Sunteți pe pagina 1din 99

General prof.univ.dr. Mircea MUREŞAN General de brigadă (r) prof.univ.dr. Costică ŢENU Colonel (r) prof.univ.dr. Lucian STĂNCILĂ

CORELAŢIA ARTEI MILITARE CU FENOMENUL MILITAR CONTEMPORAN

- CURS DE ARTĂ MILITARĂ -

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

- Bucureşti, 2005 –

Desccrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MUREŞAN, MIRCEA Corelaţia artei militare cu fenomenul militar contemporan: curs de artă militară/gen. prof. univ. dr. Mircea Mureşan, gen. de brig. (r.) prof. univ. dr. Costică Ţenu, col. (r.) prof. univ. dr. Lucian Stăncilă –Bucureşti:

Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005

Bibliogr.

ISBN 973-663-253-9

I. Ţenu, Costică

II. Stăncilă, Lucian

355(498)

©Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate Universităţii Naţionale de Apărare Responsabilitatea privind conţinutul lucrării revine în totalitate autorilor

ISBN 973-663-253-9

de Ap ă rare Responsabilitatea privind con ţ inutul lucr ă rii revine în totalitate autorilor

INTRODUCERE

C U P R I N S

1. TENDINŢE DE EVOLUŢIE A CONŢINUTULUI ARTEI MILITARE ÎN CORELARE CU FENOMENUL MILITAR CONTEMPORAN

9

7

1.1. Mutaţii cantitative şi calitative în conţinutul artei militare

10

1.2. Tendinţe în evoluţia fenomenului militar contemporan

14

1.2.1. Influenţa fenomenului militar asupra artei militare

16

1.2.2. Impactul fenomenului militar asupra aplicării principiilor luptei armate moderne

28

1.2.3. Războiul informaţional – componentă a fenomenului militar contemporan

44

1.2.4. Asimetria în acţiunile militare

59

1.3. Tendinţe de evoluţie a artei militare contemporane

64

1.3.1. O nouă manifestare a corelaţiei spaţiu-timp- luptă armată

64

1.3.2. Integrarea şi sincronizarea acţiunilor

66

1.3.3. Sporirea caracterului decisiv al confruntării

67

1.3.4. Diseminarea spaţială a acţiunilor

70

1.3.5. Diversificarea procedeelor de acţiune

71

2. LOCUL ŞI IMPORTANŢA LUPTEI ARMATE ÎN RĂZBOIUL CONTEMPORAN

73

2.1. Locul şi rolul confruntării armate în războiul modern

73

2.2. Era tehnologiei informaţiei şi lupta armată

78

3. APLICAREA LEGILOR ŞI PRINCIPIILOR

LUPTEI ARMATE MODERNE ÎN ACŢIUNI MILITARE ÎNTRUNITE, NAŢIONALE ŞI MULTINAŢIONALE 88

3.1. Privire generală asupra determinărilor acţiunilor militare

89

3.2. Legile şi principiile luptei armate moderne

95

3.2.1. Legile generale ale războiului

95

3.2.2. Legile luptei armate

101

3.2.3. Principiile generale ale pregătirii şi ducerii acţiunilor militare

106

3.3. Legile dreptului conflictelor armate

130

3.3.1. Reglementări privind statutul juridic al combatanţilor

131

3.3.2. Reglementări privind mijloacele şi metodele de război interzise

133

3.3.3. Reglementări privind folosirea unor arme interzise prin convenţii speciale

134

3.3.4. Reglementări privind spionii şi mercenarii

136

 

3.3.6. Reglementări privind răniţii, bolnavii şi emigranţii

138

3.3.7. Reglementări referitoare la protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil

139

3.3.8. Reglementări privind protecţia

bunurilor culturale

140

3.4.

Manifestarea principiilor acţionale în operaţiile forţelor terestre

141

3.4.1. Delimitări conceptuale

142

3.4.2. Manifestarea principiilor acţionale ale Forţelor Terestre în acţiunile militare de nivel operativ

142

4. CARACTERUL ÎNTRUNIT AL ACŢIUNILOR MILITARE DE NIVEL OPERATIV

164

4.1. Probleme generale

166

 

4.1.1. Delimitări conceptuale

166

4.1.2. Concluzii rezultate din analiza unor conflicte militare care pun în evidenţă caracterul integrat / interarme şi intercategorii

de forţe ale armatei

4.1.3. Elemente de bază privind operaţiile strategice în concepţia unor armate moderne

4.2. Caracterul integrat/interarme în operaţiile categoriilor de forţe ale armatei

4.2.1. Aspecte generale privind operaţiile categoriilor de forţe ale armatei

4.2.2. Pregătirea operaţiilor în strânsă corelaţie cu cerinţele caracterului integrat/interame

4.2.3. Elemente care definesc caracterul integrat/

interarme pe timpul ducerii operaţiilor categoriilor de forţe ale armatei

170

176

180

180

185

integrat/ interarme pe timpul ducerii opera ţ iilor categoriilor de for ţ e ale armatei 170

190

4.3. Manifestarea caracterului intercategorii de forţe

ale armatei în pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor strategice 192

4.3.1. Amploarea şi fizionomia operaţiilor strategice

192

4.3.2. Manifestarea caracterului intercategorii de forţe ale armatei în planificarea şi desfăşurarea operaţiilor strategice

196

ÎNCHEIERE

200

BIBLIOGRAFIE

202

INTRODUCERE

Războiul, ca fenomen social de cea mai mare complexitate, a fost studiat încă din cele mai vechi timpuri, astfel că, în aparenţă, puţine dintre domeniile sale au scăpat până acum cercetărilor aprofundate. Şi chiar dacă unii dintre marii comandanţi militari pe care i-a cunoscut istoria omenirii au minimalizat rolul teoriei militare, dând prioritate absolută practicii războiului (Napoleon afirma de exemplu că războiul este înainte de toate o artă simplă şi în întregime de execuţie), instrumentele teoretice ale artei militare au stat indiscutabil la baza fundamentării ştiinţifice a deciziilor în mai marile sau mai micile confruntări armate. Nici nu ar putea fi altfel, deoarece lupta armată, chiar dacă este un tip special de acţiune umană, se supune adevărului general potrivit căruia pentru "a putea" este absolut necesar "a şti". La intrarea în veacul al XXI-lea, în faţa omenirii se întinde un secol în care un imens număr de semeni poate fi salvat de la inaniţie, în care ravagiile poluării pot fi anihilate prin crearea unor tehnologii mai curate, în care o mai mare diversitate de culturi şi popoare poate participa la conturarea viitorului şi în care molima războiului poate fi zăgăzuită. Cu toate acestea, se pare însă că "ne repezim spre un nou ev întunecat de ură tribală, pustiire planetară şi războaie, întrucât multe din armele noastre intelectuale de făurire a păcii sunt depăşite fără speranţă" 1 , afirmă Alvin Toffler. De aceea, atâta timp cât războiul există, el continuă să fie studiat în toată complexitatea lui, atât luat ca întreg, cât şi secvenţial, latură cu latură şi proces cu proces. Cunoaşterea, condiţie indispensabilă omului pentru a putea desfăşura o acţiune eficientă, creează convingeri, încredere, facultatea de a decide, puterea de a acţiona. Argumentând necesitatea studierii în profunzime a fenomenului militar, Ferdinand Foch spunea că "realitatea câmpului de bătălie este că pe el nu se studiază; se face ce se poate pentru a se aplica ce se ştie, dar pentru a putea face puţin, trebuie să se cunoască mult şi bine" 2 . Cuvintele reputatului teoretician militar francez de la începutul veacului al XX-lea, ca şi nenumărate alte opinii care pot fi întâlnite într-o întreagă literatură de specialitate, vizează aproape în exclusivitate lupta, confruntarea armată propriu- zisă dintre beligeranţi şi într-o măsură mult mai mică acţiunile şi activităţile "colaterale", a căror determinare derivă din rolul tot mai însemnat pe care îl joacă în război factorii politic, economic, tehnologic, informaţional, imagologic etc. Spectaculoasa evoluţie a societăţii omeneşti, prefigurată odată cu ieşirea treptată din era tehnologiei clasice şi intrarea în era tehnologiei informaţiei, modifică în mod fundamental percepţiile noastre despre război şi despre confruntarea armată.

1 Alvin şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi, Editura Antet, 1995, p.15.

2 F. Foch, Principiile războiului. Conducerea războiului, Editura Militară, 1975, p.31.

CAPITOLUL 1

TENDINŢE DE EVOLUŢIE A CONŢINUTULUI ARTEI MILITARE ÎN CORELARE CU FENOMENUL MILITAR CONTEMPORAN

Realizarea unei păci trainice şi evitarea consecinţelor catastrofale ale războiului depind acum, la începutul unui nou mileniu, într-o măsură tot mai mare de înţelegerea conţinutului, caracterului şi consecinţelor acestui fenomen social privit în ansamblul său, cât şi a fiecăruia din multitudinea proceselor ce-i sunt caracteristice. Această conştientizare, exprimată în multiple forme ale cunoaşterii şi acţiunii, priveşte în egală măsură opinia publică cea mai largă şi factorii de conducere. Astăzi, mai mult ca oricând, înlăturarea pericolului războaielor este o problemă de conştiinţă şi de responsabilitate istorică. Exprimând o viziune optimistă asupra viitorului, Gaston Bouthoul spunea că, dacă războiul nu ar depinde decât de capriciul sau de răutatea oamenilor, ar trebui schimbată natura umană. Cum însă el este un fenomen social stabil observabil, supus unor condiţii şi legi, chiar aproximative, putem spera să le dominăm, aşa cum dominăm astăzi gravitaţia şi electricitatea. Într-adevăr, războiul este un fenomen social; el are cauze, condiţii, legităţi asupra cărora oamenii pot acţiona, în măsura în care le cunosc, pentru a le domina. De aceea, astăzi, prevenirea conflictelor este un subiect la modă, iar abordarea acesteia de pe poziţii care favorizează acţiunea a fost consolidată de recentele experienţe pozitive sau negative în domeniu. Războiul din Golf şi războiul din fosta Iugoslavie au cam spulberat starea iniţială de euforie pacifistă a perioadei care a urmat războiului rece, deoarece în locul acestuia a apărut un număr tot mai mare de conflicte regionale sau zonale, multe dintre ele neprevăzute şi cu caracteristici neîntâlnite până acum.

1.1. MUTAŢII CANTITATIVE ŞI CALITATIVE ÎN CONŢINUTUL ARTEI MILITARE

Profunda revoluţie tehnico-ştiinţifică începută în deceniile 5 şi 6 ale veacului trecut, a determinat schimbări radicale în conţinutul luptei armate. Confruntată pentru prima oară în istorie cu perspectiva distrugerii inevitabile a omenirii în cazul unei conflagraţii nucleare mondiale, ştiinţa militară încearcă (şi a reuşit deja în mare măsură) să identifice noi piloni ai conceptului de putere. Dacă majoritatea presupunerilor convenţionale cu privire la putere implică, după cum susţine Alvin Toffler, de regulă, doi astfel de piloni – cantitatea şi bogăţia – , în prezent puterea de înaltă calitate implică şi un al treilea pilon de susţinere – cunoaşterea. Ea, cunoaşterea, permite o anumită versatilitate şi o mai mare flexibilitate a forţei, în contrast cu forţa brută care este predominant inflexibilă şi, în mod paradoxal, tocmai de aceea vulnerabilă. Ultimele conflicte armate şi studiul actualelor doctrine strategice ale tuturor armatelor moderne atestă cu claritate că sensul evoluţiei fenomenelor confruntării militare este dat de mutarea centrului de greutate, în cadrul ei, de pe dimensiunea cantitativă pe dimensiunea calitativă, care implică în cel mai înalt grad folosirea inteligenţei umane. În aceste circumstanţe, creierul devine, figurat vorbind, arma luptătorului modern. Diferenţa dintre cele două forme de război s-a văzut cât se poate de limpede în conflictul din Golful Persic început în vara anului 1990 prin invadarea Kuweitului de către trupele lui Saddam Hussein, continuat cu declanşarea, la 17 ianuarie 1991, a ripostei asupra Bagdadului şi încheiat la 28 februarie în acelaşi an, când preşedintele S.U.A. George Bush ordona încetarea focului, şi a fost reconfirmată în recentul război dus de NATO împotriva Iugoslaviei. În aceste cazuri s-au confruntat forţa de tip clasic a armatei irakiene şi a celei sârbe, cu puterea de mult mai înaltă calitate a coaliţiei internaţionale, respectiv a NATO. Deloc întâmplător, în triada puterii la care ne-am referit anterior apare puterea economică, bogăţia fiind mijlocul de care depind în cel mai înalt grad cantitatea, dar mai ales calitatea forţelor

3

3 Cf. Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti 1996, p.23.

angajate în lupta armată şi a concepţiilor de întrebuinţare a acestora. Ca în oricare altă etapă a dezvoltării societăţii omeneşti, la baza actualelor mutaţii care se produc în lupta armată stau o serie de factori care exercită asupra acestui fenomen o determinare obiectivă. Ei sunt de natură economică, politică, ştiinţifică, informaţională şi psihologică şi au asupra confruntării militare o acţiune complexă, conjugată. Cei mai importanţi dintre aceştia pot fi consideraţi: revoluţionarea bazei economice a societăţii; asimilarea rezultatelor revoluţiei tehnico- ştiinţifice contemporane în domeniul mijloacelor de ducere a acţiunilor militare; creşterea rolului informaţiei; demasificarea armatelor. Unul dintre factorii determinanţi ai actualelor mutaţii în domeniul luptei armate îl reprezintă reconsiderarea rolului infor-maţiei şi creşterea vitezei de transformare a proceselor specifice acestui fenomen. Specialiştii militari susţin că informaţiile tind să devină un patrimoniu strategic, aceasta însemnând că, în prezent, confruntarea în plan informaţional nu mai reprezintă doar o problemă de informaţii pe câmpul de luptă sau de atacuri tactice asupra reţelelor de transmisiuni, ci o puternică pârghie, capabilă să influenţeze şi să modifice deciziile de cel mai înalt nivel ale adversarului. În aceste condiţii, se poate vorbi de faptul că, în prezent, şi cu atât mai mult în viitor, creşte importanţa pe care o are în deznodământul unui conflict armat, a ceea ce specialiştii militari denumesc deja “cyberwar”. Acest concept implică încercarea de a şti totul despre adversar, înclinarea balanţei informaţiilor şi a cunoştinţelor în favoarea ta, mai ales dacă balanţa raportului de forţe înclină în favoarea inamicului. Toffler susţine că, în războiul din Golf, adevăratele vedete nu au fost aeronavele de luptă, tancurile şi rachetele atât de mediatizate de camerele de televiziune, ci software-ul invizibil, care prelucra, analiza şi distribuia datele, deşi nici un telespectator nu i-a văzut vreodată pe cei care-l realizaseră şi îl întreţineau – soldaţii software americani. De altfel, este o realitate a zilelor noastre faptul că software-ul modifică echilibrele militare ale lumii, căci de el depinde, în mare măsură, procesarea datelor în informaţii şi cunoştinţe practice. Subliniind rolul informaţiei şi pe cel al software-ului în războiul modern, analiştii militari menţionează totodată şi fragilitatea superiorităţii în acest domeniu. Dacă în războiul clasic aveai 800 de tancuri, iar adversarul numai 200, deţineai o superioritate de patru la unu. În războiul informaţiilor, poţi avea o superioritate de 100 la unu, dar totul poate depinde de o siguranţă fuzibilă sau de o informaţie falsă sau eronată 4 . În plus cunoaşterea este inepuizabilă şi non-liniară, din care cauză poate fi utilizată simultan sau succesiv de ambele tabere. Iată de ce, după euforia victoriei asupra lui Saddam Hussein în războiul din Golf, în care forţele coaliţiei internaţionale, în special forţele aparţinând S.U.A. au reuşit să doboare patrimoniul de informaţii şi comunicaţii irakian, în cercurile militare americane a crescut continuu îngrijorarea cu privire la posibilitatea ca un inamic să poată “orbi” la rândul său, trupele cu cea mai sofisticată dotare tehnică. Infoware-ul şi software-ul nu sunt însă infailibile, iar consecinţele acestui fapt pot fi exploatate de cei care nu deţin tehnologii la fel de competitive, pentru a-şi pune în valoare propriile atuuri operaţionale. Numeroasele lovituri care şi-au greşit ţintele şi amânarea unor misiuni din cauza condiţiilor meteo nefavorabile în recentul război din Iugoslavia ori dramaticele atentate împotriva SUA din 11 septembrie 2001, sunt argumente în acest sens, dar asupra acestei problematici vom reveni însă mai târziu. Întreaga literatură de specialitate, ca şi experimentele “pe viu” efectuate pe câmpurile de bătălie ale unor războaie locale sau limitate atestă că, în permanenţă, pe panoplia zeului Marte se adaugă ceva nou, totul se perfecţionează şi asta nu numai în zona atotnimicitoarelor arme nucleare şi a vectorilor destinaţi să le transporte la ţintă, ci şi în cea a tehnicii militare convenţionale. Publicaţiile de specialitate atrag atenţia că acum, când am intrat în era războiului electronic, se tinde ca orice armă obişnuită să fie transformată în superarmă, ca o supercapacitate de distrugere şi ucidere. Practic, cvasitotalitatea a ceea ce este denumit în mod curent armament şi tehnică militară convenţională se schimbă fundamental. Parcurgând revistele şi publicaţiile de tehnică militară este uşor de identificat multitudinea de arme, instalaţii, vehicule, etc. aparţinând tuturor categoriilor de forţe ale armatelor moderne care se transformă neîncetat sub impactul revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane. Avioane de cercetare fără pilot, rachete de croazieră, explozivi cu aerosoli, arme de luptă “inteligente”, proiectile reactive de artilerie, bombe cu grafit, vehicule pe pernă de aer, avioane de sprijin cu decolare şi aterizare verticală, muniţii ghidate cu precizie, arme antitanc

4 Cf. Alvin şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti, 1996, p.164.

portabile şi ieftine, tehnologii de comandă, control şi comunicaţii spaţiale, arme antiaeriene cu mare cadenţă de tragere dirijate electronic, arme cu dispozitive de vedere şi ochire în infraroşu etc., iată doar o mică parte din multitudinea de aplicaţii practice ale cercetării tehnologice valorificate în domeniul militar. Cursa înzestrării armatelor cu mijloace de luptă de tip clasic, ultraperfecţionate, este determinată de faptul că, potrivit specialiştilor militari, în domeniul mijloacelor nucleare s-a ajuns, practic, la o remiză şi la ameninţări cu distrugere reciproc-asigurată. Dezvoltarea războiului epocii industriale a ajuns astfel la contradicţia finală, după cum susţine acelaşi Alvin Toffler. S-a impus de aceea, cu necesitate, o adevărată revoluţie în gândirea militară, o revoluţie care să reflecte noile forţe economice şi tehnologice. Noile arme convenţionale fac să dispară graniţa dintre războiul convenţional şi cel nuclear şi de aceea, îngrijorării care derivă din doctrina nucleară i se adaugă acum şi cea care decurge din analiza tipurilor de arme convenţionale care se realizează în prezent, întrucât utilizarea acestora ar putea deveni în curând la fel de provocatoare ca şi folosirea “cumpătată” a armelor nucleare tactice. Unul din factorii care determină actualele tendinţe de evoluţie a luptei armate îl reprezintă şi demasificarea armatelor moderne. Fenomenul se bizuie pe faptul că mijloacele de luptă dispun de o tot mai mare selectivitate în alegerea ţintelor şi o tot mai fină precizie în executarea loviturilor, concomitent cu sporirea efectelor distructive ale acestora. Armele bazate pe informaţie tind din ce în ce mai mult să ia locul volumului puterii de foc, iar obiectivele vizate în acţiunile militare tind să devină cel mai adesea punctiforme, precis determinate şi de importanţă vitală pentru sistemul acţional al inamicului. Drept urmare, “tăvălugul de forţe”, consacrat de cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea, devine pe zi ce trece tot mai anacronic şi ineficient. Înlocuirea, în lupta armată, a caracterului precumpănitor al dimensiunilor cantitative cu cel al dimensiunilor sale calitative implică accentuarea înaltei specializări, prin crearea unor structuri operaţionale puţin numeroase, dar extrem de puternice, mobile şi instruite ireproşabil. În acest cadru se înscrie constituirea, inclusiv în Armata României, a Forţelor de Reacţie Rapidă şi a altor structuri suple, mobile, cu o mare putere de lovire şi distrugere şi perfect instruite. Trecerea de la armatele de masă la structurile operaţionale moderne trebuie privită şi ca o cerinţă logică, impusă de constrângerile de natură economică ale unui viitor război. Avem în vedere uriaşul consum de materiale de toate categoriile specific războiului devenit de acum clasic, consum ce nu poate fi susţinut sau poate fi susţinut pe o durată extrem de redusă.

1.2. TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA FENOMENULUI MILITAR CONTEMPORAN

Privind harta geopolitică a lumii la început de mileniu nu se poate să nu sesizăm elementele noi apărute ca urmare a situaţiei internaţionale de la finele secolului al XX-lea. Astfel, biolaritatea bazată pe existenţa celor două blocuri politice şi militare antagoniste, fiecare cu un lider indiscutabil, a dispărut, lăsând locul unei singure megaputeri să-şi impună interesele în lumea- ntreagă. În acelaşi timp, evoluţii complexe, care de multe ori au luat o formă de manifestare violentă, au dus la mutaţii importante pe harta politică, socială, economică sau culturală a lumii prin apariţia de state noi, accentuarea tendinţelor de globalizare, recrudescenţa fenomenelor de tip fundamentalist-extremist sau accentuarea unor conflicte etnice sociale şi culturale. Toate acestea s-au derulat şi se derulează, pe fondul dezvoltării fără precedent a tehnicii şi tehnologiilor care au permis conturarea sistemului economic informaţional şi, în consecinţă, apariţia unui nou tip de război. În acest nou tip de război se folosesc sisteme de arme inteligente, cu caracteristici performante. Acesta este un element specific de care va trebui să se ţină seama în viitorul apropiat. Noul tip de război reprezintă o trecere spectaculoasă de la suprafaţă la punct, de la masivitate la supleţe. Spaţiul strategic devine fluid, iar operaţiile şi acţiunile militare capătă un caracter integrat, rapid şi punctiform. Spaţiul confruntării este, de-acum, acolo unde se află obiectivele principale ale părţilor beligerante, îndeosebi datorită confruntării tehnologice şi militare care au căpătat o dimensiune nouă, cea cosmică. Se observă tendinţa de scădere a duratei războiului, dar timpul necesar pregătirii acţiunilor strategice, precum şi complexitatea planificării acţiunilor cresc considerabil. Victoria se poate obţine printr-un număr mic de acţiuni, operaţii şi bătălii strategice, dar decisive. Precizia loviturilor aplicate obiectivelor selectate de la adversar face să scadă considerabil consumurile de război, îndeosebi cele colaterale, în timp ce gradul de distrugere la obiective tinde

către procentaje maxime. Pierderile civile devin tot mai frecvent accidentale, iar confruntarea în toate domeniile se transferă din sfera materială, în cea a inteligenţei. Din acest punct de vedere, războiul devine o confruntare între profesionişti, îndepărtându-se de ideea implicării societăţii civile în astfel de acţiuni. Decizia (care tinde să fie tot mai prospectivă) şi conducerea strategică executată în timp real vor face ca viteza de reacţie a sistemelor militare să fie decisivă. Oportunitatea informaţiei şi, în consecinţă, rapiditatea şi calitatea deciziei suplinesc de cele mai multe ori deficitul în forţe şi mijloace. Toate acestea ne fac să fim de acord cu afirmaţia că "în condiţiile în care nu toate statele îşi permit realizarea într-un timp rezonabil a tranziţiei către al treilea tip de război este posibilă apariţia unor confruntări disproporţionate, ceea ce poate duce la înlocuirea forţei prin descurajarea nucleară cu o altă ameninţare şi anume incompatibilitatea confruntării cu mijloace raţionale” 5 .

1.2.1. Influenţa fenomenului militar asupra artei militare

Trecerea ţărilor de la sistemul industrial la cel informa-ţional, în condiţiile existenţei unor decalaje uriaşe, deşi nu va fi foarte dificilă (deja în aproape toate ţările s-au realizat sisteme informatice compatibile între ele, iar computerul este, azi, un instrument de lucru la îndemâna oricui), nici nu se va face prea uşor. Directivele militare sunt încă inflexibile, cele mai multe bazându-se pe riposte masive şi chiar pe conceperea unor războaie totale. Ţările moderne sau cu capacităţii în domeniu n-au renunţat încă la doctrina descurajării de tip nuclear, iar ţările subdezvoltate, ameninţă cu războiul de tip total, cu războiul de guerilă şi chiar cu războiul de tip terorist.

Societatea omenească se află într-o etapă de tranziţie de la sistemele economice industriale la sistemele economice informa-ţionale, în condiţiile în care mai persistă încă şi sisteme economice agricole. Această etapă va dura, iar problemele care se vor pune vor fi deosebit de complexe. Într-o astfel de diversitate, caracteristică etapelor de tranziţie, vom avea de-a face nu numai cu numeroase confruntări disproporţionate, ci şi cu o mulţime de confruntări clasice, de guerilă, teroriste etc. În condiţiile actuale, scopul politico-militar general va avea din ce în ce o mai mare încărcătură politică. Astfel, componenta politică reprezintă apărarea, slujirea sau recuperarea prin toate mijloacele, deci inclusiv cele militare, a intereselor sociale generale fundamentale, care pot fi naţionale sau de coaliţie. Aceasta se realizează prin alegerea obiectivelor acţiunilor militare, stabilirea forţelor şi mijloacelor participante, asigurarea acţiunilor militare din punct de vedere politic, economic, financiar, psihologic etc. şi corelarea acestora cu alte acţiuni strategice. Latura politică a scopului vizează cu precădere reuşita acţiunilor militare de orice tip, ocuparea (eliberarea) spaţiului de interese, împiedicarea adversarului de a aplica politica “faptului împlinit”, restabilirea prin forţa armată a intereselor fundamentale, apărarea democraţiei şi ordinii constituţionale. În ceea ce priveşte componenta strategică a scopului politico-strategic general, aceasta se materializează prin distrugerea (anihilarea) sistemelor inamicului de confruntare în multiple planuri, descurajarea dezvoltării (continuării) acţiunilor sale strategice şi diminuarea cât mai accentuată a potenţialului său de război. În plan militar, scopul vizează prevenirea şi limitarea efectelor oricărui tip de acţiune militară a adversarului, nimicirea grupărilor de apărare (de invazie) sau de acţiune armată internă şi obţinerea sau impunerea condiţiilor de pace. Scopul strategic final constă în distrugerea obiectivelor militare, economice şi de infrastructură ale inamicului şi, prin aceasta, prăbuşirea sistemelor sale strategice, iar căile realizării lui sunt şi vor rămâne în principal de natură militară, la care se adaugă, bineînţeles, o serie întreagă de acţiuni politico-diplomatice, economice, financiare, psihologice, informaţionale etc. Forţele şi mijloacele participante la conflictele armate ale viitorului vor fi deosebit de variate, de la structuri clasice la cele de acţiune rapidă, de la arme convenţionale la cele cu mare precizie de lovire şi la cele nucleare. Structurile participante precum şi mijloacele folosite vor depinde de dezvoltarea economică şi tehnologică a beligeranţilor, de scopurile fiecărui actor în parte, de întreaga gamă de resurse pe care un stat sau o coaliţie le pot mobiliza la momentul acţiunii. Fără îndoială, pe lângă categoriile de forţe deja tradiţionale, vor cunoaşte o dezvoltare sporită trupele care vor utiliza sistemele de lovire de mare precizie, cele de război electronic şi informaţional, de

5 Gl.bg.Vasile Paul, Conflictele secolului XXI, Editura Militară, Bucureşti, 1999, p.47.

acţiuni psihologice şi forţele speciale. Specialiştii militari consideră armele netradiţionale ca fiind următoarea etapă a revoluţiei tehnico-militare. Ei continuă să examineze rolul armelor cu energie dirijată dispuse în aer, pe mare şi în spaţiul cosmic, precum şi pe cel al sistemelor denumite neletale. Experţii afirmă că armele cu laser reprezintă o direcţie semnificativă în dezvoltarea noilor tehnologii militare. Laserul a fost utilizat şi în alte domenii ale complexului militaro-industrial pentru realizarea unor sisteme practice de bruiaj. Pe timpul războaielor din Golful Persic, SUA au demonstrat că laserul poate fi utilizat de către sistemele de lovire de mare precizie, dirijarea vectorilor la ţintă asigurând o probabilitate de lovire de aproape 100 %. După opinia celor mai mulţi specialişti militari o altă direcţie care promite este electronizarea operaţiilor militare, care se realizează prin introducerea pe scară largă a diferitelor echipa-mente electronice (radioelectronice) la sistemele moderne de arme şi la mijloacele lor de sprijin, la nivel tactic şi operativ. Contra-măsurile electronice, cercetarea armelor dirijate electrono - optic devin elemente noi ale luptei, bătăliei şi operaţiei. În viitor este de aşteptat ca armele electronice cu efect distructiv să fie introduse la trupe. Cel mai mare succes în acest domeniu a fost obţinut în SUA unde au fost create în prezent mai multe modele de arme tactice cu laser, aflate în faza avansată de testare. În această ordine de idei, se poate afirma că armele electronice facilitează o altă formă a luptei, lupta în spectrul fluxurilor electronice, care va fi caracterizată prin persistenţă, precizie înaltă a loviturilor la ţintă, efect distructiv instantaneu şi imposibilitatea manevrei pentru a ieşi de sub lovitura acesteia. În ultimii ani, războiul electronic a devenit o formă specifică, relativ independentă, de război. Datele verificate pe timpul aplicaţiilor şi conflictelor locale arată că folosirea pe scară largă a măsurilor de război electronic, bine coordonate, asigură o modificare substanţială a raportului de forţe, dezorganizează comanda şi controlul trupelor şi armelor inamicului, reduce accesul acestuia la informaţii reale şi îl forţează să acţioneze după metode cunoscute în prealabil de către trupele proprii.

În prezent, se apreciază că armele neletale pot fi întrebuinţate fără a crea pierderi la ţinte, folosind sisteme şi echipamente ale războiului electronic. În plus, sunt create condiţii care asigură întrebuinţarea lor optimă, reducând masiv, sau excluzând total, pierderile proprii. În combinaţie cu mijloacele războiului informa-ţional şi cu noua generaţie de sisteme de lovire de mare precizie, războiul electronic poate anihila total forţele armate şi centrele de comandă şi control ale unui inamic mai puţin dezvoltat tehnologic. Larga întrebuinţare a mijloacelor războiului informaţional în domeniul armelor şi echipamentelor militare, în toate fazele războiului, a determinat apariţia unor noi metode care să afecteze inamicul, cu rezultate comparabile numai cu cele ale armelor de distrugere în masă. În prezent, este posibil să se descrie, cu titlu de încercare, mai multe tipuri de efecte speciale asupra reţelelor de calculatoare ale inamicului: introducerea de elemente corespunzătoare în programele de calculator ale sistemelor de arme, comandă şi control şi sisteme de comunicaţii, din timp, pentru a perturba funcţionarea computerelor, prin activarea lor la expirarea unui anumit interval precis de timp, printr-un semnal special sau prin alte metode, defecţiune ce poate fi percepută ca o disfuncţionalitate normală a echipamentului; introducerea de viruşi în calculator, prin agenţi, canale de comunicaţii sau prin alte metode, pentru a distruge banca de date şi memoria sistemelor de luptă; intrarea în canalele de comunicaţii dintre calculatoare şi introducerea de date false în acestea; scoaterea din funcţiune a calculatoarelor şi ştergerea datelor printr-o emisiune puternică de unde de ultra înaltă frecvenţă (SHF), prin fluxuri electromagnetice sau prin orice altă metodă. Specialiştii militari ruşi, consideră cea de-a treia generaţie de arme nucleare ca o componentă critică a revoluţiei tehnico-militare şi, în acest sens, apreciază că „în următorii câţiva ani este posibil să apară cea de-a treia generaţie de arme nucleare“. De asemenea ei sunt convinşi că generaţia a treia de arme nucleare va fi „capabilă să distrugă ţintele strategice ale inamicului, atât în spaţiul cosmic, cât şi pe pământ“ şi ele vor fi utilizate „în orice tip de conflict“ 6 Generaţia a treia de arme nucleare va include o cantitate mai mică din efectele contaminatoare globale ale încărcăturilor de astăzi, dar cu aceleaşi posibilităţi distructive. Ele vor fi

6 Cf. Gl.bg. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI, Editura Militară, Bucureşti, 1999.

arme cu emisie de energie direcţionată şi selectivă către ţintă. O astfel de armă funcţionează ca un bisturiu (o rază laser, o rază X, electromagnetică sau o radiaţie de microunde, o undă de şoc), forţa enormă a oricăruia dintre aceşti factori fiind concentrată precis la ţintă. Cercetările în domeniul acestor arme sunt în curs şi probabil ele vor fi funcţionale în decurs de circa 5-10 ani. Unicul obstacol în realizarea acestor arme l-ar putea constitui interzicerea totală a testelor nucleare. Referitor la programele de dezvoltare a armelor netradiţionale, potrivit unei publicaţii ruseşti, fosta Uniune Sovietică a desfăşurat o intensivă cercetare în anii 70, pentru dezvoltarea armelor cu laser, inclusiv a metodelor dispuse în spaţiu, iniţial pentru scopuri antisatelit (ASAT). Către sfârşitul anilor 1970, se pare că Uniunea Sovietică a întrecut SUA cu o întreagă gamă de arme spaţiale. Un sistem laser avansat, arătat cercetătorilor de la Lawrence Livermore Laboratory pe timpul unei vizite, în anul 1992 la Asociaţia Ştiinţifică „Astro-fizica“ din Moscova, pare să confirme faptul că ruşii în acea perioadă erau mai avansaţi în crearea unei tehnologii de vârf în domeniul sistemelor laser compacte. Într-un interviu din februarie 1993, fostul ministru al apărării generalul Pavel Graciov, a fost întrebat dacă se continuă cercetarea armelor laser. El a răspuns însă că acest lucru „intră în sfera secretului militar“, dar potrivit afirmaţiilor academicianului I.B. Kariton, cercetător la Centrul Federal Nuclear al Institutului de Cercetări Ştiinţifice pentru Fizica Energetică „un dispozitiv laser pentru protecţia împotriva rachetelor antiamericane este în curs de realizare la acest centru“ 7 . În aprilie 1993, cercetătorii militari ruşi şi purtătorii lor de cuvânt au început să facă publice „armele cu plasmă“, care „pot lovi orice obiect care se mişcă în atmosfera pământului, fie el rachetă, focos, avion sau alt corp artificial sau natural, cum ar fi un meteorit“ 8 Aceasta se realizează folosind baza tehnologică existentă şi valorificând energia cinetică a obiectului însuşi, care este interceptat electronic de către plasmoidul creat prin instalaţii existente (generatoare de microunde sau optico-laser, antene şi alte sisteme). Energia direcţionată de către componentele situate pe pământ ale armei cu plasmă este focalizată (concentrată) nu către ţinta însăşi, ci către traiectoria de zbor, în spaţiul de atmosferă, din faţa ei. Aceasta ionizează zona atmosferei şi dezorganizează total aerodinamica rachetei sau avionului – obiectul părăsind traiectoria şi fiind distrus de enorma presiune aerodinamică. Este realmente imposibil să se contracareze acest efect al energiei terestre. În plus, este posibil, pentru prima dată, să se combine, într-o singură unitate, sistemele radar de observare şi sistemele pentru distribuirea electronică a plasmoidului (mecanismul de lovire) către ţintă, care acţionează cu viteza luminii. Aceasta face plasmoidul efectiv o armă vulnerabilă, asigurând protecţia garantată împotriva oricărui atac din spaţiu sau din structurile superioare sau joase ale atmosferei. Ţintele balistice cuprind nu numai focoasele propriu-zise, ci şi ţintele false. Se apreciază că diferenţierea lor este o sarcină complicată, care nu a fost soluţionată până acum. Dar, se pare că mijloacele de distrugere prin radiaţie (laserul sau armele cu emisie de unde de înaltă frecvenţă) rezolvă această sarcină, în principiu, deoarece numărul ripostelor echivalente este nelimitat. Cu alte cuvinte, toate ţintele (atât adevărate, cât şi false) pot fi distruse consecutiv cu mijloace nucleare din înzestrare. Sistemele de observare radar pot să se fixeze pe o ţintă sau pe un grup de ţinte, la o distanţă de 100 km, iar plasmoidul le poate distruge până la o altitudine de 50 km, în funcţie de misiunea primită. Nu este nevoie să se construiască staţii de mare putere pentru aceasta, deoarece energia câtorva zeci de baterii de acumulatori obişnuite pentru fiecare din generatoarele de putere aparţinând complexului este întru totul suficientă pentru a face o astfel de proiecţie posibilă. Potrivit unor experţi ( amiralul V.S. Pirumov), arma cu plasmă a fost deja creată în Rusia. Cercetările asupra ei au depăşit zidurile laboratoarelor, ea fiind testată pe viu. Dar un experiment complet împotriva ţintelor reale cere resurse financiare însemnate. De aceea, Rusia propune ca împreună cu SUA să-şi unească, eforturile şi să creeze un sistem global de protecţie antirachetă. Un asemenea experiment ar putea fi realizabil în insula Kwajelein, din Pacific, unde există o bază tehnologică adecvată şi unde armata SUA a desfăşurat deja o serie de teste pentru programul “Iniţiativa de Apărare Strategică (SDI)”. Rusia ar trebui doar să asigure echipamentul necesar de la bordul portavioanelor şi de pe nave. Este bine cunoscut că Rusia are considerabile realizări şi avantaje în sfera creării puternicelor generatoare de microunde şi în sfera unei noi ştiinţe, a

7 Richard Star, Noul Proiect al Concepţiei de Securitatea naţională a Rusiei, Strategic Review, Spring, 1998, în gl.bg.dr. Vasile Paul „Conflictele secolului XXI“. 8 Ibidem 3.

dinamicii plasmă-gaz. SUA ar urma să asigure componentele electronice robuste şi tehnologia compute-rizată. Rachetele pentru experiment ar urma să fie lansate fie de pe teritoriul Rusiei, fie din zonele de testări ale SUA. Cum va fi soluţionată această cerere nu ştim încă. Cert este că, deocamdată, americanii au denunţat unilateral tratatul asupra rachetelor balistice (ABM), iar această acţiune nu pare a fi îndreptată spre o cooperare ulterioară cu specialiştii militari ruşi. O atenţie deosebită este acordată de specialiştii militari, laturii operaţionale a războiului. În concepţia acestora o “arie de manifestare a războiului” este o formă de război cu obiective militare unice şi care este caracterizată prin asocierea cu un tip particular de forţe sau sisteme de armament 9 . În acest sens, în perioada interbelică au putut fi identificate ca arii de manifestare “războiul blindatelor”, “războiul portavioanelor”, “războiul amfibiu” şi “bombardamentul aerian strategic”. Pentru etapa actuală, aceştia apreciază că sunt create condiţiile pentru a vorbi de patru noi arii de manifestare, şi anume lovitura precisă în adâncime (la mare distanţă), războiul informaţional, manevra dominantă şi războiul spaţial (în spaţiu). Dintre acestea, ei apreciază ca lovitura precisă în adâncime este cea mai dezvoltată conceptual, deşi în acest domeniu încă mai sunt multe de făcut. Războiul informaţional, deşi se bazează pe o colosală muncă ce a fost depusă de specialiştii militari americani şi a fost deja folosit cu rezultate bune în războaiele din Golf, Iugoslavia şi în Afganistan, încă nu este înţeles la un nivel corespunzător de către ansamblul structurilor implicate, pe când analizele despre manevra dominantă şi războiul spaţial sunt doar la început. Lovitura precisă în adâncime ar trebui să fie cea mai bine înţeleasă ca noua arie de manifestare a războiului întrucât americanii au început dezvoltarea unor astfel de sisteme încă din anii 70 a secolului trecut. Lovitura precisă în noul context de evoluţie al fenomenului militar depăşeşte ceea ce a fost conceput FOFA 10 . Când NATO a dezvoltat acest concept şi elementele tehnice pe care acesta s-a bazat, aceasta s-a făcut cu scopul de a întârzia şi fragmenta sosirea eşaloanelor doi şi trei ale Forţelor Blindate ale Tratatului de la Varşovia, pentru a nu covârşi numărul inferior de apărători ai NATO, până la sosirea forţelor de întărire din partea continentală a Statelor Unite (CONUS). Această lovitură în adâncime ar fi extins câmpul de luptă şi ar fi întârziat în timp extinderea conflictului către faza nucleară. Ea a fost planificată astfel în ideea de a câştiga timpul necesar creării unei forţe convenţionale de contralovitură care să respingă atacul Forţelor Blindate ale Tratatului de la Varşovia. Lovitura precisă în adâncime (la mare distanţă) reprezintă abilitatea de a determina oportun şi cu mare precizie poziţia obiectivelor fixe sau mobile de mare importanţă, de a le distruge cu mijloace care au o probabilitate de lovire foarte mare, în limitele de timp stabilite prin planurile de nivel operativ sau strategic, concomitent cu minimizarea distrugerilor colaterale, a numărului răniţilor în cadrul trupelor proprii, precum şi a efectelor contraloviturilor inamicului. Războaiele din Golf a demonstrat din plin potenţialul acestor sisteme de lovire în adâncime; pe timpul campaniei din Afganistan s-au folosit mijloace parcă mai performante, iar specialiştii militari americani aşteaptă ca tehnologia mijloacelor de lovire precisă la mare distanţă să permită în anul 2020 efecte strategice la distanţe intercontinentale. De altfel, potrivit planurilor americane, este posibil ca acest an să fie data limită pentru implementarea globală a acestor sisteme. În accepţiunea aceloraşi specialişti militari, lovitura precisă în adâncime se impune atât schimbării în structurile organizaţionale, cât şi în modul de abordare a utilizării acestora în câmpul de luptă al viitorului. Aceste sisteme se vor adresa unui teatru de operaţii foarte larg, chiar global şi nu este de aşteptat ca o singură categorie de forţe să asigure o unitate centrală care să constituie “forţa întrunită pentru lovirea precisă în adâncime” a comandantului. De aceea, este de aşteptat ca noi unităţi să fie stabilite pentru a utiliza aceste sisteme. Aceasta nu implică imediat crearea de noi comandamente sau unităţi masive, dimpotrivă, va fi luată în considerare varianta opusă, respectiv cea oferită prin noile tehnologii informatice care extind anvergura funcţiei de control a comandanţilor şi permit, astfel, eliminarea unui sau a chiar a două nivele de comandă, ceea ce are drept consecinţă accelerarea procesului de luare a deciziei, respectiv ciclului de comandă şi control. Esenţa loviturii precise constă în abilitatea de a cunoaşte inamicul în adâncimea operativă şi strategică, de a-i recunoaşte conceptele operative şi planurile strategice, de a selecta atacurile asupra

9 Jeffrey McKitrick, James Blackwell, Fred Littlepage, George Krauss, Richard Blanchfield and Dale Hill, în studiul “The Revolution in Military Affairs”, Battlefield of the Future, 21 st Century Warfare Issues, Air University, US Air Forces, 2001 10 FOFA = FOLLOW-ON FORCES ATTACK –atacul forţelor în adâncime.

obiectivelor importante ale inamicului. Toate acestea vor avea un impact decisiv în îndeplinirea scopurilor campaniei, iar efectele vor fi cu atât mai mari cu cât atacurile vor fi sincronizate mai bine în timp şi spaţiu. Potenţialul loviturii precise în adâncime derivă din tehnologiile care sunt în continuă perfecţionare şi experimentare (vezi Irak, Iugoslavia, Afganistan). Aceasta şi alte tehnologii conexe, oferă comandanţilor posibilitatea de a avea o arie largă de supraveghere, de a lua decizii în timp aproape real la orice acţiune a inamicului şi de a avea la dispoziţie mijloace de lovire la distanţă foarte precise. Aceste tehnologii, prin ele însele, au potenţialul să schimbe întru totul modul de ducere a războaielor. Se aşteaptă ca prin anul 2020, sistemele de lovire care răspund în timp real la senzorii de descoperire a loviturilor date de inamic să devină o realitate. În acest fel, pentru prima dată în istorie, acest timp de răspuns va permite comandamentelor să manevreze la mare distanţă focul mai degrabă decât forţele şi să execute atacuri directe şi simultane asupra majorităţii centrelor vitale ale inamicului. Această nouă arie de manifestare a războiului depinde în mod direct de progresele ce se realizează în domeniul tehnologiei, dar şi de modul în care structurile militare se vor adapta la noile condiţii. De aceea, direcţiile viitoare de acţiune în acest domeniu se referă atât la extinderea ariei de supraveghere şi lovire, siguranţă şi măsuri de contracarare, procesarea datelor şi comu-nicaţii, platformele de lansare, muniţii inteligente sau dispunerea instalaţiilor de lovire, cât şi la dezvoltarea noilor concepte şi adaptarea structurilor operaţionale. O altă revoluţie care se adresează noilor arii de manifestare a războiului este acea asociată cu informaţiile, capabilităţile asociate acestora şi efectele lor asupra organizaţiilor militare şi desfăşurării operaţiilor. Este ceea ce întâlnim sub numele de “război informaţional” şi reprezintă lupta dintre doi sau mai mulţi oponenţi pentru controlul spaţiului de luptă al informaţiilor

(informaţional). În opinia acestora, la nivel naţional, războiul informaţional ar trebui văzut ca o nouă formă a războiului strategic, una dintre problemele cheie fiind cea a vulnerabilităţilor sistemelor socio- economice şi, ca atare, întrebarea este cum să ataci sistemul inamic, concomitent cu protejarea propriului tău sistem. La nivel operaţional militar, războiul informaţional poate contribui major la schimbări în modul de ducere al războiului, problema cheie fiind dată de vulnerabilităţile sistemelor de control, comandă, comunicaţii şi informaţii, iar întrebarea rămâne aceeaşi, cum să ataci şi, în acelaşi timp, să-ţi protejezi sistemele proprii. Războiul informaţional creează el însuşi o vulnerabilitate pentru cei care îl conduc, şi anume aceea că prin utilizarea acestuia se creează probleme care nu se limitează în manifestare strict la sfera organismelor militare ci, mult mai mult, la nivel naţional, în acest context, sfera de manifestare trecând dincolo de forţele armate şi acoperind întreaga infrastructură a securităţii naţionale. În egală măsură şi infrastructura internaţională de informaţii creşte şi se perfecţionează continuu, ajungând la o limită care se află dincolo de puterea de control a unei singure entităţi, sau a unei singure naţiuni, iar când aceasta este în afara controlului celor care o utilizează creează o multitudine de posibilităţi pentru alţii de a intra în sistem. Şi în fine, trebuie punctat că specialiştii trag un serios semnal de alarmă asupra luptei de coerentă la nivel strategic între modul de abordare a rolului ofensiv şi defensiv în cadrul acestor acţiuni, arătând că, nicăieri în structurile abilitate nu se adună şi nu se analizează într-un mod integrat informaţiile de natură ofensivă cu cele de natură defensivă, fapt generat în principal de existenţa structurilor distincte abilitate pentru fiecare gen de informaţii şi acţiuni în parte. Una dintre cele mai nou identificate arii de manifestare a războiului este aceea a “manevrei dominante”. Manevra a fost întotdeauna un element esenţial în război, dar noua revoluţie în problemele fenomenului militar oferă posibilitatea executării manevrei la scară globală, într-un timp mult mai scurt şi cu forţe mult mai reduse. Manevra dominantă este definită ca poziţionarea forţelor – condusă în mod integrat cu lovitura precisă în adâncime, războiul spaţial şi operaţiile războiului informaţional – realizată în aşa măsură încât să atace obiectivele importante, să nimicească centrele de gravitate 11 ale inamicului şi să îndeplinească obiectivele campaniei sau războiului.

11 Prin centre de gravitate se înţeleg acele caracteristici, mijloace sau locuri din care derivă libertatea de acţiune a unei forţe militare, tăria sau voinţa ei de a lupta. Centrul de gravitate este sursa întregii puteri şi mişcări, de care depinde totul. Este acea caracteristică, capacitate sau loc aynume din care inamicul, forţele proprii, o naţiune sau o alianţă îşi trag libertatea de acţiune, tăria fizică, psihică şi voinţa de a lupta. El există la nivel strategic, operativ şi tactic al războiului.

În timp ce lovitura precisă în adâncime şi războiul infor-maţional distrug mijloacele inamicului şi fărâmiţează capacitatea acestuia de a controla câmpul de luptă, manevra dominantă va lovi centrele de gravitate ale inamicului pentru a-l pune într-o poziţie de inferioritate în care nu are altă alegere decât, ori să îşi recunoască înfrângerea, ori să accepte cererile ce i s-au făcut. Războiul este în mod tipic neliniar, înţelegând prin aceasta că efectele cele mai mici pot avea consecinţe imprevizibile şi disproporţionate. În meteorologie, nelinearitatea este ilustrată prin “efectul fluture” – un fluture fâlfâindu-şi aripile în emisfera sudică poate provoca un şirag de reacţii, care, eventual, pot degenera într-o furtună violentă în emisfera nordică. La începutul secolului al XIX, Clausewitz făcea o remarcă similară când discuta despre formularea strategiei succesului. El scria atunci că victoria vine nu din bătălii câştigate sau prin impunerea uzurii inamicului, ci prin atacarea centrelor de greutate ale acestuia care, funcţie de situaţie, pot fi reprezentate de forţele sale armate, de capitala statului, de liderii militari sau politici sau de principalul aliat al inamicului. În cursul secolului XX, complexitatea războiului a crescut, la fel cum au progresat şi forţele militare, care s-au bazat pe un sprijin politic şi logistic ce a devenit din ce în ce mai complex. Cu această complexitate mereu în creştere, este aproape cert că natura nelineară a războaielor va creşte de asemenea. Manevra dominantă încearcă să exploateze complexitatea şi nelinearitatea în creştere a războiului prin lovirea directă a centrelor de gravitate inamice cu scopul de a-i fărâmiţa coeziunea şi de a-i produce un colaps rapid. Conceptul de “manevră dominantă” este diferit de conceptul tradiţional de “manevră”. Manevra se referă la utilizarea forţelor în câmpul de luptă prin mişcare, astfel încât, în combinaţie cu focul diferitelor categorii de armamente, să se obţină o poziţie avantajoasă faţă de inamic în scopul îndeplinirii unei misiuni. Manevra dominantă se referă la poziţionarea forţelor, şi nu în mod necesar la utilizarea lor. Acestea pot fi poziţionate oriunde în teatru, nu în mod obligatoriu în zona acţiunilor de luptă, cerinţa primordială fiind ca, prin această poziţionare, să poată ataca, controla, sau interzice orice obiectiv sau acţiune a inamicului, şi în mod special cele vitale. 1.2.2. Impactul fenomenului militar asupra aplicării principiilor luptei armate moderne

Lumea contemporană şi implicit forţele armate sunt într-o continuă transformare. După o scurtă perioadă în care spectrul războiului cu arme de distrugere în masă părea îndepărtat, acesta apare acum, fie în zone unde regimuri totalitare sunt încă la putere (Coreea de Nord de exemplu), fie ca ameninţări în relaţiile dintre state care au vechi divergenţe teritoriale, (vezi recenta escaladare a violenţelor dintre India şi Pakistan), dar şi mai grav, purtat de organizaţii terorist-fundamentaliste de diferite facturi, care încearcă să intre în posesia acestora atât ca un mijloc de intimidare, cât şi pentru a le folosi la nevoie. La acestea, se adaugă acum noua panoplie de armamente de mare precizie şi putere de lovire care, fără a mai avea efectele contaminante pentru mediu şi populaţie, produc acelaşi efect distructiv la ţintă, precum şi capabilităţile sporite de a desfăşura forţe în diferite regiuni ale globului (protecţia

forţei). Principiile luptei armate au fost fundamentate cu mult timp în urmă, şi, în armatele occidentale, s-a ajuns la consens că acestea sunt 12 : principiul concentrării forţelor; principiul manevrei ;principiul iniţiativei ofensive; principiul unităţii de comandă, principiul stabilirii clare a obiectivului; principiul siguranţei/securităţii; principiul economiei de forţe; principiul surprinderii; principiul simplicităţii. Multe dintre principiile luptei armate s-au păstrat aproape nemodificate lungi perioade de-a lungul evoluţiei fenomenului militar, pe când altele au trebuit adaptate pentru a reflecta schimbările tehnologice sau de situaţie. Este de la sine înţeles că aceste noi mijloace şi situaţii nu vor schimba principiul concentrării forţelor, manevrei, unităţii de comandă sau al iniţiativei, dar vor implica o adaptare a modului lor de aplicare. Nu acelaşi lucru este valabil în cazul surprinderii, în condiţiile în care noile mijloace ascunse de realizarea surprinderii aproape că impun total regândirea aspectelor referitoare la siguranţă. În plus, mai sunt câteva principii care abia acum îşi fac simţită acţiunea, acestea incluzând simultaneitatea şi adâncimea atacului, proiecţia logisticii, dominaţia informaţională şi lovirea precisă a obiectivelor.

12 Aceste principii au fost formulate încă de generalul britanic J.F.C. Ruller, în Instrucţiunile Armatei Regale Britanice din primul război mondial.

Principiul concentrării forţelor sugerează necesitatea concentrării superioare a puterii de luptă pe timpul operaţiilor militare la locul şi timpul potrivit în scopul obţinerii unor rezultate decisive (scopului propus). Această concentrare a resurselor către punctele vulnerabile ale inamicului ajută forţele proprii 13 să menţină iniţiativa şi face posibilă, împreună cu aplicarea judicioasă a altor principii, obţinerea unor rezultate decisive în cadrul luptelor, campaniilor sau războiului, chiar cu forţe inferioare inamicului.

trecut, acest principiu a fost puternic corelat cu numărul forţelor terestre concentrate într-

o anumită locaţie contra unor forţe inamice aflate în imediată apropiere. Astăzi, astfel de concentrări de

unităţi ar fi vulnerabile faţă de mijloacele de lovire – sisteme de lovire de mare precizie utilizate cu aviaţia, rachetele sau artileria de mare calibru ale inamicului. Aceasta d