Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
A BĂIEȚILOR
CAPITOLUL 1
S
alutări tuturor bărbaților și femeilor care au binecuvântarea de a fi
.......numiți părinți. Nu există un privilegiu mai mare în viață decât
aducerea pe lume a unei noi și micuțe ființe umane și apoi încercarea
de a o crește cum se cuvine în următorii 18 ani. A face bine această
slujbă necesită toată inteligența, înțelepciunea și hotărârea pe care le
vei putea mobiliza zi de zi. Și pentru părinții ale căror familii includ
unul sau mai mulți băieți, probabil că cea mai mare provocare este
aceea de a-i ține în viață prin întreaga lor copilărie și adolescență.
În familia noastră avem un mezin încântător, în vârstă de patru
ani, pe nume Jeffrey și care este „băiat-sadea”. Într-o zi, săptămâna
trecută, părinții și bunicii lui discutau în sufragerie când și-au dat
seama că nu mai zăriseră copilul în ultimele minute. Au căutat rapid
prin toate încăperile, dar ia copilul de unde nu-i. Patru adulți se
agitau prin vecini strigând, „Jeffrey? Jeffrey!” fără niciun rezultat.
Copilul pur și simplu dispăruse. În timp ce membrii familiei analizau
îngrozitoarele alternative, panica a pus stăpânire pe ei. Fusese răpit?
Se rătăcise? Se afla oare într-un pericol de moarte? Toată lumea a
murmurat o rugăciune în timp ce alergau de ici colo. După apro-
ximativ 15 minute de teroare, cineva a sugerat să apeleze la numărul de
urgențe 112. În timp ce intrau din nou în casă, băiatul a țâșnit afară și
12 Băieții – cum să-i creștem
După cum ilustrează aceste povestiri, unul din aspectele cele mai
înfricoșătoare ale creșterii băieților este tendința lor de a-și risca viața
fără niciun motiv întemeiat. Această tendință se manifestă foarte
devreme. Dacă un țânc se poate cățăra undeva, va și sări de acolo. Își
face de cap necontrolat pe mese, prin căzi, piscine, pe scări, în copaci
și pe străzi. Va mânca orice nu este comestibil și adoră să se joace în
closet. Își va face „arme” din castraveți sau perii de dinți și îi face
plăcere să caute prin sertare, prin sticluțele cu pilule și prin geanta
mamei. Și aveți de grijă să nu care cumva să-i pice un ruj de buze în
MINUNATA LUME A BĂIEȚILOR 15
mânuțele lui murdare. Un băiat hărțuiește câinii ursuzi și apucă
pisicuțele de urechi. Mămica lui trebuie să fie cu ochii pe el în fiecare
minut pentru a-l păzi să nu-și frângă gâtul. Îi place să arunce cu
pietre, să se joace cu focul și să spargă sticlă. De asemenea, este foarte
încântat să-și agaseze frații și surorile, mama, educatorii și pe alți
copii. Pe măsură ce crește, este atras de tot ce e periculos – skateboard,
alpinism, planorism, motociclete și mountain-biking. Pe la 16 ani, el și
tovarășii lui încep să conducă prin oraș ca niște piloți kamikaze. E o
minune că vreunul din ei supraviețuiește. Desigur, nu fiecare băiat
este așa, dar majoritatea sunt.
Psihologul canadian Barbara Morrongiello a studiat modul diferit
în care băieții și fetele percep comportamentul riscant. Fetele, spune
ea, au tendința să se gândească serios dacă există riscul să-și facă rău
și sunt mai puțin dispuse să se arunce înainte dacă există riscul cât de
mic de a fi rănite. În schimb, băieții își vor încerca norocul dacă vor
considera că pericolul merită riscul. Impresionarea prietenilor (și mai
târziu a fetelor) este de obicei considerată a merita riscul.
Morrongiello a relatat o povestire despre o mamă al cărei fiu s-a urcat
pe acoperișul garajului pentru a recupera o minge. Când l-a întrebat
dacă și-a dat seama că ar putea cădea, el a spus: „Ei bine, s-ar putea să
nu cad.” 5
Un studiu pe aceeași temă realizat de Licette Peterson a confirmat
faptul că fetelor le este mai frică decât băieților. De exemplu, ele
frânează mai repede când merg cu bicicleta, reacționează mai negativ
la durere și încearcă să nu repete aceleași greșeli. Pe de altă parte,
băieții învață mai greu din situații neplăcute. Ei tind să creadă că ră-
nile lor au fost cauzate de „ghinion.” 6 Poate că data viitoare vor avea
mai mult noroc. Și-apoi, e grozav să fii plin de cicatrici.
Când era mic, fiul nostru Ryan se confrunta permanent cu situații
periculoase. Pe când avea șase ani, făcuse deja personal cunoștință cu
mulți dintre doctorii și ceilalți angajați de la Urgențe. Și de ce nu?
Doar fusese în mod repetat pacientul lor. Într-o zi, pe când avea patru
ani, alerga prin curtea din spatele casei cu ochii închiși și a căzut
într-o „plantă” decorativă din metal. Una din tijele de oțel l-a lovit în
sprânceana dreaptă și l-a rănit până la os. A intrat împleticindu-se
prin ușa din spate, plin de sânge, o amintire care încă îi provoacă coș-
maruri lui Shirley. Au plecat imediat la Urgențe – din nou. Desigur,
putea fi mult mai rău, pentru că dacă ar fi aterizat doar cu un singur
centimetru mai încolo, tija l-ar fi lovit chiar în ochi și i-ar fi pătruns
drept în creier. I-am mulțumit de multe ori lui Dumnezeu de dramele
16 Băieții – cum să-i creștem
„ratate la milimetru”.
Și eu am fost la rândul meu unul din acei copii care am trăit mereu
la un pas de nenorocire. Pe când aveam zece ani, am fost foarte
impresionat de modul în care „zbura” Tarzan de la un copac la altul,
agățându-se de liane. Nimeni nu mi-a spus: „Nu încercați așa ceva
acasă.” Într-o zi m-am urcat într-un păr și am legat o sfoară de o
creangă mică. Apoi m-am pus în poziție, gata de marea călătorie spre
copacul de alături. Din nefericire, am făcut o mică eroare de calcul,
mică, dar esențială. Sfoara era mai lungă decât distanța de la creangă
până la pământ. După ce mi-am dat drumul, mă tot gândeam că ceva
nu părea a fi în ordine. Încă mă țineam strâns de funie când am
aterizat drept pe spate, mai bine de trei metri mai jos de s-a zguduit
tot statul Oklahoma. N-am putut respira un timp, care mie mi s-a
părut a fi o oră (trebuie să fi fost cam zece secunde) și eram sigur că
eram pe moarte. Mi-am rupt doi dinți, iar în cap auzeam un bubuit
puternic și continuu. Dar, ceva mai târziu în aceeași după-amiază,
eram din nou în picioare, alergând de colo-colo. Nicio problemă.
Anul următor, de Crăciun am primit cadou o trusă de chimie. Nu
conținea substanțe explozive sau toxice, dar, în mâinile mele, orice
putea deveni riscant. Am amestecat câteva substanțe albastre într-o
eprubetă și am astupat-o bine cu un dop. Apoi am început să o
încălzesc cu o lampă Bunsen. Foarte curând, eprubeta a explodat.
Părinții mei tocmai terminaseră de zugrăvit în alb curat tavanul
camerei mele. Curând, tavanul mi-a fost decorat cu o substanță de-un
albastru excelent, și care a rămas acolo, pe tavan, ani de zile. Cam așa
arăta viața în familia Dobson.
Trebuie să fi fost ceva genetic. Mi s-a spus că, la vremea lui, și tatăl
meu a fost de groază. Când era copil, un prieten l-a provocat să se
târască printr-un tub de scurgere lung cât un bloc. Putea zări doar un
punct luminos la celălalt capăt, dar a început să înainteze încet în
întuneric. Inevitabil, cred că s-a blocat undeva pe la mijloc. A fost
cuprins de claustrofobie. Iată-l acolo, complet singur și împotmolit în
întunericul ca smoala din conductă. Chiar dacă părinții lui ar fi știut
în ce situație se afla, tot n-ar fi putut ajunge la el. Echipa de
intervenție ar fi trebuit să dezgroape toată conducta din pământ
pentru a-l localiza și a-l scoate afară. Băiatul care urma să devină tatăl
meu a reușit în cele din urmă să ajungă la capătul celălalt și, din
fericire, a apucat să mai trăiască și ziua următoare.
Iată încă două ilustrații: Tatăl meu și toți cei patru frați ai lui erau
MINUNATA LUME A BĂIEȚILOR 17
copii cărora le plăcea riscul. Frații mai mari erau gemeni. Când erau
doar de trei ani, bunica mea desfăcea fasole boabe pentru masa de
seară. În timp ce bunicul meu pleca la lucru, i-a spus: „Vezi să nu-și
bage copiii boabe de fasole în nas!” Iar copiii au auzit. Rău sfat! De
îndată ce mama lor s-a întors cu spatele, și-au îndesat câteva boabe de
fasole în nas. Bunica n-a reușit să le scoată din nas, așa că le-a lăsat
acolo. Câteva zile mai târziu, fasolea a început să germineze. De fapt,
din nările lor au început să iasă mici lăstari verzi. Doctorul de familie
a trebuit să lucreze din greu pentru a scoate micile plante una câte
una.
Câțiva ani mai târziu, cei cinci băieți măsurau din priviri impre-
sionantul turn al unei biserici. Unul dintre ei i-a provocat pe ceilalți
să urce prin exterior și să vadă dacă puteau atinge punctul cel mai
înalt. Toți patru s-au urcat pe clădire ca maimuțele. Tata mi-a spus că
doar harul lui Dumnezeu i-a ferit să cadă de la înălțime. Era doar o zi
obișnuită din viața celor cinci băieți năzdrăvani.
Ce îi face pe băieți să acționeze astfel? Ce forță interioară îi deter-
mină să umble mereu pe marginea prăpastiei? Ce aspect al
temperamentului masculin îi face pe băieți să sfideze orice primejdie
și să ignore glasul bunului simț - acela care spune: „N-o face fiule”?
Băieții sunt astfel din cauza modului în care sunt structurați neuro-
logic și datorită influenței hormonilor care stimulează un anumit com-
portament agresiv. Vom analiza aceste trăsături masculine complexe și
puternice în următorul capitol. Nu poți înțelege bărbații de nicio
vârstă, nici chiar pe tine sau pe cel cu care poate ești căsătorită, fără să
cunoști câte ceva despre forțele care acționează înăuntrul lor.
Dorim să-i ajutăm pe părinți să crească niște băieți „cumsecade” în
această epocă postmodernă. Societatea se află în război cu familia, în
special cu membrii ei cei mai mici și mai vulnerabili. Acestora le sunt
transmise mesaje dăunătoare și ispititoare prin intermediul filmelor
și televiziunii, prin industria muzicii rock de către adepții așa-numitei
ideologii a sexului liber și protejat, de către activiștii homosexuali și
prin obscenitatea atât de accesibilă de pe Internet. Întrebarea cu care
sunt confruntați părinții este: „Cum îi putem cârmui pe băieții și pe
fetele noastre printre toate aceste influențe negative care îi asaltează
din toate părțile?” Aceasta este o problemă care are implicații eterne.
Scopul nostru în această privință va fi să ajutăm mamele și tații în
jocul lor de „defensivă” în care sunt angrenați împreună cu fiii lor –
adică în misiunea lor de a-și proteja băieții de seducțiile imorale și
periculoase. Dar asta nu e suficient. Părinții trebuie să pregătească și
18 Băieții – cum să-i creștem