MINUNATA LUME

A BĂIEȚILOR

CAPITOLUL 1

S
alutări tuturor bărbaților și femeilor care au binecuvântarea de a fi
.......numiți părinți. Nu există un privilegiu mai mare în viață decât
aducerea pe lume a unei noi și micuțe ființe umane și apoi încercarea
de a o crește cum se cuvine în următorii 18 ani. A face bine această
slujbă necesită toată inteligența, înțelepciunea și hotărârea pe care le
vei putea mobiliza zi de zi. Și pentru părinții ale căror familii includ
unul sau mai mulți băieți, probabil că cea mai mare provocare este
aceea de a-i ține în viață prin întreaga lor copilărie și adolescență.
În familia noastră avem un mezin încântător, în vârstă de patru
ani, pe nume Jeffrey și care este „băiat-sadea”. Într-o zi, săptămâna
trecută, părinții și bunicii lui discutau în sufragerie când și-au dat
seama că nu mai zăriseră copilul în ultimele minute. Au căutat rapid
prin toate încăperile, dar ia copilul de unde nu-i. Patru adulți se
agitau prin vecini strigând, „Jeffrey? Jeffrey!” fără niciun rezultat.
Copilul pur și simplu dispăruse. În timp ce membrii familiei analizau
îngrozitoarele alternative, panica a pus stăpânire pe ei. Fusese răpit?
Se rătăcise? Se afla oare într-un pericol de moarte? Toată lumea a
murmurat o rugăciune în timp ce alergau de ici colo. După apro-
ximativ 15 minute de teroare, cineva a sugerat să apeleze la numărul de
urgențe 112. În timp ce intrau din nou în casă, băiatul a țâșnit afară și
12 Băieții – cum să-i creștem

i-a spus: „Hei!” bunicului său. Micuțul Jeffrey, fie binecuvântat, se

ascunsese sub pat în timp ce în jurul lui se instala haosul. Așa înțe-
legea el să glumească. A crezut sincer că și celorlalți li se va părea
amuzant. A fost șocat să afle că patru oameni maturi erau foarte
supărați pe el.
Jeffrey nu este un copil rău sau răzvrătit. Este doar un băiat. Și,
dacă n-ați observat încă, băieții sunt diferiți de fete. Această realitate
nu a fost pusă niciodată la îndoială de generațiile anterioare. Se știa
intuitiv că fiecare sex este o specie aparte și că băieții sunt de obicei
cei mai imprevizibili din cele două categorii. Nu i-ați auzit pe părinții
sau bunicii voștri spunând cu un zâmbet: „Fetele sunt făcute din
zahăr, parfum și lucruri drăguțe, dar băieții nu sunt decât un amestec
de șerpi, melci și cozi de cățel”? Vorbe rostite în glumă, dar oamenii
de toate vârstele credeau că au un sâmbure de adevăr într-însele.
„Băieții, tot băieți”, spuneau ei cu bună știință. Și aveau dreptate.
De obicei (dar nu întotdeauna), băieții sunt mai greu de crescut
decât surorile lor. Fetele pot fi și ele dificile, dar în ce-i privește pe
băieți, există o provocare aparte. Cu toate că temperamentele
individuale pot diferi, băieții sunt proiectați să fie mai categorici, mai
curajoși și mai nervoși decât fetele. Psihologul John Rosemond îi
numește „mașinuțe agresive”1 . Un tată s-a referit la fiul lui ca fiind
„tot numai combustie internă, și nici o cârmă”. Astea sunt motivele
pentru care Maurice Chevalier nu a cântat niciodată “Thank Heaven
for Little Boys” [Mulțumesc lui Dumnezeu pentru băieței]. Ei pur și
simplu nu inspiră prea mult sentimentalism.
Într-un articol intitulat „What Are Boys Made Of?” [Din ce sunt
făcuți băieții?] jurnalista Paula Gray Hunker a citat cuvintele unei
mame, cu numele Meg MacKenzie, care a spus că a-i crește pe cei doi
fii ai ei e ca și cum ai trăi cu o tornadă în casă. „Din clipa în care vin
acasă de la școală, aleargă prin jurul casei, se urcă în copaci și fac o
gălăgie în casă de parcă ar fi urcat o turmă de elefanți la etaj. Încerc
să-i liniștesc, dar soțul meu îmi spune: «Așa-s băieții. Obișnuiește-te
cu asta.»”
Hunker continuă: „Doamna MacKenzie, singura femeie dintr-o
casă de bărbați, spune că tendințele [băieților] de a sări – și abia apoi
a asculta – o scot din sărite. «Nu le pot spune băieților mei ‘Faceți
curat!’ Dacă o fac, vor pune la loc o jucărie sau două și vor presupune
că și-au terminat treaba. Am învățat că trebuie să fiu foarte, foarte
exactă.» A descoperit că băieții nu reacționează la sugestii subtile, ci
 MINUNATA LUME A BĂIEȚILOR 13
au nevoie ca cererile să fie exprimate foarte clar. «Dacă pun un coș
plin cu rufe curate pe scări, băieții vor trece pe lângă el de douăzeci
de ori fără să le treacă prin minte să se oprească și să-l ducă sus»,
spunea ea.” 2
Vă sună familiar? Dacă găzduiți o petrecere pentru copii de cinci
ani, probabil că băieții se vor comporta foarte diferit în comparație cu
fetele. Unul sau mai mulți dintre ei vor arunca cu prăjitură, își vor
băga mâna în vasul cu punci sau vor tulbura jocul fetelor. De ce se
comportă așa? Unii vor spune că au învățat să fie poznași de la cei din
jur. Așa să fie? Și de ce sunt băieții mai agresivi în fiecare societate de
pe glob? Și de ce filozoful grec Platon a scris acum mai bine de
2300 de ani: „Dintre toate animalele, băiatul este cel mai greu de
stăpânit”? 3
Una din cărțile mele preferate se numește Up to No Good: The
Rascally Things Boys Do [Gata de pozne: Ticăloșiile pe care le fac băieții],
editată de Kitty Harmon. Este o culegere de povestiri spuse de
„bărbați adulți și cât se poate de așezați,” care își aduc aminte de anii
copilăriei lor. Iată câteva exemple care m-au făcut să zâmbesc.

În clasa a șaptea, profesorul de biologie ne-a pus să facem

disecția unor fetuși de porc. Prietenul meu și cu mine am luat
râtul porcului și l-am înfipt în cișmea, așa încât jetul de apă
ieșea chiar prin nările porcului. Nimeni nu observa asta decât
în momentul când se apleca și era pe punctul de a bea.
Problema este că noi doream să stăm prin apropiere și să
vedem ce se întâmplă, dar apoi ne-am apucat să râdem atât de
tare încât am fost prinși. Am luat bătaie amândoi pentru asta.
MARK, OHIO, NĂSCUT ÎN 1960

Împreună cu un prieten am găsit un bidon de benzină în garaj

și ne-am hotărât să turnăm din ea în gura de canal, să-i dăm foc
și să vedem ce se întâmplă. Am desfăcut capacul de la gura de
canal, am turnat niște benzină în ea și am mișcat capacul așa
încât să rămână întredeschis. Am tot aruncat chibrituri în el,
dar nu s-a întâmplat nimic așa că am turnat toată benzina în el.
În cele din urmă, s-a produs un zgomot ca la pornirea unui
avion cu reacție și apoi un mare BOOM! Capacul a sărit și în
aer a izbucnit o flacără de aproximativ 4,5 metri. Pământul a
bubuit ca la un cutremur și capacul a căzut cam la 4 metri
14 Băieții – cum să-i creștem

distanță pe aleea vecinului. Ce s-a întâmplat de fapt? Benzina

s-a răspândit în canalele colectoare din jur, s-a amestecat cu
metanul din ele și a explodat în toaletele vecinilor. Acum sunt
instalator, de aceea știu exact ce s-a întâmplat.
DAVE, WASHINGTON, NĂSCUT ÎN 1952

Sunt orb și pe când eram copil mă jucam uneori cu alți copii

orbi. Și întotdeauna găseam la fel de multe, sau mai multe căi
de a intra în bucluc, la fel ca ceilalți copii care vedeau. Ca atunci
când mă găseam în casa unui prieten orb și el m-a dus în garaj
să-mi arate motocicleta fratelui său mai mare. Am hotărât să
facem o tură cu ea. De ce nu? Am mers pe stradă încercând să
ne dăm seama de curbe și la fiecare intersecție ne opream,
opream motorul și ascultam, apoi treceam. Am mers până la
pista liceului, unde ne puteam dezlănțui cu adevărat. La înce-
put, ieșeam puțin de pe pistă, la cotituri, ca să simțim zdrunci-
nătura și să știm că încă ne aflam pe pistă. Apoi ne-am
dezlănțuit, am mers tot mai repede și vântul ne șuiera cu pu-
tere pe la urechi. Ceea ce nu știam era că între timp apăruseră
niște oameni dorind să alerge pe pistă și începură să ne facă
semne să ne dăm la o parte. Nu-i puteam auzi din cauza
zgomotului făcut de motor și aproape că am trecut peste ei. Au
chemat poliția, care a veni și polițiștii au încercat și ei să ne
facă semne, dar noi continuam să gonim pe pistă. În cele din
urmă au pornit sirenele și gigafoanele și ne-am oprit. Erau
furioși și nu ne-au crezut nicidecum când le-am explicat că nu
îi văzusem. Le-am dovedit că suntem orbi doar arătându-le
ceasurile noastre braille și ne-au escortat până acasă.
MIKE, CALIFORNIA, NĂSCUT ÎN 19534

După cum ilustrează aceste povestiri, unul din aspectele cele mai
înfricoșătoare ale creșterii băieților este tendința lor de a-și risca viața
fără niciun motiv întemeiat. Această tendință se manifestă foarte
devreme. Dacă un țânc se poate cățăra undeva, va și sări de acolo. Își
face de cap necontrolat pe mese, prin căzi, piscine, pe scări, în copaci
și pe străzi. Va mânca orice nu este comestibil și adoră să se joace în
closet. Își va face „arme” din castraveți sau perii de dinți și îi face
plăcere să caute prin sertare, prin sticluțele cu pilule și prin geanta
mamei. Și aveți de grijă să nu care cumva să-i pice un ruj de buze în
 MINUNATA LUME A BĂIEȚILOR 15
mânuțele lui murdare. Un băiat hărțuiește câinii ursuzi și apucă
pisicuțele de urechi. Mămica lui trebuie să fie cu ochii pe el în fiecare
minut pentru a-l păzi să nu-și frângă gâtul. Îi place să arunce cu
pietre, să se joace cu focul și să spargă sticlă. De asemenea, este foarte
încântat să-și agaseze frații și surorile, mama, educatorii și pe alți
copii. Pe măsură ce crește, este atras de tot ce e periculos – skateboard,
alpinism, planorism, motociclete și mountain-biking. Pe la 16 ani, el și
tovarășii lui încep să conducă prin oraș ca niște piloți kamikaze. E o
minune că vreunul din ei supraviețuiește. Desigur, nu fiecare băiat
este așa, dar majoritatea sunt.
Psihologul canadian Barbara Morrongiello a studiat modul diferit
în care băieții și fetele percep comportamentul riscant. Fetele, spune
ea, au tendința să se gândească serios dacă există riscul să-și facă rău
și sunt mai puțin dispuse să se arunce înainte dacă există riscul cât de
mic de a fi rănite. În schimb, băieții își vor încerca norocul dacă vor
considera că pericolul merită riscul. Impresionarea prietenilor (și mai
târziu a fetelor) este de obicei considerată a merita riscul.
Morrongiello a relatat o povestire despre o mamă al cărei fiu s-a urcat
pe acoperișul garajului pentru a recupera o minge. Când l-a întrebat
dacă și-a dat seama că ar putea cădea, el a spus: „Ei bine, s-ar putea să
nu cad.” 5
Un studiu pe aceeași temă realizat de Licette Peterson a confirmat
faptul că fetelor le este mai frică decât băieților. De exemplu, ele
frânează mai repede când merg cu bicicleta, reacționează mai negativ
la durere și încearcă să nu repete aceleași greșeli. Pe de altă parte,
băieții învață mai greu din situații neplăcute. Ei tind să creadă că ră-
nile lor au fost cauzate de „ghinion.” 6 Poate că data viitoare vor avea
mai mult noroc. Și-apoi, e grozav să fii plin de cicatrici.
Când era mic, fiul nostru Ryan se confrunta permanent cu situații
periculoase. Pe când avea șase ani, făcuse deja personal cunoștință cu
mulți dintre doctorii și ceilalți angajați de la Urgențe. Și de ce nu?
Doar fusese în mod repetat pacientul lor. Într-o zi, pe când avea patru
ani, alerga prin curtea din spatele casei cu ochii închiși și a căzut
într-o „plantă” decorativă din metal. Una din tijele de oțel l-a lovit în
sprânceana dreaptă și l-a rănit până la os. A intrat împleticindu-se
prin ușa din spate, plin de sânge, o amintire care încă îi provoacă coș-
maruri lui Shirley. Au plecat imediat la Urgențe – din nou. Desigur,
putea fi mult mai rău, pentru că dacă ar fi aterizat doar cu un singur
centimetru mai încolo, tija l-ar fi lovit chiar în ochi și i-ar fi pătruns
drept în creier. I-am mulțumit de multe ori lui Dumnezeu de dramele
16 Băieții – cum să-i creștem

„ratate la milimetru”.
Și eu am fost la rândul meu unul din acei copii care am trăit mereu
la un pas de nenorocire. Pe când aveam zece ani, am fost foarte
impresionat de modul în care „zbura” Tarzan de la un copac la altul,
agățându-se de liane. Nimeni nu mi-a spus: „Nu încercați așa ceva
acasă.” Într-o zi m-am urcat într-un păr și am legat o sfoară de o
creangă mică. Apoi m-am pus în poziție, gata de marea călătorie spre
copacul de alături. Din nefericire, am făcut o mică eroare de calcul,
mică, dar esențială. Sfoara era mai lungă decât distanța de la creangă
până la pământ. După ce mi-am dat drumul, mă tot gândeam că ceva
nu părea a fi în ordine. Încă mă țineam strâns de funie când am
aterizat drept pe spate, mai bine de trei metri mai jos de s-a zguduit
tot statul Oklahoma. N-am putut respira un timp, care mie mi s-a
părut a fi o oră (trebuie să fi fost cam zece secunde) și eram sigur că
eram pe moarte. Mi-am rupt doi dinți, iar în cap auzeam un bubuit
puternic și continuu. Dar, ceva mai târziu în aceeași după-amiază,
eram din nou în picioare, alergând de colo-colo. Nicio problemă.
Anul următor, de Crăciun am primit cadou o trusă de chimie. Nu
conținea substanțe explozive sau toxice, dar, în mâinile mele, orice
putea deveni riscant. Am amestecat câteva substanțe albastre într-o
eprubetă și am astupat-o bine cu un dop. Apoi am început să o
încălzesc cu o lampă Bunsen. Foarte curând, eprubeta a explodat.
Părinții mei tocmai terminaseră de zugrăvit în alb curat tavanul
camerei mele. Curând, tavanul mi-a fost decorat cu o substanță de-un
albastru excelent, și care a rămas acolo, pe tavan, ani de zile. Cam așa
arăta viața în familia Dobson.
Trebuie să fi fost ceva genetic. Mi s-a spus că, la vremea lui, și tatăl
meu a fost de groază. Când era copil, un prieten l-a provocat să se
târască printr-un tub de scurgere lung cât un bloc. Putea zări doar un
punct luminos la celălalt capăt, dar a început să înainteze încet în
întuneric. Inevitabil, cred că s-a blocat undeva pe la mijloc. A fost
cuprins de claustrofobie. Iată-l acolo, complet singur și împotmolit în
întunericul ca smoala din conductă. Chiar dacă părinții lui ar fi știut
în ce situație se afla, tot n-ar fi putut ajunge la el. Echipa de
intervenție ar fi trebuit să dezgroape toată conducta din pământ
pentru a-l localiza și a-l scoate afară. Băiatul care urma să devină tatăl
meu a reușit în cele din urmă să ajungă la capătul celălalt și, din
fericire, a apucat să mai trăiască și ziua următoare.
Iată încă două ilustrații: Tatăl meu și toți cei patru frați ai lui erau
 MINUNATA LUME A BĂIEȚILOR 17
copii cărora le plăcea riscul. Frații mai mari erau gemeni. Când erau
doar de trei ani, bunica mea desfăcea fasole boabe pentru masa de
seară. În timp ce bunicul meu pleca la lucru, i-a spus: „Vezi să nu-și
bage copiii boabe de fasole în nas!” Iar copiii au auzit. Rău sfat! De
îndată ce mama lor s-a întors cu spatele, și-au îndesat câteva boabe de
fasole în nas. Bunica n-a reușit să le scoată din nas, așa că le-a lăsat
acolo. Câteva zile mai târziu, fasolea a început să germineze. De fapt,
din nările lor au început să iasă mici lăstari verzi. Doctorul de familie
a trebuit să lucreze din greu pentru a scoate micile plante una câte
una.
Câțiva ani mai târziu, cei cinci băieți măsurau din priviri impre-
sionantul turn al unei biserici. Unul dintre ei i-a provocat pe ceilalți
să urce prin exterior și să vadă dacă puteau atinge punctul cel mai
înalt. Toți patru s-au urcat pe clădire ca maimuțele. Tata mi-a spus că
doar harul lui Dumnezeu i-a ferit să cadă de la înălțime. Era doar o zi
obișnuită din viața celor cinci băieți năzdrăvani.
Ce îi face pe băieți să acționeze astfel? Ce forță interioară îi deter-
mină să umble mereu pe marginea prăpastiei? Ce aspect al
temperamentului masculin îi face pe băieți să sfideze orice primejdie
și să ignore glasul bunului simț - acela care spune: „N-o face fiule”?
Băieții sunt astfel din cauza modului în care sunt structurați neuro-
logic și datorită influenței hormonilor care stimulează un anumit com-
portament agresiv. Vom analiza aceste trăsături masculine complexe și
puternice în următorul capitol. Nu poți înțelege bărbații de nicio
vârstă, nici chiar pe tine sau pe cel cu care poate ești căsătorită, fără să
cunoști câte ceva despre forțele care acționează înăuntrul lor.
Dorim să-i ajutăm pe părinți să crească niște băieți „cumsecade” în
această epocă postmodernă. Societatea se află în război cu familia, în
special cu membrii ei cei mai mici și mai vulnerabili. Acestora le sunt
transmise mesaje dăunătoare și ispititoare prin intermediul filmelor
și televiziunii, prin industria muzicii rock de către adepții așa-numitei
ideologii a sexului liber și protejat, de către activiștii homosexuali și
prin obscenitatea atât de accesibilă de pe Internet. Întrebarea cu care
sunt confruntați părinții este: „Cum îi putem cârmui pe băieții și pe
fetele noastre printre toate aceste influențe negative care îi asaltează
din toate părțile?” Aceasta este o problemă care are implicații eterne.
Scopul nostru în această privință va fi să ajutăm mamele și tații în
jocul lor de „defensivă” în care sunt angrenați împreună cu fiii lor –
adică în misiunea lor de a-și proteja băieții de seducțiile imorale și
periculoase. Dar asta nu e suficient. Părinții trebuie să pregătească și
18 Băieții – cum să-i creștem

jocul de „ofensivă„ – să folosească din plin avantajul anilor maleabili

ai copilăriei pentru a întipării în fiii lor semințele caracterului. Sarcina
lor în doar două decenii scurte va fi aceea de a-și transforma băieții
din adolescenți capricioși și cam într-o ureche în bărbați onești,
responsabili, care vor respecta femeile, vor fi loiali și credincioși în
căsnicie, își vor ține angajamentele, vor fi lideri puternici și hotărâți,
buni muncitori și ancorați solid în masculinitatea lor. Și, desigur,
scopul ultim al credincioșilor este să ofere fiecărui copil o înțelegere a
Scripturii și o pasiune pe viață pentru Isus Cristos. Aceasta este, cred
eu, cea mai importantă responsabilitate pentru aceia dintre noi cărora
ne-a fost încredințată grija și creșterea copiilor.
În urmă cu un secol, părinții se concentrau mai mult asupra
acestor obiective pe termen lung și asupra modului de a le atinge.
Unele dintre ideile lor încă mai dau rezultate și azi, și le voi prezenta
în continuare. De asemenea, voi oferi un rezumat al ultimelor studii
făcute asupra dezvoltării copilului și a relațiilor părinte-copil. Rugă-
ciunea mea este ca descoperirile și recomandările extrase din aceste
studii, combinate cu experiența mea profesională ce se întinde de-a
lungul a mai bine de 30 de ani, să ofere încurajare și sfaturi practice
celor care sunt implicați în această lucrare.
Așadar, să ne punem centurile de siguranță. Avem de parcurs multe
chestiuni interesante. Dar pentru început, iată o mică poezie. Este
extrasă din versurile unui cântec care îmi place, și care mi-a fost trimis
de prietenul meu Robert Wolgemuth. Când Robert era adolescent,
mama lui, Grace Wolgemuth, le cânta: That Little Boy of Mine lui și
celorlalți frați și surori ale sale. Am auzit prima dată acest cântec
atunci când Robert și soția lui, Bobbie, i l-au cântat mamei mele într-
un azil privat pentru persoane vârstnice, în 1983. Ne-au dat lacrimile
tuturor.
Micuțul meu băiețel:
Doi ochi ce lucesc scânteind prea frumos,
Două buze ce-mi dau un pupic la culcare,
Două brațe ce mă cuprind,
E micuțul meu băiețel.
Nimeni n-ar putea ști vreodată cât a-nsemnat de mult venirea ta.
Fiindcă te iubesc așa mult, ne-ai fost cu siguranță trimis chiar din ceruri.
Tu însemni totul pentru mine.
Te cațeri sus, pe genunchii mei.
Pentru mine, tu vei fi pentru totdeauna,
 MINUNATA LUME A BĂIEȚILOR 19
Micuțul meu băiețel. 7