) (n.a.).
348
care, spre exemplu, în băncile ţărilor europene era conservată
(sau pusă în circulaţie) o cantitate mai mare de mărci decât în
Germania. La fel stăteau lucrurile cu francul francez şi cu alte
monede naţionale. Era un semnal că, într-o epocă a internaţi-
onalizării informaţiei, economiei şi finanţelor, moneda naţio-
nală reprezintă, efectiv, o frână. Şi atunci unica soluţie pentru a
ieşi dintr-o astfel de situaţie paradoxală era moneda unică. Aşa
stau lucrurile şi cu politica de putere. „Va deveni din ce în ce
mai dificil pentru Franţa – scrie Faucon – să dezvolte în mod
solitar o politică de putere.“103 Chiar şi pentru superputeri va fi
foarte greu să-şi menţină statutul în afara unor structuri
internaţionale de putere. Angajarea este o funcţie a puterii, or,
dacă puterea este condiţionată internaţional, şi decizia de anga-
jare va fi din ce în ce mai mult o funcţie a comunităţii interna-
ţionale. Această realitate – concretizată deja în uniunea mone-
tară, moneda fiind un instrument al puterii – este pe punctul de
a revoluţiona complet relaţiile internaţionale, determinând, în
cele din urmă, şi ieşirea din starea de haos în care se află
planeta. De aici nu se deduce neapărat că funcţiile statului se
vor diminua până la dispariţie, ci doar faptul că determinările şi
restricţiile internaţionale vor fi mult mai numeroase şi vor avea
prioritate.
În ceea ce priveşte aplicarea concretă a conceptului de
angajare – ca element de bază al strategiei operaţionale – se cer,
de asemenea, făcute câteva precizări. Până nu demult, în
perioada strategiilor disuasive, decidentul politic controla totul,
practic, se amesteca în tot ceea ce era legat de folosirea forţei,
chiar şi la nivelul tehnic, al sistemelor de arme. Decizia politică
şi controlul politic sunt esenţiale într-o democraţie. Mai ales
când este vorba de folosirea forţei. Dar trebuie să rămână în
limitele sferei şi competenţei politice. Altfel devin expresii ale
dictaturii politice, ceea ce este foarte grav. Americanii sunt
printre primii care au sesizat aceste tendinţe, mai ales după
103
Jean-Marc de Giuli Félix Faucon, Op.cit.
349
experienţa războiului din Coreea şi a celui din Vietnam. Spre
exemplu, vina implicării militare inoportune şi, de aici, a
angajării necorespunzătoare a forţelor în războiul din Vietnam
revenea factorului politic. Consecinţele – inclusiv reproşurile
din partea populaţiei americane – le-a suportat armata. Or,
această situaţie nu putea rămâne aşa. America este o ţară a
pragmatismului şi eficienţei. De aceea, măsurile post-Vietnam
privind responsabilităţile factorului politic şi ale armatei au fost
puse în aplicare cum nu se poate mai eficient.
Experienţa Vietnamului i-a determinat pe americani să
repartizeze mai bine rolurile în cadrul strategiei operaţionale
(strategiei de acţiune). Limitele responsabilităţilor decidentului
politic şi ale celui operaţional au fost stabilite prin lege. S-a
acordat astfel o relativă autonomie forţelor. În operaţiile
viitoare, se va reduce foarte mult rolul celor strict naţionale,
concomitent cu creşterea rapidităţii evoluţiei situaţiei. De aici
rezultă, pe de o parte, diminuarea rolului decidentului politic
naţional în favoarea celui internaţional şi, pe de altă parte,
cerinţa creşterii iniţiativei la nivel de execuţie. Rămâne însă de
văzut dacă marile puteri vor accepta să cedeze din prerogativele
lor, în ceea ce priveşte decizia politică, factorului internaţional.
Aceasta nu înseamnă îndepărtarea factorului politic de
acţiunile propriu-zise sau indiferenţa acestuia faţă de modul
cum se desfăşoară aceste acţiuni şi concentrarea lui doar asupra
rezultatelor. Acţiunea militară nu este transformată într-o cutie
neagră, deşi există şi o astfel de tendinţă. Factorului politic nu-i
poate fi indiferent modul în care se acţionează. El nu poate
trece cu vederea încălcări ale principiilor angajamentului, ale
legilor şi obiceiurilor războiului, ale drepturilor omului. Dar
nici nu poate substitui factorii de decizie militară. Ceea ce este
esenţial pentru decidentul politic constă în a asigura respectarea
regulilor de sistem. De aceea, se cere păstrată congruenţa
acţiunilor întreprinse cu obiectivele politice. Acest lucru nu
trebuie să ducă însă la concentrarea tuturor nivelurilor
350
deciziilor la cel mai înalt palier posibil. Finalităţile angajării se
exprimă în „trei viziuni care nu pot fi improvizate în momentul
când survine o criză. Ce proiect politic ghidează decizia de
intervenţie militară? Ce strategie militară este cea mai apropiată
de tratamentul crizei? Ce doctrină de întrebuinţare a forţelor va
fi pusă în operă?“104
În toată lumea are loc o reconsiderare a tuturor
conceptelor, dar mai ales a celui de angajare. Angajarea, mâine,
nu se poate face potrivit conceptelor de ieri. Conceptele actuale
sunt ancorate în strategiile operaţionale ale războaielor
europene ale secolului trecut. Acestea se regăsesc în strategiile
de descurajare ale sfârşitului de secol.
„Dialectica luptei, având ca bază ameninţările şi contra-
ameninţările disuasive, a alimentat în trecut un proces de
acumulare: cursa înarmărilor. Acest proces este astăzi înlocuit,
de către toate puterile nucleare prin noţiunea de suficienţă.
Aceasta este calculată în raport cu ameninţarea care se exercită
asupra unui adversar potenţial în cadrul ipotetic al unui duel
mortal pentru cele două părţi“105.
În aceste condiţii, are loc oare o reîntoarcere la forţele
clasice? Sau reconstrucţia forţelor clasice pe baza sistemelor de
arme de mare precizie, a aşa-zisului „armament inteligent“
reprezintă doar o treaptă spre un nou tip de dialectică a luptei
armate? Judecând lucrurile după evoluţiile din alte domenii
(economie, informaţii), se pare că ne aflăm într-o perioadă în
care se pregăteşte un adevărat salt în filosofia confruntării de
tip militar. Condiţionarea pare, în primul rând, tehnologică. Ea
este însă şi de altă natură. Este vorba, pe de o parte, de un nou
mod de a percepe lumea, raporturile umane, dezvoltarea şi
competiţia şi, pe de altă parte, de lupta pentru resurse vitale,
104
Loup Francart, Moral et motivational dans les operations exterieurs, în
„Revue internationale et strategique“, nr. 38 été, 2000, p. 28.
105
Jean-Marc de Giuli Félix Faucon, op.cit.
351
care se va duce deopotrivă în spaţiul tradiţional, în cel cosmic şi
în cel virtual.
După unele opinii, bătălia nu se interzice, ci se
monopolizează, se trece în proprietatea celor care sunt în stare
să o ducă, devine o nouă sabie a lui Damocles asupra celorlalţi.
Însă, de data aceasta, o „sabie a binelui“, care nu este îndreptată
împotriva tuturor celorlalţi, ci împotriva „răului“. Răul este
perceput ca ameninţare asimetrică, chiar atipică, îndreptată
împotriva „binelui“, adică a democraţiei de tip occidental, care
se consideră a fi modelul economic, politic, cultural, informa-
ţional şi militar al viitorului. Acest „bine“ trebuie, în viziunea
noilor strategii de influenţare, transmis sau, în cazul în care se
refuză a fi acceptat, impus. Pentru că un astfel de „bine“ face
parte din construcţia viitorului bazată pe un proiect în care
omul trebuie să fie într-adevăr măsura tuturor lucrurilor.
„Pentru o ţară ca Franţa, consecinţa strategică majoră a
evoluţiilor de azi este deci revenirea, în panoplia conceptuală,
la angajamentul forţelor clasice, nedependente de mijloace
nucleare, şi care dispun de un nivel de superioritate ce le
permite să pregătească şi chiar să smulgă, să impună decizia.“
106
În viziunea celor mai multe dintre marile puteri, dar şi în

cea a unor forţe, coaliţii, alianţe şi alte structuri internaţionale,
caracteristica principală a angajării nu mai este şi nu va mai fi
cea a asigurării condiţiilor (de spaţiu, de timp, de forţe şi mij-
loace etc.) pentru nimicirea inamicului sau pentru a-i produce
cât mai multe pierderi, ci aceea de a-l determina să accepte
constrângerile sau soluţiile care se impun sau care i se impun.
Aici, desigur, lucrurile se cer nuanţate.
Conceptul strategic de angajare nu este doar manevră de
forţe în vederea realizării dispozitivului strategic necesar
ducerii uneia sau mai multor bătălii şi, respectiv, abordarea de
pe poziţii cât mai avantajoase a etapei confruntării directe.
106
Ibidem.
352
Angajarea constă într-un complex de măsuri şi acţiuni – ultima
expresie a acestora fiind angajarea efectivă a forţelor în teatru –
pentru soluţionarea diferendului sau a problemei în cauză,
pentru rezolvarea crizei sau a conflictului, pentru izolarea sau
limitarea ariei de cuprindere a stării tensionate. Limitare
înseamnă: evitarea sau limitarea pierderilor umane şi materiale;
protecţia sistemelor de valori; limitarea obiectivelor; limitarea
acţiunilor sau, în orice caz, controlul lor; limitarea ecologică;
limitarea geografică; protecţia prin lege a forţelor care
acţionează în numele unor valori, pe baza unui mandat.
De aceea, acţiunea de răspuns la crize şi conflicte – un
nou concept strategic – trebuie să fie ea însăşi limitată şi
controlată. Aici se aplică principiul proporţionalităţii. Cu alte
cuvinte, dacă criza sau conflictul are valoarea x, acţiunea de
răspuns trebuie să aibă valoarea x + 1, nu mai mult. Unii
autori107 leagă acest principiu de un altul, foarte important în
conceptul de angajare, cel al moderaţiei.
Arta negocierii începe să se impună din ce în ce mai mult
şi în domeniul strategiei. Ea se încadrează deopotrivă în stra-
tegia mijloacelor şi în strategia operaţională. Este, într-un fel, o
întoarcere la ceea ce Liddell Hart numea strategie a acţiunilor
indirecte108.
De aici rezultă câteva întrebări esenţiale privind angaja-
rea forţelor şi diferitelor structuri, precum şi nivelurile de anga-
jare: Se va renunţa oare la principiul distrugerii centrelor vitale
ale inamicului, în favoarea faptului împlinit sau punerii acestuia
în situaţia de a nu putea evita negocierea în condiţii dezavan-
tajoase pentru el? Nu cumva o astfel de opţiune aparţine
războiului disproporţionat, în care acceptarea confruntării de
către cel inferior tehnologic, economic, din punctul de vedere al
forţelor, mijloacelor şi poziţiilor devine unica şansă? Care sunt
107
Ibidem.
108
Liddell Hart, STRATEGIA. ACŢIUNILE INDIRECTE, Editura Militară,
Bucureşti, 1972.
353
şi care vor fi reacţiile la o astfel de concepţie privind angajarea
forţelor şi mijloacelor? Acţiunile de tip terorist, războiul total,
Jihadul, gherila şi alte tipuri de acţiuni sau de reacţii armate
sunt un răspuns la o astfel de concepţie sau o astfel de concepţie
(a angajării proporţionale, disuasive) reprezintă un răspuns la
situaţiile complexe şi de prefigurare a noului tip de confruntare
prin care se vizează, în primul rând, protejarea fiinţei umane, a
societăţii, a mediului social şi a celui natural?
Angajarea militară se transformă, din ce în ce mai mult,
dintr-o modalitate de confruntare, în una de gestionare. Ea va fi
impusă de regulile managementului crizelor şi nu de arta
distrugerii forţelor inamicului. Există, azi, alte moduri de a
distruge, de a anihila: informarea-dezinformarea, acţiunea
mediatică, sancţiunile economice, boicotul, presiunea militară,
impunerea prin sistemul organismelor internaţionale etc.
Tipuri de angajare
După modalitate:
 angajare directă;
 angajare mijlocită;
 angajare completă;
 angajare limitată;
 angajare preventivă;
 angajare disimetrică;
 angajare asimetrică;
 angajare nonviolentă;
 angajare violentă, în forţă;
 angajare limitativă.
După sfera de cuprindere a teatrului:
 angajare naţională;
 angajare zonală;
 angajare internaţională.
După tipul de angajare:
 angajare de coaliţie;
354
 angajare de alianţă;
 angajare naţională;
 angajare solitară.
După durată:
 angajare de scurtă durată;
 angajare de durată medie;
 angajare de lungă durată;
 angajare permanentă;
 angajare intempestivă, aleatoare.
După scopuri şi obiective:
 angajare pentru descurajare;
 angajare pentru intimidare;
 angajare mediatoare;
 angajare pentru protecţia uneia dintre părţi;
 angajare pentru protecţia unui sistem de valori;
 angajare pentru obligarea părţilor să înceteze conflictul;
 angajare punitivă;
 angajare umanitară.
Angajarea presupune, în afară de scopuri, obiective,
reguli şi procedee, şi aplicarea unui concept de desfăşurare a
forţelor şi mijloacelor. Desfăşurarea are câteva etape foarte
importante: realizarea dispozitivului de îmbarcare, îmbarcarea,
transportul, realizarea dispozitivului specific raioanelor de
debarcare şi, de aici, realizarea dispozitivului pe care îl cere
modalitatea de angajare (dispozitiv de luptă, dispozitiv de
asigurare, dispozitiv de pază, supraveghere şi control, dispo-
zitiv de sprijin etc.).
Desfăşurarea este partea cea mai importantă a angajării şi
ea depinde de foarte mulţi factori, între care cel mai important
este capacitatea de desfăşurare a forţelor, conceptul în limitele
căruia au fost pregătite şi motivate structurile respective. Desfă-
şurarea este precedată de planificare, organizare, recunoaşteri,
măsuri de siguranţă şi de protecţie a forţelor etc.
355
Desfăşurarea se poate face direct în teatru – când este
vorba de un teatru de confruntare sau de război –, în apropierea
acestuia, în zona de operaţii sau în zona acţiunii care se
preconizează. Desfăşurarea, în cazul unor situaţii-limită sau în
situaţia unor urgenţe civile şi militare, se face potrivit unui plan
prestabilit, dar şi exigenţelor şi restricţiilor împrejurărilor
concrete.
Desfăşurarea forţelor presupune o delimitare foarte clară
între responsabilitatea politică şi strategică, între decizia
politică şi cea strategică. Este bine ca delimitările respective să
fie făcute prin lege sau, în cazul în care există situaţii pe care
legea nu le prevede, prin hotărâri ale Parlamentului, Guver-
nului, ale conducerii politice sau strategice, dar în limitele unor
competenţe fixate tot prin lege. Altfel, desfăşurarea forţelor şi
acţiunea propriu-zisă se vor efectua în condiţii de incertitudine
şi de nesiguranţă şi, din acest motiv, nu vor fi eficiente.
Calitatea desfăşurării forţelor depinde de mobilitatea lor,
mai exact de adaptarea rapidă a mijloacelor de transport şi de
acţiune la condiţiile situaţiei şi la scopul ei. Nu se poate
interveni prompt cu o mare unitate aeropurtată dacă nu există
suficiente aeronave de transport sau dacă unităţile sunt dotate
cu tehnică de luptă care nu poate fi aeropurtată.
Calitatea angajării şi a desfăşurării depind de calitatea
conducerii, de practica strategică şi de coeficientul de integra-
litate (coeziune) a structurilor respective. În terminologia
NATO, există conceptul de consultare, comandă şi control
(sinonim cu termenul american C4) din care rezultă importanţa
deosebită a punerii de acord a structurilor de conducere şi, pe
această bază, a elaborării unei decizii executabile. Toate
forţele care urmează să fie angajate în teatru sau în zona de
acţiune trebuie să înţeleagă bine despre ce-i vorba, structurile
de conducere şi de control trebuie să fie foarte clare, iar
sistemele de comunicaţii să funcţioneze corect, unitar şi să fie
securizate şi protejate.
356
Funcţiile angajării:
 preventivă;
 disuasivă;
 persuasivă;
 conciliativă;
 imperativă;
 de refacere;
 de stabilizare;
 punitivă.
Angajarea forţelor
Angajamentul forţelor poate fi, în funcţie de decizia
politică şi de situaţie:
 parţial sau total;
 limitat în timp şi spaţiu sau nelimitat;
 cu intensitate maximă pe tot parcursul, cu intensitate
variabilă, crescândă sau descrescândă.
De asemenea, în funcţie de forţele participante (de grupa-
rea de intervenţie), angajarea poate fi:
 integrală (terestră, aeriană, maritimă, informaţională,
cu forţe speciale);
 terestră;
 aeriană;
 navală;
 cu forţe speciale;
 cu forţe militaro-civile.
De regulă, angajarea (îndeosebi a forţelor clasice) pentru
câştigarea unor confruntări armate sau dezamorsarea unor crize
trebuie să fie:
 proporţionată;
 limitată în timp şi spaţiu;
 strict condiţionată;
 flexibilă, dar fermă.
357
Angajarea este o modalitate prin care se materializează
un concept. Conceptele care condiţionează angajarea sunt
astăzi, ca şi ieri, axate pe dezamorsarea crizelor şi conflictelor,
prevenirea războiului, câştigarea războiului, menţinerea sau
impunerea păcii. De regulă, scopul angajării Alianţei Nord-
Atlantice sau al unor forţe internaţionale sub mandat ONU este
oprirea sau limitarea (izolarea, îndiguirea) unui conflict la cel
mai jos nivel de intensitate. De aici rezultă necesitatea folosirii
unor forţe capabile să protejeze populaţia şi valorile, să se
interpună şi, în acelaşi timp, dacă este nevoie, să câştige rapid o
confruntare. Nivelul de confruntare, în acest condiţii, va fi însă
de mică intensitate. El se va desfăşura la nivel tactic sau micro-
tactic.
Cu toate succesele realizate în recentele situaţii prin
acţiunile non-contact (bombardarea Irakului, a Iugoslaviei şi a
Afghanistanului) sau prin acţiuni la contact (războiul din Irak
din martie-aprilie 2003), se menţine necesitatea contactului
direct. Acţiunile aeriene sau aero-navale nu sunt suficiente
pentru a finaliza impunerea unui anumit tip de comportament.
Or, acest contact permanent nu putea fi realizat, până acum
câţiva ani, decât de forţele terestre. Acum, se ştie, fără a se
neglija rolul forţelor terestre, contactul permanent se realizează
prin mijloacele informaţionale, prin forţele speciale şi prin
mijloacele strategice, care creează un scut informaţional, unul
de foc, unul logistic şi unul psihologic forţelor terestre care
acţionează nemijlocit în teatru. De aici, tipurile de angajare a
forţelor terestre. În acest sens, sunt oportune câteva precizări:
1. Angajarea forţelor terestre este totdeauna una în teatru,
pe când angajarea forţelor aeriene şi chiar a celor navale
reprezintă una de tip extern, în sensul că forţele respective vin
din afara teatrului, unele rămân în afara teatrului (portavioa-
nele) şi acţionează din afara acestuia. Angajarea acestor forţe se
exprimă prin angajarea efectelor;
358
2. Angajarea forţelor terestre, inclusiv a forţelor speciale,
deşi acestea se află sub protecţia scuturilor de care vorbeam,
este, totuşi, de cele mai multe ori, de contact mijlocit şi chiar
direct. Există însă şi un contact nemijlocit în cazul angajării de
interpunere (între două forţe ostile), de limitare, de îndiguire, de
sprijin, de descurajare sau de opunere;
3. Angajarea forţelor terestre nu este singulară. De cele
mai multe ori, ea urmează, însoţeşte şi chiar precede (în anu-
mite situaţii) pe cea a forţelor strategice (de acţiune la mare
distanţă). Fiecare tip de angajare cere rezolvarea unor ecuaţii
complexe privind suportul şi sprijinul logistic, condiţionarea
politică, asigurarea transportului la mare distanţă, protecţia
mediului, acţiunile şi reacţiile în situaţii-limită, supravieţuirea şi
războiul.
Angajarea forţelor terestre se poate face pentru:
 definitivarea acţiunii forţelor strategice;
 impunerea unui anumit tip de conduită;
 oprirea conflictului între două părţi (de regulă, prin
interpunere);
 crearea faptului împlinit;
 protecţia populaţiei şi a valorilor etc.
Întrebarea care se pune din ce în ce mai mult privind

rolul şi influenţa mijloacelor (strategiei mijloacelor) asupra
strategiei operaţionale este o chestiune de filosofie esenţială a
confruntării armate: se vor folosi mijloace de distrugere masivă,
mijloace de lovire la distanţă sau mijloace non-letale? Distru-
gerea masivă nu mai face parte din strategia Alianţei (ea se
menţine însă ca un concept important în strategia Federaţiei
Ruse, dar şi în alte strategii). Mijloacele de lovire la mare
distanţă (având, deci, rol strategic) şi mijloacele non-letale
constituie configuraţia actuală şi viitoare a strategiei mijloa-
celor, ceea ce realizează suportul strategiilor operaţiilor „pier-
deri zero“. Acţiunile teroriste din 11 septembrie 2001 n-au
359
schimbat radical conceptul „pierderi zero“, ci l-au adus într-un
fel mai cu picioarele pe pământ, în sensul că uneori, mai ales în
cazul conflictelor asimetrice, sunt posibile şi unele pierderi.
În domeniul informaţiilor
Domeniul informaţiilor este, poate, cel mai sensibil şi cel
mai dinamic. De aceea, şi aici, ca şi în sistemele de lovire, s-a
investit foarte mult şi s-au realizat performanţe foarte mari.
Spre exemplu, senzorii ultramoderni, sateliţii spioni şi mijloa-
cele electronice de ascultare – foarte performante din punct de
vedere tehnologic – nu pot acoperi întreaga plajă de date şi
informaţii, mai ales acolo unde aceste date şi informaţii sunt
sensibile la interpretare. De aceea, nevoia de contact, de
cercetare la faţa locului, de culegere a informaţiilor prin sursă
umană se impune din ce în ce mai mult. Sateliţii n-au reuşit să
asigure informaţia şi elementele necesare, în timpul primului
război din Golf, pentru neutralizarea rachetelor strategice ale
lui Saddam Hussein. A fost nevoie să fie implementate în teren
forţe speciale. Nici în ceea ce priveşte atacurile teroriste din 11
septembrie 2001, tehnologia sofisticată de culegere şi prelu-
crare a datelor n-a realizat mare lucru şi n-a reuşit să evite
surprinderea strategică.
Angajarea mijloacelor
Angajarea mijloacelor se face concomitent cu angajarea
forţelor, întrucât nu există forţe fără mijloace şi nici mijloace
fără forţe. Dar depinde ce fel de forţe şi ce fel de mijloace
urmează să fie angajate în teatru.
Dacă este vorba de război (cazul campaniei aeriene a
NATO împotriva Iugoslaviei, al campaniei antiirakiene din
1991 şi al celei din 2003, al bombardamentului asupra
talibanilor şi reţelelor Al-Qaeda din Afghanistan), se înţelege că
vor fi angajate aviaţia strategică, sisteme de arme performante,
360
mijloace de cercetare prin satelit şi alte mijloace a căror folosire
presupune numeroase măsuri de protecţie a populaţiei, a
valorilor, a rutelor aeriene etc.
Dacă este vorba de acţiuni în sprijinul păcii sau de acţiuni
umanitare, vor fi angajate acele mijloace care să permită
forţelor să menţină ordinea, să asigure securitatea convoaielor
cu ajutoare, să sprijine factorii locali în organizarea alegerilor
democratice, în lichidarea urmărilor conflictului armat sau
dezastrului, în reabilitarea instituţiilor şi refacerea infrastructu-
rilor şi, în final, revenirea la normalitate.
Decizia privind angajarea mijloacelor este una extrem de
grea, de dificilă, care poate avea implicaţii dintre cele mai mari
în zona respectivă.
O astfel de decizie trebuie să fie atentă, prudentă, adică
bine cumpănită, flexibilă, să permită angajarea şi utilizarea
adecvată a mijloacelor şi să nu creeze provocări, temeri,
incertitudini şi alte probleme complexe.
Angajarea acţiunilor (operaţiilor)

În ceea ce priveşte angajarea, nu se procedează niciodată
în necunoştinţă de cauză. Decidentul trebuie să ştie exact ce se
întâmplă în teatru sau în zona care necesită angajarea, ce fel de
acţiuni (operaţii) sunt indicate, cu ce forţe şi cu ce mijloace
(minime şi maxime) pot fi ele efectuate. Cu alte cuvinte, se
stabileşte mai întâi tipul de acţiuni (operaţii) şi abia după aceea
cantitatea şi calitatea forţelor şi mijloacelor. Acţiunile (opera-
ţiile) se planifică pe variante şi se iau toate măsurile pentru a se
crea condiţii favorabile desfăşurării acestora. Fără coerenţă,
luciditate şi claritate în stabilirea acţiunilor (operaţiilor) şi a
tuturor consecinţelor care decurg de aici, angajarea nu are nici
un sens, devine aventură riscantă şi nefolositoare.
Desigur, aceste tipuri de angajare nu sunt independente şi
pot fi departajate. Angajarea militară este totdeauna o angajare
de forţe, mijloace şi acţiuni. Dar fiecare din aceste componente
361
are particularităţi şi, de aceea, decidentul trebuie să răspundă,
concomitent sau succesiv, la următoarele întrebări: Cu ce forţe?
Cu ce mijloace? Pentru ce fel de acţiuni? Cu ce costuri? Pot fi
îndeplinite misiunile primite cu forţele şi mijloacele la dispo-
ziţie? Care sunt costurile şi ce mijloace financiare sunt alocate?
În strategiile angajării forţelor aeriene, se aşteaptă evo-
luţii spectaculoase, care ţin de sistemele de arme inteligente, de
mare precizie şi de sistemele perfecţionate de protecţie a
aeronavelor, infrastructurilor şi sistemelor de comandă şi
control. Caracteristicile principale ale angajării forţelor aeriene
se referă la:
 angajarea non-contact;
 angajarea ofensivă;
 angajarea combinată cu sisteme informaţionale foarte
bine puse la punct şi cu sisteme de amplificare a energiei, de
comandă şi control.
Pentru că strategia forţelor este mai puţin flexibilă,
majoritatea ţărilor care au un cuvânt de spus în domeniul
filosofiei şi practicii angajării militare în rezolvarea unor
conflicte şi crize îşi concentrează atenţia asupra strategiei
mijloacelor. Mijloacele sunt totdeauna cele mai dinamice. Ele
compensează forţele, care, în noile condiţii, devin din ce în ce
mai puţine din punct de vedere numeric. Masivitatea este
înlocuită prin calitate. Calitatea mijloacelor determină, implicit,
şi calitatea forţelor.
Este nevoie ca resursele să fie armonizate cu modalităţile
de angajare, mai ales în cadrul Alianţei, şi, de aici, realizarea
acelor structuri şi acelor echipamente care să permită îndepli-
nirea misiunilor specifice. Armata României nu dispune încă de
suficiente echipamente (nici pentru forţele terestre, nici pentru
cele aeriene şi navale, nici pentru forţele speciale) spre a realiza
toată plaja de angajări cerute de filosofia posibilă a războiului
viitorului, de operaţiile de răspuns la crize, de operaţiile
antiteroriste, de conflictele asimetrice şi de cele post-conflict.
362
Armata României nu dispune nici măcar de toate echipamentele
necesare acţiunilor în caz de urgenţe civile şi militare, iar Forţa
de Reacţie Rapidă şi Forţele Speciale abia sunt în curs de
constituire (în cazul Forţelor Speciale) sau de definitivare
structurală şi de adaptare la noile misiuni (în cazul Forţei de
Reacţie Rapidă).
Deocamdată, despre angajare, se discută după experienţa
ţărilor şi armatelor care fac parte din NATO, avându-se în
vedere reglementările în vigoare şi o anume filosofie a acestui
proces care trebuie să asigure:
 reguli precise de angajare;
 delimitarea clară a competenţelor şi responsabilităţilor în
teatru;
 parametrii de interoperabilitate;
 protecţia prin lege a forţelor;
 respectarea drepturilor omului;
 protecţia mediului.
Toate acestea au, bineînţeles, o dimensiune concretă
impusă de situaţie. Or, nimeni nu ştie şi nu poate şti în mod
exact cum va evolua mediul strategic de securitate până în 2010
sau până în 2020, împotriva cui şi pentru ce fel de misiuni vor
fi angajate forţele NATO şi ale fiecăreia dintre ţările membre,
partenere sau nemembre.
E greu de prevăzut care va fi modelul de tanc, de avion,
de fregată, de submarin sau de distrugător necesar în 2080 şi
chiar în 2020. Probabil că arsenalul existent acum va fi folosit
şi peste 20 de ani, desigur, cu perfecţionările de rigoare. Dar ce
va reuşi să facă România în 20 de ani pentru armata sa? Va
reuşi ea oare să achiziţioneze acele sisteme de arme care s-o
facă eficientă şi competitivă în soluţionarea riscurilor şi ame-
ninţărilor din timpurile care vor veni? Care vor fi acelea? Vor fi
înlocuite în totalitate, în acest interval de timp, echipamentele
actuale? Greu de presupus. Nu este însă greu de definit, în
363
aceste condiţii, limitările, restricţiile şi particularităţile angajării
Armatei României.
Şi aici avem de a face cu două aspecte distincte:
 cerinţa efectivă de angajare;
 limitările, restricţiile şi particularităţile angajării.
Prima presupune stabilirea prin legi şi regulamente a
regulilor de angajare. Cea de-a doua stabileşte modalitatea de
aplicare a acestor reguli. Desigur, România fiind membră
NATO, filosofia prioritară a angajamentului este cea de alianţă.
Dar şi aici trebuie să se ţină seama de faptul că însăşi Alianţa se
află într-un proces de redefinire a conceptului de angajare, în
raport cu exigenţele fixate de noul concept strategic, de modul
în care se preconizează să fie implicate forţele şi structurile
NATO. Nu încape nici o îndoială că angajarea este o funcţie
complexă. Domeniul ei de definiţie este foarte larg şi, în acelaşi
timp, foarte restrictiv. Sfera acestui domeniu include: determi-
nările politice, juridice şi umanitare; potenţialul economic,
social, demografic, informaţional şi tehnologic (sisteme de
arme şi capacitatea de reproducere sau de înlocuire a acestora).
Limitările ţin de restricţiile ecologice, umanitare, de protecţie a
forţelor proprii şi a sistemelor de valori.
n n
A   Pij   Lij ; P = potenţialuri; L = limitări şi
1 1
restricţii.
În acelaşi timp, conceptul de angajare, care constituie
finalitatea oricărei armate, determină structura de forţe şi,
corespunzător, strategia forţelor, structura şi cuantumul mijloa-
celor (strategia mijloacelor) şi, în mod corespunzător, configu-
raţia strategiei operaţionale.
F,M,O = f (A); F= forţe; M = mijloace; O = operaţii
(acţiuni)
Se cunoaşte adevărata bătălie care s-a dus câţiva ani în
Armata României şi în afara acesteia privind impulsurile PCM
364
sau Delta, licitaţiile şi contractele încheiate pentru realizarea
Sistemului de Transmisiuni al Armatei Române (STAR), de
fapt Reţeaua de Transmisiuni Permanentă (RTP), adică struc-
tura strategică a acestui sistem. De un singur lucru nu s-a ţinut
seama în aceste dispute: nevoia reală de modernizare a
comunicaţiilor militare. În cele din urmă, acest sistem – în
dimensiunea lui strategică, RTP (Reţeaua de Transmisiuni
Permanentă) – s-a realizat în mare măsură şi este deja în
funcţiune. Dar disputele respective au întârziat procesul cu cel
puţin doi ani. Iar doi ani înseamnă foarte mult, dacă se are în
vedere că ciclul de reactualizare şi reînnoire a mijloacele
electronice de comunicaţii este mai mic de patru ani.
Modalităţile de angajare au implicaţii deosebite în toate
planurile. Ele presupun:
 modularitatea şi supleţea unităţilor;
 creşterea gradului de integrare a structurilor şi acţiunilor;
 cunoaşterea exactă a tipului de confruntare;
 cunoaşterea caracteristicilor teatrului şi ale mediului
strategic de securitate;
 depistarea vulnerabilităţilor şi a punctelor tari;
 evaluarea ameninţărilor şi asumarea riscurilor care
decurg din angajare, îndeosebi a celor asimetrice;
 evaluarea efectului de coaliţie;
 cunoaşterea intereselor vitale şi a sistemelor de valori
care stau la baza definirii tipului de angajare;
 corelarea acţiunilor şi strategiilor operaţionale;
 evaluarea efectelor;
 asumarea responsabilităţilor.
În consecinţă, se poate afirma că:

1. Conceptul de angajare este esenţial pentru strategia
operaţională. El implică definirea ab initio a tipului de operaţii
(operaţiuni, acţiuni) care urmează a fi desfăşurate.
365
2. Angajarea la distanţă (non-contact) creează doar
premisele pentru obţinerea efectului dorit, dar o astfel de
angajare nu poate să ducă singură la o finalizare a acţiunii. Este
nevoie de o angajare complexă (deopotrivă non contact şi
contact) pentru a tranşa la faţa locului problema sau diferendul.
3. Conceptul de angajare nu are acelaşi conţinut pentru
toată lumea. În timp ce pentru Alianţa Nord-Atlantică sau
pentru o mare putere ea înseamnă, de regulă, doar implicare
pentru soluţionarea unui conflict de cele mai multe ori de joasă
intensitate sau de intensitate medie, pentru două state de putere
aproximativ egală, care se confruntă, angajare înseamnă,
adesea, folosirea la maximum a tuturor resurselor, adică război
total. La fel se petrec lucrurile şi în conflictele asimetrice.
Participanţii în teatru nu folosesc acelaşi tip de angajare (de
unde şi calitatea de angajare asimetrică); fiecare foloseşte
forţele, mijloacele şi modalităţile (strategiile operaţionale) pe
care le consideră cele mai convenabile în confruntarea cu
adversarul.
4. Problema angajării, în viitor, în teatru va fi din ce în
ce mai mult una cu soluţii complexe (politice, informaţionale,
militare şi chiar culturale) şi nu va putea fi lăsată în
exclusivitate nici la îndemâna politicienilor, nici a militarilor.
Angajarea este, poate, cea mai complexă problemă a strategiei
integrale.
6.6. Lecţii date, lecţii asimilate, lecţii învăţate
În toate armatele din lume, există o preocupare deosebită

pentru experienţa trecută. Mai mult, această experienţă este atât
de puternică şi are un impact atât de mare, încât, practic, majo-
ritatea armatelor din lume se pregătesc pentru războiul viito-
rului în limitele experienţei acumulată în ultimul război impor-
tant la care a participat. Chiar dacă următorul război are loc
după câteva generaţii de la cel anterior, experienţa trecută este
mereu actualizată, esenţializată, idealizată, chiar deformată.
366
Puţine armate din lume reuşesc să se detaşeze de o asemenea
experienţă sau, în orice caz, să o preia constructiv. Între aceste
armate se situează îndeosebi cele ale marilor puteri sau marilor
alianţe, care îşi asumă responsabilitatea gestionării crizelor şi
conflictelor şi a angajării (evident, în limitele unor decizii
politice) în noile războaie. Aceste „noi războaie“sunt extrem de
diferite şi, în general disproporţionate, adică disimetrice şi
asimetrice, ceea ce constituie un impediment în a ridica experi-
enţa lor la rang de principii, reguli şi cerinţe ale războiului
viitorului. Însă fiecare dintre aceste războaie şi conflicte
reprezintă o „lecţie de viaţă militară“, care nu poate fi neglijată,
ci dimpotrivă, asimilată şi învăţată. Asemenea lecţii sunt unice
şi, de aceea, nu trebuie pierdut nimic din ele.
Termenul de „lecţii învăţate“ poate avea nuanţe şi înţele-
suri diversificate, dar sensul lui este acelaşi. Uneori, prin „lecţii
învăţate“ se înţeleg, pur şi simplu, învăţămintele care se
desprind dintr-o acţiune desfăşurată într-un teatru de operaţii şi
care sunt totdeauna numeroase şi, adesea, foarte aspre.
De aceea, unii (îndeosebi americani) înclină să definească
lecţiile învăţate ca învăţăminte desprinde din insuccese, din
situaţii care nu au fost rezolvate în mod corespunzător, din
momente critice. De aici şi expresiile: „mi-a dat o lecţie“, „am
învăţat lecţia“, „a doua oară n-o să mi se mai întâmple“ etc.
Omul învaţă totdeauna din experienţa negativă, din
greşeli, din situaţii complicate, dificile. Iar acest lucru este
valabil şi pentru armate. De altfel, şi sensul principal al
conceptului românesc „învăţăminte“ nu se referă doar la acele
elemente caracteristice şi concluzii pozitive care rezultă din
respectiva activitate, ci se plantează mai ales în ceea ce nu a
fost făcut bine şi se constituie într-o reflecţie temeinică asupra
neajunsurilor, limitelor şi situaţiilor dificile.
Există, desigur, şi conceptul de „învăţăminte pozitive“,
dar acesta reprezintă doar un suport cu efect psihologic
stimulativ, un imbold şi, bineînţeles, un set de procedee şi
367
acţiuni care, verificate şi aplicate, s-au dovedit a fi corecte şi
eficiente. În ceea ce priveşte raportul „lecţii date“ – „lecţii
învăţate“, se creează un sistem de determinări în circuit, care
poate fi reprezentat astfel:
LECŢII DATE LECŢII ÎNVĂŢATE
LECŢII ÎNVĂŢATE LECŢII DATE
Acest circuit are o logică extrem de simplă. Lecţiile care

urmează să fie învăţate sunt, în primul rând, lecţii date, adică
oferite sau impuse, care se identifică în cadrul unor acţiuni din
teatrul de operaţii unde, în principiu, de o parte, se află inami-
cul şi, de cealaltă parte, forţele proprii.
Aşadar, lecţia dată de inamic este o lecţie primită de
forţele proprii, pe care acestea urmează s-o înveţe sau să nu o
înveţe. Dacă o învaţă, înseamnă că, din viitorul comportament
al acestora pe câmpul de luptă, vor fi excluse sau diminuate
greşelile sau procedurile necorespunzătoare din confruntarea
sau confruntările anterioare. La rândul lor, trupele proprii vor
acţiona asupra inamicului (sau pentru rezolvarea situaţiei din
teatru) după o strategie proprie şi conform unor proceduri
însuşite. Această acţiune poate să constituie o lecţie pentru
inamic (pentru actorii din teatru), pe care el, la rândul lui, o
poate învăţ sau nu. Lecţie nu înseamnă numai provocare,
experienţă negativă din care se extrag învăţăminte, situaţie
complexă, repetabilitate, ci şi experienţă pozitivă, concluzii
desprinse din activităţile utile şi reuşite.
Scopul lecţiei învăţate este acela de a forma un sistem
solid de cunoştinţe, experienţe şi deprinderi care să permită şi
368
să dezvolte o capacitate de reacţie (de acţiune) adecvată, flexi-
bilitate, adaptabilitate şi creativitate. Spiritul inventiv-creativ, în
spaţiul luptei, nu vine pe un loc gol, ci în urma a numeroase
lecţii învăţate. Napoleon spunea că, adesea, cele mai inspirate
hotărâri pe câmpul de luptă nu sunt decât reamintiri. Aminti-
rile şi reamintirile reprezintă efecte ale lecţiilor învăţate,
produse ale experienţelor acumulate, cunoştinţe şi deprinderi
temeinice, procedee şi proceduri clare, folosite cu temeinicie şi
iscusinţă.
Aşadar, între caracteristicile principale ale lecţiilor învă-
ţate se pot situa şi următoarele:
- provin din activitatea concretă (din acţiuni la nivel
tactic, operativ şi strategic), în care s-au folosit cunoştinţe,
experienţe şi proceduri, rezultând însă şi numeroase probleme
care vor necesita soluţii viitoare;
- au un conţinut care merită să fie însuşit;
- au un mesaj şi o finalitate;
- sunt lecţii de viaţă (de luptă, de acţiuni post-conflict, de
asistenţă umanitară, de menţinere a păcii etc.);
- probează unele concepte, teorii şi proceduri;
- reprezintă un rezultat al verificării unor ipoteze;
- atrag atenţia asupra unor disfuncţionalităţi;
- pun pe gânduri.
O adevărată lecţie învăţată trebuie să-ţi dea nu numai
rezultatul unei acţiuni, un set de învăţăminte, de care te poţi
folosi, ci şi o serie de probleme care să te pună pe gânduri.
Numai în aceste condiţii ele îşi vor găsi efectul cel mai benefic.
Asemenea lecţii există dintotdeauna. Arta războiului a lui
Sun Tzî, Arthashastra a lui Kautilya, Codul lui Hamurappi etc.,
ca, de altfel, toate lucrările acumulate în biblioteci, în arhive, în
lăcaşuri de cult, în alte locuri care adăpostesc valori, reprezintă
lecţii învăţate de omenire şi folosite ca fundament al formulării
şi identificării intereselor viitoare, care sunt, de fapt, mobiluri
ale oricărei acţiuni umane.
369
Lecţiile care se învaţă nu au un sens unic şi nici un singur
destinatar. Primii care învaţă aceste lecţii sunt cei care le
primesc în mod nemijlocit, adică unităţile şi luptătorii din
teatru. Ei sunt, deci, cei care şi le însuşesc şi le transmit mai
departe, atât pe linie orizontală, cât şi ierarhic.
Lecţiile se transmit prin toate sistemele de comunicare, în
fiecare dintre momentele care jalonează şi vor jalona lungul
drum din ieri, prin azi, spre mâine. Ele aduc în AZI ceea ce a
fost IERI şi ajută la proiectarea unui MÂINE mai bun şi mai
eficient din punctul de vedere al acţiunii umane.
În ceea ce priveşte lecţiile din teatrele de operaţii (care
vor fi învăţate), există cel puţin trei moduri de transmiterea lor:
- nemijlocit;
- prin sistemele moderne de comunicaţii;
- combinat.
Cea mai eficientă cale de transmitere a acestor lecţii este
cea nemijlocită. Primii beneficiari ai acestor lecţii sunt cei care
se află în teatru. Ei sunt cei dintâi care văd ce se întâmplă,
descoperă şi înţeleg determinările şi desprind concluziile
necesare.
Trebuie însă să spunem că astfel de lecţii nu au aceeaşi
semnificaţie pentru toată lumea. Este adevărat, totdeauna învă-
ţăm din ceea ce au învăţat sau învaţă alţii, dar fiecare dintre noi
o face într-un mod specific. Învăţătura, oricât de perfect structu-
rată şi de bine intenţionată ar fi, îşi are limitele şi particula-
rităţile ei: este un set de învăţături, adică un sistem de
acumulări, noţiuni, cunoştinţe asimilate, abilităţi şi deprinderi
formate, care vor fi aplicate abia după aceea. Dar, fără ele,
adică fără această etapă (care nu este ruptă decât didactic de cea
a aplicabilităţii şi construcţiei dinamice în teatru), nu se poate.
Sistemele moderne de comunicaţii asigură transmiterea
acestor lecţii la distanţă. Dar lecţiile poartă şi amprenta celui
care le întocmeşte, a celui care sintetizează o anume experienţă.
Ele nu sunt experienţă nemijlocită, ci doar ceea ce rezultă, ceea
370
ce se consideră că este important din această experienţă. Multe
chestiuni de amănunt sunt însă uitate sau neglijate. Or, ele sunt
adesea, foarte importante, chiar cele mai importante.
Aceste chestiuni ţin de un anumit tip de comportament, de
cunoaşterea populaţiei, a obiceiurilor şi lucrurilor importante
din ţara gazdă sau pe cele ale forţelor şi structurilor angajate, de
specificul terenului, climei şi situaţiei din teatru sau din zonă.
De aceea, lecţiile care se întocmesc şi se transmit nu sunt
decât o formă conservată, pentru o durată limitată, a experienţei
din teatru. Ele se cer studiate cu multă grijă şi folosite, în esenţa
lor, în alcătuirea unor modele, în elaborarea sau perfecţionarea
unor concepte cu rol important în dezvoltarea gândirii şi
practicii militare.
Totdeauna trebuie însă păstrată o măsură. Ele sunt doar
simple lecţii, nu litere de lege, elemente obligatorii în
structurarea şi pregătirea forţei şi în elaborarea strategiilor
operaţionale.
6.7. Managementul războiului. Managementul păcii.

Dreptul forţei şi forţa dreptului
Războiul şi pacea, deşi se exclud reciproc, se şi presupun

reciproc. Se află la poli opuşi, dar, uneori, este foarte greu de
stabilit de unde anume începe pacea şi unde anume se termină
războiul. Într-un fel, matricea Ing-Iang, din vechea reprezentare
chineză a binelui şi a răului, a zilei şi a nopţii, a lui „Da“ şi a lui
„Nu“, se potriveşte şi în acest caz. Fiecare îşi are izvorul în
celălalt.
Omenirea şi-a dorit dintotdeauna să poată domina atât
războiul, cât şi pacea. Nu a reuşit niciodată. Deşi ambele sunt
produse ale sale, lumea a fost şi este încă neputincioasă în faţa
lor, aşa cum pământul este neputincios în faţa cutremurelor,
inundaţiilor, catastrofelor. Desigur, pământul oamenilor, nu
planeta Pământ, care se contopeşte cu aceste fenomene ce-i
sunt proprii. Aceste fenomene descătuşează energiile acumulate
371
în timp, rup echilibrul şi restabilesc mişcarea, tensiunea,
dezvoltarea.
Şi astăzi (pentru mâine), ca şi ieri (pentru azi), omenirea
nu se pregăteşte (nu s-a pregătit cu adevărat niciodată!)
neapărat pentru a gestiona războiul, ci pentru a-l face. Toate
organismele internaţionale create cu scopul de a pune sub
control fenomenul război s-au dovedit a fi neputincioase în faţa
acestuia. Fiecare entitate umană crede că, în ultimă instanţă,
războiul este cel care o poate scoate dintr-o situaţie limită, cel
care-i poate oferi ceea ce nu poate obţine prin alte mijloace.
Astăzi, comunitatea omenească, prin vocea organismelor
internaţionale, a Alianţei Nord-Atlantice, dar mai ales a marilor
puteri, încearcă să pună sub control crizele şi conflictele, sau,
dacă acest lucru nu se poate, să le gestioneze şi, în oarecare
măsură, să le prevină.
Mecanismele prin care se încearcă gestionarea crizelor şi
conflictelor sunt numeroase, înstufate (unele chiar foarte
birocratice) şi nu totdeauna eficiente. Dar nu se poate spune că
nu se face chiar nimic în acest sens.
Primul lucru important, care s-a realizat la nivelul dialo-
gului internaţional, se pare că este o anumită schimbare în ceea
ce priveşte politica războiului. Societăţile democratice au
oroare de război, nu acceptă violenţa şi pierderile de vieţi
omeneşti şi fac alergie atunci când se apelează la metode
violente, asemănătoare celor folosite în perioada colonială sau
în cea a războaielor mondiale.
Războiul este pus între paranteze, iar guvernele intră
adesea în conflict cu restul societăţii privind utilizarea forţei
pentru impunerea unui anumit interes.
Totuşi, cu sau fără acordul deplin al democraţiilor
occidentale (care rămân reticente la orice formă de război şi de
violenţă), Alianţa Nord-Atlantică şi marile puteri pun în operă o
nouă arhitectură de gestionare a spaţiului strategic (comanda-
mente strategice şi operaţionale, noi tipuri de baze militare,
372
reamplasarea unora şi înfiinţarea sau desfiinţarea altora, noi
parteneriate strategice etc.), precum şi o construcţie tipică de
comandă-control, care să asigure conducerea unitară şi eficientă
a forţelor ce intervin într-un teatru sau în altul.
Aceste teatre nu sunt definite cu precizie, aşa cum erau
înainte şi imediat după cel de al doilea război mondial, ci doar
în reperele lor esenţiale. De altfel, ele nu se limitează la o
suprafaţă geografică, ci au devenit multidimensionale, flexibile,
transparente la semnificaţie şi, pe aceste criterii, remodelabile.
Pentru viitoarele posibile confruntări militare, se pregătesc, în
primul rând, structuri, infrastructuri şi suprastructuri
informaţionale.
Cosmosul este împânzit cu sateliţi de informaţii (sateliţi-
spioni) şi telecomunicaţii, reţeaua Internet (care constituie şi va
constitui, fără îndoială, sistemul nervos al oricărui tip de
confruntare, de la cea economică la cea militară), au apărut tot
felul de grile, de la cea a senzorilor, la cea a comandamentelor
(reţeaua centrală de conducere) şi la acea a platformelor de
luptă, iar sistemele de arme (care au fost puse deja în funcţiune
sau se află abia în proiect) asigură lovirea oricărui punct,
vulnerabil sau nu, de pe pământ, din spaţiul aerian şi chiar din
zona sateliţilor de informaţii şi de comunicaţii. Cu alte cuvinte,
prin sistemele de arme, armamentul strategic, dezvoltarea
sistemelor de comunicaţii şi de informaţii, războiul deja s-a
mondializat.
Apariţia războiului terorist (de fapt, intensificarea şi
proliferarea acţiunilor teroriste, existente de când lumea), s-a
declanşat un nou tip de război mondial, războiul împotriva
terorismului. Armele, mijloacele, strategiile şi tacticile unui
astfel de război urmează să fie descoperite şi puse în aplicare.
Cert este că un asemenea război depăşeşte cu mult sfera de
competenţă a armatelor tradiţionale, ale armatelor naţiunilor.
Toate tipurile de posibile războaie ale viitorului – de la
cele de impunere a păcii la cele împotriva terorismului –
373
urmează să fie fundamentate ştiinţific şi practic, justificate şi
legalizate. Presiunile care vin din partea unor ţări, a unor
organizaţii neguvernamentale şi chiar a unor organisme interna-
ţionale sunt importante, dar nu şi suficiente pentru a se rezolva
rapid şi în mod consistent problema forţei dreptului şi cea a
dreptului forţei în noile relaţii internaţionale.
374
CAPITOLUL 7
CONTINUITATEA ŞI PERMANENŢA RĂZBOIULUI
7.1. Continuum spaţiu-timp
Cum se defineşte acest continuum şi cum se exprimă el în

diferite forme de război? Care sunt variaţiile acestui
continuum şi cum pot fi ele evaluate în diferite tipuri de
conflicte şi războaie?
Pentru ca o confruntare militară să fie considerată război,

în sensul reglementărilor internaţionale, el trebuie să fie ultima
şi singura soluţie pentru ieşirea dintr-un blocaj strategic care ar
pricinui omenirii, respectiv, beligeranţilor, mai multe pierderi şi
mai mult rău decât recurgerea la calea armelor. Mai există,
oare, aşa ceva? Principiile războiului, în general acceptate şi
conţinute, într-o formă sau alta, în reglementările internaţio-
nale, mai sunt ele aplicate în pregătirea şi desfăşurarea confrun-
tărilor militare de azi? În noile forme de violenţă, mai sunt
valabile principiile războiului? Mai este valabilă acea „logică a
probabilului“, de care vorbea Raymond Aron, în elaborarea
deciziei strategice?
Este adevărat că nu toate statele au fost sau sunt de acord
cu reglementările internaţionale în ceea ce priveşte pacea şi
războiul. Unele nu sunt semnatare ale tuturor documentelor
elaborate în acest sens, altele, deşi le-au semnat, le eludează sau
le ignoră. Trebuie să subliniem, totuşi, că reglementările inter-
naţionale nu sunt identice cu principiile războiului. Principiile
şi regulile războiului, la care se referă aceste reglementări, se
aplică în relaţiile dintre statele semnatare. Ele sunt mai mult
reguli de respectat, convenţii de la care semnatarii nu trebuie să
se abată. Multitudinea de factori perturbatori, din care fac parte
375
atât entităţile şi grupările non-statale, cât şi unele state caracte-
rizate ca având o moralitate internaţională îndoielnică 109 nu
respectă regulile şi reglementările războiului (nu în mod
obligatoriu şi principiile!), le ignoră şi chiar le sfidează. De
unde se desprinde o „logică a improbabilului“, o „logică
asimetrică“ ciudată, a reacţiilor intempestive şi haotice, prin
care nu se defineşte şi nu se prefigurează o acţiune armată
coerentă, în limitele dreptului războiului, ci doar o ameninţare
violentă, omniprezentă, confuză şi, din această cauză, terori-
zantă şi extrem de primejdioasă.
În aceste condiţii, mai putem vorbi de principii ale
războiului şi confruntării armate? Pentru cine anume ar mai fi
ele valabile, dacă înfruntarea sau confruntarea militară dintre
state constituite cedează din ce în ce mai mult locul unei
confruntări dintre state sau grupări de state de drept şi entităţi
(statale sau non-statale) teroriste sau care se opun noii filosofii
a relaţiilor internaţionale?
Chiar dacă există tentaţia şi tendinţa de a striga sus şi
tare: „Jos principiile! Este vremea lipsei de principii, a surprin-
derii şi acţiunii intempestive!“, se ştie foarte bine că omenirea
nu poate accepta această eventualitate decât ca pe o ameninţare
foarte gravă la adresa securităţii ei. Regulile, procedeele şi
modalităţile de pregătire şi ducere a războiului nu pot fi eludate,
chiar dacă fiecare le aplică aşa cum i se pare că ar fi cel mai
potrivit, cel mai avantajos. Nimeni nu poate evita însă, spre
exemplu, acţiunea legii concordanţei dintre obiective şi posibi-
lităţi.
Aşadar, noul tip de confruntare necesită atât noi regle-
mentări, noi principii, cât şi noi modalităţi de aplicare a
109
Este vorba, desigur, de conducerea politică a statelor respective, nu de
populaţie, nu de entitatea demografică, etnică, economică, socială şi
intelectuală a ţării; mai mult, se apreciază că ţara respectivă şi populaţia ei
se află sub un regim politic de teroare, care nu respectă drepturile elemen-
tare ale omului, nu oferă protecţie, siguranţă şi libertate cetăţeanului.
376
principiilor tradiţionale, a legilor şi cutumelor războiului, care
sunt, se ştie, neschimbate, în esenţa lor, de mii de ani.
Este sau nu este violenţa actuală război? Ce a devenit
războiul? Astăzi, se preferă din ce în ce mai mult noţiunea sau
conceptul eufemistic de criză în loc de război. Este de multe ori
citat Machiaveli, care afirma că, atunci când este vorba de
patrie, un singur lucru contrează: salvarea. Salvarea vieţii şi
păstrarea libertăţii. Este vorba de legitimitatea acestor acţiuni
armate violente în apărarea patriei, de justeţea şi justificarea lor,
în sensul că sunt îndeplinite toate cele trei condiţii: scopul să
fie just, cauza dreaptă şi intenţia corectă.
Există o logică a acestui tip de război – războiul de
apărare, de salvare a ţării –, o legitimitate a lui, recunoscută,
care ţine de o viziune asupra statului şi asupra dreptului la
protecţie şi autoapărare, prin care se defineşte suveranitatea.
Dimensiunea, rolul şi funcţiile războiului, în aceste condiţii,
sunt ilustrate cum nu se poate mai bine în definiţia dată de
Clausewitz, războiul fiind considerat ca o „continuare a politicii
prin alte mijloace“, adică o etapă necesară a presiunii fizice cu
scopul de a-l readuce pe adversar la masa negocierilor şi a
obţine, în urma câştigării (sau pierderii) războiului, maximum
de avantaje posibile.
Noţiunile sunt însă înţelese diferit, iar Charta Naţiunilor
Unite nu defineşte toţi termenii pe care-i foloseşte. Nu-l defi-
neşte exact nici măcar pe cel de popor. De unde rezultă
posibilitatea arbitrariului în relaţiile internaţionale, deci de
folosire a războiului nu ca ultima soluţie, ca ultima acţiune, ci
în funcţie de interese şi nu de urgenţe sau de blocajul unei
situaţii strategice, şi el, acest blocaj, discutabil şi foarte relativ.
A scoate războiul din sfera interesului înseamnă a-l scoate din
sfera politicii, ceea ce este un non-sens. Soluţia prevenirii sau
excluderii războiului, văzută de Kant, părea aceea a unui stat
cosmopolit universal. Globalizarea de azi nu este altceva decât
o altă modalitate de a se încerca realizarea unui astfel de „stat“
377
– mai exact, de statut –, cel puţin în componentele sale
economice, politice, informaţionale şi financiare. Într-o viziune
extrem de simplificată, s-ar părea că globalizarea face caduc
războiul, îl scoate în afara politicii de interes şi de confruntare,
exact aşa cum gândea filosoful din Königsberg. De unde şi
afirmaţia că războiul ar fi…moartea politicii, sfârşitul ei, nu
împlinirea şi revigorarea ei.
7.2. Forme şi structuri dinamice în fizionomia

războiului permanent
Care sunt, care pot fi şi cum pot fi structurile de forţe, de

mijloace şi de acţiuni? Care sunt coordonatele noii filosofii a
acţiunilor militare?
Entităţile îşi alcătuiesc forţe armate, în funcţie de modul

în care concep să-şi apere sau să-şi impună interesele vitale, de
caracteristicile situaţiei internaţionale şi zonale, de ameninţări,
provocări şi de riscurile posibile. Nu este însă uşor ca toate
aceste determinări să fie reunite în acelaşi concept politic şi, de
aici, în acelaşi concept strategic. Relaţiile internaţionale sunt
fluide şi flexibile; ele se schimbă rapid şi, adesea, ceea ce ieri
reprezenta o ameninţare, poate deveni, mâine, o realitate fără
importanţă politică, militară şi strategică şi chiar o… formă de
cooperare. De cele mai multe ori, nu numai realităţile sunt cele
care determină opţiunile politice pe baza cărora se alcătuiesc
doctrinele, strategiile de securitate şi strategiile militare, ci şi o
anume percepţie a conjuncturilor şi oportunităţilor. Istoria este
plină de erori care provin din aceste percepţii greşite.
În alcătuirea forţelor şi mijloacelor necesare apărării şi
securităţii şi, respectiv, a strategiilor operaţionale adiacente,
acţionează patru tipuri de determinări:
a) politice (care pot fi profunde, conjuncturale,
oportune, flexibile, adaptabile sau, dimpotrivă, rigide, fixiste,
extremiste, puternic ideologizate, unilaterale, înguste);
378
b) de potenţial, care ţin de posibilităţile economice,
sociale, demografice, geostrategice şi morale;
c) ştiinţifice, care ţin de teoria războiului, de
norme, principii, reguli şi obiceiuri ale confruntării armate;
d) pragmatice (rezultate din experienţa războaielor
prezentului şi trecutului, atât din cea proprie, din cea a lecţiilor
învăţate, cât şi din cea a altor armate).
Nici o entitate nu este însă unică şi singură pe lumea
aceasta. De aceea, în elaborarea politicii de securitate şi
apărare, în alcătuirea structurii de forţe şi de mijloace, se ţine
seama de tot ceea ce există şi are valoare în acest domeniu.
Oamenii se schimbă, împrejurările evoluează, conceptele
se dezvoltă. Cele de azi le preiau, într-o oarecare măsură, pe
cele de ieri, le neagă, le dezvoltă sau le neglijează în
conceperea şi dezvoltarea celor de mâine. Cele de mâine nu se
definesc neapărat pe mulţimea celor de azi, dar nici nu pot face
cu acestea o mulţime vidă.
Dacă până mai ieri, elementul strategic cel mai important
în materie de apărare şi de securitate consta în capacitatea
mobilizării rapide a forţelor şi trecerea eficientă la acoperirea
şi, ulterior, la apărarea frontierelor proprii şi, eventual, la
atacarea frontierelor adversarului, astăzi, acest aspect, deşi
rămâne important, nu mai este singurul hotărâtor.
Astăzi şi mâine există şi se dezvoltă concepte strategice
noi care au un impact deosebit în toate domeniile. Lumea, deşi
rămâne contradictorie şi conflictuală, devine mai solidară, mai
altruistă, începe să-i pese de ceea ce se întâmplă cu celălalt.
Au apărut astfel structurile modulare de forţe, structurile
comune, structurile integrate, forţele de reacţie rapidă, forţele
speciale, forţele nucleare strategice, structurile de răspuns la
crize etc.
Corespunzător acestora, s-au dezvoltat concepte acţionale
corespunzătoare, dintre care cele mai importante sunt:
- acţiunea dincolo de frontiere;
379
- acţiunea rapidă,
- acţiunea întrunită;
- acţiunea integrată;
- acţiunea specială
Strategia indirectă a apărării ţării prin participarea la
gestionarea crizelor şi stabilizarea zonelor tensionate este,
deopotrivă, o strategie politică importantă şi o strategie militară
care impune foarte multe elaborări, întrucât, într-o viziune
modernă, apărarea nu mai este o simplă funcţie a naţiunilor sau
a entităţilor politice, ci o funcţie a comunităţii internaţionale. În
această nouă viziune, apărare înseamnă apărare a tuturor,
împreună. Desigur, se pune întrebarea: apărare împotriva cui?
Metaforic, răspunsul ar trebui să fie: împotriva răului care
există în lume. Dar acest rău are un nume. El se numeşte
terorism, spirit revanşard, individualism, egoism, extremism
politic şi religios, crimă organizată, trafic de droguri şi de carne
vie, interes meschin etc.
Acţiunea dincolo de frontiere nu mai este înţeleasă ca
agresiune militară. Au intervenit noţiuni noi, derivate din
conceptele de responsabilitate internaţională, de sprijin al păcii
şi securităţii, de prietenie, colaborare şi solidaritate, de luptă
împotriva terorismului şi ameninţărilor asimetrice.
Acţiunea rapidă nu mai este doar intervenţia imediată la
frontieră, în timpul operaţiei de acoperire, pentru nimicirea
forţelor agresoare pătrunse pe teritoriul naţional, a grupărilor
aeromobile etc., ci proiectare a forţei în zone de criză, acţiune
pentru menţinerea păcii şi prevenirea războiului, uneori
interpunere, alteori sprijin rapid al naţiunii gazdă sau salvarea
oamenilor şi grupurilor umane aflate în pericol.
Acţiunea întrunită nu se mai reduce la o acţiune la care
participă toate categoriile de arme, în cazul unui război fronta-
lier, ci aria ei se extinde foarte mult. În acest sens, sunt create
structuri modulare de forţe care compun sisteme de acţiune
adecvată (desigur, întrunită sau integrată) în toate tipurile de
380
operaţii pe care le presupune războiul modern, inclusiv pentru
combaterea bazelor de antrenament şi reţelelor teroriste.
Acţiunea integrată a devenit deja, mai ales în cadrul
războiului înalt tehnologizat, o necesitate. Ea este posibilă
datorită reţelelor care asigură transmiterea şi receptarea infor-
maţiei în timp aproape real, a caracteristicilor noilor structuri de
forţe (care sunt modulare, deci integrabile) şi obligatorie,
datorită complexităţii şi unităţii spaţiului luptei.
Dar simpla acţiune integrată nu este, totuşi, suficientă.
Războiul viitorului, mai ales cel împotriva terorismului, cere şi
acţiunea specială. Această acţiune se referă atât la acţiunea
forţelor speciale, cât şi la alte acţiuni duse în spaţiul informa-
ţional, cibernetic, mediatic sau psihologic.
7.3. Războiul nuclear, războiul dus cu arme

de distrugere în masă
Mai este oare posibil un astfel de război? Care sunt

formele în care el ar putea fi dus? Care sunt focarele de
pericol, vulnerabilităţile? Care este rolul descurajării nucle-
are? Cum poate fi declanşat un astfel de război? Există oare
pericolul real al unui război nuclear terorist? În ce perspectivă
s-ar putea declanşa un astfel de război?
Despre războiul nuclear se vorbeşte azi din ce în ce mai

puţin, ca şi cum el ar fi dispărut din conceptul strategic al
statelor, marilor puteri, alianţelor sau ar fi devenit caduc. El nu
a dispărut, desigur, nici nu este caduc, dar tehnologia a devenit
atât de performantă, încât războiul nuclear pare cu totul nepro-
ductiv. În lipsa bipolarităţii, chiar şi declanşarea lui accidentală
pare, azi, din ce în ce mai puţin probabilă. Cine şi împotriva cui
să declanşeze holocaustul nuclear? Răspunsul la această între-
bare nu este: nimeni, nici doar un nebun. Terorismul, chiar în
forma lui primitivă în care se manifestă azi, ridică un mare
semn de întrebare în această privinţă. Faptul că teroriştii nu
381
deţin ultimele tehnologii în domeniul nuclear, biologic, genetic
şi chimic nu este şi nu poate fi nici liniştitor, nici pe deplin
adevărat. Se poate foarte bine ca unele reţele şi grupări teroriste
să-şi procure tehnologie nucleară şi să găsească şi specialişti.
De aici şi marea atenţie pe care o acordă îndeosebi Statele
Unite şi lumea civilizată pentru a interzice accesul teroriştilor la
astfel de tehnologii. În condiţiile accentuării, reproducerii şi
proliferării stării de haos, orice este însă posibil. De aceea,
războiul nuclear nu este exclus din analiza strategică, nici din
doctrinele politice. De vreme ce mijloacele nucleare există şi
îmbracă toată gama, de la rachetele balistice cu focoase
multiple la armamentul nuclear miniaturizat, oricând este
posibilă folosirea lor, dacă situaţia o va cere iar condiţiile o vor
permite.
Focarele de pericol nu mai sunt (sau nu mai par a fi) cele
deja devenite tradiţionale – bazele atomice din Rusia şi Statele
Unite, deşi nici acestea nu trebuie excluse –, ci noile state
nucleare, îndeosebi cele din zonele de falii strategice (India,
Pakistan, China, Coreea de Nord). După părerea noastră, nici
Anglia şi Franţa nu pot să nu fie incluse ca potenţiale zone din
care ar putea fi declanşat, într-o formă sau alta (teroristă sau
non-teroristă), un conflict nuclear sau ADM.
Oricum, strategia descurajării nucleare funcţionează atât
în clubul ţărilor nucleare, cât şi în cadrul tuturor statelor care
dispun sau pot să dispună de mijloace nucleare.
Un război nuclear nu poate fi decât un război nuclear
terorist. Deja perspectiva lui a terorizat de şase decenii omeni-
rea şi o va mai teroriza încă sine die.
Un astfel de război poate fi declanşat nu numai de
organizaţiile şi reţelele teroriste sau de unele cercuri
fundamentaliste care s-ar înarma cu mijloace nucleare, ci şi de
alte entităţi sinucigaşe care, în anumite împrejurări, ar putea
dispune de mijloace suficiente şi de condiţiile necesare.
382
Din aceste motive, pericolul nuclear rămâne şi pentru
începutul veacului al XXI-lea, cea mai mare ameninţare, cu
consecinţele cele mai grave şi impactul cel mai dureros şi cel
mai înfricoşător.
7.4. Războiul bazat pe Reţea
Care sunt principiile şi formele concrete de manifestare a

acestui tip de război? Cum se racordează el la celelalte tipuri
de războaie? Care este rolul şi locul RBR în cadrul războiului
continuu? Care este specificul angajării în RBR? Care sunt
operaţiile specifice acestui tip de război şi prin ce se deosebesc
ele de alte tipuri de operaţii? Ce înseamnă informaţia în timp
real? Cum acţionează comandanţii? Dar statele majore?
7.4.1.Războiul bazat pe Reţea în fizionomia

războiului viitorului
Războiul face parte din realitatea lumii prezente şi

viitoare. El este acelaşi şi totuşi diferit, determinările lui fiind
complexe, în funcţie de caracteristicile fiecărei epoci şi de
evoluţia societăţii omeneşti. Legile războiului rămân neschim-
bate, în timp ce principiile ţin pasul cu vremurile. Societatea de
tip informaţional – care, probabil, va egaliza sau va tinde să
egalizeze, în faza ei superioară, şansele tuturor indivizilor şi
comunităţilor umane în faţa vieţii – nu va exclude războiul, ci,
dimpotrivă, îl va aduce în noi parametri de confruntare, de
beligeranţă. Societatea de tip informaţional va schimba, după
toate probabilităţile, atât beligeranţii, cât şi beligeranţa. Este
posibil ca războiul viitorului să fie din ce în ce mai puţin un
război al unui stat împotriva altui stat şi din ce în ce mai mult
un război al societăţii omeneşti împotriva propriilor riscuri şi
vulnerabilităţi, precum şi împotriva altor ameninţări, unele
cunoscute, altele previzibile, dar cele mai multe, probabil, greu
383
de prevăzut şi chiar de imaginat. Pentru că o societate în care
informaţia devine factotum, în care comunicarea se poate
realiza instantaneu, prin mii de canale, iar economia devine
mondială, tinde să nu se mai nu se mai fragmenteze (deşi este
greu se presupus că va fi eliminat orice tip de fragmentare!) şi
nu mai acceptă războiul între fragmente, războiul partiţionat, ci
îşi cumulează forţele împotriva răului din ea însăşi sau
împotriva altor pericole care s-ar putea ivi şi care nu pot fi
înlăturate sau prevenite decât prin forţă.
Războiul, deci, nu dispare. Numai că el nu rămâne la fel
cu cel din epocile anterioare, întrucât va beneficia, pe lângă
informaţie, şi de un arsenal extrem de diversificat şi de speci-
alizat, de la senzori de date, imagini şi informaţie amplasaţi în
întregul spaţiu terestru, aerian, maritim, în Cosmos şi în ciber-
spaţiu, la sisteme de mijloace adaptate nu atât pentru distrugere,
cât mai ales pentru prevenire, descurajare şi protecţie.
Cu alte cuvinte, se pare că, după toate aparenţele, socie-
tatea de tip informaţional va extinde aria şi conţinutul războ-
iului, atât în ceea ce priveşte filosofia lui, conceptul lui, cât şi în
ceea ce priveşte spaţiul, timpul şi modalităţile de desfăşurare.
Într-o astfel de societate, războiul nu va dispărea, cum s-ar
putea crede, cum o mai cred încă unii utopişti, ci se va
reorganiza, se va reconstrui, se va generaliza, va deveni
continuu. Scopul lui principal nu va mai fi însă uciderea sau
supunerea celuilalt, ci protecţia societăţii, adică a valorilor şi
centrelor vitale ale acesteia.
După cum se vede, este foarte probabil să avem de a face
cu un alt tip de război, cu un alt tip de confruntare şi, evident,
cu un alt tip de angajare. De aici nu rezultă că se va schimba
esenţa războiului – care este şi va fi tot o continuare a politicii
prin alte mijloace (de presiune, de descurajare, violente etc.) –,
ci doar faptul că războiul va fi un produs sau o continuare a
unei politici de securitate globală, prin care se vizează securi-
tatea societăţii umane, a vieţii, a mediului şi a planetei. Cu ce
384
fel de forţe, cu ce fel de mijloace şi cu ce fel de strategii va fi
dus un astfel de război? Cum vor arăta şi cum vor evolua
strategia forţelor, strategia mijloacelor şi strategia operaţională
în războiul viitorului, care va fi din ce în ce mai mult un război
continuu? Care vor fi formele de manifestare în teatru ale
acestui tip de război? Cum va arăta teatrul de război şi cum vor
fi configurate teatrele de operaţii?
Fără a intra prea mult în dezvoltarea unor proiecţii pe
termen lung (care nu se poate dezvolta pe date reale, ci doar pe
raţionamente probabilistice), trebuie să constatăm că primele
semne ale unor evoluţii spre realizarea unor structuri capabile
să ducă un astfel de război sunt deja vizibile. Noua filosofie pe
suportul căreia se restructurează şi modernizează Alianţa Nord-
Atlantică, conceptul european comun de securitate şi apărare,
constituirea unor structuri militare sau militare-civile de acţiune
şi de reacţie cu o compunere internaţională, crearea unor forţe
speciale care să fie în măsură să lupte împotriva terorismului,
ciberterorismului, criminalităţii şi celorlalte ameninţări
asimetrice şi să contribuie de o manieră semnificativă la
reducerea noilor vulnerabilităţi sunt deja realităţi. Intervenţia
promptă a Forţelor Armate ale Statelor Unite, Marii Britanii şi
altor state membre ale unei coaliţii planetare, între care şi
România, împotriva terorismului, acţiunea NATO şi a UE
pentru gestionarea crizelor din Balcani şi din Afghanistan sunt
exemple concrete care pot sta, într-un fel, la proiectarea
imaginii şi structurii războiului viitorului.
În cadrul acestor acţiuni, îndeosebi în acţiunile grupărilor
de forţe americane împotriva forţelor armate care se credea că
slujesc şi apără regimul dictatorial al lui Saddam Hussein în
Irak, în acţiunea forţelor aeriene şi forţelor speciale americane
în Afghanistan, dar şi în acţiunea NATO de bombardare a
Iugoslaviei, s-a constatat că există o strategie deosebită de cele
anterioare, prin care fie că s-au sfidat legile şi principiile
războiului, fie că s-au confirmat şi reconfirmat legi şi principii
385
care au funcţionat cu mii de ani în urmă, în vremea lui Sun Tzî
şi chiar înainte de acesta. „Tehnologiile cele mai moderne, dacă
nu sunt folosite potrivit unei doctrine militare adecvate tipului
de organizare convenabile, conduc la catastrofă. Este ceea ce ni
s-a întâmplat nouă în Vietnam.“110
Cvasitotalitatea analiştilor – chiar şi cei mai critici – au
constatat că, în desfăşurarea acestor confruntări, a intervenit
ceva ce nu exista, o notă prin care nu numai înalta tehnologie şi
tehnologia informaţiei îşi dovedeau superioritatea, ci şi concep-
tul strategic, filosofia însăşi a războiului. Este drept, aceste
acţiuni au intrat în contradicţie cu unele dintre legile şi
reglementările internaţionale, dar, dacă avem în vedere scopu-
rile şi efectele lor (cel puţin, pe termen scurt), între care se
situează oprirea violenţelor şi stabilizarea zonelor respective,
constatăm că intervenţiile au fost legitime.
Aceasta, din punct de vedere politic şi militar. Din punct
de vedere strategic, războaiele respective au adus elemente noi,
importante, întrucât modul de acţiune pentru impunerea voinţei
comunităţii internaţionale a fost cu totul diferit faţă de cele
cunoscute anterior.
Superioritatea copleşitoare a forţei, realizată prin coaliţie
sau alianţă – în toate situaţiile, forţa expediţionară s-a constituit
prin participarea, într-o formă sau alta, a zeci de state –, şi, mai
ales, high tech şi IT au creat o asemenea situaţie strategică în
care statul vizat era pus în situaţia de a nu putea reacţiona sau
de a alege între o reacţie sinucigaşă şi acceptarea condiţiilor
impuse de coaliţie.
Ceea ce a realizat o astfel de superioritate este, în afară de
construcţia politică a deciziei, superioritatea tehnică şi informa-
ţională zdrobitoare.
110
militaire américaine. Guerre en réseaux contre un ennemi diffus, în „Le
monde diplomatique“, iunie 2002, pp. 12-13.
386
În ultimele acţiuni de amploare desfăşurate de o coaliţie
sau de Alianţă – bombardarea Iugoslaviei, acţiunea împotriva
bazelor reţelelor teroriste Al-Qaeda din Afghanistan şi a
talibanilor, acţiunea militară din Irak din martie-aprilie 2003 –,
s-au folosit procedee şi strategii ale Războiului bazat pe Reţea,
un nou concept care revoluţionează nu numai strategiile
operaţionale, adică intervenţia în teatru, ci întregul context
strategic, adică întreaga filosofie a războiului.
7.4.2. Realităţi şi tendinţe în evoluţia Războiului

bazat pe Reţea
Războiul bazat pe Reţea este unul dintre primele

rezultate ale aplicării conceptului noii revoluţii în domeniul
militar. La baza acestui tip de război stau, în principal înalta
tehnologie şi tehnologia informaţiei (IT). Acest concept a fost
creat în Statele Unite ale Americii. El se foloseşte acum, într-o
expresie sau alta, în toată lumea. Deja, în 2004, au avut loc
numeroase seminarii, bilanţuri şi analize privind primele
rezultate ale aplicării lui.
7.4.2.1. În Statele Unite ale Americii
Conceptul RBR a fost creat şi folosit pentru prima dată

în Statele Unite ale Americii. El a fost verificat şi experimentat
în poligoane şi în aproape toate campaniile la care au participat
Statele Unite ale Americii de la încheierea Războiului Rece.
Imediat după încheierea ostilităţilor armată contra armată
în Irak, s-a făcut o analiză în ceea ce priveşte învăţămintele
referitoare la Războiul bazat pe Reţea.
S-a desprins concluzia că s-au înregistrat progrese mari,
dar sunt încă multe lucruri de făcut. Spre exemplu, în timpul
operaţiei „Furtună în deşert“ din 1991, optimizarea s-a realizat
în 4 zile, a remarcat amiralul Kwenneth Slaght, comandantul
387
spaţiului maritim şi sistemelor navale de război (SPAWAR), în
timp ce, în campania din 2003, acest lucru s-a realizat doar în
45 de minute. Progresul este impresionant, dar nu şi suficient.
Timpul de la descoperirea şi indicarea ţintei, transmiterea
informaţiei şi inclusiv lansarea loviturii selectate nu trebuie să
fie mai mare de două minute.
Războiul bazat pe Reţea este definit, la colocviul anual
C4ISR, de la San Diego, desfăşurat sub autoritatea SPAWAR,
ca un concept care „leagă ansamblul părţilor disparate ale câm-
pului de luptă şi sporeşte letalitatea forţelor americane, prin asi-
gurarea superiorităţii situaţionale de conştiinţă şi cunoştinţă.“111
S-au subliniat, între altele, necesitatea unei arhitecturi
comune a forţelor. Arhitecturile din trecut n-au fost gândite
îndeajuns în sensul interoperabilităţii. Totuşi, de mai mulţi ani,
au fost gândite şi realizate structuri care să fie de la început
interoperabile. Efortul transformaţional al forţelor navale şi al
tuturor categoriilor de forţe, desfăşurat în limita bugetului
acordat, vizează sporirea interoperabilităţii şi, mai ales,
prevenirea fratricidului. Acest lucru este prioritar pe lista
serviciilor care se cer corectate în Statele Unite şi nu numai.
În opinia noastră, ea dezvăluie şi un hiat creat între noul
concept de întrunire (integrare) a forţelor şi sistemele separate,
tradiţionale de pregătire sectară, pe arme şi servicii. Deşi
americanii au luat de multă vreme măsuri pentru a realiza o
pregătire comună sau cel puţin într-o strânsă interdependenţă
(spre exemplu, în academia unei categorii de forţe – terestre,
navale, aeriene, infanterie marină şi paza de coastă – se află un
număr limitat de cadeţi (40-50) de la celelalte categorii de forţe.
Viitorul va aduce, cu siguranţă, schimbări substanţiale în strate-
gia constituirii, structurării şi pregătirii forţelor, potrivit noului
concept RBR.
Viceamiralul (r) Arhur Cebrowski, director al biroului de
transformare a forţei în Departamentul Apărării (DoD) a
111
Ibidem.
388
afirmat, pe 14 martie 2003, în faţa Comitetului Forţelor Armate
din Senat, că în mâinile soldaţilor, cei care au efectiv nevoie de
ea, n-a ajuns încă în măsură suficientă, tehnologia RBR. De
unde rezultă că, în ceea ce priveşte materializarea conceptului
RBR, sunt încă multe lucruri de făcut, inclusiv în Forţele
Armate ale Statelor Unite.
7.4.2.2. În NATO
Toate ţările din spaţiul euro-atlantic sunt preocupate de

studierea şi introducerea conceptului RBR în sistemul de struc-
turare, de pregătire şi de folosire a armatelor. După rezultatele
foarte bune obţinute de forţele armate americane în campania
din Afghanistan şi în cea din Irak, problematica Războiului
bazat pe Reţea a devenit de mare actualitate, în primul rând, în
ţările europene membre NATO şi în Canada, dar şi în alte ţări.
Între 21 şi 22 ianuarie 2004, a avut loc, la Washington, o
conferinţă pe tema realizărilor şi provocărilor Războiului bazat
pe Reţea. Principalii creatori şi susţinători ai acestui concept au
susţinut comunicări concrete pe această temă, iar cei mai
merituoşi au fost premiaţi.
În 2004, la Stokholm, în Suedia, se desfăşoară, de
asemenea, timp de două zile, o conferinţă pe tema „Network
Centric Warfare (NCW), Europa, 2004“, unde vor fi dezbătute
implicaţiile NCW în procesul transformării Alianţei, noile
direcţii şi noile provocări, influenţa asupra structurii de forţe,
industriei de armament şi procesului de înzestrare, doctrinelor
şi configurării noului câmp de luptă.
7.4.2.3. În principalele ţări europene
Principalele preocupări ale decidentului politic, ale

structurilor de comandă şi control, ale cercetării în domeniul
tehnologiei şi strategiei, ale industriei şi economiei se definesc
389
pe reunirea eforturilor în vederea punerii în operă a acestui
concept. Asemenea preocupări sunt pe rol în Statele Unite ale
Americii şi în Canada, în toată Europa, în Rusia, în China şi în
multe alte ţări. Aşadar, noua revoluţie în domeniul militar, pe
care unii au contestat-o, se exprimă şi în aceste preocupări care
pun în aceeaşi ecuaţie înalta tehnologie, tehnologia informaţiei,
strategia şi tactica.
Ţările europene nu vorbesc însă de o nouă revoluţie în
domeniul militar. Principalele lor preocupări s-au axat pe
realizarea unităţii economice, politice, sociale, culturale şi
militare a continentului şi pe rezolvarea marilor probleme
create şi lăsate aşa de multă vreme. Unele vin tocmai din timpul
păcilor de la Westfalia, altele au rămas aşa de la cel de al doilea
război mondial şi de la Războiul Rece.
7.4.3. Dinamica principiilor Războiului bazat pe Reţea
7.4.3.1. Principii generale ale războiului, principii ale

Războiului bazat pe Reţea
Principiile după care a fost pregătit şi desfăşurată campa-

nia din Irak din martie-aprilie 2003 de către Statele Unite şi
Marea Britanie sunt cele specifice unor forţe superioare, care
întreprind acţiuni de impunere, în numele unor raţiuni consi-
derate superioare:
 principiul coaliţiei;
 principiul disimetriei;
 principiul superiorităţii strategice;
 principiul dominanţei politice, informaţionale, stra-
tegice şi tactice;
 principiul perseverenţei;
 principiul acţiunii complexe;
 principiul acţiunii integrate;
390
 principiul acţiunii politico-militare ferme şi uni-
tare.
Între principiile pregătirii şi desfăşurării operaţiilor în
teatru, în cazul acţiunilor militare din Irak, se desprind şi
următoarele:
 principiul unităţii tactice şi strategice;
 principiul acţiunii întrunite şi integrate;
 principiul protecţiei informaţionale active;
 principiul siguranţei;
 principiul acţiunii metodice;
 principiul manevrei strategice;
 principiul reţelei.
Aplicarea principiilor generale ale războiului în cadrul
Războiului bazat pe Reţea ar putea fi configurată astfel:
principii generale principii aplicate

ale rĂZboiului în cazul rBR
Principiul continuităţii şi
Principiul acţiunii în timp real
discontinuităţii
Principiul cauzalităţii ierarhice,
Principiul conexiunii instantanee
succesive
Principiul conducerii unitare Principiul C4ISR
Principiul concentrării Principiul centrării pe reţea
Principiul adaptabilităţii Principiul concomitenţei
Principiul descurajării Principiul dominanţei
Principiul moralităţii Principiul învingătorului
Principiul capacităţii Principiul omniprezenţei
Principiul unităţii acţiunilor Principiul acţiunilor întrunite
Principiul acţiunilor
Principiul acţiunilor selectate
diversificate
Principiul însumării acţiunilor
Principiul integralităţii
armelor
Principiul manevrei, al
Principiul flexibilităţii
mobilităţii
Principiul prevenţiei Principiul anticipării
391
Principiul punerii adversarului în
Principiul distrugerii potenţi-
imposibilitatea de a acţiona sau de
alului şi forţei adverse
a riposta
Principiul tehnologiei
Principiul high tech şi IT
superioare
Principiul sustenabilităţii Principiul sustenabilităţii inde-
diseminate şi diversificate pendente (autosustenabilităţii)
Principiul valorii. Principiul valorii
Principiul actualizării instantanee
(upgrade)
7.4.3.2. Caracteristici ale Războiului bazat pe Reţea
Războiul bazat pe Reţea este primul tip de război care se

anunţă a fi specific societăţii informaţionale. Se profilează ca o
deschidere în noua eră a războiului, ca un nou tip de război care
integrează complet şi complex câmpul de luptă.
Alte caracteristici ale acestui tip de război ar putea fi şi
următoarele:
 se bazează pe circulaţia informaţiei în timp real;
 se înscrie în filosofia determinismului dinamic, a
sistemelor dinamice complexe;
 este modelat de ecuaţii neliniare din teoria
haosului;
 îşi extrage mijloacele şi modelele din economia
performantă;
 este posibil, datorită proliferării sistemelor de
arme inteligente, a sistemelor de informaţii şi
comunicaţii bazate pe reţele;
 instrumentele războiului sunt din ce în ce mai
mult produse ale economiei de piaţă.112
112
http://www.usni.org/Proceedings/Articles98/PROcebrowski.htm ,
Network-Centric Warfare: Its Origin and Future, de viceamiral Arthur K.
Cebrowski, U.S. Navy şi John J. Garstka
392
Războiul bazat pe Reţea şi toate evoluţiile şi configuraţiile
sale ulterioare îşi află substanţa în schimbările fundamentale ale
societăţii americane, în special, şi ale societăţii occidentale
moderne, în general. Aceste schimbări au fost dominate de
evoluţia ştiinţelor economice, a tehnologiei informaţiei, a
proceselor şi organismelor de afaceri şi sunt conexate concep-
tului RBR prin trei teme majore:
 variaţia în centrul platformei bazată pe reţea
(reţeaua centrală), care este o reţea C4;
 diferenţa între viziunea (acţiunea) independentă
şi cea specifică unui sistem dinamic complex
care se adaptează fără întrerupere;
 importanţa opţiunilor strategice pentru adaptare
şi chiar pentru supravieţuire în astfel de sisteme
schimbătoare.
Aceste teme au schimbat natura problemelor actuale
americane (şi nu numai) şi vor continua să metamorfozeze
maniera în care vor fi conduse acţiunile militare. Nu se
schimbă, de fapt, principiile războiului enunţate de Clausewitz,
dar se constată din ce în ce mai mult că naţiunile fac astăzi
război în acelaşi mod în care produc bogăţie.
7.4.4. Determinări ale strategiei militare în condiţiile RBR
7.4.4.1. Politice
Strategia Războiului bazat pe Reţea are determinări

complexe. Acest tip de război este un rezultat al dezvoltării
economice, îndeosebi a înaltei tehnologii şi tehnologiei infor-
maţiei care au impus un salt substanţial în strategia politică a
războiului. Decidentul politic nu putea să nu folosească această
situaţie creată de decalajul tehnologic şi informaţional în
modernizarea forţei şi a structurilor de forţe. Obiectivele
politice strategice la acest început de mileniu se centrează pe
393
îndeplinirea unor interese vitale, care se grupează în jurul
câtorva mari linii de forţă, cum ar fi:
 strategia sau strategiile accesului la resurse;
 stabilitatea strategică, dominanţa, constituirea
centrelor de putere;
 strategia de gestionare a crizelor;
 strategia dominanţei sau a echilibrării econo-
mice;
 strategiile de afirmare a identităţilor.
De cealaltă parte a baricadei, se situează interesele şi,
deci, politicile şi strategiile opuse, printre care se proliferează:
 strategiile de contestare a ordinii existente;
 strategiile de atacare a frontierelor;
 diferendele etnice şi religioase;
 strategiile teroriste;
 traficul de droguri;
 crima organizată şi spălarea banilor etc.
Politicile opuse, subversive, ca şi strategiile de punere a
lor în operă, au depăşit deja frontierele, au devenit, într-un fel,
globale sau regionale, adoptând acţiunile în reţele disimulate în
societatea normală, ceea ce le face greu de identificat, de
localizat şi de contracarat.
La aceste strategii, politicile din prima categorie, benefi-
ciind şi de o presiune economică şi informaţională constantă, au
trecut la conceperea, încurajarea şi dezvoltarea conceptului
unui război care să se bazeze pe noile tehnologii şi îndeosebi pe
IT. Susţinerea politică a RBR este deja unanimă în ţările
dezvoltate. Nimeni nu se mai îndoieşte azi de necesitatea RBR
şi a unor strategii adecvate. De aceea, toate statele importante
au trecut la studierea amănunţită şi la implementarea acestui
concept, precum şi la elaborare unor strategii ale structurilor de
forţe, ale mijloacelor, acţiunilor şi operaţiilor specifice.
394
7.4.4.2. Tehnico-ştiinţifice
Determinările tehnico-ştiinţifice sunt, în acest caz,

fundamentale. Ele sunt, de fapt, cele care au obligat decidentul
politic să adopte şi să susţină – politic şi bugetar – noul concept
al Războiului bazat pe Reţea. Aceste determinări vin din două
direcţii foarte importante:
 evoluţia sistemelor de arme şi apariţia cerinţei acute
de mijloace care să asigure circulaţia informaţiei în timp real;
 apariţia şi dezvoltarea într-un ritm fără precedent a
tehnologiei informaţiei (IT) şi a mijloacelor de transmitere a
acesteia.
Prima direcţie se concretizează în apariţia unor sisteme
integrate – senzori de informaţie, centre de prelucrare automată
a acesteia şi de elaborare a deciziei, mijloace de lovire conec-
tate la acest sistem – şi, respectiv, în dinamizarea ciclului de
comandă, iar cea de a doua oferă efectiv posibilitatea de
rezolvare a ecuaţiei sistemelor de arme, a acţiunii integrate în
spaţiul de luptă.
Mai mult, cea de a doua direcţie se concretizează şi în
devansarea sistemului militar şi realizarea unui sistem global de
stocare, transport şi diseminare a informaţiei, denumit
Internet113. Aceste reţele, deşi au apărut, iniţial, în sistemele
militare, vin acum, împreună cu presiunile strategiilor econo-
mice, să condiţioneze şi să revoluţioneze înseşi sistemele
militare, pe baza determinismului dinamic complex, prevăzut
cândva de Ilia Prigogin. Pentru că, aşa cum susţin pionierii
conceptului RBR, campania militară trebuie să se desfăşoare
după regulile activităţii economice eficiente şi nu doar după un
principiu analogic al unei ierarhii arhaice, rigide, voluntariste,
subiective, arbitrare şi păgubitoare.
113
Totuşi, trebuie spus că NET-ul, ca şi GPS-ul a apărut în sistemele
militare.
395
7.4.4.3. Informaţionale
Ceea ce a revoluţionat şi va revoluţiona complet socie-

tatea omenească este informaţia. Ea s-a globalizat încă din
ultima parte a secolului al XX-lea şi continuă să lege prin
telefonie, televiziune şi Internat toate comunităţile omeneşti şi
toţi oamenii. Deşi extrem de diversificată, omenirea a devenit,
azi, mai unitară ca oricând. Iar informaţia – şi îndeosebi tehno-
logia informaţiei – constituie şi va continua să constituie şi în
viitor substanţa acestui liant. Lumea este, mai exact, tinde să
devină unitară în ceea ce priveşte comunicarea, dar ea se
prezintă ca un mozaic extrem de diversificat în ceea ce priveşte
dezvoltarea economică, accesul la tehnologii şi la resurse,
cultura, religia, mentalităţile. Frontierele de toate felurile sunt
încă agresive, iar războiul nu dă nici un semn că ar dispărea în
următoarele decenii sau în următoarele secole.
Războiul viitorului va beneficia însă de această înaltă
tehnologie a informaţiei, va fi adică un război bazat pe reţele
informaţionale şi pe sisteme de arme ultraperformante.
Războiul viitorului va fi un război al informaţiei. De
aceea, după toate probabilităţile, el va depăşi sfera strict
militară, va ieşi adică din cazărmi şi din spaţiile închise sau
evacuate ale teatrelor de operaţii de odinioară şi va deveni din
ce în ce mai mult o confruntare de potenţiale, de filosofii şi de
informaţii. Din acest punct de vedere, se pare că războiul va
avea un caracter permanent, continuu, cel puţin până la
eradicarea răului planetei, ceea ce e greu de presupus că se va
întâmpla vreodată.
7.4.4.4. Militare
Determinările militare asupra strategiilor RBR sunt axate

pe două mari coordonate. Unele definesc locul şi rolul arma-
telor şi acţiunilor militare în ansamblul acţiunilor pe care le
396
presupune RBR, iar celelalte ţin de adaptarea strategiilor
tradiţionale, aplicate timp de sute de ani, la noile cerinţe.
Experienţa americană arată că o astfel de adaptare nu s-a
produs cu sincope şi nu a creat probleme deosebite. Militarii
sunt receptivi la nou şi primii interesaţi în a aplica noile
tehnologii în vederea surprinderii adversarului.
Interesant este că americanii, deşi dispun de o bugetare
substanţială (peste 400 de miliarde de dolari în 2003) şi se află
mereu în linia întâi a confruntărilor armate specifice începutului
de mileniu, nu au renunţat la structurile lor tradiţionale (cate-
gorii de forţe, mari unităţi şi unităţi clasice), ci au trecut la
adaptarea acestora la noile condiţii. Abia JV 2020 prevede
renunţarea la greoaiele divizii şi constituirea unor structuri mai
suple, dar experienţa campaniei din Irak din 2003, configuraţia
altor armate importante (ale Rusiei, Chinei, Japoniei, unora
dintre ţările islamice etc.) temperează puţin această viziune şi
introduc noţiunea de adaptabilitate.
Aşadar, caracteristica principală a determinărilor militare
asupra strategiei sau strategiilor RBR este adaptabilitatea.
7.4.5. Posibile evoluţii ale strategiei militare

în condiţiile RBR
Elementul de bază al strategiei operaţiunilor reţea centrală

constă în aceea că datele vor fi semnalate în reţele de îndată ce
ele sunt disponibile, adică atunci când senzorii le obţin. În
momentul de faţă, aceste date se pun la dispoziţie după ce au
fost analizate. Noul sistem permite ca datele să fie semnalate
imediat, lăsând luptătorul să decidă de care informaţie are
nevoie şi cum va fi tratată.
Analiza ei mai detaliată se va face mai târziu, când ea este
disponibilă. Prin acest nou sistem, se doreşte însă ca informaţia
să fie folosită şi analizată concomitent, paralel (John Stenbit) cu
folosirea ei. Aceasta este o chestiune de mare importanţă, care
397
schimbă complet întreaga filosofie a acţiunii în câmpul tactic şi
în spaţiul strategic.
O astfel de perspectivă va oferi luptătorilor o viziune
deplină a câmpului de luptă şi le va permite să continue cerce-
tarea punctuală sau zonală pentru o mai bună precizare a
locaţiei şi acţiunii obiectivelor şi ţintelor, concomitent cu extra-
gerea (din bazele de date) a acelor date şi informaţii de care au
nevoie.
Se au în vedere, desigur, situaţiile în care, spre exemplu,
avioanele fără pilot, transmit informaţii serviciilor de desco-
perire şi stocaj, în timp ce survolează câmpul de luptă. Sistemul
de transmisiuni va permite ca informaţia respectivă să ajungă,
în mod direct, nu numai la cei ce o prelucrează şi o stochează,
ci şi la soldaţii (luptătorii, unităţile şi subunităţile) care au
nevoie imediată de ea. Dacă le trebuie mai multă informaţie,
atunci pot contacta, prin sistemul de transmisiuni de mesaje,
CIA sau o altă agenţie, alte baze de date, pot comunica cu ex-
perţii, utilizând soft-urile de colaborare.
Acest lucru nu se realizează uşor. Este vorba de un alt fel
de război, într-o altă epocă de dezvoltare a omenirii, cea infor-
maţională. Există încă numeroase bariere epistemologice, dar
ele nu sunt insurmontabile.
Experţii cred că noul sistem va face faţă tuturor obsta-
colelor. Sistemul se bazează pe omniprezenţa şi omnipotenţa
informaţiei, pe capacitatea de transmitere, în timp real, în reţele,
a datelor şi informaţiilor, precum şi pe competenţa luptătorilor
şi celorlalţi participanţi la acţiune.
Deşi pare extrem de sofisticat şi de tehnic, sistemul este,
în esenţa lui, simplu şi eficient.
El schimbă însă aproape complet mecanismul conducerii
şi acţiunii în câmpul tactic, deci şi strategia punerii în operă a
unei decizii. Noua strategie, care este în curs de construcţie,
asigură:
398
 trecerea treptată, de la conducerea ierarhică, la
conducerea în reţea;
 folosirea reţelei globale pentru transmiterea de
date şi accesul la informaţie;
 accesul luptătorului direct la sursele de informaţii,
la bazele de date şi la gestionarii de informaţii;
 creşterea gradului de securitate, de stabilitate şi de
siguranţă;
 realizarea unor structuri de forţe şi a unor mijloace
de lovire adecvate;
 creşterea vitezei de acţiune şi de reacţie;
 realizarea surprinderii tactice şi strategice;
 creşterea ponderii acţiunilor rapide şi operaţiilor
speciale.
7.4.6. Structura forţelor
Deşi RBR este o chestiune de cultură şi de tehnologie,

tehnologia este, totuşi, cea care creează avantaj în timpul luptei.
Este necesară însă o schimbare în cultură pentru a adopta
această tehnologie.
În general, conceptul RBR şi elementele concrete ale
acestuia au pătruns mai ales la nivelul operaţional al războiului,
în structurile de comandament, deci la nivelul reţelei centrale,
nu şi în cea a platformelor de luptă, în rândul luptătorilor, deci
la nivelul tactic al războiului.
Conceptul RBR aduce, în era informaţională, ceea ce au
adus armatele lui Gingis Han şi ale populaţiilor nomade din
foaierul perturbator în spaţiul european închistat în fortificaţii şi
sedentarism: mişcarea, adică viteza. Pentru a explica această
mutaţie, Cebrowski apelează la concluzia desprinsă din teoria
haosului: schimbările condiţiilor iniţiale au drept consecinţă
imense schimbări în ceea ce priveşte rezultatele.
399
Conceptul RBR, prin supremaţia informaţiei şi, în conse-
cinţă, prin viteza sporită de acţiune, asigură acel suport prin
care se pot transforma condiţiile iniţiale în condiţii favorabile.
Această capacitate (de a transforma condiţiile iniţiale)
este dată de informaţie, de viteza fluxului şi stabilitatea comu-
nicaţiilor, de rutarea în reţele şi de imposibilitatea adversarului
de a-şi adapta structurile de forţe, dispozitivele, locaţiile şi
strategia la aceste schimbări fulminante, desfăşurate sub un scut
informaţional care se doreşte a fi impenetrabil.
1. În ceea ce priveşte strategia constituirii, structurării
şi pregătirii forţelor, se constată deja că RBR impune o serie
de măsuri extrem de importante.
a) Structura de forţe:
- trecerea treptată, cel puţin în teatre, de la o structură pe
categorii de forţe şi pe arme, la o structură modulară, dinamică,
în reţea, astfel:
- structuri care alcătuiesc grila senzorilor de informaţie;
- structuri de comandă, control, comunicaţii, computere
(C4) care fac parte din reţeaua centrală;
- structuri care alcătuiesc reţeaua platformelor de luptă.
Structurile care plantează, echipează şi folosesc grila
senzorilor de informaţii sunt, în general, clasicele structuri de
informaţii şi de cercetare, care acţionează în întreg spectrul
culegerii informaţiei. Senzorii sunt doar instrumente (mijloace)
folosite de aceste structuri.
Aceste structuri sunt:
- agenţii (servicii) generale de informaţii;
- agenţii (servicii) specializate (pentru informaţia econo-
mică, politică, militară);
- structuri specializate în tehnologia informaţiei (IT);
- structuri militare de informaţii pentru:
- cercetare strategică;
- cercetare tactică;
- cercetare specială.
400
Atribuţiile acestor structuri sunt situate în triunghiul ISR
(informaţii, supraveghere, recunoaştere) şi constau în:
- alimentarea reţelelor cu date şi chiar informaţii de stare şi
de acţiune;
- analiza informaţiilor;
- evaluarea situaţiilor;
- formularea prognozelor;
- alcătuirea bazelor de date.
Senzorii de informaţie sunt distribuiţi nu numai în teatru,
ci peste tot în lume, într-o reţea dinamică şi care se doreşte a fi
completă. Această reţea cuprinde:
- componenta cosmică (sateliţii ISR);
- componenta aeriană (senzorii de pe avioane, avioane fără
pilot, elicoptere, baloane, alte platforme şi dispozitive aeriene);
- componenta navală (senzorii de pe nave de cercetare şi
supraveghere, de pe navele de luptă, de pe insulele oceanice
etc.);
- componenta terestră (senzorii de pe mijloace de cercetare
terestră, de pe platformele de luptă, de la forţele speciale,
precum şi cei amplasaţi în reţele strategice permanente etc.);
- componente din ciberspaţiu (senzorii plasaţi în reţeaua
Internet, senzorii de supraveghere a reţelelor proprii);
- elementul uman (cercetătorul, agentul de informaţii).
Aceşti senzori transmit zi şi noapte, minut de minut (sau
când este nevoie) date şi informaţii, alimentând toate reţelele
(atât reţeaua centrală, cât şi pe cea a platformelor de luptă şi
chiar pe cea a senzorilor).
Se realizează astfel un flux informaţional care se cere în
permanenţă gestionat, optimizat, folosit şi analizat. Problema
cea mai grea pe care o are de rezolvat strategia RBR nu este
doar culegerea şi analiza informaţiei, ci şi accesul în timp real
la aceasta, adică diseminarea ei oportună, selectivă şi operativă.
Această diseminare, cunoaşte trei etape:
- etapa telefonului;
401
- etapa imaginii TV transmisă prin reţele proprii;
- etapa Internet.
Evident, toate cele trei etape, deşi sunt decalate în timp ca
apariţie, se combină. La ora actuală, forţele americane studiază
etapa Internet (lărgirea şi securizarea benzii, reţeaua Internet
existând şi nefiind deci nevoie să fie creată). În campaniile din
Afghanistan şi din Irak, s-a folosit cu preponderenţă imaginea
TV transmisă prin reţele proprii. Perspectiva o reprezintă însă
folosirea reţelei Internet.
Structura de comandă şi control (la care se adaugă şi
cea de comunicaţii şi computere, întrucât se consideră că
problema comunicaţiilor ţine de atributul conducerii) reprezintă
creierul RBR. Ea este alcătuită din comandamente strategice şi
operaţionale care, pe baza informaţiilor de stare, de dinamică şi
de sistem, a scopurilor şi obiectivelor războiului, elaborează
decizia. Dacă datele şi informaţiile echipează toate reţelele,
decizia este totdeauna dirijată, are adică un destinatar precis.
Comandamentul strategic şi comandamentul de tip opera-
ţional sunt structuri joint, pregătite şi capabile să acţioneze în
reţea. O astfel de acţiune îmbină principiul ierarhiei cu princi-
piul funcţionalităţii orizontale, impus de filosofia reţelei.
Această combinare duce la ieşirea din birocraţie, acţiunea în
timp real, condiţionată de flux, autoreglarea, procesualitatea.
Pe baza acestor principii, sunt în curs de organizare şi
structurile de comandă ale NATO.
Structura de lovire (denumită sugestiv structura platfor-
melor de luptă) nu mai reprezintă unităţile şi marile unităţi de
linie care acţionau, adesea, orbeşte, ci structuri care acţionează
înapoia unui scut informaţional. Structurile de informaţii
asigură informaţia în timp real a întregului câmp de luptă sau în
zone de interes, iar structurile de comandă le spun ce să facă,
urmând ca ele (structurile de luptă) să decidă cum să facă ce au
de făcut. În viitor, fiecare soldat va avea computerul lui, care-i
402
va asigura accesul la toate bazele de date şi posibilitatea de a
acţiona totdeauna în cunoştinţă de cauză.
Aceste structuri trebuie să fie de tip modular, flexibile,
interoperabile, capabile să acţioneze instantaneu, să prevină
fratricidul şi să nu fie niciodată surprinse.
Deocamdată, structurile de lovire sunt cele clasice
(divizie, brigadă, batalion, la forţele terestre, avion, celulă,
patrulă, escadrilă, la forţele aeriene, navă, divizion, grup de
nave, grupare navală, la forţelor navale etc.) şi nimeni nu s-a
gândit să le schimbe complet şi cât mai repede.
JV 2010 şi JV 2020, Directiva Ministerială NATO, alte
doctrine şi concepte prevăd crearea unor structuri mai suple,
capabile să folosească tehnica performantă, să echipeze activ
reţeaua platformelor de luptă şi să răspundă prompt funcţiunilor
acesteia. Nimeni, nici măcar SUA, nu-şi poate permite să
desfiinţeze dintr-odată structurile existente (mai ales ale forţelor
terestre) şi să creeze rapid altele noi, după un model încă în curs
de elaborare al reţelei platformelor de luptă în cadrul concep-
tului RBR. Americanii înşişi n-au creat noi structuri, ci au
digitalizat şi adaptat la noul concept RBR structurile deja
existente (de exemplu, digitalizarea Diviziei 4 Infanterie, prima
divizie din lume complet digitalizată).
Probabil, în următorii douăzeci de ani, structurile de forţe
nu se vor modifica radical, ci doar se vor adapta cerinţelor
RBR.
A apărut însă şi o cerinţă cu totul nouă în ceea ce priveşte
structura de forţe în cadrul războiului împotriva terorismului:
crearea unor structuri care să fie în măsură să acţioneze
eficient împotriva structurilor şi reţelelor teroriste. Această
problemă nu este deocamdată rezolvată. Nimeni nu a renunţat
la structura clasică a armatelor şi n-a trecut la structuri specifice
războiului împotriva terorismului, decât adaptându-şi forţele
speciale la astfel de cerinţe. Hiat-ul dintre aceste tipuri de
structuri, doctrine şi acţiuni s-a reliefat cu pregnanţă în campa-
403
nia din Irak. Forţele coaliţiei conduse de SUA nu au întâmpinat
nici o dificultate majoră când au acţionat împotriva armatei lui
Saddam Hussein; întâmpină însă mari probleme în etapa post-
conflict militar, când sunt atacate zi şi noapte, în stil terorist, de
grupuri înarmate, greu de identificat, întrucât se disimulează în
rândul populaţiei şi acţionează prin surprindere cu armament
uşor şi încărcături explozive.
b) Pregătirea (instruirea) forţelor pentru a acţiona
potrivit exigenţelor conceptului RBR are cel puţin două aspecte
noi:
- formarea abilităţii de a folosi informaţia din reţea;
- capacitatea de a acţiona în condiţiile unei libertăţi opera-
ţionale lărgite.
Primul aspect necesită adaptarea rapidă la cerinţele
lucrului în reţea, cunoaşterea şi folosirea calculatorului şi a
modului de acces în bazele de date. Cel de-al doilea aspect, care
decurge din primul, măreşte responsabilitatea şi cere o capa-
citate sporită de interoperabilitate, întrucât s-a dovedit că
libertatea de acţiune, în lipsa unei cooperări corespunzătoare, în
timp util, duce uneori la fratricid. Pregătirea forţelor în
condiţiile RBR cere o bună cunoaştere a filosofiei acestui tip de
război şi o bază solidă de cunoştinţe în domeniul tehnologiei
informaţiei şi funcţionării reţelelor de informaţii, mai ales a
Internetului.
2. Strategia mijloacelor sau strategia genetică (genera-
tivă) are, în condiţiile RBR, un rol hotărâtor. În fond, conceptul
RBR a apărut ca urmare a perfecţionării tehnologiei informaţiei
şi a implicaţiilor ei în dezvoltarea sistemelor de arme. La ora
actuală, se poartă discuţii intense, în toate ţările dezvoltate şi
îndeosebi în SUA, între conducerea politico-militară şi cea
economică pe tema capacităţii industriei de a produce şi
dezvolta mijloacele necesare RBR.
Strategia economică se apropie astfel foarte mult de
strategia militară. Războiul nu se mai duce numai în teatre de
404
operaţii, ci şi în reţele economice, financiare şi informaţionale,
continuu şi intensiv. Între strategia forţelor şi cea a mijloacelor
există determinări complexe care se cer atent studiate, întrucât
conceptul RBR presupune o trecere de la o filosofie a formelor
fixe, deliberate, la una adaptativă, de la o planificare deliberată
la o planificare adaptativă.
Strategia mijloacelor în cadru RBR presupune:
- realizarea, gestionarea, folosirea, supravegherea şi opti-
mizarea continuă (upgrade) a reţelelor;
- adaptarea mijloacelor de luptă existente la funcţionali-
tăţile şi cerinţele de reţea (dotarea cu senzori de informaţie şi de
stare, cu mijloace de comunicare în reţea, cu computere etc.);
- realizarea unor noi mijloace de luptă şi de comunicaţii
care să răspundă prompt exigenţelor de reţea şi să fie adaptabile
la cerinţe noi.
În implementarea conceptului RBR în Armata României,
trebuie avute în vedere toate aceste aspecte, prioritatea consti-
tuind-o mijloacele de comunicaţii. Sistemul de Transmisiuni al
Armatei României (STAR) şi sistemele de transmisiuni mobile
tip divizie (brigadă) pot constitui o bază de plecare în materi-
alizarea acestui concept. Totuşi, trebuie să se ţină seama de
faptul că, în condiţiile RBR, reţelele devin mult mai complexe,
ele cuprinzând şi componente ale comunităţii (serviciilor,
agenţiilor) de informaţii, ale economiei şi ale altor domenii, iar
gestionarea devine o problemă naţională (şi nu doar una pur
militară) în care intervin exigenţele ce decurg din statutul
României de membru al NATO şi Uniunii Europene, de
participant la războiul antiterorist, la operaţii de stabilitate şi
alte acţiuni. Este, deci, necesară o trecere de la o filosofie
fragmentară, secvenţială, departamentală a strategiei mijloa-
celor, la o filosofie a unei strategii de tip integrat şi integral.
3. Şi în cadrul RBR, strategia operaţională are un rol
determinant. În elaborarea conceptului strategic, trebuie început
405
cu finalitatea acestuia, cu modul de acţiune în teatru. Strategia
operaţională, în cadrul RBR, presupune:
- o calitate deosebită a fluxului informaţional;
- claritate, securitate şi mare capacitate a canalelor de co-
mnicaţii;
- stabilitatea şi securitatea sistemului acţional, care este un
sistem dinamic complex;
- realizarea şi menţinerea supremaţiei strategice prin inte-
grarea continuă a sistemului informaţie-decizie-acţiune, autore-
glarea şi adaptare automată a acestuia la condiţiile concrete;
- capacitatea reţelelor şi a tuturor structurilor de a acţiona
şi reacţiona în orice situaţie;
- elaborarea unui model dinamic acţional, adaptabil
oricărei situaţii din teatrele de operaţii sau din afara acestora;
- elaborarea unui model acţional (a unei strategii acţionale)
pentru folosirea reţelelor în războiul antiterorist;
- elaborarea unor strategii acţionale pentru operaţiile post-
conflict, operaţiile speciale, operaţiile de stabilitate etc.
Corespunzător celor trei grile, se constituie structuri
care gestionează, întreţin şi supraveghează aceste reţele.
Atributul principal al acestor structuri este de a constitui reţele
reale sau virtuale, de a acţiona în nodurile de reţea şi de a
asigura buna funcţionare şi protecţia acestora.
Structurile de gestionare a reţelelor nu sunt şi nu vor fi
mereu aceleaşi. Într-o primă etapă, aceea a datelor şi imaginii
TV transmisă prin reţele proprii, ele vor fi destul de numeroase,
întrucât nodurile de reţea în care vor funcţiona servere, ca şi
nevoile întreţinerii şi protecţiei acesteia sunt şi vor fi încă multă
vreme deosebite.
Aceste structuri vor fi compuse îndeosebi din
transmisionişti şi informaticieni. În etapa următoare – cea a
folosirii reţelelor Internet, cu bandă lărgită –, aceste structuri
vor fi la fel de importante, însă funcţiile şi atribuţiile lor se vor
adapta la cerinţele şi exigenţele folosirii în siguranţă a reţelelor
406
Internet. Evident, un rol deosebit îl vor juca aici mijloacele de
conectare şi sistemele de protecţie a informaţiei.
7.4.7. Acţiunea militară de la paradigma telefonului static

la paradigma Internet
John Stenbit114 este unul dintre principalii susţinători a

ceea ce el numeşte noua strategie. El arată că, de la „paradigma
telefonului fix“ s-a trecut la „paradigma directă a emisiunilor
TV“, care presupune multiple canale de informaţii ce funcţi-
onează simultan, în întreaga lume sau în zonele de interes.
Aceste canale înseamnă o cantitate enormă de informaţie utilă,
dar şi intoxicare informaţională, adică imposibilitate de a
extrage informaţia reală şi necesară dintr-un volum imens de
date, sau, în orice caz, îngreunarea acestui proces.
Reţeaua nu face altceva decât să pună în ordine aceste
canale, să creeze adică un sistem bine structurat, capabil să
culeagă, să reţină şi să transmită informaţia în timp real, să
înlăture redundanţa, să asigure stabilitate şi protecţie
structurilor, să selecteze şi să eşaloneze informaţia, în funcţie
de sistemul de priorităţi, şi el reglabil sau autoreglabil, în teatru.
Exemplele din Afghanistan şi, mai ales, cele din timpul
campaniei din Irak sunt edificatoare.
Fiecare dintre elementele grilelor şi reţelelor (grila senzo-
rilor, reţeaua centrală, reţeaua platformelor de lupă) a primit, în
timp aproape real, la nivelul atins până acum, acea informaţie
de care avea nevoie şi sprijinul pe care l-a solicitat.
Aceasta este schimbarea imensă pe care o aduce RBR în
strategia operaţională: înlăturarea datelor şi informaţiilor inutile
(fiecare primeşte informaţia de care are nevoie), deci selectarea
informaţiei, printr-un sistem de filtre, de competenţe şi de
114
John Stenbit este secretar auxiliar al apărării pentru reţele şi integrarea
informaţiei şi şef al serviciului de informaţii al Departamentului Apărării.
407
funcţionalităţi, decizia rapidă, lovirea precisă şi, în tot acest
timp, protecţia completă.
Factorul de decizie (reţeaua centrală) are posibilitatea să
primească informaţii pe mai multe canale, de la o mulţime de
senzori, să verifice rapid această informaţie, să ia o decizie
oportună, cu asistenţă completă şi complexă şi o bază de date
funcţională, actualizată în permanenţă, să transmită aproape
instantaneu comanda şi să realizeze în permanenţă coordonarea.
Cea mai mare parte a activităţilor în acest lanţ se
efectuează automat, potrivit unor standarde şi proceduri bine
elaborate, verificate şi verificabile, capabile ele însele să se
autoregleze şi să se perfecţioneze.
Sistemul în reţea are posibilitatea să „vadă“ (optic,
electronic, prin termoviziune, prin microunde etc.), în orice
moment, zi şi noapte, toate mişcările inamicului, starea forţelor
proprii, situaţia reţelelor etc., să le transmită, deopotrivă,
complet şi selectiv, în timp real şi chiar cu anticipaţie,
structurilor proprii, astfel încât, indiferent ce ar face, inamicul
să nu poată scăpa acţiunilor şi loviturilor elementelor luptătoare
(platformelor de luptă) terestre, navale, aeriene, electronice,
informaţionale, poate şi cosmice, ale acestui sistem.
Aceasta este noua dimensiune a supremaţiei strategice şi a
iniţiativei strategice şi ea se realizează nu numai prin superi-
oritatea tehnologică şi informaţională, ci şi prin superioritatea
conceptului, adică a organizării în reţea – deci orizontală – a
sistemului şi prin funcţionarea lui corectă, pe principiile sufici-
enţei informaţionale şi autoreglării.
Astfel, pe timpul campaniei din Irak, oriunde ar fi fost şi
orice ar fi făcut, întreaga armată a lui Saddam Hussein se afla
sub „ochii“ permanent deschişi ai senzorilor de informaţie
dispuşi pe sol, pe platformele de luptă, la forţele speciale, pe
avioanele de cercetare, pe avioanele fără pilot, pe sateliţi, pe
alte mijloace situate în aer, pe apă, pe uscat, în Cosmos şi în
ciberspaţiu.
408
Ea era mereu vulnerabilă şi putea fi atacată în orice
moment, din oricare direcţie sau din toate deodată, în funcţie de
obiectivele urmărite de comandamentul coaliţiei. Interesant este
că irakienii ştiau acest lucru, dar nu aveau ce face. Nu aveau
nici măcar posibilitatea de a renunţa la luptă. În astfel de
situaţii, unde teatrul de operaţii şi întregul teatru de război sunt
dominate de o asemenea forţă, care vede tot, ştie tot şi poate
acţiona nestingherită, când doreşte şi cum doreşte, nu mai este
posibilă nici măcar o reacţie asimetrică, în spaţiul războiului
dintre două armate (evident, dacă armata adversă nu este
structurată şi pregătită potrivit conceptului RBR).
Acesta este tipul deja clasic de război disimetric sau
disproporţionat. Învăţămintele sunt clare în această privinţă şi
nimeni nu se mai îndoieşte de ele: ori te înscrii în noul concept
strategic al RBR şi poţi conta într-o confruntare de tip armată
contra armată, forţă contra forţă, ori nu te înscrii şi atunci nu
exişti sau nu contezi.
Reacţia asimetrică, greu de controlat şi de contracarat prin
acele mijloace ale RBR care fuseseră aplicate în timpul
confruntării între două armate, a apărut abia după ce ostilităţile
în teatrul de operaţii s-au încheiat şi s-a trecut la operaţia post-
conflict. Acţiunile adverse, în această etapă, care s-au ridicat şi
la 30-40 pe zi, nu mai sunt cele specifice războiului, armatelor
regulate, ci au aspectul gherilei sau acţiunilor teroriste. Împo-
triva acestora, nu există încă o strategie operaţională eficientă.
Şi, în consecinţă, nu există nici o strategie corespunzătoare a
structurării şi pregătirii forţelor, nici a mijloacelor.
De aceea, imediat după încheierea ostilităţilor militare
propriu-zise, comandamentul american a studiat şi studiază cu
multă atenţie experienţa acţiunii armatei israeliene împotriva
comandourilor sinucigaşe palestiniene, dar şi alte experienţe.
De data aceasta, s-a dovedit, aşa cum a prevăzut şi John
Arquilla, că strategia militară nu este suficientă, că este nevoie
409
şi de alte strategii, în principiu, non-militare, care să acţioneze
îndeosebi asupra cauzelor.
O strategie coerentă antigherilă şi antiteroristă are nevoie
de şi mai multă informaţie, de detalierea ei, de selectare,
decelare şi, în consecinţă, de acţiuni complexe, de intensitate
diferită, prin diferite mijloace, desfăşurate în medii populate,
care să fie contrapuse celor de tip terorist, asimetric, sau chiar
să le prevină şi să le contracareze. De aceea, atât în acţiunile
împotriva terorismului, cât şi în acţiuni armată contra armată,
informaţia trebuie să asigure nu doar cunoştinţa de cauză, ci şi
libertatea de acţiune, adică posibilitatea de a alege rapid cea
mai convenabilă atitudine, cel mai potrivit comportament, la
adăpostul acestui scut informaţional.
Aici intră de fapt în joc conceptul RBR. Stenbit susţine
că, în acest cadru, are loc un al doilea salt, cel de la paradigma
imaginii TV la paradigma Internet. Altfel, spune Stenbit, pentru
a avea la dispoziţie informaţia de care este nevoie, ar trebui ca
luptătorul să umble cu zece antene parabolice la el şi să fie
deservit de o mie de persoane care să adune şi să dirijeze
această informaţie. Reţeaua Internet rezolvă foarte bine această
problemă, întrucât ea există, este deja mondializată, înlătură
orice barieră de spaţiu şi de timp şi trebuie doar folosită.
Prin Internet, luptătorul are la dispoziţie, în teatru sau
oriunde s-ar afla, în timp real, deci util, informaţia de care are
nevoie şi nu mai depinde de infrastructuri de comunicaţii şi de
informaţii care să fie construite, toate, în teatru. Desigur,
Internet-ul este doar un suport, adică o infrastructură de
comunicaţii, care trebuie echipată cu informaţie, cu un sistem
de comunicare utilă şi securizată. Toată chestiunea stă, după
Stenbit, în lărgimea benzii.
Departamentul Apărării (DoD) al SUA a alocat, la înce-
putul anului 2003, suma de 860 milioane de dolari pentru
lărgirea benzii şi creşterea vitezei reţelelor. De acest proiect vor
beneficia militarii şi comunitatea de informaţii. Lărgirea benzii
410
grilei de informaţii (GIG) este esenţială pentru operaţiile bazate
pe o reţea centrală.
Proiectul va creşte reţeaua sistemului de informaţii al
apărării astfel încât ea să asigure o capacitate de 10 gigabiţi pe
secundă, susţinând toate nivelurile de clasificare în 92 de
amplasamente aprobate. Aceasta va duce comunităţile de
informaţii şi de comandă şi control la o arhitectură şi o infra-
structură simple şi extrem de eficiente.
Cu toate acestea, Agenţia Sistemelor de Informaţii ale
Apărării (DISA) va continua să susţină sute de amplasamente
aflate în toată lumea, care n-au fost încă aprobate pentru a
beneficia de extinderea lărgimii de bandă. DISA tranzitează
aceste amplasamente spre o infrastructură de nucleu.
Extinderea benzii este o prioritate pentru DoD, o foaie de
parcurs, şi se lucrează, potrivit spuselor lui Howard Bylund,
inginerul-şef al proiectului, pe toate bretelele de acces.
Prima etapă a acestui proiect este lărgirea benzii grilei de
informaţii (GIG). Este vorba de modernizarea şi transformarea
comunicaţiilor. Posibilităţile terestre le va facilita pe cele
spaţiale, radio şi alte sisteme.
Personalul DISA s-a zbătut pentru acest proiect. În strânsă
colaborare cu Pentagonul şi cu comunitatea de informaţii,
autorii proiectului se concentrează, în momentul de faţă, asupra
concepţiei şi altor provocări tehnice privind instalarea reţelei în
amplasamente care au diferite întrebuinţări şi infrastructuri. În
acest proiect este implicată şi Agenţia de Securitate Naţională,
care a ales trei echipe furnizoare – ViaSat Inc, L-3 şi sistemele
General Dynamic C4 –, care urmau să dezvolte unităţi de
criptare Eternet gigabit (GigEE), cu viteza de cel puţin 1
gigabit/sec. Astfel de sisteme nu vor putea fi însă realizate
decât în jurul anului 2005.
Tehnologia optică oferă DoD flexibilitatea şi deschiderea
cerute de exigenţele actualelor şi viitoarelor sisteme de comu-
nicaţii, care stau la baza infrastructurilor RBR.
411
Totuşi, experienţa americană din campania afghană şi din
cea irakiană a arătat că există încă insuficienţe în aplicarea
noului concept. Între acestea se situează şi următoarele:
 structurile inadecvate ale logisticii;
 insuficienta capacitate a reţelelor de a transmite date
la nivel batalion (care, la americani, este unitatea de bază);
 non-contiguitatea spaţio-temporală;
 neconcordanţa dintre diferitele doctrine de întrebu-
inţare a reţelelor în diferite acţiuni, inclusiv în cele speciale şi
mai ales în războiul împotriva terorismului.
Amiralul Edmund Giambastiani, comandantul Comanda-
mentului Suprem Aliat de Transformare al NATO, a arătat că
organigramele comandamentului central pot avea 1.000 sau
1.500 de persoane care colaborează în acelaşi timp prin voce,
video şi circuite de date. De aceea, industria trebuie să răspundă
acestor exigenţe, acestor comenzi. Ceea ce a dus la succesul în
Irak este colaborarea pe scară înaltă, în timp real, pe verticală şi
pe orizontală. Ea a unit, într-o manieră nouă şi solidă, coman-
damentele, organismele şi celelalte capacităţi de conducere din
teatru. Rolul reţelei creşte incomensurabil. Nu poţi acţiona în
mare viteză, dacă nu eşti girat de reţea. Numai reţeaua este cea
care poate asigura toate condiţiile unei acţiuni sau reacţii
eficiente, în deplină siguranţă.
7.4.8. Doctrine şi strategii RBR împotriva terorismului
Noua doctrină americană115 de luptă împotriva teroris-

mului a dat deja primele rezultate spectaculoase: învingerea
talibanilor şi distrugerea unora dintre bazele logistice şi de
antrenament ale reţelei Al-Qaeda, înlăturarea regimului dicta-
torial al lui Saddam Hussein şi crearea condiţiilor pentru a duce
115
militaire américaine. Guerre en réseaux contre un ennemi diffus, în „Le
monde diplomatique“, iunie 2002, pp. 12-13.
412
un război eficient împotriva terorismului şi nu numai. Acest
lucru va fi efectiv posibil, întrucât există, la ora actuală, condiţii
pentru ca un astfel de război să poate fi desfăşurat şi, mai ales,
condus.
Tipul de război împotriva terorismului pe care îl au în
vedere americanii este tot Războiul bazat pe Reţea. Acest tip de
război permite acţiuni adecvate şi selectate, totdeauna de
amploarea potrivită, desfăşurate în condiţiile dominanţei strate-
gice.
Rolul jucat de micile unităţi ale Forţelor Speciale, atât în
Afghanistan, cât şi în Irak, a fost deosebit de important. Acestea
au îndeplinit misiuni diversificate, dintre care se detaşează
localizarea, indicarea (iluminarea laser sau localizarea precisă)
a obiectivelor în mişcare şi comunicarea coordonatelor pentru
echipajele bombardierelor strategice.
Acest lucru a fost posibil nu numai datorită unei aparaturi
extrem de performante cu care aceste grupuri au fost dotate, ci
şi unei doctrine militare, denumită scotocire (swarming) ai cărei
artizani sunt John Arquilla, profesor la Colegiul Naval
Postgradual din Monterey, California, şi David Ronfeldt,
cercetător la Rand Corporation în Los Angeles 116. Această
doctrină se bazează, după John Arquilla, pe două tendinţe
majore care au evoluat mai bine de un secol: capacitatea
crescândă de distrugere pe care o au grupurile mici şi precizia
tot mai mare a armamentelor.
Totuşi, doctrina rămâne extrem de importantă. În fond, în
Afghanistan, au acţionat, după cum spun cei doi autori ai
doctrinei swarming, o mână de oameni, nişte bombardiere
foarte vechi (aproape 60% dintre bombe fiind lansate de
bombardierele B-52, care sunt de două ori mai bătrâne decât
piloţii lor) şi instrumente de comunicaţii ultrasofisticate folosite
potrivit unui concept doctrinar şi strategic precis.
116
John Arquilla, David Ronfeldt, Networks and Netwar, RAND, Los
Angeles, 2001.
413
John Arquilla apreciază că, în conflictele actuale, 90 %
din eforturile americane sunt constituite din strategii militare
contra statelor (statelor actori). De unde rezultă că gândirea
militară şi, deci, strategia, au rămas în urmă, operând cu
concepte şi practici din epoca bipolarităţii, a ameninţărilor
sovietice (cum ar fi descurajarea şi acţiunea în teatre cu grupări
de mari unităţi, specifice războiului stat contra stat).
Se acţionează, cu alte cuvinte, în maniera în care fiecare
ştie să acţioneze, cum are pregătite forţele, mijloacele şi
strategiile, nu cum ar trebui, cum o cer realităţile.
Americanii au acţionat împotriva statului taliban, pe care
l-au învins fără dificultate, considerat a fi principalul susţinător
al reţelelor Al-Qaeda, nu şi împotriva acestor reţele, ci doar a
unora dintre bazele lor în Afghanistan şi în alte locuri. Pentru o
acţiune împotriva reţelelor, nu au existat nici mijloacele, nici
doctrinele necesare.
De aici rezultă una dintre caracteristicile cele mai
importante ale strategiei RBR şi anume aceea de a crea şi
materializa un concept de acţiune eficientă împotriva reţelelor
de tip terorist sau a altor reţele. Reţelele teroriste, ca şi cele ale
traficanţilor de tot felul, ale economiei subterane, ale crimei
organizate sunt însă mondializate.
De aceea, acţiunea împotriva unor locaţii nu rezolvă
problema în întregime, ci doar o parte (adesea neesenţială,
întrucât locaţiile sunt în reţea) a acesteia. Există însă numeroase
experienţe de acţiuni naţionale împotriva unor reţele teroriste
(Singapore împotriva piraţilor maritimi, Marea Britanie contra
reţelelor organizaţiei Armatei Republicane Irlandeze – IRA,
Italia împotriva Mafiei, Spania împotriva organizaţiei basce
ETA etc.). Toate aceste experienţe şi multe altele (cea
israeliană împotriva reţelelor terorismului palestinian, cea japo-
neză împotriva sectelor şi reţelelor teroriste, cea franceză
împotriva extremismului islamist) au fost studiate şi folosite de
414
Statele Unite ale Americii în elaborarea unor doctrine şi unor
strategii adecvate.
Există însă multe tipuri de reţele şi nu toate se bazează pe
aceleaşi principii de organizare şi funcţionare. Al-Qaeda, spre
exemplu, nu este o simplă reţea, ci o reţea de reţele. Al-Qaeda
are capacitarea de a intra în dialog cu alte reţele sau grupuri
teroriste, de a le ajuta, de a se implica, atât conceptual (oferă
strategii şi tactici de acţiune), cât şi financiar şi logistic.
Reţelele au capacitatea de a se reînnoda, de a-şi prolifera
structurile şi substructurile, de a funcţiona, chiar şi atunci când
majoritatea punctelor lor vitale (nodurilor de reţea) au fost
distruse sau anihilate. Distrugerea marilor cartele ale reţelelor
traficului de droguri columbian, spre exemplu, n-a reuşit să
stăvilească traficul de droguri, întrucât există, în această ţară,
peste 160 de astfel de cartele sau elemente ale acestora, legate
în reţele cu 42 de sindicate ale crimei organizate 117, foarte greu
de controlat.
Se pune întrebarea: Câte noduri ar trebui distruse pentru
ca reţeaua să fie anihilată? Greu de răspuns. În strategiile
războaielor stat contra stat, armată contra armată, se consideră
că, dacă se produc inamicului pierderi umane şi materiale mai
mari de 30 %, războiul este câştigat. Acest principiu nu este
valabil în cazul reţelelor. O reţea poate funcţiona şi doar cu
câteva noduri, iar nodurile au capacitatea de a se reproduce şi
de a se multiplica. În fond, şi reţelele teroriste ca şi alte tipuri
de reţele, dispun de mijloace de comunicare performante, au
acces la high tech, iar capacitatea creativă umană, imaginaţia şi
inteligenţa, inclusiv inteligenţa considerată negativă, sunt neli-
mitate şi inepuizabile.
David Ronfeldt apreciază că nu numai prin mijloace
militare poate fi combătut acest flagel, ci şi prin alte modalităţi,
îndeosebi economice. La acestea ar trebui adăugate şi cele
sociale, politice, culturale şi informaţionale. Cu alte cuvinte,
117
El Tiempo, Bogota, 25 mars 2002.
415
atunci când este vorba de doctrina sau strategia războiului
antiterorist, care trebuie să fie un război bazat pe reţea, întrucât
se acţionează împotriva reţelelor, se cer luate în consideraţie
toate dimensiunile unei astfel de acţiuni sau de reacţii. De unde
rezultă o altă caracteristică importantă a strategiei Războiului
bazat pe Reţea, şi anume aceea a cumulării mai multor tipuri
de strategii (economice, politice, sociale, culturale, disimetrice,
asimetrice şi militare) într-un fel de interstrategie sau
metastrategie, care se situează la intersecţia acestora pe
fragmentul antiterorist şi asimetric.
Este evident că, în situaţia în care aceste reţele teroriste au
acces la armele nucleare (la armele de distrugere în masă), ele
pot câştiga războiul. Împotriva ogivelor nucleare deţinute de un
stat sau de altul există ale ogive care echilibrează raportul de
forţe – există, deci, o strategie a descurajării reciproce, ce
funcţionează de când e lumea şi îndeosebi în epoca armelor
nucleare –, dar, împotriva unor reţele teroriste care se pot dota
cu mijloace nucleare, principiul descurajării nu funcţionează.
Împotriva acestor reţele nu pot avea efect nici armele
nucleare, nici diviziile de blindate, nici aviaţia strategică, nici
submarinele nucleare. Reţelele teroriste sunt diseminate în
întreaga lume şi nu sunt uşor identificabile.
Problema fundamentală a unei strategii operaţionale (a
oricărei strategii operaţionale) este aceea a găsirii soluţiilor
pentru asigurarea ieşirii din conflict. Or, ieşirea din războiul
împotriva terorismului nu poate avea loc decât o dată cu
distrugerea ultimului terorist. Or aşa ceva, practic, este foarte
greu de realizat, dacă nu chiar imposibil, oricât de punctuală şi
de acerbă ar fi vânătoarea de terorişti. Ei răsar peste noapte,
pentru că lumea în care trăim produce, de cât a apărut ea,
terorism.
De aici se poate deduce o altă trăsătură foarte importantă
a strategiei Războiului bazat pe Reţea împotriva terorismului:
caracterul continuu.
416
Arquilla propune, în acest sens, folosirea unor strategii
non-militare, la care să se asocieze actori non-statali, îndeosebi
organizaţii non-guvernamentale (ONG). El este foarte tranşant:
„Trebuie să fim conştienţi că, cu cât se va recurge mai mult la
forţa militară, într-o manieră orbească, cu atât va fi mai dificil
să se creeze o reţea cooperativă pentru a combate actorii non-
statali. Aceasta este marea provocare strategică a acestui nou
război planetar, împotriva terorismului internaţional“118.
O provocare căreia nu i se poate răspunde cu structurile şi
mentalităţile confruntării din cel de al doilea război mondial şi
nici cu cele din vremea Războiului Rece. Dar, cum bine se ştie,
toate armatele din lume au structuri şi strategii care au rezultat
din experienţa acestui război. Schimbările de până acum – în
sensul creşterii importanţei forţelor speciale şi acţiunilor rapide,
al apariţiei unor structuri de gestionare a crizelor –, nu sunt
esenţiale.
7.4.9. Planificarea acţiunilor
Caracteristica fundamentală a planificării acţiunilor în

RBR o reprezintă trecerea de la planificarea deliberată la
planificarea adaptabilă.
Există o tendinţă numită de viitorologi ca fiind a unor
„surprize perfect previzibile”, care arată că, atunci când
sarcinile tranzacţiei sunt în exces, politica resurselor se va
schimba. Reţeaua sau reţelele, punând în corelaţie directă toate
elementele câmpului de luptă, de la informaţie, la decizie,
lovire şi autoreglare, nu pot face ca disfuncţionalităţile să apară
decât atunci când unele dintre structurile de acţiune, de reacţie
sau de asigurare nu sunt adaptate sau adaptabile noilor condiţii
118
militaire américaine. Guerre en réseaux contre un ennemi diffus, în Le
monde diplomatique, juin 2002, pp. 12-13.
417
sau când planificarea este făcută secvenţial şi rigid, aşa cum se
proceda cu 10-15 ani în urmă.
Esenţială este aici politica resurselor. Nu se poate trece la
o planificare dinamică, dacă resursele sunt puţine, iar accesul la
ele este greu, vulnerabil sau chiar imposibil.
Aplicarea conceptului RBR în campania din Irak a
asigurat unităţilor o progresiune rapidă, căreia nu a putut însă
să-i facă faţă logistica, întrucât ea nu a fost concepută pentru
aşa ceva.
Ritmul de înaintare al diviziilor a depăşit cu mult
capacitatea drumurilor de a asigura un flux de transporturi
adecvat, în timp ce nevoia de carburant şi de apă devenea tot
mai mare. Logistica trebuie să se adapteze ea însăşi la astfel de
situaţii, întrucât capacitatea de sustenabilitate a unei operaţii în
teatru este esenţială. Pentru aceasta, sistemul logistic ar trebui
să fie:
- organizat în reţea;
- integrat structurii de forţe;
- conectat tot timpul la resurse;
- flexibil.
Organizarea în reţea a unui sistem logistic este extrem de
dificilă şi nu poate fi realizată în mod eficient decât pe teritoriul
naţional sau în spaţiul controlat şi gestionat de forţele proprii.
Fără a se exclude şi o astfel de posibilitate, se pare că integrarea
sistemului logistic, atât în sine, cât şi în cadrul structurii de
forţe, reprezintă o soluţie care ar simplifica planificarea opera-
ţiei şi chiar a războiului, întrucât, se ştie, orice planificare efici-
entă trebuie să pornească de la resurse.
Nu trebuie însă să se aştepte neapărat realizarea unor noi
mijloace de transport şi de acces la resurse pentru a se realiza
un sistem logistic compatibil cu cerinţele planificării în cazul
RBR. Structurile logistice existente, dotate cu mijloacele de
comunicare specifice RBR, pot fi adaptate noului concept.
418
Sistemul logistic integrat al Armatei României este în curs
de realizare. El încearcă să se adapteze noilor exigenţe de
autosustenabilitate a forţelor în teatru, dar posibilităţile (mai
ales cele de transport logistic) sunt limitate. Spre exemplu,
numai transportul unui batalion în teatru necesită în jur de 30 de
avioane C-130 sau 30 de curse ale unui singur avion. Ori, în
cazul RBR, forţa şi resursa trebuie să fie tot timpul conectate.
În cazul RBR planificarea are următoarele caracteristici:
- se realizează în timp real;
- se axează în principal pe obiective şi resurse,
- foloseşte sistemul grilă;
- trece de la caracterul secvenţial la un caracter integrat;
- trece de la caracterul static şi configurativ la un caracter
dinamic;
- introduce mecanisme de autoreglare care-i asigură capa-
citatea adaptativă;
- este flexibilă;
- se realizează în mare măsură prin mijloace automate.
7.4.10. Strategii opuse
Strategiile RBR sunt dominate de supremaţia informa-

ţională şi tehnologică. În RBR, forţele văd totul, domină
câmpul de luptă, surprind şi nu pot fi surprinse, atunci când
acţionează armată contra armată. Nu toate statele sunt însă
capabile să adopte şi să pună în aplicare acest concept, ci doar
cele înalt tehnologizate.
Dar chiar şi acestea caută răspunsuri convenţionale sau
neconvenţionale la strategia RBR. În general, la strategia RBR,
se răspunde printr-o contra-strategie, adică prin opusul acesteia.
Dacă RBR foloseşte strategii de tip integral, în care fluxul
informaţional se constituie într-un element de forţă, de domi-
nanţă, fiind la îndemâna luptătorilor, inamicul poate folosi
419
strategii de fragmentare, strategii subversive şi strategii
asimetrice.
Fluxul informaţional va fi supus unor acţiuni-pirat, atât
pentru a-l fragmenta şi deforma, cât şi pentru a folosi, în
avantaj propriu, datele şi informaţiile conţinute aici. De
asemenea, acest flux poate fi parazitat, paralizat şi virusat,
distrus prin acţiuni ale hackerilor şi prin alte acţiuni asimetrice
şi neconvenţionale. În aceeaşi măsură, pot fi atacate structurile
de comandă şi control, atât prin mijloace electronice, cât şi prin
acţiuni specifice terorismului sau gherilei.
Dacă strategia armatei lui Saddam Hussein, practic, nu a
contat în campania desfăşurată de coaliţia condusă de SUA
împotriva regimului politic de la Bagdad, în etapa post-război,
acţiunile gherilei irakiene se dovedesc deosebit de periculoase
şi foarte greu de contracarat.
În viitor, contra-strategiile la adresa RBR se vor grupa,
probabil, în următoarele:
 strategii ADM sau ale folosirii agenţilor
nucleari, chimici, biologici şi genetici;
 strategii ale acţiunilor geofizice;
 strategii de contracarare, întrerupere, control
fragmentar sau distrugere a fluxului informa-
ţional;
 strategii de distrugere fizică a nodurilor de reţea
şi a centrelor vitale ale acesteia;
 strategii asimetrice, desfăşurate îndeosebi în
domeniul economic, politic, al înaltei tehnologii
şi IT;
 strategii teroriste;
 strategii specifice rezistenţei armate şi acţiunilor
clandestine.
Toate aceste strategii, cât şi altele, se vor desfăşura în
spectrul precis acţiune-contraacţiune, vor fi numeroase, greu de
prevăzut şi vor viza spargerea unităţii şi coeziunii reţelelor şi
420
grilelor, distrugerea senzorilor de informaţie şi a canalelor de
comunicaţie, dar şi a unor elemente fizice precise (relee, puncte
de comandă, centre de transmisiuni, unităţi luptătoare, mijloace
de luptă etc.).
7.4.11. Caracteristici ale strategiei militare a viitorului

din perspectiva Războiului bazat pe Reţea
Reţeaua este doar un suport prin care se realizează unifi-

carea şi integrarea câmpului de luptă. Ea are o existenţă în sine,
compusă din canale de informaţii şi noduri de reţea, dar nu
trebuie confundată cu grilele sau reţelele de transmisiuni.
Reţeaua pe care se bazează un război este un concept care ţine
de confruntarea specifică războiului, asigurând conexarea în
grătar (deci, imposibil de distrus) a tuturor forţelor şi mijloa-
celor. Pe acest suport dinamic se modelează o strategie militară,
care nu mai este secvenţială şi rigidă, ci adaptată şi adaptabilă
în permanenţă noilor condiţii. Funcţia ei principală – cea de a
pune în operă o decizie politică – este completată cu una care
devine intrinsecă – aceea de a controla, evalua şi schimba
condiţiile iniţiale în avantaj propriu. Or, acest lucru nu se poate
realiza decât dacă întregul sistem acţional este procesual,
dinamic şi complex, dacă funcţionează nu doar pe verticală, ci
şi pe orizontală şi are capacitatea să se autoregleze.
Principalele caracteristici ale acestei strategii sunt urmă-
toarele:
- caracter integrat şi integral;
- omniprezenţa unor operaţii întrunite;
- predominanţa acţiunilor rapide şi de scurtă durată;
- folosirea forţelor speciale;
- acţiunea directă;
- virtualitatea;
- identitatea structurilor de pace cu cele de război;
- supremaţia high tech şi IT.
421
Caracterul integrat şi integral se asigură prin conexi-

unea strategiei terestre, strategiei navale, strategiei aeriene şi
strategiei informaţiei în acelaşi concept, în aceeaşi dimensiune
spaţio-temporală care este dată de saturaţia reţelelor cu infor-
maţii şi de unificarea ciberspaţiului cu teatrul de operaţii şi
chiar cu teatrul de război. Forţele, mijloacele şi acţiunile, în
cazul RBR, sunt complementare, fac parte din acelaşi întreg, iar
structurarea, pregătirea şi folosirea lor se realizează nu secven-
ţial, ci potrivit aceleiaşi strategii de tip integral. Aplicată în
acest fel, având aceeaşi finalitate – acţiunea întrunită, integrată
în spaţiul de luptă –, ea conexează şi integrează, în acelaşi tot,
toate aceste elemente. Desigur, şi în RBR, avioanele vor
bombarda, navele de luptă vor lansa rachete, iar infanteria,
artileria şi tancurile vor acţiona în spaţiul terestru, dar toate
acestea – denumite simbolic „platforme de luptă” – vor bene-
ficia de acelaşi sistem ISR, se vor supune aceluiaşi concept şi
vor răspunde prompt aceleiaşi cerinţe şi aceleiaşi comenzi
unice care va veni din sectorul C4 al reţelei centrale. Lanţul de
comandă este înlocuit prin reţea, creşte valoarea informaţiei
instantanee, colaborarea pe orizontală asigurând coeziunea şi
integralitatea sistemului.
Caracteristica funcţională cea mai importantă a strategiei
militare în RBR o reprezintă omniprezenţa operaţiilor
întrunite. Noţiunea nu este nouă, de operaţii întrunite se poate
vorbi de la Napoleon încoace. Operaţiile întrunite din cadrul
RBR se caracterizează însă printr-o distribuţie automată a
rolurilor, prin unitatea şi continuitatea informaţională şi spaţio-
temporală a acţiunilor, prin supremaţia tehnologică şi caracterul
integrat al acesteia.
Nu mai există decalaje şi hiat-uri între concepţie şi
realitate, între conducere şi acţiune, între decizie şi execuţie,
între planificare şi desfăşurare. Desigur, forţele existente nu
răspund sută la sută noilor exigenţe. Acestea sunt doar adaptate.
422
Reforma armatelor moderne vizează, în primul rând,
proiectarea şi realizarea unor structuri şi funcţiuni care să
răspundă exigenţelor strategiei militare a viitorului, care mode-
lează şi este modelată de conceptul RBR.
Predominanţa acţiunilor rapide şi de scurtă durată

reprezintă nu doar o caracteristică a războiului prezentului, ci şi
o tendinţă a soluţiei militare, în general, care va fi din ce în ce
mai frecventă în confruntările viitorului.
Acţiunile (intervenţiile, reacţiile) rapide şi imediate au
fost dintotdeauna preferabile celor de lungă durată, dar condi-
ţiile şi mijloacele de luptă nu permiteau să se pună cu uşurinţă
în aplicare, în toate împrejurările, o asemenea opţiune. Lipseau
informaţiile şi mijloacele necesare proiecţiei forţei.
Nici astăzi aceste mijloace nu sunt suficiente, mai ales în
ţările europene. În afară de forţele armate americane, nici o altă
armată din lume nu dispune de o capacitate de proiecţie su-
ficientă pentru a permite intervenţia masivă, surprinzătoare şi
copleşitoare la mare distanţă. Cu toate acestea, majoritatea
armatelor din lume şi-au creat şi dispun de structuri de reacţie
rapidă, care sunt folosite după o gamă diversificată şi foarte
largă de doctrine şi strategii.
Războiul bazat pe Reţea nu numai că permite, dar şi
impune astfel de acţiuni. Spre deosebire de operaţiile din trecut,
acţiunile şi operaţiile rapide din cadrul RBR sunt precis
orientate, desfăşurate în superioritate informaţională, tehno-
logică şi strategică, în condiţii de securitate şi de maximă
eficienţă. Ele vor fi extinse şi asupra spaţiului asimetric, înde-
osebi în războiul împotriva terorismului. Deocamdată, deşi
conceptul politic este foarte clar – distrugerea şi dezamorsarea
fenomenului terorist, prin toate mijloacele, inclusiv prin cele
militare –, strategia militară nu a găsit soluţia cea mai bună, nici
în ceea ce priveşte strategia forţelor, nici în domeniul strategiei
mijloacelor, nici în spaţiul strategiei operaţionale. La ora
423
actuală, folosindu-se avantajele Războiului bazat pe Reţea,
armatele acţionează împotriva terorismului după strategii
clasice, care nu-şi dovedesc decât în mică măsura eficienţa. O
strategie militară antiteroristă ar trebui să cuprindă:
- o strategie a informaţiilor care să permită identificarea,
supravegherea şi recunoaşterea continuă şi diferenţiată, peste
tot în lume, a reţelelor, grupărilor, formaţiilor, teroriştilor şi
grupurilor teroriste;
- o strategie a compunerii, structurării, instruirii şi pregă-
tirii unor forţe flexibile, în măsură să lovească diferenţiat,
adecvat şi precis toate structurile teroriste, oriunde s-ar afla,
fără să afecteze structurile militare necesare în cazul unui
război armată contra armată;
- o strategie a mijloacelor care să permită proiectarea,
realizarea şi modernizarea sistemelor tehnice de informaţii şi a
sistemelor de arme (mijloace) prin care să fie aplicate strategiile
operaţionale corespunzătoare;
- un concept operaţional, care să asigure acţiuni şi operaţii
antiteroriste (rapide sau de lungă durată), în orice condiţii,
indiferent de comportamentul reţelelor, grupărilor şi formaţiilor
teroriste sau al celor care sprijină şi generează terorismul.
Pentru punerea în aplicare a unei asemenea strategii, este

necesară folosirea forţelor speciale. Problema care se pune
este: care forţe speciale? Cele existente în cadrul armatelor şi
care au misiuni ISR precise, care cuprind cercetarea şi suprave-
gherea inamicului, distrugerea unor obiective speciale, dirijarea
loviturilor aviaţiei strategice, acţiuni în teritoriul inamicului
etc., sau altele care vor fi pregătite special pentru a acţiona în
locuri aglomerate şi în alte spaţii ce generează fenomenul
terorist? Aceste forţe vor avea uniforme, vor fi infiltrate, vor
acţiona adică din interiorul structurilor teroriste, din afara
acestora sau din toate părţile şi prin toate mijloacele? În aceste
cazuri, cum şi unde vor fi amplasaţi senzorii de informaţie, cum
424
vor acţiona structurile C4 din reţelele centrale şi cum vor
ajunge informaţiile şi deciziile la elementele luptătoare? Ce se
va întâmpla cu prevederile documentelor juridice care regle-
mentează comportamentul armatelor, necesitatea portului
uniformei, respectarea regulilor şi obiceiurilor războiului?
De aici rezultă clar că o astfel de misiune nu revine numai
armatelor, ci şi altor forţe şi altor structuri. Cum se va realiza
coordonarea acestora prin mijloacele RBR rămâne de văzut.
Războiul bazat pe Reţea, mai mult decât oricare alt tip de
război, foloseşte acţiunea directă. Relaţia informaţie-coman-
dă-acţiune-corectare este directă, sigură, dinamică şi stabilă.
Acţiunea propriu-zisă, adică lovirea adversarului sau punerea
lui în imposibilitatea de a reacţiona, nu necesită manevre
complicate.
Surprinderea tactică (şi chiar strategică) se realizează prin
supremaţia informaţională, prin scurtarea timpului (acţiunea
instantanee) şi prin dominanţa politică şi strategică. Strategia
militară a viitorului va readuce în prim-plan acţiunea simplă,
directă, iar manevra strategică se va realiza sub protecţia
scutului informaţional. Se pare că în câmpul de luptă se va
opera din ce în ce mai mult cu sisteme de optimizare, prin
minimizare şi simplificare a comportamentului şi prin creşterea
gradului de integralitate a sistemului acţional.
Reţelele pot fi reale sau virtuale. Reţelele din cadrul
Războiului bazat pe Reţea sunt, bineînţeles, virtuale. Ele se
creează în mod automat, pentru transmiterea unor informaţii
sau unor comenzi, funcţionează continuu, dar nu pot fi cu
uşurinţă depistate şi anihilate, întrucât ele există atâta vreme cât
conţin informaţii şi nu sunt precum liniile telefonice de odini-
oară sau reţelele de drumuri. De aceea, virtualitatea este una
dintre caracteristicile foarte importante ale RBR.
Este foarte clar că un astfel de război nu se poate duce cu
amatori, cu forţe mobilizate şi pregătite câteva luni în tabere de
425
instrucţie. Aici este vorba de acţiuni permanente, duse atât în
timp de pace, cât şi în timpul unor campanii.
Noul război este unul care se duce prin tot felul de mij-
loace, şi nimeni nu poate şti cu precizie dacă inamicul va
acţiona prin mijloace teroriste, cu ajutorul unor arme de
distrugere în masă, prin diversiuni, prin mijloace ale războiului
geofizic sau ale războiului genetic. Astăzi este posibil orice şi,
de aceea, structurile de pace trebuie să fie, în cea mai mare
măsură, identice cu cele de război. Fără a se exclude
posibilitatea războaielor convenţionale, destul de frecvente pe
planetă, războiul viitorului va fi unul înalt tehnologizat, iar
acestuia nu-i vor putea face faţă decât profesioniştii. Din ce în
ce mai mult se va impune tehnologia înaltă şi supremaţia
tehnologiei informaţiei IT. Fără aceste două elemente,
războiul nu va exista.
Războiul bazat pe Reţea nu este un alt război decât cele
cunoscute până acum. El este tot o continuare a politicii, tot o
confruntare armată, care produce pierderi umane şi materiale
sau îl obligă pe adversar să accepte condiţiile fără vărsare de
sânge. Ceea ce este esenţial în cazul Războiului bazat pe Reţea
este organizarea cu totul deosebită a acţiunilor, bazată pe
supremaţia informaţională asigurată de IT şi pe introducerea
reţelelor. Introducerea reţelelor în organizarea şi desfăşurarea
războiului este un fel de ou al lui Columb în arta militară.
Reţelele se folosesc de mii de ani în natură. Ele au fost preluate
şi introduse cu rezultate excepţionale în transporturi şi în
sistemele de comunicaţii.
Reţelele nu diminuează şi nu diluează cu nimic forţa
întregului, ci îi măresc flexibilitatea şi capacitatea de reacţie.
Reţelele sunt, în fond, canale de informaţii, deci de comunicaţii,
reale sau virtuale, iar organizarea şi funcţionarea lor constituie
o nouă dimensiune şi o nouă provocare pentru arta militară. În
viitoarele războaie, va câştiga acela care-şi va organiza mai
426
bine reţelele de informaţii/comunicaţii, sistemele de comandă şi
control şi platformele de luptă.
În condiţiile unor tehnologii asemănătoare, un rol deosebit
îl vor avea informaţia şi viteza de acţiune. Iar acestea nu se pot
obţine decât printr-o organizare superioară a sistemului, prin
calitatea, flexibilitatea şi virtualitatea reţelelor.
Concluzii
1. Conceptul RBR are la bază realizările noii revoluţii în

domeniul militar, fiind, în acelaşi timp, un produs al acesteia.
El revoluţionează arta militară şi îndeosebi strategia operaţi-
onală.
2. Conceptul RBR este unul integral şi integrator, atât în
ceea ce priveşte strategia compunerii, structurării, pregătirii şi
folosirii forţelor, strategia mijloacelor, cât şi în ceea ce priveşte
strategia operaţională. El introduce în ecuaţie, cu valoare
perenă, universală şi permanentă, strategia informaţională care
constă în principal în echiparea optimă, în timp real, a reţelelor
cu fluxuri de date şi informaţii din întregul teatru şi chiar din
toată lumea, precum şi cu baze de date consistente şi actua-
lizate. Fiecare luptător va avea posibilitatea să acceseze baza de
date de care are nevoie pentru îndeplinirea misiunii.
3. Anul 2004 reprezintă, atât pentru SUA, cât şi pentru
Europa, un an de prim bilanţ al rezultatelor abordării, într-o
formă sau alta, a conceptului RBR, dar şi de noi deschideri în
ceea ce priveşte modalităţile de înţelegere şi aplicare a exigen-
ţelor acestui nou tip de război. Acest an, 2004, va relansa
procesul de colaborare dintre factorul politic, cel militar şi cel
industrial pentru materializarea cerinţelor RBR în teoria şi
practica strategică, în compunerea, structurarea, înzestrarea şi
pregătirea armatelor.
4. Campania antiteroristă din anul 2001-2002 din toată
lumea şi îndeosebi cea din Afghanistan şi mai ales campania
427
militară din Irak din martie-aprilie 2003 s-au desfăşurat şi pe
baza conceptului RBR, fiind aplicate, experimentate, verificate
şi validate valorile operaţionale ale acestuia.
5. Noul concept permite realizarea şi menţinerea suprema-
ţiei strategice şi a dominanţei informaţionale în teatru.
6. Conectează, în timp optim, acţiunile la resurse, gene-
rează un nou tip de logistică – logistica integrată – şi de
strategie logistică.
7. Toate armatele moderne din lume îl studiază şi îşi iau
măsuri pentru implementarea lui, întrucât epoca informaţională
este epoca Războiului bazat pe Reţea.
8. În Armata României, s-au luat primele măsuri pentru
studierea acestui concept şi analizarea posibilităţilor de
implementare. Elemente sau fracţiuni ale acestuia sunt deja
aplicate în Forţele Aeriene şi sistemele de comunicaţii. Însă o
implementare a conceptului RBR cere un efort financiar
deosebit şi nu se poate realiza decât în condiţiile în care eco-
nomia asigură tehnologia şi resursele necesare. De aceea,
considerăm că, după elaborarea, discutarea şi aplicarea studiu-
lui şi propunerilor realizate în anul 2003, sub coordonarea
Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, de către
un colectiv larg, din toate categoriile de forţe ale armatei, este
timpul să se efectueze o primă analiză la nivelul Statului Major
General sau al Ministerului Apărării Naţionale, împreună cu
decidentul politic şi factori competenţi din economie, să se
elaboreze o primă strategie de implementare, urmând ca o a
doua etapă să aibă loc în toamna anului 2004, după ce România
va dobândi deja o experienţă în domeniu.
9. În cadrul Universităţii Naţionale de Apărare, sub
organizarea nemijlocită a prorectorului pentru cercetare şi
CSSAS, s-ar putea desfăşura mai multe sesiuni de comunicări
ştiinţifice, cu participare universitară, eventual şi internaţională,
pe tema implementării conceptului RBR în învăţământul militar
superior.
428
CAPITOLUL 8
PENTRU CE FEL DE RĂZBOI NE PREGĂTIM?
8.1. Reflecţii asupra unei configuraţii trecute
Dacă războiul va fi sau nu va fi un însoţitor permanent al

omenirii rămâne de văzut. Singura certitudine este că, în toate
epocile istorice, de când se cunoaşte că a apărut omenirea şi
până azi, războiul n-a lipsit. Există teorii potrivit cărora
războiul este un fel de seism social, de sistem de descărcare a
energiilor acumulate, cu efecte finale pozitive pentru relan-
sarea, în continuare, a evoluţiei societăţilor omeneşti, pentru
progresul social. Alte teorii susţin că războiul este un accident,
o catastrofă, o tragedie, soldată totdeauna cu pierderi de vieţi,
cu distrugeri materiale, cu stagnări şi chiar reculuri dureroase
pentru civilizaţie şi cultură.
Războiul este, totuşi, o activitate umană. El presupune o
ştiinţă a confruntării militare şi, deopotrivă, o artă a acestei
confruntări.
În eseul Război şi civilizaţie, Arnold Toynbee a arătat că
perfecţionarea artei militare nu este dependentă de perfecţi-
onarea societăţii, de buna funcţionare a acesteia, ci, dimpotrivă,
îşi află seva, de regulă, în stoparea sau chiar în reculul civili-
zaţiei. Civilizaţia ascendentă, înfloritoare nu dă naştere la
războaie, ci, dimpotrivă, previne războiul. Numai criza civiliza-
ţională produce violenţă. Cu alte cuvinte, arta militară nu este
un produs al civilizaţiei, ci o consecinţă a degradării ei.
Afirmaţia pare paradoxală, întrucât, pe măsură ce omenirea şi-a
dezvoltat gândirea, cultura şi mijloacele de trai, s-au perfec-
ţionat şi mijloacele de ducere a războiului. Dar, fără îndoială,
adevărata „probă de foc“ a acestor mijloace este dată de peri-
oadele de tensiune, de crize şi conflicte, de ciocnirile de
429
civilizaţii (războaiele medice, războaiele punice, cruciadele,
primul şi al doilea război mondial), de fracturile civilizaţionale,
care se prezintă ca fenomene complexe de disfuncţionalitate a
societăţii omeneşti.
Totuşi, în marea lor majoritate, războaiele nu au fost
mijloace de exterminare, iar Evul Mediu şi epoca actuală o
demonstrează cu prisosinţă. „Odinioară, victoria însemna
însuşirea de bunuri, de sclavi, de teritorii. Exterminările nu
privesc decât anumite categorii de conflicte şi nimicirea forţelor
armate ale adversarului, teoretizată de Clausewitz ca fiind
scopul principal al operaţiilor militare, nu este în sine decât un
moment al concepţiei totdeauna schimbătoare a războiului.“119
Războiul, oricât de mult ne-am teme de el şi l-am
condamna, este un produs al societăţii omeneşti, este un feno-
men politic şi social foarte complex, cu cauze numeroase şi
determinări multiple. Din punct de vedere al ştiinţei militare, el
nu poate şi nu trebuie să fie privit doar ca o teroare pentru
omenire, ca partea cea mai rea a tuturor lucrurilor. Războiul nu
este decât o modalitate de rezolvare a unor situaţii conflictuale
prin mijloace violente, adică un ultim mijloc de deblocare a
unei situaţii care nu-şi găseşte o rezolvare paşnică. El este un
produs al politicii, deci al intereselor, şi ţine de relaţiile politice,
sociale, economice şi chiar culturale.
Războiul nu este un lucru în sine şi nu poate fi tratat ca un
lucru în sine. Deşi, astăzi, uneori războiul este înţeles ca un
sfârşit al politicii, el rămâne, totuşi, un instrument al politicii, o
continuare a politicii, sau, aşa cum se vehiculează de către unii
teoreticieni, o lipsă a puterii politice care să controleze această
predispoziţie spre război. Totdeauna angajarea militară între
două entităţi, chiar şi atunci când se produce spontan (unele
conflicte armate s-au declanşat dintr-un capriciu sau dintr-o
dispută pe marginea unei competiţii sportive), are ca suport o
119
Gérard Chaliand, ANTHOLOGIE MONDIALE DE LA STRATÉGIE,
Robert Laffont, Paris, 1990, p.IX.
430
decizie, iar această decizie este politică. Războiul, ca soluţie de
rezolvare, prin lupta armată, a unor tensiuni, crize şi conflicte,
începe să fie din ce în ce mai puţin agreat de state şi mai ales de
populaţii. Deşi războiul continuă să rămână o soluţie, oamenii
sunt din ce în ce mai mult convinşi că o astfel de soluţie nu este
cea mai bună.
„Populaţiile europene ies din Primul Război Mondial cu
un sentiment de dezgust, temperat la învingători prin savoarea
adesea amară a victoriei şi întărit la cei învinşi printr-un
sentiment de dureroasă frustrare.(…) Este însă imposibil să
analizăm războiul, pe plan istoric, numai după aceste criterii de
sensibilitate de azi. (…) Marea mutaţie care s-a cristalizat în
Europa în timpul primului război mondial – casta ofiţerilor –
începe să facă loc unui sistem de recrutare mai democratic:
soldaţii nu mai vor să fie consideraţi ca vite trimise la abator.
De acum înainte, războiul încetează să mai fie perceput sub un
singur unghi ludic: preţul său este prea mare în suferinţă. Viaţa
omenească este resimţită ca fiind mult mai preţioasă ca
odinioară.“120
De-a lungul timpurilor, războiul – care rămâne totdeauna
un mijloc al politicii – a avut diferite aspecte. Adesea, în
diferite epoci, războiul a avut un caracter ritual. Două grupuri
rivale îşi desemnau campionii care să se lupte între ei. Acest
lucru se petrecea atât în antichitate, cât şi în Evul Mediu. „La
azteci, imperiu războinic constituit dintr-o serie de cuceriri,
scopul războiului, paralel cu creşterea tributului care îmbogăţea
grupul hegemonic, era mai puţin acela de a provoca victime
adversarului, cât acela de a face prizonieri care vor deveni
oferte în holocaust. Inamicul este învins când i-au fost luaţi
120
Idem, p. XIII.
431
şefii sau când i-a fost distrus templul, semn că zeii săi nu sunt
atât de puternici.“121
Istoria Europei s-a fondat pe moştenirea iudeo-creştină şi
greco-latină. Primul adversar, din secolele al VII-lea, al VIII-
lea până în secolul al XVI, este islamul. În mai puţin de un
secol, islamismul cucereşte jumătate din bazinul mediteranean,
care era în cea mai mare parte elenizat, romanizat şi creştinizat,
şi atinge Peninsula Iberică. Începe în 1085, prin luarea cetăţii
Toledo, şi se încheie în 1492. Urmează o expansiune a musul-
manilor, din secolul al XIV-lea până în secolul al XVI-lea.
Rând pe rând, cad Kosovo în 1389, Nicopole în 1396, Mohacs
în 1526, iar în 1525 turcii asediază Viena. Acest mare oraş din
inima Europei, Viena, va fi din nou asediat în 1683 şi salvat
prin intervenţia polonezului Jan Sobieski.
Stăpânirea otomană se va încheia treptat, începând cu
1831, când Grecia îşi declară independenţa, cu războiul ruso-
turc din 1877-1878 şi cu cele balcanice din 1911-1913. În
perioadele acestea, au loc confruntări şi confluenţe culturale,
schimburi şi transmutări de populaţii, care au marcat profund
nu numai Balcanii, Marea Egee şi Marea Mediterană, ci
întregul continent european.
S-a crezut multă vreme că antagonismul fundamental, cel
care a generat atâtea confruntări, ar fi fost între puterile
maritime şi cele continentale.
Fără a se neglija acest aspect, care este foarte important
pentru anumite perioade ale conflictualităţii mondiale şi
regionale, trebuie spus că lucrurile sunt mult mai complicate şi
mai complexe. Lumea nu s-a mişcat numai pe mare, ci şi pe
uscat. Mai mult, după cunoştinţele actuale, se pare că marile
mişcări de populaţii au avut loc pe uscat, şi nu pe mare 122, iar
121
Ibidem.
122
Această afirmaţie trebuie luată în dimensiunea ei relativă, întrucât este
foarte posibil ca descoperirile din viitor să conducă şi la alte concluzii
privind liniile-forţă ale relaţiilor interumane, îndeosebi ale celor conflic-
tuale, în îndepărtata antichitate. Ceea ce ştim azi despre antichitate se
432
exemplele cunoscute până acum confirmă această ipoteză. În
această viziune, „antagonismul fundamental al secolului al IV-
lea î.e.n. până în secolul al XIV-lea e.n., la scara continentului
euro-asiatic, este cel între nomazi şi sedentari.“123
Hunii hărţuiesc China chiar înainte de dinastia Han,
numeroase alte popoare migratoare, de la goţi la mongoli şi
popoarele turcice, hărţuiesc continuu Europa. Există un nucleu
perturbator, un foaier generator de mişcare populaţională care
s-a aflat odinioară în Asia Centrală, iar în zilele noastre, în Asia
Centrală şi Sud-Estică, dar sub o cu totul altă formă.
Sciţii, hunii, avarii, ungurii, turcii, mongolii au făcut
ravagii pe necuprinsurile eurasiatice. Interesant este că toţi erau
călăreţi desăvârşiţi şi foarte buni arcaşi. De aceea, influenţa lor
asupra artei militare s-a făcut serios simţită. Ei sunt, de fapt, cei
care au impus confruntării militare spiritul activ, ofensiv, în
care predomină mişcarea, rapiditatea acţiunii şi supleţea dispo-
zitivelor. De fapt ei, nomazii, au creat, în spaţiul societăţii
omeneşti, războiul, războiul de mişcare, bazat pe acţiuni rapide
şi surprinzătoare.
Pe stepele central-asiatice, unde s-au născut, ei îşi desfă-
şurau nestingheriţi forţele, organizau vânători, îşi potoleau setea
de mişcare, hălăduind în copitele cailor întinsurile nesfârşite.
Spiritualitatea acestor populaţii nu s-a format în respect faţă de
spaţiul vertical, de verticalitatea spaţiului plin, pentru că un
astfel de spaţiu nu exista acolo, ci sub presiunea întinsului arid,
a liniei fugitive a orizontului, a unui spaţiu plat şi gol, adesea
frecventat de fata morgana, copleşitor de întins şi copleşitor de
gol, dezolant şi primitiv, pe care numai goana calului îl putea
umple şi căruia numai setea de mişcare îi putea atenua presi-
unea teribilă, ariditatea copleşitoare şi nuditatea. Era un spaţiu
prezintă ca un sistem de concluzii şi ipoteze desprinse din analiza
documentelor, a urmelor arheologice, a mediului natural şi social, precum şi
pe logica istorică.
123
Gérard Chaliand, ANTHOLOGIE MONDIALE DE LA STRATÉGIE,
Robert Laffont, Paris, 1990, p. XIX.
433
care te îndemna să treci dincolo de el, care îţi impunea fuga,
mişcarea, nomadismul ca mod de viaţă, ca sens al supra-
vieţuirii.
Acest spaţiu se întindea din zona Mării Caspice până în
îndepărtata Manciurie. El este, deopotrivă, un focar generator
de mişcare şi un pivot al lumii eurasiatice, care, timp de două
milenii, afectează China, până la dinastia Ming. Acest spaţiu
perturbator exercită o presiune foarte mare, îndeosebi asupra
Persiei. Este vorba de invaziile succesive ale turcilor şi
mongolilor. Bizanţul, Carpaţii şi zona Balcanilor au fost şi ele
afectate de invaziile succesive ale goţilor, vizigoţilor, hunilor,
volgarilor şi maghiarilor.
Spaţiile sedentare ale antichităţii sunt China, India, Persia
(până la războaiele medice), Mesopotamia, Asia Mică, Egiptul,
Grecia, Palestina, Siria, Italia, Tracia şi Dacia. Aceste civilizaţii
sedentare s-au format în jurul fluviilor, în depresiuni şi zone
montane cu o climă prielnică, în oaze şi, în general, în ţinuturi
bogate în resurse. În cele din urmă, în conflictul nomazi-
sedentari, au învins sedentarii. Victoria lor constă în faptul că
aproape toate aceste civilizaţii şi popoare şi-au păstrat, de-a
lungul mileniilor, cea mai mare parte din teritoriile lor, limba şi
obiceiurile, ba, mai mult, au influenţat cultura nomazilor şi
chiar i-au asimilat sau sedentarizat.
De-a lungul secolelor şi mileniilor, confruntarea se va
continua şi se va diversifica, se va extinde şi va cunoaşte o
puternică expansiune în interior, concomitent cu accentuarea
procesului de formare a unor entităţi civilizaţionale, economice
şi culturale. Filosofia ei este complexă, cunoaşte foarte multe
ramificaţii, modulându-se pe sistemele politice, economice şi
sociale, pe procesele specifice societăţii omeneşti.
Era nucleară şi cea electronică vor aduce mutaţii substan-
ţiale în arta militară, dar nu-i vor schimba nici esenţa şi nici
spiritul.
434
Ceea ce este însă important în arta militară se pare că
ţine, pe de o parte, de o anumită continuitate în spaţiul şi
spiritul acesteia şi, pe de altă parte, de ciclicitatea strategică a
filosofiei războiului. Cu alte cuvinte, o epocă istorică nu preia
pur şi simplu războiul, ca practică şi teorie, ca fenomen politic
şi social, de la epoca precedentă şi îl duce mai departe, ci îl
preia ciclic şi critic, repetând şi corectând fazele prin care trece
acesta.
O epocă, spre sfârşitul ei, transformă războiul într-o
formă de confruntare atât de violentă, încât el devine insupor-
tabil sau, în configuraţia respectivă, chiar imposibil. Aşa s-a
întâmplat cu antichitatea, care, spre sfârşitul ei, a folosit
războiul pentru exterminarea armatelor învinse.
Evul Mediu se caracterizează prin folosirea descurajării
şi asediului ca modalităţi de obţinere a victoriei, pe cât posibil,
fără luptă sau cu lupte simbolice, dar către sfârşitul lui, violenţa
revine. Epoca Modernă şi Contemporană se încheie cu dezas-
trele provocate de cele două războaie mondiale şi folosirea
armei nucleare, iar Epoca Informaţională începe cu politicile şi
strategiile de gestionare a crizelor şi cu războiul antiterorist.
8.2. O lume vulnerabilă, plină de capcane şi ameninţări
Nimeni nu ştie cum vor evolua raporturile dintre cunoscut

şi necunoscut, dar, în majoritatea lor, oamenii au încredere în
viitor. Natura umană – care este efectiv societatea umană – a
mileniului al III-lea se anunţă a fi cea a unor interdependenţe şi
mai accentuate, a sistemelor şi metasistemelor dinamice
complexe care, printr-o scală din ce în ce mai largă de
intercondiţionări, tind spre integralitate. În aceste condiţii,
raportul dintre cunoscut şi necunoscut pare a se schimba în
favoarea cunoscutului. În realitate, el rămâne acelaşi cu cel din
toate timpurile. Din această constatare (care poate avea, pentru
cercetarea ştiinţifică, valoarea unei axiome sau cel puţin a unui
punct de plecare), se poate formula ipoteza că războiul dintre
435
cunoaştere şi necunoaştere, dintre cunoscut şi necunoscut are
aceleaşi determinări dintotdeauna, chiar dacă forţele, mijloacele
şi strategiile operaţionale sunt şi vor fi, poate, diferite de cele
folosite în epocile anterioare. Relaţiile dintre aceste două mari
dimensiuni sunt încă falii şi, rareori, confluenţe. Însă, pe
ansamblu, raportul dintre Da şi Nu, dintre Cunoscut şi
Necunoscut, dintre vechile noţiuni Ing şi Iang din vestita
Cartea schimbărilor din China antică, se menţine constant.
Desigur, în dimensiunea lui cantitativă. Pentru că, în detalii,
lucrurile stau altfel. Ceea ce este foarte important în acest
proces al integrării tot mai pronunţate a sistemelor sociale
umane în ansamblul globalizării ţine de extinderea şi
multiplicarea zonelor de confluenţă. O astfel de extindere duce,
inevitabil, la reducerea zonelor de ruptură şi, deci, a efectului
de falie. Procesul nu se încheie însă aici, întrucât, odată cu acest
travaliu de integrare a sistemelor globale şi de reducere a
zonelor de falie, are loc o nouă fragmentare. Până la trecerea la
societatea de tip informaţional, deci la globalizare, îndeosebi, la
globalizarea informaţiei şi economiei, şi la extinderea
dialogului cultural, principalele falii se menţin şi se dezvoltă
între entităţi economice, politice şi informaţionale, deci între
state, grupuri de state, religii, alianţe şi alte entităţi şi filosofii,
de regulă, ireconciliabile. Globalizarea reduce acest efect, dar
generează altele, unele cunoscute, altele doar bănuite, însă, cele
mai multe dintre ele, greu de intuit şi, cu atât mai puţin, de
calculat. Spre exemplu, ca reacţie la globalizarea economiei,
apar şi proliferează economiile subterane. Între acestea şi marea
economie se creează, automat, o falie sau o reţea de falii, cu
efecte incalculabile în plan strategic, deci şi în planul
războiului. De aceea, războiul economic, ce se desfăşura, de-a
lungul secolelor, între diferitele entităţi economice, relativ
stabile, cunoscute şi recunoscute, îndeosebi sub forma bătăliei
pentru pieţe şi pentru resurse, va deveni din ce în ce mai mult
un mare război între economia globală şi economia
436
fragmentată, între mare economie şi economia subterană. De
aici, se va declanşa o adevărată explozie care va duce la
proliferarea terorismului economic, a terorismului informa-
ţional, a confruntărilor în ciberspaţiu etc.
Un alt spaţiu de fragmentare este cel din zona entităţilor
umane. Până la începutul acestui secol, faliile principale erau,
de fapt, falii politice (care rezultau din interese, îndeosebi
economice sau de putere şi influenţă) şi se manifestau între
mari puteri, state, grupuri de state etc. Acest tip de falie a dat
naştere la ceea ce se numeşte războiul frontierei. El este înrudit
cu războiul economic, derivă din acesta şi îl completează. Este
un război pentru putere şi influenţă, pentru dominare şi
îmbogăţire. Aproape toate statele bogate şi înalt tehnologizate
nu au fost lăsate aşa de la Dumnezeu, ci au devenit aşa, ca
urmare a faptului că, în diferite faze ale războiului continuu, au
fost învingătoare sau au avut posibilitatea să beneficieze (chiar
să profite) de pe urma acestuia. Interesant este că nici unul
dintre statele care deţin resurse de valoare planetară (materii
prime, îndeosebi, hidrocarburi, metale preţioase, materiale
strategice etc.) nu este nici puternic, nici stabil, nici capabil să-
şi transforme potenţialul de resurse în putere economică,
politică şi militară. E drept, Federaţia Rusă, care deţine cele mai
mari resurse de materii prime de pe planetă, este şi un stat
puternic şi respectat în relaţiile internaţionale. Acest lucru nu se
datorează însă resurselor de care dispune, ci rezultatelor
războaielor pe care le-a purtat. Poziţia sa de stat pivot
(heartland) i-a creat unele avantaje de care a profitat. Nu a fost,
desigur, prea uşor, întrucât Rusia se află la nord de foaierul
perturbator care, timp de un mileniu, a generat o migraţiune
războinică a populaţiilor în toate direcţiile, dar mai ales spre
vest. De aceea, unul dintre obiectivele strategice dintotdeauna
ale Rusiei (dar nu numai ale Rusiei) a fost diminuarea efectelor
de falie ale acestei mişcări perturbatoare, dezamorsarea, domi-
narea şi, în final, distrugerea acestui foaier perturbator. Până în
437
prezent, nu s-a reuşit, dar bătălia se continuă. Aplicând, în
timpul Războiului Rece, strategia de îndiguire a Uniunii
Sovietice, americanii s-au folosit de ceea ce Nicolas Spykman
numea rimland, adică de zona coridorului islamic, îndeosebi de
Turcia, Irak, Iran, Indochina, Japonia şi Coreea de Sud, de o
parte din ţările off-shore(Japonia), menţinând şi chiar
accentuând falia strategică din acest spaţiu (războiul din
Afghanistan, cel dintre Iran şi Irak, războiul din Vietnam),
întrucât, în acest spaţiu se confruntau două sisteme globale,
două ideologii, două concepte ireconciliabile. Dar, dincolo de
această falie politică, au existat (şi există încă) o mulţime de
alte falii care, în pofida numeroaselor organizaţii regionale
(forumul Asia de Nord-Est, Asia Pacific, ANPEC, ANSEA,
Acordul de la Shanghai, GUUAM etc.), a investiţiilor
substanţiale pe care le fac aici atât Uniunea Europeană, cât şi
Japonia şi Statele Unite, refuză să se transforme în zone de
confluenţă.
Există, şi va exista, încă pentru multă vreme, o bătălie
pentru Kaşmir, o bătălie pentru întemeierea unui stat kurd, a
unui stat palestinian, o bătălie pentru spaţiul caucazian, în
zonele adiacente marilor zăcăminte petrolifere, precum şi un
focar de tensiuni pe falia greco-turcă şi pe cea balcanică.
Întrucât în zonele în care Pământul este încă fierbinte şi activ, şi
comunităţile omeneşti sunt într-o vădită situaţie conflictuală, s-
ar putea emite şi verifica o ipoteză cu privire la o posibilă
corespondenţă între faliile geopolitice şi faliile tectonice.
Faliile de până acum au generat, în principiu, strategii
simetrice. Aceste strategii se menţin şi acum. Spre exemplu, o
analiză atentă a strategiilor Rusiei, Chinei şi Indiei până în
secolul al XX-lea conduce la această concluzie. Toate cele trei
ţări au obiective strategice asemănătoare, sau, în orice caz,
neantagoniste, deşi faliile strategice din zonă se menţin.
Din momentul în care intervine o nouă ecuaţie în relaţiile
internaţionale – cea a parteneriatelor strategice dintre marile
438
puteri –, lucrurile încep să se schimbe. Zonele tradiţionale de
falie încep să cedeze locul unor spaţii largi de confluenţe.
Împotriva acestei tendinţe, apar o serie de acţiuni şi reacţii
asimetrice, generate de noile falii care se creează, aşa cum s-a
afirmat mai sus, între noile mari entităţi economice şi financiare
mondiale, transnaţionale şi economia subterană, între
democraţie şi extremism, între politicile de globalizare şi cele
identitare etc. Apar astfel elemente ale unor strategii asimetrice,
generate, în primul rând, de diferenţele imense de tehnologii, de
interese, de filosofii, de ideologii, de realităţi.
Cresc incompatibilităţile, se accentuează tendinţele ire-
conciliante, apar noi tensiuni şi, de aici, noi falii strategice, ceea
ce înseamnă noi vulnerabilităţi şi noi ameninţări. Fiecare om îşi
creează un Univers al lui, fiecare comunitate îşi are şi îşi
conservă un Univers al ei. Reuniunea acestor Universuri ar
trebui să dea Marele Univers al omenirii, iar intersecţia lor ar
trebui să creeze acel sistem unic şi unitar de valori şi de interese
care dau stabilitate şi unitate acestei lumi. Desigur, aceste
universuri se reunesc şi se intersectează. Din păcate, există şi
elemente rebele, care nu participă în nici un fel de reuniuni sau
la intersecţii. Aceste elemente se autonomizează şi îşi creează
propriile Universuri care sunt ele însele contradictorii şi
ireconcliliante. O astfel de dinamică perturbă funcţionarea
sistemelor dinamice complexe şi creează mari probleme,
întrucât este aleatoare şi imprevizibilă.
De aceea, marile puteri ale lumii, ca şi noile entităţi
globale sau regionale (politice, economice, informaţionale,
culturale, de securitate, alianţe, coaliţii etc.) sunt nevoite să-şi
creeze strategii asimetrice, sau componente asimetrice ale
strategiilor lor tradiţionale, care să răspundă noilor provocări şi
ameninţări şi să acopere vulnerabilităţile generate de mai noile
sau mai vechile efecte de falie.
439
Vulnerabilităţile cu care se confruntă şi, probabil, se va
confrunta lumea la acest început de secol sunt, în principiu, de
patru categorii:
- vulnerabilităţi de sistem;
- vulnerabilităţi de fragmentare;
- vulnerabilităţi de dinamică;
- vulnerabilităţi de proces.
Vulnerabilităţile de sistem se află, practic, în toate
sistemele şi subsistemele şi depind, pe de o parte, de
coeficientul de integralitate al sistemului (sunt invers
proporţionale cu acest coeficient care poate lua valori de la 0 la
1) şi direct proporţionale cu instabilitatea sistemelor respective.
Din acest motiv, cele mai mari vulnerabilităţi se găsesc în
lumea arabă şi, mai ales, în islamism, de unde şi pornirile
fundamentaliste şi crearea a numeroase falii politice şi
religioase. Ceea ce se întâmplă însă în lumea arabă reprezintă şi
o consecinţă a instabilităţii sistemului societăţii omeneşti la
nivel global. De asemenea, sistemele instabile sunt nu numai
vulnerabile, nesigure şi, de aceea, imposibil (sau foarte dificil)
de securizat, ci şi generatoare de insecuritate, de tensiuni şi
conflicte intersistemice şi procesuale.
În stările de haos, adică în perioadele de trecere de la o
organizare la alta, sistemele devin extrem de vulnerabile. Este
şi cazul lumi noastre. După fiecare seism de proporţii (cum a
fost, spre exemplu, cel produs de încheierea Războiului Rece),
care lichidează o falie strategică, are loc o spargere asimetrică a
entităţilor ce s-au înfruntat (dar nu numai a lor), urmată de o
reconstrucţie în alte planuri şi după alte criterii (în acest caz,
după criterii democratice, ale economiei de piaţă şi ale
drepturilor omului).
Vulnerabilităţile de fragmentare sunt o consecinţă a
noilor fragmentări şi a insuficientei coeziuni a sistemelor ce se
reconfigurează după lichidarea unei falii şi apariţia unor falii
noi, de regulă, între aceste sisteme, sistemele care nu se
440
fragmentează şi sistemele care se construiesc de cealaltă parte a
noilor falii. Ele sunt extrem de periculoase, întrucât nu pot fi
identificate şi localizate cu uşurinţă. Vulnerabilităţile de
fragmentare sunt simetrice cu ameninţările care apar în acest
proces şi se prezintă ca un fel de… „vulnerabilităţi la
ameninţări cu salt de frecvenţă“. Ele sunt specifice situaţiei
actuale şi au ca efect proliferarea terorismului, a comporta-
mentului deviant, a traficului de droguri şi de fiinţe umane şi a
economiei subterane, urmând o curbă haotică şi imprevizibilă.
Vulnerabilităţile de dinamică sunt caracteristice celei de a
doua perioade a haosului, adică zonei de ieşire din haos,
situându-se pe ramura urcătoare a acestui proces. Ele se
manifestă, în prezent, în spaţiul asiatic şi în cel est-european,
îndeosebi în ţările care au ieşit din compunerea Uniunii
Sovietice şi Iugoslaviei, dar şi în imediata vecinătate a acestora.
Sunt, cu preponderenţă, vulnerabilităţi economice, politice şi
sociale, care atrag ameninţări economice (ale economiei subte-
rane), politice (lupta politică murdară şi chiar terorismul
politic), sociale (sărăcire, infracţionalitate, crimă organizată,
consum de droguri), etnice (proliferarea extremismului etnic) şi
culturale (negarea sau chiar agresarea valorilor proprii,
extremismul religios etc.).
Vulnerabilităţile de proces apar la ieşirea din haos şi
intrarea într-o nouă ordine. Sunt cele mai complexe şi cele mai
greu de identificat, întrucât sunt vulnerabilităţi de trecere, nu
seamănă între ele, sunt foarte schimbătoare şi înstufate,
prezentându-se ca un mozaic viu şi complex. Ele devin, încet,
încet, vulnerabilităţi de sistem, dar, de data aceasta, în cadrul
unor structuri care se stabilizează relativ.
Vulnerabilităţile spaţiului românesc din acest moment se
situează undeva între vulnerabilităţile dinamice şi cele de
proces. Ele sunt foarte mari şi foarte numeroase. Ţara noastră
nu a ieşit încă din starea de haos; ea se află abia la începutul a
ceea ce am putea numi ramura urcătoare a unei traiectorii cu
441
vârful în jos (pentru că forţa de atracţie acţionează, de data
aceasta, în sus). Intrarea în Uniunea Europeană va marca, se
speră, reducerea substanţială a vulnerabilităţilor de proces şi
trecerea nedramatică la cele de sistem, care vor fi, fără îndoială,
cele ale sistemului continental, adăugate, bineînţeles, la cele
autohtone.
Între principalele caracteristici ale vulnerabilităţilor, indi-
ferent din ce categorie ar face parte, pot fi avute în vedere şi
următoarele:
- sunt numeroase;
- sunt efecte, nu cauze;
- apar, adesea, pe neaşteptate;
- sunt dependente unele de alte;
- au evoluţii imprevizibile;
- sunt corespondente cu ameninţările.
De cele mai multe ori, vulnerabilităţile sunt asumate şi,
bineînţeles, se iau măsuri pentru reducerea lor. Dar, datorită,
flexibilităţii sistemelor şi evoluţiei haotice a acestora, ele nu pot
fi pe deplin controlate. De aceea, cu cât sistemele sunt mai
complexe şi mai complicate, cu atât ele sunt mai vulnerabile.
De aici nu rezultă neapărat concluzia că societatea viitorului va
fi extrem de vulnerabilă, dar nici că nu va fi. Spre exemplu,
atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite,
cele de la 11 martie 2004 din Spania, sutele de astfel de atacuri
ce se produc în fiecare zi pe planetă arată cât de vulnerabilă
este societatea omenească la terorism. Dar această societate este
vulnerabilă şi la SIDA, şi la consum de droguri, şi la radiaţiile
cosmice şi la aproape tot ceea ce există pe planeta noastră sau
în afara acesteia. Şi, mai ales, este vulnerabilă la efectele
propriei sale deveniri.
8.3. Realităţi şi tendinţe
442
În momentul de faţă, se manifestă cel puţin două tendinţe
divergente şi, în acelaşi timp, complementare în ceea ce
priveşte filosofia şi fizionomia războiului:
1. considerarea în continuare a războiului ca fiind o
înfruntare militară între două sau mai multe entităţi grupate în
tabere beligerante, cu scopul de a impune, una celeilalte, voinţa,
prin lupta armată desfăşurată în unul sau mai multe teatre de
operaţii;
2. considerarea războiului ca o înfruntare complexă
(informaţională, politică, economică, culturală, militară) între
grupări flexibile (statale, non-statale, alianţe, coaliţii etc.), cu
scopuri şi obiective diversificate, complementare sau opuse,
exclusiviste sau doar contradictorii, în funcţie de interese şi
grupări de forţe, cum ar fi:
 cucerirea şi menţinerea iniţiativei strategice, îndeosebi
în domeniul informaţiei şi sistemelor de lovire;
 realizarea dominanţei forţei dreptului, controlul şi
gestionarea crizelor, stabilizarea zonelor tensionate, construirea
şi chiar impunerea unei anumite ordini a lumii, bazată pe
valorile democratice şi eradicarea cauzelor conflictualităţii
patogene, concomitent cu protecţia mediului şi a vieţii;
 producerea de disensiuni, menţinerea stării de confu-
zie, crearea unei beligeranţe continue şi difuze, profitabile
pentru grupările şi reţelele criminale transfrontaliere, non-
statale, teroriste şi anticivilizaţionale;
 controlul economic, politic şi informaţional al unor
regiuni, zone şi chiar al întregii planete;
 controlul resurselor energetice;
 controlul ciberspaţiului, al spaţiului virtual şi spaţiului
cosmic etc.
Iată doar câteva din coordonatele care ţin de politica
războiului şi configurează sfera conflictuală, spaţiul, mediul şi
chiar tipul de confruntare.
443
Războiul viitorului se anunţă a avea o arie foarte extinsă,
depăşind cu mult sfera confruntării armate violente din teatru,
sau, mai exact, extinzând şi flexibilizând teatrul de operaţii,
astfel încât, în cele din urmă, se pare că nu va mai rămâne
aproape nimic din ceea ce s-a înţeles secole de-a rândul prin
fenomenul război. Până la o asemenea etapă, drumul este însă
foarte lung, iar probabilitatea diseminării sau diluării războiului
în dialectica ontologiei existenţei sociale este şi ea minimă.
În general, naţiunile nu atacă alte naţiuni doar în scop de
expansiune teritorială, pentru a subordona resurse şi populaţii.
În primul rând, se urmăreşte prezervarea propriului interes şi
teritoriu, a modului specific de viaţă, prin descurajarea agresi-
unii şi, în al doilea rând, păstrarea stabilităţii regionale, deci a
relaţiilor de piaţă. Majoritatea războaielor au fost purtate pentru
a convinge liderii adversarului să facă ceea ce nu ar accepta cu
alte mijloace, deci, să renunţe la obiectivele şi interesele
politice (şi de altă natură) proprii.
Mileniile de confruntări militare n-au schimbat până
acum esenţa războiului şi, posibil, nici de acum înainte, nu o
vor schimba. Ceea ce s-a schimbat însă mereu – dar totdeauna
în spaţiul dialecticii de confruntare, nu în afara acestuia – au
fost doctrinele şi conceptele, mijloacele de ducere a războiului
şi, corespunzător lor, forţele. De aceea, când vorbim de războiul
viitorului, nu ne referim neapărat la prezenţa sau absenţa
acestei conflagraţii în viaţa societăţii omeneşti, ci la forţele şi
mijloacele care vor pune în operă conceptul de război, la
sistemul de angajare, la amploarea spaţio-temporală a
acţiunilor şi operaţiilor, la caracteristicile acestora, la efecte şi,
bineînţeles, la consecinţe.
Direcţiile în care a evoluat strategia războiului au fost
totdeauna interdependente şi dependente de dezvoltarea econo-
mică, de tehnologie, de informaţie, de opţiunea politică şi de
situaţia internaţională. S-a creat astfel un fel de model în spirală
în care factorii politici, economici, culturali, sociali, informa-
444
ţionali şi militari, interni şi internaţionali, s-au ordonat ca într-o
catenă spiralată tip ADN, această aşezare definind tipul de
război, caracterul acestuia, predominanţa unuia sau altuia dintre
factori, condiţionările şi determinările de tot felul. De aceea, a
studia fenomenul război, în complexitatea determinărilor sale,
presupune a înţelege acest model generativ, a analiza condiţio-
nările şi determinările, atât în totalitatea lor, cât şi în specifi-
citatea lor.
În secolele trecute, această analiză se rezuma la o simplă
descriere a evenimentelor şi a determinărilor după modelul
jocurilor strategice cu sumă nulă, potrivit cărora totdeauna
trebuia să existe unul care câştigă şi altul care pierde.
Această proiecţie este însă limitativă şi se bazează pe o
logică bivalentă „da-nu“, care nu corespunde însă realităţii,
întrucât, se ştie, între da şi nu există o infinitate de posibilităţi.
O confirmă realitatea istorică a tuturor confruntărilor de tip
militar.
Concluzia care se desprinde de aici este aceea că nici un
război nu a rezolvat vreodată pe deplin şi în totalitate proble-
mele care l-au cauzat. Totdeauna, în urma unui conflict militar,
ambele părţi au câştigat şi au pierdut nu doar în proporţii
complementare (ce a pierdut unul a câştigat celălalt), ci şi
nuanţat, complex. Astfel de analize profunde, detaliate au arătat
că, adesea, câştigul include un procentaj substanţial de pierderi,
iar pierderea nu este lipsită de un oarecare câştig.
Progresele din matematică, din fizică, din ştiinţele sociale
şi din cele politice, din psihologie şi sociologie au influenţat nu
numai teoria economică, ci şi polemologia. De câteva decenii
încoace, teoria jocurilor strategice cu sumă nulă este înlocuită
din ce în ce mai mult cu teoria haosului, potrivit căreia evoluţia
unui fenomen depinde în mare măsură de variaţia condiţiilor
iniţiale, de condiţiile de mediu şi de comportamentul sistemului
în bifurcaţii. Singura certitudine în domeniul acestei teorii este
că nimic nu este şi nu poate fi foarte sigur pe lumea aceasta.
445
Determinismul de tip mecanicist, care a guvernat
omenirea de la Renaştere până către sfârşitul secolului al XX-
lea, este înlocuit sau completat printr-un determinism dinamic
complex, potrivit căruia nu realitatea urmează ecuaţiile rigide,
simpliste, preconcepute, ci ecuaţiile trebuie să se modeleze
după complexitatea vieţii şi să modeleze perspectiva ei.
Recenta revoluţie din domeniul militar probează cu
prisosinţă acest adevăr.
8.4. Război şi războaie
Dacă avem în vedere tot ce ţine de fenomenul război,

putem desprinde o concluzie dramatică: războiul pare a fi
permanent, în timp ce pacea, ca echilibru strategic între forţele
care se confruntă, este trecătoare, temătoare şi relativă. Acesta
este adevărul, chiar dacă el nu pare nici încurajator, nici accep-
tabil, nici suportabil.
Desigur, războiul nu trebuie confundat cu dinamica
realităţii, cu lupta contrariilor, cu Eul divizibil, care, aşa cum
spunea Fichte, totdeauna, îşi opune în Eul divizibil, un non-Eu
divizibil, întrucât una este războiul şi alta lupta vieţii, a
devenirii. Războiul este un act violent, o criză dusă la extrem, o
trecere peste un prag-limită, o revărsare peste margini. Război
înseamnă violenţă. Violenţă conştientă, gândită, elaborată,
condiţionată şi asumată. Violenţă pentru a distruge, a impune, a
supune, dar şi pentru a vieţui şi supravieţui.
Războiul poartă amprenta caracteristicilor epocii în care
are loc, a situaţiei conflictuale, a modului în care apar şi evo-
luează crizele, a bătăliilor care se duc în sfera intereselor
politice, economice, teritoriale, culturale şi de altă natură.
Această esenţă a războiului nu se schimbă. Totdeauna cei
care studiază fenomenul război şi cei care se pregătesc pentru
a-l duce trebuie să ţină seama de această realitate. Ei nu pot
eluda forma clasică a acestei confruntări, cauzele care o
446
generează, natura entităţilor care se confruntă, fizionomia şi
filosofia beligeranţei.
Aşadar, războiul, în viziune clasică, definit ca o confrun-
tare violentă între două entităţi, nu poate dispărea. La ora
actuală, peste 50 de ţări se află într-un astfel de război (pentru
teritoriu, pentru avantaje economice, din motive religioase sau
etnice, ca urmare a unor fantasme ale istoriei etc.), iar conclu-
ziile care se desprind de aici nu arată că viitorul apropiat va fi
altfel.
Totuşi, fără a se renunţa la strategiile potrivit cărora o ţară
se apără la frontierele ei, lumea îşi pune astăzi, în ceea ce
priveşte războiul, şi altfel de întrebări, întrucât există şi altfel de
provocări – mult mai grave şi mai greu de gestionat –, care pun
în pericol nu doar frontierele, ci însăşi civilizaţia planetei.
Este timpul în care o ţară, o civilizaţie, o entitate nu se
mai apără numai la frontierele ei, ci în întreg spaţiul planetar,
acţionând, împreună cu alte ţări, într-o comunitate reală de
interese, de politici şi chiar de forţă, asupra cauzelor, a zonelor
şi centrelor perturbatoare, a focarelor de tensiuni şi conflicte, a
forţelor şi mijloacelor care se află înapoia cortinei, disimulate
într-un spaţiu fizic aparent liniştit, stabil şi transparent. În
aceste condiţii, războiul stat contra stat, ţară contra ţară,
devine din ce în ce mai puţin posibil (deşi nu dispare), întrucât
toate entităţile statale şi civilizaţionale se află în dialog,
colaborează şi au tot interesul să prevină o confruntare între
forţe şi mijloace care se pot distruge reciproc, fără a rezolva
vreuna dintre marile probleme ale omenirii.
După cum se observă, statele acţionează din ce în ce mai
mult împreună, în coaliţii şi alianţe, pentru rezolvarea (şi prin
forţă) a unor diferende care afectează comunitatea interna-
ţională, împotriva unor reţele ce ameninţă valorile democratice
ale planetei, deci ale tuturor statelor, structurile economice,
culturale şi informaţionale (care sunt deja globalizate, deci ale
tuturor) şi configurează viitorul economic şi social al planetei.
447
Bazele de opoziţie a unui stat contra altui stat s-au
restrâns foarte mult şi, probabil, către sfârşitul acestui secol, vor
dispărea, în timp ce vulnerabilităţile şi ameninţările non-statale,
care vin din decalajele economice foarte mari între regiuni
geografice, din proliferarea sărăciei, din extremismul etnic şi
religios, din zona reţelelor traficanţilor, crimei, răului planetei,
se vor amplifica.
Apare deci un nou tip de război – războiul împotriva
răului –, care nu poate fi dus decât de civilizaţie împotriva non-
civilizaţiei, de societate împotriva forţelor care o macină şi o
distrug, de state, organisme internaţionale, alianţe şi coaliţii
împotriva reţelelor teroriste, traficanţilor de droguri, crimina-
lităţii economice, financiare şi sociale internaţionale, a totalita-
rismului, extremismului, fundamentalismului de toate tipurile şi
altor ameninţări care constituie, de cele mai multe ori, partea
nevăzută a aisbergului.
Războiul se va modela după societate, iar societatea va
avea toată grija ca el să nu sară prea mult peste margini.
Societatea de tip informaţional, care debutează odată cu
începutul mileniului, cunoaşte noi vulnerabilităţi şi noi amenin-
ţări care pot fi grupate în câteva categorii importante:
 vulnerabilităţi şi ameninţări ce ţin de fizionomia
ciberspaţiului şi a spaţiului virtual;
 vulnerabilităţi şi ameninţări din spectrul tehno-
logiei înalte şi tehnologiei informaţiei;
 vulnerabilităţi şi riscuri care sunt produse de
experimentele şi acţiunile desfăşurate în ionosferă
şi în Cosmos;
 vulnerabilităţi şi ameninţări rezultate din prolife-
rarea în continuare a armelor de distrugere în
masă, a mijloacelor radiologice, chimice, biolo-
gice;
 vulnerabilităţi şi ameninţări care vin din
dezvoltarea reţelelor teroriste, a fundamentalis-
448
mului religios, a traficanţilor, crimei organizate şi
economiei subterane;
 vulnerabilităţi şi ameninţări cauzate de decalajele
economice;
 vulnerabilităţi şi ameninţări provenind din spaţiul
asimetric;
 vulnerabilităţi şi ameninţări genetice.
Toate acestea nu pot fi puse sub control, întrucât sunt
fluide, au determinări multiple şi dezvoltări nelineare. Desigur,
prima grijă a lumii va fi în continuare reducerea propriilor
vulnerabilităţi, prin securizarea sistemelor şi realizarea unor
structuri de protecţie pe măsură.
Este însă posibil ca tensiunile şi crizele legate de aceste
vulnerabilităţi şi ameninţări, dar şi de altele, greu de prevăzut în
acest moment, să se degradeze în confruntări violente, în
război.
Considerăm că omenirea trebuie să se pregătească în mod
serios pentru noile tipuri de confruntări, care nu sunt altceva
decât forme de manifestare ale unui război pe care, vrem nu
vrem, trebuie să-l numim continuu, permanent, întrucât ţine de
însăşi condiţia umană.
Acest război este o reuniune a războiului clasic, bine
cunoscut, stat contra stat, armată contra armată, cu războiul
asimetric, dus în reţele, în forme dintre cele mai complexe şi
mai neaşteptate.
Revoluţia în domeniul militar, chiar dacă a fost teoretizată
de americani, nu este numai a americanilor, nu ţine numai de
fizionomia americană a unei beligeranţe. Tot ceea ce există în
această lume influenţează starea şi devenirea tuturor. Nu toate
ţările deţin arma nucleară.
Dar arma nucleară a impus, în strategie, dispersia şi
protecţia NBC, constituirea structurilor necesare pentru astfel
de misiuni, disuasiunea şi reacţia rapidă. Tehnologia este
449
elementul cel mai dinamic. Armele influenţează şi informaţia şi
logistica.
Mai mult, în situaţia existenţei sistemelor de arme precise,
informaţia devine primordială. Astfel de arme necesită, pentru
cei care le folosesc, informaţii precise asupra ţintelor şi
efectelor la ţintă. Dar şi cei împotriva cărora se folosesc aceste
arme au nevoie de informaţii precise pentru a se apăra şi a se
proteja.
De aceea, informaţia devine o armă, mai exact o meta-
armă, întrucât se implică în tot şi în toate, de la teatrul de război
la nivelul planetei şi al fiecărui locuitor în parte.
Ceea ce se petrece într-un teatru de confruntare face rapid
ocolul pământului, încunoştinţând şi implicând astfel întreaga
lume în orice scânteie care se aprinde. Armele care s-au creat şi
se vor crea trebuie să răspundă acestor realităţi.
8.5. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului
Ce este războiul terorist? Dar războiul împotriva

terorismului? Care este specificul acestor tipuri de războaie?
Ce fel de forţe, de mijloace şi de acţiuni sunt necesare? Care
sunt tipurile de angajare? Dar tipurile de operaţii militare?
Strategii directe şi strategii indirecte în războiul împotriva
terorismului.
Terorismul devine din ce în ce mai mult un fenomen cu

implicaţii globale, greu de controlat, de prevenit şi de gestionat.
El nu se mai prezintă doar ca o infracţionalitate violentă, ca o
criminalitate, ca o reacţie atipică, adesea în disperare de cauză,
la o anumită evoluţie a sistemelor politice şi sociale, ci devine o
problemă majoră a societăţii omeneşti în ansamblul ei, o altă
latură (deosebit de virulentă) a vieţii sociale, o acţiune violentă,
primitivă, dar, în acelaşi timp, dinamică şi complexă, simetrică,
450
într-un fel, evoluţiei sistemelor sociale spre performanţă,
echilibru şi relativă stabilitate124.
Teoretic vorbind, terorismul se prezintă ca o extensie a
patologiei letale a unor sisteme bolnave sau contaminate, iar
germenii lui se află tocmai în imensele falii create de-a lungul
secolelor şi accentuate agresiv în timpul Războiului Rece şi
după încheierea acestuia. Cu alte cuvinte, terorismul apare ca
un efect de falie, care constă, iniţial, într-o rezonanţă negativă
sau o sfidare a unui orizont de mişcare şi de evoluţie tipică
sistemelor dinamice, apoi, ca un mozaic de acţiuni punitive, de
sorginte patologică, şi spectaculare, menite să transforme falia
într-un sistem dominant şi să scufunde în haos marile platforme
de civilizaţie şi cultură, bazate pe sisteme de valori şi pe
respectul fiinţei umane.
Teoria haosului poate modela sau, în orice caz, explica
(cel puţin statistic) o astfel de desfăşurare de contrarii, dar nu o
poate soluţiona. De aceea, terorismul pare o ameninţare omni-
prezentă sau un sistem de acţiuni haotice care generează o
situaţie aparent fără ieşire ce se reproduce în aproape toate
domeniile vieţii politice, economice şi sociale, într-un sistem
vicios care, deocamdată, nu poate fi rupt.
Rezolvarea acestei situaţii implică soluţii multiple, unele
directe, radicale şi categorice, de curmare a răului de la
rădăcină, altele indirecte, constând din strategii bine elaborate
de reducere a decalajelor şi efectului de falie, de armonizare a
relaţiilor sociale şi internaţionale şi, pe această bază, de
ameliorare a condiţiei umane.
Statele, organismele şi organizaţiile internaţionale de
securitate, instituţiile de tot felul, alianţele şi coaliţiile din zona
societăţilor democratice, sistemele de educaţie şi cultură din
marile spaţii civilizaţionale îşi asumă din ce în ce mai mult
124
Centrul de Studii Strategice de Securitate, TERORISMUL.
DIMENSIUNE GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGICĂ. RĂZBOIUL
TERORIST. RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORISMULUI, Editura AISM,
Bucureşti, 2002
451
obligaţia de a construi, pe noile principii ale procesului de
globalizare şi identificare, confirmare şi afirmare a entităţilor şi
valorilor, un nou edificiu al raporturilor politice, economice,
sociale şi umane care să scoată omenirea din fantasmele istoriei
şi să recultive valoarea, solidaritatea internaţională şi respectul
faţă de fiinţa umană. Un astfel de obiectiv pe termen lung nu
poate fi uşor. Există încă realităţi şi prejudecăţi din care
omenirea nu poate ieşi cu uşurinţă.
8.5.1. Ameninţări teroriste la început de mileniu
8.5.1.1. Caracteristici actuale şi viitoare

ale fenomenului terorist
Fenomenul terorist se defineşte pe o imensă marjă de

efecte secundare care, în dinamica socială şi internaţională, au
din ce în ce mai mult valoarea unui adevărat rimland imoral şi
asocial. În acest spaţiu marginal, se construiesc, ingenios şi
perfid, strategii de distrugere a unor sisteme de valori, fie
pentru a demonstra că există forţe distructive care nu pot fi nici
contracarate, nici egalate, fie pentru a înlocui aceste sisteme de
valori cu opusul lor. Opusul nu este însă foarte clar, nici unitar,
nici flexibil. El se prezintă ca un mozaic de ideologii, politici,
religii, pasiuni, ranchiune şi patologii şi se exprimă prin acţiuni
duse la limită. În general, aceste acţiuni vin nu doar din tabăra
nemulţumiţilor, a opozanţilor la democraţie şi capitalism, la
libertate şi civilizaţie tehnologică şi informaţională, a psiho-
paţilor şi degradaţilor social, ci şi din cea a unor ideologii
exclusiviste şi intolerante, a inflexibilităţii, idolatriei, absur-
dului şi cultului violenţei. Departamentul de stat din SUA a
identificat, în 2003, în mod sigur, 36 de organizaţii teroriste
452
internaţionale125 şi 38 de grupuri teroriste active, distribuite în
toată lumea şi îndeosebi în zonele de falie.
Caracteristicile principale ale terorismului contemporan
nu diferă esenţialmente de cele ale terorismului tradiţional, din
toate timpurile, dar sunt mult mai acute şi mai presante. Ele
sunt, într-un fel, opuse caracteristicilor societăţii moderne şi
simetrice cu acestea, chiar dacă strategiile şi tacticile folosite de
terorism fac parte din sfera asimetriei ingenioase, violente,
crude, răzbunătoare, surprinzătoare şi reci. Comparativ, aceste
caracteristici s-ar putea prezenta astfel:
GENERATORI caracteristici
DE CRIZE, CONFLICTE ŞI ale terorismului
TERORISM CONTEMPORAN
Dezvoltarea reţelelor teroriste
Accentuarea procesului de
transfrontaliere, globalizarea şi, în
globalizare a informaţiei, eco-
acelaşi timp, coordonarea unitară a
nomiei, transporturilor şi valo-
acţiunilor şi reacţiilor împotriva
rilor comune, pe de o parte, şi,
sistemelor economice şi sociale
pe de altă parte, proliferarea
puternice, ca şi împotriva marilor
spiritului identitar şi a stra-
entităţi şi identităţi politice, soci-
tegiilor antiglobale
ale, culturale şi militare
Dezvoltarea parteneriatelor în
vederea constituirii unui mediu
Multiplicarea reţelelor teroriste,
de securitate specific perioadei
creşterea gradului de cooperare
de trecere de la societatea de tip
dintre organizaţiile teroriste, tre-
industrial şi postindustrial la
cerea de la terorismul infracţional
societatea informaţională, faci-
la cel ideologic şi fundamentalist,
litării accesului la resurse şi
proliferarea ameninţărilor, în ra-
gestionării crizelor şi conflic-
port direct cu vulnerabilităţile de
telor. Proliferarea tendinţelor şi
falie dintre societatea veche şi noul
strategiilor de dezbinare a par-
tip de societate
teneriatelor, corporaţiilor şi
instituţiilor internaţionale
125
http://www.terrorisme.net/p/article_44.shtml
453
Reconstituirea centrelor de
Dezvoltarea unor organizaţii şi
putere şi a modului de influ-
reţele teroriste în zonele de falie
enţare şi gestionare a mediului
dintre sferele de influenţă ale
de securitate şi, opus lor, dez-
centrelor de putere, pentru a lovi
voltarea unor strategii de
prin surprindere şi eficient, din
rimland, prin care se urmăreşte
rimland, punctele vulnerabile ale
îndiguirea sau descurajarea
acestora
acestor centre
Apariţia şi proliferarea teroris-
Creşterea decalajelor dintre mului din zonele de falie, carac-
ţările bogate şi ţările sărace, teristic perioadelor de haos şi de
adâncirea şi lărgirea faliilor ciocniri între marile sisteme de
între civilizaţii interese, care loveşte, deopotrivă,
şi ţările bogate şi pe cele sărace
Extinderea Alianţei Nord-
Atlantice şi Uniunii Europene, Dezvoltarea terorismului identitar,
consolidarea unităţii euro-atlan- a terorismului etnic şi a celui
tice, proiectarea şi constituirea fundamentalist religios cu locaţii
treptată a unei entităţi eurasi- flexibile în zonele de falie, care
atice şi dezvoltarea, paralel şi în lovesc îndeosebi centrele de putere
opoziţie cu această tendinţă, a euro-atlantică, Rusia, India, China
unor strategii identitare zonale şi Japonia
şi civilizaţionale
Accelerarea procesului de inte-
Accentuarea terorismului etnic şi
grare regională, potrivit unui
ideologic, activarea foaierului per-
concept unitar, a noilor tipuri de
turbator prin proliferarea migraţiei,
entităţi (Uniunea Europeană,
a traficului de droguri, pe ruta Asia
Asia-Pacific, Asia de Sud Est,
de Sud-Est, Afghanistan, Asia
Forumul Asia de Nord Est,
Centrală, Caucaz, Marea Neagră,
GUUAM etc.) şi, contrar, dez-
Balcani
voltarea unor acţiuni separatiste
Controlul armamentelor şi ne- Creşterea pericolului folosirii, în
proliferarea Armelor de Dis- acţiunile teroriste, a ADM, a
trugere în Masă (ADM). Procu- agenţilor chimici şi biologici de
rarea de către organizaţiile şi către organizaţii teroriste situate în
reţelele teroriste a ADM sau zonele de falie dintre centrele de
unor forme simplificate ale putere
454
acestora
Încercarea de reunificare a creş-
tinismului, accentuarea dialo- Dezvoltarea terorismului religios,
gului între religii, în slujba care îşi are izvorul în faliile dintre
valorilor umane, păcii şi secu- religii şi care loveşte brutal în
rităţii, concomitent cu acce- legile vieţii normale, îndeosebi în
lerarea şi proliferarea funda- valorile creştine
mentalismului religios
Apariţia şi proliferarea teroris-
Creşterea rolului high tech şi mului tehnologic şi informaţional,
IT, concomitent cu adâncirea dezvoltarea ciberterorismului, care
decalajelor tehnologice dintre îşi are sorgintea în aceste falii, dar
ţările dezvoltate şi ţările sub- care acţionează, prin mijloace so-
dezvoltate fisticate, asupra sistemelor mo-
derne de informaţii (comunicaţii)
Consolidarea statelor de drept şi
a procesului de cooperare dintre Proliferarea terorismului sepa-
acestea, dezvoltarea unor orga- ratist, de tipul celui practicat îm-
nizaţii economice, politice şi de potriva statului şi a ordinii de drept
securitate regionale, configu- în Spania, India, Irlanda de Nord,
rarea unui mediu de securitate Caucaz, Israel, Turcia, Africa,
economică, tehnologică şi mili- America Latină etc.
tară stabil şi sigur
8.5.1.2. Tipologia terorismului
Odată cu procesul de globalizare, terorismul s-a încifrat,

diversificat şi multiplicat. El se manifestă, sub o formă sau alta,
aproape în toate tipurile de activitate umană. Efectul lui este
uciderea şi distrugerea. Uciderea fiinţei umane, distrugerea
valorilor democratice, a ceea ce uneşte lumea civilizată, a
încrederii şi speranţei. Terorismul îşi alege cu grijă mijloacele,
dar nu pentru a proteja fiinţa umană, ci pentru a o distruge. De
aceea, tipologia terorismului contemporan este tot atât de vastă
şi de diversificată ca înseşi activităţile umane. Ea se află la
graniţa dintre efecte opuse şi este un produs al zonelor de falie.
455
TIPURI DE
EFECTE DE FALIE
terorism
Sectarismul
Globalizarea Terorism
informaţional, diversi-
informaţiei informaţional
unea şi dezinformarea
Globalizarea
Economia subterană Terorism economic
economiei
Politica
Extremismul politic Terorism în politică
internaţională
Terorism împotriva
Individualism, comunităţii; terorism
Socializare
exclusivism împotriva normalităţii
sociale şi individuale
Armonizare etnică Separatism etnic Terorism etnic
Dezvoltare a dia- Terorism fundamen-
Exclusivism religios
logului între religii talist religios
Negare a drepturilor in-
Afirmare şi apă-
dividuale, în favoarea
rare a drepturilor
drepturilor sectare, pri- Terorism justiţiar
omului, a valorilor
vilegiilor, elitismului şi
democratice
ierarhiei
Educaţie modernă Separatism,
şi cultură univer- individualism, segrega-
sală; globalizarea re culturală, izolaţio- Terorism cultural
culturii sau cultura nism, fundamentalism
de confluenţă cultural
Cercetare-dez-
Primitivism Terorism demolator
voltare, progres
Protecţie a socie- Negare a valorilor Terorism criminal
tăţii şi a fiinţei sociale şi ale fiinţei Terorism psihologic
umane umane (patologic)
456
Gestionare a cri- Proliferare a haosului
zelor şi conflic- care este generator de Terorism tip gherilă
telor crize şi conflicte
Apărare a demo-
Negare a democraţiei şi
craţiei şi ordinii de Terorism infracţional
ordinii de drept
drept
Protecţie a valori- Negarea şi atacarea
Terorism anti-patri-
lor materiale şi valorilor materiale şi
moniu
culturale spirituale
Proliferare a ADM,
Control şi supra-
inclusiv în reţele tero- Terorism NBC
veghere a ADM
riste
Protecţie, prin Distrugere, prin mij-
mijloace genetice, loace genetice, a fiinţei Terorism genetic
a fiinţei umane umane
Dialog între civi- Exclusivism
Terorism identitar
lizaţii civilizaţional
Separatism,
Reconstituirea
fragmentare, negare a Terorism haotic
centrelor de putere
ordinii mondiale
Dezvoltare a teh-
nologiei spaţiale, Folosirea tehnologiei
explorare a spa- spaţiale şi a rezultatelor
ţiului cosmic, cer- cercetării spaţiului cos- Terorism spaţial
cetare a ionosfe- mic şi ionosferei în
rei, protecţia pla- scopuri distructive
netei
Crearea unor mijloace
Dezvoltarea pentru distrugerea echi-
sistemelor librelor sistemelor di-
dinamice namice complexe, cre- Ciberterorism
complexe, cu au- area, proliferarea şi
toreglare perpetuarea agresivă a
stării de haos
457
8.5.1.3. Ameninţări şi vulnerabilităţi
Terorismul contemporan, care se prezintă ca un terorism

de falie, este un produs al realităţii distorsionate şi dispro-
porţionate. Principalele ameninţări de natură teroristă, în soci-
etatea modernă, care devine din ce în ce mai mult diseminată,
bulversată şi, din această cauză, generatoare de efecte de falie,
se conturează a fi, în continuare, următoarele:
 Posibilitatea folosirii de către organizaţii, grupări sau
persoane teroriste, la graniţa dintre clubul ţărilor nucleare şi
numeroşi actori sau posibili actori statali şi non-statali,
deţinători sau posibili deţinători de mijloace nucleare, chimice,
radiologice şi biologice, a armelor de distrugere în masă;
 Pregătirea şi efectuarea, din zonele de falii strategice
sau în cadrul acestor zone, a unor posibile atacuri asupra
bazelor nucleare ale ţărilor care posedă astfel de mijloace,
precum şi asupra întreprinderilor chimice, laboratoarelor biolo-
gice etc., pentru a procura armament nuclear, chimic şi biologic
sau pentru a detona astfel de arme la faţa locului, în spaţii
deschise/închise, în zone aglomerate sau în oricare alt loc unde
s-ar găsi ele (pe mijloace de transport feroviar şi rutier, în
reactoare nucleare, la bordul unor nave sau aeronave, în
depozite etc.) şi a produce catastrofe spectaculoase, în numele
unor ideologii, unor principii considerate sacre sau pur şi
simplu din asumarea vocaţiei de a pedepsi şi înspăimânta;
 Proliferarea acţiunilor punitive sau de răzbunare
împotriva celor care au declanşat campania împotriva reţelelor
şi grupărilor teroriste, a terorismului, în ansamblul său, şi a
ţărilor care fac parte din coaliţia antiteroristă, ca şi împotriva
tuturor sistemelor care încearcă să gestioneze efectele de falie şi
starea de haos;
 Continuarea acţiunilor de natură teroristă – indivi-
duale, de mică amploare, sau organizate, de amploare – împo-
triva democraţiilor occidentale, îndeosebi împotriva SUA şi
458
aliaţilor, dar nu în numele ţărilor sărace sau subdezvoltate, ci în
şi din acele spaţii de falie strategică şi civilizaţională pe care
Statele Unite încearcă să le stabilizeze şi să le pună sub
controlul comunităţii internaţionale;
 Continuarea asasinatelor şi acţiunilor de lovire a
tuturor celor care, într-o formă sau alta, se opun acelei stări de
haos generate de incompatibilităţile de sistem şi favorabile
proliferării crimei organizate, traficului de droguri şi de carne
vie, câştigului ilicit;
 Posibila efectuare a unor atacuri asupra sistemelor de
protecţie a mediului, barajelor şi folosirea deşeurilor toxice şi
radioactive pentru a produce catastrofe ecologice;
 Continuarea şi diversificarea asasinatelor politice, în
scopul adâncirii neînţelegerilor dintre marile entităţi, centrele
de putere, şi a proliferării situaţiilor conflictuale;
 Atacarea şcolilor, instituţiilor de cercetare, labora-
toarelor şi unităţilor economice de importanţă naţională sau
internaţională şi a infrastructurilor de tot felul, pentru a produce
panică şi teroare, efecte marginale, şi pentru a procura o parte
din mijloacele necesare acţiunilor teroriste;
 Atacarea violentă a sistemelor de valori şi a
instituţiilor de cultură, de o parte şi de alta atât a faliilor, cât şi
mai ales a zonelor de confluenţă;
 Crearea de diversiuni pentru a provoca nesiguranţă,
tensiuni, instabilităţi şi chiar riposte violente şi a adânci starea
de anomie a sistemelor sociale şi a prăpastiilor dintre lumi şi
sisteme;
 Continuarea şi chiar intensificarea atacurilor cu
bombe, explozivi plastici şi alte mijloace artizanale asupra
populaţiei, în mijloace de transport, în locuri aglomerate, asupra
infrastructurilor civile şi militare (autostrăzi, poduri, aerodro-
muri, porturi şi lucrări portuare, staţii de cale ferată, depozite,
ambasade, sedii ale organismelor internaţionale) şi, pe cât
posibil, în prezenţa mass-media;
459
 Adâncirea anomiei sociale şi, pe această bază,
proliferarea terorismului infracţional şi a celui psihopat;
 Menţinerea şi chiar creşterea acţiunilor teroriste de
sorginte etnică pentru distrugerea ideii de convieţuire şi cultiva-
rea individualismului feroce, a agresivităţii în purificarea
etnică, a separatismului etnic, ideologic şi religios;
 Acţiuni de natură teroristă în ciberspaţiu şi în
infrastructurile acestuia, în vederea creării unor perturbări grave
în sistemele de comunicaţii, distrugerea sistemelor de comandă
şi control, a sistemelor bancare, virusarea bazelor de date,
crearea unei stări de haos generalizat în sistemele de informaţii.
Decalajele se măresc, faliile se adâncesc. Efectul de
sinapsă strategică al spaţiilor de confluenţă între state, între
spaţii şi coridoare strategice, între ţări maritime şi ţări continen-
tale, între civilizaţii, culturi, sisteme economice, religii, areale
etnice etc. se reduce, din ce în ce mai mult, în favoarea
efectului de ruptură strategică, dorit, planificat şi creat de
terorişti. Acest efect are rezonanţe în ceea ce Huntington numea
ţări sfâşiate126, iar Brzezinski127 actori principali, actori
secundari şi state pivot. Societăţile occidentale şi, în general,
statele, organismele şi instituţiile internaţionale se află într-un
amplu proces de restructurare şi modernizare, specific perioadei
de trecere la epoca informaţională.
În această etapă, decalajele se adâncesc, faliile se mul-
tiplică, vulnerabilităţile cresc şi se diversifică direct propor-
ţional cu noile provocări şi cu noile ameninţări, astfel:
 Degradarea, în continuare, a condiţiei umane duce la
creşterea vulnerabilităţii omului fizic şi a mediului social la
ameninţări asimetrice şi îndeosebi la terorism;
126
Samuel P. Huntington, 1997, THE CLASH OF CIVILIZATIONS THE
REMAKING OF WORLD ORDER. Simon & Schuster
127
www.stratisc.org, Hubert-Cyprien Fabre, LE GRAND ÉCHIQUIER, de
ZBIGNIEW BRZEZINSKI
460
 Adâncirea decalajelor economice, tehnologice,
informaţionale şi sociale dintre marile entităţi politice, econo-
mice şi sociale, dintre state şi continente duce, automat şi
intempestiv, la creşterea faliilor şi, proporţional, a vulnerabi-
lităţii la terorism a ţărilor, economiilor, culturilor şi populaţiilor
aflate în aceste zone;
 Globalizarea tot mai accentuată şi ireversibilă a
informaţiei şi economiei favorizează, adânceşte şi diversifică
vulnerabilităţile societăţii moderne la atacuri ciberteroriste
generatoare de perturbaţii, la cibercriminalitate, care produc
efecte dezastruoase în toate domeniile, îndeosebi în sistemul
informaţional, în cel bancar, în cel economic, în cel al reţelelor
şi sistemelor de comunicaţii şi în cel al siguranţei cetăţeanului;
 Dezvoltarea fără precedent a biologiei, geneticii,
ingineriei genetice creează vulnerabilităţi în spaţiul siguranţei
biologice a fiinţei umane şi mediului său de viaţă.
Unii experţi consideră că eficacitatea campaniei inter-
naţionale antiteroriste de după 11 septembrie 2001 îi constrânge
pe terorişti să-şi aleagă ţintele dintre cele mai vulnerabile, ceea
ce ar duce şi la producerea de victime în rândul musulmanilor.
Alţii consideră că teroriştii produc intenţionat victime din
rândul musulmanilor pentru a lovi în guvernele locale pro-
occidentale128 şi a crea o solidaritate şi o unitate a extre-
mismului islamist. Probabil că, în etapa următoare, reţelele şi
grupările teroriste vor încerca unele negocieri cu anumite state
şi entităţi internaţionale, urmărind desprinderea acestora din
coaliţia antiteroristă (sau neparticiparea lor la această coaliţie)
şi crearea unei libertăţi mai mari pentru acţiunile teroriste.
128
www.terrorisme.net/p/articole_80, Mark Baker, Guerre contre le
terrorisme: bilan contrasté de l’année 2003.
461
Raportul american asupra terorismului129 pe anul 2002,
spre exemplu, aminteşte definiţia dată în 1983 terorismului130 şi
publică principiile adoptate de Statele Unite în lupta împotriva
terorismului. Aceste principii sunt:
1. A nu se face nici o concesie teroriştilor şi a nu se
ajunge la aranjamente cu ei (se aplică şi în cazul luării de
ostatici);
2. A-i aduce pe terorişti în faţa justiţiei pentru a
răspunde aici de crimele lor;
3. A izola statele care susţin terorismul şi a exercita
asupra lor presiuni pentru a le determina să-şi schimbe compor-
tamentul;
4. A întări capacităţile contra-teroriste ale statelor care
cooperează cu Statele Unite şi au nevoie de asistenţă.
Raportul respectiv arată că, în pofida ameninţărilor
permanente pe care le prezintă terorismul, numărul atacurilor
teroriste a scăzut de la 355, cât era în 2001, cu 3295 persoane
ucise, la 199, cu 725 persoane ucise, în 2002131.
În următorii 5-10 ani, ameninţările teroriste internaţionale
se vor extinde şi diversifica, evoluând, în principal, şi în funcţie
de efectele de falie.
Tendinţe globale:
129
http://www.state.gov/s/ct/rls/pgtrpt/2002/, Patterns of Global Terrorism,
2002
130
„Termenul «terorism» semnifică o violenţă premeditată şi motivată
politic, îndreptată împotriva ţintelor non-combatante de grupuri subnaţionale
sau de agenţi clandestini, având în general drept scop să influenţeze un
auditoriu. Termenul «terorism internaţional» semnifică un terorism care
implică cetăţeni sau teritoriul a mai mult de o singură ţară.“
(http://www.state.gov/s/ct/rls/pgtrpt/2002/, Patterns of Global Terrorism,
2002)
131
http://www.terrorisme.net/p/article_43.shtml
462
 Lovirea în continuare a obiectivelor vulnerabile
din marile metropole ale civilizaţiei occidentale şi îndeosebi ale
Statele Unite;
 Proliferarea, în continuare, a terorismului se sor-
ginte religioasă, mai exact, produs de extremismul sectant şi
fundamentalismul religios;
 Dezvoltarea terorismului identitar;
 Apariţia probabilă şi dezvoltarea terorismului
genetic, o nouă formă, extrem de periculoasă, a terorismului
biologic;
 Diversificarea atacurilor teroriste cu folosirea
armelor de distrugere în masă, îndeosebi chimice, biologice şi
radiologice.
Alte dezvoltări:
Odată cu extinderea NATO şi UE, vor apărea, probabil,
noi forme ale terorismului global identitar, mai ales în zonele
de falie sau la frontierele extinse ale Alianţei şi continentului
european. Acestea se vor concretiza în:
 Coalizarea reţelelor şi organizaţiilor teroriste;
 Apariţia a noi tipuri de ameninţări, determinate, pe
de o parte, de solidarizarea lumii civilizate occidentale şi, pe de
altă parte, de accentuarea decalajelor dintre spaţiul democratic
extins şi spaţiul din ce în ce mai restrâns al vechilor focare de
tensiuni şi conflicte, bazate pe intoleranţe, mitologii şi fantasme
ale istoriei;
 Apariţia unor noi focare de tensiuni şi conflicte în
spaţiul economic, în cel financiar, cosmic şi cibernetic;
 Dezvoltarea probabilă a unui terorism în muzică,
în cultura de piaţă, în media şi în comunicaţii.
Centrul de gravitaţie al acţiunilor teroriste, în următorii

ani, îl vor reprezenta, în continuare, obiective de pe teritoriul
Statelor Unite şi aliaţilor săi. După această etapă, principalele
463
acţiuni ale reţelelor şi organizaţiilor teroriste se vor îndrepta,
probabil, către centrele de putere (Statele Unite, Uniunea
Europeană, China, Rusia şi Japonia). Paralel cu acest tip de
terorism global, punitiv şi răzbunător, va prolifera, în mozaic,
în special în zonele de falii (Kaşmir, Indochina, Asia Centrală,
Caucaz, Orientul Apropiat, Balcani), terorismul etnic şi religios
identitar.
Accesul teroriştilor la arme de distrugere în masă va fi,

în continuare diminuat, dar nu va putea fi exclus. Este însă
posibil ca, în cazul unor măsuri ferme de interzicere a accesului
la ADM, teroriştii să se îndrepte către alte forme de terorism,
cum ar fi terorismul geofizic, concretizat în atacuri asupra
resurselor vitale (apă, culturi agricole, păduri, rezerve şi
rezervaţii, oxigen etc.).
Este greu de presupus că, în următorii 5-10 ani, teroriştii
vor inventa arme noi. Ei nu au inventat niciodată nimic, în cea
ce priveşte armele şi mijloacele de distrugere; au inventat doar
procedee şi acţiuni ingenioase. Probabil că tot în spectrul acesta
va evolua şi terorismul global al viitorului apropiat.
8.5.2. Specificul acţiunilor militare în războiul antiterorist
8.5.2.1. Tipologia acţiunilor împotriva terorismului
Bulversate de frecvenţa şi intensitatea mare a unor atacuri

teroriste, numeroase ţări au adoptat legi care definesc noile
crime, interzic anumite organizaţii, limitează libertăţile civile şi
chiar garanţiile ce ţin de drepturile fundamentale132.
132
Este însă foarte adevărat că anumite ţări, sub pretextul măsurilor
împotriva terorismului şi apărării ordinii de drept, au declanşat un adevărat
terorism de stat împotriva opozanţilor, ca şi a libertăţilor democratice şi
drepturilor omului. (www.monde, Ignatio Ramonet, Antiterrorisme).
464
Primele ţări care au adoptat legi drastice pentru prevenirea
atacurilor teroriste şi protecţia cetăţenilor şi instituţiilor au fost:
Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Franţa. Legea
americană, spre exemplu, intitulată Patriot Act (Provide
Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct
Terrorism) acordă puteri excepţionale poliţiei şi serviciilor de
informaţii. Ea autorizează arestarea, deportarea şi izolarea
suspecţilor, efectuarea percheziţiilor fără mandat, ascultarea
telefoanelor, controlul corespondenţei etc. Din 5 ianuarie 2004,
a intrat în vigoare programul US Visit prin care se iau amprente
şi se fac fotografii tuturor străinilor care vizitează Statele Unite.
Aceste măsuri sunt specifice unui stat autoritar, nu pentru
Statele Unite, care reprezintă ţara cu cea mai avansată
democraţie. Ele sunt însă necesare. De aceea, modelul american
a fost urmat rapid şi de alte ţări. Marea Britanie a adoptat o lege
antiteroristă care permite să fie reţinut, fără inculpare sau
judecată, orice străin bănuit că reprezintă o ameninţare pentru
securitatea ţării.
Dacă guvernele cele mai democratice din lume au
procedat astfel, de ce n-ar face-o şi alte guverne? Astfel, într-o
serie de ţări, între care Columbia, Indonezia, China, Birmania,
Uzbekistan, Turcia, Egipt, Iordania, Republica Democratică
Congo etc., autorităţile califică din ce în ce mai mult opozanţii
drept „simpatizanţi ai teroriştilor“133 şi iau măsuri în consecinţă.
Acţiunile împotriva terorismului sunt numeroase şi diver-
sificate. Ele îmbracă tot spectrul unor astfel de acţiuni (politice,
diplomatice, economice şi, la nevoie, militare 134), fiind îndrep-
tate atât asupra cauzelor, cât mai ales asupra efectelor. Acţiu-
nile asupra cauzelor fenomenului terorist, deşi sunt în atenţia
ţărilor şi comunităţii internaţionale, nu se structurează, totuşi, în
133
www.monde, Ignation Ramonet, Antiterrorisme şi documentul intitulat
Rapport de l'International Pen, «Antiterrorisme, écrivains et liberté
d'expression», Londra, noiembrie 2003.
134
www.otan.nato.int, Declaraţia Consiliului Atlanticului de Nord asupra
terorismului, 2 aprilie 2004
465
strategii clare, bine definite, ci în strategii indirecte care, s-a
demonstrat de-a lungul secolelor, în cazul terorismului nu au o
mare eficienţă. Acţiunile care vizează cauzele fenomenului
terorist ar trebui să fie, în general, preventive sau de terapie.
Între ele, considerăm că se află şi următoarele:
a) Politice
 Creşterea rolului democraţiilor, armonizarea rela-
ţiilor între state, regiuni, mari puteri, organizaţii
internaţionale şi continente, în vederea reducerii
asperităţilor, tensiunilor, spiritului revanşard şi a
celui de confruntare;
 Reconsiderarea şi adaptarea rolului organismelor
şi organizaţiilor internaţionale, pornind de la
realităţile concrete, de la ameninţările şi vulne-
rabilităţile începutului de secol;
 Concentrarea acţiunilor politice de orice fel pentru
reducerea sau chiar eliminarea factorilor gene-
ratori de falii;
 Armonizarea raporturilor dintre politicile de glo-
balizare, cele identitare şi cele regionale;
 Promovarea politicilor de toleranţă faţă de con-
cepţii şi concepte opuse, care există şi nu pot şi nu
trebuie să fie eliminate prin forţă sau prin alte
mijloace;
 Acceptarea lumii islamice, a lumii musulmane,
asiatice etc., a religiilor şi culturilor aşa cum sunt
ele şi renunţarea la politica de a le „democratiza“
sau schimba;
 Conceperea şi materializarea unor politici anti-
frustrare;
 Elaborarea unor politici speciale, precis orientate,
de depistare, prevenire, înlăturare şi rezolvare sau
anihilare a cauzelor fenomenului terorist.
b) Diplomatice
466
 Folosirea mijloacelor diplomatice pentru îmbu-
nătăţirea dialogului între civilizaţii, entităţi civili-
zaţionale, culturale, etnice, economice, religioase
etc.;
 Acceptarea dialogului pentru prevenirea cauzelor
care duc la frustrări, tensiuni şi conflicte;
 Sesizarea, prin dialog diplomatic şi prin alte mij-
loace ale relaţiilor specifice la aceste niveluri, a
factorilor generatori de falii şi elaborarea unor
instrumente diplomatice de anihilare sau ameli-
orare a acestora;
 Crearea unui cadru diplomatic internaţional care
să permită dialogul între extreme.
c) Economice
 Reducerea decalajelor economice, care sunt prin-
cipalul factor generator al faliilor şi efectelor de
falie;
 Investirea masivă în zonele defavorizate, pentru
ridicarea lor economică şi socială;
 Crearea masivă a unor locuri de muncă, prin care
să se reducă sau să se pună sub control economic
fenomenul migraţiei;
 Dezvoltarea economiei transfrontaliere, globale,
dar nu în opoziţie cu economiile naţionale, ci într-
o relaţie de completitudine cu acestea;
 Optimizarea relaţiilor economice cu cele culturale
şi civilizaţionale;
 Rezolvarea marilor probleme financiare, sociale şi
de mediu;
 Redistribuirea echitabilă a bogăţiei şi sărăciei.
d) Militare
 Descurajarea, şi prin mijloace militare, a cauzelor
fenomenului terorist;
467
 Realizarea unui dialog şi a unei bune colaborări
internaţionale, prin intermediul factorului politic,
între instituţiile militare naţionale şi internaţionale;
 Implicarea Alianţei Nord-Atlantice, în strânsă
colaborare cu puterile militare ale altor ţări (China,
Rusia, India, Ucraina, Pakistan, Iran etc.), cu
serviciile de informaţii şi alte structuri, în procesul
de depistare şi anihilare, şi prin mijloace militare,
a factorilor generatori ai cauzelor fenomenului
terorist (nuclee, reţele, centre de greutate etc.).
Acţiunile asupra cauzelor fenomenului terorist sunt hotă-
râtoare. Numai ele pot duce la înlăturarea acestui fenomen sau
la punerea lui sub control. Deocamdată, întrucât terorismul a
fost şi este încă tratat, de multe ţări, ca infracţionalitate şi nu ca
război, acţiunea asupra cauzelor s-a presupus că face parte din
ansamblul de acţiuni şi măsuri pentru reducere anomiei sociale
şi a celorlalte procese generatoare de tensiuni şi conflicte. Din
păcate, realitatea este alta. Terorismul este un fenomen extrem
de grav, are cauze complexe şi multiple şi, ca atare, acţiunea
asupra acestora trebuie să facă obiectul unor strategii speciale,
pe termen lung, bine elaborate şi puse în operă neîntârziat.
Acţiunea asupra efectelor fenomenului terorist este mai
bine pusă la punct decât acţiunea asupra cauzelor. Ea nu duce
însă la eradicarea fenomenului, ci doar la reducerea urmărilor.
Totuşi, trebuie spus că, prin acţiunea consonantă a serviciilor de
informaţii, a forţelor de ordine, a forţelor speciale şi a altor
structuri, au fost prevenite numeroase atacuri teroriste şi salvate
vieţile a mii şi mii de oameni. Majoritatea ţărilor sunt preocu-
pate de acest fenomen şi, într-o formă sau alta, participă la
lichidarea urmărilor lui. Declanşarea războiului împotriva tero-
rismului şi crearea coaliţiei internaţionale antiteroriste repre-
zintă o dovadă în acest sens.
Acţiunile asupra efectelor fenomenului terorist se împart
în două mari grupe:
468
 Acţiuni antiteroriste, care vizează, în general,
protecţia fiinţei umane, a societăţii, a instituţiilor şi a
valorilor împotriva terorismului de orice fel;
 Acţiuni contrateroriste, prin care se desfăşoară o
ofensivă continuă şi multiplă împotriva reţelelor,
organizaţiilor şi grupurilor teroriste, vizând anihi-
larea şi distrugerea acestora.
Principalele acţiuni ce ar putea fi dezvoltate şi orientate

asupra efectelor terorismului sunt următoarele:
a) Politice
 Continuarea şi dezvoltarea unei politici ferme,
internaţionale, de distrugere a bazelor, centrelor de
antrenament, centrelor vitale, reţelelor, nodurilor
şi structurilor teroriste, oriunde s-ar afla acestea;
 Fundamentarea şi materializarea unei politici de
alianţă şi de coaliţie împotriva terorismului de
orice fel;
 Elaborarea, în cadrul ONU, al OSCE, al altor
organizaţii şi organisme internaţionale, a unor
reglementări prin care să se pună sub control
fenomenul terorist, în noua sa configuraţie, şi să
legitimeze acţiunile împotriva cauzelor şi efectelor
lui, prin care teroriştii să fie nimiciţi sau aduşi în
faţa justiţiei;
 Crearea unui spirit civic de solidaritate cu victi-
mele terorismului şi de acuzare a organizaţiilor,
grupurilor şi reţelelor teroriste;
 Aderarea tuturor statelor din lume la politica
împotriva terorismului.
b) Diplomatice
 Participarea diplomaţiei la lărgirea şi consolidarea
coaliţiei antiteroriste, a filosofiei de combatere a
fenomenului terorist;
469
 Participarea diplomaţiei la exprimarea şi materia-
lizarea principiilor pe baza cărora s-a constituit
coaliţia antiteroristă;
 Participarea diplomaţiei la aplicarea strategiei
faptului împlinit.
c) Economice
 Lovirea, prin mijloace economice şi financiare, a
reţelelor, organizaţiilor şi grupurilor teroriste;
 Blocarea fondurilor şi conturilor reţelelor teroriste;
 Finanţarea unor strategii şi mijloace antiteroriste şi
contrateroriste;
 Lovirea, prin intermediul unor strategii economice
şi financiare indirecte, a surselor de finanţare şi de
susţinere a terorismului, a economiei subterane şi
fenomenului evaziunii fiscale;
 Consolidarea cooperării şi colaborării economice
şi financiare internaţionale în lupta împotriva
terorismului;
 Separarea netă şi categorică a domeniului de
concurenţă şi de competiţie în plan economic şi
financiar de cel al solidarităţii economico-finan-
ciare în războiul împotriva terorismului.
d) Militare
 Lovirea imediată, prin mijloace militare, a bazelor,
centrelor vitale, reţelelor şi oricăror structuri tero-
riste sau care sprijină fenomenul terorist;
 Realizarea, dezvoltarea şi consolidarea sistemelor
informaţionale şi altor structuri de forţe şi mijloa-
ce care să supravegheze îndeaproape fenomenul
terorist şi să creeze condiţii pentru a fi lovit şi
anihilat;
 Realizarea unor structuri modulare ale forţelor
speciale care să fie în măsură să combată, pe teren,
470
prin acţiune directă, grupurile teroriste şi chiar
teroriştii care acţionează individual;
 Realizarea şi dezvoltarea unor strategii antitero-
riste flexibile, pe termen mediu şi lung, care să
vizeze deopotrivă protecţia fiinţei umane, a insti-
tuţiilor şi valorilor civilizaţiei moderne, cât şi
lovitura preventivă asupra tuturor structurilor şi
bazelor teroriste.
Terorismul este greu de controlat şi pus în planuri de
combatere pe termen lung. El se prezintă ca un haos de acţiuni
inteligente, violente şi perverse, care nu au nici o lege şi nici o
măsură. Nu se poate răspunde în acelaşi fel, întrucât s-ar adânci
şi mai mult starea de haos, acesta fiind de altfel şi obiectivul
esenţial al terorismului. De aceea, factorul militar, îndeplinind
misiunea încredinţată printr-o decizie politică, trebuie să-şi
centreze acţiunile pe obiective foarte concrete, dar extrem de
fluide şi de dificil de localizat.
S-ar putea ca, atât decidentul politic, cât şi factorul
militar, să cadă în una dintre numeroasele capcane specifice
războiului împotriva terorismului, să-şi adapteze strategiile şi
structurile la astfel de acţiuni „pigulitoare“, fragmentare şi
fluide şi să scape din vedere esenţialul, adică forţa de
combatere unitară, masivă, integrată şi integratoare a unei
armate.
8.5.2.2. Specificul acţiunii militare împotriva terorismului
Terorismul contemporan este, deopotrivă, un „terorism

organizat“, ceea ce îi conferă dimensiune strategică, şi un
„terorism disipat“, ceea ce îi reduce vulnerabilitatea şi îi mă-
reşte capacitatea de a acţiona prin surprindere.
Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele
Unite, ca şi cele de la 11 martie 2004 din Spania, au fost
produse la confluenţa dintre aceste două tipuri ale terorismului
471
contemporan, care îşi păstrează caracterul său preponderent de
falie. Urmările au fost foarte serioase.
Ele s-au încadrat, în general, în tipologia atacurilor
teroriste, remarcată şi de Dan Inbar, Chairman & CTO
Homeland Security Research Corporation (HSRC), la
conferinţa „THE NATO FORUM ON BUSSINESS AND
SECURITY“ de la Berlin din 2004. El arăta că există
următoarele tipuri de atacuri teroriste:
- atac sinucigaş: 50-100 victime;
- atac cu trenul sau cu avionul: 250-500 victime;
- atac biochimic ineficient: 1000 victime;
- atac asupra unei fabrici de produce chimice:
10.000 victime;
- atac cu bombă nucleară într-un oraş mare: 100.000
victime;
- atac biochimic eficient: 1.000.000 victime.
Costurile măsurilor de protecţie împotriva terorismului şi
de combatere a reţelelor teroriste sunt şi vor fi, şi în continuare,
foarte mari, întrucât nu sunt cheltuieli axate precis asupra unor
măsuri punctuale, ci au caracter preventiv. Spre exemplu, în
perioada 11 septembrie 2001 – 01 ianuarie 2004, în Statele
Unite, acestea s-au ridicat la 450 miliarde dolari, repartizate
astfel:
- 43% pentru garantarea liniilor aeriene şi cons-
trucţia World Trade Center;
- 31% cu războaiele şi reconstrucţia care a urmat
(Irak, Afghanistan);
- 18% cu asigurarea securităţii federale;
- 7% pentru sectorul privat;
- 1% cheltuieli locale.
Al-Qaeda a cheltuit, cu atacurile de la 11 septembrie
2001, doar 150.000 de dolari. Rezultă o rată economică
asimetrică de 1:3.000.000!
472
Costurile SUA pentru a-şi construi în următorii 10-15 ani
o infrastructură eficientă vor depăşi 1,5 trilioane USD.
Statele Unite ale Americii şi coaliţia antiteroristă au lovit,
prin mijloace militare, doar o parte a acestei entităţi teroriste, şi
anume pe cea a „terorismului organizat“, adică o parte dintre
reţelele şi bazele de antrenament, ale organizaţiei Al-Qaeda,
situate pe teritoriul Afghanistanului.
Celelalte elemente, mai ales cele ale „terorismului
disipat“, nu au putut şi nu pot fi încă lovite eficient.
Acest terorism îşi află germenii în efectul de falie despre
care am amintit, iar acest efect nu poate fi înlăturat de pe o zi pe
alta. Şi, probabil, nu va putea fi niciodată înlăturat pe deplin, ci
doar ameliorat şi, eventual, pus sub un control relativ.
Teroriştii dispun, între altele, potrivit unui raport publicat
de European Strategic Intelligence and Security Center
(ESISC), de o „strategie de confruntare globală“, care este o
strategie a Jihadului135.
Aceasta dă rezultate. Ea urmăreşte, în mod expres, să
îndepărteze lumea arabo-musulmană de Occident şi de celelalte
lumi, să adâncească şi să lărgească efectul de falie şi să producă
victime, panică şi dezordine în ţările care fac parte din coaliţia
antiteroristă şi sunt alături de americani.
Acelaşi raport arată că „jihadiştii“ întâmpină „dificultăţi
în lovirea Statelor Unite şi Europei la ele acasă“. Aceasta
explică de ce, în etapa de după 11 septembrie 2001, teroriştii îşi
aleg ţinte, de regulă, situate în alte zone.
135
La aceasta, ar trebui adăugate strategiile teroriste regionale şi cele
identitare, specifice Americii Latine, Caucazului şi spaţiului european.
Acestea sunt strategii continue, care datează de sute de ani şi completează
strategiile teroriste globale, specifice începutului actualului mileniu. Există
deja tendinţe clare de colaborare între cele două mari tipuri de terorism (cel
global şi cel regional, identitar).
473
Totuşi, atacurile teroriste din 11 martie 2004, de la
Madrid, soldate cu 199 de morţi şi peste 1400 de răniţi, arată că
o astfel de etapă s-a încheiat136.
După toate probabilităţile, teroriştii sunt din nou în
măsură să atace marile capitale europene şi americane.
Se poate spune că, în ceea ce priveşte dispunerea geogra-
fică, există cel puţin patru feluri de obiective (ţinte) pe care le
vizează teroriştii:
 obiective (ţinte) a căror locaţie se află în spaţiul
Statelor Unite ale Americii şi Europei137;
 obiective (ţinte) situate pe teritoriile altor state,
aliate SUA sau principalelor ţări din Europa de Vest, sau care
împărtăşesc aceleaşi valori cu acestea;
 obiective (ţinte) situate pe teritoriul Americii Latine
(unde se înregistrează cel mai mare număr de atacuri teroriste,
dar de altă natură decât cele efectuate de reţeaua Al-Qaeda);
 obiective (ţinte) aflate pe teritoriile unor ţări musul-
mane sau arabe.
Puţine dintre aceste obiective se află în zonele de falie.
Dar grupările şi reţelele teroriste provin, direct sau indirect, în
marea lor majoritate, din aceste zone138.
La lucrările conferinţei The NATO forum on bussiness
and security din 2004, dr. Patrick Hardouin, asistent adjunct al
Secretarului General al NATO pentru afaceri politice şi politica
de securitate, referindu-se la acţiunile împotriva terorismului,
arăta că este necesar:
- să fie identificate punctele critice ale reţelelor teroriste;
136
www.otan.nato.int, Déclaration sur le terrorisme.
137
Ben Laden a propus Europei, în urma atacurilor de la 11 martie 2004, un
tratat de pace prin care, în schimbul încetării atacurilor teroriste asupra
continentului, cerea să fie retrase forţele europene din Irak şi din toate ţările
arabe (www.memri.org/bin/french/latestnews.cgi?ID=SD69504).
138
http://www.terrorisme.net/p/article_62.shtml, Inde: les attentats de
Bombay
474
- să se realizeze gestionarea informaţiilor care vizează
terorismul de orice tip;
- să se creeze un sistem electronic de evidenţă a reţelelor
teroriste;
- în această cooperare polivalentă, să se implice mai mult
şi sectorul privat.
În funcţie de rezultatele acestor acţiuni, se pot alege mai
eficient forţele şi mijloacele necesare pentru combaterea
terorismului. Acestea sunt foarte diversificate şi trebuie să
corespundă, în general, tipului de terorism şi ameninţărilor
concrete pe care acesta le constituie.
Armatele, oricât de perfecţionate ar fi, nu pot, cu mijloa-
cele pe care le au, să desfăşoare, practic, nici una dintre aceste
acţiuni. În afara forţelor speciale şi a senzorilor de informaţie,
ele nu au structuri capabile să acţioneze simetric cu reţelele şi
grupările teroriste. Rămâne de văzut dacă, în viitor, îşi vor crea
astfel de structuri, implicându-se total în combaterea teroris-
mului, sau vor acţiona potrivit specificului lor. Pentru că este
greu de presupus că statele vor renunţa la armatele pregătite şi
structurate pentru un război armată contra armată şi vor crea
forţe militare modelate în exclusivitate pentru războiul împo-
triva terorismului.
Este însă posibil ca armatele să-şi lărgească structurile de
forţe speciale capabile să acţioneze împotriva oricăror tipuri de
terorism, în strânsă colaborare cu alte forţe şi îndeosebi cu
serviciile de informaţii.
În acelaşi timp, este însă posibil să fie dezvoltate, direct în
subordinea guvernelor, alianţelor, organismelor internaţionale,
forţe special destinate luptei împotriva terorismului, fie prin
extinderea actualelor forţe antitero, fie prin crearea unor
structuri contrateroriste, adică predominant ofensive.
Considerăm că misiunile pe care le pot îndeplini armatele
(cu structurile actuale) se înscriu, în general, în următoarea arie:
475
 detectarea, prin grila senzorilor de informaţie şi prin
forţele speciale, a centrelor şi bazelor de antrenament ale
organizaţiilor şi reţelelor teroriste;
 lovirea, prin mijloace militare, îndeosebi cu aviaţia,
rachetele de toate tipurile şi forţele speciale, a centrelor vitale, a
bazelor de antrenament, a depozitelor şi infrastructurilor
teroriste din zonele de falie şi de oriunde s-ar afla ele, pe
măsură ce acestea sunt descoperite şi identificate şi se obţine
acceptul ţării sau ţărilor în care se află acestea 139, de cele mai
multe ori, în cooperare cu forţele armate ale ţărilor respective
şi/sau cu alte forţe din zonă;
 declanşarea războiului (luptei armate), de către
coaliţia antiteroristă, cu sau fără mandat ONU, împotriva ţărilor
şi regimurilor politice care practică, adăpostesc, finanţează şi
susţin acţiunile teroriste;
 participarea la operaţii de căutare şi distrugere a
reţelelor şi bazelor teroriste din zonele de falie;
 desfăşurarea unor operaţii speciale împotriva teroris-
mului.
Acestea sunt, desigur, acţiuni în forţă, menite să ducă la
distrugerea unora dintre elementele reţelelor şi organizaţiilor
teroriste. Sunt, deci, acţiuni asupra efectelor. Trebuie să se
acţioneze însă asupra cauzelor.
O combatere substanţială a terorismului contemporan,
care se prezintă, în esenţa lui, ca fiind un terorism de falie, nu
se poate realiza decât printr-o serie de programe şi strategii
anti-falie, pe termen lung şi foarte complexe. Aceste programe
presupun: reducerea decalajelor, armonizarea intereselor, re-
activarea organizaţiilor şi organismelor internaţionale, renun-
ţarea la politica de influenţă şi de presiune a centrelor de putere
139
Dacă nu se obţine acest accept, rezultă că ţările respective adăpostesc şi
susţin reţele teroriste şi pot fi considerate ca inamici şi atacate prin mijloace
militare (Afghanistan, Irak), întrucât, la ora actuală, există un război terorist
şi un război împotriva terorismului.
476
(sau la aspectele ireconciliante şi terorizante ale acesteia),
crearea unui sistem de securitate bazat pe creşteri economice,
armonizare socială, sisteme şi proceduri viabile de gestionare a
crizelor şi conflictelor, crearea unor structuri flexibile care să
depisteze complicatele reţele şi organizaţii teroriste şi să le
combată prin mijloace adecvate (ceea ce nu prea stă în
competenţa armatelor structurate şi pregătite să ducă războaie
cu alte armate şi nici a guvernelor, care nu au strategii clare
împotriva non-actorilor), implicarea tuturor ţărilor, organis-
melor şi organizaţiilor internaţionale, întrucât ameninţările
teroriste, de oriunde ar veni ele, din zona faliilor sau din afara
acestora, afectează pe toată lumea şi, de aceea, necesită, în
primul rând, o ripostă globală.
8.5.3. Rolul României, ca membru

al Alianţei Nord-Atlantice, în combaterea terorismului
8.5.3.1. Vulnerabilităţi şi posibile ameninţări teroriste

la adresa României
România se situează în zona pericolului terorist. Din

faptul că ea nu a fost, până acum, o scenă a acestui fenomen, nu
rezultă cu necesitate că aşa va fi mereu. Deja, atacurile teroriste
de la 11 martie 2004 de la Madrid au afectat în mod foarte
serios şi România. Este imposibil ca atacatorii să-şi fi ales la
întâmplare ţintele, mijloacele şi acţiunile şi să nu-i fi interesat
efectele şi urmările.
Dimpotrivă, se pare că ei şi-au calculat fiecare mişcare,
fiecare acţiune, fiecare efect. Şi chiar dacă nu au vizat în mod
direct românii aflaţi în acele trenuri şi în acele cartiere, nu
putem face abstracţie de realitate. Iar această realitate trebuie
înţeleasă ca un avertisment.
Autorităţile române (Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul)
şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării au avut în vedere acest
477
aspect, asumându-şi toate riscurile şi responsabilităţile de ţară
care face parte din coaliţia ce luptă împotriva terorismului. De
unde se deduce că, implicit, România, care se află în război cu
terorismul, se poate aştepta la atacuri directe sau indirecte din
partea reţelelor şi organizaţiilor teroriste.
Vulnerabilităţile României nu sunt puţine, iar situaţia ei
de ţară situată multe secole într-o zonă de falie, cu o economie
şubrezită şi o tranziţie prelungită, măreşte şi mai mult acest
spaţiu de incertitudine şi nesiguranţă la atacuri teroriste. Unele
dintre aceste vulnerabilităţi se amplifică, datorită condiţiei
României de membră a NATO şi partener strategic al Statelor
Unite.
Practic, vulnerabilităţile se distribuie în întregul areal,
cele mai importante dintre acestea fiind, în opinia noastră,
următoarele:
a) Politice
 Unele fisuri în ceea ce priveşte exprimarea şi
susţinerea interesului naţional în doctrinele şi
strategiile partidelor politice;
 Climatul politic insuficient de echilibrat, măcinat
de campanii murdare intestine şi de lupta pentru
putere, de numeroase disensiuni şi, mai ales, de
corupţie;
 Doctrine politice ambigue, fără strategii clare,
experienţe notabile şi valori consolidate, recunos-
cute şi acceptate;
 Continuarea stării de provizorat şi a comportamen-
tului politic de oportunitate;
 Demagogia, toleranţa exagerată, lipsa de scrupule,
subversiunea, amatorismul şi chiar extremismul
politic;
 Clientelismul politic;
 Aservitismul politic;
478
 Insecuritatea şi nesiguranţa politică a structurilor,
doctrinelor şi strategiilor.
b) Diplomatice
O parte din vulnerabilităţile politice se transferă în mod
nefericit şi în diplomaţie. Totuşi, diplomaţia românească dispu-
ne de o experienţă îndelungată, de personalităţi şi specialişti de
mare valoare care au redus şi vor reduce continuu vulnerabili-
tăţile din acest domeniu. Vulnerabilităţile din diplomaţie (ca şi
cele din sistemele de informaţii) sunt cauzate de:
 Pătrunderea unor elemente care nu au nici o
legătură cu domeniul respectiv, lipsite complet de
calităţi şi abilităţi diplomatice;
 Crearea unor situaţii de incertitudine şi nesigu-
ranţă care exprimă interese potrivnice diplomaţiei;
 Existenţa şi proliferarea unui clientelism
diplomatic legat (determinat) de clientelismul
politic;
 Unele aspecte de corupţie.
c) Economice
După vulnerabilităţile politice, cele mai numeroase şi mai
grave sunt vulnerabilităţile economice. Destructurarea econo-
miei româneşti şi întârzierea privatizării o fac extrem de
vulnerabilă la terorismul economic. Principalele vulnerabilităţi
în acest domeniu sunt următoarele:
 Proliferarea economiei subterane şi crearea unor
condiţii pentru susţinerea de către aceasta a unor
grupări sau reţele ale terorismului internaţional;
 Apariţia unor falii (rupturi) economice grave între
reminiscenţele infrastructurale ale economiei
socialiste şi noile dimensiuni în formare ale
economiei de piaţă;
 Penetrarea pieţelor româneşti de firme, organizaţii
şi persoane greu de verificat şi de supravegheat;
 Haosul din economie şi de pe piaţă;
479
 Vulnerabilitatea sistemului financiar.
d) Militare
Cele mai semnificative vulnerabilităţi în acest domeniu
sunt cele care privesc unităţile militare române aflate în diferite
misiuni peste hotare, în zone de conflict, în zone instabile în
care există ostilitate faţă de forţele aflate acolo, iar acţiunile
teroriste sunt frecvente şi greu de prevenit.
Există însă şi alte vulnerabilităţi, generate de procesul
reformei, de reducerea drastică a efectivelor armatei, de
influenţele negative pe care le exercită şi asupra unor militari
bulversările din societate, criza economică, interesele şi
corupţia.
Însă, instituţia militară, care este cea mai expusă atacu-
rilor teroriste ce pot fi efectuate împotriva unităţilor din teatrele
de operaţii din afara frontierelor naţionale, este cea mai puţin
vulnerabilă la terorism. Totuşi, dintre vulnerabilităţile care
vizează şi instituţia militară considerăm că fac parte şi urmă-
toarele:
 Suprafaţa mare de amplasare a cazărmilor, depo-
zitelor şi altor elemente de suprastructură, în locuri
aglomerate, în locuri izolate, la marginea localită-
ţilor sau în alte zone nu asigură securizarea lor
deplină; aceste structuri pot fi uşor atacate de
grupuri teroriste şi chiar blocate;
 Cadrele militare, personalul civil şi militarii
angajaţi pe bază de contract au locuinţe în cartiere
obişnuite, fără nici un fel de securitate, ceea ce le
face vulnerabile la atacuri şi distrugeri;
 Infrastructurile militare, ca şi efectivele de pe
aerodromuri, din porturi, din poligoane şi de pe
terenurile de instrucţie, nu sunt suficient securi-
zate;
480
 Sistemele se aprovizionare, relaţia civil-militar,
sistemele de relaţii publice şi de reprezentare sunt
greu de securizat şi, ca urmare, devin penetrabile.
Corupţia ocupă un loc deosebit în ceea ce priveşte
crearea condiţiilor necesare pentru sporirea vulnerabilităţilor,
îndeosebi a celor din domeniile politic, diplomatic, economic şi
chiar militar. Corupţia nu este generatoare directă de terorism,
dar, prin mecanismele sale, prin relaţiile pe care le viciază şi
efectele sociale grave pe care le produce şi le induce, creează
mari oportunităţi ce pot fi exploatate cu uşurinţă de terorism.
Ameninţările teroriste la adresa României îmbracă toată
gama cunoscută. Nici una dintre ele nu poate fi exclusă. Totuşi,
considerăm că majoritatea lor se grupează, în general, în jurul
vulnerabilităţilor enumerate mai sus. Cele mai probabile tipuri
de terorism la care poate fi expusă România sunt cele ale
terorismului global, îndeosebi ale celui răzbunător, la care se
adaugă terorismul infracţional adiacent reţelelor mafiote şi
traficanţilor de droguri şi de carne vie, terorismul psihopat şi
cel accidental. Este însă posibil ca, datorită participării
României la războiul antiterorist, eventualele atacuri teroriste
asupra ţării noastre să se încadreze într-un concept mai larg, în
care nu există o motivaţie specifică, ci una dată de beligeranţă.
De aceea, spectrul de aşteptare pentru ameninţări de tip terorist
trebuie să fie mult mai mare, deoarece include şi ameninţările
teroriste la adresa celorlalte ţări din Alianţă.
Între cele mai semnificative ameninţări140 teroriste la
adresa ţării noastre se situează şi următoarele:
 Atacuri teroriste sau de tip gherilă asupra unităţilor
militare şi militarilor aflaţi în misiuni în diferite teatre
de operaţii, îndeosebi în Afghanistan, Irak şi Kosovo;
140
Ameninţarea este un pericol direcţionat, orientat, care are un autor, un
scop şi un obiectiv; pericolul reprezintă o primejdie, adică un posibil
eveniment cu urmări grave; riscul reprezintă asumarea consecinţelor inter-
venţiei pentru combaterea unei ameninţări sau a unui pericol.
481
 Atacuri teroriste asupra ambasadelor româneşti în ţări
vulnerabile la terorism;
 Atacuri teroriste asupra grupurilor de turişti români
sau altor grupuri mari de oameni (firme, echipe de
muncitori şi specialişti), în afara hotarelor ţării, mai
ales în spaţiile şi zonele vulnerabile la terorism;
 Atacarea unor obiective şi elemente de infrastructură
construite de România în afara hotarelor ţării, precum
şi a personalului care le deserveşte;
 Atacuri asupra sistemelor hidroenergetice şi de
navigaţie;
 Atacuri asupra avioanelor, navelor, aglomerărilor din
staţiile de cale ferată, metrou şi alte mijloace de
transport;
 Atacuri asupra unor obiective economice, sociale etc.
din interiorul ţării;
 Atacuri asupra unor infrastructuri militare portuare,
aeroportuare, cazărmi, baze aeriene, depozite etc.
situate în interiorul ţării;
 Atacarea reşedinţelor unor instituţii politice (parla-
ment, guvern, preşedinţie);
 Atacuri asupra unor instituţii publice şi locuri de
agrement (teatre, cinematografe, restaurante, stadioa-
ne), cămine şcolare sau studenţeşti, biblioteci etc.;
 Distrugerea mediului;
 Asasinarea unor personalităţi;
 Atacuri în ciberspaţiu.
Procedeele cele mai probabile pe care le-ar putea folosi
teroriştii la atacarea unor obiective româneşti ar putea fi:
 Atacul cu bombă;
 Atacuri armate, ambuscade, raiduri (îndeosebi asupra
forţelor aflate în afara ţării, pe timpul deplasării spre
teatrele de operaţii sau chiar în teatre);
482
 Atacuri bioteroriste;
 Atacuri chimice;
 Atacuri radiologice;
 Atacuri-capcană, folosindu-se automobile, nave şi
chiar avioane cu încărcături clasice, chimice sau
biologice.
Toate acestea sunt doar probabilităţi. În general, România
nu a creat situaţii care să ducă la reacţii teroriste. Evoluţia
mediului de securitate nu este însă totdeauna previzibilă.
Deşi terorismul loveşte îndeosebi centre vitale sau
obiective vulnerabile, situate pe teritoriile unor state mari, care
au un rol deosebit în constituirea noului tip de societate şi a
noilor raporturi internaţionale, pot apărea momente care să
determine extinderea atacurilor teroriste şi asupra teritoriului
României.
8.5.3.2. Posibile misiuni şi acţiuni

în combaterea terorismului
Stat nou intrat în Alianţă, România are deja o contribuţie

serioasă la afirmarea noii dimensiuni a strategiei organizaţiei,
prin participarea cu trupe în teatrele de operaţii, dar şi prin
susţinerea: politică, economică, financiară, informaţională etc. a
ofensivei contra terorismului. Notabilă este conlucrarea ţării
noastre, în acest sens, cu SUA, cu NATO, ca membru al PpP,
cu UE, datorită apartenenţei la acest spaţiu, şi cu celelalte
instituţii internaţionale (ONU, OSCE). De la sfârşitul lunii
martie 2004, ţara noastră este membru de jure al Alianţei. Ea
continuă să acţioneze împotriva terorismului, deopotrivă, ca
participant la coaliţia antiteroristă internaţională şi ca membru
al NATO. Pe coordonatele noii dimensiuni strategice se înscrie,
de exemplu, activitatea României din SEEGROUP, ce funcţio-
nează în cadrul Iniţiativei NATO pentru Europa de Sud-Est, a
cărei preşedinţie a deţinut-o în 2002, de iniţiere a elaborării
483
unui compendiu cuprinzând măsurile de combatere a teroris-
mului întreprinse de statele acestei zone, ca şi faptul că a pus în
aplicare, în acelaşi an, o strategie naţională de prevenire şi
combatere a terorismului şi s-a racordat prin structuri specifice
la campania antiteroristă internaţională.
Aportul viitor al României la combaterea terorismului va
fi mai consistent, din postura de stat membru NATO, noua
calitate permiţându-i să ia parte activă la elaborarea şi adop-
tarea deciziilor comune în domeniu, să-şi consolideze capaci-
tatea de a proiecta stabilitate şi securitate înăuntrul şi în afara
spaţiului euro-atlantic. Aria posibilelor misiuni împotriva
terorismului ar putea să cuprindă:
 participarea la descoperirea şi anihilarea reţelelor,
organizaţiilor şi grupărilor teroriste, îndeosebi pe
axa Caucaz, Marea Neagră, Europa Centrală;
 participarea, în cadrul NATO, al OSCE şi/sau sub
mandat ONU, la stabilizarea situaţiei şi prevenirea
constituirii unor reţele şi grupuri teroriste în zone
conflictuale, îndeosebi în Balcani şi Transnistria;
 combaterea terorismului din aceste zone, prin
acţiuni directe sau în cooperare cu statele NATO,
cu ţările care fac parte din SEEBRIG şi cu ţările
din cadrul BLACKSEAFOR.
 participarea la acţiuni împotriva terorismului în
teatrele de operaţii în care are forţe;
 intensificarea acţiunilor de prevenire şi combatere
a terorismului interior.
Făcând parte din coaliţia împotriva terorismului, ţara
noastră participă activ la elaborarea strategiei împotriva teroris-
mului şi la punerea ei în aplicare. Având în vedere acţiunile
imprevizibile ale reţelelor şi grupărilor teroriste, mai ales în
ceea ce priveşte alegerea ţintelor şi a modului de acţiune, sunt
posibile şi alte misiuni, îndeosebi pe linia depistării reţelelor şi
484
organizaţiilor teroriste, a locaţiilor acestora şi a elementelor
adiacente sau a celor generatoare de terorism.
Terorismul este cea mai îndelungată şi cea mai complexă

ameninţare la adresa păcii şi stabilităţii, a instituţiilor democra-
tice, a societăţii şi persoanei. El a însoţit societatea omenească
din timpuri străvechi, fiind un produs al acesteia. Dar totdeauna
s-au găsit mijloacele necesare pentru a-i diminua efectele, chiar
dacă nu a putut fi pus niciodată sub un control strict. Niciodată
însă, cel puţin până la sfârşitul secolului al XX-lea, terorismul
nu a fost considerat război.
După atacurile de la 11 septembrie 2001, el a primit un
astfel de apelativ, întrucât atacurile teroriste se constituie deja
într-o ameninţare la nivel global, care impune măsuri de
contracarare şi prevenire la acest nivel. Războiul împotriva
terorismului a devenit, la începutul secolului al XXI-lea, o
realitate. Este însă un război cu totul deosebit, care nu se duce
numai prin mijloace militare, ci prin întreaga gamă de acţiuni
de prevenire, combatere şi eradicare a fenomenului terorist. De
aceea, civilizaţia planetei trebuie să găsească resursele, mijloa-
cele şi procedurile cele mai potrivite pentru a exclude din viaţa
societăţii acest fenomen, sau, măcar, pentru a-l pune sub
control. Or, un astfel de obiectiv nu se poate realiza decât
printr-o cooperare internaţională permanentă la care să participe
toate ţările.
Concluzii
1. Neîndoielnic, „terorismul se prezintă ca un sistem de

ameninţări şi de acţiuni în mozaic, extrem de violente, de mare
intensitate, diferite ca amploare – de la acţiuni cu grupări de
forţe, specifice războiului, până la acţiuni în ciberspaţiu şi la
acţiuni sinucigaşe –, desfăşurate cu o frecvenţă aleatoare,
printr-o gamă foarte largă şi foarte ingenioasă de forme şi
485
procedee, prin mijloace diferite, punctual, zonal şi pe toată
planeta, împotriva unor ţinte felurite.“ 141 Este posibil ca, în
următorii 5-10 ani, acţiunile teroriste să se intensifice, datorită
creşterii efectului de falie142 şi, pe această bază, persistenţei şi
evoluţiei cauzelor şi situaţiilor generatoare de terorism.
2. Actuala Forţă de Răspuns a NATO şi Forţa de Reacţie
Rapidă a Uniunii Europene, aşa cum sunt concepute şi organi-
zate, pot fi în măsură să acţioneze împotriva „terorismului
organizat“, adică a centrelor de antrenament, a bazelor, depo-
zitelor etc. ale reţelelor şi organizaţiilor teroriste, pe măsură ce
acestea sunt descoperite şi localizate. Aceste structuri NATO şi
UE nu pot acţiona însă eficient împotriva „terorismului
disipat“, a indivizilor terorişti, organizaţiilor, grupurilor, celule-
lor, care sunt extrem de fluide şi răspândite în întreaga lume.
Pentru acest tip de acţiuni ascunse de descoperire (de exemplu,
prin tehnicile biometrice) şi vânare a teroriştilor se cer create
structuri adecvate, de tipul celor de cercetare-diversiune.
Rămâne însă de stabilit dacă astfel de structuri vor fi create în
cadrul armatelor, al organizaţiilor internaţionale de securitate,
al statelor, serviciilor de informaţii sau dacă vor fi structuri
independente, subordonate direct guvernelor, organizaţiilor de
securitate internaţionale sau conducerii Alianţei Nord-Atlantice
(evident, cele create în cadrul NATO sau prin participarea
directă a celor 46 de ţări membre ale Alianţei sau partenere ale
acesteia) şi Uniunii Europene.
3. Terorismul trebuie lovit pe toate planurile, începând cu
definirea lui clară (ca război permanent împotriva civilizaţiei
141
Gheorghe Văduva, Un haos care ucide, în Impact Strategic, nr. 3-4,
2003, p. 121.
142
Efectul de falie este un produs al decalajelor tot mai mari între lumea
săracă şi lumea bogată, al rupturilor categorice între fundamentalismul
religios şi marile religii, între „cultura de piaţă“ şi marea cultură, între
economia subterană şi economia normală, între ordinea socială şi economică
şi criminalitatea socială, economică şi financiară, pe fondul creşterii anomiei
sociale.
486
democratice, împotriva ordinii sociale sau crimă organizată) şi
continuând cu elaborarea unei legislaţii antiteroriste naţionale şi
internaţionale, cu crearea unor instituţii speciale care să anali-
zeze fenomenul terorist, să-l pună sub control şi să elaboreze
strategii adecvate de depistare, dezamorsare, anihilare şi com-
batere a acestuia.
4. Este necesar să se realizeze un salt de la sistemul
concepţiilor şi strategiilor strict defensive (antiteroriste) la un
antiterorism ofensiv (care să permită o trecere rapidă, de la
măsuri de protecţie şi de apărare împotriva terorismului, la
acţiuni ofensive nemijlocite). Această concepţie trebuie să fie
strâns legată de strategiile ofensive preemptive împotriva
terorismului, exprimate şi puse în operă de conceptul de
contraterorism ofensiv.
5. În cadrul operaţiilor de stabilizare, ar trebui să acţio-
neze nu doar forţe destinate acestui tip de operaţii, ci şi forţe
speciale destinate combaterii terorismului specific sau gherilei
teroriste de tipul celei care se practică în momentul de faţă în
Irak şi în Afghanistan. Aceste forţe speciale antiteroriste şi
contrateroriste trebuie să aibă o instrucţie adecvată şi să fie în
măsură să acţioneze defensiv-ofensiv şi preventiv, deopotrivă,
în teatru şi în afara acestuia, modelându-şi comportamentul în
funcţie de cerinţele situaţiei concrete şi de ameninţările
teroriste.
6. Se cere, de asemenea, creat un concept nou de contra-
terorism activ, care constă în realizarea unor reţele antiteroriste
şi contrateroriste globale, care să cucerească iniţiativa strategică
în spaţiul informaţional, să beneficieze de toate mijloacele
necesare, de sprijinul politic, economic şi financiar al naţiunilor
lumii şi să fie în măsură să lovească din umbră, selectiv şi
„pigulitor“, toate structurile, reţelele, organizaţiile, grupurile,
celulele teroriste şi chiar teroriştii individuali (depistaţi prin
informatori sau prin tehnici speciale).
487
7. Crearea unor structuri-pilot de contraterorism global şi
activ care să acţioneze în zonele de falie (Asia Centrală; India şi
Pakistan – zona Kaşmirului; Caucaz; Balcani – zona Albania,
Kosovo, Macedonia; Turcia – zona Kurdă), să beneficieze de
sistemele de informaţii (ale serviciilor de informaţii şi senzo-
rilor implementaţi în aceste zone în cadrul conceptului Război
bazat pe Reţea), testând situaţia zonală, organizând reţele
antiteroriste regionale şi punând bazele constituirii unui
contraterorism real, concret, adecvat zonelor respective.
8. Organizarea, în cadrul Ministerului Apărării Naţionale
şi, ulterior, în cadrul Autorităţii Naţionale Antiteroriste, a unui
brainstorming pe tema strategiilor antiteroriste şi contrateroriste
globale, regionale şi specifice, a tipurilor de structuri şi reţele
antiteroriste şi contrateroriste corespunzătoare şi a modului de
cooperare între acestea.
9. Realizarea şi experimentarea, în zona balcanică, în
cadrul NATO şi ţărilor partenere (poate în compunerea
SEEBRIG), cu participarea deosebită a SUA, a două sisteme-
pilot antiteroriste ofensive şi contrateroriste active, care să
acţioneze, cu acordul conducerii ţărilor implicate, în zona
Albania, Kosovo, Macedonia şi, respectiv, în zona kurdă
(Turcia, Irak, eventual Iran) pentru cunoaşterea exactă a
specificului terorismului de aici şi combaterea lui nemijlocită.
10. Introducerea în programul de pregătire a categoriilor
de forţe a unor teme adecvate privind acţiunile antiteroriste şi
contrateroriste, dar nu standard, ci care rezultă din analiza
dinamică a fenomenului terorist.
MĂSURI DE COMBATERE A FENOMENULUI TERORIST
măsuri
domenii
Antiterorism Contraterorism
488
- Plantarea unor
- Depistarea şi distrugerea
senzori de informaţii în
reţelelor şi surselor de infor-
zona obiectivelor care
maţii ale teroriştilor;
pot fi vizate de terorişti;
- Folosirea reţelelor de in-
Informaţii
- Organizarea unor
formaţii ale terorismului pen-
reţele de supraveghere a
tru a localiza şi lovi centrele
acestor zone şi de infor-
vitale ale organizaţiilor tero-
mare cu privire la feno-
riste;
menul terorist;
- Infiltrarea unor agenţi în
- Folosirea agenţilor
aceste reţele de informaţii.
de informaţii.
- Delimitarea clară, - Definirea juridică a feno-
Legislaţie
prin lege, a terorismului menului terorist, ca război şi

şi măsurilor de protecţie crimă împotriva umanităţii,
şi de apărare împotriva precum şi legitimarea juridică
acestuia. a contraterorismului ofensiv.
juridiceProceduri
- Proceduri de legi-
timă apărare împotriva Simplificarea procedurilor
atacurilor teroriste şi de de aducere în instanţă a tero-
protecţie prin lege a riştilor, în calitate de criminali
forţelor care luptă îm- de război.
potriva terorismului.
- Limitarea accesului
teroriştilor la mijloace
- Distrugerea tuturor
economice;
bazelor economice, depozi-
- Controlul riguros al
Economice
telor şi surselor teroriste, in-

averilor şi mijloacelor
clusiv pe teritoriul statelor
de producţie;
care sprijină terorismul;
- Măsuri de protecţie
- Lovirea locaţiilor şi labo-
antiteroristă a obiecti-
ratoarelor teroriştilor.
velor şi agenţilor eco-
nomici.
489
- Controlul şi
- Depistarea şi blocarea
supravegherea
conturilor reţelelor şi organi-
conturilor bancare şi
zaţiilor teroriste;
depistarea celor care
Finanţe
- Declanşarea unei acţiuni

aparţin reţelelor şi gru-
ofensive în domeniul finan-
părilor teroriste;
ciar, pentru descoperirea şi
- Depistarea tuturor
distrugerea surselor de finan-
mijloacelor financiare
ţare a terorismului.
ale terorismului.
- Ameliorarea
condiţiei sociale şi
- Depistarea „căpuşelor“ te-
îngrădirea posibilităţilor
Viaţă socială
roriste şi lovirea acestora prin

de ascundere a
toate mijloacele;
reţelelor, organizaţiilor
- Descoperirea, atacarea şi
şi acţiunilor teroriste;
distrugerea locaţiilor teroriste
- Crearea unor struc-
camuflate în cadrul societăţii.
turi antiteroriste efici-
ente.
- Stimularea unui spirit so-

- Formarea unui spirit
cial activ, ofensiv împotriva
civic antiterorist;
Educaţie
terorismului;
- Educarea, la toate
- Participarea cetăţenilor la
categoriile de cetăţeni,
depistarea, localizarea şi dis-
a vigilenţei antiteroris-
trugerea reţelelor şi organi-
te.
zaţiilor teroriste.
490
- Implementarea
- Elaborarea unor politici de
conceptului de antitero-
înlăturare a cauzelor fenome-
rism (apărare) în politi-
nului terorist;
cile de globalizare şi de
- Implementarea concep-
regionalizare;
tului de antiterorism ofensiv
- Fixarea unor scopuri
în politicile de globalizare,
şi obiective clare de
regionalizare şi, respectiv, în
protecţie şi apărare a
politicile naţionale;
Politici
valorilor democratice
- Fixarea unor scopuri şi
împotriva atacurilor
obiective clare de distrugere,
teroriste;
prin acţiuni ofensive adecvate,
- Alocarea resurselor
a reţelelor şi organizaţiilor
necesare pentru ca fie-
teroriste;
care element al siste-
- Alocarea resurselor nece-
mului social, din fiecare
sare pentru operaţiile ofensive
ţară să fie protejat şi
din cadrul războiului împo-
apărat împotriva atacu-
triva terorismului.
rilor teroriste.
- Dezvoltarea unor strategii
ofensive împotriva terorismu-
- Elaborarea şi
lui, în sensul creării, potrivit
dezvoltarea unor strate-
conceptului politic contra-
gii de protecţie şi apă-
terorist, a unor structuri, a
rare împotriva tero-
unor mijloace şi a unor
rismului (forţe, mijloa-
modalităţi de acţiune ofensivă
ce, acţiuni antiteroriste
Strategii
la nivel strategic împotriva

adecvate);
grupurilor, organizaţiilor şi
- Strategii de îndigu-
reţelelor teroriste;
ire şi izolare a zonelor
- Strategii de acţiune rapidă,
generatoare de tero-
prin forţe şi mijloace speciale,
rism;
împotriva terorismului;
- Strategii de reacţie
- Strategii de lovire a baze-
rapidă la atacuri tero-
lor şi nucleelor organizaţiilor
riste.
şi reţelelor teroriste;
- Strategii indirecte.
491
- Elaborarea unor doctrine
ofensive împotriva terorismu-
lui, prin care să se realizeze
Regândirea sistemu-
un suport politic şi unul ştiin-
lui antiterorist, în sensul
Doctrine
ţific conceptului de contra-

creării unor structuri
terorism;
speciale şi a unor
- Elaborarea unor doctrine
structuri antiteroriste
de luptă antiteroristă a dife-
intrinseci.
ritelor categorii de forţe
destinate să acţioneze împo-
triva terorismului.
- Forţe de protecţie
antiteroristă la nivelul
tuturor structurilor poli-
- Realizarea unor capa-
tice, economice, milita-
bilităţi ofensive împotriva
re, sociale, culturale şi
terorismului (în cadrul for-
de patrimoniu;
ţelor existente);
- Realizarea unor ca-
- Realizarea unor capabi-
Capabilităţi
pabilităţi antiteroriste în
lităţi ofensive speciale, mode-
cadrul forţelor deja
late şi modelabile după tipu-
existente;
rile de ameninţări teroriste;
- Crearea unor
- Realizarea unor capabi-
capabilităţi antiteroriste
lităţi pentru acţiunile ofensive
noi, modulare, care să
directe, în zonele de falii,
fie în măsură nu numai
asupra bazelor şi reţelelor
să reacţioneze, ci şi să
teroriste.
prevină, să anticipeze şi
să anihileze atacurile
teroriste.
492
- Realizarea şi dezvoltarea
unor reţele informaţionale
globale şi unor structuri de
- Dotarea tuturor
analiză a informaţiilor, care să
instituţiilor şi structu-
asigure depistarea din timp a
Prevenţie
rilor cu capabilităţi de
posibilelor atacuri teroriste;
detecţie, de protecţie şi
- Realizarea unor structuri
de reacţie imediată îm-
contrateroriste adecvate, gata
potriva ameninţărilor
de luptă permanent, care să fie
teroriste.
în măsură să acţioneze efici-
ent, inclusiv prin lovituri de
decapitare.
- Elaborarea unor
- Elaborarea unor proceduri
politici, a unei legislaţii
de aducere rapidă în faţa
şi, corespunzător, a
instanţei a organizaţiilor tero-
unor strategii de inter-
Interdicţie
riste sau a celor care sprijină

dicţie atât a nucleelor şi
terorismul. Abilitarea, prin
organizaţiilor teroriste,
lege, a strategiilor de inter-
cât şi a celor care
dicţie şi îndiguire a teroris-
cauzează, generează,
mului şi a acţiunilor în forţă
sprijină sau favorizează
împotriva acestuia.
terorismul.
- Crearea, în zona fie-

cărui obiectiv care poa-
(distrugere)Captură
te fi vizat de atacuri ter- - Desfăşurarea unor cam-

riste, a unor sisteme de panii de amploare pentru cap-
senzori, de capcane şi turarea sau distrugerea orga-
ambuscade care să nizaţiilor şi grupurilor tero-
zădărnicească astfel de riste
atacuri şi să asigure
capturare teroriştilor.
493
- Implicarea organismelor internaţionale, a Alianţei
a efectelorGestionare Nord-Atlantice, a structurilor internaţionale de
securitate, a guvernelor în gestionarea şi înlăturarea
efectelor terorismului;
- Stimularea şi susţinerea organizaţiilor
neguvernamentale care-şi propun să participe la
gestionarea şi înlăturarea efectelor terorismului;
- Crearea unor fonduri speciale pentru ajutorarea
victimelor terorismului.
Combatere a
cauzelor
- Realizarea unor programe ample de depistare, analiză

şi înlăturare a cauzelor fenomenului terorist, prin
colaborare internaţională.
8.5.4. Organizaţii şi grupuri teroriste
Departamentul de stat al SUA a identificat, în 2003, un

număr de 36 organizaţii teroriste internaţionale şi 38 grupuri
teroriste internaţionale, astfel:
8.5.4.1. Organizaţii teroriste internaţionale
1. Abu Nidal Organization (ANO) – Irak, Liban, Valea

Beckaa, Sudan, Siria
2. Abu Sayyaf Group (ASG) – Sudul Filipinelor, Orientul
Mijlociu
3. Al-Aqsa Martyrs Brigade
4. Armed Islamic Group (GIA) -Egipt
5. ‘Asbat al-Ansar
6. Aum Supreme Truth (Aum) Aum Shinrikyo, Aleph -
Japonia
7. Basque Fatherland and Liberty (ETA) - Spania
8. Communist Party of Philippines/New People's Army
(CPP/NPA) - Filipine
494
9. Al-Gama'a al-Islamiyya (Islamic Group, IG) – Egipt,
Algeria
10. HAMAS (Islamic Resistance Movement) – Liban,
Palestina
11. Harakat ul-Mujahidin (HUM) – Pakistan, Kaşmir, India,
Egipt, Bosnia, Cecenia, Tadjikidtan, Myanmar, Filipine
12. Hizballah (Party of God) – Liban, Palestina
13. Islamic Movement of Uzbekistan (IMU) - Uzbekistan
14. Jaish-e-Mohammed (JEM) – Orientul Mijlociu
15. Jemaah Islamiya (JI) – Orientul Mijlociu
16. Al-Jihad (Egyptian Islamic Jihad) - Egipt
17. Kahane Chai (Kach) – Orientul Apropiat
18. Kurdistan Workers' Party (PKK, KADEK) - Turcia
19. Lashkar-e-Tayyiba (LT) – Kaşmir, Pakistan, regiunea
Doda
20. Lashkar I Jhangvi (LJ)
21. Liberation Tigers of Tamil Eelam (LTTE) – Sri Lanka
22. Mujahedin-e Khalq Organization (MEK or MKO) -Iran
23. National Liberation Army (ELN)—Columbia –
America Latină
24. Palestine Islamic Jihad (PIJ) – Orientul Apropiat
25. Palestine Liberation Front (PLF) – Orientul Apropiat
26. Popular Front for the Liberation of Palestine (PFLP) -
Palestina
27. Popular Front for the Liberation of Palestine-General
Command (PFLP-GC) - Orientul Apropiat
28. Al-Qaeda – Pakistan, Afghanistan
29. Real IRA (RIRA) – Irlanda de Nord
30. Revolutionary Armed Forces of Colombia (FARC) –
America Latină
31. Revolutionary Nuclei
32. Revolutionary Organization 17 November (17
November) - Atena
495
33. Revolutionary People's Liberation Party/Front
(DHKP/C) - Turcia
34. Salafist Group for Call and Combat (GSPC)
35. Sendero Luminoso (Shining Path or SL) - Peru
36. United Self-Defense Forces/Group of Colombia (AUC)
–America Latină
8.5.4.2. Grupuri teroriste
1. Al-Badhr Mujahedin
2. Alex Boncayao Brigade (ABB) -Filipine
3. Al-Ittihad al-Islami (AIAI)
4. Allied Democratic Forces (ADF)
5. Ansar al-Islam (Iraq) – Orientul Mijlociu
6. Anti-Imperialist Territorial Nuclei (NTA)
7. Army for the Liberation of Rwanda (ALIR) -
Africa
8. Cambodgian Freedom Fighters (CFF) -
Indochina
9. Communist Party of Nepal (Maoist)/ United
People's Front – Asia de Sud
10. Continuity Irish Republican Army (CIRA) –
Irlanda
11. Eastern Turkistan Islamic Movement (ETIM) -
Turcia
12. First of October Antifacist Resistance Group
(GRAPO) – Spania
13. Harakat ul-Jihad-I-Islami (HUJI)
14. Harakat ul-Jihad-I-Islami/Bangladesh (HUJI-B)
- Bangladesh
15. Hizb-I Islami Gulbuddin
16. Hizb ul-Mujahedin
17. Irish Republican Army (IRA) – Irlanda de Nord
496
18. Islamic Army of Aden (IAA) – Orientul
Mijlociu
19. Islamic International Peacekeeping Brigade
20. Jamiat ul-Mujahedin
21. Japanese Red Army (JRA) - Japonia
22. Kumpulan Mujahidin Malaysia (KMM) – Asia
de Sud-Est
23. Libyan Islamic Fighting Group –Libia
24. Lord's Resistance Army (LRA)
25. Loyalist Volunteer Force (LVF)
26. Moroccan Islamic Combatant Group (GICM) -
Maroc
27. New Red Brigades/Communist Combatant Party
(BR/ PCC) – Italia
28. People Against Gangsterism and Drugs
(PAGAD)
29. Red Hand Defenders (RHD)
30. Revolutionary Proletarian Initiative Nuclei
(NIPR)
31. Revolutionary United Front (RUF)
32. Riyadus-Salikhin Reconnaissance and Sabotage
Battalion of Chechen Martyrs - Cecenia
33. Sipah-I-Sahaba
34. Special Purpose Islamic Regiment
35. The Tunisian Combatant Group (TCG) - Africa
36. Tupac Amaru Revolutionary Movement
(MRTA) - Peru
37. Turkish Hizballah – Turcia
38. Ulster Defense Association/Ulster Freedom
Fighters (UDA/UFF) – Irlanda de Nord.
8.6. O posibilă tipologie a războaielor viitorului
Războiul viitorului pare să se înscrie într-un spectru

foarte larg de acţiuni şi reacţii, într-un spaţiu multidimensional
497
pe care se definesc, între altele, şi următoarele tipuri de
războaie:
 războiul informaţional;
 războiul cibernetic;
 războiul psihologic;
 războiul mediatic;
 războiul economic;
 războiul cosmic;
 războiul cultural;
 războiul genetic;
 războiul geofizic;
 războiul purtat prin mijloace militare.
8.6.1. Războiul economic
Războiul economic reprezintă faza economică post-con-

curenţială, adică trecerea unui prag în care concurenţa se
transformă în criză şi criza în conflict. Războiul economic este,
deci, omniprezent, cel puţin în una dintre formele sau etapele
sale, de la concurenţă la conflict. El cunoaşte trei etape
importante:
 etapa concurenţelor, crizelor şi conflictelor între
entităţi economice statale;
 etapa concurenţelor, crizelor şi conflictelor din
procesul de realizare a globalizării economice şi
informaţionale;
 etapa conflictelor dintre economia globală şi
economia subterană.
Războiul economic a existat dintotdeauna. Arta
războiului a lui Sun Tzî şi Arthashastra a lui Kautilya, Codul
lui Hamurrappi şi aproape toate doctrinele şi formele de
exprimare ale artei militare medievale, moderne şi
contemporane conţin aspecte ale acestui tip de război.
498
În timpul Războiului Rece, Statele Unite ale Americii au
aplicat o strategie de îndiguire împotriva colosului sovietic, în
esenţa ei, o strategie a războiului economic. Acest tip de război
presupune o beligeranţă complexă şi strategii multiple. Cele
mai multe dintre aceste strategii sunt indirecte, trec prin
componenta politică şi, mai ales, prin cea financiară şi vizează
cucerirea pieţelor şi dominanţa în spaţiul resurselor. De fapt,
toate marile bătălii ale lumii sunt bătălii pentru resurse.
Acest război apelează la principii dinamice, situate
totdeauna la confluenţa de interese, care implică factorul politic
şi strategii pe termen lung.
Între principiile acestui tip de război, pe un loc central se
situează principiul sinergiei economic-financiare, principiul
flexibilităţii economice, principiul dominanţei şi principiul high
tech.
8.6.2. Războiul psihologic
Războiul psihologic este o altă formă a războiul

continuu. El foloseşte strategii de influenţare psihologică, de
descurajare, înfricoşare, deturnare şi diversiune. Acest război se
duce prin media, prin reţele special create în acest sens, prin
reţelele deja existente, îndeosebi prin canalele de televiziune şi
Internet, dar şi prin mijloace fizice.
Există arme cu efect psihologic, muniţii psihologice,
substanţe, care se întrebuinţează în acest scop etc. Trebuie să
distingem între războiul psihologic permanent (care se
desfăşoară în mediul economic, politic, social, cultural etc., şi
care urmăreşte scopuri şi obiective ce ţin de descurajarea
adversarului, de înspăimântarea lui, vizând crearea unor stări de
anxietate, de angoasă etc.) şi acţiunile psihologice militare, ca
forme ale luptei armate, duse în teatru.
A existat din toate timpurile o formă sau o componentă
psihologică a războiului; adevăratul război psihologic a apărut
499
odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare, a amplificării
canalelor şi reţelelor de informaţii. El va atinge apogeul în
societatea de tip informaţional şi va continua să producă efecte
extrem de importante şi greu de contracarat, dintre care cele
mai importante sunt următoarele: influenţarea, anihilarea,
descurajarea, deformarea informaţiei şi a realităţii, impre-
sionarea, înspăimântarea, dominarea psihologică, schimbarea
comportamentului, distrugerea.
În teatrul de operaţii, şi în afara acestuia, se desfăşoară
acţiuni şi operaţii psihologice de mare importanţă (psyops),
care încep să aibă din ce în ce mai mult o valoare strategică cu
totul deosebită.
Credem că este momentul să vorbim de războiul politico-
informaţional nu numai ca o contopire a celor două domenii, ci
ca o modalitate de atingere a scopurilor.
8.6.3. Războiul mediatic
Războiul mediatic este, alături de cel informaţional (sau

în cadrul acestuia), cea mai concretă formă a războiului
continuu. N-ar trebui să fie aşa, întrucât media nu sunt instru-
mente, mijloace sau forţe de război, ci purtători de informaţie,
de adevăr. Totuşi, se ştie foarte bine că, nolens-volens, războiul
mediatic este o realitate a zilelor noastre. Mijloacele de
informare în masă participă la psyops, la manipularea şi
dezinformarea opiniei publice şi chiar a factorilor de decizie.
Media se ocupă de absolut toate problemele, de la cele
economice la cele militare, de la cele sociale la cele
individuale.
Nimic nu scapă, nimic nu rămâne în afara comentariilor şi
proiecţiei de imagine pe care o realizează aceste mijloace. Deşi
presa, sub toate formele şi structurile ei, de la cea scrisă la cea
audiovizuală, este considerată „câinele de pază al democraţiei“,
acest câine latră totdeauna în favoarea stăpânului, adică a celui
500
care plăteşte sau a celui care foloseşte această forţă imensă
pentru a-şi realiza scopurile, obiectivele şi interesele.
Totdeauna media se va lupta între funcţia ei socială şi
informaţională benefică şi absolut necesară, pusă în slujba
adevărului, şi interesele celor care o folosesc ca mijloc
principal al războiului continuu.
Principiile războiului mediatic vizează, pe de o parte,
consolidarea forţei morale a structurilor proprii, cultivarea
încrederii în economie, în structurile politice şi în trupele
proprii şi, pe de altă parte, descurajarea şi chiar înfricoşarea
adversarului şi obţinerea sprijinului populaţiei.
Media înseamnă putere. O minciună poate fi transformată
în „adevăr“ şi invers, pentru că auditoriul nu are posibilitatea să
verifice cele receptate, deci rămâne cu percepţia a ceea ce i se
transmite. Aceasta este marea „armă“ a războiului mediatic
care, adesea, se duce chiar fără ştiinţa „soldaţilor“ şi entităţilor
care se confruntă.
8.6.4. Războiul informaţional
Războiul informaţional este, fără nici o îndoială, un

război continuu, dus în spectrul informaţiei. Datorită faptului că
informaţia deja s-a globalizat, iar suportul genezei şi circulaţiei
acesteia este constituit dintr-o o reţea foarte complexă, mai
exact, dintr-un sistem de sisteme de reţele complexe, se poate
trage concluzia că războiul informaţional este un război în
reţea, dus în spaţiul informaţiei, pentru informaţie, vizând
dominanţa informaţională şi, evident, manipularea informaţi-
onală. Acest lucru nu este nou. Manipularea informaţiei s-a
efectuat întotdeauna, de la Sun Tzî încoace. Ceea ce este nou în
acest tip de război se referă la predominanţa informaţională, la
capacitatea senzorilor de informaţie de a ţine sub supraveghere
întreaga planetă, de a „vedea“ absolut totul, din măruntaiele
planetei până în profunzimile Cosmosului. Războiul informa-
501
ţional este, deopotrivă, un război fizic, prin care se vizează
distrugerea senzorilor de informaţie şi a canalelor de
comunicaţie ale adversarului, şi un război în spaţiul virtual,
care vizează supremaţia informaţională. Cine stăpâneşte
informaţia stăpâneşte totul. Voinţa nu se poate impune decât în
condiţiile în care s-a realizat supremaţia informaţională. Dintre
principiile care stau la baza strategiei războiului informaţional,
cele mai importante ni se par a fi următoarele:
 principiul dominanţei informaţionale;
 principiul protecţiei informaţionale;
 principiul continuităţii informaţionale;
 principiul IT.
8.6.5. Războiul cosmic
Războiul cosmic nu este totuna cu bătălia pentru

cucerirea Cosmosului. Acest tip de război presupune o
extindere nelimitată, verticală, în spaţiul cosmic, a teatrelor de
confruntare şi a mijloacelor de confruntare în plan
informaţional, mediatic, economic şi militar. În Cosmos sunt
amplasaţi senzori de informaţie, sisteme de informaţie-
supraveghere-recunoaştere, sisteme GPS şi alte mijloace care
facilitează folosirea nelimitată a acestui spaţiu în confruntarea
planetară, dar şi în cooperarea planetară. Sistemul
parteneriatelor strategice va aduce din ce în ce mai mult spaţiul
cosmic în folosul societăţii de tip informaţional, al structurilor
de drept, al democraţiei şi ordinii normale a lumii. Deocamdată,
reţelele teroriste, crima organizată şi structurile antidemocratice
nu au acces în acest spaţiu. De aici nu rezultă însă că astfel de
forţe nu vor putea folosi spaţiul cosmic în bătălia pentru putere.
Numărul ţărilor care vor avea acces în spaţiul cosmic va creşte,
interesele se vor diversifica, posibilităţile de acţiune informa-
ţională, psihologică, geofizică şi militară se vor amplifica.
Această perspectivă are cel puţin două implicaţii contradictorii
502
şi, în acelaşi timp, complementare: creşterea vulnerabilităţilor
societăţii viitoare şi descurajarea războiului şi a altor acţiuni,
datorită cunoscutului principiu acţiune-reacţie.
8.6.6. Războiul „cultural“
Războiul „cultural“ nu este un război al valorilor,

întrucât valorile nu intră niciodată în conflict. Războiul cultural,
departe de a reprezenta ceea ce Samuel P. Huntington definea
ca război al civilizaţiilor, este o confruntare pe piaţa culturală,
care este o formă a războiului economic, dar care are şi alte
aspecte oarecum diferite de politica producţiei culturale.
Aceasta vizează dominanţa culturală, adică punerea arbitrară a
valorilor în opoziţie şi crearea unor ierarhii şi unor suporturi
care să justifice alte acţiuni. Este vorba, de fapt, de constituirea
unui suport pentru interesele care se confruntă, iar conceptul de
„valoare“ şi cel de „sisteme de valori“ sunt cât se poate de
potrivite pentru astfel de diversiuni. Acest tip de război este
folosit din ce în ce mai mult ca expresie a conflictului etnic sau
religios, a intoleranţei etnice şi religioase, a extremismului şi
fundamentalismului, care sunt forme ale războiului asimetric.
8.6.7. Războiul geofizic
Războiul geofizic constă într-un sistem de acţiuni care

vizează provocarea unor calamităţi şi catastrofe cu influenţe
nocive asupra mediului de viaţă al oamenilor, localităţilor,
terenurilor agricole, sistemelor de comunicaţii, în scopul
realizării unor obiective importante, între care se situează şi
distrugerea potenţialului şi resurselor adversarului. Este un
război care se supune atât unei strategii directe, cât mai ales
unor strategii indirecte.
Formele concrete ale războiului geofizic ar putea fi
următoarele:
503
 provocarea unor fenomene (ploi torenţiale,
uragane, grindină, avalanşe etc.) care să afecteze grav teritoriul
inamicului şi, mai ales, acele spaţii în care se află elemente ale
industriei de război, sisteme de arme, îndeosebi strategice,
depozite şi resurse;
 modificarea compoziţiei aerului, apei şi altor
elemente, pe suprafeţe întinse, care să provoace pierderi imense
sau să genereze o succesiune de fenomene distrugătoare;
 modificări ale stratului de ozon sau ale ionosferei
care să afecteze grav un anumit teritoriu;
 acţiuni (explozii termonucleare, stimularea
erupţiei unor vulcani etc.) care produc modificări ale mediului,
creşterea catastrofală a nivelului apelor, inundaţii şi chiar
cutremure de pământ, deci pe alte baze decât cele ale
fricţiunilor de falie;
 modificări grave ale mediului marin;
 acţiuni punctiforme asupra unor regiuni din zone
polare, ecuatoriale sau cu hidrocarburi, care să genereze
fenomene distrugătoare;
 acţiuni climatice.
8.7.8. Războiul genetic
Războiul genetic este, într-un fel, o formă asimetrică a

războiului continuu. Un astfel de război nu are o strategie sau o
doctrină. Se întrevede doar posibilitatea apariţiei şi a unui astfel
de război. Unele aspecte care ţin de acesta se manifestă şi în
prezent, sub forma războiului biologic sau a celui dominat de
armele de distrugere în masă. Aici nu este însă vorba de
folosirea unor arme cunoscute, ci de o nouă armă – arma
genetică. Acum, în preocupările specialiştilor, se află, sub
forma unor instrumente de ameliorare genetică a speciilor, o
mulţime de metodologii şi de produse obţinute prin inginerie
genetică, prin clonare. Unele dintre acestea sunt cu totul
504
deosebite, altele sunt mutanţi. Războiul genetic se va duce,
probabil, în următoarele coordonate: obţinerea, prin mijloace
genetice, a unor performanţe ieşite din comun în ceea ce
priveşte calităţile luptătorilor; crearea de mutanţi; crearea unor
sisteme de influenţare, prin mijloace genetice, a
comportamentului unor populaţii; apariţia şi proliferarea
terorismului genetic.
Formele războiului vor fi, desigur, mult mai numeroase,
în viitor. Nu confruntarea armată – care va fi din ce în ce mai
mult pusă sub control şi mai restrânsă – se profilează ca fiind
cea mai periculoasă, ci noile tipuri de confruntări, în general,
diversificate, intempestive, surprinzătoare şi asimetrice, din
care nu lipseşte, desigur, un anumit tip de confruntare armată.
8.7.9. Războiul cibernetic
Războiul cibernetic este strict legat de războiul

informaţional şi reprezintă o formă concretă, particularizată a
acestuia. Războiul cibernetic nu trebuie confundat cu acţiunea
hackerilor. El se compune dintr-un sistem de acţiuni care
vizează îndeosebi perturbarea, prin toate mijloacele, a reţelelor
informaţionale adverse, protecţia celor proprii, dezinformarea
adversarului şi intoxicarea informaţională a acestuia, „orbirea“
lui. Principiile strategiei acestui tip de război constau în:
 principiul creării haosului informaţional;
 principiul distrugerii surselor, reţelelor şi
purtătorilor de informaţii;
 principiul diversiunii informaţionale;
 principiul manevrei informaţionale.
8.7.10. Războiul purtat prim mijloace militare
Războiul purtat prin mijloace militare pare a fi din ce

în ce mai mult adiacent acestor tipuri de războaie, ultima soluţie
505
sau o soluţie complementară. Dacă derularea unui astfel de
război va avea loc în teatre de operaţii (şi ele flexibile şi din ce
în ce mai greu de diferenţiat, de localizat şi de izolat), acţiunile
şi presiunile prin mijloace militare, desfăşurate şi exercitate de
comunitatea internaţională, de Alianţa Nord-Atlantică vor
deveni omniprezente şi omnipotente. Armatele vor sluji din ce
în ce mai mult voinţa comunităţii, vor apăra binele omenirii.
Ele vor fi forţa de lovire a structurilor violente care ameninţă
stabilitatea, democraţia şi progresul, indiferent unde s-ar afla
acestea.
Există, la ora actuală, o singură forţă care poate gestiona
crizele şi tensiunile. Această forţă este, fără îndoială, NATO.
La summit-ul de la Washington din 1999, noul concept
strategic al Alianţei, elaborat la summit-ul de la Roma din
1991, s-a îmbogăţit, între altele, cu sublinierea necesităţii de a
se acţiona, pentru gestionarea crizelor şi conflictelor, în cadrul
noului mediu strategic, şi în afara ariei Alianţei.
O astfel de extindere este absolut necesară, în condiţiile
proliferării terorismului şi ameninţărilor asimetrice. După
numai doi ani, la 11 septembrie 2001, atacurile teroriste asupra
Statelor Unite ale Americii au arătat că o astfel de măsură de
extindere a competenţelor şi responsabilităţilor NATO era
absolut necesară.
8.7.11. Acţiunile militare post-conflict
Războiul nu se mai prezintă doar ca o ruptură strategică

dramatică şi, adesea, accidentală, ci ca un fenomen controlat tot
mai mult de comunitatea internaţională. De aceea, un mare rol
în gestionarea tensiunilor şi crizelor care pot degenera în
conflict armat sau care urmează conflictului armat îl au
acţiunile militare post-conflict. Există o mulţime de situaţii de
trecere de la acţiunile specifice războiului la acţiuni militare
post-conflict, care depind de condiţiile concrete, de forţele
506
angajate, de implicarea zonală şi internaţională etc. Cert este că
războiul şi acţiunile post-război nu mai sunt doar atribute ale
părţilor angajate, ci şi responsabilităţi ale comunităţii interna-
ţionale, ale marilor puteri, ale Alianţelor şi organismelor
internaţionale.
Este de amintit ceea ce scria Raymond Aron: „Dacă
strategia are o finalitate, ea ar putea fi numită într-un singur
cuvânt – pace. Finalitatea unei strategii sau a ducerii războiului
este pacea, nu victoria militară, chiar dacă fiecare dintre
beligeranţi doreşte o pace diferită, ori concepe pacea în termeni
diferiţi.“143
Perioadele de după război şi dintre războaie sunt, uneori,
mai dificile decât războiul însuşi. Ele se caracterizează prin:
 stare de confuzie specifică perioadelor nici pace,
nici război; stabilirea versiunii de pace;
 persistenţa unor focare de criză care se autoa-
ctivează şi creează numeroase probleme;
 recrudescenţa ameninţărilor neconvenţionale, asi-
metrice, îndeosebi din spectrul terorismului, infracţionalităţii,
traficului de droguri şi criminalităţii organizate;
 menţinerea unui grad sporit de insecuritate socială
şi individuală;
 lipsa sau insuficienţa mijloacelor de trai şi a
bunurilor elementare pentru populaţia din zonă;
 distrugeri de infrastructuri şi sisteme vitale greu
recuperabile;
 lipsa unor instituţii politice şi democratice care să
funcţioneze coerent;
 necesitatea repunerii pe rol şi consolidării
principalelor instituţii ale administraţiei, ordinii publice,
învăţământului, sănătăţii şi culturii;
143
Aron, Raymond, Clausewitz, Philosofer of war, Englewood Cliffs, 1985.
507
 moralul scăzut al populaţiei afectate de război
(conflict) sau de modificările impuse de ocupant, de noua
administraţie sau de lipsa acesteia;
 spiritul de umilinţă, de răzbunare sau de revanşă;
 degradarea mediului etc.
Aceste caracteristici se manifestă în funcţie de situaţia
concretă în care s-au desfăşurat confruntările şi luptele din
timpul războiului (conflictului), de poziţia beligeranţilor, de
modul în care se implică organismele internaţionale şi marile
puteri şi de interesele care sunt puse în joc.
Forţele şi structurile care acţionează în astfel de
împrejurări sunt diferite şi se află în ipostaze deosebite. Unele
au participat efectiv la conflict şi, după încheierea acestuia, au
obligaţia de a gestiona noua situaţie. Altele au fost aduse în
teatru după conflict sau au fost create în mod special, pe plan
local, pentru o asemenea de situaţie. Ele sunt, deci, autohtone,
ale unei mari puteri, ale unei alianţe, ale ONU sau ale altei
organizaţii de securitate. Indiferent cum ar fi şi de unde ar fi,
misiunea lor este să sprijine forţele şi structurile locale şi
internaţionale în stabilizarea situaţiei, să prevină reapariţia con-
flictului şi să creeze condiţii pentru reluarea activităţii econo-
mice şi sociale, pentru normalizarea relaţiilor pe plan local şi
regional, pentru asigurarea securităţii colective şi individuale.
Chiar dacă tipurile de războaie enunţate mai sus par a
reproduce, în forme noi, confruntările şi războaiele antichităţii,
evului mediu şi epocii moderne şi contemporane, sfera lor de
cuprindere, conţinutul şi modalităţile de desfăşurare impun
reguli noi, configuraţii noi şi chiar principii noi. Acestea se
regăsesc în reforma politicilor de apărare, doctrinelor şi
strategiilor tuturor ţărilor şi armatelor din lume, dar mai ales în
conceptul de transformare NATO, care deţine supremaţia în
domeniul modernizării forţelor, mijloacelor, doctrinelor şi
strategiilor de întrebuinţare.
508
CONCLUZII
1. Există cel puţin trei perspective în ceea ce priveşte filo-

sofia şi fizionomia războiului:
- în viitor, războiul va fi, probabil, unul înalt tehnologizat,
desfăşurat între puteri sau entităţi supertehnologizate şi infor-
maţionale, pentru supremaţia tehnică şi informaţională;
- vor exista, probabil, şi în viitor, atâtea tipuri de războaie
câte tipuri de entităţi care se vor confrunta;
- este posibil ca războiul, în sens tradiţional, de confrun-
tare armată violentă, cu pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri
materiale, să fie pus în întregime (sau în cea mai mare parte)
sub control şi chiar să dispară, cedând locul unui alt tip de
confruntare.
2. Războiul poartă şi va purta mereu amprenta unei decizii
politice şi va fi aşa cum va fi şi societatea viitorului. Cel puţin
pe termen mediu (dacă nu chiar pe termen lung, adică preţ de
un secol sau mai mult), este posibil să se menţină uriaşe
decalaje economice şi tehnologice între continente, state şi alte
tipuri de entităţi care să genereze mari conflicte de interese şi
dezvoltarea în continuare a armamentelor şi tehnicii de luptă. În
mod sigur, cel puţin pe termen apropiat, vor apărea noi tipuri de
arme şi de tehnologii care vor influenţa în mod hotărâtor
filozofia şi tehnologia războiului, strategia şi tactica.
3. Războiul va continua să fie, în sensul formulat de
Clausewitz, un mijloc al politicii, o exprimare a politicii prin
forţă şi prin mijloace violente. În acelaşi timp, el va fi din ce în
ce mai mult o urmare a politicii, adică, din anumite puncte de
vedere, un sfârşit al ei.
4. Pe măsură ce procesul globalizării avansează, războiul
devine, în ultimă instanţă, un mijloc al politicii comunităţii
internaţionale de impunere, prin forţă, a unor decizii, de
509
gestionare violentă a crizelor şi conflictelor. În acest sens, se va
continua politica de modernizare a armatelor, se vor dezvolta
armatele profesioniste şi componentele internaţionale integrate
ale acestora. După toate probabilităţile, vor exista patru tipuri
de entităţi militare:
- armate profesioniste ale marilor puteri supertehnologi-
zate;
- structuri militare integrate ale comunităţilor internaţio-
nale îndeosebi cele al NATO şi Uniunii Europene, dar nu
numai;
- forţe armate ale celorlalte state (forţe armate naţionale);
- structuri înarmate ilegale („armate de eliberare“, struc-
turi înarmate ale diferitelor grupări politice, ale organizaţiilor şi
reţelelor teroriste şi mafiote etc.).
Primele două vor avea rolul de a gestiona crizele şi
conflictele, de a preveni războiul local şi confruntările militare
violente, haotice, insurecţiile şi luptele fratricide şi de a com-
bate reţelele teroriste şi pe cele ale traficanţilor. Forţele armate
ale statelor şi altor entităţi vor duce, la nevoie, acţiuni de
afirmare a acestor identităţi, de oprire a procesului de globa-
lizare şi de apărare a intereselor proprii, iar cele ale organi-
zaţiilor teroriste şi reţelelor mafiote vor crea şi întreţine starea
de haos propice funcţionării lumii interlope şi accentuării
efectelor de falie.
5. Este posibil ca, la început de mileniu, urmând în
general fizionomia confruntărilor armate din epocile anterioare,
războiul să se bazeze pe strategii de descurajare şi pe efortul
comunităţii internaţionale de oprire a violenţelor şi folosire a
dialogului, diplomaţiei şi presiunilor politice, economice şi
militare pentru rezolvarea diferendelor.
6. Epoca parteneriatelor strategice reprezintă o urmare a
unor strategii indirecte ale marilor puteri, organizaţiilor şi
organismelor internaţionale, de regrupare şi reorganizare a
forţelor şi acţiunilor, astfel încât, în urma spargerii bipolarităţii,
510
să se prevină fragmentarea excesivă a intereselor şi apariţia
unor focare de criză greu de stăpânit şi gestionat. Dar partene-
riatele strategice nu sunt neapărat soluţii pe termen lung, ci doar
modalităţi de armonizare a intereselor. Parteneriatele strategice
nu exclud războiul, ci doar pun într-o relaţie de
complementaritate entităţi politice importante, reducând atât
vulnerabilităţile acestora, cât şi ameninţările şi riscurile
adiacente.
511
ÎNCHEIERE
Războiul nu s-a sfârşit. Epoca lui nu a trecut şi nu poate

trece, întrucât se pare că el este un însoţitor permanent al
societăţii omeneşti. Ceea ce se schimbă mereu, dar totdeauna
într-o anumită măsură, este fizionomia lui.
De la o epocă istorică la alta, el poate îmbrăca toată
gama de forme şi procedee, de la descurajare la acţiuni în
forţă pentru nimicirea adversarului, de la ameninţare şi
presiune la fapt împlinit.
Aproape toate activităţile omeneşti slujesc sau pot sluji,
într-o formă sau alta, fenomenul război. De altfel, prin
extensie, războiul a devenit omniprezent în viaţa omului.
Există un război informaţional, un război economic, un
război diplomatic, un război în ciberspaţiu şi chiar un război…
cultural.
Dar cel care continuă să îngrijoreze şi să înspăimânte
lumea este războiul dus prin mijloace militare, războiul
violent, războiul armelor de foc, al armelor de distrugere în
masă, al armelor de degradare a mediului şi a fiinţei umane.
Toate aceste tipuri de războaie şi multe altele – unele
încă de neimaginat – vor continua probabil să existe, să se
multiplice, să se creeze, re-creeze şi autocreeze în mediul
uman. Războiul este ca pirul.
Dintr-un fragment îşi creşte rădăcini, pătrunde tot mai
adânc în solul societăţii omeneşti, îşi extinde tulpinile şi îşi
înalţă, peste celelalte ierburi care supravieţuiesc, săbiile care
nu împung, ci sufocă.
Nu ştim dacă omenirea va reuşi sau dacă va dori să se
debaraseze de acest „pir“ al ei, de acest mijloc al ei; ştim însă
precis că va continua să-l studieze, să-l înţeleagă şi, de vreme
ce îi este la îndemână şi tot nu-l poate eradica pe deplin, să-l
folosească.
512
„Paradoxul acestui secol care începe – scrie François
Géré într-un superb eseu despre dubla moarte a lui Clausewitz
– este că se pretinde a se termina cu un război în numele unor
principii care ar putea să-l resusciteze.“144
144
www.stratisc.org, François Géré, La double mort de Clausewitz
repenser la guerre en Europe au XXIe siècle, în Stratégique nr. 78-79
513
BIBLIOGRAFIE
1. Mircea Mureşan, Gheorghe Toma, Provocările începu-

tului de mileniu, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, 2003.
2. General Vasile Paul, Războiul secolului al XXI-lea,
Editura Militară, 1998.
3. General-locotenent (r) dr. Valentin Arsenie, Cornăţeanu
M., Desfăşurarea strategică, Editura Militară,
Bucureşti, 1990.
4. General locotenent (r) Valentin Arsenie, Doctrina
strategică militară actuală, G.M.R. nr. 4/1995.
5. Ioan Sichitiu, Elemente de strategie, Editura Cartea
Românească, 1936.
6. Mircea Tomescu, Ştiinţa militară şi doctrina militară,
1937.
7. Traian Gorozea, Tendinţe, orientări, controverse în
strategiile militare contemporane, Editura Militară,
Bucureşti, 1991.
8. Teodor Frunzeti, Tipuri de războaie în epoca
contemporană, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1996
9. I. Geantă, Apărarea totală – concept doctrinar al
Elveţiei, Editura A.I.S.M., Bucureşti 1995.
10. General Gheorghe Marin, Manevra strategică, Editura
Militară, Bucureşti, 1982.
11. *** Concepte ale strategiilor militare contemporane,
Editura Militară, Bucureşti, 1988.
12. *** Actualitatea strategiei, Editura Sitech, Craiova,
1998.
13. *** Războiul spaţial, Editura O.I.D., Bucureşti, 1986.
514
14. Centrul de Studii Strategice de Securitate, Strategia
integrală, Bucureşti, 2003.
15. General Ion Şuţa, Conducerea trupelor în războiul de
apărare, Editura Militară, Bucureşti, 1978.
16. I. Schipor, Războiul din Golf, Editura A.I.S.M.,
Bucureşti, 1991.
17. Gheorghe Văduva, Strategie militară pentru viitor,
Editura Paideia, 2003.
18. Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul.
Dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul
terorist. Războiul împotriva terorismului, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002.
19. www.stratisc.org, Edward Luttwak, La renaissance de
la puissance aérienne stratégique.
20. Internet, cdt Verdierre, L’opération aéroportée au XXI
siecle, mythe ou réalité?
21. Owen Pengelly, Rapid Reaction Forces: More
Questions than Answers, Basic Publications nr. 25,
ianuarie 2003.
22. General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Strategia
acţiunilor rapide, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 2002.
23. Emil Străinu, Războiul geofizic, Editura Academiei de
Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002.
24. www.monde-diplomatique.fr/, Francis Pisani, Une
nouvelle doctrine militaire américaine. Guerre en
réseaux contre un ennemi diffus, Le monde
diplomatique, juin 2002.
25. http://fpfre.peopledaily.com.
26. www.infoguerre.com, 13-01-2004, François-Bernard
Huyghe, Quatrième guerre mondiale ou guerre de
quatrième génération.
515
27. Greg Wilcox, Gary Wilson, Military response to Fourth
Generation Warfare in Afghanistan, conferinţa din 5
mai 2002.
28. http://www.terrorisme.net/p/article_44.shtml.
29. Samuel P. Huntington, 1997, The Clash of Civilizations
the Remaking of World Order. Simon & Schuster.
30. www.stratisc.org, Hubert-Cyprien Fabre, Le grand
echiquier, de Zbigniew Brzezinski.
31. www.terrorisme.net/p/articole_80, Mark Baker, Guerre
contre le terrorisme: bilan contrasté de l’année 2003.
32. http://www.state.gov/s/ct/rls/pgtrpt/2002/, Patterns of
Global Terrorism, 2002.
33. Prague Summit Declaration Issued by the Heads of
State and Government participating in the meeting of
the North Atlantic Council in Prague on 21 November
2002, www.nato.int.
34. Comunicatul final al Reuniunii Comitetului de
planificare a apărării şi a grupului de planificare
nucleară în sesiune ministerială, desfăşurată la
Bruxelles, la 12 iunie 2003, www.nato.int.
35. Zbigniew Brzezinski, America şi Europa: Realităţi
vechi, probleme noi, în publicaţia „Casa NATO
occasional papers“ nr. 1 / 2003.
36. Prof. Rik COOLSAET, A European Security Concept
for the 21 st Century, în „Diplomatic News“, nr. 14,
dec. 2003 - ian. 2004.
37. www.monde, Ignation Ramonet, Antiterrorisme şi
documentul intitulat Rapport de l'International Pen,
«Antiterrorisme, écrivains et liberté d'expression »,
Londra, noiembrie 2003.
38. http://www.otan.nato.int, Declaraţia Consiliului
Atlanticului de Nord asupra terorismului, 2 aprilie 2004
39. http://www.terrorisme.net/p/article_62.shtml, Inde: les
attentats de Bombay.
516
40. B. Bender, USAF seeks air-dropped non-lethal
weapons, în „Jane's Defense Weekly“, 24.3.1999.
41. C. M. Brinkley, Groups Consider Field Applications
For Human Zapper, în „Defense News“, 30.07.2001.
42. Collet, Des armes non létales pour quelle stratégie?, în
„Revue militaire suisse“, n° 10, 1999.
43. D. Eshel, Israel investigates non-lethal options, în
„Jane's Intelligence Review“, September 2001.
44. R. Haug, Armes non létales. Armes et moyens dits "non
mortels: aspects liés à la politique de maîtrise des
armements, în „Bulletin SIT“, 1/1999.
45. Il punto sullo sviluppo dei sistemi d'arma non letali, în
„Rivista italiana difensa“, septembre 1999.
46. Lavarini, Vaincre sans tuer - du silex aux armes non
létales, Paris, Stock, 1997.
47. N. Lewer, S. Schofield, Non-Lethal Weapons : A Fatal
Attraction ? Military Strategies and Technologies for
21st Century Conflict, Londres, Zed Books, 1997.
48. N. Lewer, S. Schofield, Non-Lethal Weapons for UN
Military Operations, în International Peacekeeping,
vol. 4, 1997.
49. L. Mampaey, Les armes létales : une nouvelle course
aux armements, în Les Etats-Unis s'en vont-ils en
guerre?, M. Schmitz, éd., Bruxelles, Groupe de
recherche et d'information sur la paix et la
sécurité/Complexe, 2000.
50. Mulholland, Laser Device May Provide U.S. Military
Nonlethal Option, în „Defense News“, 1999.
51. M. Sirak, US DoD considers testing non-lethal energy
weapon, în „Jane's Defense Weekly“, 2001.
52. S. Wright, Hypocrisie des armes non létales, în „Le
Monde diplomatique“, décembre 1999.
53. Marc Filterman, Les armes de l’ombre. Des tempets pas
naturelles…, Edition Carnot.
517
54. Jonathan M. House, Combined Arms Warfare in the
Twentieth Century, University Press of Kansas, 2001.
55. Internet. www.HAARP, Carol Sterritt, HAARP,
Chemtrails, et nouvelles technologies de guerre
David S. Alberts, John J. Garstka şi Frederick P. Stein,
Network Centric Warfare: Developing and Leveraging
Information Superiority, Ediţia a 2-a (revizuită), CCRP,
februarie 2000.
56. Kishore Sengupta şi Carl R. Jones, Created Structures
for Network-Centric Warfare: Perspectives from
Organization Theory, http:/www.dodccrp.org.
57. 1999CCRTS/pdf_files/track_4/017sengu.pdf.
58. Robert K. Akerman, Military Crystal Ball Partends
Network Centric Supremacy, în revista Signal, 2001.
59. http://www.nwc.navy.mil/pres/speeches/ccrp2_.htm (9
juillet 2002), Cebrowski, Arthur K. Guerre Réseau-
Centrale: une réponse militaire naissante à l'âge de
l'information . Newport, RI: Université Navale De
Guerre. Recherche de commande et et technologie, 29
juin 1999.
60. www.monde-diplomatique.fr/, Francis Pisani, Une
nouvelle doctrine militaire américaine. Guerre en
réseaux contre un ennemi diffus, în „Le monde
diplomatique“, iunie 2002.
61. John Arquilla, David Ronfeldt, Networks and Netwar,
RAND, Los Angeles, 2001.
62. „El Tiempo“, Bogota, 25 martie 2002.
518

Razboiul Viitorului Viitorul Razboiului

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Razboiul Viitorului Viitorul Razboiului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI

General dr. MIRCEA MUREŞAN

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate

Responsabilitatea privind conţinutul lucrării revine în

Lumea se dezvoltă haotic şi intempestiv. Specia umană

1.1. Cauzalitatea războiului. Determinări şi indeterminări

Războiul, în esenţa lui, nu s-a schimbat. El rămâne ceea

1.2. Teoria şi practica războiului

Mai este războiul o continuare a politicii? Face el parte

1.3. Războiul în viziunea determinismului mecanicist

Cum era privit războiul în epoca rigiditismului social,

Esenţa războiului nu s-a schimbat. El rămâne ceea ce a

1.4. Războiul în epoca determinismului dinamic complex.

Cum este privit războiul în epoca deschisă de teoria sis-

Războiul nu se mai prezintă nici ca un dat, nici ca o fata-

Erori sau expresii ale unor strategii indirecte?!

Într-un articol publicat în Revue internaţionale et

1.5. Fizionomia principiilor războiului şi luptei armate

1.5.1. Legi şi principii ale războiului. Imperative

Care sunt legile şi principiile războiului? Dar cele ale

Despre legile sau legităţile războiului se vorbeşte, în

condamnând cu asprime atât «oligarhia» internă (preocupată doar de

FORMULAREA PRINCIPIILOR REFORMULAREA PRINCIPIILOR

Există o contradicţie majoră între stat şi comunitatea de

1.5.1.1. Forţe şi mijloace

În fizionomia războiului, un rol extrem de important îl

Acţiunile sunt, de fapt, cele care impun şi chiar creează

1.5.2. Principii ale luptei armate

Cum se defineşte, la ora actuală, lupta armată? Care este

În general, principiile luptei armate sunt identificate cu

1.5.3. Principii ale acţiunilor „altele decât războiul“

Ce sunt acţiunile „altele decât războiul“? De ce a fost

Acţiunile de acest tip nu se înscriu, de fapt, în afara

1.6. Determinări ale războiului şi luptei armate

1.6.1. Determinări ale războiului

1.6.1.1. Determinări economice

În ce măsură determină economia configuraţia războ-

Determinările economice sunt fundamentale pentru fizio-

1.6.1.2. Determinări politice

Mai este războiul o continuare a politicii prin mijloace

Războiul este mai mult decât continuarea politicii prin

INTERESE INTERESE INTERESE INTERESE

Determinările politice ale războiului sunt esenţiale.

1.6.1.3. Determinări culturale şi civilizaţionale

Există, cu adevărat, determinări culturale şi civiliza-

Cultura şi civilizaţia sunt un rezultat al acţiunii umane.

1.6.1.4. Determinări sociale

Continuă să fie războiul un fenomen social? Ce legătură

Deşi este un fenomen social, războiul are cea mai redusă

1.6.2. Determinări ale luptei armate

Determinările luptei armate rezultă din cele ale războ-

1.7. Principii ale războiului viitorului

1.7.1. Concepte, ipoteze, teorii

De ce un război al viitorului şi nu un viitor al războiului?

Războiul viitorului este o materializare a viitorului

1.7.2. Informaţia, psihologia şi sociologia războiului

Cum şi de ce a crescut nepopularitatea războiului?

Pentru cine? Împotriva cui?

Geopolitica revine, azi, în forţă. Deocamdată, prin repu-

2.1. Războiul şi teoria valorii

Războiul este un preaplin al valorii, un misionar al

Războiul se prezintă ca un sistem complex de acţiuni –

2.2. Entităţile civilizaţionale şi confruntarea militară