Cele 5 Limbaje Ale Dragostei La Varsta Copilariei, de Ross Campbell Si Gary Chapman

Cele cinci limbaje ale dragostei
la vârsta copilăriei
˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙
DR. ROSS CAMPBELL

DR. GARY CHAPMAN
Traducerea: Ioana Folea
Stilizarea: Ancuța Oltean
Corectura: Viorica Giurgiu
Editor coordonator: Ancuța Oltean
Drepturile în limba engleză: © 1977 by Gary Chapman & Ross Campbell

Titlul original în limba engleză: The five Love Languages of Children by
Gary Chapman & Ross Campbell, M.D.
Publicată în limba engleză de Moody Press, Chicago, IL, USA
Drepturile asupra prezentei ediții în limba română:

Editura LOGOS, © 2000
C.P. 714 O.P.5 Cluj Napoca 3400
tel. & fax: 064-420025
email: logos@internet.ro / www.logos.ro
ISBN 973-9212-53-0
Toate citatele din Sfânta Scriptură, cu excepția locurilor precizate, sunt din
versiunea Dumitru Cornilescu 1923-24.
Lucrarea executată
la Imprimeria „ARDEALUL” Cluj
B-dul 21 Decembrie nr. 146 Cluj-Napoca
Tel: 413871; Fax: 413883
Comanda nr. 20003
Cuprins
INTRODUCERE: A vorbi pe înțelesul copiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

CAPITOLUL 1
Dragostea este temelia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
CAPITOLUL 2
Primul limbaj al dragostei: ATINGEREA FIZICĂ . . . . . . . . . . . . . . 37
CAPITOLUL 3
Al doilea limbaj al dragostei: CUVINTELE DE APRECIERE . . . . 55
CAPITOLUL 4
Al treilea limbaj al dragostei: TIMPUL REZERVAT PERSOANEI
IMPORTANTE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71
CAPITOLUL 5
Al patrulea limbaj al dragostei: CADOURILE . . . . . . . . . . . . . . . . . .88
CAPITOLUL 6
Al cincilea limbaj al dragostei: SLUJIREA CELUILALT . . . . . . . 104
CAPITOLUL 7
Identificarea limbajului dragostei înțeles de copilul vostru . . . . . . . 123
CAPITOLUL 8
Disciplina și limbajele dragostei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142
CAPITOLUL 9
Educația și limbajele dragostei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167
CAPITOLUL 10
Mânia și dragostea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
CAPITOLUL 11
Folosirea limbajelor dragostei în familiile cu un singur părinte . . . 211
CAPITOLUL 12
Folosirea limbajelor dragostei în căsnicie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229
EPILOG
Oportunități . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247
Pentru lecturi suplimentare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 255
PLAN DE ACȚIUNE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 257

CAPITOLUL 1
Dragostea este temelia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 258
CAPITOLUL 2
Primul limbaj al dragostei: ATINGEREA FIZICĂ . . . . . . 260
CAPITOLUL 3
Al doilea limbaj al dragostei: CUVINTELE DE
APRECIERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 262
CAPITOLUL 4
Al treilea limbaj al dragostei: TIMPUL REZERVAT
PERSOANEI IMPORTANTE . . . . . . . . . . . . . . . . . 264
CAPITOLUL 5
Al patrulea limbaj al dragostei: CADOURILE . . . . . . . . . 267
CAPITOLUL 6
Al cincilea limbaj al dragostei: SLUJIREA CELUILALT . 270
CAPITOLUL 7
Identificarea limbajului dragostei înțeles de copilul vostru . 272
CAPITOLUL 8
Disciplina și limbajele dragostei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274
CAPITOLUL 9
Educația și limbajele dragostei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 277
CAPITOLUL 10
Mânia și dragostea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 279
CAPITOLUL 11
Folosirea limbajelor dragostei în familiile cu un singur
părinte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 281
CAPITOLUL 12
Folosirea limbajelor dragostei în căsnicie . . . . . . . . . . . . . 284
INTRODUCERE
A VORBI PE ÎNŢELESUL COPIILOR
„Fii pe fază!“ „E mișto!“ „Nu mă mai stresa atât!“ Uneori

copiii noștri folosesc expresii pe care noi nici nu le
înțelegem de la bun început. Dar s-ar putea ca nici copiii să
nu ne înțeleagă pe noi, pentru că nu întotdeauna ne
exprimăm gândurile pe înțelesul lor. Iar cea mai gravă
greșeală în acest sens este, se pare, comunicarea dragostei
pe care le-o purtăm într-un mod pe care ei nu-l înțeleg.
Sunteți capabili să „vorbiți“ limbajul dragostei înțeles de
copilul vostru — dacă da, o faceți?
Fiecare copil preferă o anumită modalitate de exprimare
a dragostei, un limbaj care îi demonstrează cel mai limpede
dragostea părinților săi. Lucrarea de față vă va dezvălui
cum să recunoașteți și să folosiți limbajul respectiv, precum
și celelalte patru modalități de exprimare a dragostei, așa
încât copilul să se simtă cu adevărat iubit. După cum vom
vedea în continuare, copiii au nevoie să știe că sunt iubiți
pentru a putea deveni adulți responsabili. Dragostea este
temelia care stă la baza transformării copilului într-un
adult capabil de dăruire și afecțiune.
8 Cele 5 limbaje ale dragostei la vârsta copilăriei
Această carte vă va prezenta cele cinci limbaje ale

dragostei, ajutându-vă totodată să identificați principalul
limbaj prin care copilul vostru înțelege că este iubit. Citiți
cu atenție cele cinci capitole (2-6) consacrate limbajelor
iubirii și nu uitați că fiecare dintre ele îl va ajuta pe copil să
perceapă dragostea voastră. Într-adevăr, doar un singur
limbaj îl va atinge în mod deosebit, însă și celelalte patru
sunt foarte importante pentru a-l face să se simtă înconjurat
de dragoste. În plus, este posibil ca, în timp, limbajul său
preferat să se schimbe.
Așa stând lucrurile, fiecare dintre capitolele consacrate
limbajelor iubirii va începe explicând importanța pe care o
are limbajul respectiv în viața copilului. Însă nu uitați,
celelalte modalități de exprimare a iubirii trebuie tratate și
ele cu mare atenție, dacă doriți să vi le însușiți pentru ca,
mai apoi, să le puteți folosi. Dacă veți proceda în felul
acesta, copilul va simți cu siguranță dragostea voastră.
Desigur, identificarea și, mai apoi, folosirea limbajului
înțeles de copilul vostru este foarte importantă.
Intenția noastră este de a sublinia prin lucrarea de față
însemnătatea dragostei în creșterea copiilor. Principalul
nostru scop este acela de a vă ajuta să vă creșteți copilul
(sau copiii) în așa fel încât să devină o persoană matură din
toate punctele de vedere. Dezvoltarea lui, sub toate
aspectele, necesită o temelie solidă, iar această temelie
trebuie să fie dragostea. De exemplu, sentimentele de mânie
ale copilului pot fi canalizate într-o direcție corectă, când el
este sigur de dragostea părinților săi. Este mult mai
probabil că cel mic va accepta și va respecta sugestiile
voastre dacă se simte iubit în mod sincer și concret. Puțini
Introducere 9
sunt părinții care conștientizează faptul că le revine o mare

responsabilitate: aceea de a-și crește copiii așa încât aceștia
să se raporteze corect la propria mânie. Așa cum vom vedea
în continuare, educarea copilului (fie el și adolescent)
pentru a-și putea controla mânia este cea mai dificilă
sarcină a unui părinte. Iar la baza îndeplinirii cu succes a
acestei sarcini stă dragostea. Interesant este faptul că
părinții care își învață copilul să fie capabil să facă față
sentimentelor sale de mânie construiesc o relație mai
afectuoasă și extrem de apropiată.
Această carte conține o seamă de sugestii menite să-i
ajute pe părinți să-și manifeste dragostea față de copiii lor
într-o manieră cât mai eficientă și mai corectă. Ocupându-vă
de acest lucru extrem de important, veți descoperi că
relațiile cu ceilalți membri ai familiei vor deveni mult mai
strânse și, în același timp, mai destinse și îmbucurătoare.
De pildă, în capitolul referitor la disciplină (capitolul 8) veți
învăța două cuvinte cheie, de care trebuie să țineți seama în
permanență: blândețe și fermitate. Așa cum dragostea
acoperă orice păcat, o atitudine blândă, dar fermă, vă va da
siguranță și flexibilitate, în același timp. În capitolul 8 vom
vedea cum putem să ne însușim o astfel de atitudine:
blândă, dar fermă.
Lucrarea se încheie cu un Plan de acțiune, care conține
diverse proiecte și exerciții menite a vă ajuta să practicați
toate cele cinci limbaje ale iubirii în relația cu copiii voștri.
Suntem de părere că acest Plan de acțiune vă va ajuta să
puneți în aplicare conceptele prezentate în lucrarea de față.
Iar acum, fiecare dintre noi, cei doi autori, vă va adresa
câteva cuvinte, salutând începerea acestui „curs al limbajelor
dragostei”, care își propune să ajute la îmbunătățirea

modalităților de exprimare a dragostei pe care le-o purtați
copiilor voștri.
.......................................
DIN PARTEA LUI GARY
Succesul de care s-a bucurat cartea intitulată Cele cinci

limbaje ale iubirii: Cum să-ți exprimi față de partener
implicarea trup și suflet*, mi-a pricinuit o mare satisfacție.
Sute de mii de cupluri au citit cartea, dar nu numai atât, ci
au trecut chiar la punerea în practică a celor citite. Oameni
din toate colțurile lumii mi-au trimis scrisori prin care și-au
exprimat bucuria și recunoștința pentru influența pozitivă
pe care au avut-o aceste limbaje ale iubirii asupra căsniciei
lor. Cei mai mulți dintre ei mi-au scris că folosirea
limbajului de bază al tovarășului de viață a avut un impact
radical asupra climatului emoțional în familie, unii
susținând chiar că această carte a contribuit la salvarea
căsniciei lor.
În timpul cursurilor pe care le țineam, având ca temă
problemele mariajului, întrebarea care mi se punea cel mai
frecvent era: „Când veți scrie o carte referitoare la limbajele
dragostei în raporturile cu copiii?“ Întrucât profesia mea era
axată pe chestiuni de consiliere maritală, eram oarecum
refractar la ideea de a aborda problema copiilor, cu toate că
numeroși părinți îmi aduceau la cunoștință rezultatele
pozitive ale aplicării conceptului de limbaj al dragostei în
relația lor cu copiii.
* Gary Chapman, Cele cinci limbaje ale iubirii: Cum să-ți exprimi, față de
partener implicarea trup și suflet, Ed. Curtea Veche, București, 2000.
Introducere 11
Când Editura Northfield mi-a propus să scriu o carte pe

această temă, am luat legătura cu vechiul meu prieten Ross
Campbell, rugându-l să participe, alături de mine, la
scrierea cărții. Spre marea mea bucurie, Ross a fost de
acord. El este medic psihiatru, cu o experiență de treizeci de
ani în domeniu, obiectul central al activității sale fiind
nevoile copiilor și ale adolescenților. Am admirat
întotdeauna pasiunea și abnegația cu care își desfășoară
munca; adesea, cărțile sale mi-au fost de un real folos, iar
de-a lungul anilor am ajuns să prețuiesc nespus prietenia
noastră.
Acum, că am reușit să scriem cartea aceasta,
mărturisesc că sunt foarte fericit de faptul că am avut
prilejul să îmbinăm astfel experiențele pe care fiecare dintre
noi le-a acumulat de-a lungul timpului.
Unul după altul, capitolele acestei cărți au fost scrise de
fiecare din noi în parte, editorul nostru, Carole Streeter,
reunind la sfârșit ideile noastre într-un singur volum cât se
poate de accesibil. Trebuie să spun că sunt foarte mulțumit
de rezultat.
Așa cum prima carte referitoare la limbajele iubirii le-a
fost de folos multor oameni căsătoriți, sper și mă rog ca și
această lucrare să-i ajute pe părinți, profesori și oricare alte
persoane din preajma copiilor să devină cât mai eficienți în
ce privește satisfacerea nevoilor afective ale celor mici.
Gary Chapman, Ph.D.

Winston-Salem, North Carolina
Ianuarie 1997
.......................................
DIN PARTEA LUI ROSS
Timp de douăzeci de ani, atât eu, cât și Gary, am scris și

am vorbit despre dragoste. Gary a ajutat mii de cupluri să
atingă profunzimile nebănuite ale relației lor, iar eu am
scris și am ținut seminarii care să-i ajute pe părinți să-și
crească copiii, o sarcină atât de dificilă, dar în același timp
atât de deosebită prin recompensele ei. Deși îl cunosc pe
Gary de mai mult de douăzeci de ani, nu mi-am dat seama
niciodată că mesajul muncii noastre era identic. Am
descoperit lucrul acesta abia când am citit remarcabila lui
lucrare intitulată Cele cinci limbaje ale iubirii. Asemănarea
dintre ideile cuprinse în această lucrare și cele prezentate
în cărțile mele, Copilul meu — iubit cu adevărat și
Adolescentul — copilul meu, a fost pentru mine extrem de
încurajatoare.
Cartea lui Gary mi-a plăcut în special pentru accentul
deosebit pe care îl pune pe ideea că fiecare dintre noi are o
modalitate fundamentală pe care o preferă pentru
exprimarea dragostei. Dacă vom reuși să descoperim care
limbaj ne este specific nouă, precum și partenerului nostru
de viață, vom putea folosi această informație nespus de
prețioasă pentru a ne îmbunătăți substanțial căsnicia. Acest
concept de limbaj al iubirii trebuie aplicat și în raporturile
cu copiii, căci fiecare copil are propriul mod de a percepe și
de a-și dărui afecțiunea. O dată ce Gary a conștientizat
lucrul acesta, cartea de față a apărut ca rezultat firesc al
similitudinilor existente între activitățile noastre.
Introducere 13
Sunt recunoscător pentru privilegiul care mi s-a oferit de

a colabora cu Gary la elaborarea acestei cărți de o
importanță crucială. Cred în mod sincer că ea îi va ajuta pe
părinți, precum și pe celelalte persoane interesate, să
răspundă celor mai profunde nevoi emoționale ale copiilor.
Vă adresez rugămintea de a ne însoți în această călătorie,
pentru a descoperi împreună cum înțeleg copiii cele cinci
limbaje ale dragostei.
Ross Campbell, M.D.

Signal Mountain, Tennessee
Ianuarie 1997
CAPITOLUL 1
D RAGOSTEA ESTE TEMELIA
Dennis și Brenda nu înțelegeau ce se întâmplă cu Beni,

fiul lor în vârstă de opt ani. Fusese un elev peste
medie și continua să-și facă temele, dar în ultimul an se
descurca mai greu cu școala. Deseori se întâmpla să meargă
la învățătoare după ce rezolvaseră un exercițiu și îi cerea să
i-l explice din nou. O solicita chiar și de opt ori pe zi, cerând
explicații suplimentare. Să fi fost de vină auzul sau, pur și
simplu, nu înțelegea? L-au dus la doctor pentru a-i testa
auzul, iar un consilier școlar i-a făcut un test de capacitate.
Beni auzea perfect, iar nivelul său de înțelegere era normal
pentru un copil de clasa a treia.
Mai erau și alte lucruri care îi îngrijorau la fiul lor.
Câteodată, Beni avea un comportament de-a dreptul
antisocial. Învățătoarea obișnuia să își ia prânzul împreună
cu elevii săi din clasa a treia, iar Beni îi împingea uneori pe
ceilalți copii pentru a sta cât mai aproape de ea. În timpul
pauzelor, își părăsea colegii ori de câte ori învățătoarea
apărea pe terenul de joacă; fugea la ea și îi punea întrebări
lipsite de importanță, îndepărtându-i pe ceilalți. Iar dacă în
Dragostea este temelia 15
pauză învățătoarea participa la vreun joc, Beni încerca să o

țină de mână.
Părinții se întâlniseră deja cu învățătoarea de trei ori,
dar nici ei, nici ea, nu reușiseră să găsească o explicație.
Vesel și independent în primii doi ani de școală, Beni era
acum inexplicabil de „lipicios”. Pe de altă parte, se certa
mult mai des cu sora lui mai mare, însă părinții
presupuneau că era vorba doar de o fază temporară prin
care trecea băiatul.
Când cei doi părinți s-au înscris la cursul meu, „O
căsnicie înfloritoare”, și mi-au povestit despre Beni, erau
tare îngrijorați din cauza comportamentului fiului lor. „D-le
Chapman, știm că acesta e un curs despre căsnicie și poate
întrebările noastre vi se vor părea deplasate, a spus Brenda,
dar Dennis și cu mine ne-am gândit că ne-ați putea da niște
sfaturi”. Apoi mi-a descris comportamentul labil al
băiatului.
I-am întrebat pe cei doi părinți dacă modul lor de viață
suferise vreo schimbare în ultimul an. Dennis mi-a spus că
era agent de vânzări, fiind plecat pe teren două nopți pe
săptămână. Restul zilelor era acasă de la ora 6 după-masa
până la 7:30 dimineața, timp în care își pregătea actele
pentru serviciu sau se uita la televizor. La sfârșit de
săptămână obișnuia să meargă la câte un meci de fotbal,
deseori luându-l și pe Beni cu el. Dar în ultimul an nu mai
făcuse asta. „E prea mare agitația. Prefer să urmăresc
meciurile la televizor.”
„Dar tu, Brenda? am întrebat. S-a schimbat ceva în
viața ta în ultimele luni?”
„Da, oarecum, a spus ea. Timp de trei ani, de când Beni

a început să meargă la grădiniță, am lucrat cu jumătate de
normă. Dar anul acesta mi-am luat o slujbă cu normă
întreagă, așa că ajung acasă mai târziu. Bunicul îl ia pe Beni
de la școală și apoi băiatul stă la bunici cam o oră și
jumătate până mă duc eu după el. Iar în serile când Dennis
lipsește, Beni și cu mine luăm cina la părinții mei, apoi
venim acasă.”
Se făcuse deja timpul să înceapă cursul, când am avut
impresia că încep să înțeleg ce se petrece cu Beni. Așa că
le-am făcut o propunere. „Eu voi vorbi acum despre căsnicie,
dar aș vrea ca voi să vă gândiți cum ar putea fi aplicate în
relația voastră cu Beni principiile pe care vi le voi
împărtăși. Iar la sfârșitul cursului aș vrea să știu la ce
concluzii ați ajuns.” Cei doi păreau puțin surprinși că
încheiam discuția fără să le fi dat vreo soluție, dar se
arătară dornici să-mi asculte rugămintea.
La încheierea seminarului, după plecarea celorlalți
participanți, Dennis și Brenda au venit în grabă la mine,
părând că tocmai descoperiseră ceva neașteptat. „D-le
Chapman, cred că de-abia acum am înțeles ce se întâmplă cu
Beni, spuse Brenda. Când ați vorbit despre cele cinci
modalități de exprimare a iubirii, ne-am dat seama că
limbajul preferat de Beni este timpul pe care îl petrecem
împreună cu el. Privind înapoi la ultimele cinci sau șase
luni, am realizat că i-am acordat mai puțină atenție decât
înainte.
Când lucram cu jumătate de normă, eu îl luam pe Beni
de la școală în fiecare zi, iar în drum spre casă făceam tot
felul de lucruri împreună, luam o gustare sau ne opream în
parc. Când ajungeam acasă, Beni își făcea temele, iar după
cină ne jucam adesea împreună, mai ales în serile când
Dennis nu era acasă. Toate astea s-au schimbat de când am
început să lucrez și îmi dau seama că i-am acordat mult mai
puțină atenție ca înainte.”
Apoi m-am uitat la Dennis, iar el a spus: „În ce mă
privește, înainte obișnuiam să îl iau pe Beni cu mine la
meciurile de fotbal, și acum îmi dau seama că, de când nu
mai merg la meciuri, nu mai avem prea multe lucruri de
făcut împreună, ca între tată și fiu... Beni și cu mine nu am
mai petrecut prea mult timp împreună în ultimele câteva
luni.”
„Cred că tocmai v-ați dat seama de nevoia de afecțiune
a băiatului, le-am spus. Dacă veți reuși să îi satisfaceți
această nevoie, sunt convins că veți observa o schimbare în
comportamentul lui.” Le-am sugerat câteva modalități
esențiale prin care pot să-și exprime dragostea în
momentele petrecute împreună și l-am sfătuit pe Dennis
să-și rezerve timp pentru Beni. Am îndemnat-o apoi pe
Brenda să încerce să facă, împreună cu fiul ei, acele lucruri
pe care le făcea înainte ca ea să lucreze cu normă întreagă.
Amândoi păreau nerăbdători să treacă la fapte.
„S-ar putea să fie implicați și alți factori, am spus, dar
dacă vă veți planifica să petreceți un anumit timp cu Beni,
iar apoi veți apela și la celelalte patru moduri de exprimare
a dragostei, cred că veți observa o schimbare radicală a
comportamentului lui.”
Ne-am luat la revedere. Nu am mai primit nicio veste
de la Dennis și Brenda și, ca să fiu sincer, nu m-am mai
gândit la ei. Însă doi ani mai târziu, aflându-mă din nou în
Wisconsin pentru alt seminar, au venit la mine și mi-au

adus aminte de discuția noastră. Fețele lor erau radioase;
ne-am îmbrățișat și apoi m-au prezentat prietenilor lor pe
care îi aduseseră cu ei la curs.
„Povestiți-mi despre Beni,” am spus.
M-au privit zâmbind și au zis: „Beni este foarte bine. Am
vrut să vă scriem de multe ori, dar nicicum nu am apucat să
o facem. După ce am povestit atunci cu dumneavoastră,
ne-am dus acasă și am făcut ce ne-ați sfătuit. În
următoarele luni i-am acordat multă atenție lui Beni. Peste
două sau trei săptămâni am observat într-adevăr o
schimbare remarcabilă a felului de a se comporta la școală.
De fapt, învățătoarea ne-a cerut să ne întâlnim din nou.
Ne-am speriat. Însă de data asta voia să știe ce am făcut cu
Beni de se schimbase atât de mult.”
Învățătoarea le-a spus că băiatul nu mai avea
comportamentul negativ de până atunci: nu îi mai împingea
pe ceilalți copii din preajma ei, în timpul prânzului, nu mai
venea la catedră să îi pună tot felul de întrebări. Atunci
Brenda i-a explicat cum, după ce a mers la un curs
împreună cu soțul ei, au început să-i comunice băiețelului
dragostea pe înțelesul lui. „I-am spus că ne-am propus să îi
acordăm lui Beni cât mai mult timp”, zise ea.
Acești părinți au învățat să vorbească limbajul
dragostei propriu fiului lor, să îi spună „te iubesc” într-un
mod pe care el îl putea înțelege. Povestea lui Beni m-a
încurajat să scriu această carte. Prima mea carte despre
modalitățile de comunicare a dragostei explică de ce
partenerul se simte iubit când noi ne exprimăm dragostea
folosind limbajul înțeles de el. Cele cinci limbaje ale
dragostei arată, într-un întreg capitol, cum puteți

recunoaște limbajul prin care copilul vostru înțelege cel mai
bine că îl iubiți. În continuare, împreună cu Ross Campbell,
vă vom arăta cum ar putea cele cinci căi de exprimare a
dragostei să îl ajute pe copilul vostru să se simtă iubit.
Faptul că vă exprimați dragostea pe înțelesul copilului
vostru nu înseamnă că el nu va face năzdrăvănii mai târziu.
Înseamnă însă că el va ști că îl iubiți, iar asta îi va da
siguranță și speranță; iar pe voi vă va ajuta să vă creșteți
copilul în așa fel încât să devină un om demn de încredere.
Dragostea este temelia tuturor lucrurilor.
Lucrul esențial în creșterea unui copil este afecțiunea
care trebuie să existe între acesta și părintele său. Nimic nu
va merge cum trebuie atâta timp cât nevoia de dragoste a
copilului nu este împlinită. Numai copilul care se simte
îngrijit și iubit din tot sufletul va putea da ce-i mai bun din
el. Poți să îți iubești copilul cu adevărat, dar dacă nu îi
comunici dragostea pe înțelesul lui, el nu se va simți iubit.
.......................................
UMPLEREA REZERVORULUI EMOȚIONAL
Exprimându-ți dragostea pe înțelesul copilului tău, îi vei

umple „rezervorul emoțional” cu dragoste. Când copilul se
simte iubit, este mult mai ușor să îl educi și să îl disciplinezi
decât atunci când acest „rezervor emoțional” este gol.
Fiecare copil este înzestrat cu un asemenea rezervor
emoțional, din care își extrage puterea de-a lungul copilăriei
și mai apoi al adolescenței. Așa cum mașinile sunt puse în
mișcare de combustibilul din rezervor, tot așa copiii noștri
„se hrănesc” din rezervorul lor emoțional. Noi suntem datori
să le alimentăm în permanență acest rezervor, pentru ca ei

să funcționeze așa cum trebuie și să dea rezultatele
așteptate.
Cu ce umplem însă aceste rezervoare? Cu dragoste,
desigur, dar o dragoste care să asigure copilului dezvoltarea
corectă și sănătoasă.
Noi avem datoria să alimentăm rezervorul emoțional al
copilului cu o dragoste necondiționată, căci adevărata
dragoste nu poate fi altfel decât necondiționată. Dragostea
necondiționată este acea dragoste absolută care îl acceptă
pe copil pentru ceea ce este, iar nu pentru ceea ce face.
Părintele trebuie să își iubească copilul indiferent de ceea
ce face (sau nu face) acesta. Din păcate, adesea părinții dau
dovadă de o dragoste condiționată, o dragoste care depinde
de diverși factori exteriori. Aceasta este condiționată de
rezultatele copilului și se manifestă de multe ori prin
cadouri, recompense și favoruri acordate copilului care se
comportă așa cum își doresc ei.
Fără îndoială, este necesar să ne educăm și instruim
copiii, dar numai în condițiile alimentării permanente a
rezervorului lor emoțional. Iar acest rezervor trebuie
alimentat cu un „combustibil” de primă calitate: dragostea
necondiționată. Copiii noștri sunt înzestrați cu niște
„rezervoare de dragoste” care așteaptă să fie umplute, și
asta cu regularitate, căci ele se pot goli uneori. Doar
dragostea necondiționată poate preveni apariția unor
sentimente precum vinovăția, teama, nesiguranța sau
dezgustul de propria persoană. Numai oferindu-le copiilor
noștri o dragoste necondiționată vom fi în stare să îi
înțelegem cu adevărat și să le cizelăm comportamentul.
Monica provenea dintr-o familie cu venituri modeste.

Tatăl ei lucra undeva nu departe de casă, iar mama avea o
slujbă cu jumătate de normă. Amândoi erau niște oameni
harnici, care se mândreau cu casa și cu familia lor. Seara,
tatăl fetiței pregătea cina, iar apoi împreună cu Monica
spălau și ștergeau vasele. Ziua de sâmbătă era destinată
treburilor casnice, iar seara mergeau în oraș să mănânce un
hot dog. Duminică dimineața întreaga familie mergea la
biserică, iar seara se întâlnea cu rudele.
Când Monica și fratele ei erau mai mici, părinții
obișnuiau să le citească ceva aproape în fiecare zi. Acum, de
când erau la școală, mama și tata îi ajutau să-și facă temele.
Părinții își doreau ca amândoi copiii să meargă la facultate,
dacă ei înșiși nu avuseseră această șansă.
La școală, Monica avea o prietenă, Ștefana. Cele două
fete erau în aceeași clasă și se înțelegeau bine, de multe ori
luându-și prânzul împreună. Dar ele nu se vizitau niciodată
acasă. Dacă ar fi făcut-o, ar fi observat că viețile lor sunt
diferite. Tatăl Ștefanei, un agent de vânzări plin de succes,
câștiga foarte bine, asigurând familiei sale un trai
îmbelșugat. Dar cea mai mare parte a timpului era plecat
de acasă. Mama Ștefanei era asistentă medicală, iar fratele
ei studia la o școală particulară în alt oraș. Ștefana fusese
și ea la o școală din altă localitate timp de trei ani, până când
își implorase părinții să o lase să frecventeze școala publică
locală. Pentru că tatăl său lipsea mai tot timpul, iar mama
era atât de ocupată cu serviciul, de cele mai multe ori
familia ei lua masa în oraș.
Cele două fete au fost prietene bune până în clasa a
noua, când Ștefana s-a înscris la un liceu din alt oraș,
aproape de bunicii săi. În primul an, ele și-au scris una

alteia, dar apoi Ștefana a început să fie curtată de băieți,
așa că scrisorile au devenit din ce în ce mai rare și în cele
din urmă au încetat cu desăvârșire. Monica a legat alte
prietenii și peste un timp a început să se întâlnească cu un
băiat nou venit la școala ei. Iar după ce familia Ștefanei s-a
mutat din oraș, Monica nu a mai aflat nimic despre ea.
Ar fi fost însă foarte mâhnită să afle că, după ce se
căsătorise și făcuse un copil, Ștefana fusese arestată pentru
trafic de droguri. Petrecuse câțiva ani în închisoare, iar în
acest timp soțul ei a părăsit-o. Spre deosebire de prietena ei,
Monica avea doi copii și o căsnicie fericită.
Care ar putea fi cauza acestei deosebiri uriașe între
viețile celor două prietene din copilărie? Cu toate că nu
există un răspuns categoric la această întrebare, explicația
poate fi dedusă parțial din cele destăinuite de Ștefana
terapeutului său: „Nu m-am simțit niciodată iubită de
părinții mei. Am început să iau droguri pentru că îmi
doream ca prietenii mei să mă placă”. Și spunând acestea nu
dorea să își învinovățească părinții, ci mai degrabă încerca
să se înțeleagă pe sine însăși.
Ați remarcat ce a spus Ștefana? Nu a spus că părinții nu
o iubiseră, ci că ea nu se simțise iubită de aceștia.
Majoritatea părinților își iubesc copiii și ar vrea ca ei să
simtă acest lucru, dar foarte puțini sunt aceia care știu să își
exprime dragostea în modul cel mai potrivit. Numai pe
măsură ce părinții învață cum să-și iubească copiii
necondiționat, vor reuși să-i ajute să înțeleagă că sunt iubiți
cu adevărat.
.......................................
CÂND VA SIMȚI COPILUL CĂ ESTE IUBIT
În ziua de azi, creșterea unor copii sănătoși din punct de

vedere afectiv este o sarcină din ce în ce mai dificilă. Cei
mai mulți părinți sunt îngroziți de creșterea alarmantă a
consumului de droguri. Condițiile oferite de sistemul nostru
educațional i-a determinat pe mulți părinți să recurgă la
școlarizarea la domiciliu sau la înscrierea copiilor în școli
particulare. În numeroase orașe violența a căpătat
asemenea proporții încât părinții ajung să se teamă că fiii
lor nu vor mai atinge vârsta maturității.
Pe fondul acestei realități sumbre, noi dorim să-i
încurajăm pe părinți. Această carte caută să evidențieze un
aspect primordial al îndatoririlor părintești, și anume
împlinirea nevoii de dragoste a copilului. Când copilul se
simte cu adevărat iubit de părinți, el devine mai receptiv la
sfaturile acestora, în orice privință. Am scris această carte
pentru a vă ajuta să comunicați copiilor voștri dragostea pe
care le-o purtați. Iar asta se va întâmpla pe măsură ce veți
învăța să vă exprimați afecțiunea într-un mod pe care
copilul îl poate înțelege și care îi permite să răspundă, la
rândul lui, acestei afecțiuni.
Pentru ca un copil să se simtă iubit, trebuie să îi
transmitem dragostea pe înțelesul lui. Fiecare copil are un
fel propriu de a percepe afecțiunea. Există cinci căi
fundamentale prin care copiii (și, de fapt, toți oamenii)
transmit și înțeleg dragostea. Acestea sunt: atingerea fizică,
cuvintele de apreciere, petrecerea unui timp împreună,
cadourile și slujirea celuilalt. Când într-o familie sunt mai
mulți copii, s-ar putea ca aceștia să-și manifeste și să

perceapă dragostea în mod diferit, în funcție de
personalitatea fiecăruia.
.......................................
DRAGOSTEA NECONDIȚIONATĂ
Indiferent ce limbaj afectiv preferă copilul, dragostea

trebuie să fie întotdeauna necondiționată. Dragostea
necondiționată este ca o lumină călăuzitoare care alungă
întunericul și ne permite nouă, părinților, să ne creștem
copilul cât mai corect. În lipsa acestei iubiri necondiționate,
îndatoririle noastre de părinți sunt confuze. Înainte de a
trece la cele cinci modalități de exprimare a dragostei, să
analizăm natura și importanța iubirii necondiționate.
Dragostea necondiționată se definește cel mai bine prin
ceea ce face ea. Putem vorbi de dragoste necondiționată
atunci când ne iubim copilul indiferent de înfățișarea lui,
indiferent de calitățile sau defectele sale, indiferent de ceea
ce așteptăm noi de la el și, lucrul cel mai dificil, indiferent
de faptele sale. Asta nu înseamnă însă că îi vom accepta
comportamentul întotdeauna, ci că trebuie să îi dăruim
dragostea noastră permanent, chiar și atunci când
comportarea sa lasă de dorit.
Vi se pare că este o atitudine prea indulgentă? Ei bine,
nu este așa. Mai degrabă înseamnă că rezolvați lucrurile în
ordinea corectă. Înainte de a trece la instruirea sau
disciplinarea copilului, trebuie ca rezervorul emoțional al
acestuia să fie alimentat. Un copil al cărui rezervor
emoțional este plin va reacționa fără niciun fel de
resentiment la sfaturile părinților.
Unii părinți se tem că o asemenea atitudine ar putea

conduce la „răsfățarea” copilului, dar aceasta este o
concepție greșită. Niciodată nu putem spune că un copil
primește prea multă dragoste necondiționată. Un copil va fi
„răsfățat” din cauza lipsei de educație sau din cauză că
dragostea i-a fost oferită într-o manieră incorectă.
Adevărata dragoste necondiționată nu are cum să îl răsfețe
pe copil, pentru că ea nu va fi niciodată prea multă.
Poate vă este greu să acceptați aceste idei, căci ele
contrazic ceea ce ați crezut până acum. Dacă-i așa, nu vă va
fi ușor să îi oferiți copilului vostru o dragoste
necondiționată. În orice caz, pe măsură ce veți pune în
practică acest lucru și îi veți descoperi avantajele, vă va fi
tot mai ușor să o faceți. Vă rog, așadar, dragi părinți, să
faceți ce este mai bine pentru copiii voștri și vă asigur că în
felul acesta îi veți crește fericiți și sănătoși, ferindu-i de
nesiguranță, de tristețe, introversiune și imaturitate.
Dacă nu sunteți obișnuiți cu felul acesta de dragoste,
s-ar putea ca la început să întâmpinați dificultăți. Dar, pe
măsură ce veți experimenta dragostea necondiționată, veți
descoperi efectele ei uluitoare, devenind o persoană mai
generoasă și mai iubitoare cu toți cei din jurul vostru.
Desigur, nimeni nu este perfect și, în consecință, nu vă
puteți aștepta să vă manifestați tot timpul această dragoste
necondiționată. Însă, dacă sunteți perseverenți, veți
descoperi cum capacitatea voastră de a iubi necondiționat
crește din zi în zi.
Pentru a reuși, ar fi bine să aveți în permanență în
vedere următoarele lucruri legate de copilul vostru:
1. Este vorba de un copil.

2. Este de așteptat ca el să se comporte copilărește.
3. Adoptarea în permanență a unui asemenea
comportament nu este de dorit.
4. Dacă eu îi dăruiesc dragostea care i se cuvine, se va
maturiza și va renunța la reacțiile sale copilărești.
5. Dacă îl iubesc și îi comunic dragostea mea numai atunci
când mă mulțumește (dragoste condiționată), copilul nu
se va simți iubit cu adevărat. Iar acest lucru îi poate
afecta părerea despre sine, îl va face să devină nesigur
pe el și îl poate chiar împiedica să se maturizeze sau să
ajungă să fie stăpân pe sine. Prin urmare, dezvoltarea
corectă a copilului este o responsabilitate nu numai a
lui, ci și a mea, în aceeași măsură.
6. Dacă îl iubesc doar când îmi împlinește așteptările, se
va simți incapabil să mă mulțumească și, prin urmare,
nu își va mai da nicio silință în acest sens. Va fi
întotdeauna marcat de nesiguranță, anxietate,
subestimare și mânie. Pentru evitarea unor asemenea
urmări negative, trebuie să țin seama tot timpul de
responsabilitățile care îmi revin în creșterea copilului
meu. (Pentru mai multe informații în această privință,
vă recomand să citiți cartea lui Ross Campbell, Copilul
meu — iubit cu adevărat.)
7. Dacă îmi iubesc copilul necondiționat, el va fi sigur pe
sine și își va controla mai bine reacțiile, pe măsură ce se
maturizează.
Fără îndoială, fiii și fiicele noastre se comportă specific

vârstei. Adolescenții se manifestă altfel decât preșcolarii, iar
un copil de treisprezece ani va reacționa diferit de unul de

șapte ani. Dar este necesar să ne amintim că ei sunt încă
niște copii, nu oameni maturi, așa că trebuie să înțelegem
că mai greșesc din când în când. Să fim răbdători cu ei și să-i
ajutăm să crească așa cum trebuie.
.......................................
DRAGOSTE ȘI... MULT MAI MULT DECÂT

ATÂT
Cartea de față urmărește să scoată în evidență nevoia

de dragoste a copiilor noștri, precum și felul în care trebuie
dăruită această dragoste. Într-adevăr, nevoia de afecțiune
este cea mai mare nevoie a copilului, vorbind din punct de
vedere afectiv, iar felul cum aceasta este satisfăcută va
influența puternic relația lui cu părinții. Alte necesități, în
special cele de ordin fizic, sunt mai ușor de constatat și de
satisfăcut (de cele mai multe ori), însă ele nu au nici pe
departe un asemenea impact asupra vieții copilului.
Desigur, trebuie să le asigurăm copiilor noștri o locuință,
hrană și îmbrăcăminte, dar în același timp suntem datori să
veghem la dezvoltarea lor sănătoasă, pe plan mental și
afectiv.
Numeroase cărți au abordat problema respectului de
sine sănătos și a simțului propriei valori. Copilul care are o
părere prea bună despre sine se va simți superior celorlalți,
considerând că totul i se cuvine. Pe de altă parte, copilul
care își subestimează propria valoare va fi bântuit de tot
felul de gânduri: „Eu nu sunt așa de bine făcut, de deștept
sau de frumos ca ceilalți”. „Nu pot” și „nu reușesc” sunt
cuvintele sale preferate. Iată de ce noi, ca părinți, trebuie să
facem tot ce ne stă în putință pentru ca cei mici să își

formeze o părere corectă despre propria persoană. În felul
acesta, ei se vor simți utili, datorită calităților și
aptitudinilor lor, pe care le vor exploata în folosul societății.
În afară de dragoste, copilul mai are nevoie de
siguranță și de protecție. Într-o lume a incertitudinilor, este
tot mai dificil pentru părinți să le ofere copiilor lor această
siguranță. Din ce în ce mai mulți părinți se văd puși în
situația de a răspunde la dureroasa întrebare: „O să mă
părăsești?” Din păcate, nu puțini dintre prietenii copiilor
noștri au fost părăsiți de unul dintre părinți. Iar când un
părinte a plecat, copilul începe să se teamă că și celălalt îl
va părăsi.
Copilul trebuie să se deprindă să interacționeze cu
ceilalți oameni astfel încât să îi trateze pe toți în mod egal
și să fie capabil să clădească prietenii echilibrate, bazate pe
satisfacții și concesii reciproce. În lipsa acestei deprinderi,
el riscă să devină un singuratic, stare care se va perpetua și
la maturitate. Alteori, copilul căruia îi lipsește capacitatea
fundamentală de a comunica cu ceilalți oameni se poate
transforma într-un monstru egoist care îi va manipula pe
cei din jur pentru a-și atinge propriile scopuri. Un aspect
important al acestei capacități de integrare socială vizează
raportarea corectă la autoritate. Într-adevăr, în orice
domeniu, succesul este condiționat de respectarea și
perceperea corespunzătoare a autorității. Nicio altă calitate
nu va reuși să compenseze pe deplin lipsa unei percepții
corecte a noțiunii de autoritate.
Părinții sunt datori să-i ajute pe copii să-și dezvolte
talentul și aptitudinile cu care au fost dăruiți, așa încât
punerea în valoare a acestor calități înnăscute să îi umple

de satisfacție. Părinții conștienți de rolul lor trebuie să
păstreze echilibrul între a obliga și a încuraja.
.......................................
DRAGOSTEA ESTE PE PRIMUL LOC
Toate cele expuse mai sus, și încă multe altele, sunt

nevoi firești ale copilului. În această carte însă ne-am
propus să ne concentrăm asupra dragostei. Dragostea este
sămânța din care răsar mai apoi toate atributele
personalității umane.
Primii ani de viață

În primii ani de viață, copilul nu știe să facă diferența
între lapte și tandrețe, între hrană și dragoste. Dacă nu este
hrănit, el va suferi de foame. Fără dragoste însă, va fi
înfometat din punct de vedere afectiv, ceea ce îl va marca
pentru toată viața. Numeroase cercetări au demonstrat că
bazele întregii construcții afective a unei persoane se pun în
primele optsprezece luni de viață, și în mod special prin
intermediul relației dintre mamă și copil. „Hrana” pentru
dezvoltarea afectivă sănătoasă este atingerile fizice
drăgăstoase, vorbele blânde și îngrijirea plină de afecțiune.
O dată ce copilul începe să-și descopere propria
identitate, se va putea delimita pe sine însuși de lucrurile
care îl înconjoară, precum și de celelalte persoane. Pe
măsură ce devine tot mai independent, el învață să-și
manifeste dragostea în mod activ. Nemaifiind doar un
primitor pasiv, el are capacitatea de a răspunde. Este
adevărat că acest răspuns se manifestă în principal prin
tendința de a-i acapara pe cei iubiți, însă, cu trecerea anilor,

capacitatea copilului de a-și exprima afecțiunea se dezvoltă,
iar dacă el primește în continuare dragoste, va ști să
dăruiască dragoste.
Dragostea ce i-a fost acordată în primii ani de viață va
afecta capacitatea copilului de a învăța, influențând puterea
lui de a acumula noi informații. Mulți copii care încep să
meargă la școală nu sunt capabili să învețe așa cum trebuie,
iar asta deoarece ei nu sunt încă pregătiți din punct de
vedere afectiv. Copilul trebuie să fie complet maturizat sub
aspect afectiv pentru a fi în stare să învețe la un nivel
corespunzător vârstei lui. Așadar, transferarea copilului la
altă școală sau schimbarea profesorilor nu va rezolva
problema. Noi trebuie să ne asigurăm că fiii noștri sunt
pregătiți din punct de vedere afectiv să învețe. (Vezi
capitolul 9 pentru informații suplimentare referitoare la
legătura existentă între dragoste și capacitatea copilului de
a învăța.)
Adolescența
Satisfacerea nevoii de dragoste a copilului nu este o
problemă atât de simplă pe cât pare, iar acest lucru se
adeverește mai ales în perioada adolescenței. Adolescența
ridică numeroase probleme amenințătoare prin însăși
natura lor; când însă copilul intră în această fază a vieții
sale cu un rezervor emoțional prost alimentat, el va fi cu
atât mai vulnerabil în fața problemelor inerente acestei
vârste.
Copiii care au fost obișnuiți cu o dragoste condiționată
vor învăța să iubească în același fel. La vârsta adolescenței,
adesea ajung să-și manipuleze și să-și controleze părinții.

Atunci când ei sunt satisfăcuți, își vor mulțumi și părinții.
Când însă nu li se face pe plac, se vor întoarce împotriva
acestora. Părinții se simt neputincioși, căci erau obișnuiți ca
pretențiile lor să fie îndeplinite; însă acești tineri nu știu să
iubească necondiționat. Cercul vicios ajunge de cele mai
multe ori să se exteriorizeze prin stări de mânie,
resentimente și scăparea totală de sub control a
adolescentului.
Dragostea și sentimentele copiilor noștri

Latura principală a personalității unui copil este cea
afectivă, iar astfel primele sale percepții asupra lumii
înconjurătoare sunt de natură afectivă. Mai multe studii
recente au arătat că starea emoțională a mamei are
influență asupra copilului încă din perioada când acesta se
află în pântecul ei. Fătul reacționează la stările mamei, fie
ele de supărare sau de fericire. Și pe măsură ce crește,
copilul rămâne extrem de sensibil la toate stările afective ale
părinților.
În familia mea, de multe ori copiii sunt mai conștienți
de ceea ce simte tatăl lor decât de propriile lor sentimente.
Spre exemplu, nu o dată unul dintre copii a simțit că ceva
nu era în regulă, chiar și atunci când eu însumi nu eram
conștient de asta. Într-adevăr, s-a întâmplat ca fiica mea să
mă întrebe de ce sunt supărat și abia în momentul acela
mi-am dat seama că, în mod inconștient, păstrasem în mine
supărarea datorată unui lucru neplăcut petrecut mai
devreme, în cursul zilei.
Alteori, unul dintre copii mă întreba: „De ce ești așa de

bucuros, tată?”
„De unde ai știut că sunt bucuros?” îl întrebam la rândul
meu, curios să aflu ce l-a făcut să-și dea seama. Odată, fiica
mea, Cristina, mi-a răspuns, „Pentru că fluierai o melodie
veselă”. Eu nici măcar nu-mi dădusem seama că fluieram.
Nu-i așa că sunt grozavi copiii? Sunt atât de receptivi la
sentimentele noastre încât percep imediat orice manifestare
de dragoste. Însă din același motiv sunt și atât de speriați de
mânia noastră. Dar despre asta vom vorbi mai târziu.
Noi trebuie să le comunicăm dragostea noastră printr-o
modalitate pe care ei sunt capabili să o înțeleagă.
Adolescentul care fuge de acasă este convins că nimeni nu
îl iubește. Părinții acestuia vor afirma indignați că își iubesc
copilul și se prea poate să spună adevărul. Însă ei nu și-au
exprimat dragostea așa încât să fie înțeleși. I-au dat de
mâncare, i-au spălat hainele și i-au asigurat toate cele
necesare educației sale, și chiar distracției. Toate astea sunt
în regulă, atunci când sunt oferite pe fondul unei iubiri
necondiționate. Ele însă nu vor putea înlocui cu succes
această formă de dragoste, care este vitală pentru copil. Iar
el simte foarte bine diferența, căci își dorește din tot sufletul
să fie iubit necondiționat.
.......................................
CUM SĂ NE COMUNICĂM DRAGOSTEA
Din nefericire, nu mulți copii se bucură de dragostea și

atenția necondiționate. Și totuși, la fel de adevărat este că
majoritatea părinților își iubesc copiii din tot sufletul. Cum
se explică această ciudată contradicție? În principal, prin
aceea că puțini părinți știu cum să-și comunice copiilor lor

dragostea. Unii se gândesc că, întrucât își iubesc copiii, ei vor
simți automat lucrul acesta. Iar alți părinți consideră că un
simplu „te iubesc” este suficient pentru a transmite copiilor
toată dragostea lor. Din păcate însă, lucrurile nu stau așa.
Exprimarea dragostei prin fapte

Desigur, este foarte bine când simțim dragostea și o
exteriorizăm verbal, însă asta nu e suficient pentru a-l face
pe copil să se simtă iubit necondiționat. Căci copiii așteaptă
ca dragostea să rezulte din acțiunile noastre, din întregul
nostru comportament. Copilul reacționează la faptele
noastre, la felul cum ne purtăm cu el. Așadar, pentru a
ajunge la inima lui, trebuie să îl iubim așa cum se așteaptă
să o facem, adică prin fapte.
Această abordare prezintă unele avantaje și pentru
părinți. De exemplu, la sfârșitul unei zile groaznice, când
sunteți deprimați și descurajați, nu veți putea să vă simțiți
plini de dragoste. Dar veți putea să vă purtați afectuos, căci
asta nu e greu. Veți putea deci să-i oferiți copilului dragoste
chiar și atunci când nu o simțiți.
Probabil vă veți întreba dacă este cinstit să procedați în
felul acesta și dacă nu cumva copilul va intui adevărul. Ei
bine, s-ar putea să o facă, căci copiii sunt înzestrați cu o
mare acuitate afectivă. Ei știu că în acele momente nu
simțiți prea multă dragoste, însă o recunosc în
comportamentul vostru. Și nu credeți că vor fi cu atât mai
recunoscători că le acordați afecțiune, indiferent ce se
petrece în sufletul vostru?
Copilul își va da seama de sentimentele voastre după

felul cum vă manifestați față de el. Apostolul Ioan a spus:
„Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta
și cu adevărul”.1 Dacă veți încerca să înșirați pe hârtie toate
modalitățile comportamentale de exprimare a dragostei față
de copiii voștri, mă îndoiesc că veți reuși să umpleți mai
mult de o pagină. Căci ele nu sunt foarte multe, iar asta e
bine, pentru a nu complica lucrurile. Ceea ce contează este
să alimentăm în permanență rezervorul emoțional al
copilului. Iar pentru asta trebuie doar să țineți minte că
există cinci modalități comportamentale de exprimare a
dragostei: atingerea fizică, cadourile, timpul rezervat
persoanei importante, slujirea celuilalt și cuvintele de
apreciere.
Folosiți limbajul dragostei înțeles de copilul vostru

Așa cum am subliniat mai sus, există cinci căi de
exprimare a dragostei, iar dintre acestea se poate ca una
anume să răspundă cel mai bine nevoilor copilului vostru.
În acest caz, recurgând la limbajul înțeles de el, veți reuși să
îi satisfaceți „setea” de afecțiune. Asta nu înseamnă însă că
trebuie să vă limitați la o singură modalitate de exprimare
a dragostei. Copilul are nevoie de toate cele cinci moduri de
manifestare a afecțiunii, pentru ca rezervorul său emoțional
să fie plin în permanență. Prin urmare, părinții trebuie să
își manifeste dragostea în toate modurile, iar următoarele
cinci capitole vă vor învăța cum să faceți acest lucru.
Copilul vostru ar putea percepe dragostea din toate
limbajele folosite. Cu toate acestea, el îl va prefera pe unul
anume, care îl va atinge mai mult decât toate celelalte.
Așadar, dacă doriți să răspundeți cât mai eficient nevoilor

sale, va trebui să descoperiți care este acest limbaj.
Începând cu capitolul următor, vă vom ajuta să
identificați limbajul care corespunde cel mai bine copilului
vostru. Trebuie să vă avertizez însă că, dacă acesta are mai
puțin de cinci ani, nu veți reuși să-i descoperiți limbajul
preferat. El vă poate da unele indicii, dar nu va manifesta
o preferință clară pentru o anumită modalitate. În acest caz,
nu vă rămâne decât să îi transmiteți dragostea pe toate căile
amintite. Atingerile tandre, cuvintele de încurajare, timpul
pe care i-l rezervați lui, cadourile și serviciile pe care i le
faceți, toate acestea trebuie împletite pentru a veni în
întâmpinarea nevoii sale de dragoste. Atunci când această
nevoie este satisfăcută și copilul se simte iubit cu adevărat,
îi va fi mult mai ușor să învețe și să se exprime, în orice
domeniu. Dragostea dăruită copilului va avea efecte
benefice și asupra celorlalte nevoi ale sale. Folosiți toate
modalitățile și atunci când copilul este mai mare, căci el are
nevoie de fiecare dintre ele pentru a se dezvolta așa cum
trebuie, chiar dacă de acum începe să o prefere pe una
dintre ele.
Trebuie, de asemenea, să vă prevenim că, și dacă ați
reușit să descoperiți modalitatea care îl satisface pe copilul
vostru și, în consecință, acesta primește toată dragostea de
care are nevoie, nu înseamnă că din acel moment viața lui
va decurge perfect. Vor mai exista eșecuri și neînțelegeri,
însă, întocmai ca o floare, copilul se va deschide la lumina
dragostei voastre. Atunci când „hrana” iubirii îi este
asigurată, el va înflori și își va revărsa frumusețea asupra
lumii înconjurătoare. Fără dragoste însă el se va ofili,
cerșind puțină afecțiune. Dacă vă doriți niște copii sănătoși

din punct de vedere afectiv, va trebui să vă manifestați
dragostea în toate modurile, și apoi să-i învățați și pe ei cum
să se folosească de ele. Iar rezultatul le va aduce fericirea
nu numai copiilor voștri, ci tuturor celor din jurul lor. O
dovadă de maturitate este capacitatea de a primi și de a
dărui afecțiune prin toate cele cinci căi: atingerile fizice,
cadourile, timpul rezervat persoanei importante, slujirea
celuilalt și cuvintele de apreciere. Puțini adulți sunt capabili
să facă aceste lucruri; cei mai mulți se rezumă la una sau
două modalități.
Dacă nu ați mai făcut așa ceva până acum, veți observa
în voi înșivă o schimbare, care se va manifesta prin
creșterea nivelului vostru de înțelegere și îmbunătățirea
considerabilă a relațiilor cu cei din jur. Cu timpul, veți clădi
o familie capabilă să-și manifeste afecțiunea prin cele mai
plăcute și variate modalități.
.......................................
NOTE
1. 1 Ioan 3:18.
CAPITOLUL 2
P RIMUL LIMBAJ AL DRAGOSTEI :

ATINGEREA FIZICĂ
Samantha este în clasa a cincea și, împreună cu

familia, s-a mutat nu de mult timp în altă localitate.
„Anul acesta a fost foarte greu, căci ne-am mutat și a trebuit
să îmi fac noi prieteni. Înainte, la vechea mea școală, îi
cunoșteam pe toți și ei mă cunoșteau pe mine.” Am
întrebat-o dacă nu se simțise neiubită de părinți din cauză
că „au smuls-o” din școala și din orașul unde crescuse, iar ea
mi-a răspuns: „Oh, nu, nu m-am gândit niciodată că au făcut
asta intenționat. Știu că mă iubesc, pentru că mă sărută și
mă îmbrățișează tot timpul. Mi-ar fi plăcut să nu trebuiască
să ne mutăm, dar știu că serviciul lui tati e important.”
Pentru Samantha principala modalitate de exprimare
a dragostei este atingerea fizică; asemenea atingeri îi
dovedesc că mami și tati o iubesc. Îmbrățișările și sărutările
sunt manifestările cele mai obișnuite în cadrul acestei
modalități, dar mai există și altele. De exemplu, tatăl se
joacă cu băiețelul său în vârstă de un an, aruncându-l în sus
și prinzându-l apoi în brațe. Sau o ține de mâini pe fetița de
șapte ani și o învârte cu putere, în timp ce ea râde zgomotos.
Mama îl ține în brațe pe copilașul de trei anișori și îi citește

o poveste.
Există asemenea momente de duioșie între părinți și
copii, însă nu atât de des pe cât am fi tentați să credem.
Cercetările au arătat că mulți părinți își ating copiii doar
atunci când este strict necesar: când îi îmbracă sau îi
dezbracă, ori când îi așează în mașină sau atunci când îi duc
în pat, la culcare. Se pare că mulți părinți nu-și dau seama
câtă nevoie au copiii lor să fie atinși și cât de ușor le-ar fi să
le alimenteze în felul acesta rezervorul emoțional cu
dragoste necondiționată.
Atingerea fizică este cea mai accesibilă modalitate de
exprimare a dragostei necondiționate, căci nu este nevoie de
niciun pretext sau de vreo ocazie specială pentru a ne
atinge copilul. Avem oricând prilejul să-i transmitem
dragostea noastră printr-o atingere. Limbajul acesta al
atingerilor fizice nu se limitează așadar la îmbrățișări și
sărutări, ci include orice fel de contact fizic. Chiar și atunci
când suntem ocupați, putem atinge cu tandrețe spatele,
brațul sau umerii copilului.
Unii părinți recurg total nestânjeniți la acest limbaj, în
timp ce alții aproape că evită să-și atingă copiii. Contactul
fizic foarte limitat se datorează faptului că de multe ori ei
nici nu-și dau seama de comportamentul lor, ori nu știu cum
să și-l schimbe. Mulți dintre ei sunt însă dornici să învețe
să-și manifeste dragostea pe această cale naturală și
eficientă.
Pe Fred îl îngrijora relația cu fiica sa în vârstă de patru
ani, Janie, care se smulgea de fiecare dată din brațele lui și
părea că evită să stea în preajma sa. Fred era un om
1. ATINGEREA FIZICĂ 39
sufletist, însă cam reținut și destul de introvertit.

Întotdeauna îi fusese greu să își exprime sentimentele prin
intermediul unor atingeri fizice. Dar pentru că dorea atât de
mult să se apropie de Janie, era dispus să încerce o
schimbare. Astfel, a început cu atingerea ușoară a brațului,
a spatelui sau a umerilor fetiței. Treptat, a apelat tot mai
mult la această modalitate, până când a reușit, în cele din
urmă, să-și îmbrățișeze și să-și sărute fetița fără să se mai
simtă stânjenit.
Această schimbare nu a fost ușoară pentru Fred, dar pe
măsură ce se manifesta tot mai nestingherit, își dădea
seama că Janie avea nevoie de foarte multă dragoste din
partea tatălui ei; dacă nu ar fi primit această dragoste,
fetița ar fi fost mânioasă pe tatăl ei. Fred a înțeles că o lipsă
de afecțiune din partea sa ar putea să influențeze negativ
atitudinea fetiței față de bărbații pe care îi va întâlni mai
târziu în viață.
.......................................
NEVOIA COPILULUI DE A FI ATINS
Prin propria sa experiență, Fred a descoperit

importanța acestei modalități speciale de exprimare a
dragostei. Numeroase cercetări efectuate în ultimii ani au
ajuns la aceeași concluzie: copiii obișnuiți să fie strânși în
brațe și sărutați au o viață afectivă mai sănătoasă decât
aceia care au fost lipsiți de contacte fizice frecvente.
Atingerea fizică este una dintre cele mai evidente forme
de manifestare a iubirii. Este un alt mod, la fel de limpede,
de a spune „te iubesc”. Importanța atingerii copilului nu
este o descoperire a zilelor noastre. Încă în primul secol
evreii din Palestina și-au adus copiii la Isus, pentru a fi

atinși de acesta. Evanghelistul Marcu relatează că discipolii
lui Isus i-au admonestat pe părinții respectivi, socotind că
Învățătorul lor avea alte treburi mai „importante” decât
să-și petreacă timpul cu copiii. Însă Isus le-a spus indignat:
„«Lăsați copilașii să vină la Mine, și nu-i opriți; căci
Împărăția lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat vă
spun că, oricine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un
copilaș, cu niciun chip nu va intra în ea!» Apoi i-a luat în
brațe, și i-a binecuvântat, punându-Și mâinile peste ei.”1
În capitolul 7 veți învăța cum să identificați limbajul
înțeles de copilul vostru. S-ar putea ca el să nu fie atingerea
fizică; oricum, nu asta contează. Toți copiii au nevoie de
atingeri fizice; iar niște părinți înțelepți ar trebui să
cunoască acest lucru. De asemenea, copiii au nevoie să fie
atinși cu tandrețe și de alți adulți care au o influență în
viața lor, cum ar fi bunicii, profesorii sau liderii spirituali.
Desigur, copiii care preferă, ca limbaj de bază, atingerea
fizică, au o mai mare nevoie de atingere, însă nu uitați că
toți copiii trebuie îmbrățișați și mângâiați, pentru a fi
convinși de sinceritatea iubirii voastre.
Din nefericire, mulți oameni se feresc de asemenea
atingeri fizice, de teamă că ar putea fi acuzați de abuzuri
sexuale. Poate că această teamă v-a împiedicat până acum
să apelați la una dintre cele mai naturale căi de manifestare
a dragostei. Da, este adevărat că există persoane cu un
comportament sexual deformat și obsesiv; ele ar trebui
depistate și pedepsite cu severitate. Dar nu trebuie
suspectat de pedofilie orice om care îmbrățișează un copil.
Fără îndoială, se impune să fim prudenți, însă nu putem
permite acestei temeri să ne împiedice să ne manifestăm

afecțiunea într-un mod natural și sănătos. Așadar,
simțiți-vă pe deplin liberi să vă îmbrățișați și sărutați copiii,
precum și pe cei asupra cărora aveți o anumită influență.
.......................................
ATINGEREA FIZICĂ LA DIFERITE VÂRSTE
Nou-născuții și preșcolarii
În timpul primilor ani de viață, copiii au mare nevoie să

fie atinși. Din fericire, ținerea în brațe și mângâierea
bebelușului sunt gesturi aproape instinctive pentru o mamă
și, în cele mai multe cazuri, tatăl se implică în mod activ în
dăruirea afecțiunii.
Din păcate însă, în societatea noastră mult prea ocupată
și agitată, părinții nu-și mai ating copiii așa cum o făceau
părinții lor odinioară. Ei muncesc mult și adesea ajung
acasă obosiți. Atunci când mama lucrează, ea ar trebui să se
asigure că cel care o înlocuiește este total disponibil și
capabil să ofere copilului atingerile dorite. Mama trebuie să
se gândească dacă vrea ca în ziua respectivă copilul ei să fie
înconjurat cu atingeri drăgăstoase sau să zacă părăsit în
pătuțul lui, lipsit de atenție și afecțiune. Iar atunci când
avem în grijă un bebeluș, să nu uităm că el trebuie atins cu
multă dragoste și blândețe, fie că este vorba de schimbarea
scutecului, de alăptarea sau de legănarea lui. Chiar și la o
vârstă atât de fragedă, copilul simte diferența dintre o
atingere afectuoasă și una repezită, nervoasă. Părinții sunt
datori așadar să se asigure că sunt tratați cu dragoste și
blândețe copiii lor și atunci când ei lipsesc, lăsându-i în grija

altcuiva.
Să nu credeți că nevoia de atingere a bebelușului se
diminuează pe măsură ce crește și devine mai activ.
Îmbrățișările și sărutările, luptele și rostogolirile pe podea,
călăritul pe spatele tatălui și alte atingeri jucăușe, pline de
afecțiune, sunt esențiale pentru dezvoltarea emoțională a
copilului. Copiii tânjesc mereu după asemenea atingeri, iar
părinții ar trebui să-și dea toată silința să-și arate
dragostea astfel. Chiar dacă nu-ți stă în fire să fii prea
„iubăreț”, îți vei da seama că merită să te schimbi, atunci
când vei înțelege cât de importantă este pentru copilul tău o
atingere fizică plină de dragoste.
Trebuie subliniat faptul că nu numai fetițele, ci și
băieții simt nevoia unei afecțiuni de natură fizică, dar, cu
toate acestea, ei sunt oarecum nedreptățiți în această
privință. Asta deoarece în general părinții se tem că
afecțiunea fizică îl va efemina pe băiat. Această concepție
este greșită. Adevărul este că, dacă părinții au grijă ca
rezervorul emoțional al copilului să fie plin în permanență,
el își va forma un respect de sine și o identitate sexuală cât
se poate de sănătoase.
Școlarii
Chiar și după ce începe să meargă la școală, copilul are
mare nevoie de contactele fizice. O îmbrățișare în fiecare
dimineață, înainte de a pleca de acasă, îl va ajuta să se
simtă în siguranță, pe tot parcursul acelei zile. Iar dacă este
strâns în brațe și când se întoarce acasă, copilul va fi relaxat
tot restul zilei, nemaifiind nevoit să depună eforturi
disperate spre a ne atrage atenția. Cum se explică acest

lucru? La școală, copiii se confruntă în fiecare zi cu o
sumedenie de experiențe noi, care le provoacă diverse
sentimente, pozitive sau negative, legate de profesori sau de
colegi. Prin urmare, acasă copilul trebuie să se simtă ca
într-un mic „paradis”, un loc în care dragostea primită îi
inspiră siguranță. Nu uitați, atingerea fizică este unul
dintre cele mai eficiente limbaje ale dragostei. Atunci când
ea este folosită într-un mod degajat și natural, copilului îi
va fi mult mai ușor să comunice cu cei din jurul lui.
Da, însă eu am doi băieți și, de când au crescut, nu mai
au atâta nevoie de afecțiune, și mai ales de atingeri fizice, ar
putea susține unii părinți. Acest lucru nu e adevărat. Toți
copiii au nevoie de contacte fizice în perioada copilăriei și a
adolescenței. Majoritatea băieților între șapte și nouă ani
refuză orice fel de atingeri afectuoase, dar, în ciuda acestui
fapt, au nevoie de ele. E adevărat că preferă contactele mai
viguroase, mai energice, mai „bărbătești”. Și fetelor le plac
asemenea contacte, însă, spre deosebire de băieți, ele nu
trec prin această fază de „răzvrătire” împotriva
manifestărilor afective.
În această perioadă a copilăriei, multe dintre contactele
fizice au loc în timpul jocurilor. Baschetul, handbalul,
fotbalul sunt doar câteva sporturi de echipă care presupun
contactul între participanți. Atunci când vă jucați cu copilul
prin curte, atingerile fizice se îmbină cu momentele plăcute
pe care le petreceți împreună cu el. Dar contactul fizic nu
trebuie să se limiteze la asemenea momente. Trecerea
mâinii prin părul copilului, atingerea umărului sau a
brațului, lovirea ușoară a spatelui sau a piciorului, însoțită
de câteva cuvinte încurajatoare, toate acestea dau de știre

copilului cât de mult îl iubiți.
Pentru mulți părinți, o apropiere fizică foarte plăcută
este când își țin copilul în brațe și îi citesc o poveste. Cu
această ocazie, atingerea părintelui este mai îndelungată și
plină de încărcătură emoțională, așa încât copilul va păstra
toată viața amintirea unui asemenea moment.
De asemenea, atingerea este deosebit de importantă
atunci când copilul este bolnav, rănit fizic sau afectiv, obosit,
ori atunci când i s-a întâmplat ceva neplăcut sau mai puțin
obișnuit. În aceste situații, băieții trebuie tratați în același
mod ca și fetițele, fără ca părinții să facă vreo diferență în
funcție de sex. În anumite faze ale dezvoltării lor, cei mai
mulți băieți consideră că afecțiunea fizică este menită
exclusiv fetelor; dacă refuză cu încăpățânare asemenea
atingeri, părinții vor putea păstra o oarecare distanță,
respectându-le dorința. În plus, este posibil ca într-un
anumit stadiu, băieții să nu fie prea atrăgători. Atunci când
părinții sunt conștienți de lucrul acesta, trebuie să-l treacă
cu vederea și să acorde în continuare băieților atingerile
fizice de care au atâta nevoie, chiar dacă încearcă din
răsputeri să demonstreze contrariul.
Preadolescenții
În timpul anilor de gimnaziu, părinții trebuie să aibă
permanent în vedere faptul că urmează perioada cea mai
dificilă a copilăriei: adolescența. Când copilul este mic,
rezervorul său emoțional poate fi alimentat fără eforturi
prea mari, chiar dacă se golește foarte repede și trebuie
umplut din nou. Pe măsură ce copilul crește, rezervorul
emoțional se mărește și el, iar alimentarea lui devine o

sarcină din ce în ce mai dificilă. Însă dacă te vei strădui să
o faci cât mai corect, în cele din urmă vei constata că băiatul
tău este mai mare decât tine, mai voinic și mai deștept —
întreabă-l; iar fiica ta a devenit o persoană minunată,
isteață și mai nerăbdătoare decât tine să trăiască viața.
Continuați să-i hrăniți cu dragoste, chiar și atunci când
nu par să aibă nevoie de ea. În timp ce pe băieți apropierea
adolescenței îi va face timizi sau rebeli, fetele s-ar putea să
aibă parte de o oarecare reținere din partea tatălui. Așadar,
dacă doriți ca fiica voastră să intre cât mai pregătită în
adolescență, nu evitați contactele fizice. Veți înțelege de ce.
În faza preadolescenței, fetele au nevoie de multă
afecțiune, în special din partea tatălui. Spre deosebire de
băieți, pentru ele este acum extrem de important ca tatăl să
le iubească necondiționat, iar această nevoie s-ar părea că
atinge apogeul în jurul vârstei de unsprezece ani. O
explicație posibilă ar fi aceea că, de regulă, în această etapă,
mamele sunt cele care oferă mai multă afecțiune fizică decât
tații.
Dacă ați avea prilejul să urmăriți comportamentul unor
fete de clasa a șasea, în mod sigur ați observa diferența
dintre cele care sunt deja pregătite pentru adolescență și
celelalte. Pe măsură ce o fată se apropie de această etapă
delicată a vieții sale, va simți instinctiv că are nevoie să se
simtă bine în propria-i piele. De asemenea, ea intuiește că
trebuie să aibă o identitate sexuală bine conturată pentru
a putea înfrunta cu succes perioada care urmează. Este
așadar esențial ca ea să se simtă apreciată pentru
feminitatea ei.
Dacă ați observa cu atenție, v-ați da seama că nu puține

fete au mari dificultăți în ceea ce privește atitudinea față de
persoanele de sex opus. Ele sunt fie timide și reținute în
preajma băieților, fie frivole și chiar seducătoare. Cu toate
că băieții sunt încântați să flirteze cu o fată frumoasă, de cele
mai multe ori ei nu o respectă și fac glume pe seama ei. Dar
acest lucru va afecta nu numai reputația celei în cauză, ci și
relațiile ei cu celelalte fete. Acestea o vor detesta din cauza
felului cum se comportă cu băieții. La această vârstă, relația
cu prietenele sale este mult mai importantă decât admirația
băieților, căci această relație își va pune amprenta asupra
întregii sale vieți.
Există însă și fete care nu vor fi stânjenite și stângace în
prezența băieților. Ele se vor comporta cât se poate de
natural, datorită unui respect de sine corect și unei
identități sexuale bine definite. Vor avea aceeași atitudine
firească, indiferent dacă au de-a face cu cel mai popular
băiat din școală sau cu unul timid, șovăielnic. Este știut
faptul că băieții prețuiesc și respectă acest gen de fete. Și,
lucrul cel mai important, ele sunt capabile să lege prietenii
strânse și durabile cu alte fete.
Fetele care au un respect de sine corect și o identitate
sexuală bine conturată vor rezista mai ușor influențelor
negative ale anturajului. În general, ele nu vor devia de la
principiile morale însușite acasă, în familie, și sunt mult mai
capabile să ia deciziile corecte.
Cum se explică această diferență? Unele fete au mari
dificultăți în ce privește relațiile cu cei din jur, pe când altele
se descurcă minunat. Ați ghicit — este vorba despre
rezervorul emoțional. În majoritatea cazurilor, tații fetelor
care au un comportament echilibrat și sănătos au contribuit

din plin la alimentarea rezervorului emoțional al acestora.
Însă, dacă tatăl fetei lipsește, nu înseamnă că totul este
pierdut. Ea îi va putea găsi un înlocuitor în persoana
bunicului sau a unui unchi. Multe fete crescute fără tată au
reușit să devină femei sănătoase din toate punctele de
vedere.
Adolescentul și atingerea fizică

Când copilul vostru atinge vârsta adolescenței, este
foarte important să vă manifestați dragostea cât mai
explicit, la momentele și în împrejurările potrivite. Mama
nu trebuie să își îmbrățișeze niciodată fiul în prezența
prietenilor săi. El caută să-și dezvolte propria
independență, iar asemenea manifestări îl vor stânjeni,
transformându-l totodată în ținta glumelor colegilor săi.
Totuși, la sfârșitul zilei, când băiatul se întoarce de la un
meci de fotbal epuizant, îmbrățișarea mamei oferită în
intimitatea casei va fi percepută cu adevărat ca o expresie
a afecțiunii.
Unii tați se abțin să-și îmbrățișeze fiicele adolescente,
temându-se că ar fi un lucru nepotrivit la această vârstă. În
realitate, adevărat este tocmai contrariul. O adolescentă are
nevoie de îmbrățișările și de sărutările tatălui; dacă el evită
lucrul acesta, se prea poate ca fata să caute afecțiunea fizică
a altui bărbat, adesea într-un mod incorect. Dar, din nou,
locul și momentul sunt extrem de importante. În public, dacă
fiica voastră nu inițiază ea însăși îmbrățișarea, este mai
bine să vă abțineți. În schimb, acasă veți putea lua voi
inițiativa.
Adolescenții apreciază îmbrățișările și alte atingeri

fizice în special atunci când trec printr-o perioadă mai
dificilă sau când au unele probleme la școală. Nu uitați,
contactul fizic cu părintele de același sex este și el foarte
important. Îmbrățișarea fiului de către tată și strângerea în
brațe a fiicei de către mamă sunt binevenite în orice stadiu
al dezvoltării copiilor noștri. Un băiat tânjește după
atingerea drăgăstoasă a tatălui, ca și după cea a mamei, iar
o fată are nevoie de manifestări de afecțiune din partea
mamei, ca și din partea tatălui.
Dacă vă veți strădui să dăruiți copiilor voștri
adolescenți o apropiere fizică plină de dragoste, veți reuși cu
siguranță. De exemplu, atunci când copilul vine acasă de la
antrenament extenuat, îi veți putea face un masaj care să
prevină febra musculară. Sau, după ce a învățat intens timp
de mai multe ore, îi puteți masa gâtul înțepenit, ajutându-l
să se relaxeze, și totodată, oferindu-i o atingere fizică
drăgăstoasă. Multora le place să fie scărpinați pe spate, asta
chiar și după ce au crescut mari și au părăsit casa
părintească.
În orice caz, nu este indicat să impuneți în mod forțat
contactul fizic atunci când este vorba despre un adolescent.
Dacă se smulge când vreți să-l îmbrățișați sau se dă la o
parte atunci când îi atingeți umărul, nu mai insistați.
Dintr-un motiv sau altul, copilul nu dorește să fie atins în
momentul respectiv. Este posibil să nu aibă nicio legătură
cu persoana voastră, ori s-ar putea ca pricina să fie un alt
aspect al relației pe care o aveți cu copilul. Adolescenții sunt
bântuiți de tot felul de gânduri, sentimente și dorințe, iar
uneori pur și simplu nu vor să fie atinși. Noi suntem datori
să le respectăm sentimentele, exprimate fie prin cuvinte, fie

prin fapte. În orice caz, dacă copilul continuă să refuze cu
înverșunare atingerile, va trebui să încercați să povestiți cu
el, pentru a afla motivele care îl determină să procedeze
așa.
Nu uitați, voi reprezentați niște modele pentru copiii
voștri; aceștia vor înregistra felul cum „practicați” atingerea
fizică. Iar observând modul în care ei folosesc, la rândul lor,
atingerea fizică, vă veți putea da seama dacă vă urmează
sau nu exemplul. Este minunat să îți vezi copilul folosind
acest limbaj de bază al iubirii în relațiile sale cu cei din jur.
.......................................
ATINGEREA FIZICĂ — LIMBAJUL

PREFERAT DE COPIL
Atingerea fizică este limbajul preferat de copilul tău

pentru comunicarea afecțiunii? Pentru a fi siguri de acest
lucru, trebuie să parcurgeți capitolul 7 al lucrării de față.
Dar iată câteva indicii. Pentru copilul capabil să înțeleagă
acest limbaj, atingerea fizică va fi mult mai elocventă decât
oferirea unui cadou, repararea bicicletei stricate, timpul
petrecut împreună cu el și chiar decât convingătorul „te
iubesc”. Sigur, el percepe dragostea în toate limbajele, dar
cel mai clar și mai eficient va fi atingerea fizică. Fără
îmbrățișări, sărutări, mângâieri și alte exteriorizări de ordin
fizic ale afecțiunii, rezervorul său emoțional va fi plin doar
pe jumătate.
Folosind atingerea fizică în cazul acestor copii, mesajul
vostru de dragoste se va auzi limpede și puternic. O
îmbrățișare tandră este o dovadă de dragoste pentru orice
copil, însă pentru cei din această categorie va fi ceva

minunat și extrem de benefic. Din contră, folosirea atingerii
fizice ca expresie a mâniei și ostilității îi va afecta profund.
O palmă peste față dăunează oricărui copil, însă ea va fi
de-a dreptul devastatoare pentru cel care preferă limbajul
atingerii fizice ca modalitate de bază pentru exprimarea
dragostei.
Marilyn a aflat despre cele cinci limbaje ale dragostei
doar când fiul ei, Joey, a ajuns la vârsta de doisprezece ani.
La sfârșitul unui seminar pe această temă, ea i-a spus unei
prietene: „De-abia acum îl înțeleg pe Joey. Ani întregi m-am
enervat că nu mă lăsa deloc în pace. Când spălam vasele,
venea pe la spatele meu și îmi acoperea ochii cu mâinile.
Dacă treceam pe lângă el, se întindea și mă pișca de braț.
Când umblam prin cameră și el stătea întins pe covor, mă
prindea de picior. Alteori îmi prindea mâinile la spate și mă
ținea așa. Sau obișnuia să își treacă mâinile prin părul meu,
când mă odihneam pe canapea, dar asta nu a mai făcut-o de
când i-am cerut foarte serios să înceteze. La fel se purta și cu
taică-său, și de obicei ajungeau să se ia la trântă în joacă și
să se rostogolească pe podea.
Acum realizez că, pentru Joey, principala modalitate de
comunicare a dragostei este contactul fizic. În toți acești ani,
mă atingea pentru că dorea să fie atins la rândul lui.
Recunosc că de felul meu nu sunt o persoană foarte
lipicioasă — părinții mei nu se prea manifestau în felul
acesta. Îmi dau acum seama că, prin luptele sale cu Joey,
soțul meu nu făcea altceva decât să-și manifeste afecțiunea,
în timp ce eu respingeam toate eforturile băiatului de a se
apropia de mine. Nu știu cum de nu am înțeles asta atâta

timp — acum mi se pare atât de evident.”
În seara aceea, Marilyn și soțul ei au discutat despre
cele expuse la seminar. Chris era oarecum surprins de ceea
ce auzea. „Nu m-am gândit la luptele noastre ca la o
manifestare a dragostei, dar cred că are logică ceea ce spui,
i-a zis el lui Marilyn. Făceam doar ceea ce simțeam că îmi
vine să fac. De fapt, și pentru mine atingerea fizică este cea
mai importantă modalitate de exprimare a dragostei.”
Când a auzit asta, Marilyn a avut o nouă revelație. Nu
era de mirare că Chris aștepta mereu să fie îmbrățișat și
sărutat. Chiar și atunci când nu se punea problema să facă
dragoste, soțul ei era persoana cea mai tandră pe care o
cunoscuse vreodată. În seara aceea, Marilyn se simți
copleșită de cele descoperite, iar asta o făcu să se hotărască
să învețe limbajul atingerii fizice. Va începe prin a răspunde
pur și simplu atingerilor fiului și soțului său.
Următoarea dată când Joey a venit pe la spate și i-a
acoperit ochii cu mâinile, s-a întors spre el și l-a cuprins în
brațe. Joey a fost șocat, dar mai apoi a început să râdă. Iar
cu prima ocazie când Chris a vrut să o ia în brațe și să o
sărute, i-a răspuns așa cum obișnuia să o facă pe vremuri,
când abia se cunoscuseră. El i-a spus, zâmbind: „O să te
trimit și la alte seminarii. Se pare că într-adevăr dau
rezultate”.
Marilyn a perseverat în învățarea limbajului atingerii
fizice și, cu timpul, a început să fie tot mai puțin
stingherită. Însă, chiar și înainte de a se simți pe deplin în
largul său, Chris și Joey păreau să savureze efectele
binefăcătoare ale atingerilor ei, și îi răspundeau, la rândul
lor, în maniera pe care o prefera ea, și anume slujirea, ceea

ce îi făcea munca mai ușoară. Astfel, Joey s-a obișnuit să
spele vasele și Chris să dea cu aspiratorul, iar Marilyn se
credea în paradis.
CE SPUN COPIII
˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙
Pentru mulți copii, atingerea fizică este mai elocventă

decât cuvintele, cadourile, timpul petrecut împreună și
serviciile pe care li le facem. În lipsa acestor atingeri,
rezervorul lor emoțional nu va fi niciodată plin cu
desăvârșire. Iată ce au de spus următorii copii despre
atingerea fizică.
Allyson, în vârstă de șapte ani: „Știu că mama mea mă
iubește pentru că mă îmbrățișează tot timpul.”
Jeremy, elev de liceu, ne spune de ce este sigur de
dragostea părinților lui: „Îmi arătau asta tot timpul. De câte
ori plecam de acasă, mama mă săruta, iar tata mă
îmbrățișa, dacă era și el de față. Și de fiecare dată când mă
întorceam era la fel. Și acum se întâmplă tot așa. Unii dintre
prietenii mei nu înțeleg lucrul acesta, pentru că ei nu au
crescut într-o familie atât de unită, dar mie îmi place așa
cum este. Chiar și la vârsta asta aștept cu nerăbdare
îmbrățișările lor, căci îmi transmit căldură și siguranță.”
Mark, în vârstă de unsprezece ani, a fost întrebat:
„Dacă ar fi să dai o notă de la zero la zece, cât de mult crezi
că te iubesc părinții tăi?” Fără să clipească, a răspuns:
„Zece.” Când l-am întrebat ce-l face să fie atât de sigur, a

spus: „Pentru că îmi spun asta, dar în primul rând pentru
felul cum se poartă cu mine. De fiecare dată când sosește
acasă, tata se repede la mine și ne luăm la trântă și ne
tăvălim pe podea. Ne distrăm tare bine. Iar mama mă
sărută și mă ia în brațe tot timpul, deși de o vreme nu mai
face asta în fața prietenilor mei.”
Jessica, de doisprezece ani, locuiește împreună cu
mama ei, și din două în două săptămâni își petrece
weekend-ul cu tatăl său. Ea mărturisește că se simte iubită
de tatăl ei într-un mod cu totul special. Când am întrebat-o
de ce, a răspuns: „Pentru că de fiecare dată când mă duc la
el mă sărută și mă îmbrățișează și-mi spune cât e de fericit
că mă vede. Iar când plec, mă ține mai mult în brațe și îmi
zice că o să-i fie dor de mine. Știu că și mama mă iubește —
ea face tare multe pentru mine — dar mi-ar plăcea să mă
îmbrățișeze ca și tata, și să fie la fel de bucuroasă ca el când
suntem împreună.”
Dacă atingerea fizică este limbajul preferat al copilului

vostru și nu sunteți din fire o persoană prea drăgăstoasă,
dar doriți totuși să învățați acest limbaj, v-ar putea fi de
folos să începeți prin a vă atinge pe voi înșivă. Nu este o
glumă. Mai întâi atingeți-vă brațul, începând de la
încheietură și urcând apoi încet spre umăr. Masați-vă ușor
umărul. Apoi faceți același lucru cu mâna cealaltă.
Treceți-vă ambele mâini prin păr, masând pielea capului
dinspre frunte înspre ceafă. Stați apoi drept și mângâiați-vă
picioarele — în ritmul dorit. Puneți-vă o mână pe stomac,
apoi aplecați-vă înainte, atingeți-vă gambele și masați
gleznele. Ridicați-vă și spuneți: „Gata, am făcut-o. Am

reușit să mă ating pe mine, deci îmi voi putea atinge și
copilul!”
Pentru cei care nu sunt obișnuiți cu atingerea fizică și se
simt stânjeniți să o facă, acest exercițiu poate fi primul pas
spre dărâmarea barierelor ce împiedică contactul fizic. Dacă
faceți parte din această categorie, ar fi bine să repetați
exercițiul în fiecare zi, până când veți avea destul curaj ca să
vă atingeți copilul sau partenerul de viață. O dată ce ați
făcut primul pas, impuneți-vă să vă atingeți copilul în
fiecare zi. Cu timpul, veți ajunge la mai multe atingeri pe zi.
Oricine poate să învețe limbajul atingerii fizice, iar dacă
este limbajul preferat de copilul vostru, atunci merită să vă
dați toată silința pentru asta.
.......................................
NOTE
1. Marcu 10:13-16.
CAPITOLUL 3
AL DOILEA LIMBAJ AL
DRAGOSTEI :
CUVINTELE DE APRECIERE
„Oare mă iubește tata? Sigur, pentru că de câte ori

jucăm baschet împreună, este foarte vesel, iar după
meci mă felicită pentru eforturile mele. El spune că cel mai
important nu este să câștigi, ci să te străduiești să faci cât
mai bine lucrul pe care ți l-ai propus.” Philip, în vârstă de
paisprezece ani, continuă: „Câteodată mai greșesc, dar tata
spune să nu-mi fac probleme. Zice că, dacă mă străduiesc în
continuare, va fi tot mai bine.”
Cuvintele au o putere deosebită în comunicarea
afecțiunii. Vorbe de dragoste și alint, cuvinte de laudă și
încurajare, cuvinte care oferă sprijin și îndrumare, toate
sunt menite să exprime dragostea. Asemenea cuvinte
mângâie sufletul copilului ca o adiere blândă; îi dezvoltă
simțul valorii, oferindu-i siguranța de care are nevoie. Chiar
și atunci când sunt spuse în grabă, ele nu vor fi uitate prea
curând. Efectele lor binefăcătoare se vor răsfrânge asupra
întregii vieți a copilului.
În schimb, vorbele aspre, rostite în momente de mânie,

pot afecta respectul de sine al copilului, făcându-l să se
îndoiască de priceperea și aptitudinile sale. Copiii sunt
convinși că noi credem cu adevărat ceea ce spunem. Un
vechi proverb evreiesc spune, fără a exagera, „Moartea și
viața sunt în puterea limbii.”1
Așadar, cel de-al doilea limbaj prin care se exprimă
dragostea este cuvintele de apreciere. Pentru unii copii,
cuvintele (iar acestea nu se rezumă doar la elementarul „te
iubesc”, după cum vom vedea în continuare) reprezintă cea
mai puternică și mai clară dovadă de dragoste.
.......................................
CUVINTELE DE DRAGOSTE ȘI ALINT
Cu mult înainte de a înțelege sensul cuvintelor, copiii

pot descifra mesajul lor emoțional. Tonul și blândețea vocii,
atmosfera plină de înțelegere, toate îi transmit dragoste și
căldură. Toți părinții obișnuiesc să le vorbească bebelușilor,
iar privirea și vocea lor blândă, îmbinată cu apropierea
fizică, degajă siguranță și protecție.
Întrucât copiii mici învață în mod treptat să folosească
anumite cuvinte și noțiuni, ei nu vor înțelege întotdeauna
ceea ce vrem noi să spunem, chiar dacă spunem doar „te
iubesc”. Iubirea este o noțiune abstractă. Nu o pot vedea,
așa cum văd o jucărie sau o carte. Deoarece ei au tendința
de a gândi într-un mod concret, trebuie ca noi să-i ajutăm să
înțeleagă ce vrem să spunem atunci când ne exprimăm
dragostea. Cuvintele „te iubesc” încep să capete un înțeles
atunci când copilul le poate asocia cu sentimentele voastre
de afecțiune, adică cel mai adesea cu apropierea fizică. Spre
2. CUVINTELE DE APRECIERE 57
exemplu, dacă îi citiți o poveste, înainte de culcare, ținându-l

strâns lângă voi, creându-se astfel o atmosferă de dragoste și
căldură, îi veți putea spune cu blândețe, „te iubesc, scumpul
meu.”
O dată ce copilul a înțeles semnificația acestor cuvinte,
le veți putea folosi în diferite momente, astfel că ele vor
ajunge să fie asociate cu anumite împrejurări cotidiene, cum
ar fi plecarea copilului la joacă sau la școală. Lângă
cuvintele de dragoste puteți să adăugați și câteva cuvinte de
laudă la adresa copilului. Alice, mamă a doi copii, spune:
„Îmi amintesc cum obișnuia mama să îmi laude părul roșcat
de fiecare dată când mă pieptăna, înainte de a pleca la
școală. Acest lucru a contribuit mult la imaginea pe care
mi-am format-o despre propria persoană. Câțiva ani mai
târziu, când mi-am dat seama că nu există foarte multe
persoane cu părul roșcat, nu am fost complexată de lucrul
acesta. Sunt convinsă că aprecierile iubitoare ale mamei
m-au ajutat în acest sens”.
.......................................
CUVINTELE DE LAUDĂ
În mesajele pe care le transmitem copiilor, afecțiunea se

împletește adesea cu tendința de a-i lăuda. Este necesar să
facem diferență între ele. Afecțiunea și dragostea presupun
o apreciere a înseși ființei copilului, a caracteristicilor și
însușirilor care definesc în mod individual fiecare persoană.
În schimb, îl vom lăuda pe copil pentru ceea ce face, fie că
este vorba despre o realizare a acestuia, fie despre
comportamentul sau atitudinea sa. Lauda trebuie să vizeze
lucruri asupra cărora copilul are un anumit control.
Dacă doriți ca laudele să aibă cu adevărat influență

asupra copilului, trebuie să fiți foarte atenți cum le folosiți.
Dacă îl veți lăuda prea des, cuvintele voastre își vor pierde
o parte din efectele pozitive. De exemplu, poate că obișnuiți
să spuneți ceva de genul „Ești o fetiță bună”. Sunt niște
cuvinte minunate, dar aveți grijă să le folosiți cu
înțelepciune. Este mult mai eficient să spuneți asta atunci
când copilul a făcut ceva de care este mândru și așteaptă un
compliment. De multe ori suntem tentați să exagerăm;
spunem, de pildă: „Ai dat o pasă grozavă”, când de fapt pasa
a fost cel mult mediocră. Copiii știu foarte bine când lauda
este justificată sau când a fost spusă doar ca să se simtă ei
bine, și în acest caz o pot interpreta ca nesinceră.
Adresarea de laude la întâmplare este riscantă și din alt
motiv. Unii copii sunt atât de obișnuiți să fie lăudați încât
ajung să considere că este ceva firesc. Iar dacă se întâmplă
ca o dată să nu primească laudele așteptate, devin
suspicioși și neliniștiți. Atunci când intră în contact cu alți
copii, care nu primesc la fel de multe aprecieri, încep să se
întrebe de ce ei au atâta nevoie să fie lăudați.
Desigur, suntem înclinați să ne lăudăm copiii pentru că
ținem la ei, dar totuși trebuie să ne asigurăm că laudele sunt
sincere și, în același timp, întemeiate. Altfel s-ar putea ca ei
să creadă că vrem să-i lingușim și să califice lucrul acesta
drept o minciună.
.......................................
CUVINTELE DE ÎNCURAJARE
Termenul a încuraja înseamnă „a insufla curaj”. Noi

suntem datori să le insuflăm copiilor curajul necesar pentru
a se autodepăși. Pentru un copil mic, aproape fiecare

experiență este nouă. Să învețe să umble, să vorbească, să
meargă pe bicicletă, toate acestea necesită mult curaj. Iar
noi, prin cuvintele noastre, putem fie să-i stimulăm, fie să-i
descurajăm.
Specialiștii în logopedie susțin că un copil învață să
vorbească imitându-i pe adulții din jurul său, iar procesul va
fi accelerat dacă aceștia, pe lângă pronunțarea cât mai clară
a cuvintelor, vor încuraja verbal încercările copilului de a le
rosti corect. Afirmații de genul: „Ești pe-aproape; așa e bine;
da, e grozav; ai reușit” nu numai că îl stimulează pe copil să
învețe expresiile cele mai uzuale, dar vor ajuta și la
îmbogățirea ulterioară a vocabularului său.
Același principiu este aplicabil și atunci când copilul
învață să se comporte în societate. „Am observat că ai
lăsat-o și pe Mary să se joace cu jucăriile tale. Am fost foarte
bucuros; totul este mai frumos când împărțim ce avem cu
alții.” Asemenea afirmații îl vor motiva pe copil să se
împotrivească tendinței sale naturale de a păstra lucrurile
doar pentru sine. Sau imaginați-vă un părinte care îi spune
fiului său aflat în clasa a șasea: „Jason, am observat că
aseară, după meci, îl ascultai cu atenție pe Scott când își
spunea părerea despre jocul tău. Am fost foarte mândru de
tine pentru că îi acordai toată atenția, cu toate că erai
împins de colo-colo de cei care treceau pe lângă voi. Să știi
să-i asculți pe oameni este unul dintre cele mai mari
cadouri pe care li le poți face”. Părintele respectiv își
încurajează băiatul să-și însușească arta de a-i asculta pe
oameni, căci aceasta este într-adevăr o artă printre relațiile
interumane. Nu subestimați așadar niciodată puterea pe

care o au cuvintele încurajatoare asupra unui copil.
Poate vă vine greu să folosiți asemenea cuvinte. Trebuie
să rețineți că o atitudine încurajatoare presupune o stare
fizică bună. Entuziasmul și vitalitatea necesită energie;
asta înseamnă că, în calitatea noastră de părinți, trebuie să
fim cât mai sănătoși din punct de vedere fizic, mental,
afectiv și spiritual. Când noi înșine suntem încurajați, ne va
fi mult mai ușor să îi încurajăm pe copiii noștri. În familiile
în care ambii părinți sunt prezenți, ei trebuie să se
încurajeze unul pe celălalt; atunci când există doar un
părinte, ar fi bine ca prietenii și rudele să-i ofere sprijin și
putere.
Cel mai important factor care îl împiedică pe un copil să
se simtă încurajat este mânia. Cu cât mai multă mânie
acumulează părintele, cu atât mai mult o va revărsa asupra
copilului. Iar rezultatul va fi o atitudine ostilă față de
părinți și față de orice altă autoritate. Prin urmare, un
părinte înțelept va face tot ce-i stă în putință pentru a-și
stăpâni mânia și a rezolva problemele într-un mod matur.
Autorul Proverbelor spune cu înțelepciune: „Un răspuns
blând potolește mânia”2. Felul în care părintele i se
adresează, tonul vocii sale au o mare influență asupra
reacției copilului. Într-adevăr, este nevoie de practică
pentru a reuși să ne exprimăm cu blândețe, dar cu toții
putem învăța să facem lucrul acesta. De asemenea, atunci
când simțim că atmosfera este destul de încordată, trebuie
să încercăm să ne exprimăm într-un mod plăcut, de
exemplu să ne formulăm pretențiile sub forma unor
rugăminți, iar nu a unor comenzi tăioase. Care dintre
formulările următoare vi se pare mai stimulantă pentru un

copil sau adolescent: „Du gunoiul imediat!” sau „Te rog, fii
drăguț și du gunoiul”? Toate aceste eforturi vor fi răsplătite
cu prisosință pe viitor. Când vom încerca să ne încurajăm
copilul într-o anumită problemă, este mult mai probabil ca
el să reacționeze favorabil, decât să ne respingă ideile.
În urmă cu câțiva ani, Reader’s Digest publica povestea
unei remarcabile profesoare de matematică, care preda la
liceul St.Mary, din Morris, Minnesota. Într-o după-amiază
de vineri, ea le-a cerut elevilor să scrie numele tuturor
colegilor de clasă, lăsând câte un spațiu între ele. Apoi le-a
spus să se gândească la cel mai drăguț lucru pe care îl pot
spune despre fiecare coleg și să îl scrie pe hârtie. La sfârșit
a strâns toate foile, iar în timpul weekend-ului a trecut
numele fiecărui elev pe câte o hârtie separată, adăugând tot
ceea ce spuseseră ceilalți despre el. Iar luni i-a dat fiecărui
elev foaia corespunzătoare.
În timp ce citeau, au început să-și șoptească unii altora:
„N-am crezut niciodată că cineva ar putea aprecia lucrul
acesta!” sau „N-am știut că ceilalți mă plac atât de mult!”.
Lucrările nu au fost discutate în clasă, dar profesoara a
știut că exercițiul s-a bucurat de succes, căci îi făcuse pe
copii să se simtă bine și să-și reconsidere părerea despre
propria persoană.
Câțiva ani mai târziu, unul dintre acei elevi, Mark
Eklund, a fost ucis în Vietnam. Corpul său neînsuflețit a
fost trimis acasă, în Minnesota, iar la înmormântare au
participat majoritatea foștilor săi colegi, împreună cu
profesoara de matematică. În timpul mesei care a urmat,
tatăl băiatului i-a spus profesoarei: „Vreau să vă arăt ceva.”
Și și-a scos portofelul din buzunar. „Asta a fost găsită

asupra lui Mark când a fost ucis. Ne-am gândit că s-ar putea
să o recunoașteți.” Deschizând portofelul, scoase o bucată de
hârtie care se vedea că fusese împăturită și despăturită de
multe ori. Era lista însușirilor pe care colegii le văzuseră
odinioară în persoana lui Mark. „Vă mulțumesc mult”, i-a
spus mama lui Mark profesoarei. „După cum vedeți, fiul
nostru prețuia nespus hârtia asta.” Unul câte unul, colegii
lui Mark au recunoscut că și ei păstrau hârtia cu pricina și
obișnuiau să o citească adesea. Câțiva dintre ei o purtau în
portofel; unul o pusese chiar în albumul său de nuntă. Toți
păstraseră acest cadou neprețuit pe care îl primiseră
odinioară de la profesoara de matematică.3
.......................................
SFATURI
Cuvintele încurajatoare au cel mai mare efect când

vizează o anumită strădanie a copilului. Ideea este că,
surprinzându-l când încearcă să facă ceva pozitiv, este bine
să-l lăudăm pentru asta. Desigur, este mult mai simplu să-l
certăm atunci când îl prindem făcând ceva nepermis decât
să-l felicităm și să-l încurajăm când procedează corect, însă
vă asigurăm că rezultatul merită efortul: dezvoltarea
simțului moral al copilului.
Copiii au nevoie de îndrumare. Ei învață să vorbească
într-o anumită limbă fiindcă îi aud zi de zi pe cei din jur
folosind limba respectivă. Învață cum să se comporte trăind
într-un anumit gen de societate. În general, părinții sunt cei
cărora le revine în cea mai mare măsură responsabilitatea
de a-i deprinde pe cei mici cu tot ceea ce se întâmplă în jurul
lor. Iar asta implică nu numai arătarea lucrurilor care sunt

permise și a celor prohibite în societate, dar și direcționarea
dezvoltării etice și morale a copilului.
Fiecare copil are nevoie de îndrumare. Dacă voi, ca și
părinți, nu vă străduiți să-i fiți principalii călăuzitori, rolul
acesta va fi preluat de altcineva sau altceva — școala,
televizorul, alți adulți sau chiar copii care la rândul lor sunt
îndrumați de cineva. Puneți-vă următoarea întrebare:
Sfaturile primite de copiii mei sunt pozitive și iubitoare? Un
sfat iubitor urmărește întotdeauna interesul copilului, nu să
îi pună pe părinți sau pe altcineva într-o lumină favorabilă;
scopul este acela de a-l ajuta să-și dezvolte însușirile care îi
vor fi de folos în viitor. Asemenea cuvinte îi oferă așadar
copilului o îndrumare pentru viitor; ele reprezintă un
element important al celui de-al doilea limbaj al dragostei.
De multe ori se întâmplă ca părinții să transmită un
mesaj corect, dar într-o manieră greșită. Ei le spun copiilor
să nu se atingă de droguri, însă felul aspru în care o fac
poate avea tocmai efectul contrar. Îndrumarea trebuie
oferită într-un mod pozitiv. Un mesaj corect transmis pe o
cale greșită va da întotdeauna rezultate negative. Un copil
mi-a spus: „Părinții mei țipă și urlă la mine, spunându-mi că
nu este bine să țip și să urlu. Se așteaptă ca eu să fac ceva
ce ei înșiși nu au învățat să facă. Nu este corect.”
O altă problemă este faptul că părinții consideră că
îndrumarea părintească trebuie să privească doar lucrurile
care nu sunt permise. „Să nu bei sau, dacă totuși o faci, să
nu te urci la volan. Să nu cumva să rămâi însărcinată. Să nu
fumezi. Să nu te atingi de droguri. Ai grijă să nu depășești
limita de viteză.” Toate aceste avertismente sunt bune, dar
nu suficiente pentru a imprima copilului o orientare corectă

în viață. Desigur, interdicțiile fac parte din îndrumarea
părintească, însă ele nu trebuie să fie predominante. Biblia
spune că, în Eden, Dumnezeu le-a impus lui Adam și Eva o
singură restricție; toate celelalte îndrumări au fost pozitive.
El le-a pus la dispoziție diverse activități cu care să-și ocupe
timpul în mod constructiv. Mai târziu, când copiii lui Israel
au ajuns la muntele Sinai, au primit Cele Zece Porunci,
dintre care cinci erau pozitive și cinci negative. În Predica
de pe Munte, îndrumările lui Isus au fost în cea mai mare
parte pozitive.
Interdicțiile sunt necesare, dar numai ca parte a
îndrumării pe care o adresăm copiilor noștri. Regula
esențială este cea a dragostei, iar copiii noștri au nevoie în
primul rând de o îndrumare pozitivă, plină de afecțiune.
Dacă reușim să le imprimăm o orientare corectă și
sănătoasă, ei vor fi mult mai puțin expuși riscului de a
cădea pradă primejdiilor care le dau târcoale. Mulți tineri
recunosc că au început să se drogheze pentru că erau
plictisiți și sătui de viața lor.
Părinții care vor să ofere o îndrumare iubitoare trebuie
să urmărească interesul copiilor lor și să le ofere sprijin
atunci când este cazul, inclusiv sub forma cuvintelor de
îmbărbătare. Fie că este vorba de simpla însușire a unor
reguli de comportare în societate sau de materia complexă
a relațiilor interpersonale, părinții trebuie să-și manifeste
dragostea prin îndrumările pe care le dau copiilor lor.
Lucrurile care nu sunt permise pot fi comunicate și ele
într-o manieră afectuoasă. Un ton ridicat, nervos, este puțin
probabil să aibă efectul dorit. La fel de ineficient este să-i
repetați mereu copilului care este părerea voastră despre

prietenii săi. Mult mai indicat ar fi să adoptați o atitudine
iubitoare și să îi dați de înțeles că sunteți îngrijorați din
cauza prietenilor săi, care folosesc droguri, exprimându-vă
totodată regretul că respectivii au făcut o alegere greșită.
De asemenea, îi puteți aduce la cunoștință cazuri în care
drogurile sau alcoolul au dus la moartea unor tineri,
arătându-i cât de devastatoare trebuie să fie durerea
provocată familiilor respective. Când copilul vede că aveți o
atitudine plină de compasiune pentru alți tineri de seama
lui, este mult mai probabil să vă împărtășească punctul de
vedere, decât dacă vă aude condamnându-i pe cei ce fac
asemenea lucruri.
.......................................
CUVINTELE DE APRECIERE CA LIMBAJ

PREFERAT DE COPIL
Cuvintele „te iubesc” ar trebui folosite numai pentru

ceea ce înseamnă ele, fără să fie însoțite de alte condiții sau
completări, indiferent dacă au fost rostite sau doar sugerate.
Dacă spunem „te iubesc.... vrei să-mi faci un serviciu?”,
valoarea lor va fi mult diminuată. „Te iubesc, dar lasă-mă
să-ți spun că....” anulează orice semnificație. Este păcat să
diluăm valoarea acestor cuvinte, punându-le sub semnul
unor condiții.
Bill și Mary au observat că fiul lor în vârstă de zece ani,
Todd, manifesta o atitudine pasivă și lipsită de orice interes
pentru lucrurile din jurul său. Au încercat în fel și chip să-i
trezească interesul — i-au luat chiar și un cățel — dar fără
niciun rezultat, astfel că au ajuns la capătul puterilor.
Deseori îi reproșau lui Todd acest lucru, spunându-i că ar

trebui să fie recunoscător că are niște părinți care țin la el
atât de mult și-l îndemnau să-și găsească un hobby care să-i
ocupe timpul. L-au amenințat chiar că-l vor duce la un
psiholog dacă nu se interesează mai mult de viață.
O dată ce au început să frecventeze un curs referitor la
modalitățile de exprimare a dragostei, Bill și Mary și-au pus
întrebarea dacă nu cumva limbajul preferat de Todd ar fi cel
verbal. Și-au dat seama că niciodată nu-și manifestaseră
dragostea prin intermediul cuvintelor. În schimb, îi făceau
cadouri, îl îmbrățișau zilnic, petreceau destul de mult timp
împreună cu el și, în general, îi satisfăceau dorințele. Dar
cuvintele pe care i le adresau băiatului erau de cele mai
multe ori reproșuri și interdicții.
Atunci au pus la punct un plan. Au început să-i
vorbească drăgăstos, accentuând lucrurile pe care le
apreciau la el. S-au hotărât ca, timp de o lună, toate
cuvintele lor să conțină mesajul „să știi că ținem la tine, te
iubim și te apreciem”.
Todd era un copil cu o înfățișare plăcută, așa că au
început prin a-i lăuda aspectul atrăgător. Însă de data asta
nu au mai adăugat propuneri de genul: „Ești un băiat bine
făcut; ar trebui să te apuci de fotbal.” Preferau să îl felicite
pentru fizicul său plăcut și atât. Au început de asemenea să
observe acele fapte ale băiatului care erau pe măsura
așteptărilor lor și să le răsplătească cu cuvinte de apreciere.
Dacă îl surprindeau hrănindu-și cățelul, preferau să îl
felicite, decât să spună: „Era și timpul”. Iar atunci când
aveau să-i dea unele sfaturi, încercau să o facă într-o
manieră pozitivă.
O lună mai târziu, Bill și Mary au declarat: „Nu ne vine

să credem cât de tare s-a schimbat Todd. Este cu totul alt
băiat... poate pentru că și noi suntem cu totul alți părinți.
Acum este mult mai vioi și mai încrezător. Ne spune glume
și râdem împreună. Își hrănește câinele adesea și nu demult
s-a dus să joace fotbal împreună cu alți copii. Credem că
suntem pe drumul cel bun”.
Descoperirea pe care au făcut-o i-a schimbat atât pe ei,
cât și pe Todd. Au învățat că să fii părinte nu înseamnă să
faci numai ceea ce îți vine în mod natural. Deoarece fiecare
copil este diferit, este esențial să ne transmitem afecțiunea
în modalitatea pe care el o preferă. Povestea lui Bill și Mary
demonstrează că este posibil să folosim un limbaj greșit sau
insuficient, provocându-i copilului suferință și frustrare.
Pentru Todd, limbajul preferat este comunicarea dragostei
pe cale verbală, cale la care părinții lui apelau doar pentru
a-și exprima reproșul și dezaprobarea. Asemenea cuvinte
dăunează oricărui copil, dar pentru cel al cărui limbaj de
bază este cel verbal, ele sunt de-a dreptul distructive.
Dacă credeți că și copilul vostru preferă acest limbaj,
dar totuși vă vine greu să vă manifestați verbal
sentimentele, vă sugerăm să păstrați la îndemână un caiet
intitulat „Cuvinte de apreciere”. Când îi auziți pe alți părinți
recurgând la această metodă, notați-vă cuvintele folosite de
ei. Atunci când citiți un articol privitor la creșterea copiilor,
notați expresiile pe care le considerați utile. Căutați să citiți
cărți care tratează tema relației părinte-copil și notați-vă tot
ce descoperiți în această privință. Apoi încercați să rostiți
cuvintele respective în fața unei oglinzi. Cu cât le veți rosti
mai mult, cu atât mai repede vi le veți însuși. Străduiți-vă
apoi să-i spuneți copilului vostru asemenea cuvinte, cel

puțin de trei ori pe zi.
Dacă v-ați dat seama că ați revenit la vechile reproșuri
și dezaprobări, spuneți-i copilului că vă pare rău, căci știți
că vorbele pot să rănească. Rugați-l să vă ierte și asigurați-l
că nu asta e ceea ce simțiți pentru el. Spuneți-i că vă
străduiți să deveniți niște părinți mai buni, că îl iubiți din
tot sufletul și doriți să îi arătați cât mai limpede acest lucru.
Cu timpul veți fi capabili să lăsați în urmă vechile obiceiuri
și să dobândiți altele noi. Cea mai mare răsplată o veți citi
în ochii copilului vostru, și o veți simți în inima voastră. Se
prea poate ca, la rândul lui, copilul să înceapă să-și exprime
în cuvinte afecțiunea pe care v-o poartă, căci, cu cât se simte
mai iubit, cu atât va revărsa mai multă dragoste asupra
voastră.
CE SPUN COPIII
˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙
Toți cei patru copii examinați și prezentați în

continuare preferă, ca modalitate de bază, exprimarea
dragostei pe cale verbală.
Mary, în vârstă de opt ani, spune: „O iubesc pe mama
pentru că și ea mă iubește. Îmi spune lucrul ăsta în fiecare
zi. Cred că și tata mă iubește, dar el nu îmi spune
niciodată”.
Lisa, de doisprezece ani, și-a rupt mâna anul acesta.
„Știu că părinții mei mă iubesc pentru că în acea perioadă
mi-a fost tare greu să țin pasul cu colegii mei la școală, dar
ei m-au încurajat tot timpul. Nu m-au forțat niciodată să-mi

fac temele dacă nu mă simțeam bine, ziceau că pot să le fac
mai târziu. Erau tare mândri că îmi dau toată silința și
spuneau că sunt siguri că voi reuși să trec peste această
problemă.”
David, în vârstă de cinci anișori, este un copil activ și
vorbăreț, foarte sigur de dragostea părinților lui. „Mămica
mă iubește, și tăticul, și el mă iubește. Amândoi îmi spun în
fiecare zi «te iubesc».”
John, de zece ani, a avut mai multe familii adoptive
începând de la vârsta de trei ani. De opt luni locuiește cu Bob
și Betsy, al patrulea rând de părinți adoptivi. Când a fost
întrebat dacă se simte iubit cu adevărat, a răspuns că da.
Atunci l-am întrebat cum de este atât de sigur. „Pentru că
nu strigă și nu țipă la mine. Părinții mei dinainte strigau
tot timpul. Mă tratau ca pe un gunoi. Bob și Betsy mă
tratează ca pe o persoană adevărată. Știu că am o mulțime
de defecte, dar sunt convins că ei mă iubesc.”
Pentru copiii din această categorie, cea mai puternică

dovadă de dragoste o reprezintă cuvintele. În același timp
însă, vorbele aspre și dezaprobatoare îi vor răni foarte
profund. Reproșurile, criticile îl afectează pe orice copil, însă
pentru aceștia vor fi de-a dreptul devastatoare, rămânând vii
mult timp în sufletul lor.
Așadar, este extrem de important ca părinții, precum și
ceilalți adulți care exercită o influență asupra copilului,
să-și ceară scuze pentru remarcile lor aspre sau critice.
Chiar dacă cele spuse nu dispar în urma scuzelor, efectele
lor sunt diminuate. Dacă credeți că aveți un mod negativ de

a comunica cu copilul, rugați-vă partenerul de viață să vă
înregistreze odată, astfel încât să vă puteți auzi apoi pe voi
înșivă. S-ar putea să vă surprindă neplăcut ceea ce auziți,
însă asta v-ar ajuta să vă schimbați modul în care
comunicați cu copilul. Deoarece o comunicare pozitivă este
esențială pentru reușita oricărei relații părinte-copil, merită
să faceți eforturi pentru a vă debarasa de vechile obiceiuri
și a dobândi altele noi, mai sănătoase. Avantajele vor fi
extraordinare pentru copilul vostru, iar satisfacția pe care
o veți avea vă va răsplăti pe deplin.
.......................................
NOTE
1. Proverbe 18:21.
2. Proverbe 15:1.
3. Helen P. Mrosla, „Toate lucrurile bune”, în Reader’s Digest, octombrie 1991, p.
49-52.
CAPITOLUL 4
AL TREILEA LIMBAJ AL
DRAGOSTEI :
TIMPUL REZERVAT
PERSOANEI IMPORTANTE
Sara, o fetiță în vârstă de patru ani, se agață de

piciorul mamei: „Mami, mami, hai să ne jucăm!”
„Nu pot să vin chiar acum, îi spune Ginny. Trebuie să
termin salata de cartofi. O să ne jucăm pe urmă. Du-te și
joacă-te singură câteva minute și apoi o să ne jucăm
împreună.”
Peste cinci minute, Sara revine cu aceeași rugăminte.
Ginny îi răspunde: „Scumpa mea, ți-am spus că trebuie să
termin salata mai întâi. Acum fugi, și voi veni și eu în câteva
minute.” Sara părăsește încăperea, dar în scurt timp se
întoarce. În sfârșit, salata este gata iar cele două au timp să
se joace împreună. Dar Ginny știe că scena se va repeta și
mâine.
Ce putem să învățăm de la Ginny și Sara? Este foarte
probabil că fetița își dezvăluie modalitatea preferată de
exprimare a dragostei — timpul pe care i-l acordă mama ei.
Atenția totală din partea mamei o face să se simtă iubită cu

adevărat. Acest lucru este atât de important încât o
determină să vină de atâtea ori după ea. Însă pe Ginny o
deranjează uneori solicitările repetate ale fetiței. Dacă ele
devin prea insistente, se mai întâmplă să-și iasă din sărite
și atunci o trimite pe Sara să stea singură în camera ei,
adică exact ceea ce urăște fetița cel mai mult.
Oare cum ar trebui să procedeze o mamă? se întreabă
Ginny. Este posibil să-ți iubești copilul, dar în același timp
să-ți vezi și de treburile tale? Răspunsul este afirmativ, cu
certitudine. Identificarea limbajului preferat al copilului are
o mare contribuție în acest sens. Dacă Ginny i-ar fi rezervat
fiicei sale cincisprezece minute înainte de a începe să
pregătească salata, probabil ar fi putut să-și vadă liniștită
de treabă după aceea. Când rezervorul emoțional al copilului
este gol și „combustibilul” preferat este atenția, cel mic va
face tot posibilul să capete ceea ce-i lipsește.
Chiar dacă pentru copilul vostru timpul petrecut
împreună cu voi nu este cea mai importantă dovadă de
dragoste, mulți copii tânjesc după o atenție totală din partea
părinților. Într-adevăr, multe dintre „năzbâtiile” lor sunt de
fapt încercări de a petrece cât mai mult timp în compania
mamei și a tatălui. Pentru copil, chiar și o reacție de
dezaprobare este mai bună decât să nu i se acorde deloc
atenție.
În ultimii ani se discută tot mai mult despre timpul pe
care îl acordăm unei persoane importante, mai ales în cazul
părinților care își împart pe din două responsabilitățile
familiale și al familiilor în care este doar un singur părinte.
În mod paradoxal însă, deși tot mai mulți oameni vorbesc
3. TIMPUL REZERVAT PERSOANEI IMPORTANTE 73
despre el, majoritatea copiilor tânjesc după un timp petrecut

cu părinții. Chiar dacă sunt iubiți cu adevărat, se întâmplă
adesea ca nevoile lor să fie ignorate, căci foarte puțini
părinți par să știe ce au de făcut în această privință.
Faptul de a rezerva un anumit timp copilului implică și
concentrarea întregii atenții asupra celui mic. În
majoritatea cazurilor, nou-născutul se bucură de un timp
nelimitat din partea părinților — doar alăptatul și
schimbatul scutecelor îi prilejuiește ore întregi de atenție
maximă. Pe lângă grija mamei, tatăl își aduce și el
contribuția atunci când este acasă, precum și bunicii sau
ceilalți membri ai familiei.
Pe măsură ce copilul crește, rezervarea unui anumit
timp devine tot mai dificilă, căci implică unele sacrificii din
partea părinților. Este mult mai la îndemână să-ți exprimi
dragostea prin cuvinte sau atingeri fizice, decât să-ți pui
deoparte timp pentru copilul tău. Puțini dintre noi au
timpul necesar să facă tot ceea ce și-ar dori; pentru a-i
acorda copilului niște momente deosebite, trebuie uneori să
renunțăm la alte lucruri pe care ni le-am propus. Iar pe
măsură ce copilul se apropie de adolescență, se întâmplă
adesea să ne solicite exact atunci când suntem mai obosiți,
grăbiți sau fără vlagă.
Petrecerea unui timp împreună cu copilul îi permite
acestuia să se bucure de prezența părintelui. Totodată, în
felul acesta îi vom arăta că ne place compania lui, dându-i
sentimentul că el este cel mai important pentru noi. Atunci
când îi acordăm întreaga noastră atenție, copilul se simte
iubit cu adevărat.
Când stăm împreună cu copilul nostru, trebuie să ne

raportăm la nivelul său de dezvoltare fizică și afectivă. Când
învață să umble de-a bușilea, de exemplu, vom sta pe podea
alături de el. Când începe să facă primii pași, vom fi lângă el,
oferindu-i sprijin și încurajare. Îi vom fi tot timpul alături,
când începe să se joace în cutiuța cu nisip sau când învață să
bată mingea. Atunci când ajunge să meargă la școală, să
practice un sport sau să meargă la biserică, vom fi de
asemenea aproape de el, susținându-l. Cu cât copilul este
mai mare, cu atât această sarcină este mai dificilă, în special
atunci când sunt mai mulți și ești dator să-ți faci timp pentru
toți, sprijinindu-i în activitățile lor tot mai numeroase.
.......................................
A FI ÎMPREUNĂ
Cel mai important lucru atunci când faceți ceva

împreună cu copilul vostru nu este ceea ce într-adevăr
faceți, ci pur și simplu faptul că sunteți împreună. Când
micuțul Nathan, în vârstă de șapte ani, a fost întrebat de
unde știe că tatăl lui îl iubește, a răspuns: „Pentru că facem
de toate împreună. De exemplu, jucăm baschet, spălăm
mașina sau mergem la frizer amândoi”.
Nu este obligatoriu să mergeți într-un anumit loc
pentru ca timpul petrecut cu copilul să fie plăcut. Puteți să-i
oferiți copilului niște momente deosebite oriunde v-ați afla.
De fapt, multe asemenea momente au loc chiar acasă, când
sunteți doar cu el. Este esențial să petrecem timp cu fiecare
copil în parte, chiar dacă acest lucru nu este tocmai ușor.
Într-o societate în care oamenii manifestă tot mai puțin
interes pentru problemele celor din jurul lor, este cu atât
mai important să le acordăm copiilor noștri întreaga atenție

de care au nevoie.
În multe familii, copilul simte lipsa televizorului mai
mult decât îi lipsește prezența tatălui său. El este supus tot
mai multor influențe din afara familiei și de aceea este
nevoie să petreacă un timp împreună cu părinții, lucru
menit să-l întărească, pentru a face față presiunilor
exterioare. Chiar dacă rezervarea unui anumit timp pentru
acest scop necesită unele eforturi, ele trebuie privite ca niște
investiții făcute pentru viitor — viitorul copiilor și al
familiei voastre.
Timpul acordat fiecărui copil

În cazul în care aveți mai mulți copii, va trebui să vă
rezervați timp pentru fiecare dintre ei. Nu este ușor, însă,
cu puțin efort, veți reuși. Un exemplu este cazul Susannei
Wesley, care a crescut zece copii. Ea a făcut în așa fel încât
să acorde câte o oră pe săptămână fiecăruia dintre ei. Cei trei
băieți, John, Sam și Charles Wesley, au devenit poet,
scriitor și, respectiv, preot; cel din urmă a scris câteva
cântece ajunse tradiționale în cadrul bisericii creștine.
Această femeie i-a învățat pe copiii ei să scrie, să citească și
să socotească, dar și regulile de conduită în societate, bunele
maniere și, pe lângă toate astea, le-a transmis valorile
morale și trăirea cumpătată.
Trăind într-o epocă în care femeile nu prea aveau
posibilitatea de a se instrui și de a se afirma (Anglia anilor
1700), ea i-a asigurat fiicei sale, Emilia, o educație
completă. Înțeleapta mamă i-a spus fiicei sale: „Societatea
nu oferă nicio șansă femeilor, fie ele oricât de capabile”. 1
Mai târziu, Emilia a devenit profesoară. Chiar dacă nu-i

împărtășim toate ideile referitoare la creșterea copiilor, nu
putem să nu admirăm felul în care Susanna și-a impus
principiile, le-a pus în practică și le-a transmis apoi mai
departe. Secretul timpului petrecut cu copilul stă în valorile
pe care voi, ca și părinți, i le insuflați acestuia și pe care vă
străduiți apoi cu toții să le aplicați în viața de zi cu zi.
Contactul vizual pozitiv

În timpul pe care îl petreceți cu copilul trebuie să existe
și un contact vizual care să transmită dragoste și căldură.
O expresie plină de interes și afecțiune îi va comunica
într-un mod foarte convingător dragostea pe care i-o
purtăm. Cercetările efectuate au arătat că majoritatea
părinților se folosesc de contactul vizual într-o manieră
negativă, pentru a-l mustra pe copil sau pentru a-i da niște
instrucțiuni categorice.
Contactul vizual cu copilul trebuie să fie în primul rând
unul plăcut și drăgăstos. Dacă îl priviți în felul acesta
numai atunci când vă satisface așteptările, veți aluneca pe
panta greșită a iubirii condiționate, ceea ce poate afecta
dezvoltarea lui sănătoasă. Pentru a menține plin rezervorul
emoțional al copilului, trebuie să îl iubim necondiționat, iar
unul dintre secretele acestui gen de iubire este folosirea
corectă a contactului vizual.
Uneori, refuzăm să îl privim în ochi pe copil sau pe
partenerul nostru de viață, în semn de pedeapsă. Este o
adevărată cruzime, pe care cel pedepsit în felul acesta nu o
va uita prea ușor. Copiii, mai ales, vor interpreta evitarea
contactului vizual ca pe o dezaprobare venită din partea
părintelui, lucru ce le poate afecta respectul de sine. Nu

permiteți ca o nemulțumire de moment să determine
atitudinea voastră față de copil, atitudine care ar trebui să
degajeze în permanență dragoste. Sunteți datori să îl iubiți,
orice s-ar întâmpla, indiferent de comportamentul lui sau de
împrejurări.
.......................................
ÎMPĂRTĂȘIREA GÂNDURILOR ȘI A
SENTIMENTELOR
Petrecerea unui timp alături de copilul vostru nu

înseamnă neapărat că trebuie să faceți ceva împreună cu el;
această noțiune implică și încercarea de a-l cunoaște mai
bine. Ca urmare firească a timpului petrecut împreună, veți
descoperi că puteți să povestiți cu copilul aproape despre
orice. Phil Briggs, care predă de multă vreme educația în
cadrul unui seminar, în California, este fericit să joace golf
împreună cu fiul său. „Fiul meu nu era un tip foarte
vorbăreț, asta până când am început să jucăm golf împreună
cu regularitate.” Cei doi, tată și fiu, povesteau la început
doar chestiuni privitoare la jocul de golf, însă curând au
ajuns să discute tot felul de lucruri legate de viață. Să îi
învățăm pe copii să arunce la coșul de baschet sau să
lovească mingea, să spele mașina sau chiar să spele vasele
sunt doar câteva ocazii care pot da naștere unei ambianțe
propice pentru inițierea unor discuții mai serioase.
Discuții folositoare
O asemenea discuție poate fi cea în care tatăl istorisește
ceva din propria-i experiență, cum ar fi relatarea unor
întâmplări petrecute în perioada când o curta pe mama,
însoțită de comentarea anumitor aspecte din punct de
vedere moral și spiritual. Acest gen de conversație
„serioasă” va atinge în profunzime latura afectivă a
copilului, arătându-i că tatăl lui îl iubește, are încredere în
el și îl tratează ca pe o persoană serioasă. Mama, la rândul
ei, în timp ce o ajută pe fiica sa să-și cumpere prima pereche
de ochelari sau o rochie mai deosebită pentru balul
bobocilor, poate să aducă în discuție temerile pe care le
avea, copilă fiind, în privința înfățișării sale. Conversația le
va face să se simtă mai apropiate, ajutând-o totodată pe fată
să înțeleagă că valoarea ei nu este dată de aspectul fizic.
Nevoia copiilor de a discuta cu părinții sau cu alți adulți
este practic nelimitată. Împărtășirea pe această cale a unor
gânduri și sentimente trebuie să fie un principiu de viață.
Însușirea unui astfel de mod de comunicare le va fi de mare
folos în relațiile viitoare, inclusiv în căsnicie. Îi va ajuta să
pună baza unor prietenii reușite, învățându-i totodată cum
să se comporte cu tovarășii de muncă. În felul acesta copiii
vor fi capabili să-și formeze propriile păreri și să le exprime
într-o manieră pozitivă, cu respectarea opiniilor celorlalți.
Cu alte cuvinte, vor ști să își susțină punctele de vedere fără
riscul de a deveni dezagreabili celor din jur.
Întrucât prin intermediul unor discuții folositoare copilul
învață mai multe decât am fi tentați să credem, este esențial
să inițiem cât mai des asemenea discuții, indiferent de vârsta
lui. Dacă toată comunicarea noastră se rezumă la a-l critica

sau admonesta, el nu se va bucura niciodată de binefacerile
întregii noastre atenții. O permanentă atitudine de
dezaprobare nu-i poate satisface nevoia de dragoste.
În cazul copiilor mai mici, unul dintre momentele cele
mai potrivite pentru inițierea unei conversații este seara,
înainte de culcare, când sunt extrem de receptivi. Acest lucru
se explică fie prin faptul că atunci sunt mai puțini factori
care să le distragă atenția, fie prin aceea că, după cum se
știe, copiii încearcă prin orice mijloace să amâne momentul
somnului. Dar indiferent care ar fi motivul, ei ascultă cu
mare atenție, ceea ce face discuția să decurgă mult mai
ușor.
Poveștile și conversația
Toți copiii iubesc poveștile. Ele sunt un mod minunat de
a-i pregăti pentru culcare, făcându-i să rămână deschiși
oricărei comunicări chiar și după ce au crescut mari. Pe
parcursul poveștii sau la finalul ei faceți o pauză pentru a-i
permite copilului să-și limpezească sentimentele legate de
personajele și întâmplările istorisite, iar apoi discutați
despre acestea. Este un lucru extrem de important, având în
vedere că, în zilele noastre, tinerii par să nu înțeleagă că
faptele lor se află într-o strânsă legătură cu ceea ce simt.
Întrucât foarte puțini dintre ei sunt în stare să-și definească
propriile sentimente, majoritatea nu au capacitatea de a-și
controla comportamentul. Dacă în poveste este vorba despre
cineva care a suferit o mare dezamăgire, de exemplu,
profitați și întrebați-l pe copil dacă a trăit vreodată acest
sentiment, iar apoi extindeți discuția și la alte chestiuni

adiacente.
Vă recomandăm așadar cu insistență să inițiați
asemenea conversații cu copiii voștri. Din nefericire, în ziua
de azi puțini tineri știu să-și controleze sentimentele, și în
special mânia. Iar acest handicap constituie o principală
cauză pentru consumul de droguri, pentru comportamentul
sexual incorect și pentru atitudinea ostilă față de autoritate.
Faptul că stați de povești înainte de culcare, spunându-vă ce
gândiți și ce simțiți, poate preveni multe dintre problemele
grave ale vieții.
Pregătirea copilului pentru somn trebuie să aibă loc
într-o atmosferă caldă și liniștită, total diferită de lumea
agitată și zgomotoasă în care trăiesc majoritatea oamenilor.
Pentru a reuși să-i asigurăm o ambianță corespunzătoare,
va trebui să stabilim care ne sunt prioritățile, iar apoi să ne
străduim să rezistăm presiunilor exterioare. Multe dintre
lucrurile care ni se par acum extrem de importante nu vor
mai conta deloc peste un timp. Ceea ce oferim copiilor noștri
va conta întotdeauna.
.......................................
PLANIFICAREA TIMPULUI REZERVAT

COPILULUI
În primii opt ani de viață, când centrul întregului

univers al copilului este acasă, va fi relativ ușor să vă
întocmiți un program corect și lejer. Însă pe măsură ce
copilul crește și se implică în tot mai multe activități în
afara casei, va trebui să vă străduiți să faceți loc în
programul vostru timpului rezervat copilului. Altfel nu veți

putea să vă descurcați. Iată câteva sugestii.
În primul rând, luarea mesei este un eveniment care
necesită pregătiri. De-a lungul anilor, servirea cu
regularitate a cinei în mijlocul familiei reunite ajută la
construirea unei relații extrem de apropiate între membrii
familiei. Cunoaștem cu toții familii în care se obișnuiește ca
fiecare să mănânce atunci când sosește acasă. Acest lucru
poate părea haotic pentru cei obișnuiți să ia cina împreună
cu restul familiei, într-o atmosferă caldă și veselă. Părinții
sunt singurii în măsură să stabilească programul familiei și
să decidă când acesta poate fi întrerupt sau ușor modificat.
Unele familii își permit să servească micul dejun împreună.
Iar cu puțin efort, veți reuși să luați și prânzul împreună cu
copilul, o dată pe lună.
În al doilea rând, nu uitați de excursiile cu popas peste
noapte. Burney și fiul său, Jeff, fac asemenea excursii o
dată la trei luni. De obicei, merg într-un loc aflat doar la o
oră depărtare de casă și își așează cortul acolo, petrecând
împreună o zi și jumătate fără întrerupere. Iar două seri pe
săptămână Allyson pleacă împreună cu fiica sa de
doisprezece ani, Brittany. În serile respective, soțul și fiul
său se ocupă de treburile casei și își petrec timpul
împreună.
V-am sugerat doar două soluții posibile. Rețineți,
planificarea timpului petrecut împreună nu trebuie să-i
afecteze spontaneitatea. Puteți să vă schimbați oricând
planurile, dacă doriți, însă fără o planificare veți descoperi
că rezervați foarte puțin timp copilului vostru. Cu
siguranță, rezervați un anumit timp altor persoane — de ce
nu și propriului copil? El va aprecia faptul că prețuiți atât de

mult timpul pe care îl petreceți împreună încât sunteți gata
să renunțați la alte activități. Această planificare a timpului
mai are și un alt efect pozitiv, și anume acela că îl învață pe
copil să-și programeze, la rândul lui, timpul.
Planificarea timpului pe care îl petreceți cu copilul
presupune mai mult decât rezervarea unei zile sau a unei
ore din programul vostru. Ea implică și pregătirea voastră
interioară. Dacă sosiți acasă obosit după o zi de muncă,
trebuie mai întâi să vă eliberați de stresul acumulat, să
înlăturați toate gândurile privitoare la serviciul vostru și
apoi să vă concentrați asupra treburilor legate de casă. Unii
dintre noi se pregătesc pentru toate acestea ascultând
muzica preferată în drum spre casă. Alții opresc mașina în
apropiere de casă și, timp de câteva minute, spun o
rugăciune. Încercați să descoperiți ce vă ajută să vă simțiți
liniștiți și revigorați astfel încât să dispuneți de energia pe
care va trebui să o oferiți copilului vostru.
Dacă nu ați putut să vă pregătiți înainte de a sosi acasă,
stați puțin cu partenerul de viață, doar voi doi, și numai
după aceea să vă întâlniți cu copiii. Poate este suficient să vă
îmbrăcați în niște haine confortabile, să desfaceți o sticlă de
suc și să vă plimbați puțin prin grădină, înainte de a vă
cufunda în universul familiei. Cu cât aveți mai multă
putere, cu atât mai mult o veți putea transmite și familiei
voastre.
.......................................
TIMPUL REZERVAT PERSOANEI

IMPORTANTE CA LIMBAJ PREFERAT AL
COPILULUI
În acest caz, puteți fi sigur de un lucru: fără acordarea

unui timp special și a unei atenții mărite, copilul vostru va
fi neliniștit și chinuit de gândul că părinții lui nu îl iubesc cu
adevărat.
Alan este pompier și lucrează 48 de ore, urmate de câte
o zi de pauză. Așadar, două zile este la serviciu, iar în ziua
liberă, împreună cu un alt coleg, se ocupă cu zugrăvitul
caselor, pentru a câștiga un ban în plus. Helen, soția lui,
este asistentă medicală și uneori lucrează de noapte, iar
ziua se odihnește. În nopțile când amândoi sunt de serviciu,
cei doi copii, Jonathan, de opt ani, și Debra, de șase ani,
stau cu bunica lor.
Alan și Helen au început să se îngrijoreze din pricina lui
Jonathan, care părea tot mai absent. Helen i s-a plâns unei
prietene: „Dacă încercăm să-l provocăm la o discuție, nu
reacționează în niciun fel. Când era mai mic, era foarte
comunicativ.
Înainte să meargă la școală, pe vremea când eu stăteam
acasă tot timpul, mergeam împreună în parc aproape în
fiecare după-masă. El vorbea fără încetare și era plin de
viață. S-a schimbat foarte mult și mă întreb ce s-a întâmplat
cu el. Alan nu a observat, pentru că nu a petrecut atâta timp
alături de Jonathan, dar eu îmi dau seama de diferență”.
Rosie, prietena lui Helen, tocmai atunci citea Cele cinci
limbaje ale iubirii și și-a amintit că unul dintre capitole se
referă chiar la felul în care aceste limbaje îi „vorbesc”

copilului. Așa că i-a împrumutat cartea lui Helen, socotind
că s-ar putea să-i fie de folos. Două săptămâni mai târziu,
Helen i-a spus: „Am citit cartea și cred că știu care este
limbajul preferat de Jonathan. Privind înapoi și
amintindu-mi cât de mult se bucura de timpul pe care
obișnuiam să-l petrecem împreună, cât de fericit și de
vorbăreț era, și văzând că toate astea s-au schimbat când a
început să meargă la școală, iar eu la serviciu, am ajuns la
concluzia că în ultimii doi ani copilul a tânjit cu disperare
după dragoste. Eu i-am satisfăcut toate nevoile fizice, dar
nu m-am mai ocupat așa cum trebuie de cele afective.”
Cele două prietene au început să se gândească cum să
facă Helen încât să-și rezerve un timp pe care să-l petreacă
împreună cu Jonathan. Întrucât după-amiezile și serile ei
erau mai libere, de regulă dedica acest timp gospodăriei și
târguielilor, ocazional mai ieșea cu prietenele și, foarte rar,
își petrecea seara cu Alan în oraș. Și îi verifica lui Jonathan
temele. Helen a ajuns la concluzia că, dacă se străduia,
putea să-și rezerve câte o oră, de două ori pe săptămână, pe
care să i-o consacre exclusiv lui Jonathan. „Poate ne vom
duce în parcul unde obișnuiam să mergem pe vremuri. Asta
mi-ar trezi și mie niște amintiri plăcute.”
Peste trei săptămâni, Helen i-a spus prietenei sale: „Să
știi că metoda dă roade. De când am povestit cu tine, mi-am
făcut timp să stau cu Jonathan de două ori pe săptămână și
deja se observă o schimbare în atitudinea lui. Când i-am
propus prima oară să mergem în parc, nu a părut foarte
entuziasmat. Dar, o dată ajunși acolo, am văzut cum vechiul
Jonathan începe să iasă la suprafață. Am hotărât ca într-o
săptămână să mergem în parc, iar săptămână următoare să

ieșim împreună la o înghețată. Jonathan începe să fie mai
comunicativ și sunt sigură că timpul pe care îl petrecem
împreună are efecte benefice.
Apropo, l-am rugat pe Alan să citească și el cartea, a
adăugat Helen. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să învețe
limbajul preferat al celuilalt. Nici el nu-l cunoaște pe al
meu, nici eu pe al lui. Pe lângă asta, Alan o să-și dea seama
cât este de important să petreacă mai mult timp cu fiul său.”
CE SPUN COPIII
˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙
Iată patru copii care, în mod evident, preferă ca limbaj

al dragostei timpul rezervat lor.
Bethany, în vârstă de patru anișori, are mai tot timpul
în ochi o sclipire jucăușă. „Știu că părinții mei mă iubesc,
pentru că facem tot felul de lucruri împreună. Uneori este
și frățiorul meu cu noi, dar de multe ori sunt numai eu cu
unul dintre ei sau cu amândoi.” Când am întrebat-o ce fel de
lucruri fac împreună, a răspuns: „Tăticu m-a luat cu el la
pescuit săptămâna trecută. Nu știu dacă îmi place să
pescuiesc, dar îmi place să fiu cu el. Mami m-a dus la
Grădina Zoologică de ziua mea. Locul ce mi-a plăcut cel mai
mult a fost cușca maimuțelor. Am văzut-o pe una mâncând
o banană. Ne-am distrat tare bine.”
Jeremy are doisprezece ani. „Știu că tatăl meu mă
iubește pentru că-și petrece timpul cu mine. Facem multe
împreună. Acum, de exemplu, avem bilete la fotbal pentru
întregul sezon și nu pierdem niciun meci. Știu că și mama

mă iubește, deși nu petrecem atâta timp împreună pentru că
ea nu se simte prea bine.”
Frankie, în vârstă de zece ani, spune: „Mămica mea mă
iubește. Ea vine de fiecare dată la meciurile mele de fotbal
și apoi mergem să mâncăm ceva în oraș. Nu știu dacă tata
mă iubește. El așa spunea, dar ne-a părăsit. Nu îl mai văd
deloc.”
Mindy, de șaisprezece ani, spune: „De unde știu că
părinții mei mă iubesc? În primul rând pentru că sunt
întotdeauna alături de mine. Pot să discut cu ei orice. Știu
că sunt înțelegători și că mă vor ajuta să iau hotărârea cea
mai înțeleaptă. O să-mi fie tare dor de ei peste doi ani, când
voi merge la facultate, dar știu că o să-i găsesc tot aici când
mă întorc.”
Pentru copiii care tânjesc după atenție din partea

părinților lor, și nu numai pentru ei, petrecerea unui
anumit timp în compania acestora le dă sentimentul că sunt
iubiți cu adevărat. Atunci când vă petreceți timpul împreună
cu copiii voștri, contribuiți la nașterea unor amintiri care
vor dăinui o viață întreagă. Suntem datori să facem în așa
fel încât, peste ani și ani, copiii să-și amintească cu drag și
nostalgie de momentele pe care le-au trăit acasă, în mijlocul
familiei. Ei vor avea amintiri plăcute și sănătoase dacă
rezervorul emoțional le este alimentat în permanență. În
calitate de părinți, le putem dărui asemenea amintiri,
asigurându-le totodată echilibrul, fericirea și stabilitatea
necesară pentru tot restul vieții lor.
.......................................
NOTE
1. Sandy Dengler, Susanna Wesley, 171.
CAPITOLUL 5
AL
PATRULEA
LIMBAJ AL DRAGOSTEI :
CADOURILE
Când am întrebat-o pe Rachel, o fetiță în vârstă de

zece ani, cum se face că este atât de sigură de
dragostea părinților săi, ea a spus: „Vino în camera mea și
o să vezi”. Ajunși în camera ei, mi-a arătat un urs uriaș de
jucărie. „Mi l-au adus din California.” Apoi, atingând un
clovn pufos și colorat, a zis: „Pe ăsta mi l-au dat când am
intrat în clasa întâi. Iar maimuțica asta caraghioasă mi-au
adus-o din Hawaii, unde au fost cu ocazia aniversării
căsătoriei lor”. A continuat să se învârtă prin cameră,
arătându-mi mai mult de o duzină de cadouri pe care le
primise de la părinți în ultimii câțiva ani. Toate erau
așezate în locuri speciale, pentru a-i aminti mereu de
dragostea pe care i-o purtau aceștia.
Oferirea și primirea de cadouri este un limbaj care
demonstrează dragostea, iar efectele ei persistă în timp,
rămânând vii peste ani și ani. Cadourile cele mai încărcate
de semnificație reprezintă adevărate simboluri ale iubirii.
4. CADOURILE 89
Totuși, părinții care apelează la această modalitate trebuie

să înțeleagă că cei mici au nevoie să fie iubiți cu adevărat și
pe deplin. Din acest motiv, oferirea de cadouri trebuie să se
împletească cu celelalte modalități de manifestare a
afecțiunii. Rezervorul emoțional al copilului trebuie umplut
în prealabil, dacă dorim ca un cadou să dea expresie iubirii
noastre. Așadar, părinții vor combina atingerile fizice,
cuvintele de apreciere, timpul rezervat copilului și slujirea,
pentru a menține rezervorul emoțional la un nivel
corespunzător.
Julie ne-a împărtășit felul cum aceste limbaje ale
dragostei au ajutat-o să le înțeleagă pe cele două fiice ale
sale — Mallory, de șase ani, și Meredith, de opt ani. „Eu și
soțul meu suntem plecați adesea în călătorii de afaceri, iar
fetele stau cu bunica lor. Întotdeauna, când suntem plecați,
le cumpărăm câte un cadou. Meredith se bucură însă mult
mai tare decât Mallory, luându-ne la întrebări în această
privință de îndată ce ajungem acasă. Nu poate sta locului de
emoție până când scotocim după cadouri, iar în timp ce și-l
deschide pe al ei nu mai contenește cu exclamațiile. Apoi îi
găsește un locșor special în camera ei și ne cheamă să
vedem unde l-a pus. Iar când îi vin în vizită prietenele, nu
uită niciodată să le arate cel mai nou cadou.”
În schimb, Mallory, deși mulțumește politicos pentru
cele primite, este mult mai încântată să i se povestească
despre cum a decurs călătoria. „Vine la noi, curioasă să afle
fiecare detaliu al călătoriei, spune Julie. Ne descoase mai
întâi pe fiecare în parte, iar apoi pe amândoi, părând să
savureze tot ceea ce-i spunem. Meredith, în schimb, ne pune
câteva întrebări privind locurile pe unde am fost și atâta tot.”
Întrebată ce va face în continuare, având în vedere cele

constatate, Julie a spus: „Ei bine, voi continua să le cumpăr
cadouri, pentru că îmi face plăcere. Dar acum nu mă mai
simt jignită că Mallory nu se arată la fel de încântată ca
Meredith. Înainte mă deranja lucrul acesta, considerându-l
oarecum o lipsă de recunoștință. Acum însă îmi dau seama
că pentru ea, discuțiile noastre înseamnă la fel de mult, cât
reprezintă cadourile pentru Meredith. Și eu cât și soțul meu
ne străduim să-i oferim lui Mallory cât mai mult timp
atunci când ne întoarcem dintr-o călătorie, precum și în rest.
Sperăm însă să o învățăm să își însușească și limbajul
cadourilor, tot așa cum lui Meredith încercăm să-i trezim
interesul pentru timpul petrecut împreună, ca limbaj al
dragostei”.
.......................................
BUCURIA DE A DĂRUI
Oferirea și primirea de cadouri, ca modalitate de

manifestare a dragostei, este un fenomen universal.
Cuvântul cadou provine din grecescul charis, care semnifică
„dar, favor sau cadou nemeritat”. Ideea este, așadar, că un
cadou acordat pe merit se transformă de fapt într-o plată.
Cadoul adevărat nu trebuie să reprezinte o plată pentru
anumite servicii, ci mai degrabă el este expresia afecțiunii
față de cineva, fiind oferit cu titlu „gratuit”. Însă în
societatea noastră nu toate cadourile sunt atât de sincere.
Mai ales în lumea afacerilor, ele reprezintă o recompensă
pentru încheierea unui contract, de pildă, cu o anumită
companie sau un „stimulent” în speranța încheierii unor
afaceri în viitor. Așadar cadoul nu este oferit spre simpla
4. CADOURILE 91
plăcere a celuilalt, ci în semn de recunoștință pentru

aducerea unor contribuții de natură financiară sau de
solicitare a acestora și pe viitor.
Aceeași diferență trebuie făcută și în cazul cadourilor pe
care le oferim copiilor noștri. Atunci când părintele îi oferă
copilului un cadou pentru că și-a făcut ordine în cameră, nu
este vorba de un cadou adevărat, ci mai mult de o răsplată
pentru serviciile sale. Când părintele îi promite o înghețată
dacă stă cuminte și se uită la televizor, acesta nu este un
cadou, ci un fel de „mită” menită să-i manipuleze
comportamentul. Și chiar dacă cel mic nu cunoaște cuvintele
recompensă sau mită, el va înțelege substratul acestora.
Uneori, chiar și atunci când intenționăm să oferim
copilului un cadou adevărat, s-ar putea ca mesajul transmis
să fie unul confuz, dacă ignorăm profunda lui nevoie de
dragoste. De fapt, copilul care nu se simte iubit cu adevărat
poate foarte ușor să interpreteze greșit cadoul pe care îl
primește, crezând că i-a fost oferit cu anumite condiții. Este
cazul unei mame care, având o relație tensionată cu fiul ei,
i-a dăruit acestuia o minge de baseball. Peste puțin timp, a
găsit-o aruncată la toaletă.
„Jason, ce caută mingea ta aici? Nu îți place?”
„Îmi pare rău”, a fost singurul răspuns al băiatului.
A doua zi a găsit mingea în pubela de gunoi. L-a
chestionat din nou, dar și de data asta băiatul a plecat ochii,
spunând doar: „Îmi pare rău”.
Mai târziu, mămica respectivă a învățat cum să
alimenteze rezervorul emoțional al băiatului, iar asta se
întâmpla mai ales seara, înainte de culcare. Curând, a
început să observe o schimbare. Peste câteva săptămâni i-a
dăruit o șapcă de baseball, iar de data aceasta copilul a

îmbrățișat-o și i-a spus, zâmbind: „Mulțumesc, mămico!”
Jason este un exemplu tipic de copil cuminte, al cărui
rezervor emoțional este însă gol de mai multă vreme. Acest
gen de copii rareori își arată în mod deschis suferința și
nevoile, ci preferă să-și manifeste sentimentele pe căi
indirecte. Aruncarea sau ignorarea cadourilor primite
reprezintă modul tipic prin care ei își fac publică nevoia de
afecțiune.
.......................................
MAI MULT DECÂT UN DAR
Bucuria prilejuită de un cadou nu are nimic de-a face cu

mărimea sau prețul acestuia. Este vorba despre dragostea
care se ascunde în spatele cadoului. Poate unii dintre voi
aveți bunici care v-au povestit despre perioada grea a Crizei
Economice din anii '30, când, cu ocazia Crăciunului, primeau
doar câte o portocală și vreun obiect de îmbrăcăminte
absolut necesar. Astăzi noi, ca părinți, nu mai considerăm
că obiectele indispensabile ar putea fi luate drept cadouri,
ci le privim ca pe niște lucruri necesare copilului, atâta tot.
Cu toate acestea, deseori le dăruim cu toată dragostea,
sperând să-i fie de folos. Prin urmare, de ce nu le-am privi ca
pe niște cadouri? Dacă nu le dăruim ca semn al afecțiunii
noastre, copiii vor ajunge să le trateze ca pe „ceva de la sine
înțeles” și nu vor mai observa dragostea care le însoțește.
Iată cum puteți face ca un cadou obișnuit să devină o
dovadă veritabilă de dragoste. Împachetați cu multă grijă
noua uniformă școlară, de pildă, și apoi dăruiți-i-o la cină,
când întreaga familie se reunește în jurul mesei.
4. CADOURILE 93
Despachetarea cadoului este întotdeauna dătătoare de

emoții pentru copil și în felul acesta îi veți dovedi că orice
cadou, indiferent dacă este vorba de un lucru necesar sau de
unul menit să-i satisfacă o plăcere, poartă expresia
dragostei voastre. Atribuirea unei asemenea semnificații
oricărui cadou pe care îl faceți copilului îl va învăța totodată
cum să reacționeze și atunci când cadoul vine din partea
altei persoane. Atâta timp cât cadoul îi este oferit din tot
sufletul, copilul trebuie să își manifeste bucuria și
aprecierea, indiferent de mărimea acestuia.
Un sfat în ceea ce privește achiziționarea jucăriilor pe
care doriți să le dăruiți copiilor: la magazinul de jucării,
trebuie să dați dovadă de multă chibzuință. Varietatea
extraordinară a produselor existente impune multă grijă în
alegerea lor. Aceasta și datorită reclamelor de la televizor,
care le prezintă copiilor ultimele noutăți în materie, dând
naștere unor dorințe inexistente cu un minut înainte și
uitate deja a doua zi. Însă între timp, copilul este convins că
nu mai poate fără jucăria pe care tocmai a văzut-o la
televizor.
Nu permiteți ca reclamele să fie acelea care să vă spună
ce să cumpărați copiilor voștri. Examinați jucăria cu
atenție, punându-vă întrebări de genul: „Ce mesaj transmite
jucăria aceasta copilului meu? Sunt de acord cu mesajul
respectiv? Ce ar putea copilul să învețe jucându-se cu
această jucărie? Privită în ansamblu, efectele sale sunt
pozitive sau negative? Cât de durabilă este jucăria? Care
este fiabilitatea ei? Va putea menține treaz interesul
copilului sau se va plictisi repede de ea? Îmi pot permite să-i
cumpăr această jucărie?” Nu cumpărați fără rost o jucărie,

atunci când resursele financiare nu vă permit să o faceți.
Nu este obligatoriu ca fiecare jucărie să îndeplinească
un rol educativ, însă ar trebui ca toate să aibă o influență
pozitivă asupra copilului. Feriți-vă să cumpărați jucării
supercomputerizate care ar putea să-l expună pe copil unor
sisteme de valori complet străine celor cultivate în familia
voastră. Sunt suficiente cele venite prin televizor, vecini și
colegii săi de școală.
.......................................
DENATURAREA ACTULUI DĂRUIRII
Trebuie să fim foarte prudenți în această chestiune.

Adesea suntem tentați să ne sufocăm copiii cu cadouri,
pentru a compensa lipsa celorlalte modalități de exprimare
a dragostei. Din mai multe motive, părinții preferă uneori
să recurgă la cadouri decât să fie cu adevărat alături de
copiii lor. Pentru aceia care provin din familii destrămate,
este mult mai ușor să ofere un cadou decât să se implice
afectiv. Alții nu au timpul, răbdarea sau cunoștințele
necesare pentru a dărui copiilor ceea ce își doresc aceștia cu
adevărat. Ei își iubesc sincer copiii, însă nu știu cum să le
asigure siguranța afectivă și să le întrețină simțul propriei
valori.
În societatea noastră grăbită și agitată, în cele mai
multe cazuri tatăl lipsește adesea de acasă, nefiind prezent
când copilul se trezește din somn, și mai mult de jumătate
dintre mame muncesc la fel de mult ca soții lor, existând
așadar un puternic sentiment de vinovăție pentru că nu
petrec destul timp împreună cu familia. Așa că, pentru a
4. CADOURILE 95
compensa lipsa de implicare în problemele copiilor, mulți

părinți exagerează cu cadourile făcute acestora. Acești
părinți ajung să creadă că darurile ar putea repara ceva din
viața lor haotică.
Foarte frecvent, abuzul de cadouri are loc atunci când,
în urma separării sau a divorțului, custodia copilului a fost
încredințată unuia dintre părinți. Celălalt părinte este
tentat de multe ori să-și „bombardeze” copilul cu cadouri,
poate din cauza durerii pricinuite de divorț sau pentru că se
simte vinovat că și-a părăsit familia. Atunci când cadourile
sunt exagerat de scumpe sau alese în așa fel încât să scoată
în evidență diferența față de cele dăruite de celălalt părinte,
asistăm la o formă de „mită”, o încercare de a cumpăra
dragostea copilului. În fine, uneori cadourile reprezintă o
încercare subconștientă de răzbunare pe părintele căruia i-a
fost încredințat copilul.
Copiii care sunt ținta unor asemenea cadouri
nechibzuite își vor da seama în cele din urmă ce reprezintă
ele; atunci vor descoperi că cel puțin unul dintre părinți
consideră cadourile ca fiind o modalitate de înlocuire a
dragostei adevărate. Asta îi poate face să devină
materialiști și falși, învățându-i să manipuleze sentimentele
și comportamentul oamenilor cu ajutorul cadourilor. Cu alte
cuvinte, folosirea cadourilor în aceste scopuri poate avea
rezultate tragice pentru caracterul și integritatea morală a
copilului.
Să luăm de pildă cazul lui Susan, care crește singură
trei copii. În urmă cu trei ani, ea a divorțat de Charles, care
duce acum o viață luxoasă alături de cea de-a doua soție a
sa. Susan se descurca greu cu banii, iar copiii erau mereu
nerăbdători să-și viziteze tatăl. Lisa, Charley și Annie,

având cincisprezece, doisprezece și, respectiv, zece ani,
petreceau cu el două weekend-uri pe lună, timp în care îi
ducea la schi, îi ducea cu barca, într-un cuvânt le îndeplinea
toate mofturile, care mai de care mai costisitoare. Nu e de
mirare că ardeau de nerăbdare să meargă la el — doar acolo
era toată distracția — și se plângeau tot mai des că se
plictisesc acasă. Deseori se întorceau încărcați cu cadouri și
erau tot mai ostili față de Susan, în special în zilele imediat
următoare weekend-ului petrecut cu tatăl lor. Charles îi
pornea împotriva lui Susan, încercând să le câștige
afecțiunea, în detrimentul mamei lor. El nu-și dădea seama
că, atunci când vor fi mari, îl vor disprețui pentru că le-a
manipulat sentimentele și comportamentul.
Din fericire însă, Susan a reușit să-l convingă să meargă
împreună la psiholog, pentru a descoperi niște metode
corecte de abordare și comunicare cu copiii. Asta
presupunea în primul rând să lase deoparte toate supărările
și neînțelegerile din trecut, pentru a putea răspunde
împreună nevoilor afective ale copiilor. În urma terapiei, au
devenit amândoi experți în privința alimentării rezervorului
emoțional al acestora. Când Charles a învățat să folosească
toate cele cinci limbaje ale iubirii, înțelegând că dăruirea de
cadouri trebuie privită ca o modalitate de exprimare a
dragostei, iar nu ca un mod de manipulare, reacția copiilor
a fost minunată. Deși este destul de neobișnuit ca niște
părinți divorțați să rămână prieteni și să coopereze spre
binele copiilor lor, mulți își doresc din tot sufletul să
reușească lucrul acesta.
4. CADOURILE 97
Tot un abuz este și atunci când părinții, deși își

manifestă dragostea în mai multe moduri, totuși insistă
să-și umple copiii de cadouri, astfel încât camera lor sfârșește
prin a arăta ca un magazin de jucării în care domnește
dezordinea. Din cauza acestor exagerări, cadourile ajung
să-și piardă orice valoare și semnificație, copilul primind
mult mai multe jucării decât ar avea nevoie pentru a fi
fericit. În cele din urmă, niciun cadou nu-i va mai trezi
interesul, el devenind complet insensibil la această
modalitate de manifestare a afecțiunii. Jucăriile ajung să i
se pară o povară, căci părinții au pretenția să le păstreze
într-o oarecare rânduială.
Dăruirea prea multor cadouri are același efect ca și când
l-am duce pe copil într-un magazin de jucării și i-am spune:
„Toate astea sunt ale tale.” La început s-ar putea să fie
încântat, dar după un timp va alerga de colo-colo, fără să se
joace cu ceva anume. Jucăriile potrivite sunt cele care
captivează atenția copilului, umplându-l de bucurie. În acest
scop, este de preferat ca părinții și bunicii să-i ofere cadouri
mai puține, alegându-le cu grijă mai degrabă pe cele care
transmit un anumit mesaj, decât pe cele care impresionează
pe moment.
.......................................
CADOUL CARE ARE SEMNIFICAȚIE
Atunci când doriți să dăruiți ceva copilului vostru, ar fi

bine să țineți seama de câteva principii călăuzitoare.
Cadourile trebuie să fie o veritabilă expresie de dragoste.
Atunci când reprezintă o răsplată pentru anumite servicii
sau un fel de „mită”, un stimulent, ele ar trebui numite ca
atare, iar nu deghizate sub formă de cadouri. În felul acesta,

cadourile adevărate, dăruite exclusiv pentru plăcerea
copilului, ca dovadă a dragostei voastre, îi vor aduce multă
bucurie și încântare.
Cu excepția sărbătorilor de Crăciun și a zilelor sale de
naștere, copilul ar trebui să participe la alegerea cadourilor
care îi sunt destinate. Acest lucru este valabil atunci când
copilul este destul de mare pentru a-și exprima propriile
păreri în privința hainelor, pantofilor, cărților etc. În plus,
copilul își dorește tot felul de jucării și, cum nu puteți să i le
cumpărați pe toate, ar fi indicat să țineți seama de
preferințele lui. Asta presupune să vă informați dacă
dorința lui este doar una de moment sau o are de mai mult
timp, dacă este o dorință normală sau una greșită și ce fel
de efecte va avea jucăria asupra copilului. Ori de câte ori
este posibil, cel mai înțelept este să alegeți cadoul pe care
copilul și-l dorește cu adevărat.
Și nu uitați, nu toate cadourile se iau de la magazin.
S-ar putea să găsiți un cadou deosebit în timp ce vă
plimbați pe drum sau chiar într-o parcare. Flori sălbatice,
pietre cu o formă mai neobișnuită sau crengi aduse de
valuri, toate pot fi considerate cadouri, dacă sunt
împachetate și oferite într-o manieră ingenioasă. Cadourile
pot fi confecționate și din diverse materiale și articole găsite
prin casă. Pentru copiii mici, banii nu înseamnă nimic, așa
că nu are nicio importanță dacă darul este cumpărat sau
confecționat de mâna voastră. Dacă îi stimulează
creativitatea, cadoul va fi apreciat de copil, contribuind la
întărirea legăturii dintre voi și la intensificarea dragostei ce
vă unește.
4. CADOURILE 99
.......................................
INELUL
Am arătat mai înainte că, uneori, copiii care nu

reacționează cu prea mult entuziasm la primirea unui
cadou, ajung să-l prețuiască mai târziu. Ted a constatat
lucrul acesta la câțiva ani după ce fiica sa respinsese cadoul
primit de la el. Cu ocazia unei călătorii în străinătate, a
cumpărat un inel pentru Amy, fiica lui în vârstă de
doisprezece ani. I l-a dăruit când s-a întors acasă, iar ea l-a
pus în dulap, nepărând foarte încântată de cadou.
Ted a fost cam dezamăgit, însă după un timp a uitat de
inel. Ca adolescentă, Amy le-a dat multă bătaie de cap
părinților încât Ted a început să-și facă griji pentru viitorul
ei. Nici când fata și-a schimbat radical atitudinea și întregul
comportament, tatăl ei nu era convins că totul e în regulă.
El se îndoia că schimbarea era reală, iar asta îi împiedica să
aibă relația apropiată și afectuoasă după care tânjeau
amândoi.
Într-o zi, Ted a remarcat că Amy purta inelul pe care i-l
dăruise cu mult timp în urmă, înainte să înceapă toate
problemele. Ochii i s-au umplut de lacrimi când și-a dat
seama ce încerca Amy să-i spună — că s-a maturizat și a
devenit o persoană pe care se putea bizui.
Când a întrebat-o ce intenționa să-i transmită, Amy a
recunoscut că dorința sa cea mai mare fusese să-i arate că
poate avea încredere în ea, pentru că se schimbase cu
adevărat și devenise o altă persoană. Au plâns atunci
amândoi. Amy a mers în continuare pe calea cea bună pe

care pornise.
Această întâmplare ne arată ce semnificație poate avea
uneori un cadou. Probabil Amy nu ar fi avut nicio problemă
dacă părinții săi, altfel foarte bine intenționați, i-ar fi
alimentat în permanență rezervorul emoțional. Ea ar fi
trebuit să fie mai întâi satisfăcută pe plan afectiv, pentru a
putea primi și aprecia cadoul cu aceeași bucurie cu care i-a
fost oferit.
.......................................
CADOURILE CA LIMBAJ PREFERAT DE

COPIL
Majoritatea copiilor reacționează pozitiv atunci când

primesc cadouri, însă pentru unii dintre ei acestea
reprezintă cea mai puternică dovadă de dragoste. Poate
sunteți tentați să spuneți că toți copiii sunt așa, judecând
după modul cum insistă să le dăruim tot felul de lucruri.
Este adevărat că toți copiii — ca și adulții, de altfel — vor
să aibă cât mai multe. Dar cei care înțeleg dragostea în
special prin cadourile primite, vor reacționa diferit când li se
dăruiește un cadou.
Copiii din această categorie vor face mare caz
întotdeauna când primesc un cadou. Le place ca acesta să fie
frumos împachetat, sau măcar să le fie oferit într-un mod
ingenios și special. Toate acestea sunt pentru ei un semn de
dragoste. Vor privi cu atenție hârtia în care este împachetat
cadoul și este posibil chiar să vă chestioneze cu privire la
felul cum ați înnodat fundița. Adesea scot o mulțime de
exclamații în timp ce îl despachetează. Toate etapele sunt
4. CADOURILE 101
extrem de importante pentru ei. În momentul când deschid

cadoul au un sentiment deosebit și doresc întreaga voastră
atenție. Rețineți, pentru ei aceasta este cea mai evidentă
manifestare de dragoste. Ei privesc cadoul ca pe o expresie
a afecțiunii voastre și vor să împărtășească cu voi acest
moment unic. O dată ce au deschis cadoul, nu mai contenesc
cu mulțumirile și îmbrățișările.
Acești copii vor alege un loc special din camera lor
pentru noul cadou, etalându-l cu mândrie. Îl vor arăta
prietenilor, și vouă, de nenumărate ori în zilele următoare.
Vă vor spune fără încetare cât de mult le place cadoul. El
ocupă un loc special în inima lor, pentru că le dovedește cât
de mult îi iubiți. Simpla lui vedere le reamintește lucrul
acesta. Nu contează dacă obiectul respectiv a fost
confecționat de mâna voastră, dacă a fost găsit sau
cumpărat; nu are importanță dacă și l-au dorit sau nu. Ceea
ce contează este că vă gândiți la ei.
CE SPUN COPIII
˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙
Comentariile făcute de următorii copii demonstrează

faptul că, pentru ei, cadourile reprezintă cea mai puternică
manifestare de dragoste.
Frankie, un băiețel de cinci ani, îi povestește bunicii
sale la sfârșitul celei de-a doua zile de grădiniță: „Buni, să
știi că doamna educatoare mă iubește. Uite ce mi-a dat”. Și
îi arată un lineal albastru, cu numerele strălucitoare,
dovada clară a afecțiunii educatoarei.
Lisa, o fetiță de șase ani, ne-a întrebat: „Îl cunoașteți

cumva pe iubărețu’? Iată-l, e acolo, spune arătând cu degetul
către un bătrânel. El ne dă la toți gumă de mestecat”.
Pentru Lisa, bătrânelul era „iubărețu’” pentru că îi făcea
cadouri.
Michelle, în vârstă de cincisprezece ani, a fost întrebată
de unde știe că părinții ei o iubesc. Fără nicio ezitare, a
arătat spre bluza, fusta și pantofii pe care îi purta. Apoi a
spus: „Tot ce am, ei mi-au dat. După mine, asta este
dragostea. Mi-au dat nu numai strictul necesar, ci mult mai
mult decât atât. De fapt, pot împrumuta din lucrurile mele
și prietenelor cărora părinții nu-și permit să le cumpere
atâtea”.
Chris, având optsprezece ani, urmează să plece la
facultate în alt oraș peste câteva săptămâni. L-am întrebat
cât se simte de iubit de către părinții săi, marcând pe o scară
de la zero la zece, și ne-a răspuns fără șovăire: „Zece”. De
ce? „Vedeți mașina asta? ne-a întrebat, arătând spre o
Honda de culoare roșie. Părinții mei mi-au dat-o. Adevărul
e că nu o meritam, pentru că la liceu nu m-am prea omorât
cu învățatul, dar mi-au spus că vor ca eu să știu că sunt
mândri de mine. Mașina asta este o expresie a dragostei lor.
Tot ce trebuie să fac este să-i schimb uleiul la anumite
intervale de timp și să am grijă de ea.
Părinții mei au fost întotdeauna așa. Mi-au oferit tot ce
am avut nevoie — echipament sportiv în timpul liceului,
haine, tot. Sunt cei mai generoși oameni pe care i-am întâlnit
vreodată. Eu m-am străduit să nu profit de bunătatea lor,
4. CADOURILE 103
dar sunt convins că mă iubesc. Acum, că plec la facultate,

știu că o să le duc dorul.”
Pentru un astfel de copil, cadourile sunt mai mult decât

niște simple obiecte. Ele sunt expresiile palpabile ale iubirii,
atingându-i în profunzime. De aceea ei suferă puternic
atunci când sunt distruse sau așezate unde nu trebuie. Iar
dacă părintele de la care a primit cadoul îi schimbă locul, îl
strică sau, într-o izbucnire de mânie, spune că îi pare rău că
i l-a dat, copilul va fi distrus afectiv. Limbajul său preferat
a fost greșit folosit, iar asta îl face pe copil să sufere.
Rezervorul emoțional al acestor copii trebuie să fie
mereu plin — în caz contrar, ei nu vor putea să dea tot ce au
mai bun. Rețineți, copiii voștri s-ar putea să nu realizeze
acum cât de multe le dăruiți, chiar dacă le alimentați cu
regularitate rezervorul emoțional. Dar poate când vor fi
mari, vor privi în urmă și își vor da seama că dragostea
voastră și faptul că le-ați fost alături au fost cel mai
important cadou dintre toate.
CAPITOLUL 6
AL CINCILEA LIMBAJ AL
DRAGOSTEI :
SLUJIREA CELUILALT
Jeremy are pentru prima oară o slujbă cu normă

întreagă și intenționează să se însoare vara
următoare. Asta îl face să-și amintească de copilăria lui:
„Cred că ceea ce mi-a demonstrat cel mai bine dragostea
părinților mei a fost felul în care au încercat mereu să mă
ajute și să mă susțină. Îmi amintesc de mesele pe care le
pregătea mama, cu toate că avea de mers și la serviciu, și de
ziua în care tata m-a ajutat să repar o mașină răblăgită pe
care am cumpărat-o împreună când am împlinit șaisprezece
ani”.
Tânărul, acum în vârstă de douăzeci și patru de ani, își
mai amintește: „Au făcut atât de multe pentru mine,
indiferent dacă era vorba de lucruri importante sau de niște
fleacuri. Acum conștientizez asta mai mult decât am făcut-o
atunci, dar chiar și atunci știam că făceau tot ce le stătea în
putință pentru a mă ajuta și le eram recunoscător de fiecare
5. SLUJIREA CELUILALT 105
dată. Sper ca într-o zi să pot face și eu același lucru pentru

copiii mei”.
Pentru unii oameni, serviciile făcute cuiva sunt
principalul mod de a-și exprima dragostea. Chiar dacă nu
este cazul copilului vostru, rețineți următorul lucru:
calitatea de părinte presupune întotdeauna acordarea
ajutorului și suportului de care copilul are nevoie. Începând
încă din momentul când aflați că veți avea un copil, trebuie
să vă gândiți că vă revine o mare responsabilitate. Sarcina
aceasta va dura cel puțin optsprezece ani, cu precizarea că
încă mulți ani după aceea veți fi un fel de „rezervă activă”.
Fiind părinți care slujesc celorlalți, veți descoperi că
sunteți solicitați în mare măsură din punct de vedere fizic și
afectiv. De aceea, ca părinți, trebuie să avem grijă de
sănătatea noastră, atât de cea fizică, cât și de cea afectivă. Pe
plan fizic, avem nevoie de un program echilibrat de odihnă,
alimentație și exerciții de întreținere fizică. Sub aspect
afectiv, înțelegerea și sprijinul reciproc între soți sunt
absolut esențiale.
.......................................
CUI ÎI SLUJIȚI?
Dacă ne analizăm serviciile făcute, ne vom pune

întrebarea: „Cui îi slujim?” Fără îndoială, nu doar copiilor
noștri. În calitate de soți, suntem datori să îi mulțumim pe
partenerii noștri de viață, făcând anumite lucruri care știm
că le vor face plăcere și exprimându-ne în felul acesta
dragostea. Totodată, prin asemenea acte le vom alimenta
mereu rezervorul emoțional. Întrucât noi, ca părinți, avem
datoria să le oferim copiilor modelul unei vieți sănătoase și
echilibrate, este esențial să acordăm o atenție deosebită

relației pe care o avem cu partenerul nostru de viață.
Desigur, în calitate de părinți suntem datori să îi ajutăm
pe copii, însă motivația primordială nu trebuie să fie
satisfacția lor de moment. Scopul principal este să facem ce
este mai bine pentru ei. Ceea ce îi mulțumește pe moment
s-ar putea întâmpla să nu fie cel mai bun mod de a ne
exprima afecțiunea. Dați-i copilului ciocolată la fiecare
masă și va fi în culmea fericirii, însă asta nu înseamnă că
ați procedat cum trebuie. În cazul slujirii copilului,
motivația principală — de a face ce-i mai bine pentru el —
implică alimentarea cu regularitate a rezervorului
emoțional. Dar pentru a satisface cu adevărat nevoia lui de
dragoste trebuie ca, pe lângă actele de slujire, să recurgem
și la celelalte modalități de manifestare a dragostei.
Se impune un avertisment în privința acestor servicii:
ele pot să devină niște mijloace de manipulare la îndemâna
copilului. Este foarte ușor să alunecăm pe această pantă,
căci, atunci când sunt mici, copiii tânjesc după cadouri și se
așteaptă să li se îndeplinească toate poftele. Dar dacă vom
ceda în fața celei mai mici dorințe, copiii vor fi preocupați
numai de propria lor persoană, devenind mai apoi niște
ființe egoiste. Oricum, acest avertisment nu trebuie să-i
determine pe părinți să renunțe la servicii sau la cadouri,
atâta timp cât acestea sunt oferite cu măsură.
Serviciile făcute îl pot ajuta pe copil să-și cunoască și
să-și asume responsabilitățile. Poate vă întrebați cum va
putea să devină independent și să-și dezvolte propriile
aptitudini, dacă voi continuați să-l ajutați și să-l serviți. Ei
bine, exprimându-vă dragostea în felul acesta, făcându-i
unele lucruri pe care nu este capabil să le facă el însuși, îi

imprimați un anumit fel de a fi. Asta îl va face să nu se mai
concentreze atât de mult asupra propriei persoane și să
încerce să-i ajute pe ceilalți; în fond, acesta este țelul
fundamental al oricărui părinte. (Vezi secțiunea Scopul
fundamental al slujirii.)
.......................................
SERVICII CORESPUNZĂTOARE VÂRSTEI

COPILULUI
Copiilor cărora le este permanent alimentat rezervorul

emoțional le va fi mult mai ușor să preia și să aplice la
rândul lor același tipar al slujirii, decât celor care sunt
nesiguri de dragostea părinților lor. Asemenea acte trebuie
să fie adecvate vârstei copilului. Sunteți datori să faceți
pentru acesta ceea ce nu poate să facă el însuși. Desigur, nu
o să-l hrăniți cu lingurița la vârsta de șase ani. Pregătirea
patului înainte de culcare pentru un copil de patru ani este
un act de slujire, însă copilul de opt ani este perfect capabil
să se descurce singur în această privință. De asemenea,
copilul nu trebuie să ajungă să meargă la facultate pentru
a învăța să folosească mașina de spălat sau uscătorul —
facultățile nu oferă cursuri în acest scop! Părinții care sunt
prea ocupați pentru a-și învăța copilul să-și spele hainele,
sau prea tipicari pentru a-i încredința această sarcină, nu
îl iubesc cu adevărat, ci îl transformă într-un neputincios.
Așadar, slujirea reprezintă un pas intermediar. Îi
ajutăm, fără îndoială, pe copiii noștri, însă atunci când sunt
pregătiți, le vom arăta cum să se descurce ei singuri, iar
apoi să-i ajute și pe cei din jur. Desigur, acest proces poate
fi destul de anevoios. Este nevoie de timp pentru a-l

deprinde pe copil să-și pregătească singur de mâncare, fără
să mai aștepte lucrul acesta din partea voastră. Dacă tot
ceea ce urmăriți este să scăpați de sarcina gătitului, asta nu
reflectă în niciun fel afecțiunea față de copil. Însă dacă
motivul principal este dragostea pe care i-o purtați și
dorința de a-l pregăti pentru viitor, atunci îl veți învăța să
gătească. Între timp, văzând copilul cum vă străduiți să vă
slujiți familia și să vă arătați astfel dragostea, va fi el însuși
motivat.
Rețineți totodată că unele dintre serviciile pe care le
faceți copiilor voștri necesită o îndemânare pe care s-ar
putea ca ei să nu o dobândească niciodată. Toți avem
anumite aptitudini speciale și ar fi minunat ca în sânul
familiei — și nu numai — fiecare să le pună în slujba
celorlalți. Nu trebuie să încercăm a-i forța pe copii să devină
copiile noastre perfecte sau, mai rău, să împlinească visele
pe care nu am reușit să le realizăm noi înșine. Dimpotrivă,
suntem datori să-i ajutăm să-și dezvolte propriile aptitudini,
să-și urmărească propriile vise și să exploateze din plin
darurile cu care i-a înzestrat Dumnezeu.
.......................................
CUM SĂ NE ATINGEM ȚINTA
Unii părinți, din dorința de a-l ajuta pe copil să devină

cât mai independent și mai descurcăreț, merg prea departe
cu sarcinile pe care le lasă în seama acestuia. Un bun
exemplu este cazul lui Will și Kathy, din Colorado. Aceștia
erau niște oameni aspri și rezistenți, extrem de
independenți și de încrezători în forțele lor și doreau ca cei
doi băieți ai lor să le semene. Fermieri autentici, arătau de

parcă tocmai atunci descălecaseră.
Când au început să frecventeze cursurile mele privitoare
la căsnicie și au aflat despre cele cinci modalități de
exprimare a dragostei, Will și Kathy au ajuns la concluzia
că actele de slujire nu trebuie incluse printre acestea. Will
mi-a spus: „După părerea mea, părinții nu ar trebui să facă
tot felul de lucruri pentru a-i ajuta pe copii, când aceștia sunt
capabili să le îndeplinească ei înșiși. Cum o să-i ajutăm să
devină independenți dacă facem toate treburile în locul lor?
Trebuie să învețe să se descurce și singuri”.
„Băieții voștri își pregătesc singuri de mâncare?” i-am
întrebat.
„Asta este sarcina mea. Dar în rest se descurcă singuri”,
a spus Kathy.
„Când sunt plecați de-acasă, își fac singuri de mâncare și
se descurcă de minune”, a adăugat Will. În mod evident, cei
doi erau mândri de fiii lor.
„Acum, că ați aflat despre cele cinci limbaje ale
dragostei, aveți vreo idee care ar putea fi limbajul de bază
al băieților voștri?”
„Habar n-avem”, a spus Will.
„Credeți că fiii voștri se simt iubiți cu adevărat?”
„Presupun că da. Așa ar trebui.”
„Aveți curajul să îi întrebați lucrul acesta?” i-am testat
eu.
„Ce vreți să spuneți cu asta?”
„Adică să-l luați pe fiecare deoparte și să-i spuneți:
«Fiule, vreau să-ți pun o întrebare pe care nu ți-am pus-o
niciodată, dar acum trebuie să aflu. Tu știi că eu te iubesc?
Răspunde-mi sincer. Vreau să știu cu adevărat ceea ce

simți».”
Câteva clipe, Will n-a scos niciun cuvânt. „Asta va fi
destul de dificil. Nu m-am gândit că ar fi obligatoriu.”
„Nu este obligatoriu, am răspuns, dar nu o să știți
niciodată care e limbajul lor preferat, dacă nu-i întrebați.”
Will a plecat acasă cu vorbele mele răsunându-i în
minte. „Nu vei ști niciodată, dacă nu-i întrebi.” Așa că,
odată, când era doar el cu fiul său cel mai mic, Buck, în
spatele hambarului, l-a întrebat ceea ce îi sugerasem, iar
băiatul îi răspunse:
„Bineînțeles că știu că mă iubești, tată. Stai mult timp
împreună cu mine. Când mergi în oraș, mă iei întotdeauna
cu tine, iar pe drum faci în așa fel încât să apucăm să
povestim una, alta. Mereu m-am considerat norocos că pot
să fiu atâta timp cu tine, mai ales că ești așa de ocupat.”
Will simți un nod în gât, la auzul acestora. Buck observă și
îl întrebă: „S-a întâmplat ceva? Nu ești bolnav sau altceva,
nu?”
„Nu, nu sunt bolnav. Am vrut doar să fiu sigur că știi că
te iubesc.”
Această experiență a fost atât de emoționantă pentru
Will încât i-a trebuit o săptămână întreagă pentru a-și face
curaj să vorbească cu celălalt băiat, Jake, de șaptesprezece
ani. Într-o seară, după cină, rămânând doar ei doi, s-a întors
spre fiul său și i-a spus: „Jake, vreau să te întreb ceva ce nu
te-am mai întrebat niciodată, dar trebuie să știu răspunsul
tău. S-ar putea să-ți fie destul de greu, dar vreau să fii
sincer, pentru că am nevoie să aflu cu adevărat ce simți. Știi
că eu te iubesc?”
După o tăcere îndelungată, Jake spuse: „Nu prea știu

cum să-ți răspund, tată. Cred că știu că mă iubești, însă
uneori nu prea simt lucrul ăsta. Alteori simt că nu mă
iubești deloc.”
„Când se-ntâmplă asta, fiule?”
„Atunci când am nevoie de tine, iar tu nu mă ajuți. De
pildă, când a izbucnit incendiul la grajduri și ți-am transmis
prin Buck că am nevoie de ajutorul tău. L-ai trimis înapoi
să-mi spună că n-ai nicio îndoială că mă pot descurca și
singur. M-am descurcat și cu Buck, până la urmă, însă m-am
întrebat mereu de ce nu ai venit. Îmi tot spuneam că vrei să
mă ajuți să devin independent, dar, cu toate astea, simțeam
că nu mă iubești.
Sau când, pe la vârsta de zece ani, aveam probleme cu
matematica și te-am rugat să mă ajuți, continuă Jake. Mi-ai
spus că mă pot descurca și singur, fiindcă sunt destul de
deștept. Știam că puteai să mă ajuți, nu aveam nevoie decât
de câteva explicații. Am fost tare dezamăgit. Sau atunci când
s-a împotmolit căruța și te-am rugat să mă ajuți să o scot
din noroi. Știam că pot s-o scot și singur, dar îmi doream să
văd că mă ajuți.
Astea sunt momentele când am simțit că nu-ți pasă de
mine. După cum am mai spus, știu că mă iubești, doar că nu
simt lucrul ăsta întotdeauna.”
Cele auzite au fost suficiente pentru a-l face pe fermier
să plângă. „Jake, îmi pare rău, a spus Will. Nu știam ce
simți. Ar fi trebuit să te întreb mai demult. Am vrut ca tu să
fii un om independent și să te bazezi pe puterile tale — și
visul mi s-a împlinit. Sunt mândru de tine, dar vreau să știi
că te iubesc. Oricând o să ai nevoie de ajutor de acum încolo,
voi fi alături de tine. Sper să îmi mai dai o șansă.” Cei doi
bărbați se îmbrățișară și stătură așa o vreme, în liniștea
care îi înconjura.
Ocazia așteptată de Will se ivi șapte luni mai târziu,
când căruța se împotmoli în pârâu. Băieții se chinuiră mai
mult de două ore, fără a reuși însă să o urnească. În cele din
urmă, Jake îl trimise pe Buck după tatăl lor. Băiatului nu-i
veni să creadă când îl văzu pe acesta că încalecă și pornește
cu toată graba spre pârâu. O dată căruța scoasă afară, Buck
observă cu mirare că tatăl îl îmbrățișă pe Jake, spunându-i:
„Mulțumesc, fiule. Îți sunt recunoscător”. Procesul de
vindecare, început în seara aceea liniștită, cu câteva luni în
urmă, se finalizase acum, la pârâu. Un fermier aspru și sever
învățase o lecție despre blândețe.
.......................................
SLUJIREA CU DRAGOSTE
Întrucât datoria de a ne ajuta copiii se întinde pe

parcursul multor ani, iar noi, ca părinți, avem și alte
obligații, ar fi bine să nu uităm că actele noastre zilnice de
slujire sunt manifestări de dragoste ale căror efecte se
observă în timp. S-ar putea ca uneori să ne simțim ca niște
sclavi, exploatați de către copiii noștri, de partenerii de
viață și de toți ceilalți. Însă, dacă vom adopta o astfel de
atitudine, ea îl va influența pe copil din punct de vedere
afectiv, așa încât nu va mai simți prea multă dragoste în
slujirea noastră.
Să-ți slujești copilul cu dragoste nu înseamnă să devii
sclavul acestuia, cum se tem unii părinți. Sclavia este o
stare impusă din exterior, căreia nu i te poți împotrivi și
care trezește aversiunea și dezgustul. În schimb, actele de

slujire la care ne referim aici sunt manifestarea dorinței
noastre interioare de a ne pune energia la dispoziția
celorlalți. Aceste acte reprezintă un cadou, nu o obligație, și
le îndeplinim pentru că așa dorim, nu pentru că am fi
constrânși în vreun fel. Atunci când părinții împlinesc actele
de slujire în silă și cu amărăciune, nevoia fizică a copilului
s-ar putea să fie satisfăcută, însă dezvoltarea sa emoțională
va fi grav afectată.
Întrucât se întâmplă zilnic, chiar și cei mai buni dintre
noi ar trebui să stea din când în când să se analizeze, pentru
a fi siguri că slujirea lor este o veritabilă expresie a
dragostei.
.......................................
SCOPUL FUNDAMENTAL AL SLUJIRII
Țelul principal al slujirii copiilor este acela de a-i ajuta

să devină adulți capabili să-și manifeste la rândul lor
dragostea prin intermediul unor asemenea fapte. Iar asta
înseamnă ajutarea nu numai a persoanelor apropiate, dragi,
ci și a celor care nu au posibilitatea să le răsplătească
bunătatea. Având în față exemplul unor părinți care își
slujesc nu numai familia, ci și pe cei din afara ei, copiii vor
învăța la rândul lor să ajute.
Biblia ne spune că sacrificiile pe care le facem pentru a-i
ajuta pe alții sunt pe placul lui Dumnezeu. Pe când lua cina
în casa unui cunoscut lider religios al vremii, Isus i-a spus
gazdei: „Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe
prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe neamurile tale, nici pe
vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și ei la rândul lor, și
să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o

masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi, pe orbi. Și
va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți
răsplătească.”1
Ce cuvinte pline de semnificație! Asta ar trebui să ne
dorim pentru copiii noștri: să fie capabili să-i ajute pe alții,
cu dragoste și compasiune. Însă ei sunt încă imaturi. Sunt
preocupați, în mod firesc, doar de propria persoană și nu ne
putem aștepta să-i servească pe alții dezinteresat. Ei vor să
fie răsplătiți când se comportă așa cum trebuie. Este nevoie
de mult timp până când vor ajunge să-și exprime dragostea
prin intermediul unei slujiri dezinteresate.
.......................................
SĂ FIM EXEMPLE PENTRU COPIII NOȘTRI
Cum putem atinge scopul fundamental despre care am

vorbit mai sus? În primul rând, asigurându-ne că copiii
noștri se simt iubiți cu adevărat. Noi suntem datori să le
alimentăm cu regularitate rezervorul emoțional. Totodată,
trebuie să fim niște exemple pentru ei, demonstrându-le
astfel ce înseamnă slujirea cu dragoste a celor din jur. Pe
măsură ce cresc, devenind capabili să-și exprime părerea,
vom trece treptat de la ordin la rugăminte. Rugămintea nu
impune, nu obligă. Este destul de dificil pentru copil să-și
manifeste aprecierea sau recunoștința atunci când i se
comandă acest lucru. Nu-i așa că există o diferență între
„Mulțumește-i tatălui tău” și „N-ar fi drăguț să-i
mulțumești tatălui tău?” Rugămintea sună mult mai blând,
previne mânia și ne ajută să ne menținem într-o stare de
spirit plăcută, pozitivă.
Pe măsură ce cresc, copiii observă tot mai bine ceea ce

facem pentru ei și conștientizează, de asemenea, ce am
făcut în trecut. Desigur, nu își aduc aminte cum i-am hrănit
sau cum le-am schimbat scutecele. Însă când îi văd pe alți
părinți făcând lucrurile acesteia pentru bebelușii lor, își dau
seama că și ei au avut parte de același tratament. Atunci
când sunt siguri că sunt iubiți, vor ști să aprecieze, de pildă,
faptul că mâncarea le este pregătită și servită fără niciun
efort din partea lor. Vor fi fericiți atunci când li se citește o
poveste sau când se joacă cu ceilalți din familie, când părinții
îi învață să se dea pe bicicletă, când îi ajută la lecții, când îi
îngrijesc dacă sunt bolnavi, îi mângâie când suferă, le
cumpără cadouri sau îi duc în locuri deosebite.
În cele din urmă, copilul va remarca faptul că părinții
săi sunt mereu gata să-și ajute semenii. Vor învăța să stea
la căpătâiul unui bolnav sau să-i ajute pe cei mai puțin
norocoși decât ei. Își vor oferi sprijinul mai ales în
împrejurări deosebite, care îi scot din rutina familiei.
Oameni cu necazuri se întâlnesc oriunde. Pretutindeni
există oameni suferinzi, care au nevoie de ajutor. Familia
voastră, singură sau împreună cu alte familii, ori în cadrul
bisericii, ar putea să-și rezerve o zi pe săptămână pentru a
acorda sprijin nevoiașilor dintr-un azil sau copiilor
defavorizați din orfelinate. Atunci când părinții și copiii
se implică împreună în asemenea acte de slujire, ele devin o
lecție eficientă în ceea ce privește ajutarea semenilor noștri.
În plus, mai există și posibilitatea oferirii serviciilor în
alte țări, prin intermediul anumitor organizații. Eu însumi
am plecat odată în Bolivia, în calitate de medic, prin
intermediul unei misiuni creștine, Agenția Wycliffe a
Traducătorilor Bibliei. Toți din familia mea ne-am oferit

voluntari. Îmi amintesc de un băiețel indian în vârstă de trei
ani, care avea piciorul rupt și era într-o stare foarte gravă.
Timp de șase săptămâni nu a putut să umble. Mulți dintre
copiii aflați acolo în misiune l-au ajutat cum au putut mai
bine pe micuțul indian. Am fost foarte impresionat când
micuța Carey, pe atunci în vârstă de opt ani, i-a dăruit de
Crăciun surorii băiețelului bolnav o păpușă nouă, cadoul pe
care fetița și-l dorea din tot sufletul.
.......................................
CUM PUTEM SCHIMBA

COMPORTAMENTUL COPILULUI
La baza slujirii stă dorința noastră ascunsă de a-i ajuta

pe ceilalți. Cu toate acestea, se poate întâmpla ca părinții să
alunece pe o pantă greșită, împiedicându-i astfel pe copii să
devină capabili de o slujire dezinteresată. De aceea trebuie
să fim foarte atenți ca serviciile noastre să nu fie oferite pe
fondul unei iubiri condiționate. Dacă îl vom ajuta pe copil
numai atunci când suntem mulțumiți de comportamentul lui,
actul nostru este unul condiționat. Urmându-ne exemplul,
copilul va învăța să-i ajute pe alții numai dacă acest lucru
îi aduce și lui anumite avantaje.
Mulți părinți vor să schimbe comportamentul copilului
lor. Psihologii spun că modificarea comportamentului este
determinată în primul rând de felul în care copilul se
raportează la persoanele din jur, care îl răsplătesc sau îl
pedepsesc pentru o anumită comportare, prin aplicarea de
măsuri pozitive sau negative. Acest lucru se aplică însă în
mică măsură copiilor, în special celor care au anumite
deprinderi la care nu vor să renunțe. Modificarea

comportamentului nu trebuie să aibă nicio legătură cu
actele de slujire, căci altfel ar fi vorba de manipulare.
Acestea trebuie făcute numai din dragoste, fără a aștepta
ceva în schimb. Numai în felul acesta comportamentul
copilului se va putea schimba, în timp.
„Ce câștig eu de-aici?”, aceasta este atitudinea
predominantă în societatea actuală. Însă o asemenea
atitudine contravine înseși rațiunii slujirii (precum și
principiilor creștine). Întrucât teoria modificării
comportamentale atingea apogeul prin anii ’70, ea a avut un
impact puternic asupra multor oameni care în prezent sunt
părinți. S-ar putea ca unii dintre voi să fi crescut sub
influența acestor idei. Acum doriți ca propriii voștri copii să
devină oameni de încredere, generoși cu ceilalți, în special
cu cei defavorizați, fără a aștepta vreo răsplată. Și vă
întrebați, probabil, dacă acest lucru este posibil în
societatea noastră lacomă și materialistă.
Este posibil, fără îndoială, însă depinde foarte mult de
voi. Copiii trebuie mai întâi să vadă în voi calitățile pe care
doriți ca ei să și le însușească mai apoi. Este nevoie ca ei să
simtă efectele benefice ale actelor voastre de slujire și să se
implice alături de voi în ajutarea altora. Prin felul vostru de
a fi, îi puteți învăța să devină preocupați și interesați de
problemele semenilor lor.
.......................................
UN EXEMPLU DE OSPITALITATE
Una dintre cele mai bune dovezi de ospitalitate este

atunci când primim pe cineva în casa noastră. Ospitalitatea
în sânul familiei este un lucru neprețuit, căci în felul acesta

oamenii ajung să se cunoască mai bine și să lege prietenii
indestructibile. Când casa voastră este deschisă altora, copiii
au posibilitatea să învețe să-și împărtășească afecțiunea cu
prietenii și cu restul familiei.
Este interesant de remarcat că, tot mai des, oamenii
preferă să își invite cunoștințele la restaurante, în loc să le
primească acasă. Căldura și intimitatea casei creează, fără
îndoială, o atmosferă cu totul specială, care favorizează
clădirea unor relații de calitate între oameni, lucru extrem
de important.
Pe la începutul anilor ’70, casa noastră era deschisă
studenților în fiecare seară de vineri. Aceștia veneau de la
facultățile din apropiere, inclusiv de la Universitatea Wake
Forest, ajungând să ne strângem de la 20 până la 60 de inși.
Programul nostru era unul simplu. Între orele 8 și 10 seara
abordam subiecte cu conținut relațional, moral sau social,
pe care le dezbăteam pe baza unor pasaje din Biblie. Apoi
făceam o mică pauză, urmată de discuții pe diverse teme.
Întrunirea lua sfârșit pe la miezul nopții.
Copiii noștri, Shelley și Derek, fiind pe atunci mici, se
plimbau de colo-colo în timpul acestor întâlniri. Era ceva
obișnuit să-i găsim adormiți în brațele unui student, în fața
șemineului, sau povestind cu vreunul dintre invitați. Acești
tineri erau considerați ca făcând parte din familie, iar copiii
așteptau cu nerăbdare serile de vineri.
Sâmbătă dimineața se întâmpla adesea ca unii dintre ei
să vină din nou, pentru ceea ce numeam noi „activități în
slujba comunității”. Ne urcam toți într-un microbuz, urmând
ca apoi să ne răspândim prin diferite locuri, fiecare cu
sarcinile lui: greblam frunzele din curtea persoanelor

vârstnice, curățam jgheaburile caselor și multe alte lucruri
care trebuia făcute. Shelley și Derek participau întotdeauna
la aceste proiecte. Insistau să-și aducă propriile greble, cu
toate că bucuria lor cea mai mare era să sară în mijlocul
grămezilor de frunze, o dată ce acestea erau adunate.
Ajunși la maturitate, Shelley și Derek își amintesc cu
multă plăcere de întâlnirile și proiectele la care luau parte
împreună cu studenții, considerându-le o parte însemnată a
copilăriei lor. Shelley, care acum este doctor, recunoaște că
discuțiile pe care le-a purtat cu studenții de la facultatea de
medicină au avut un rol important în alegerea profesiei.
Atât ea, cât și Derek manifestă mult interes pentru
problemele celor din jurul lor. Derek, de pildă, este cunoscut
pentru faptul că găzduiește în apartamentul lui oameni fără
adăpost, pe timpul iernii (oare noi l-am învățat să facă așa
ceva?). În orice caz, suntem convinși că primirea acelor
oameni la noi acasă, precum și implicarea familiei în
diferitele servicii aduse comunității au avut o influență
profundă și pozitivă asupra copiilor noștri.
În concluzie, scopul vostru ar trebui să fie acela de a-i
învăța pe copii să își ajute semenii cu plăcere și bucurie. Ei
nu trebuie să învețe accidental lucrul acesta, ci urmând
exemplul vostru. Puteți, de asemenea să-i lăsați să participe
la actele voastre de slujire, pentru ca ei să învețe astfel să-și
asume anumite responsabilități. Iar treptat veți putea spori
numărul și complexitatea acestor responsabilități.
.......................................
SLUJIREA CA LIMBAJ PREFERAT DE

COPIL
Slujirea care este cu adevărat expresia dragostei voastre

va atinge aproape întotdeauna latura afectivă a copilului.
Dacă pentru copilul vostru acest fapt reprezintă modalitatea
principală de exprimare a dragostei, ele vor fi cea mai clară
dovadă a faptului că îl iubiți. Atunci când copilul vă roagă
să-i reparați bicicleta sau să coaseți rochița păpușii, nu
dorește neapărat rezolvarea problemei respective, ci mai
degrabă își exteriorizează în felul acesta nevoia de afecțiune
și de atenție. Este ceea ce s-a petrecut și cu Jake, în cazul
prezentat mai devreme.
Dacă noi, ca părinți, recunoaștem aceste nevoi și le
răspundem printr-o atitudine pozitivă, plină de iubire,
copilul va fi satisfăcut, iar rezervorul său emoțional va fi
umplut, întocmai cum s-a întâmplat cu Jake. Însă dacă
părinții refuză să-i împlinească aceste nevoi sau
reacționează cu duritate și dezaprobare, copilul va fi
profund nefericit, iar repararea bicicletei nu-i va aduce
nicio bucurie.
Dacă slujirea reprezintă limbajul preferat al copilului
vostru, asta nu înseamnă însă că sunteți datori să-i
îndepliniți orice dorință, ci doar că va trebui să acordați o
mare atenție rugăminților sale și să fiți conștienți de faptul
că răspunsul vostru va avea o mare influență asupra stării
sale afective. De fiecare dată când vă cere ceva, copilul se
așteaptă la o atitudine plină de interes și de dragoste din
partea voastră.
CE SPUN COPIII
˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙˙
Iată ce spun următorii copii referitor la modalitatea lor

principală de exprimare a dragostei.
Kristal, o fetiță de șapte ani, a avut multe probleme cu

sănătatea de-a lungul ultimilor trei ani. „Știu că mămica
mea mă iubește pentru că, dacă nu mă descurc singură cu
învățatul, mă ajută întotdeauna. Când trebuie să merg la
doctor, își ia liber de la serviciu ca să vină cu mine. Iar când
sunt bolnavă, îmi face supa mea preferată.”
Bradley, în vârstă de doisprezece ani, locuiește

împreună cu mama și cu fratele său mai mic. Tatăl i-a
părăsit când el avea doar șase ani. „Știu că mama mă
iubește, fiindcă îmi coase nasturii la cămașă de fiecare dată
când se rup și mă ajută la lecții seară de seară. E asistentă
medicală și muncește din greu pentru ca noi să avem
mâncare și haine. Cred că și tata mă iubește, dar el nu mă
ajută mai deloc.”
Jodi, o adolescentă de paisprezece ani, cu probleme

psihice, urmează niște cursuri speciale de educație. Ea
locuiește cu mama ei. „Știu că mami mă iubește, pentru că
mă ajută să îmi fac patul și să-mi spăl hainele. Iar seara mă
ajută să-mi fac temele, mai ales pe cele practice.”
Melanie, și ea în vârstă de paisprezece ani, este cea mai

mare dintre cei patru frați. „Știu că părinții mei mă iubesc,
fiindcă fac foarte multe lucruri pentru mine. Mama îmi face
costumele pentru serbările de la școală; de fapt, ea le
croiește costumele și altor doi colegi de-ai mei. Asta mă face
să fiu tare mândră de ea. Tata mă ajută întotdeauna la
lecții, iar anul ăsta i-am cam dat de lucru cu algebra. Nu
înțeleg cum de poate să-și amintească atâtea.”
Pentru toți acești copii, actele de slujire venite din

partea părinților lor sunt o dovadă veritabilă de dragoste.
Dragi părinți, ajutați-vă copiii — și nu numai pe ei —, iar
aceștia, vor ști că îi iubiți.
.......................................
NOTE
1. Luca 14:12 -14, NIV.
CAPITOLUL 7
I DENTIFICARE A
LIMBAJULUI
DRAGOSTEI ÎNŢELES DE COPILUL
VOSTRU
În capitolele precedente v-am prezentat cele cinci

limbaje ale dragostei, precum și felul în care copiii îl
percep pe fiecare dintre ele. Acum poate vă întrebați: Care
o fi limbajul preferat de copilul meu? Încă nu sunt sigur că
știu. S-ar putea să treacă mai mult timp până să identificați
limbajul cel mai bine înțeles de copilul vostru, dar mici
semne vor apărea tot mereu. Acest capitol își propune să vă
ajute să-l depistați.
Înainte de a începe să căutați indiciile despre care
vorbeam, trebuie să știți că există cel puțin două motive
pentru care merită să depuneți acest efort. Am arătat mai
devreme că, folosind modalitatea preferată de copil, îl vom
face să se simtă iubit cu adevărat. Și când el se simte iubit,
când rezervorul său emoțional este plin, va fi mult mai
receptiv la îndrumările părinților, oricare ar fi natura
acestora. Pe lângă acest motiv mai există unul, la fel de
important, care ar trebui să vă determine să apelați la
limbajul preferat al copilului, fără a renunța însă la

celelalte patru limbaje ale dragostei. Dacă vom folosi
deopotrivă cele cinci limbaje, accentuându-l totuși pe cel
preferat de copil, el va învăța să-i iubească pe ceilalți și să
folosească toate limbajele dragostei.
.......................................
DRAGOSTEA MAI PRESUS DE ORICE
Ce se va întâmpla dacă folosiți toate cele cinci limbaje?

Copiii voștri vor învăța să-și manifeste afecțiunea față de
ceilalți pe toate aceste căi, să devină sensibili și atenți la
nevoile celor din jur. Așadar, nu doar voi, ci și cei mici
trebuie să cunoască și să folosească limbajele de comunicare
a dragostei. Acest lucru îi va ajuta să devină niște persoane
echilibrate și integrate în societate. Însușirea limbajelor
dragostei le va satisface propriile nevoi, dar în același timp
le va permite să fie de ajutor semenilor lor.
Toți copiii sunt egoiști, astfel că deseori nu-și dau seama
cât de important este să comunice și în alte moduri, care nu
le sunt familiare. De pildă, s-ar putea ca unui copil să-i fie
foarte greu să-și împartă cadourile cu altcineva, deci și să
ofere cadouri. Sau un copil care este mai retras cu greu va
înțelege nevoia profundă a altora de a sta în compania
anumitor persoane. În fine, alții s-ar putea să pună atât de
mult accent pe manifestările comportamentale încât
comunicarea pe cale verbală să nu le fie deloc la îndemână.
De regulă, copiii foarte tăcuți și liniștiți fac parte din
această categorie. Ajutarea unui asemenea copil să devină
mai deschis, mai comunicativ, mai expansiv este o puternică
dovadă de dragoste din partea părinților săi. În felul acesta,
Identificarea limbajului dragostei 125
el va începe să înțeleagă și să se folosească de cuvinte

pentru a-și comunica dragostea.
Dacă noi, ca părinți, vom reuși să „vorbim” limbajul
dragostei înțeles de copil, chiar dacă acesta diferă de al
nostru, îi vom da un exemplu de altruism, de slujire a
celorlalți. Își va da seama astfel cât este de important să dea
dovadă de interes și preocupare față de problemele celor din
jur. Ce-ar fi, de pildă, dacă toți copiii ar învăța să prețuiască
și să se folosească de limbajul slujirii? Asociațiile locale nu
ar mai întâmpina nicio dificultate în recrutarea de voluntari
pentru programele de curățare a orașului, cu ocazia zilelor
de sărbătoare, iar bisericile ar întocmi liste de așteptare cu
oameni dornici să participe la diferitele acțiuni organizate.
.......................................
IDENTIFICAREA LIMBAJULUI PREFERAT

AL COPILULUI NECESITĂ TIMP
Cunoscând aceste lucruri, cred că sunteți de acord că

folosirea tuturor modalităților de comunicare a dragostei în
relațiile cu copilul vostru este extrem de importantă, iar
învățarea limbajului preferat al acestuia este vitală. Dar
cum putem face lucrul acesta?
În primul rând, este nevoie de timp. În cazul unui
bebeluș, va trebui să vă manifestați dragostea prin toate
cele cinci limbaje; doar în felul acesta el se va dezvolta așa
cum trebuie din punct de vedere emoțional. Încă din această
fază s-ar putea să descoperiți primele indicii ale limbajului
său preferat. De exemplu, unii bebeluși nu manifestă prea
mult interes la auzul vocii mamei, pe când alții reacționează
într-un mod cu totul deosebit la acest stimul. De asemenea,
în timp ce unii par să se liniștească în apropierea unei

anumite persoane, alții s-ar putea să ignore complet
prezența acesteia.
Pe măsură ce copilul crește, veți observa că unul dintre
limbajele pe care le folosiți pentru a-i comunica dragostea
voastră îl impresionează mai mult decât celelalte; când
limbajul respectiv este folosit în sens negativ, copilul va fi
profund rănit. Dacă veți fi mereu conștienți de importanța
limbajelor dragostei, veți deveni tot mai eficienți în
eforturile voastre și, în același timp, veți reuși să vă
controlați mai bine atunci când sunteți furioși sau supărați
pe copil.
Identificarea limbajului preferat este un proces complex,
care necesită timp, mai ales când copilul este mic. La vârste
fragede, copiii de-abia încep să perceapă și să-și exprime
dragostea pe diverse căi. Prin urmare, ei vor prefera acele
acțiuni și manifestări care îi satisfac în cea mai mare
măsură. Chiar dacă, pentru un timp, par să opteze pentru
un anumit limbaj, asta nu înseamnă că alegerea lor este
definitivă. Peste câteva luni s-ar putea să prefere un alt
limbaj.
Am urmărit-o pe Cami crescând

Împreună cu ceilalți membri ai familiei mele, am
urmărit cu surprindere felul în care Cami, nepoata noastră,
se purta cu vârstnicii de la casa de bătrâni unde locuia
străbunica ei. Deși avea pe atunci doar doi sau trei anișori,
îi plăcea tare mult să deseneze pentru bătrânei, dăruind
fiecăruia câte un exemplar din „creațiile” sale. De asemenea,
făcea în așa fel încât să fie sigură că străbunica primea
suficiente cadouri și felicitări de ziua ei sau de Crăciun,

chiar dacă bunica, fiind destul de bolnavă, nu o recunoștea
pe Cami. Ținând seama de toate aceste indicii, s-ar fi putut
deduce cu ușurință că slujirea este limbajul preferat al
fetiței. Ar fi fost însă o greșeală, căci Cami era prea mică
pentru a se putea trage această concluzie în mod categoric.
În același timp, observasem că avea nevoie de multă atenție
din partea părinților și în special de atingeri fizice, de
contact vizual, de cuvinte drăgăstoase și de petrecerea
timpului împreună cu aceștia.
Schimbarea preferințelor
Pe măsură ce Cami creștea, urmăream modul în care ea
percepea și își exprima dragostea, fiind în permanență
conștienți de faptul că vor exista unele perioade în care
limbajul ei preferat s-ar putea să sufere schimbări, mai ales
în timpul adolescenței. Subliniem lucrul acesta, pentru că
trebuie să rețineți faptul că o modalitate de exprimare a
dragostei nu este „bătută în cuie”. De asemenea, nu trebuie
să uitați că toți copiii trec prin diferite faze în ceea ce
privește dragostea, cum se întâmplă de altfel cu celelalte
aspecte ale vieții lor. Ei sunt în căutarea diverselor limbaje
ale dragostei, așa cum fac și cu preocupările școlare și cu
pasiunile lor. E posibil ca, uneori, să prefere un anumit
limbaj pentru exprimarea propriei afecțiuni și altul, diferit,
pentru primirea ei. Prin urmare, va trebui să fiți atenți ca
nu cumva să-l „categorisiți” pe copil exact atunci când trece
printr-o perioadă de schimbare.
Cu toate că acest capitol pune accentul pe limbajul
preferat al copilului, celelalte patru limbaje nu trebuie
nicidecum ignorate. Copilul are nevoie să primească și să

dăruiască dragoste prin toate limbajele. Acesta este un
lucru esențial pentru că, de-a lungul vieții, va întâlni
persoane ale căror limbaje de bază vor fi altele decât al lui.
Cu cât își va însuși mai bine toate limbajele, cu atât mai ușor
și mai eficient își va putea manifesta afecțiunea față de
partenerul de căsnicie și de copiii săi, față de colegii de
muncă și de prieteni.
Identificarea limbajului preferat al copilului vostru este
foarte importantă, pentru că vă oferă posibilitatea de a
comunica cu el pe plan afectiv. Dacă vedeți că este singur și
descurajat și doriți să-l înconjurați cu căldură, veți ști cum
să vă exteriorizați dragostea.
.......................................
IDENTIFICAREA LIMBAJULUI DE BAZĂ
Dacă încercați să-i descoperiți limbajul de bază, ar fi

mai bine să nu discutați lucrul acesta cu copilul, și mai ales
dacă este adolescent. Prin natura lor, copiii sunt intens
concentrați asupra propriei persoane, astfel că, dacă își vor
da seama că vă preocupă problema aceasta a limbajului
iubirii, s-ar putea să încerce să vă manipuleze pentru a le
împlini dorințele de moment. Dorințele arătate de ei au
foarte puțin de-a face cu adevăratele lor nevoi afective.
De pildă, atunci când copilul vă cere cu insistență să îi
cumpărați niște pantofi scumpi, s-ar putea să profite de
dorința voastră de a-i satisface nevoia de dragoste,
determinându-vă să-i faceți pe plac. Vă va spune că pentru
el cea mai puternică dovadă de dragoste o reprezintă
cadourile, așa că, dacă îl iubiți cu adevărat, trebuie să-i
cumpărați pantofii. Iar voi, dornici să-i descoperiți limbajul

preferat, probabil îi veți da crezare înainte să vă dați seama
că ați fost trași pe sfoară. Nu uitați însă, a fi părinți buni nu
înseamnă să-i oferiți copilului tot ceea ce-și dorește.
Următoarele metode s-ar putea să vă ajute să
descoperiți limbajul preferat de copilul vostru.
1. Observați felul în care copilul își manifestă

dragostea față de voi
Urmăriți reacțiile copilului: s-ar putea să recurgă la

modalitatea pe care o preferă el însuși. Asta se întâmplă mai
ales în cazul copiilor mici, care de multe ori își exprimă
dragostea așa cum și-ar dori să o primească. Atunci când un
copil între cinci și opt ani își exprimă frecvent aprecierea și
recunoștința prin cuvinte de genul: „Mami, cina a fost
grozavă!” sau „Tati, îți mulțumesc că m-ai ajutat să-mi fac
temele!” sau „Te iubesc, mămico!” sau „Îți doresc o zi bună,
tăticule!” nu ați greșit, dacă ați dedus că limbajul de bază
este cel verbal.
Această metodă nu este la fel de eficientă în cazul
copiilor de cincisprezece ani, mai ales dacă se pricep să
manipuleze. S-ar putea ca ei să observe, în urma unor
încercări repetate sau din pură întâmplare, că atunci, când
folosesc cuvinte frumoase, puteți fi mult mai ușor convinși
să le îndepliniți dorințele, chiar dacă nu sunteți siguri că
procedați corect. Din această cauză, metoda se recomandă
de preferință copiilor între cinci și zece ani.
2. Urmăriți felul în care copilul își exprimă

afecțiunea față de ceilalți
Dacă copilul vostru, de clasa întâi, dorește mereu să-i

ducă un cadou învățătoarei, e posibil ca limbajul său
preferat să fie oferirea de cadouri. Aveți însă grijă ca nu
cumva să fiți voi cei care îi sugerați să facă lucrul acesta,
căci atunci copilul nu face altceva decât să vă urmeze sfatul,
nefiind vorba despre o dovadă de afecțiune și nici despre o
manifestare a limbajului său preferat.
Copilul pentru care cadourile sunt limbajul dragostei
simte o mare bucurie atunci când primește un dar și ar vrea
ca și ceilalți să trăiască aceeași bucurie. Crede că toată
lumea este la fel de fericită ca și el atunci când primește
cadouri.
3. Rețineți care sunt cele mai frecvente rugăminți

ale copilului
Dacă fiica voastră vă roagă mereu să vă jucați cu ea, să

faceți o plimbare împreună sau să-i citiți o poveste,
înseamnă că are nevoie să-i dăruiți o parte din timpul
vostru. Altfel spus, copilul tânjește după întreaga voastră
atenție. Desigur, toți copiii au nevoie de atenție, însă cei
care preferă acest limbaj vă vor asalta pur și simplu cu
asemenea cereri și rugăminți.
Dacă copilul vă solicită tot timpul părerea cu privire la
ceea ce face, s-ar putea ca limbajul său preferat să fie
exprimarea verbală a afecțiunii. Întrebări de genul: „Mami,
ce părere ai de desenul meu?” sau „M-am descurcat bine cu
lecțiile?” sau „Ce zici, e frumoasă rochița mea?” sau „Mi-am
jucat bine rolul?” exprimă nevoia copilului de a fi lăudat și

încurajat. Însă este știut faptul că toți copiii tânjesc după
asemenea cuvinte, din când în când. Dacă fiica voastră este
extrem de insistentă în această privință, se prea poate ca
limbajul său preferat să fie exprimarea verbală a dragostei.
4. Încercați să observați ce îl deranjează cel mai

mult pe copil
Această metodă este foarte asemănătoare cu cea

precedentă, doar că, în loc să vă ceară un lucru în mod
direct, copilul preferă să se plângă că nu primește acel lucru.
Atunci când își manifestă nemulțumirea prin expresii de
genul: „Nu ai niciodată timp pentru mine” sau „Întotdeauna
te ocupi numai de cel mic” sau „Niciodată nu mergem
împreună în parc” probabil este vorba de mai mult decât o
simplă frustrare pricinuită de apariția bebelușului în
familie. El vrea să vă comunice faptul că, de când s-a ivit
bebelușul în viața voastră, simte că-i acordații mult mai
puțină dragoste decât înainte. Exprimându-și nemulțumirea
în felul acesta, își dezvăluie fără îndoială dorința de a
petrece un timp împreună cu voi.
Protestele ocazionale cauzate de lipsa unor momente
petrecute împreună nu reprezintă neapărat un indiciu al
limbajului său preferat. De exemplu, când copilul spune:
„Tati, muncești prea mult”, s-ar putea să nu facă altceva
decât să repete cuvintele mamei. O afirmație de genul:
„Mi-ar plăcea să plecăm și noi în vacanță, așa cum face
familia lui Ben.” poate exprima dorința copilului de a fi ca
și Ben.
Orice copil este nemulțumit din când în când, de cele mai

multe ori ca urmare a neîndeplinirii unor dorințe de
moment, dar asta nu ne îndreptățește să tragem nicio
concluzie. Însă dacă protestele și nemulțumirile tind să se
focalizeze pe unul dintre cele cinci limbaje, s-ar putea să fie
vorba de limbajul preferat al copilului. Principalul indiciu
este frecvența cu care se repetă anumite manifestări.
5. Lăsați-l pe copil să aleagă între două opțiuni
Faceți în așa fel încât copilul să se vadă pus în situația

de a alege între două limbaje ale dragostei. De pildă, tatăl
îi spune fiului său în vârstă de zece ani: „Eric, joi după
amiază o să vin mai devreme de la serviciu. Am putea
merge împreună fie la pescuit, fie să-ți cumpărăm niște
pantofi de sport noi. Ce ți-ar plăcea mai mult?” În această
situație, copilul are de ales între cadou și petrecerea unui
timp cu tatăl său. Sau mama i-ar putea spune fiicei sale: „În
seara asta nu am nimic de făcut. Dacă vrei, ieșim să ne
plimbăm sau aș putea să-ți tivesc fusta cea nouă. Ce
preferi?” Evident, fata va trebui să aleagă între un timp
petrecut cu mama sa și un act de slujire.
Testați-vă copilul în felul acesta timp de mai multe
săptămâni, având grijă să vă notați undeva alegerile făcute
de el. Dacă majoritatea alegerilor sale se învârt în jurul
unuia dintre cele cinci limbaje ale dragostei, ați descoperit
probabil ce îl face pe copilul vostru să se simtă iubit cu
adevărat. Uneori s-ar putea să nu manifeste interes față de
niciuna dintre opțiunile prezentate, propunând cu totul
altceva. Și în această situație, propunerile și rugămințile
copilului ar trebui reținute, căci vă pot oferi indicii

semnificative.
Dacă vă temeți că cel mic s-ar putea să observe că se
petrece ceva ciudat și să vă întrebe ce se întâmplă, îi puteți
răspunde ceva de genul: „M-am tot gândit cum aș putea
folosi cât mai eficient timpul rezervat familiei. Atunci când
avem posibilitatea să petrecem câtva timp împreună, cred că
ar trebui să știu și ceea ce doriți voi să facem. Lucrul acesta
m-ar ajuta mult. Nu ești de aceeași părere?” Indiferent cât
de simplu sau de sofisticat vă veți exprima, puteți sta
liniștiți, nu spuneți decât adevărul. Căutând să identificați
limbajul preferat al copilului vostru, îl veți ajuta totodată
să-și exerseze capacitatea de a alege.
.......................................
FOLOSIȚI METODA ALEGERII PENTRU

IDENTIFICAREA LIMBAJULUI PREFERAT
DE COPIL
Copilul de cinci ani
Copilul trebuie pus în fața unor alegeri care să

corespundă vârstei și preocupărilor sale. Următoarele
exemple vă pot stimula imaginația. Unui copil de clasa întâi
îi veți putea oferi următoarele variante:
„Ce-ți place mai mult, să-ți fac o prăjitură cu mere
(slujire) sau să ieșim la o plimbare prin parc (timp rezervat
lui)?”
„Ce-ai prefera, să ne luăm la trântă (atingere fizică) sau
să îți citesc o poveste (timp rezervat lui)?”
„Trebuie să plec din oraș pentru două zile; ce ți-ar

plăcea mai mult, să îți aduc un dar (cadourile) sau să-ți
scriu de acolo ce băiat grozav ești (cuvinte de apreciere)?”
„Ce-ai vrea, să ne jucăm «Îmi place de tine pentru că...»
(cuvinte de apreciere) sau să îți repar jucăria care s-a stricat
(slujire)?”
Jocul amintit mai sus, „Îmi place de tine pentru că...”,
presupune completarea propoziției de către participanți, în
cazul nostru părintele și copilul. De exemplu, părintele
spune: „Îmi place de tine pentru că ai un zâmbet minunat”.
Apoi copilul spune, la rândul lui: „Îmi place de tine pentru
că îmi citești povești”. Părintele va continua: „Îmi place de
tine pentru că te porți frumos cu sora ta” etc. Prin
intermediul acestui joc simpatic veți putea să-i adresați
copilului cuvinte pline de afecțiune, învățându-l, totodată, să
facă același lucru. În joc pot fi puse și anumite condiții, de
exemplu să se respecte ordinea alfabetică în înșirarea
calităților celuilalt. Prima tură trebuie să înceapă cu litera
A, cum ar fi „Îmi place de tine pentru că ești activ”. A doua
tură, cu litera B, de exemplu „Îmi place de tine pentru că
ești binevoitoare”, ș.a.m.d.
Copilul de zece ani

Dacă copilul vostru are în jur de zece ani, îi veți pune
întrebări de genul:
„Ce-ai prefera de ziua ta, o bicicletă nouă (cadouri) sau
să mergem împreună într-o excursie (timpul rezervat lui)?”
„Ce dorești mai mult să facem în seara asta, să-ți repar
calculatorul (slujire) sau să jucăm baschet împreună (timpul
rezervat lui și atingerea fizică)?”
„Când vom merge să o vedem pe bunica, weekend-ul

viitor, vrei să-i spun cât de bine te-ai descurcat trimestrul
ăsta la școală (cuvinte de laudă) sau să-ți cumpăr un cadou
și să ți-l dau atunci, pentru că ai fost atât de silitor
(cadouri)?” Bineînțeles, puteți să le faceți pe amândouă.
„Ce preferi, să stau cu tine în timp ce îți faci exercițiile
de aerobic (un timp rezervat copilului) sau să mă duc să îți
cumpăr o pereche de ciorapi fini (cadouri)?”
Copilul de cincisprezece ani

Pentru un copil de cincisprezece ani sunt recomandabile
variantele de genul celor care urmează:
Să presupunem că împreună cu copilul ați cumpărat o
mașină la mâna a doua, pe care încercați să o puneți la
punct înainte ca acesta să împlinească optsprezece ani.
Opțiunile sună în felul următor: „Ce vrei să facem sâmbătă,
să lucrăm amândoi la mașină (timp petrecut împreună) sau
să lucrez doar eu, iar tu să ieși cu prietenii tăi (slujire)?”
Desigur, puteți pune în practică ambele opțiuni.
„Ce preferi să facem sâmbătă după-masă, să mergem să
cumpărăm o jachetă (cadouri) sau rămânem amândouă la
cabană, cât timp lipsește tata (petrecerea unui timp
împreună)?”
„Deseară suntem singuri acasă; ce ți-ar plăcea mai mult,
să mâncăm amândoi în oraș (timp rezervat copilului) sau să
îți pregătesc o pizza așa cum îți place ție (slujire)?”
„Dacă te-ai simți deprimat, iar eu aș vrea să te consolez,
ce ți-ar fi de mai mare ajutor, să-ți spun cât de mult te
iubesc și te apreciez, iar apoi să înșir câteva dintre calitățile
tale deosebite (exprimare verbală a dragostei) sau să te
îmbrățișez pur și simplu, spunându-ți că sunt alături de tine

(atingerea fizică)?”
Metoda alegerii este eficientă doar dacă se apelează la
ea cu o frecvență care să permită remarcarea unei
preferințe clare a copilului pentru un anumit limbaj. S-ar
putea să fie necesare douăzeci sau chiar treizeci de alegeri,
înainte de a putea să observați o anume preferință. Rețineți,
răspunsurile izolate ar putea să indice doar o preferință de
moment.
Dacă doriți să fiți ingenioși, puteți să scrieți pe o hârtie
douăzeci sau treizeci de asemenea întrebări, având grijă ca
ele să cuprindă cam același număr de opțiuni pentru fiecare
limbaj. Apoi dați-i copilului hârtia, spunându-i că este vorba
despre un proiect de cercetare a preferințelor. Majoritatea
copiilor se vor arăta dornici să coopereze, dându-vă astfel
posibilitatea de a le identifica limbajul preferat.
Un experiment de cincisprezece săptămâni

Dacă niciuna dintre sugestiile oferite mai sus nu v-au
ajutat să descoperiți care este limbajul preferat al copilului
vostru, s-ar putea ca următoarea metodă să vă fie de folos.
Însă dacă vă hotărâți să încercați, va trebui să continuați
timp de cincisprezece săptămâni, cât durează experimentul.
Mai întâi, alegeți unul dintre cele cinci limbaje pe care
să îl folosiți cu preponderență timp de două săptămâni. De
exemplu, dacă ați ales ca limbaj timpul petrecut cu copilul
vostru, va trebui ca în fiecare zi să vă rezervați cel puțin o
jumătate de oră exclusiv pentru el. Într-o zi mergeți undeva
să luați prânzul împreună, în altă zi puteți să vă jucați cu el
sau să-i citiți o carte. În tot acest timp, încercați să
observați care sunt reacțiile lui. Dacă, la sfârșitul celor două

săptămâni, copilul dă semne că are nevoie de libertate, veți
ști că trebuie să încercați altceva. În schimb, dacă observați
o sclipire nouă în privirea copilului și îl auziți spunând cât de
mult îi plac momentele pe care le petreceți împreună, s-ar
putea să fi descoperit ceea ce căutați.
După cele două săptămâni, luați-vă una de pauză,
acordându-i însă în continuare cel puțin o treime din timpul
pe care i-l ofereați înainte. În felul acesta, schimbarea nu va
fi foarte bruscă. Alegeți apoi un alt limbaj și concentrați-vă
asupra lui în următoarele două săptămâni. De pildă, dacă
ați ales limbajul atingerii fizice, va trebui să-l atingeți
într-un mod semnificativ de cel puțin patru ori pe zi. Astfel,
înainte de a pleca la școală, puteți să-l sărutați și să-l
strângeți în brațe. Când se întoarce acasă, îl puteți primi din
nou cu o îmbrățișare afectuoasă. Când se așează la masă ca
să ia cina, masați-i un minut spatele. Iar mai târziu, în timp
ce se uită la televizor, puteți să-l mângâiați pe cap. Repetați
zi de zi aceste lucruri, apelând la atingeri cât mai variate și
mai semnificative, cel puțin de patru ori pe zi.
Urmăriți-i apoi reacțiile. Dacă după două săptămâni
începe să se ferească, cerându-vă să nu-l mai atingeți atâta,
înseamnă că nu acesta este limbajul său preferat. Dar dacă
dă semne că atingerile voastre îi fac plăcere, s-ar putea să
vă aflați pe calea cea bună.
Săptămâna care urmează încercați să fiți mai reținuți și
observați cum reacționează copilul. Apoi treceți la limbajul
următor, aplicând același procedeu. Nu uitați că este extrem
de important să urmăriți comportamentul copilului în toată
această perioadă. Este posibil ca la un moment dat să vă
ceară să reveniți la un limbaj folosit anterior, fapt ce ar

putea constitui un indiciu. Sau s-ar putea să-și exprime
nemulțumirea pentru că nu mai sunteți ca acum două
săptămâni; și acesta este un indiciu.
În cazul în care copilul își dă seama că se întâmplă ceva
ciudat și începe să pună întrebări, puteți să îi răspundeți
ceva de genul: „Te iubesc și vreau să-ți arăt asta în toate
felurile posibile, ca să știi cât de important ești pentru
mine”. Nu faceți nicio referire la conceptul de limbaj al
dragostei. Și, în timp ce vă continuați experimentul, trebuie
să fiți conștienți de faptul că, orice-ar fi, copilul vostru are
nevoie de toate cele cinci modalități de comunicare a
dragostei — cuvinte afectuoase, o atenție intensă, acte de
ajutor și slujire, cadouri adecvate și atingeri fizice tandre,
însoțite de un contact vizual drăgăstos.
Adolescentul...
În cazul în care copilul este adolescent, sunteți cu
siguranță conștienți de faptul că vă revine o sarcină cu totul
specială. Din cauza numeroaselor transformări prin care
trece în această perioadă, felul în care copilul percepe și își
exprimă la rândul lui dragostea depinde de starea sa
emoțională la momentul respectiv. Majoritatea
adolescenților trec prin așa-numita „fază a mormăitului”,
când tot ceea ce putem obține de la ei sunt câteva cuvinte
bolborosite, care aduc a mormăieli.
Mama: „Bună, dragul meu, ce faci?”
Tim: „Bine.” (aproape imperceptibil)
Mama: „Ce ai mai făcut în dimineața asta?”
Tim: „Nimic.” (aproape imperceptibil)
Adolescentul aflat în această etapă dificilă s-ar putea să

nu suporte niciunul dintre limbajele dragostei, cu excepția
atingerii fizice, și aceasta doar dacă este foarte scurtă și
plină de tact. Desigur, se poate ca cel în cauză să revină din
când în când la normal, iar voi va trebui să profitați de
momentele de coerență pentru a-i comunica dragostea
voastră pe toate căile posibile, și mai ales folosind limbajul
preferat de el.
Uneori adolescenții se poartă în așa fel încât toate
încercările voastre de a le alimenta rezervorul emoțional
par să dea greș. În aceste situații ei nu fac altceva decât să
vă testeze, spre a vedea dacă îi iubiți cu adevărat. Se poate
să facă pe mofturoșii fără motiv, stricându-vă toată buna
dispoziție, sau pur și simplu să afișeze un comportament
pasiv-agresiv. Toate aceste manifestări sunt, de regulă,
exteriorizări ale întrebării care îi macină: „Mă iubești
într-adevăr?”
Întregul comportament al adolescentului reprezintă un
test pentru părinți. Dacă reușiți să vă păstrați calmul,
răbdarea și blândețea (fără a da însă dovadă de slăbiciune),
veți trece testul și în cele din urmă adolescentul se va
maturiza, reușind să depășească această perioadă dificilă.
Dan a început să-și testeze părinții pe la vârsta de
treisprezece ani. La început, tatăl său, Jim, a fost puțin
nemulțumit, dar și-a dat seama că de multă vreme nu mai
alimentase rezervorul emoțional al copilului. Știind că
limbajul preferat al acestuia era timpul rezervat lui, a
hotărât să petreacă un weekend întreg cu fiul său,
umplându-i astfel rezervorul emoțional — un obiectiv foarte
îndrăzneț, de altfel, având în vedere faptul că rezervorul
emoțional al unui adolescent este uriaș. La sfârșitul

weekend-ului, Jim a considerat că îndeplinise ceea ce-și
propusese și a luat hotărârea să nu mai ajungă niciodată în
acea situație cu fiul său.
Chiar în seara zilei când s-au întors acasă, Jim avea de
mers la o întrunire importantă, despre care Dan știa. Pe
când se pregătea să plece, băiatul l-a strigat: „Tată, ai un
minut liber?” Din nou era vorba despre un test. În realitate,
Dan îl întreba: „Tată, mă iubești cu adevărat?” Foarte mulți
părinți își ies din fire în asemenea situații, căzând așadar în
capcană.
Din fericire, Jim și-a dat seama despre ce era vorba, așa
că i-a spus băiatului: „Acum trebuie să ajung neapărat la
întrunire, dar îți promit că vom discuta imediat ce mă
întorc, cam pe la 9:30”.
Dacă Jim și-ar fi pierdut răbdarea și i-ar fi spus lui Dan:
„Am fost împreună tot weekend-ul! Ce mai vrei?”
rezervorul emoțional al copilului, pe care se străduise să îl
umple timp de două zile, s-ar fi golit într-o fracțiune de
secundă.
Folosirea mai multor limbaje

Indiferent care ar fi limbajul preferat al copilului
vostru, nu trebuie să uitați că folosirea deopotrivă a tuturor
celor cinci limbaje este esențială. Este ușor să cădem în
greșeala de a recurge doar la unul dintre aceste limbaje,
renunțând la celelalte. De cele mai multe ori modalitatea
respectivă este oferirea de cadouri, căci aceasta ne răpește
mai puțin timp și energie. Dacă vom cădea însă în această
capcană, sufocându-l pe copil cu cadouri, îl vom priva de o
dezvoltare emoțională sănătoasă, determinându-l totodată

să-și formeze o înțelegere materialistă a vieții.
În plus, folosirea tuturor celor cinci limbaje ale
dragostei vă va ajuta să aveți o atitudine plină de afecțiune
nu numai față de copiii voștri, ci și față de partenerul de
viață și de prietenii voștri, precum și față de ceilalți membri
ai familiei. Desigur, în momentul de față sunteți preocupați
în primul rând de creșterea copiilor, însă nu uitați că peste
câțiva ani aceștia vor intra în contact cu tot felul de oameni,
majoritatea având un mod de viață și o personalitate diferită
de ale lor.
În calitate de părinți, trebuie să fim mereu conștienți de
faptul că învățarea limbajelor dragostei face parte din
procesul de maturizare a copiilor, un proces lent, dificil și
adesea plin de obstacole. Dacă noi vom reuși să stăpânim și
să folosim aceste modalități, îi vom învăța și pe copii să-și
manifeste, la rândul lor, dragostea folosind toate limbajele.
Iubindu-i și oferindu-le noi înșine un exemplu, vom asista
la transformarea lor în niște adulți capabili să-și exprime
afecțiunea pe cele mai variate căi. Când se va întâmpla
lucrul acesta, vom putea fi mulțumiți, căci copiii noștri au
devenit niște oameni deosebiți!
CAPITOLUL 8
D ISCIPLINA ŞI LIMBAJELE
DRAGOSTEI
Care dintre următoarele cuvinte considerați că are o

conotație negativă: dragoste, tandrețe, bucurie și
disciplină? Răspunsul corect este: niciunul. Contrar părerii
multora, cuvântul disciplină nu are o semnificație negativă.
El provine din limba greacă, având înțelesul de „îndrumare”.
Disciplina presupune o îndrumare atentă și îndelungată a
copilului, începând de la vârsta cea mai fragedă și până la
maturitate. Scopul ei este acela de a-l ajuta pe copil să
atingă un nivel de maturitate care să-i permită într-o bună
zi să funcționeze ca un adult pe deplin responsabil de
faptele sale. Iar acesta este, fără îndoială, un scop pozitiv!
Educarea copilului în așa fel încât să devină o persoană
stăpână pe reacțiile sale și un membru util societății în care
trăiește este condiționată de folosirea unor mijloace cât mai
variate de comunicare cu acesta. În acest scop, vă puteți
servi de călăuzirea prin exemple, modelarea caracterului,
instrucțiuni verbale, cerințe scrise, corectarea
comportamentului greșit, prilejuirea unor experiențe
educative și multe, multe altele. Pedeapsa își are și ea
Disciplina şi limbajele dragostei 143
rostul ei, între celelalte metode de educație, însă din păcate

de multe ori este folosită într-o manieră abuzivă. De fapt,
mulți părinți consideră, în mod greșit, că disciplina și
pedeapsa sunt două noțiuni sinonime și interdependente. În
realitate însă, pedeapsa este doar una dintre metodele de
disciplinare, și anume cea mai neplăcută, (vezi pag. 158)
Unii părinți, în special aceia care nu au prea avut parte
de dragoste în copilărie, au tendința să ignore importanța
educării copilului. Ei au impresia că datoria principală a
unui părinte este aceea de a-l pedepsi pe copil, în loc să
recurgă la alte mijloace de disciplinare, pozitive și eficiente.
Pentru ca eforturile noastre să dea rezultatele dorite,
trebuie să ne asigurăm că rezervorul emoțional al copilului
este mereu plin. Să încerci să îl disciplinezi fără a-i oferi
dragostea de care are nevoie este ca și cum ai vrea să
pornești o mașină care nu are combustibil. La început s-ar
putea să pară că funcționează, dar până la urmă îți vei da
seama că totul este un eșec.
Din cauza confuziilor și erorilor întâlnite frecvent în
legătură cu noțiunea de disciplină, în capitolul de față ne
vom concentra asupra lămuririi acestei chestiuni, iar în
capitolul următor ne vom ocupa de diversele aspecte ale
disciplinei. În ambele capitole vom arăta cum vă poate folosi
limbajul dragostei înțeles de copil în disciplinarea lui.
.......................................
ÎNDRUMAREA COPILULUI VIZEAZĂ

MATURIZAREA COMPORTAMENTULUI
În general, prin disciplină se înțelege impunerea

autorității părintești, stabilirea și implementarea unor
reguli comportamentale și, în cele din urmă, adoptarea de
către copil a acestor linii călăuzitoare și funcționarea lui în
limitele principiilor însușite. De-a lungul timpului, oamenii
au născocit tot felul de metode menite să contribuie la
desăvârșirea comportamentului. În secolul acesta, pentru o
scurtă perioadă de timp, s-a lansat ideea că disciplina nu le
este necesară copiilor. O asemenea abordare extrem de
lejeră a relației dintre părinți și copii, foarte permisivă
pentru aceștia din urmă, nu are cum să conducă la formarea
unor adulți responsabili.
De-a lungul istoriei, în toate societățile, omul a fost
considerat o ființă morală. În sânul unei comunități, unele
lucruri sunt calificate ca fiind corecte, iar altele, greșite; prin
urmare, unele sunt permise, pe când celelalte nu. Deși
standardele diferă de la o comunitate la alta, nicio societate
nu este amorală. Fiecare își are propriile sale coduri,
regulamente, legi și principii etice. Atunci când un individ
alege să ducă o viață imorală, o face în detrimentul său, dar
și al societății în care trăiește.
Părinții au un rol esențial în disciplinarea copiilor,
pentru că ei sunt cei care trebuie să le inoculeze acestora
principiile societății în care trăiesc. Copiii, mai ales cei de
vârstă fragedă, nu sunt în stare să decidă singuri în privința
vieții lor, astfel că, în lipsa îndrumării părintești, nu vor
putea ajunge la maturitate. De aceea, este necesar ca

părinții să aplice cu strictețe unele reguli, controlând prin
ele comportamentul copilului. Spre exemplu, nu-l vor lăsa
pe cel mic să se joace cu focul, oricât de fascinat ar fi de
culoarea flăcărilor. Mai târziu, copilul nu va avea voie să se
joace pe stradă, pentru ca nu cumva să fie lovit de vreo
mașină. De asemenea, părinții trebuie să aibă mare grijă ca
medicamentele și substanțele toxice să nu ajungă pe mâna
celui mic.
La începutul vieții, copilul are nevoie de o supraveghere
permanentă din partea părinților, dar trebuie îndrumat cel
puțin zece ani, ca să atingă un nivel satisfăcător de
autodisciplină. Fiecare copil trebuie să parcurgă acest drum,
care presupune mari responsabilități din partea părinților.
Acest lucru mai cere și multă înțelepciune, imaginație,
răbdare și mai ales dragoste.
Standardele și metodele de disciplinare variază de la o
familie la alta, mai puțin în cazul celor cu o educație
precară. Oricum, în cultura pluralistă a Vestului există
destul de multe metode. Începând cu perioada Primului
Război Mondial, concepțiile referitoare la acest subiect au
cunoscut o puternică diversificare, mai ales în Statele Unite.
Aici a fost lansată o pretinsă teorie științifică privitoare la
creșterea copilului, care i-a convins pe mulți părinți să
renunțe la metodele clasice, ei fiind gata să se ralieze
concepțiilor în vogă. Din păcate însă, presupușii experți ai
acestei teorii oferă de cele mai multe ori sfaturi și
recomandări contradictorii. Faptul acesta a semănat
discordie în familiile americane în privința metodelor de
disciplinare, extrem de variate, după cum am mai spus.
Însă scopul lucrării de față nu este să se ocupe de aceste

chestiuni. Dacă doriți informații suplimentare privind
subiectul respectiv, consultați anexa.
.......................................
DRAGOSTE ȘI DISCIPLINĂ
Atunci când iubim pe cineva, vom face tot ce ne stă în

putere pentru a fi de folos persoanei respective; disciplina
servește aceluiași scop. Așadar, disciplinarea copilului este
un act de iubire. Cu cât acesta se simte mai iubit, cu atât va
fi mai ușor de disciplinat. Într-adevăr, este necesar ca cel
mic să aibă o relație apropiată cu părinții săi, pentru a
accepta îndrumările acestora fără resentimente și ostilitate
sau fără să opună rezistență (sub forma comportamentului
pasiv-agresiv). Cu alte cuvinte, înainte de a încerca să-l
disciplinăm, trebuie să-i alimentăm rezervorul emoțional.
Dacă relația copilului cu părinții săi este tensionată, el
va interpreta orice sfat venit din partea acestora ca fiind o
comandă, un ordin, și va reacționa negativ. În cazuri
extreme, se poate să devină atât de ostil la propunerile
părinților încât întreaga lui atitudine față de autoritatea
acestora — și, în cele din urmă, față de orice fel de
autoritate — va avea de suferit, copilul procedând tocmai
invers decât i s-a cerut. Din păcate, această atitudine este
foarte frecventă.
Jason este un băiat de zece ani. Tatăl său este agent de
vânzări, profesie care îl obligă să plece din oraș timp de
patru sau cinci zile pe săptămână. La sfârșit de săptămână,
se ocupă cu tunsul ierbii și alte treburi gospodărești. Din
când în când, sâmbăta merge la câte un meci de fotbal. Jason
nu stă prea mult cu tatăl său. Și întrucât limbajul lui

preferat este timpul petrecut împreună, copilul nu simte
foarte multă dragoste din partea acestuia. Când vine acasă
la sfârșit de săptămână, tatăl este prea obosit, atât din punct
de vedere fizic, cât și afectiv, pentru ca să se mai ocupe de el.
De cele mai multe ori, pentru a-și disciplina copilul, recurge
la cuvinte aspre, rostite pe un ton mânios. El consideră că
doar în felul acesta Jason va putea să devină un tânăr
responsabil. În realitate, Jason detestă metodele tatălui său
și se teme de el. Se supune pretențiilor sale fără nicio
tragere de inimă, evitându-l de cele mai multe ori.
În cazul de față, chiar și o persoană neavizată și-ar da
seama că există o legătură între lipsa de dragoste a tatălui
și lipsa de respect manifestată de Jason. Un copil sigur de
dragostea tatălui său ar putea tolera tonul furios și
cuvintele aspre ale acestuia; dacă însă rezervorul său
emoțional este gol, ca în cazul lui Jason, asemenea metode
de disciplinare nu fac altceva decât să provoace supărare și
amărăciune.
Dacă Jason ar fi convins că tatăl lui îl iubește, ar ști că
acesta folosește asemenea metode spre binele său (sau cel
puțin așa crede). Cum însă băiatul nu se simte iubit,
consideră că metodele tatălui său sunt o dovadă de egoism.
Tot mai mult, Jason simte că este o pacoste pentru tatăl
său, ceea ce îi afectează grav respectul de sine.
Este esențial să vă iubiți copilul necondiționat. Veți
putea face aceasta mult mai ușor dacă folosiți toate cele
cinci limbaje ale dragostei. Fiecare copil are nevoie să fie
iubit necondiționat, iar în felul acesta rezervorul său
emoțional va fi mereu plin. Abia pe urmă metodele de
disciplinare vor fi în măsură să dea rezultatele așteptate.

Rețineți, așadar, dragi părinți: mai întâi, dragoste
necondiționată, și apoi disciplină.
.......................................
DRAGOSTEA COPILULUI
Dacă dorim ca metodele de disciplinare să fie eficiente,

trebuie să ne punem mai întâi două întrebări:
1. Cum iubește un copil?

2. De ce are nevoie copilul meu atunci când se poartă
urât?
Ei bine, cum iubește un copil? Într-un mod imatur. În

schimb, adulții trebuie să iubească necondiționat. Deseori
eșuăm și ne mulțumim cu o așa-numită „dragoste-răsplată”.
De pildă, John simte o afecțiune profundă pentru Marcia, și
ar vrea ca ea să-l iubească la rândul ei. Dorind să se pună
într-o lumină favorabilă, încearcă să fie plăcut, calm,
săritor, blând, respectuos și plin de admirație față de ea.
Nefiind sigur de dragostea Marciei, nu va recurge la un
comportament imatur, ci va încerca să-i câștige iubirea.
Această abordare rațională are scopul de a obține
„dragostea-răsplată”, căci John face tot ce-i stă în putință
pentru a căpăta iubirea Marciei în schimb.
Copilul nu cunoaște nici dragostea-răsplată, nici
dragostea necondiționată. Fiind imatur, el este orientat spre
propria persoană și atunci când iubește. În mod instinctiv,
este conștient de nevoia sa de a fi iubit — de a-i fi alimentat
în permanență rezervorul emoțional. El nu știe că și părinții
săi sunt dotați cu rezervoare emoționale care au nevoie să fie

umplute. Tot ce-l preocupă este propria lui nevoie de
dragoste. Iar când nu își simte satisfăcută această nevoie, îi
întreabă îngrijorat pe părinți dacă îl iubesc. Răspunsul
acestora are o mare influență asupra comportamentului
său. Să nu uităm că principala cauză a unui comportament
negativ este lipsa de alimentare a rezervorului emoțional.
Unii părinți sunt de părere că copilul ar trebui să încerce
să le câștige dragostea printr-un comportament corect, dar
acest lucru nu este posibil. Datorită înseși naturii sale, prin
felul cum se comportă, copilul ne testează în permanență
dragostea. Când vă întreabă dacă îl iubiți și îi răspundeți
afirmativ, umplându-i în felul acesta rezervorul emoțional,
nu numai că îl scutiți pe el de efortul de a vă testa în
continuare, dar, în același timp, vă va fi mai ușor să-i
controlați comportamentul. Dacă însă cădeți în greșeala de
a considera că cel mic trebuie să vă „câștige” dragostea
printr-un comportament pozitiv, veți fi mereu frustrați. Îl
veți eticheta drept neascultător, lipsit de respect și
nerecunoscător, când tot ce-și dorește el este să-l asigurăm
de dragostea noastră.
Când copilul ne testează dragostea prin intermediul
comportamentului său, se prea poate ca purtarea lui să nu
ne fie pe plac. Dacă se află într-o stare disperată,
comportamentul său poate scăpa total de sub control, căci
nimic nu-l face pe copil să sufere mai tare decât lipsa
dragostei. Prin urmare, este inutil să-i pretindem un
comportament adecvat, fără a ne asigura mai întâi că se
simte iubit. Iar aceasta este responsabilitatea noastră; noi
suntem cei care trebuie să-i alimentăm cu regularitate
rezervorul emoțional, apelând la toate limbajele iubirii, cu

accentuarea celui pe care îl preferă copilul.
A doua întrebare pe care trebuie să ne-o punem înainte
de a proceda la instruirea copilului este: „Oare de ce are
nevoie copilul meu atunci când se poartă urât?” Din păcate,
când comportamentul copilului lasă de dorit, cei mai mulți
părinți se întreabă: „Cum aș putea să-l corectez?” Iar
răspunsul logic la această întrebare este: „Pedepsindu-l”.
Iată de ce se recurge atât de frecvent la pedepsirea copilului
în locul altor metode mai potrivite de disciplinare.
Procedând în felul acesta, de multe ori nu stăm să chibzuim
care sunt nevoile reale ale copilului, astfel că atitudinea
noastră nu lasă să se vadă nicidecum dragoste.
Însă dacă ne întrebăm mai întâi: „De ce are nevoie
copilul?”, vom acționa cu înțelepciune și în continuare, luând
deciziile corecte. De regulă, când un copil se comportă
necorespunzător, înseamnă că are o nevoie nesatisfăcută.
Ignorarea nevoii ce se ascunde în spatele comportamentului
său ne împiedică să procedăm așa cum ar trebui. În
concluzie, dacă întrebarea pe care ne-o punem este: „Cum aș
putea să-i corectez comportamentul?”, vom fi tentați să
recurgem la pedeapsă. Însă dacă întrebarea care ne
preocupă este: „De ce are nevoie copilul?”, putem avea
încredere că vom proceda corect și înțelept, întotdeauna în
folosul copilului.
.......................................
CAUZELE COMPORTAMENTULUI
NEGATIV: GOLIREA REZERVORULUI
EMOȚIONAL
Când comportamentul copilului lasă de dorit și vă

întrebați: „De ce are nevoie copilul meu?”, următoarea
întrebare ar trebui să fie: „Nu cumva trebuie alimentat
rezervorul său emoțional?” Este mult mai simplu să
disciplinezi un copil care se simte iubit cu adevărat, mai
ales atunci când comportamentul negativ se datorează lipsei
de alimentare a rezervorului emoțional. În asemenea
momente este absolut necesar să ținem seama de limbajele
dragostei, în special de atingerea fizică (cu accentuarea
contactului vizual) și de petrecerea unui timp împreună cu
copilul.
Când cel mic are un comportament greșit, lucrul acesta
nu trebuie trecut cu vederea. Dacă atitudinea voastră nu
este cea corectă — fie că este prea dură, fie prea
îngăduitoare — problemele se vor repeta pe viitor, devenind
tot mai serioase pe măsură ce copilul crește. Este adevărat,
el trebuie disciplinat pentru a-și corecta comportamentul,
însă primul pas nu este pedeapsa.
Copiii mici nu știu să ne testeze dragostea cu
subtilitate. Ei sunt gălăgioși și deseori fac lucruri care nouă
ni se par total nepotrivite. Dar când ne vom da seama că
nu-și doresc altceva decât să stea cât mai mult împreună cu
noi, să fie ținuți în brațe și să se bucure de întreaga noastră
atenție, vom înțelege că este vorba despre niște ființe
imature, ale căror rezervoare emoționale avem
responsabilitatea să le alimentăm în permanență, și abia

după aceasta îi vom putea instrui astfel încât evoluția lor să
fie cea pe care o dorim.
.......................................
ALTE CAUZE: PROBLEMELE FIZICE
Lucrurile ar fi destul de simple dacă toate manifestările

negative ale copilului ar fi pricinuite de golirea rezervorului
său emoțional, dar, din păcate, nu este așa. Ce ne facem
atunci când cauza comportamentului negativ nu este lipsa
de alimentare a rezervorului emoțional?
Dacă v-ați întrebat: „De ce are nevoie copilul meu?” și
ați ajuns la concluzia că nu este vorba despre o lipsă de
dragoste, întrebați-vă în continuare: „Să fie o problemă de
natură fizică?” După alimentarea deficitară a rezervorului
emoțional, aceasta este cauza cea mai frecventă a unui
comportament greșit și, cu cât copilul este mai mic, cu atât
nevoile fizice au o influență mai puternică. „Copilul meu
suferă de ceva? Îi e foame sau sete? Este obosit? Bolnav?”
Comportamentul negativ nu trebuie acceptat, chiar dacă
este provocat de o problemă de ordin fizic și, de regulă, în
acest caz lucrurile revin repede la normal.
.......................................
REMUȘCĂRILE COPILULUI ȘI IERTAREA

PĂRINTELUI
Să presupunem că problemele de comportament nu se

datorează unor necazuri fizice. Care va fi următoarea
întrebare? „Oare îi pare rău pentru ceea ce a făcut?” Când
copilul își regretă sincer fapta, nu este nevoie să împingeți
lucrurile mai departe. El și-a dat seama că a greșit și se

căiește; pedepsirea lui acum ar avea efecte negative. Dacă
regretă sincer și are remușcări, trebuie să fiți bucuroși. Asta
demonstrează existența și corecta funcționare a conștiinței
lui.
Ce îl face pe copil (și pe adult, de altfel) să se comporte
corect, chiar dacă nu se exercită nicio constrângere asupra
lui? Fără îndoială, o conștiință sănătoasă. Și care este
stimulul care activează conștiința? Sentimentul de
vinovăție. Puțin din el este într-o oarecare măsură absolut
necesar pentru dezvoltarea unei conștiințe sănătoase. Și ce
șterge complet sentimentul de vinovăție, întocmai ca un
burete? Ați ghicit — pedeapsa, și mai ales pedeapsa
corporală. Așadar, pedepsindu-l pe copil atunci când acesta
își regretă sincer fapta, îl veți împiedica să își formeze o
conștiință sănătoasă. În asemenea situații, pedeapsa va
provoca doar supărare și ostilitate.
Când copilul regretă sincer felul în care s-a purtat, în loc
să-l pedepsiți, încercați să-l iertați. În felul acesta, copilul va
învăța cât este de important să poți ierta, lucru care îi va
folosi mai târziu, când va deveni un om în toată firea.
Experimentând pe propria-i piele actul iertării, va ști să
procedeze la fel cu cei din jur. Ce cadou minunat! Ați văzut
vreodată un copil măcinat de remușcări din cauza greșelii
sale, dar care a primit mai apoi iertarea părinților? Este o
imagine unică și de neuitat. Copilul își va simți sufletul
inundat de dragoste și recunoștință, pe care le va revărsa
apoi asupra celorlalți.
Cealaltă cale de a-l învăța ce înseamnă iertarea este să-i
cerem noi înșine iertare când greșim față de el. Este bine să
facem lucrul acesta din când în când, însă nu foarte des, căci
ar însemna că îl nedreptățim de multe ori și nu suntem
capabili să învățăm din propriile greșeli.
.......................................
SUPRAVEGHEREA COMPORTAMENTULUI
COPILULUI
În calitate de părinți, avem foarte multe responsabilități

față de copilul nostru, chiar mai multe decât suntem gata să
recunoaștem. Trebuie să învățăm cum să-l ajutăm pe copil
să se abțină de la unele manifestări negative, evitând astfel
pedeapsa ulterioară. Iată cinci metode care vă vor permite
să supravegheați comportamentul copilului.
1. Rugămințile
Exprimarea dorințelor prin rugăminți este un mod de a
controla comportamentul și prezintă avantaje atât pentru
copil, cât și pentru părinte. Rugămintea este plăcută auzului
și îl ajută pe copil să treacă peste resentimentele provocate
de instrucțiunile părinților. De asemenea, acestora le este
mult mai ușor să fie pe placul copilului atunci când își
exprimă cerințele sub formă de rugăminți, în felul acesta
dând dovadă de blândețe, dar, în același timp, de fermitate.
Când ne exprimăm o rugăminte, copilului îi sunt
transmise trei mesaje tacite. Primul este acela că îi
respectăm sentimentele. Îi spunem: „Eu respect ceea ce
simți, și mai ales în legătură cu această chestiune”. Al
doilea mesaj subînțeles este faptul că suntem conștienți că
el este în stare să gândească singur și să-și formeze propriile
păreri. „Îți respect părerea pe care o ai în această privință”.
Al treilea mesaj este cel mai important. Adresându-vă

copilului printr-o rugăminte, îi dați de înțeles că vă
așteptați ca el să-și asume responsabilitatea propriului
comportament. Responsabilitatea pentru propriile fapte este
foarte rară în ziua de azi. Copilul va învăța să devină o
persoană responsabilă dacă îi dați ocazia să facă lucrul
acesta. Prin intermediul rugăminților îl veți încuraja să își
asume responsabilitatea.
Copilul crescut în felul acesta va ajunge să-și privească
părinții ca pe niște parteneri care îi sunt alături în
complexul proces de modelare a caracterului. Asta nu
înseamnă toleranță, căci părinții nu renunță la autoritatea
lor sau la respectul care li se cuvine. De fapt, copilul îi va
respecta și mai mult, văzând că ei nu se rezumă la a-i spune
pur și simplu ce să facă, ci sunt interesați în primul rând să-i
fie lui bine.
Totodată, rugămintea este cea mai bună modalitate de
a-i da instrucțiuni. Sunând mult mai plăcut decât o comandă,
are o eficiență aproape nelimitată în instruirea copilului,
spre deosebire de toate celelalte metode.
2. Ordinele
Ordinele sunt și ele necesare în anumite împrejurări.
Evident, rugămintea este preferabilă atunci când aveți de
ales, însă acolo unde aceasta dă greș, va trebui să recurgeți
la o exprimare mai autoritară. În asemenea situații este
necesar să dați dovadă de fermitate. Ordinele sunt un mod
negativ de exercitare a controlului, fiind însoțite de un ton
mai aspru decât rugămințile, cu o voce scăzută spre sfârșitul
propoziției. De aceea, aproape de fiecare dată ordinele
provoacă iritare, supărare și resentimente din partea

copilului, în special dacă sunt folosite frecvent. Mesajele
tacite transmise pe această cale sunt și ele de cele mai multe
ori negative. Întrucât prin intermediul ordinului îi spuneți
copilului ce să facă, fără a-i da posibilitatea de a refuza sau
de a sta pe gânduri, îi dați de înțeles că părerile și
sentimentele sale nu contează. Voi sunteți cei care își asumă
toate responsabilitățile, spunându-i: „Nu contează ce crezi și
ce simți tu în această chestiune. Nu mă aștept să-ți asumi
responsabilitatea pentru comportamentul tău. Tot ce vreau
este să faci ceea ce îți spun.”
Cu cât mai mult apelați la metode autoritare de genul
ordinelor, cicălelilor sau țipetelor, cu atât veți fi mai puțin
eficienți. Dacă însă îl obișnuiți pe copil cu rugămințile,
atunci folosirea ocazională a unor metode mai autoritare va
da rezultate.
Calitatea de părinți ne conferă o anumită autoritate.
Dacă o irosim recurgând doar la manifestări negative, nu o
vom mai putea exercita în momentele cu adevărat dificile,
critice. O atitudine blândă, dar fermă, ne ajută să ne
păstrăm autoritatea, ba chiar mai mult, ea va crește, o dată
cu câștigarea respectului, dragostei și recunoștinței copiilor
noștri.
Copiii au un spirit de observație extrem de dezvoltat. Ei
îi văd și îi aud pe alți părinți tratându-și copiii cu mânie și
asprime. Dacă veți reuși să fiți calmi, dar fermi, vă puteți
imagina cât de mult vor aprecia copiii voștri faptul că au
asemenea părinți!
3. Exercitarea controlului prin atingerea fizică a

copilului
Îndrumarea printr-o atingere fizică blândă îl poate
orienta pe copil în direcția potrivită. Aceasta este cea de-a
doua metodă pozitivă de exercitare a controlului asupra
comportamentului său; este deosebit de eficientă, mai ales
atunci când copilul este mic și se comportă altfel decât i se
cere, chiar dacă nu greșit. De pildă, negativismul afișat de
un copilaș de doi ani ar putea fi interpretat ca o sfidare la
adresa părinților săi. „Nu”, zice el, dar apoi face ceea ce i se
cere. Este posibil să nu se conformeze imediat, însă în cele
din urmă o va face. S-ar putea să vi se pară că vrea să vă
sfideze, însă nu este așa. La vârsta de doi ani, negativismul
reprezintă o etapă normală în dezvoltarea copilului, una
dintre căile prin care el începe să se delimiteze psihologic de
părinții săi.
Capacitatea de a spune „nu” are și ea o anumită
importanță. Pedepsirea copilului pentru acest motiv nu
numai că îl va răni, dar reprezintă o imixtiune nedorită în
procesul de dezvoltare a acestuia. Așadar, dragi părinți,
aveți grijă să nu confundați negativismul cu sfidarea, căci
este vorba despre două lucruri complet diferite.
Să presupunem că vreți ca fetița voastră, în vârstă de
trei anișori, să vină la voi. Veți începe prin a o ruga: „Te rog,
vino la mine, scumpo.” Copila răspunde: „Nu.” Atunci
rugămintea se transformă în ordin: „Vino la mine, acum.”
Același răspuns: „Nu.” În acest moment probabil sunteți
tentați să o pedepsiți, însă va trebui să vă stăpâniți. În loc
să riscați să-l răniți pe copil, de ce nu ați încerca să îl
îndrumați cu blândețe spre direcția dorită? Dacă se

împotrivește și de data aceasta, se prea poate să fie vorba de
sfidare, astfel că sunteți liberi să luați măsurile de cuviință.
De regulă, negativismul se declanșează în jurul vârstei
de doi ani, însă manifestări de acest gen se întâlnesc practic
la orice vârstă. Ori de câte ori nu știți sigur cum ar trebui să
abordați o anumită situație, încercați să-l corectați pe copil
printr-o atingere ușoară. Metoda dă rezultate mai ales
atunci când cel mic se dă în spectacol de față cu alții. În loc
să vă enervați sau să vă simțiți copleșiți de rușine, încercați
să-l îndepărtați ușurel de locul respectiv, pentru a rămâne
singuri cu el.
4. Pedeapsa
Pedeapsa este cea de-a patra metodă de exercitare a
controlului asupra comportamentului copilului, cea mai
negativă și totodată cea mai dificilă dintre toate. În primul
rând, pedeapsa trebuie să fie pe măsura faptei comise, copiii
fiind înzestrați cu un puternic simț al dreptății. Ei știu când
pedeapsa este prea ușoară sau prea severă. În același timp,
copiii își dau repede seama dacă părinții nu sunt consecvenți
în atitudinea față de ei și față de familie, în general.
În al doilea rând, nu oricărui copil i se potrivește o
anumită pedeapsă. De exemplu, trimiterea copilului în
camera lui, pentru a sta singur, poate fi foarte dureroasă
pentru unii copii, în timp ce alții o vor privi ca pe o joacă. În
al treilea rând, adesea pedeapsa diferă în funcție de
sentimentele părinților la momentul respectiv. Când aceștia
se află într-o dispoziție bună, tind să aplice pedepse mai
blânde. În schimb, în zilele proaste, pedeapsa va fi mult

mai aspră.
Oricât de dificil v-ar fi să decideți când este cazul să
recurgeți la pedeapsă și care să fie aceasta, trebuie să fiți
pregătiți să procedați corespunzător. Poate ar fi bine să vă
gândiți din timp la lucrul acesta, pentru a nu cădea în
„capcana pedepsei”. O metodă indicată ar fi să stabiliți
împreună cu soțul sau cu un prieten apropiat care sunt
pedepsele cele mai potrivite în diverse situații. În felul
acesta, veți putea să vă stăpâniți mânia atunci când copilul
se poartă necorespunzător.
Dacă cel mic are un comportament negativ, pe lângă cele
sugerate mai devreme, ar fi bine să vă puneți încă o
întrebare: „Oare încearcă să mă sfideze?” Atitudinea
sfidătoare se caracterizează printr-o rezistență fățișă și
înfruntarea autorității părintești.
Desigur, un asemenea comportament este inacceptabil
și se impune corectarea lui, fără ca asta să însemne automat
administrarea unei pedepse. Trebuie să învățați să evitați
această capcană a pedepsei. Uneori, în cazurile cele mai
fericite, o simplă rugăminte este suficientă pentru a
îmblânzi gândul sfidător al copilului. Alteori, este necesar să
apelăm la comenzi sau la manipularea fizică. Dacă ajungem
însă la concluzia că metoda cea mai potrivită este pedeapsa,
trebuie să procedăm cu foarte multă atenție. Pentru mai
multe informații pe această temă, vă recomandăm lucrarea
lui Ross Campbell, Mânia îți distruge copiii.*
În concluzie, este total contraindicat să recurgeți la
pedeapsă ca mijloc principal de disciplinare a copilului,
...............................................................................................
* Ross Cambpell, Mânia îți distruge copiii, Ed. Logos, 2001.

indiferent de vârsta acestuia. Altfel, îi veți provoca o mâhnire

profundă și inutilă, forțându-l totodată să-și reprime
sentimentele. Ca rezultat, s-ar putea ca el să dezvolte un
comportament pasiv-agresiv, încercând să se răzbune în
felul acesta. Vom prezenta comportamentul pasiv-agresiv în
capitolul 10.
5. Modificarea comportamentului
Modificarea comportamentului este o altă cale de
controlare a comportamentului copilului, având la bază fie
măsuri pozitive (plasarea unui element pozitiv în mediul
familiar copilului), fie măsuri negative (retragerea unui
element pozitiv din același mediu), fie pedepse (introducerea
unui element negativ în mediul respectiv). O măsură
pozitivă este, de exemplu, recompensarea copilului atunci
când se poartă corespunzător, prin oferirea de dulciuri sau
fructe. Un exemplu de pedeapsă (care este numită și tehnică
de aversiune) ar fi trimiterea copilului în camera lui.
Modificarea comportamentală poate fi de folos mai ales
în cazul repetării anumitor probleme de comportament
pentru care copilul nu manifestă nicio părere de rău.
Considerăm însă că metoda trebuie aplicată cu mare
precauție, fără a se abuza de ea. Dacă părinții exagerează
în acest sens, copilul nu se va mai simți iubit. Asta se
întâmplă deoarece fundamentul oricărei modificări
comportamentale este unul condițional — copilul este
recompensat doar dacă se comportă într-un anumit mod. În
al doilea rând, modificarea comportamentală nu se preocupă
de sentimentele și nevoile afective ale copilului,
împiedicându-l așadar să se simtă iubit necondiționat. Dacă
părinții își exercită controlul asupra comportamentului

copilului cu preponderență prin încercarea modificării
acestuia, cel mic își va forma un sistem distorsionat de
valori, unicul său obiectiv fiind acela de a fi răsplătit. De
aici și până la dobândirea unei înțelegeri materialiste a vieții
mai e doar un pas.
Un alt dezavantaj al acestei metode este faptul că, în
cazul folosirii ei prea frecvente, copilul va învăța să o aplice
și el părinților săi. Le va face pe plac pentru a obține în felul
acesta ceea ce-și dorește. Ori asta aduce deja a manipulare.
Având în vedere că prezintă atâtea dezavantaje, poate vă
surprinde faptul că vă recomandăm totuși să recurgeți la
această metodă. După cum am mai spus, ea poate fi
într-adevăr de folos în cazul unor probleme
comportamentale repetate, pe care copilul refuză să le
corecteze. În orice caz, folosirea cu succes a unui sistem
bazat pe recompense necesită timp, consecvență, efort și
perseverență.
.......................................
DISCIPLINAREA ȘI LIMBAJUL DRAGOSTEI

ÎNȚELES DE COPIL
Întrucât disciplinarea copilului dă cele mai bune

rezultate atunci când are loc pe fondul unei afecțiuni
sincere, ar fi bine să-l asigurăm de dragostea noastră atât
înainte, cât și după administrarea pedepsei. Cel mai eficient
mod de a ne face cunoscută dragostea este să-i vorbim
copilului folosind limbajul înțeles de el și este necesar să
apelăm la acest limbaj chiar și atunci când îl pedepsim.
Larry este inginer electrician, iar natura l-a înzestrat cu

o personalitate foarte rigidă. La început obișnuia să-și
trateze copiii cu multă severitate, pentru a-i disciplina. Însă
după ce a aflat despre cele cinci limbaje ale dragostei, și-a
dat seama că limbajul preferat al fiului său era atingerea
fizică. Iată cum se împletea aceasta cu mijloacele de
disciplinare. „Odată, jucând baseball în spatele casei, Kevin
a spart geamul unui vecin. Știa că nu are voie să se joace
acolo — parcul era doar la un cvartal depărtare de casă.
I-am spus de mai multe ori lucrul ăsta, explicându-i care
sunt riscurile. Când vecinul l-a văzut spărgând geamul cu
mingea, a informat-o de îndată pe soția mea.
Cum am ajuns acasă de la serviciu, m-am dus calm în
camera lui și l-am găsit lucrând la calculator. M-am apropiat
și am început să-i masez ușor umerii. Peste câteva momente
s-a întors spre mine, acordându-mi toată atenția. «Ridică-te,
i-am zis, vino în brațe». L-am cuprins în brațe, spunându-i:
«Trebuie să fac ceva foarte neplăcut, dar vreau să știi că te
iubesc mai mult ca orice pe lume».
L-am strâns îndelung în brațe, savurând din plin acel
moment de apropiere. Apoi i-am dat drumul și am
continuat: «Mama m-a sunat azi la serviciu să-mi spună ce
s-a întâmplat cu geamul domnului Scott. Sunt convins că a
fost un accident, dar știai că nu ai voie să joci baseball în
spatele casei. Așa că va trebui să te pedepsesc pentru că nu
ai respectat această regulă. Mă doare să fac asta, dar știu că
e spre binele tău. Următoarele două săptămâni nu mai ai
voie să joci baseball. Și va trebui să înlocuiești geamul spart
din banii tăi de buzunar. O să ne interesăm cât costă».
Apoi l-am luat din nou în brațe. Știu că mi-a simțit

lacrimile căzând și alunecând pe gâtul lui. I-am zis: «Te
iubesc, băiete», iar el mi-a răspuns: «Și eu te iubesc,
tăticule». Am ieșit din cameră convins că procedasem corect;
eram foarte mulțumit că îl asigurasem de dragostea mea
atât înainte, cât și după pedepsire. Întrucât limbajul său
preferat era atingerea fizică, am simțit că pedeapsa fusese
percepută în mod corect. Îmi veneau în minte situațiile
precedente, când mă lăsam dus de mânie și îi spuneam
cuvinte aspre, ba chiar îl loveam, într-o izbucnire
necontrolată de mânie. Nu pot decât să-i mulțumesc lui
Dumnezeu că acum cunosc o cale mai bună.”
Dacă limbajul preferat al lui Kevin ar fi fost exprimarea
verbală a dragostei, probabil Larry i-ar fi zis ceva de genul:
„Kevin, trebuie să stăm puțin de vorbă. Vreau să știi cât de
mult te iubesc și cât apreciez silința pe care ți-o dai la
școală. Știu că atunci când vii acasă simți nevoia să te
relaxezi și știu, de asemenea, că îți place tare mult să joci
baseball. De obicei respecți regulile casei și mă bucur pentru
asta. Rareori sunt nevoit să te disciplinez. Ceea ce vreau să
discutăm se referă la un incident, care nu îți stă în
obișnuință, din fericire.
Poate știi că domnul Scott a sunat-o azi pe mama ta și
i-a spus că te-a văzut spărgându-i geamul cu mingea de
baseball. Chiar dacă a fost un accident, tu cunoșteai regulile
de joc în curtea din spatele casei. Îmi este foarte greu să fac
asta, dar fiindcă ai fost neascultător trebuie să te pedepsesc.
Nu vei mai avea voie să joci baseball timp de două
săptămâni, iar geamul îl vei plăti cu banii tăi. O să ne
interesăm cât costă.
Înțelegi că nu sunt supărat pe tine, nu-i așa? Știu că nu

ai vrut să spargi geamul, probabil nici nu te-ai gândit că s-ar
putea întâmpla una ca asta. Te iubesc foarte mult și sunt
mândru de tine. Sunt sigur că această experiență îți va fi de
învățătură.” Discuția lor s-ar fi încheiat poate cu o
îmbrățișare, însă în acest caz cea mai bună dovadă de
dragoste ar fi exprimarea ei prin cuvinte, atât înainte, cât și
după aplicarea pedepsei.
Folosirea limbajului preferat al copilului nu înseamnă
însă că nu puteți apela și la celelalte limbaje ale dragostei;
înseamnă doar că astfel îi veți comunica copilului dragostea
voastră pe cea mai eficientă cale. Atâta timp cât sunteți
conștienți că trebuie să-l asigurați de dragostea pe care i-o
purtați, veți fi mult mai atenți în alegerea pedepsei și a
modului de aplicare a acesteia.
.......................................
RESPECTAREA LIMBAJULUI PREFERAT

AL COPILULUI
Identificarea limbajului preferat al copilului vă va ajuta

să alegeți metoda cea mai potrivită pentru disciplinarea
acestuia. În general, ar fi bine să nu apelați la o metodă
care are legătură directă cu limbajul său preferat. Altfel
spus, încercați să respectați limbajul de bază al copilului
prin evitarea folosirii sale ca metodă de disciplinare. În caz
contrar, disciplinarea nu va da rezultatele dorite, putând
chiar să cauzeze o puternică traumă afectivă. Metoda
aplicată nu-i va lăsa copilului impresia unei corecții
iubitoare, ci a unei respingeri dure. De pildă, dacă limbajul
preferat al copilului este exprimarea dragostei pe cale
verbală, iar voi îi adresați cuvinte dure, dezaprobatoare, ori

de câte ori greșește, cuvintele își vor pierde rolul
disciplinator, făcându-l în schimb să creadă că nu este iubit.
Vorbele critice sunt dureroase pentru orice copil, însă pentru
cei din această categorie sunt de-a dreptul devastatoare din
punct de vedere emoțional. Ben, un băiat de șaisprezece ani,
ne-a spus că tatăl lui nu îl iubește și ne-a descris metodele
de disciplinare, care includeau tonul ridicat și cuvintele
tăioase: „Dacă fac ceva ce nu-i este pe plac, începe să țipe și
nu se mai oprește ore-n șir. Îmi amintesc că într-o zi mi-a
spus că se îndoiește că sunt fiul lui, pentru că fiul lui nu ar
putea face ceva atât de teribil. Nu știu dacă sunt sau nu fiul
lui, dar sunt convins că nu mă iubește”.
Din discuțiile ulterioare ne-am dat seama că, pentru
Ben, limbajul de bază este exprimarea verbală a dragostei.
Manifestându-și pe această cale nemulțumirea provocată de
comportamentul băiatului, tatăl său l-a făcut cu timpul să
nu mai simtă dragoste din partea lui.
De aceea, dragi părinți, fiți foarte atenți. Dacă limbajul
principal al copilului vostru este timpul pe care i-l dăruiți,
nu este indicat să folosiți izolarea ca metodă de disciplinare,
cum ar fi, de exemplu, trimiterea celui mic în camera lui de
fiecare dată când se poartă urât. Dacă limbajul preferat este
atingerea fizică, nu îl pedepsiți prin a vă abține de la
îmbrățișări. Să luăm cazul lui Eric, un băiețel de zece ani,
al cărui limbaj preferat era atingerea fizică. El obișnuia să
vină în spatele mamei sale și să o prindă în brațe sau să-i
maseze umerii. Mama, la rândul ei, era foarte deschisă unor
asemenea manifestări și adesea își comunica dragostea prin
intermediul contactelor fizice. Tatăl lui Eric crescuse însă
într-o familie în care bătaia era considerată cea mai firească

metodă de disciplinare. Prin urmare, la fel proceda și el când
Eric era neascultător.
Bătăile nu erau exagerate, în sensul de a-i provoca răni
sau de a-i lăsa urme vizibile. Totuși, Eric plângea mult de
fiecare dată când lua bătaie. Tatăl său nu își dădea seama
că transformase limbajul preferat al copilului, atingerea
fizică, într-o metodă negativă de disciplinare. Iar asta îl
făcea pe Eric să se simtă nu doar pedepsit, dar și neiubit.
Tatăl lui nu îl îmbrățișa niciodată după ce îl pedepsea, căci
așa ceva ar fi fost complet nepotrivit, în concepția sa.
Tatăl lui Eric era sincer în eforturile sale de a-l
disciplina pe băiat, însă el nu-și dădea seama cât de mult se
răcea relația lor în felul acesta. Ca părinți, trebuie să ne
amintim mereu că scopul disciplinei este acela de a corecta
un comportament greșit și de a-l ajuta pe copil să-și dezvolte
capacitatea de a se autodisciplina. Dacă refuzăm să apelăm
la conceptul de limbaj al dragostei, eforturile noastre de a
corecta un comportament greșit vor sfârși prin a-l face pe
copil să nu se simtă iubit. Așadar, folosirea limbajului
preferat al copilului va face ca încercările de disciplinare a
acestuia să fie mult mai eficace.
CAPITOLUL 9
E DUCAŢIA ŞI LIMBAJEL E
DRAGOSTEI
Părinții sunt cei dintâi și, în același timp, cei mai

importanți educatori ai copilului. Cercetările
efectuate confirmă faptul că perioada optimă pentru
stimularea capacității copilului de asimilare a informațiilor
elementare este până la vârsta de șase ani. Doctorul Burton
White, fondator și director al Proiectului Harvard pentru
Preșcolari, susține: „Se pare că o experiență educațională
corespunzătoare în primii trei ani de viață este absolut
necesară pentru ca o persoană să poată atinge potențialul
maxim”.1 Sociologii și pedagogii, convinși că stimularea
copiilor în primii ani de viață influențează capacitatea de
învățare, au pus bazele unor programe destinate să îi ajute
pe copiii cu probleme, de-a lungul perioadei preșcolare.
Programele respective oferă diferite stimulente pentru a
compensa orizontul limitat al copilului în mijlocul familiei
și al comunității în care trăiește.
Într-adevăr, noi, părinții, trebuie să fim cei dintâi
educatori ai copiilor. Una dintre sarcinile fundamentale
care ne revin în această calitate este disciplinarea lor. O
disciplină corectă, administrată cu dragoste, poate stimula

capacitatea de învățare a copilului. În Capitolul 8 am definit
disciplina ca fiind o călăuză spre maturitate; să analizăm
acum cealaltă jumătate a conceptului de disciplină:
educarea copilului. Adevărata disciplină este cea care îl
ajută pe copil să-și dezvolte abilitățile intelectuale și sociale
care îi vor servi pe parcursul întregii vieți.
Faptul că, în ultimii ani, se pune tot mai mult accentul
pe educarea copilului încă de la cea mai fragedă vârstă
subliniază importanța rolului părinților în dezvoltarea
intelectuală a acestuia. Asta nu înseamnă că trebuie să-i
impunem copilului o anumită conduită, strictă și categorică,
însă ar fi bine dacă i-am înțelege nevoia înnăscută de
cunoaștere, de explorare a necunoscutului, și i-am
satisface-o în moduri care să-l atragă și să-l stimuleze.
Mulți părinți sunt de părere că principala îndeletnicire
a copiilor trebuie să rămână joaca, hotărând că învățarea
poate fi amânată până în momentul când cel mic începe să
meargă la școală. Dar copiilor mici le place foarte mult să
învețe. Ei se nasc cu o „sete” de cunoaștere care nu dispare
cu timpul, decât dacă adulții din jurul lor încep să dea
semne de plictiseală și îi descurajează. Observarea atentă
a activităților celor mici relevă faptul că ele reprezintă mai
mult decât o simplă joacă. Aceștia se străduiesc să se
deprindă cu o sumedenie de lucruri, noi pentru ei, cum ar fi
să se întoarcă de pe burtică pe spate, să se târască în patru
labe, să se ridice în picioare și mai apoi să umble; într-un
cuvânt, încearcă să pipăie, să simtă și să guste din lumea
înconjurătoare.
Educaţia şi limbajele dragostei 169
O dată ce învață să vorbească, în mintea copiilor apar

nenumărate întrebări, astfel că, pe la vârsta de trei-patru
anișori, ne asaltează cu zeci de întrebări în fiecare zi. Când
intră în faza de imitare a adulților, îi putem vedea cum
încearcă să copieze în jocul lor comportamentul și
preocupările celor mari: se prefac că spală vase, conduc o
mașină, îngrijesc bebelușul, fac de mâncare, se joacă de-a
doctorul și multe altele. Dacă urmăriți activitatea copilului
de-a lungul unei zile și vă întrebați: „Oare ce îi place cel mai
mult? Ce pare să-l intereseze în primul rând?”, veți
identifica probabil activitatea care îi satisface cel mai bine
setea de cunoaștere despre care vorbeam.
.......................................
EDUCAȚIA PRIMITĂ ÎN FAMILIE
Cel mai indicat ar fi ca educația și dezvoltarea

intelectuală a copilului să înceapă încă din primii ani de
viață, în sânul familiei. Copiii descoperă lumea
înconjurătoare cu ajutorul celor cinci simțuri. Mediul
familial, bogat în stimuli de ordin vizual, auditiv, tactil,
gustativ și olfactiv, le va alimenta dorința nativă de a
cunoaște, de a învăța. Dezvoltarea vocabularului la această
vârstă fragedă depinde în mare măsură de stimularea
verbală oferită de adulți. Așadar, înclinația naturală a
copilului spre asimilarea de informații nu este suficientă, ci
noi suntem datori să le vorbim mereu și să îi încurajăm să
rostească diverse cuvinte. Impulsionarea și lăudarea
copilului atunci când reușește să pronunțe un cuvânt,
precum și corectarea lui repetată, ori de câte ori este nevoie,
fac parte toate din procesul de învățare. În această
ambianță prielnică, vocabularul copilului se îmbogățește,

dezvoltându-se abilitatea lui de a se folosi de propoziții. Pe
viitor va învăța să se folosească de aceasta pentru a-și
exprima sentimentele, gândurile și dorințele.
Toate regulile care sunt valabile în privința dezvoltării
pe plan verbal se aplică și în celelalte domenii ale evoluției
intelectuale. Însă dacă mediul familial nu este în măsură să
asigure această stimulare intelectuală elementară, copilul
poate să întâmpine dificultăți mai târziu, iar șansele unei
bune dezvoltări sub aspect educațional sunt destul de slabe.
Programele școlare nu compensează întru totul carențele
mediului familial.
O ambianță plăcută și interesul celor din jur îl
stimulează pe copil să asimileze noi și noi informații. La
copii, latura emoțională este mult mai pronunțată decât cea
cognitivă; sentimentele au un impact mai puternic asupra
lor decât faptele. Cu alte cuvinte, copiii își aduc aminte ce au
simțit într-o anumită situație cu mult mai multă ușurință
decât își amintesc detaliile situației respective. De pildă,
dacă îi spunem o poveste, copilul își va aminti ceea ce simte
în momentele respective încă mult timp după ce va fi uitat
povestea.
Se prea poate ca cel mic să uite amănuntele, însă, cu
siguranță, va păstra amintirea celui care i-a fost învățător.
De aceea, el trebuie tratat cu respect, cu bunătate și interes.
Trebuie să se simtă apreciat și să fie convins că nu îl veți
critica sau umili niciodată. Dacă situația în care i se
transmite o anumită învățătură este plictisitoare sau
degradantă, copilul va respinge chiar și cea mai bună
învățătură, mai ales dacă are legătură cu etica. Numai
acordându-i respect copilului, acesta vă va respecta la rândul

său, pe voi și punctul vostru de vedere.
Așadar voi, părinți, dețineți cheia educației copiilor
voștri, începând din cea mai fragedă copilărie și pe tot
parcursul instruirii lor. Educarea copilului este un proces
complex, aflat sub influența multor factori. Unul dintre
aceștia, poate cel mai important, este implicarea voastră
totală.
.......................................
CUM SĂ NE AJUTĂM COPIII SĂ SE

MATURIZEZE AFECTIV
Cel mai important lucru pe care trebuie să-l cunoaștem

despre capacitatea copilului de a învăța este următorul:
pentru a fi capabil să învețe așa cum trebuie, este necesar
să atingă un nivel afectiv corespunzător vârstei sale. Pe
măsură ce crește, capacitatea copilului de a învăța sporește
datorită mai multor factori, dintre care cel mai important
este maturitatea sa afectivă. Cu cât copilul este mai matur
din punct de vedere afectiv, cu atât va fi mai capabil să
asimileze informațiile. Iar cea mai mare influență asupra
dezvoltării sale pe plan emoțional o au părinții.
Asta nu înseamnă că orice problemă care se ivește în
legătură cu capacitatea copilului de a învăța trebuie
imputată părinților, întrucât abilitatea de asimilare a
informațiilor este supusă influenței multor factori. Totuși,
o bună dezvoltare afectivă este decisivă, iar în această
privință părinții joacă un rol esențial. Noi suntem cei care
trebuie să stimulăm capacitatea copilului de a învăța, prin
alimentarea permanentă a rezervorului său emoțional.
Folosind în mod constant cele cinci limbaje ale dragostei

— atingerea fizică, cuvintele de apreciere, timpul rezervat
lui, cadourile și slujirea — îi oferiți copilului o puternică
stimulare intelectuală. În primii ani de viață, când nu ați
identificat încă limbajul preferat al copilului, va trebui să
apelați deopotrivă la toate modalitățile. În felul acesta nu
numai că îi satisfaceți nevoia de dragoste, dar îi oferiți și
sprijinul fizic și intelectual necesar dezvoltării aptitudinilor
sale care de-abia încep să prindă contur. Deși accentul
trebuie pus pe dragoste, veți putea să-l educați și să-l
instruiți în același timp.
Părinții care nu caută să „vorbească” toate cele cinci
limbaje ale iubirii, ci se rezumă la a-i satisface copilului
nevoia de hrană, îmbrăcăminte și adăpost, nu îi vor asigura
un mediu favorabil dezvoltării intelectuale și sociale. În
felul acesta, nevoile fizice ale copilului sunt împlinite, însă
dezvoltarea sa intelectuală și socială va avea de suferit.
Copilul care tânjește zadarnic după dragostea și acceptarea
părinților săi nu se va simți impulsionat să învețe, nici în
primii ani de viață și nici mai târziu, la școală. O relație
caldă și apropiată între părinți și copil este fundamentul
unui respect de sine sănătos și, prin urmare, o motivație
puternică pentru a învăța.
Majoritatea părinților nu conștientizează faptul că, din
punct de vedere afectiv, copilul lor ar putea ceda.
Într-adevăr, este posibil ca un copil să alunece într-un
asemenea handicap afectiv încât să nu-și mai poată reveni
niciodată. Asta ar fi o tragedie! Nivelul de maturitate
emoțională îl afectează pe copil în toate celelalte privințe —
respectul de sine, siguranța afectivă, capacitatea de a face
față stresului și schimbărilor din viața sa, relațiile

interumane și, nu în ultimul rând, abilitatea de a învăța.
Legătura existentă între dragostea primită și
capacitatea de asimilare este cel mai clar vizibilă atunci
când părinții copilului sunt despărțiți sau divorțați. Un fapt
atât de traumatizant poate distruge rezervorul emoțional al
copilului, făcând să dispară orice interes pentru învățătură.
În loc de dragoste, el va simți dezorientare și teamă,
sentimente care nu sunt de natură să îl stimuleze să învețe.
Copilul ai cărui părinți sunt divorțați își pierde orice interes
în această privință, până când va reuși să recapete o oarecare
siguranță și se va simți iubit din nou. Din nefericire, unii
copii nu își mai revin niciodată.
Ca părinți, noi avem cea mai mare influență asupra
copilului. Chiar dacă ești singur, ca părinte, și îți crești
copilul fără ajutorul unui partener, folosind limbajele
dragostei vei putea să-i oferi siguranța de care are atâta
nevoie. (Desigur, faptul că fosta soție sau fostul soț se
dovedește a fi o persoană cooperantă este de mare ajutor.)
Rețineți așadar, părinții — precum și ceilalți adulți care au
influență asupra copilului — sunt în măsură să mențină plin
rezervorul emoțional al acestuia, ajutându-l astfel să crească
și să se maturizeze așa cum trebuie. Iar dacă rezervorul său
este plin, copilul va putea să atingă nivelul emoțional care
să-i permită să învețe la capacitate maximă.
.......................................
IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA

COPILULUI
„Părinții reprezintă veriga ce lipsește în încercarea de

îmbunătățire a educației americane”2, susține Richard
Riley, secretarul Statelor Unite în probleme de educație.
Într-adevăr, un studiu din 1996 referitor la capacitatea
intelectuală arăta că elevii ai căror părinți s-au implicat
intens în activitățile lor școlare au rezultate mult mai bune
decât ceilalți copii. În orice caz, concluziile trase în urma
testelor efectuate pe tot cuprinsul Statelor Unite nu sunt
deloc încurajatoare. „Dintre statele industrializate,
absolvenții liceelor noastre au cea mai scăzută capacitate
intelectuală”. În plus, „această problemă ține de atitudine
și de eforturile depuse, iar nu de abilitate”, afirmă Laurence
Steinberg în lucrarea intitulată Cauzele eșecului reformei
învățământului și rolul părinților3. Steinberg, profesor de
psihologie la Universitatea Temple, consideră că este vorba
despre un protest împotriva educației venit din partea
copiilor, precum și a adulților, o formă de revoltă împotriva
autorității.
Implicarea limitată
Studiul întocmit de Steinberg prin examinarea unui
număr de peste 20.000 de elevi a scos la iveală o seamă de
lucruri surprinzătoare. Astfel, s-a constatat că abia o treime
din numărul elevilor de liceu discută zilnic cu părinții lor.
Jumătate dintre cei examinați au mărturisit că părinții nu
sunt nemulțumiți când primesc la școală calificativul
„suficient” sau chiar „insuficient”. Tot o treime au susținut

că părinții „habar n-au” ce fac copiii lor la școală. În fine,
alții au recunoscut că se întâmplă adesea să chiulească de la
ore.
La fel de descurajante au fost și rezultatele cercetărilor
privitoare la atitudinea părinților și a tinerilor față de
consumul de droguri. Studiul efectuat în 1996 a relevat
faptul că circa două treimi dintre părinții care obișnuiau să
consume marijuana în tinerețe se așteaptă ca propriii copii
să facă la fel și sunt de părere că ei nu vor fi în măsură să-i
împiedice.4 Joseph Califano, de la Centrul Universității
Columbia pentru Dependență și Abuz de Substanțe, critică
cu indignare această atitudine: „Este îngrozitor ca părinții
să se resemneze în fața consumului de droguri de către
copiii lor. Ei ar trebui să ia o atitudine foarte fermă, dar se
mulțumesc să se declare neputincioși”.5
Aproape jumătate dintre părinții chestionați au afirmat
că se așteaptă ca odraslele lor să consume droguri. Toate
acestea ne fac să ne întrebăm dacă părinții sunt conștienți
cât de mult distrug drogurile capacitatea de învățare a
copilului. Printre altele, ele încetinesc procesul de
maturizare. Acest fapt afectează dezvoltarea lui emoțională,
intelectuală și socială. Consumul de droguri în rândul
tinerilor sporește îngrijorător, lucru datorat în mare măsură
indiferenței părinților. Conform statisticilor Departa-
mentului Statelor Unite pentru Sănătate și Ajutor
Interuman, între anii 1992-1995 el a crescut cu 78%.6
Părinții care susțin că nu are rost să se implice în această
problemă trebuie să înțeleagă că ei pot avea o influență
uriașă asupra vieții copiilor lor.
Această atitudine de răzvrătire împotriva autorității are

două cauze: un rezervor emoțional nealimentat și lipsa unei
instruiri corespunzătoare în ceea ce privește controlarea
mâniei. Firește, aceste carențe își pun amprenta asupra
capacității copilului de a învăța. Ceea ce afectează în cea
mai mare măsură puterea sa de asimilare este
comportamentul de tip pasiv-agresiv. Impulsul inconștient
de a acționa exact invers decât i se cere îl va determina să
nu își dea nicio silință la școală.
În calitate de părinți, noi suntem datori să alimentăm cu
regularitate rezervorul emoțional al copilului și să-l
învățăm cum să-și controleze sentimentele de mânie într-un
mod cât mai corect. Dacă ne îndeplinim aceste sarcini așa
cum trebuie, vom fi perfect îndreptățiți să ne așteptăm la
lucruri bune din partea lui. Numeroase cercetări au
demonstrat că implicarea părinților duce la îmbunătățirea
puterii de asimilare a copilului și influențează rezultatele
școlare (și nu numai) ale acestuia.
Implicarea tatălui
În ultima vreme se pune tot mai mult accentul pe rolul
pe care trebuie să-l joace tatăl în dezvoltarea copilului. Un
studiu efectuat pe o perioadă de unsprezece ani a
demonstrat că, în funcție de intensitatea implicării tatălui
în creșterea copilului, scad riscurile unui comportament
delincvent, iar nivelul de educație al acestuia este mai
ridicat. Deși, de regulă, copiii sunt considerați vinovați
pentru comportamentul delincvent, în realitate vina cade pe
relația greșită dintre ei și tații lor.
Examinarea unui număr de 584 de familii a început în

momentul când copiii respectivi aveau între șapte și
unsprezece ani și s-a încheiat când aceștia au ajuns la vârsta
de optsprezece, respectiv douăzeci și doi de ani. Studiul,
efectuat de Kathleen M. Harris, sociolog la Universitatea
Carolina de Nord, a relevat faptul că, dacă un copil petrece
mai mult timp împreună cu tatăl său, educația lui va fi
proporțional mai completă. Totodată, dacă între copil și
tatăl său există o puternică legătură emoțională, este mult
mai puțin probabil să ajungă la un comportament
infracțional.7
Dacă doriți cu adevărat să-i oferiți copilului vostru
dragostea de care are nevoie, va trebui să vă străduiți să
folosiți toate cele cinci limbaje ale iubirii, umplându-i în felul
acesta rezervorul emoțional. Ca părinți, aveți un rol decisiv
în dezvoltarea capacității copilului de a învăța și, mai apoi,
de a reuși în viață. Pe deasupra, vă bucurați de un mare
avantaj față de celelalte persoane, din afara familiei — voi
îl cunoașteți și îl înțelegeți pe copil și aveți la dispoziție
mediul familial, atât de cald și de intim, pentru a-i satisface
nevoile în cel mai bun mod cu putință.
.......................................
COPILUL ANXIOS
Un copil bine îngrijit din punct de vedere afectiv va avea

puterea de concentrare, motivația și energia necesare
atingerii potențialului său maxim. Dacă este însă copleșit
de stări de anxietate și melancolie sau dacă se crede neiubit,
capacitatea sa de concentrare va fi afectată și se va simți
fără vlagă. Îi va fi foarte dificil să se concentreze asupra
sarcinilor care îi revin. Nu va manifesta niciun interes față

de învățătură; treptat, va începe să fie preocupat doar de
propria persoană, iar nevoile afective și puterea sa de
asimilare vor avea de suferit.
Perpetuarea stării de anxietate va deveni evidentă când
copilul va intra într-o nouă etapă educațională, și mai ales
într-una care implică o schimbare majoră sau un grad sporit
de dificultate. O asemenea anxietate legată de învățătură se
întâlnește la copiii care trec din clasa a patra într-a cincea.
Acest nivel presupune de regulă o schimbare, atât sub
aspectul conținutului materiei, cât și al metodelor de
predare. Deosebirea fundamentală constă în înlocuirea
modului concret de gândire și învățare cu cel abstract.
Primul are de-a face cu fapte simple, concrete: Franța este
în Europa. Cel de-al doilea apelează la simboluri: anumite
idei și concepte sunt reprezentate cu ajutorul cuvintelor și al
frazelor. Trecerea de la gândirea concretă la cea abstractă
constituie un pas uriaș, pe care nu toți copiii sunt capabili
să-l realizeze dintr-o dată.
Când copilul nu reușește să facă pasul acesta, el are de
suferit din mai multe direcții. Nu poate să înțeleagă
suficient anumite subiecte. Are senzația că rămâne în urmă,
iar asta îi afectează respectul de sine, făcându-l să se simtă
inferior colegilor săi. Dacă nu se intervine la timp, copilul
poate cădea în depresie, într-o stare și mai pronunțată de
anxietate, și va începe să se considere complet incapabil.
Așadar, întrucât aceasta este una dintre cele mai critice
perioade, ea necesită o atenție deosebită din partea
părinților.
În asemenea momente de criză, nivelul de maturitate

afectivă a copilului joacă un rol decisiv. Prin maturitate
afectivă se înțelege abilitatea copilului de a-și controla
starea de anxietate, de a învinge stresul și de a-și păstra
echilibrul în fața schimbărilor intervenite în viața sa. Cu cât
este mai pregătit să facă față acestor situații, cu atât va fi
mai capabil să învețe; iar cea mai bună modalitate de a-l
ajuta să se maturizeze pe plan afectiv și să-și mențină un
nivel motivațional corespunzător vârstei sale este
alimentarea cu regularitate a rezervorului emoțional.
O dovadă de anxietate este dificultatea copilului de a
realiza contactul vizual. Copilul anxios va întâmpina mari
dificultăți în abordarea celor din jur, indiferent dacă este
vorba despre adulți sau despre colegii săi. Unui copil
neîmplinit pe plan afectiv îi este foarte greu să comunice,
chiar și în situațiile cele mai banale. Iar puterea sa de
asimilare este foarte afectată de această stare anxioasă.
În multe cazuri, s-a dovedit a fi benefică atenția specială
acordată de profesori sau învățători, incluzând contactul
vizual și atingerea fizică. Nevoile emoționale ale copiilor
fiind astfel satisfăcute, temerile și anxietatea lor s-au
diminuat, iar sentimentele de încredere și siguranță au
început treptat să le ia locul. Au devenit astfel capabili să
învețe. Fără îndoială însă, este de preferat ca aceste nevoi
să fie satisfăcute în familie, prin dragostea și grija
părinților.
.......................................
MOTIVAREA COPIILOR
O întrebare pe care părinții și-o pun frecvent este

următoarea: „Cum aș putea să-mi impulsionez copilul, să-l
motivez?” Trebuie să reținem că acest lucru este posibil abia
după ce îi alimentăm rezervorul emoțional și îl învățăm
să-și controleze mânia. Fără îndeplinirea prealabilă a
acestor două condiții esențiale este aproape imposibil să îi
oferim o motivație. (Capitolul următor tratează mai
amănunțit problema mâniei și a comportamentului
pasiv-agresiv.) Este extrem de dificil să îl impulsionăm pe
copil să învețe dacă nu se simte iubit cu adevărat. Se
întâmplă astfel deoarece este nevoie ca el să se identifice cu
părinții săi și să dorească să le urmeze sfaturile. Dacă
rezervorul său emoțional este gol, va începe să manifeste un
comportament pasiv-agresiv, adică va face exact invers decât
i se cere.
Pentru ca cei mici să aibă o motivație, va trebui să
facem în așa fel încât ei să-și asume responsabilitatea
propriului comportament. Un copil care nu vrea sau nu știe
să-și asume această responsabilitate nu va simți nicio
motivație, în schimb cel responsabil pentru faptele sale va
fi pe deplin motivat.
Încurajați preocupările copiilor voștri

Există două modalități prin care vă puteți ajuta copilul
să devină responsabil (și, prin urmare, motivat). Prima este
să urmăriți cu răbdare ce pare să-l atragă pe copil: ce îl
bucură, ce apreciază mai mult sau ce îi face o plăcere
deosebită. Apoi îl puteți încuraja în direcția respectivă.

Dacă vi se pare că i-ar face plăcere să studieze muzica,
îndemnați-l să o facă. Dar secretul este să-i lăsați lui
inițiativa. Când părinții încearcă să-l convingă pe copil să ia
lecții de muzică, rezultatele sunt rareori pozitive.
Permiteți-i copilului să-și asume responsabilitatea

Cea de-a doua modalitate prin care îl puteți motiva este
să fiți conștienți în permanență de faptul că nu se poate ca
și voi și el să vă asumați responsabilitatea pentru același
lucru, în același timp. Dacă veți da dovadă de răbdare și îi
veți permite să ia el inițiativă, copilul va fi motivat tocmai
prin faptul că este responsabil. Însă dacă veți încerca să-l
convingeți să procedeze într-un anumit fel, înseamnă că
inițiativa vă aparține, iar copilul va fi lipsit de motivație.
Încercați să aplicați această regulă și în privința
lecțiilor pe care le are de pregătit pentru școală. Majoritatea
copiilor trec prin perioade în care temele de casă reprezintă
o problemă, și asta mai ales atunci când se află în faza
comportamentului pasiv-agresiv. Nu uitați însă că acest tip
de comportament este normal într-o anumită măsură în
jurul vârstei de treisprezece-cincisprezece ani.
Copilul cu un asemenea comportament urmărește să
facă exact ceea ce știe că îi va supăra cel mai tare pe părinții
săi. De cele mai multe ori, notele obținute de copil, precum
și temele de casă reprezintă o problemă majoră. El va
adopta un comportament pasiv-agresiv ce va fi direct
proporțional cu importanța pe care părinții săi o acordă
acestora. Dacă părinții se arată extrem de pretențioși în
privința învățăturii, copilul se va încăpățâna să facă tocmai
contrariul, adică va refuza să studieze. Rețineți următorul

lucru: cu cât părinții își asumă mai mult responsabilitatea
pentru lecțiile copilului, cu atât mai puțin o va face acesta și,
prin urmare, cu atât se va simți mai puțin motivat.
Dacă vă doriți cu adevărat ca fiul vostru să învețe să își
asume responsabilități și să aibă o motivație puternică,
trebuie să înțelegeți că lecțiile sunt sarcina lui, nu a voastră.
Așadar, ce aveți de făcut? Dați-i de înțeles că îl veți ajuta cu
plăcere la teme, dacă va avea nevoie. Însă, chiar dacă vă
solicită ajutorul, feriți-vă să luați toată treaba asupra
voastră și lăsați-l pe el să se simtă în control, limitându-vă
la a interveni doar acolo unde nu se descurcă.
Să presupunem, de pildă, că fiul vostru are de rezolvat
o problemă de matematică. Nu trebuie să o rezolvați în locul
lui. În schimb, puteți să studiați manualul de matematică
ca să-i explicați cum se rezolvă acel tip de probleme. Apoi
lăsați-l pe el să-și asume responsabilitatea rezolvării
problemei cu pricina. În felul acesta, va începe treptat să se
simtă răspunzător pentru faptele și acțiunile sale. Dacă
sunteți de părere că profesorul nu i-a explicat prea bine o
anumită chestiune, îi puteți sugera copilului să îi ceară mai
multe explicații a doua zi.
Desigur, vor exista momente în care va trebui să îi
lămuriți anumite aspecte pe care nu le-a înțeles sau să îi
oferiți informații suplimentare. Este în regulă, atâta vreme
cât nu vă asumați o responsabilitate care ar trebui să îi
revină lui. Dacă realizați că v-ați obișnuit să vă implicați
mult prea intens în rezolvarea temelor copilului, încercați
să treceți treptat responsabilitatea pe umerii săi. S-ar putea
ca în perioada imediat următoare să observați o scădere
temporară a notelor obținute la școală, însă capacitatea lui

de a-și asuma responsabilități și de a se descurca singur
merită acest preț. Dacă veți fi consecvenți, treptat copilul va
avea tot mai puțin nevoie să fie ajutat. Prin urmare, timpul
pe care îl petreceți împreună îl veți putea consacra unor
activități care vă fac plăcere atât vouă, cât și copilului, fără
a mai fi nevoiți să vă concentrați exclusiv asupra
problemelor legate de școală.
Posibilitatea de a-l motiva pe copil prin stimularea
inițiativei sale și încurajarea de a-și asuma
responsabilitatea pentru propriul comportament par a fi
ignorate de majoritatea părinților din zilele noastre. De cele
mai multe ori, părinții sau profesorii consideră că inițiativa
trebuie să le aparțină și socotesc că ei sunt răspunzători
pentru rezultatele copilului la învățătură. Această atitudine
se explică prin dorința sinceră a adulților de a se ocupa cât
mai bine de copil. Ei cred că, dacă vor lua inițiativa și își vor
asuma tot felul de responsabilități, îi vor fi de mare ajutor
copilului. Din păcate însă, aceasta este o greșeală uriașă și
foarte des întâlnită.
.......................................
FOLOSIREA LIMBAJULUI PREFERAT AL

COPILULUI
Copilul are o motivație puternică și dă cel mai bun

randament la școală atunci când se simte iubit cu adevărat.
Dacă ați reușit să-i descoperiți modalitatea preferată de
comunicare a dragostei, veți putea să contribuiți la
înfrumusețarea experiențelor sale cotidiene recurgând la
aceasta de fiecare dată când pleacă la școală, precum și când
se întoarce acasă. Aceste două momente sunt extrem de

importante în viața oricărui copil-școlar: atingerea
afectuoasă din partea părinților ori de câte ori pleacă sau
vine acasă îi dă siguranța și curajul necesar pentru a face
față provocărilor din timpul zilei.
Leigh Ann este o fetiță de nouă ani. După ce a aflat
despre cele cinci limbaje ale dragostei, mama ei a făcut
unele modificări în rutina zilnică. „Nu-mi vine să cred cât de
mult a fost influențată viața ei”, ne-a spus mama mai târziu.
„Nici chiar după ce am auzit despre conceptul acesta de
limbaj al iubirii și am descoperit că Leigh Ann preferă
slujirea, nu m-am gândit că i-ar putea fi de vreun ajutor la
școală. Apoi o prietenă mi-a spus că ea folosește limbajul
preferat al fiicei ei de fiecare dată când aceasta pleacă la
școală, precum și atunci când se întoarce acasă. M-am
hotărât atunci să încerc și eu, iar rezultatele au apărut
aproape imediat.
La noi în casă, diminețile sunt cam agitate de obicei;
soțul meu pleacă la 7:30, autobuzul lui Leigh Ann sosește
cam pe la aceeași oră, iar eu plec la serviciu pe la 7:50.
Fiecare fuge de colo-colo, așa că singurul nostru contact mai
semnificativ este salutul aruncat în momentul ieșirii din
casă.”
Știind că Leigh Ann prețuiește slujirea, mama a
întrebat-o: „Ce aș putea face pentru tine dimineața ca ziua
să-ți fie mai frumoasă și mai ușoară?”
„Mami, cel mai mult mi-ar plăcea să-mi pregătești micul
dejun. De-ai ști ce tare mă deranjează să cotrobăiesc după
farfurie, lingură, cereale, lapte și banane! Dacă mi le-ai
pune toate pe masă, ca eu doar să mă așez și să mănânc, ar
fi grozav.” Mama a fost surprinsă de această dorință, dar a

încuviințat, iar dimineața următoare micul dejun era
pregătit și o aștepta pe fetiță.
„Am observat imediat o schimbare în atitudinea sa.
Chiar îmi mulțumește, de cele mai multe ori. Iar când pleacă
la școală, pare a fi într-o dispoziție mult mai bună.
Trei zile mai târziu, am hotărât să fac un gest
asemănător și după-masa, când se întoarce acasă. Prima
dată am făcut niște prăjituri. După ce a sosit și și-a dat jos
ghiozdanul, i-am spus: «Leigh Ann, ți-am făcut prăjituri.
Vrei să te odihnești puțin și să mănânci câteva?» Apoi i-am
umplut un pahar cu lapte și am început să povestim despre
cele întâmplate peste zi. În ziua următoare i-am tivit o fustă
pe care mă rugase să i-o ajustez cu o săptămână înainte.
Când a sosit acasă, i-am spus: «Ți-am tivit fusta, draga mea.
Încearc-o să vezi dacă îți vine bine». După ce a luat-o pe ea,
i-am zis: «Îți stă foarte bine!». Ea mi-a răspuns:
«Mulțumesc, mami, de compliment și pentru că mi-ai
tivit-o».
De atunci am început să acord mult mai multă atenție
rugăminților ei, ba chiar le notez într-un caiet, știind că ele
mă vor ajuta să-i demonstrez că o iubesc. Gustările cu care
o așteptam pe când se întorcea acasă au devenit dovada ei
favorită de dragoste, oferindu-ne totodată un prilej minunat
de a petrece timpul împreună câteva după-mese pe
săptămână.
Toate acestea au început cu patru luni în urmă. Cea mai
vizibilă diferență constă în faptul că acum comentariile ei
legate de școală sunt mult mai pozitive decât înainte. Am
impresia că școala îi face mai multă plăcere și se simte mult
mai motivată decât până acum. De asemenea, mi se pare că

relația noastră este incomparabil mai apropiată.”
Dacă limbajul preferat al lui Leigh Ann ar fi fost
atingerea fizică, atunci o îmbrățișare tandră și un sărut în
fiecare dimineață, precum și după-masa, la întoarcere, ar fi
avut efectul dorit. Desigur, prăjiturile i-ar fi făcut și ele
plăcere.
Poate veți spune că vă este imposibil să fiți acasă atunci
când copilul vine de la școală. În cazul acesta, va trebui să îi
dați o dovadă sinceră de dragoste când vă întoarceți acasă.
Dacă prima voastră grijă, dimineața, și ultimul gând, seara,
este să îi comunicați copilului dragostea voastră în
modalitatea pe care el o preferă, atunci puteți fi împăcați că
ați făcut ceva extrem de important în ziua respectivă. Chiar
și numai atât va fi pentru copil o motivație puternică de a
învăța.
.......................................
NOTE
1. Burton L. White, The Origins of Human Competence, Lexington, Heath and
Company, 1979, p. 31.
2. Jennifer Braun, „Parents Make for Kids Who Read Better”, în Chattanooga Times,
18 iunie 1996.
3. Laurence Steinberg, B. Bradford Brown și Sanford M. Dornbusch, Behind the
Classroom: Why School Reform Has Failed and What Parents Need to do, New
York, Simon & Shuster, 1996, p. 183-184.
4. Lauran Neergaard, „Teens Expected to Try Drugs”, în Chattanooga Times, 10
septembrie 1996.
5. Ibid.
6. Tim Friend, „Teen Use of Drugs Rises 78%”, în USA Today, 20 august 1996.
7. Marilyn Elias, „Teens Do Better When Dads Are More Involved”, în USA Today,
22 august 1996.
CAPITOLUL 10
M ÂNIA ŞI DRAGOSTEA
Mânia și dragostea. Două sentimente înrudite mult

mai strâns decât ne face plăcere să admitem.
Adesea ne înfuriem pe cei pe care îi iubim. Poate vi se pare
surprinzător faptul că o carte care tratează tema iubirii
consacră un capitol întreg mâniei. Dar adevărul este că, de
multe ori, cele două sentimente se intersectează în sufletul
nostru.
Mânia este sentimentul care afectează cel mai grav viața
de familie. Ea poate conduce la conflicte între soți, precum
și la abuzarea verbală și fizică a copilului. Cele mai multe
probleme ale societății au la origine o mânie prost controlată
și canalizată. Totuși, trebuie să înțelegem că acest
sentiment își are rolul său în viața noastră și în modul de a
ne crește copiii. Mânia nu este totdeauna negativă. De pildă,
este normal să ne simțim cuprinși de mânie atunci când cei
la care ținem (inclusiv copiii noștri) suferă o nedreptate.
Mânia este chiar benefică dacă ne motivează să punem
lucrurile în ordine și să îndreptăm răul comis. Astfel, mânia
este cea care a condus la înființarea multor organizații, cum
ar fi, de pildă, Asociația mamelor care militează împotriva
șofatului sub influența alcoolului, având drept scop

înlăturarea acestui flagel care pune în pericol atâtea vieți.
Organizația respectivă a luat ființă grație mâniei canalizate
corect a unei mame care, după ce și-a pierdut fiul într-un
accident de mașină datorat unui șofer în stare de ebrietate,
a desfășurat ample acțiuni în vederea promulgării unor legi
mai aspre în acest domeniu.
Totuși, realitatea este că de cele mai multe ori mânia
pricinuiește probleme, nu le rezolvă. Ca mai toate
sentimentele, ea nu se naște totdeauna din motive corecte
și justificate. Deseori devine irațională și nu o mai putem
controla; în schimb, ne controlează ea pe noi. Într-un acces
de mânie, renunțăm de multe ori la rațiune, nereușind să
facem altceva decât să înrăutățim situația. În plus, uneori
nu suntem capabili să judecăm corect ce ni se cuvine și ce nu
sau încercăm să îndreptăm greșelile în mod egoist.
.......................................
O AMENINȚARE LA ADRESA COPILULUI
Mânia este un sentiment oarecum inexplicabil — de ce

apare, cum o exteriorizăm și cum am putea controla
frustrarea pe care o resimțim. Dacă noi, ca părinți, nu știm
ce se ascunde în spatele mâniei și cum să o controlăm
într-un mod corespunzător, nu îi vom putea învăța pe copiii
noștri ce să facă atunci când sunt cuprinși de mânie. Spunem
când, căci cu toții — părinți și copii — ne lăsăm zi de zi în
voia acestui sentiment.
În mod surprinzător, pentru copil principala amenințare
o reprezintă propria-i mânie. Dacă nu va ști să și-o
controleze, lucrul acesta îl va putea traumatiza sau chiar
Mânia şi dragostea 189
distruge. Lipsa controlării mâniei stă la baza tuturor

problemelor cu care se va confrunta copilul, atât în
prezent, cât și în viitor — începând de la notele slabe
obținute la școală și până la pervertirea relațiilor cu cei din
jur, putându-se ajunge chiar la suicid. Așadar este
obligatoriu ca voi să faceți tot ce vă stă în putință pentru a-l
feri de asemenea probleme.
Dacă va învăța copilul să-și controleze mânia, va avea
numai de câștigat. Majoritatea problemelor vor putea fi
evitate, iar mânia va putea fi canalizată în folosul, nu în
detrimentul său.
.......................................
ADULȚII ȘI MÂNIA
La rândul lor, părinții trebuie să învețe să-și controleze

mânia, în relația cu copilul. Puțini adulți sunt capabili de
lucrul acesta. Un motiv este acela că, de multe ori, mânia se
declanșează la nivelul subconștientului, fără ca ei să-și dea
seama. Pe deasupra, puțini sunt adulții care își controlează
corect mânia. Iar, de regulă, asta își pune amprenta asupra
relației cu partenerul de viață și cu copiii. Iată cum
procedează familia Jackson în această privință.
La sfârșitul unei zile încărcate, Jeff Jackson, obosit, stă
în sufragerie și se uită la televizor. Ellen, la fel de obosită,
spală vasele. Niciunul dintre ei nu este prea mulțumit de
celălalt. În acel moment, vine cel mic și îi cere mamei să-i
facă niște prăjituri. Ea nu are însă dispoziția necesară
pentru așa ceva, prin urmare îi spune: „Nu ai mâncat tot la
cină, așa că nu mai primești altceva”. Dându-și seama că nu
are rost să insiste, copilul merge în sufragerie, unde găsește
o cutie cu bomboane. Tatăl intervine: „Ce faci? Ai auzit ce-a

spus mama. Fără bomboane!”
Băiatul părăsește camera, dar se întoarce peste cinci
minute, jucându-se cu mingea de baschet. „Pot să mă duc
până la Bobby?”
„Nu, nu poți să mergi la Bobby, i-o retează tatăl cu
asprime. Nu ți-ai terminat temele. Și nu mai bate mingea
aia!”
Copilul își ia mingea și pleacă. Peste alte cinci minute
se întoarce, din nou bătând mingea, de data asta în
bucătărie. „Mamă, îmi trebuie o carte ca să-mi termin
lecțiile, și pe-a mea am uitat-o la școală. Dar o are și Bobby.
Pot să mă duc să o împrumut pe-a lui?” Exact în acel
moment mingea lovește masa, spărgând o ceașcă.
Auzind zgomotul, Jeff se ridică de pe canapea și intră în
bucătărie. „Ți-am spus să nu mai bați mingea!” Îl apucă pe
copil de-o mână și îl trage în sufragerie, unde începe să-l
lovească peste fund, strigând întruna: „De câte ori trebuie
să-ți spun? Te-nvăț eu să fii ascultător!”
În bucătărie, Ellen începe să plângă și strigă către soțul
ei: „Oprește-te. Oprește-te. O să-l omori!” Când Jeff se
potolește în cele din urmă, băiatul fuge plângând în camera
lui. Tatăl se prăbușește la loc pe canapea și își ațintește
privirea goală asupra televizorului. Mama se închide în
dormitor și plânge mai departe. Toată această mânie nu a
dus la nimic constructiv.
Fiecare membru al familiei și-a dat frâu liber
sentimentelor și emoțiilor interioare, astfel că au sfârșit prin
a se înfuria și a suferi cu toții. Femeia s-a enervat pe soțul
ei pentru că nu a ajutat-o la bucătărie. Tatăl, la rândul lui,
s-a înfuriat pe băiat pentru că i-a nesocotit cerința de a nu

mai bate mingea în casă. În fine, copilul a avut cel mai mult
de suferit, căci pedeapsa primită a fost exagerată în
comparație cu gravitatea faptei sale, un motiv în plus
pentru ca Ellen să se înfurie pe soțul ei.
Așadar, exteriorizarea necontrolată a mâniei nu a
rezolvat nicidecum situația, ci, dimpotrivă, a dus la
agravarea ei. Ce va face copilul în continuare, cu toată
mânia care mocnește în el, rămâne de văzut. Chiar dacă pare
împăcat și se poartă ca și cum totul ar fi în regulă, cu
siguranță mânia acumulată va ieși odată la suprafață,
afectându-i comportamentul.
Acum, să ne imaginăm cum ar fi decurs scena de mai
sus dacă cei în cauză ar fi reacționat altfel la mânie. După
cină, Ellen lasă deoparte spălatul vaselor și se așează pe
canapea alături de Jeff, folosind eventual timp de câteva
minute limbajul preferat al acestuia, iar apoi îi spune: „Am
o problemă. Momentan sunt cam nervoasă, dar fii liniștit, nu
am de gând să-mi revărs mânia asupra ta. Însă am nevoie de
ajutorul tău. Crezi că putem povesti acum sau mai bine să
aștept să se termine programul?” Acestea fiind spuse, se
întoarce la bucătărie sau merge în altă cameră și răsfoiește
o carte, așteptând ca soțul ei să fie pregătit pentru discuție.
Când sosește momentul respectiv, Ellen îi explică plină
de răbdare cât de mult o nemulțumește faptul că nu o ajută
la strânsul mesei, mai ales că și ea a muncit toată ziua la
serviciu, iar apoi a trebuit să pregătească și cina. Îi spune
că se așteaptă la mai mult din partea lui, rugându-l ca pe
viitor să îi dea ajutorul cuvenit.
Dacă Jeff și Ellen ar fi discutat, probabil că mama ar fi

reacționat altfel la rugămintea copilului de a-i face prăjituri.
Iar când băiatul s-a jucat cu mingea în bucătărie, tatăl i-ar
fi luat-o din mână, i-ar fi dat de înțeles că îl iubește
recurgând timp de câteva momente la limbajul său preferat,
iar apoi i-ar fi explicat că a fost neascultător și, în
consecință, nu va mai avea voie să se joace cu mingea în
zilele următoare. La sfârșit ar fi apelat din nou la limbajul
preferat al copilului și, în felul acesta, atmosfera ar fi fost cu
totul alta în familie.
Dacă părinții nu sunt capabili să-și controleze propria
mânie, nu au cum să-l învețe pe copil să facă lucrul acesta,
care i-ar fi extrem de util atât lui, cât și societății, în general.
Dacă nu ați încercat până acum să dobândiți controlul
asupra mâniei, vă îndemnăm să o faceți de-acum înainte
astfel încât copiii voștri să aibă un exemplu pe care să îl
urmeze.
.......................................
MODELAREA CARACTERULUI
Faptul că un copil știe să-și stăpânească sentimentele de

mânie are o mare influență asupra dezvoltării integrității
sale ca persoană, unul dintre cele mai importante aspecte
ale caracterului uman. Învățați-l să își controleze mânia și
astfel va fi capabil să-și formeze un caracter integru.
Așadar, dacă cel mic nu este învățat să-și domine
sentimentele de mânie, caracterul său nu se poate maturiza
pe deplin în ce privește valorile etice. Rezultatul unei
asemenea imaturități se concretizează în lipsa de
integritate.
Lipsa integrității îi va afecta grav dezvoltarea

spirituală; cu cât copilul este mai puțin capabil să-și
stăpânească mânia, cu atât mai negativă va fi atitudinea sa
în fața autorității, inclusiv autoritatea lui Dumnezeu. O
atitudine imatură în ceea ce privește sentimentele de mânie
este motivul principal care îl determină pe copil să respingă
valorile spirituale pe care părinții încearcă să i le insufle.
Vestea îmbucurătoare este că dacă noi, părinții, ne
educăm copiii așa încât să știe să-și controleze mânia, vor
avea o viață frumoasă și plină de satisfacții. Trebuie să fim
conștienți de faptul că mânia este un sentiment omenesc cât
se poate de firesc; ea nu este nici bună, nici rea. Problema
nu este deci mânia în sine, ci felul cum ne manifestăm sub
influența ei. Ea poate avea chiar efecte benefice, atunci când
ne impulsionează și ne motivează să acționăm în situații în
care altfel am rămâne pasivi.
Să luăm, de pildă, cazul lui Jill, o fată timidă de
paisprezece ani, care încerca să evite orice conflicte sau
eventuale confruntări. Persoană foarte pașnică de felul ei,
suferea cumplit în timpul orelor de istorie, când profesorul
își bătea joc de toate religiile, și în special de cea creștină.
De multe ori îi ridiculiza pe creștini, față de care Jill nutrea
o admirație profundă. Creștină ea însăși, fata s-a simțit la
început dezorientată de înverșunarea profesorului, ajungând
mai apoi să-și pună la îndoială propria credință.
Odată, pe la mijlocul anului școlar, profesorul a făcut o
observație caustică la adresa „copiilor de predicatori”. Una
dintre prietenele sale era fiică de pastor, așa că remarca a
supărat-o pe Jill. De fapt, a înfuriat-o de-a dreptul! În seara
aceea a convocat mai mulți copii creștini și împreună au
hotărât să ia atitudine. Următoarea dată când profesorul a

făcut unul din comentariile sale insultătoare, elevii
respectivi au ripostat, însă într-o manieră respectuoasă.
I-au dat de înțeles profesorului că remarcile sale erau
jignitoare. Prima reacție a acestuia a fost de a-i lua peste
picior, dar în curând și-a dat seama că era penibil și a
încercat să schimbe subiectul. De atunci încolo nu a mai
făcut niciun comentariu deplasat la adresa convingerilor
religioase. Iată că Jill a știut să-și folosească mânia într-un
mod constructiv, dându-i o lecție profesorului și apărându-și,
în același timp, libertatea și confortul personal.
.......................................
CONTROLAREA DE CĂTRE COPIL A

REACȚIILOR PASIV-AGRESIVE
Din păcate, puțini sunt cei care au atitudinea lui Jill în

fața sentimentelor de mânie. Una dintre cele mai frecvente
și mai distructive atitudini în privința acestor sentimente
îmbracă forma comportamentului pasiv-agresiv, care se
manifestă prin revărsarea mâniei asupra unei persoane ori
asupra unui grup în mod indirect sau „pasiv”. Mai exact,
este vorba despre hotărârea subconștientă de a face tocmai
opusul a ceea ce se cere. Iar când spunem „ce se cere”, ne
referim la pretențiile părintelui, ale profesorului, ale
liderului religios, ale patronului, ale ofițerului de poliție, la
cerințele legii sau ale normelor sociale — pe scurt, este
vorba de orice persoană sau sistem valoric ce reprezintă o
autoritate. Desigur, pentru copii și adolescenți, autoritatea
principală este cea părintească.
Chuck, în vârstă de cincisprezece ani, este un băiat

inteligent, capabil să obțină doar note bune. În plus, își face
temele aproape în fiecare zi. Însă este furios pe părinții săi,
așa că vine acasă cu note care nu sunt pe măsura capacității
sale, iar asta îi face pe părinți să se simtă frustrați. Iată
așadar un exemplu tipic de comportament pasiv-agresiv.
Recunoașterea comportamentului pasiv-agresiv

Există mai multe metode prin care părinții își pot da
seama dacă au de-a face, în cazul copilului lor, cu un
comportament pasiv-agresiv. Stabilirea acestui lucru este
extrem de importantă, având în vedere că problemele
comportamentale se pot datora și altor cauze. Întâiul indiciu
este că un asemenea comportament pare inexplicabil la
prima vedere. Un exemplu în acest sens este cazul lui
Chuck — ținând seama de potențialul intelectual și de
conștiinciozitatea sa, notele slabe obținute la școală sunt,
practic, de neexplicat.
În al doilea rând, s-ar putea să fie vorba despre un
comportament pasiv-agresiv atunci când constatați că toate
încercările voastre de a-l corecta dau greș. Întrucât scopul
unui asemenea comportament este tocmai acela de a
provoca iritarea și frustrarea persoanei vizate (o figură
autoritară), acțiunile acesteia nu sunt în măsură să
determine vreo schimbare. Indiferent ce ar face părinții lui
Chuck, nu ar servi la obținerea unor note mai bune. Au
încercat să-l ajute la teme, i-au promis tot felul de
recompense în cazul unor rezultate mai bune, au recurs
chiar și la pedepse. Cu fiecare nouă metodă, lucrurile
păreau să meargă înspre bine, dar în scurt timp ele
reveneau la starea inițială. Iată de ce comportamentul

pasiv-agresiv reprezintă o problemă atât de complexă. În
mod subconștient, Chuck face tot ce-i stă în putință pentru
ca orice metodă să dea greș, iar asta deoarece intenția sa
este de a sfida, de a înfrunta autoritatea părintească.
În al treilea rând, cu toate că scopul comportamentului
pasiv-agresiv este acela de a provoca frustrarea persoanei
ce deține autoritatea, în realitate cel mai mult va avea de
suferit cel care adoptă un asemenea comportament, viitorul
său și relațiile sociale fiind grav afectate.
Comportamentul pasiv-agresiv în perioada

adolescenței
Acest tip de comportament poate fi considerat firesc
într-o singură etapă a vieții copilului, și anume în perioada
de debut a adolescenței, adică în jurul vârstei de
treisprezece-cincisprezece ani. Chiar și atunci
comportamentul pasiv-agresiv se încadrează în limitele
normalului doar dacă este inofensiv. Copilul trebuie să
învețe să-și controleze mânia în mod corect, depășind astfel
cu succes stadiul manifestărilor pasiv-agresive. În caz
contrar, acest comportament se va perpetua în timp,
ajungând să devină o parte integrantă a caracterului și
personalității sale, afectând mai târziu atitudinea lui față de
tovarășii de muncă, față de partenerul de viață, de copiii și
prietenii săi.
Pe vremea când noi, părinții, eram tineri — acum un
secol, ar spune odraslele noastre — posibilitățile de
exteriorizare a unui asemenea comportament erau limitate.
La țară, de pildă, un adolescent năbădăios urca vaca pe
acoperișul șurii sau răsturna acareturile cu susu-n jos. La

oraș, câțiva băietani puși pe șotii dezmembrau complet un
Volkswagen broscuță, după care îl reasamblau nicăieri
altundeva decât în dormitorul nefericitului proprietar. În
zilele noastre însă, adolescenții au la dispoziție mult mai
multe mijloace de manifestare, dintre care unele extrem de
periculoase: droguri, violență, infracțiuni, relații sexuale
însoțite de riscul bolilor venerice sau al unei sarcini
nedorite, indiferența totală față de învățătură și, nu în
ultimul rând, suicidul. Din păcate, de multe ori toate acestea
duc la catastrofe ireparabile, înainte ca adolescentul să
reușească să depășească stadiul respectiv.
Ca părinți, este necesar să faceți diferența între un
comportament pasiv-agresiv inofensiv și unul care
depășește limitele normalității, acesta din urmă fiind
periculos și dăunător. De pildă, împodobirea grădinii sau
decorarea copacilor cu ajutorul unei cantități uriașe de
hârtie igienică este o manifestare relativ normală în acest
stadiu. Faptul că în camera copilului domnește harababura
este, de asemenea, un lucru inofensiv, chiar dacă puțin mai
greu de trecut cu vederea. Activitățile fizice epuizante pot
satisface și ele „setea” de pericol și de senzații tari a
adolescentului. Alpinismul, ciclismul și alte sporturi
individuale sau de echipă se dovedesc deseori a fi de ajutor
în această perioadă.
Dacă doriți cu adevărat să vă ajutați copiii să
depășească această etapă dificilă, trebuie să fiți mereu
conștienți că obiectivul vostru principal este acela de a-i
învăța să-și controleze sentimentele de mânie, iar asta
înainte să atingă vârsta de șaptesprezece ani. Și nu vor
putea să renunțe la comportamentul pasiv-agresiv decât

dacă își însușesc o atitudine matură și rezonabilă, care să-l
înlocuiască.
Din nefericire, mulți nu reușesc să depășească niciodată
stadiul acesta, iată de ce întâlnim atâția adulți cu un
comportament pasiv-agresiv. Majoritatea oamenilor nu sunt
capabili să-și analizeze sentimentele de mânie și nu știu
cum pot fi controlate. Mulți părinți consideră, în mod greșit,
că mânia este un sentiment întotdeauna negativ. De aceea,
ei recurg la diverse metode de disciplinare a copilului
menite să conducă la reprimarea acestui sentiment. Dar o
asemenea abordare nu duce la niciun rezultat. Copilul nu
va ști să-și controleze mânia într-o manieră constructivă, iar
greșeala se va perpetua și la maturitate, exact cum li s-a
întâmplat și părinților săi. Comportamentul pasiv-agresiv va
fi principala sursă de necazuri, începând din facultate și,
mai apoi, în relațiile cu șeful și cu colegii de muncă sau
chiar în căsnicie. Așadar, având în vedere că un astfel de
comportament stă la baza celor mai multe dintre problemele
ivite în viața copiilor, noi, părinții, trebuie să-i educăm în
așa fel încât să-și poată controla mânia în mod
corespunzător. Eliminarea completă a acesteia din viețile
noastre este un lucru imposibil.
.......................................
ÎNVĂȚAREA DIN TIMP A REACȚIILOR

CORECTE
Rețineți: nu se poate să așteptați ca cel mic să atingă

vârsta adolescenței pentru a-l învăța cum să-și controleze
mânia. Trebuie să începeți cât mai devreme, chiar dacă
rezultatele nu vor fi vizibile decât pe la vârsta de șase-șapte
ani.
A-l învăța pe copil să-și stăpânească mânia este una
dintre cele mai dificile sarcini ce le revin părinților,
deoarece modalitățile prin care cel mic își exteriorizează
acest sentiment sunt destul de limitate. El are doar două
variante la dispoziție, cea verbală și cea comportamentală,
ambele la fel de dificile pentru părinți. Acestora le vine greu
să înțeleagă că mânia nu poate fi reprimată pur și simplu,
ci trebuie exteriorizată într-un fel sau altul. Prin urmare,
adesea vor avea o atitudine greșită în fața reacțiilor de
mânie ale copilului.
Analizând cele două variante, trebuie să admiteți că
exteriorizarea verbală este preferabilă celei comporta-
mentale. Dacă un copil își manifestă mânia prin cuvinte, îl
veți putea ajuta să învețe să și-o controleze. Este de dorit să
nu se ajungă cu niciun preț la comportamentul
pasiv-agresiv.
Până la vârsta de șase-șapte ani, eforturile voastre
trebuie să vizeze în primul rând combaterea înrădăcinării
unui asemenea comportament. Pentru realizarea acestui
scop este esențial să alimentați în permanență rezervorul
emoțional al copilului cu dragoste necondiționată.
Principala cauză a mâniei și comportamentului negativ este

lipsa de afecțiune. „Vorbiți” limbajul său preferat cât mai
limpede și mai frecvent și îi veți satisface astfel nevoia de
dragoste, împiedicând totodată comportamentul
pasiv-agresiv să prindă rădăcini. Dacă rezervorul emoțional
este plin, copilul nu va mai fi nevoit să-și exteriorizeze
nefericirea, testându-ne dragostea prin întregul său
comportament. Dacă însă rezervorul său emoțional este gol,
va simți nevoia să ne pună la încercare sentimentele, prin
intermediul unui comportament inadecvat. Desigur, ar fi
greșit să susținem că sentimentele de mânie și
comportamentul necorespunzător sunt totdeauna consecința
lipsei de afecțiune, însă aceasta este fără îndoială cauza cea
mai frecventă.
În același timp, trebuie să fim conștienți de faptul că cei
mici sunt lipsiți de apărare în fața mâniei noastre. Ori de câte
ori ne revărsăm mânia asupra lui, copilul suferă profund.
Iar dacă lucrul acesta se întâmplă în mod frecvent, toată
mânia acumulată de el va răbufni într-o bună zi sub forma
unui comportament pasiv-agresiv. Ascultați-l așadar cu
răbdare, lăsându-l să-și verse mânia pe cale verbală. S-ar
putea să nu vă placă ceea ce auziți, dar este mai bine așa,
decât să se manifeste comportamental.
Din nefericire, majoritatea părinților se enervează și
mai tare decât copilul, când acesta își exteriorizează verbal
mânia încât îi spun cam așa: „Cum îndrăznești să-mi
vorbești așa? Să nu te mai aud niciodată rostind asemenea
cuvinte. Ai înțeles?” În această situație, copilului nu-i mai
rămân decât două posibilități: să se conformeze, evitând să-și
mai exprime verbal mânia, sau să se răzvrătească. Destul de

neplăcut, nu-i așa?
.......................................
SCARA MÂNIEI
Foarte mulți părinți au reușit să înțeleagă sentimentele

de mânie ale copilului abia după vizualizarea „Scării mâniei”
(vezi pagina 203). În vederea disciplinării sale, va trebui să-l
ajutați pe cel mic să „urce” pe „Scara mâniei”, respectiv să
avanseze de la manifestările cele mai deranjante la cele mai
puțin negative. Scopul este acela de a-l face să treacă de la
un comportament pasiv-agresiv și de la folosirea violenței
verbale la o atitudine calmă, rezonabilă, care să permită
soluționarea problemei. Este un proces îndelungat, care
presupune multe eforturi și o răbdare nelimitată. Adesea
înaintarea de la o treaptă la alta se face foarte lent; reacțiile
copilului, deși mai puțin vehemente ca la început, sunt totuși
negative. Prin urmare, progresul nu este întotdeauna
vizibil.
După cum observați, comportamentul pasiv-agresiv se
situează chiar la baza Scării; el este expresia mâniei total
necontrolate. Întrucât acest tip de comportament este foarte
frecvent în perioada adolescenței, înseamnă că va trebui să-i
faceți față la un moment dat, însă în niciun caz nu aveți
voie să-l lăsați pe adolescent să rămână blocat la treapta
respectivă. Altfel, îl veți condamna la o viață plină de
probleme și necazuri.
Trebuie să fiți mereu conștienți de faptul că cel mic nu
poate „urca” mai multe trepte deodată. Dacă încercați să
grăbiți procesul, nu veți ajunge la niciun rezultat. S-ar
putea să treacă un anumit timp până când copilul va fi

pregătit să facă pasul următor. Trebuie așadar să vă
înarmați cu răbdare și înțelepciune, însă cu siguranță
rezultatele merită așteptarea. Pentru a identifica nivelul la
care se află copilul vostru pe „Scara mâniei” urmăriți felul
cum se manifestă atunci când este nemulțumit, și astfel veți
identifica pasul următor. (Pentru amănunte în această
privință, vă recomandăm să citiți cartea lui Ross Campbell,
Mânia îți distruge copiii, Ed. LOGOS, Cluj Napoca, 2001.)
Îmi amintesc de o întâmplare neplăcută care s-a
petrecut pe vremea când fiul meu, David, avea treisprezece
ani. Atunci când îl supăra un anumit lucru, el obișnuia să-și
exteriorizeze mânia pe cale verbală.
Uneori manifestările sale erau atât de vehemente încât
pur și simplu nu le puteam suporta. Trebuia să fac mari
eforturi pentru a mă stăpâni. Dar știam că, permițându-i
să-și exteriorizeze mânia care mocnea în el, voi putea să-mi
dau seama la ce nivel se află pe „Scara mâniei”. Așa că
spuneam în sinea mea: „Hai, David, dă-i drumul. Varsă-ți
toată mânia și când ai terminat, mă ocup eu de tine.”
Bineînțeles, David habar n-avea ce gândeam în acele
momente.
Un motiv pentru care doream ca băiatul să-și
exteriorizeze mânia era faptul că, atâta timp cât o păstra în
interiorul său, părea să afecteze întreaga familie. O dată
ce-i dădea frâu liber, se simțea rușinat, astfel că puteam
redobândi controlul. Îl lăsam așadar să-și verse tot năduful,
ca apoi să se întrebe: „Acum ce mă fac?” Atunci știam că
este momentul să intervin.
POZITIV
1. PLĂCUT ● CAUTĂ O SOLUȚIE ● ÎNDREAPTĂ MÂNIA SPRE SURSĂ ●
RĂMÂNE LA PRIMA PLÂNGERE ● GÂNDEȘTE LOGIC
2. PLĂCUT, ÎNDREAPTĂ MÂNIA SPRE SURSĂ ● RĂMÂNE LA PLÂNGEREA
INIȚIALĂ ● GÂNDEȘTE LOGIC ●
POZITIV ȘI NEGATIV
3. FOCALIZEAZĂ MÂNIA SPRE SURSĂ ● RĂMÂNE LA REPROȘURILE
INIȚIALE ● GÂNDEȘTE LOGIC ● neplăcut, zgomotos
4. RĂMÂNE LA PLÂNGEREA INIȚIALĂ ● GÂNDEȘTE LOGIC ● neplăcut,
zgomotos ● deplasează mânia spre alte surse
5. FOCALIZEAZĂ MÂNIA SPRE SURSĂ ● RĂMÂNE LA REPROȘURILE
INIȚIALE ● GÂNDEȘTE LOGIC ● neplăcut, zgomotos ● violență verbală
6. RĂMÂNE LA REPROȘURILE INIȚIALE ● GÂNDEȘTE LOGIC ● neplăcut,
zgomotos ● deplasează mânia spre alte surse
7. GÂNDEȘTE LOGIC ● neplăcut, zgomotos ● deplasează mânia spre alte
surse ● face reproșuri fără legătură cu obiectul mâniei
PREDOMINANT NEGATIV
8. neplăcut, zgomotos ● deplasează mânia spre alte surse ● exprimă
plângeri irelevante ● comportament emoțional distructiv
9. neplăcut, zgomotos ● deplasează mânia spre alte surse ● exprimă
plângeri irelevante ● violență verbală ● comportament emoțional distructiv
10. neplăcut, zgomotos ● invective ● deplasează mânia spre alte surse ●
plângeri irelevante ● violență verbală ● comportament emoțional distructiv
11. ÎNDREAPTĂ MÂNIA SPRE SURSĂ ● neplăcut, zgomotos ● invective ●
aruncări de obiecte ● comportament emoțional distructiv.
12. neplăcut, zgomotos ● invective ● deplasează mânia spre alte surse ●
aruncă obiecte ● comportament emoțional distructiv
NEGATIV
13. ÎNDREAPTĂ MÂNIA SPRE SURSĂ ● neplăcut, zgomotos ● invective ●
distruge bunuri ● violență verbală ● comportament emoțional distructiv
14. neplăcut, zgomotos ● invective ● orientează mânia spre alte surse ●
distruge bunuri ● violență verbală ● comportament emoțional distructiv
15. neplăcut, zgomotos ● invective ● orientează mânia spre alte surse ●
distruge bunuri ● violență verbală ● violență fizică ● comportament
emoțional distructiv
16. comportament pasiv-agresiv
Notă: cuvintele scrise cu majuscule indică modalitățile pozitive de exteriorizare a mâniei;

după Ross Campbell, Mânia îți distruge copiii, p. 90.
Mai exista un motiv pentru care nu-l împiedicam pe

David să-și reverse mânia pe această cale. Cu cât mai mult
copilul se exteriorizează verbal, cu atât sunt mai puține
șanse ca mânia să caute alte modalități de manifestare, cum
ar fi minciuna, furtul, sexul, drogurile sau alte asemenea
reacții pasiv-agresive, atât de frecvente în zilele noastre.
Lăsați-l deci pe copil să-și exprime mânia prin cuvinte și în
felul acesta vă veți da seama pe care treaptă a mâniei este,
evitând totodată un eventual comportament pasiv-agresiv.
.......................................
EXTERIORIZAREA VERBALĂ A MÂNIEI
Dragi părinți, știm că nu este ușor să acceptați

asemenea manifestări din partea copiilor voștri. Poate o
astfel de atitudine vi se pare prea indulgentă, însă vă
asigurăm că nu este vorba despre așa ceva. Amintiți-vă că,
indiferent de vârsta pe care o au, copiii își exteriorizează
mânia în mod imatur. Iar prin faptul că, la rândul vostru, vă
enervați și îi obligați să-și reprime sentimentele, nu veți
reuși să-i deprindeți să procedeze mai corect. Dimpotrivă,
mânia va căuta atunci alte căi de a se exterioriza, cum ar fi,
de exemplu, comportamentul pasiv-agresiv.
Dacă vreți cu adevărat ca cei mici să devină stăpâni pe
sentimentele lor de mânie, va trebui să le permiteți să și le
exprime pe cale verbală, oricât de supărător ar fi lucrul
acesta pentru voi. Lăsați-i să-și verse mânia prin cuvinte și
astfel îi veți ajuta să urce „Scara mâniei”. Rețineți,
sentimentele respective nu vor dispărea, iar mai devreme
sau mai târziu ele vor ieși la suprafață, fie verbal, fie
comportamental. Dacă nu-i permiteți copilului să se
manifeste verbal, mânia va răbufni sub forma

comportamentului pasiv-agresiv.
Când copilul își manifestă mânia prin cuvinte nu
înseamnă neapărat că este vorba de lipsă de respect. Dacă
vreți să fiți siguri de lucrul acesta, puneți-vă întrebarea
„Cum se comportă de obicei cu mine?” Majoritatea copiilor
au o atitudine respectuoasă, în general. Dacă așa stau
lucrurile și în cazul vostru, nu trebuie să vă deranjeze
cuvintele mânioase pe care vi le adresează copilul într-o
anumită situație. De îndată ce s-a eliberat de mânia care îl
măcina, puteți interveni pentru educarea lui.
Nu este cam deplasat, vă veți întreba, să mi se pretindă
să mă bucur când fiica mea recurge la violență verbală, iar
eu să trebuiască să mă stăpânesc? Într-adevăr, nu este ușor.
Însă numai așa veți ajunge voi înșivă la o atitudine corectă
și, în același timp, vă veți proteja familia de cele mai grave
probleme care se pot ivi de-a lungul timpului.
Dar ce-i de făcut dacă copilul folosește tot timpul
asemenea cuvinte, chiar și atunci când nu se poate spune că
îl nemulțumește ceva anume? Este adevărat, unii copii se
manifestă astfel cu intenția de a-și manipula părinții și a-și
atinge astfel scopurile, însă lucrul acesta nu trebuie permis.
O exteriorizare verbală a mâniei determinată de dorința de
a-i jigni pe cei din jur este absolut inacceptabilă și se cere
corectată. În acest caz, violența verbală reprezintă un
comportament inadecvat și trebuie tratată ca atare.
Încercând să îl disciplinați, nu uitați regula de bază: fiți
calmi, dar fermi.
Poate sună puțin ciudat, dar îngăduindu-i copilului să-și
reverse verbal mânia asupra voastră atunci când îl supără o
anumită chestiune, veți fi în măsură să-l instruiți mai bine,

după cum vom vedea în continuare. Faceți așadar tot
posibilul ca să vă stăpâniți atunci când se manifestă pe
această cale. Desigur, dacă recurge în mod nejustificat la
violență verbală ori pur și simplu cu intenția de a vă
manipula, trebuie să luați măsuri, fiind vorba despre un
comportament nepermis. Dar chiar și atunci ar fi bine să
apelați la metodele cele mai potrivite de disciplinare, fără
a-i răspunde cu aceeași mânie. Adoptați în permanență o
atitudine blândă, dar fermă.
.......................................
MOMENTUL INSTRUIRII
Nu uitați că, ori de câte ori copilul își revarsă mânia

asupra voastră, desigur în limitele normalului și în mod
justificat, aveți prilejul să interveniți în scopul educării lui.
Încercați însă să nu întreprindeți nimic înainte de a vă
recăpăta calmul, atât voi, cât și el. Totuși, o așteptare prea
îndelungată nu este indicată, căci altfel metodele pe care
urmează să le folosiți își vor pierde din eficiență. De îndată
ce lucrurile au revenit la normal între voi, așezați-vă și
faceți următoarele trei lucruri. Fiecare dintre ele îl va ajuta
pe copil să facă față corect mâniei.
1. Dați-i de înțeles că nu intenționați nicidecum să-l

condamnați. Dacă este vorba de un copil care
respectă autoritatea, va fi copleșit de vinovăție
pentru cele săvârșite. Prin urmare, s-ar putea să nu
își mai exteriorizeze niciodată mânia sub această
formă, dacă nu-l asigurați că nu-l condamnați. Iar
dacă își reprimă orice manifestare de mânie, nu veți

mai avea cum să-l ajutați să urce pe „Scara mâniei”.
Pentru a putea să-l educați corect, este necesar ca
cel mic să fie conștient de faptul că îl acceptați așa
cum este și că doriți să îi cunoașteți întotdeauna
sentimentele, fie ele de bucurie, de supărare sau de
mânie.
2. Felicitați-l pentru faptele și reacțiile pe care le

considerați pozitive. De pildă, puteți să-i spuneți:
„Mi-ai arătat că ești nemulțumit, iar ăsta e un lucru
bun. Nu ți-ai vărsat mânia pe frățiorul tău sau pe
cățel. Nici nu ai spart și nici nu ai distrus nimic. În
loc de toate astea, ai ales pur și simplu să-mi spui
că ești furios”. Încercați să menționați orice reacție
a sa care vi se pare corectă. Nu uitați că, de fiecare
dată când copilul alege calea verbală pentru a-și
exprima supărarea, procedează corect într-un sens,
evitând poate alte manifestări, mult mai grave.
3. Ajutați-l să urce încetul cu încetul „Scara mâniei”,

respectiv să-și controleze din ce în ce mai bine
sentimentele de mânie. În acest scop, încercați să vă
exprimați dorințele sub formă de rugăminți, iar nu
sub forma unor interdicții sau comenzi tăioase. De
pildă, în loc să spuneți: „Să nu îmi mai vorbești
niciodată în felul acesta”, i-ați putea spune: „Dragul
meu, te rog ca de acum încolo să nu-mi mai vorbești
așa”. Desigur, nu puteți avea certitudinea că
greșeala nu se va mai repeta. Dar, cu siguranță, o
astfel de exprimare îl va ajuta să avanseze la

treapta următoare, atunci când va fi suficient de
matur. Asta se poate întâmpla a doua zi ori abia
peste câteva săptămâni sau chiar luni.
Instruirea copilului în vederea controlării mâniei este un

proces complex și îndelungat, însă dacă perseverați veți
observa că, de la un moment dat, copilul va începe să
reacționeze așa cum trebuie, fără a mai fi nevoie de
intervenția voastră. O educație corespunzătoare, la care se
adaugă exemplul pe care i-l dați chiar voi prin atitudinea și
comportamentul vostru mature, îl vor ajuta să devină
capabil să se autoinstruiască.
Dacă doriți mai multe informații pe această temă, vă
recomandăm două cărți de Ross Campbell: Copilul meu —
iubit cu adevărat și Adolescentul — copilul meu (Ed.
LOGOS, Cluj Napoca).
.......................................
DRAGOSTEA ȘI MÂNIA
Nu uitați, pentru a-l ajuta pe copil să ajungă la

controlarea sentimentelor sale de mânie, cel mai important
lucru este să-i acordați o dragoste necondiționată. Dacă este
înconjurat cu o astfel de dragoste, dacă se simte iubit cu
adevărat, va fi mult mai receptiv la eforturile voastre de a-l
instrui. Totodată, în felul acesta este foarte posibil ca în
jurul vârstei de șaptesprezece ani să ajungă la mult râvnita
maturitate emoțională.
În general, dragostea presupune urmărirea intereselor
celuilalt și împlinirea nevoilor sale. Așa stând lucrurile,
înseamnă că orice cuvinte sau fapte nedrepte, egoiste, sunt

o dovadă a lipsei de dragoste. Nu este posibil să ne iubim
copilul, dar, în același timp, să ne purtăm urât sau nedrept
cu el. Continuând să afirmăm că îl iubim, cu toate că
atitudinea noastră față de el lasă de dorit, nu facem decât să
înlăturăm practic semnificația reală a cuvântului „dragoste”.
Copilul tratat în felul acesta nu se simte nicidecum iubit, ci
mai degrabă este furios din cauza ignorării nevoii lui de
afecțiune.
Cunoașteți, fără doar și poate, persoane adulte care au
acumulat în timp o nemulțumire profundă, din cauză că nu
s-au simțit iubite de părinți. S-ar putea ca acești oameni să
aibă o mulțime de motive, unele chiar întemeiate, pentru
mânia lor, însă principala cauză, punctul de plecare al
tuturor problemelor, este lipsa dragostei.
Asta nu înseamnă că un copil iubit cu o dragoste
necondiționată, exprimată prin toate limbajele, inclusiv cel
de bază, nu va avea niciodată sentimente de mânie. Va avea
și el parte de nemulțumiri, fiindcă trăim într-o lume
imperfectă. Nici nu înseamnă că, pentru a-i înlătura aceste
sentimente, trebuie să acceptăm totdeauna punctul său de
vedere. Dar suntem datori să-i permitem să-și exprime
opiniile și să încercăm să-l înțelegem. Abia apoi vom fi în
măsură să decidem dacă greșește sau este doar incapabil să
se facă înțeles. Uneori s-ar putea să fim nevoiți să-i cerem
iertare. Alteori va trebui să-i explicăm motivele pentru care
am luat o anumită decizie, gândindu-ne la binele său. Și,
chiar dacă nu îi convine decizia respectivă, o va respecta, cu
condiția să-i ascultăm părerea și să încercăm să-l înțelegem.
Educarea copilului de așa natură încât să devină capabil

să-și stăpânească mânia este una dintre cele mai dificile
îndatoriri ce-i revin unui părinte. Dar recompensa este
enormă. Folosind limbajul preferat al copilului pentru a-i
comunica dragostea, alimentându-i în permanență
rezervorul emoțional, îl veți ajuta să devină o persoană
afectuoasă și responsabilă, capabilă să-și controleze mânia
și să-i încurajeze pe ceilalți să procedeze la fel.
.......................................
NOTE
1. Ross Campbell conduce chiar și seminarii bazate pe aceste două lucrări. Pentru
informații în această privință, îl puteți contacta pe autor la următoarea adresă:
2515 Boston Branch Circle, Signal Mountain, TN 87877 sau la telefonul
423-886-4280.
CAPITOLUL 11
F OLOSIREA
LIMBAJELOR
DRAGOSTEI ÎN FAMILIIL E CU UN
SINGUR PĂRINTE
Alimentarea rezervorului emoțional al copilului poate

deveni uneori o sarcină destul de anevoioasă: sunteți
obosiți, cel mic vă solicită întruna atenția și ajungeți să
aveți voi înșivă nevoie de puțină dragoste. Ce bine că soțul
sau soția vă este alături. Sau nu este așa?
În milioanele de familii în care există doar un singur
părinte, răspunsul este negativ. În loc ca rezervorul
emoțional al copilului să fie umplut prin eforturile ambilor
părinți, această sarcină cade pe umerii unuia singur.
Dragostea care ar trebui să se degajeze prin intermediul
relației armonioase dintre cei doi soți îi va fi oferită
copilului de către un singur părinte, care de multe ori se
simte prea împovărat, vătămat sufletește și lipsit de vlagă.
Chiar și în această situație veți putea să alimentați
rezervorul emoțional al copilului apelând la limbajele
dragostei. Folosirea acestora este întotdeauna benefică,
indiferent dacă sunt doi părinți sau doar unul. Deși situația
familiilor cu un singur părinte este oarecum aparte, totuși

cele cinci limbaje ale iubirii au aceeași eficacitate. Ținem să
subliniem lucrul acesta, având în vedere faptul că
aproximativ unu din patru copii aflați sub vârsta de
optsprezece ani (27%) locuiește cu un singur părinte,
conform raportului din 1994 al Biroului de Recensământ al
Statelor Unite. Dat fiind numărul ridicat al acestor familii,
ne simțim datori să le adresăm câteva sfaturi, inclusiv în
ceea ce privește folosirea limbajelor dragostei în raporturile
cu cei mici.
Desigur, situația familiilor cu un singur părinte nu este
aceeași în toate cazurile. Uneori la baza destrămării familiei
stă divorțul părinților, iar alteori cauza este decesul unuia
dintre soți. În fine, în alte cazuri, părintele respectiv nu a
fost niciodată căsătorit.1 Sunt cazuri când, deși pricina
destrămării familiei este divorțul, copiii mențin o relație
pozitivă cu părintele care nu are custodia, dar alteori se
întrerupe orice fel de legătură cu părintele respectiv ori
contactele cu acesta exercită asupra lor o influență
negativă. Unele familii de acest gen locuiesc în apropierea
rudelor, iar prezența bunicilor, a unchilor, mătușilor și
verișorilor este benefică. Multe familii locuiesc însă la mare
distanță de rudele lor, așa că sunt nevoite să se descurce
singure.
Indiferent în care dintre ipotezele de mai sus vă
regăsiți, dacă vă aflați în situația de a vă crește singuri
copiii, vă asigurăm că sunteți în măsură să le oferiți toată
dragostea de care au nevoie, iar asta în primul rând folosind
limbajului preferat al celui mic.
Familiile cu un singur părinte 213
.......................................
TENSIUNE ȘI DEZORDINE ÎN VIAȚA DE

FAMILIE
Un părinte care este singur și se străduiește să satisfacă

nevoile copiilor săi, dar care, în același timp, trebuie să-și
vadă și de serviciu și să-și mai facă un pic de timp și pentru
el însuși știe cu siguranță cât de încordată poate să devină
uneori viața de familie. Dacă vă aflați în această situație,
atunci știți prea bine ce înseamnă să fii presat de timp, să
nu îți ajungă banii, toate pe fondul unor importante
schimbări de ordin social și personal, care vă afectează
deopotrivă pe voi și pe copiii voștri. Știți, de asemenea, cum
e să te macine îndoiala privind capacitatea de a fi un bun
părinte. Nu ați fost scutiți, fără îndoială, de părerile
așa-zișilor experți referitoare la primejdiile care îi pândesc
pe copiii voștri. Toate acestea fac să vă copleșească pur și
simplu singurătatea și oboseala.
Cu toții cunoaștem persoane care au crescut cu un
singur părinte; pe celălalt l-au pierdut din cauza unei morți
premature. În ultimii ani însă numărul divorțurilor a
cunoscut o creștere de-a dreptul dramatică. Trebuie să
recunoaștem că cei mai traumatizați sunt copiii care pierd pe
unul dintre părinți din cauza divorțului. Această suferință
este chiar mai profundă decât în cazul în care părintele se
stinge din viață.
Când părintele moare, copilul este conștient de faptul că
acesta nu a avut de ales. Adesea moartea survine în urma
unei boli mai mult sau mai puțin îndelungate, ceea ce îl
ajută pe copil să înțeleagă și să se obișnuiască cu ideea. În
schimb, divorțul reprezintă opțiunea unuia sau a ambilor

părinți, foarte traumatizantă, chiar dacă la momentul
respectiv părea singura variantă posibilă. Părintele rămas
singur din cauza decesului partenerului său va trebui să
facă față doar amintirilor copilului, nu și relațiilor acestuia
cu celălalt părinte, fie ele bune sau proaste. Însă părintele
divorțat va avea de luat de acum înainte nenumărate decizii
în ceea ce privește legătura copilului cu părintele care nu
are custodia.
Mulți dintre părinții proaspăt divorțați se simt stânjeniți
în prezența celorlalți membri ai familiei sau chiar în sânul
comunității religioase căreia îi aparțin. Cei din jur nu știu
cum să-i abordeze de acum. În plus, unele persoane țin să-și
exprime dezaprobarea față de ideea de divorț. De multe ori,
chiar cei care au trecut printr-o asemenea experiență sunt
primii care se declară împotriva divorțului.
Este greu de spus dacă, în zilele noastre, există ceva
care să aibă un impact mai puternic asupra societății în
care trăim decât divorțul. Creșterea constantă a numărului
familiilor cu un singur părinte ca urmare a divorțului este
însă o problemă socială, care depășește scopurile acestei
lucrări. Atenția noastră se concentrează asupra a ceea ce
trebuie făcut în continuare: cum îi putem ajuta pe copiii
aflați în împrejurări pe care nu le-au ales și care sunt
ireversibile? De asemenea, ne preocupă milioanele de
părinți rămași singuri, care muncesc din greu pentru a-și
întreține copiii, pentru a-i educa așa încât să devină niște
persoane responsabile.
Nevoile copiilor sunt aceleași pretutindeni, indiferent
dacă este vorba despre familii cu un singur părinte sau
despre familii neseparate. Diferă însă felul cum sunt

satisfăcute aceste nevoi: în primul caz, toate îndatoririle cad
pe umerii unui singur părinte. De cele mai multe ori el este
vătămat sufletește, fie că a divorțat, a rămas văduv sau nu
a fost căsătorit niciodată. Acești părinți traumatizați
încearcă să se ocupe cât mai bine de copiii lor, la fel de
traumatizați, sperând totodată să le creeze aparența unei
vieți normale. Iar cei mici, pe lângă problemele firești,
inerente vârstei, au de înfruntat o sumedenie de alte
dificultăți care, într-o lume ideală, ar trebui să le fie complet
străine.
Judith Wallerstein, fondatoare și director executiv a
Centrului pentru familii cu probleme, a efectuat un studiu
amplu referitor la influența divorțului asupra copiilor. În
lucrarea intitulată Second Chances: Men, Women, and
Children a Decade After Divorce [Încă o șansă: bărbații,
femeile și copiii după zece ani de la divorț]2, autoarea arată
că cercetările sale au pornit de la un principiu pe care
adulții îl invocă în mod frecvent: divorțul pricinuiește
durere pentru o scurtă perioadă de timp, dar, în cele din
urmă, duce la fericirea și împlinirea tuturor celor implicați.
În urma cercetărilor efectuate timp de câțiva ani,
Wallerstein a ajuns la concluzia că această afirmație este
falsă. Din mai multe puncte de vedere, copiii nu-și mai revin
niciodată din trauma pe care le-a provocat-o divorțul
părinților.
Majoritatea copiilor examinați cu prilejul acestor
cercetări se consideră ca făcând parte dintr-o categorie
specială, și anume „copiii cu părinți divorțați”. Ei simt o
afinitate puternică pentru cei care au trecut printr-o
experiență asemănătoare. Caracteristice tuturor acestor

copii sunt sentimentele de teamă, de mânie și anxietate.
Chiar și după zece ani de la divorț, aceste sentimente ies
adesea la suprafață.
.......................................
SĂ-L AJUTĂM PE COPIL SĂ FACĂ FAȚĂ

DURERII
Asemenea sentimente negative pot duce cu ușurință la

golirea rezervorului emoțional al copilului. Pentru a-l
realimenta este nevoie de foarte multă dragoste, pe care ar
fi bine să i-o oferiți recurgând la limbajul său preferat.
Negarea, mânia, târgul și, din nou, mânia — iată reacțiile
firești într-o asemenea situație, fie că este vorba despre
divorțul părinților, fie despre moartea unuia dintre aceștia.
În cele din urmă, copilul se va obișnui oarecum cu ideea
pierderii unuia dintre părinți. El va suporta mai ușor
durerea și își va reveni mai repede dacă persoanele adulte
din viața sa caută să îi vorbească în mod deschis despre
pierderea suferită. Copilul are nevoie de cineva care să-l
asculte și să plângă împreună cu el. Dacă ceilalți membri ai
familiei nu sunt în măsură să îi ofere ajutorul necesar, o
poate face preotul sau pastorul, un prieten plin de
compasiune sau chiar un psiholog.
Haideți să analizăm fiecare dintre reacțiile enumerate
mai sus precum și felul în care părinții și ceilalți adulți îl
pot ajuta pe copil să accepte schimbarea survenită în viața
lui. Nu uitați, folosirea în permanență a limbajului preferat
de el îl va ajuta să facă față durerii care îl macină.
Negarea
Reacția tipică în astfel de situații este în primul rând
negarea celor întâmplate. Copilul refuză să creadă că părinții
săi s-au despărțit ori că unul din ei a murit. El se comportă
ca și cum aceștia s-ar fi separat pentru o scurtă perioadă
sau își sugerează singur că părintele decedat a plecat într-o
călătorie și se va întoarce în curând. În această fază, copilul
este înspăimântat, copleșit de durerea pierderii suferite.
Plânge adesea, dorindu-și din tot sufletul ca părinții săi să
fie din nou împreună. În cazul unui divorț, este foarte
posibil să se simtă abandonat.
Mânia
Negarea este urmată de o mânie puternică. Copilul este
furios pe părinții săi care, socotește el, nu și-au respectat
îndatorirea fundamentală: trebuie să aibă grijă de copilul
lor, nu să-l abandoneze. Își va exterioriza mânia pe cale
verbală sau o va ține ascunsă în suflet, pentru a nu-și
supăra părinții ori de teamă să nu fie pedepsit. Dacă dă frâu
liber sentimentelor sale, copilul va avea accese de mânie, fie
verbale, fie comportamentale, ajungându-se chiar la
manifestări distructive. El se simte neputincios — nu are
niciun cuvânt de spus asupra a tot ceea ce se petrece în
jurul său. De asemenea, se simte foarte singur, incapabil să
împărtășească cu cineva durerea care îl copleșește.
Copilul își poate canaliza mânia asupra părintelui care
l-a părăsit, asupra celui căruia i-a fost încredințat sau
asupra ambilor. Dacă este vorba despre moartea unuia
dintre părinți, mânia sa se poate îndrepta împotriva lui
Dumnezeu. Copilul aflat în această situație are mare nevoie

să se simtă iubit, să știe că există cineva căruia îi pasă de el
cu adevărat. Este puțin probabil ca aceste nevoi să fie
împlinite de părintele care l-a „părăsit”. Totodată, s-ar
putea ca dragostea pe care o primește de la celălalt părinte
să nu-i fie suficientă. Iar, dacă mai și consideră că acesta
este vinovat pentru divorț, cu atât mai mult copilul va
refuza dragostea sa. De aceea, bunicii și ceilalți membri ai
familiei, profesorii sau liderii religioși ai comunității
respective trebuie să facă tot ce le stă în putință pentru a
satisface nevoia lui de dragoste. Dacă aceștia știu care este
limbajul preferat al copilului și îl folosesc cu regularitate,
eforturile lor vor fi și mai eficace.
Pentru Robert limbajul de bază este atingerea fizică.
Tatăl lui l-a părăsit pe când avea doar nouă ani. Privind
înapoi; Robert spune:
„Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu era bunicul
meu. Imediat după ce tata a plecat, m-a luat în brațe și m-a
ținut strâns la pieptul său. Nu a spus niciun cuvânt, dar în
acel moment am simțit cât de mult mă iubea și am știut că
va fi mereu alături de mine. De fiecare dată când venea să
mă vadă, mă îmbrățișa, iar la plecare făcea același lucru.
Nu cred că a știut vreodată cât erau de importante pentru
mine acele atingeri, la fel de binefăcătoare ca o ploaie în
deșert.
Mama m-a ajutat mult prin discuțiile pe care le aveam
cu ea și prin felul cum mă îndemna să-mi împărtășesc
sentimentele. Știam că mă iubește, însă la început refuzam
să-i accept dragostea, recunoaște Robert. Încerca să mă
îmbrățișeze, dar eu o respingeam. Cred că o socoteam
vinovată pentru că tata ne-a părăsit. De-abia când am aflat

că ne părăsise pentru o altă femeie mi-am dat seama că am
judecat-o greșit. Atunci am început să-i accept îmbrățișările
și am fost din nou apropiați.”
Târgul
După ce a depășit faza de negare a realității și mânia
provocată de schimbarea nedorită din viața sa, copilul
încearcă târgul. Dacă părinții se despart, va face tot
posibilul să-i împace. În acest scop, va vorbi cu fiecare în
parte, dar și cu amândoi în același timp, rugându-i să-și
rezolve problemele și să refacă în felul acesta unitatea
familiei. Dacă insistențele și presiunile verbale nu dau
rezultate, copilul va apela în mod subconștient la tehnica
manipulării, adică va adopta un comportament negativ,
mergând până la extremă, pentru a reține atenția părinților
săi. Va ajunge să-i testeze, pentru a vedea dacă le pasă cu
adevărat de el. Pentru atingerea acestui scop nu se va da în
lături de la consumul de droguri, infracțiuni, relații sexuale
sau chiar sinucidere.
Și mai multă mânie

După târguială va urma o mânie amplificată. În cazul în
care părinții au divorțat, mânia va pune stăpânire pe inima
copilului pentru multă vreme. Cel puțin în primul an după
divorț el se va simți copleșit de vinovăție, de mânie, de
teamă și nesiguranță. Canalizarea întregii energii asupra
acestora poate duce la rezultate școlare slabe, manifestări
sociale agresive, diminuarea respectului față de persoanele
adulte și un sentiment acut de singurătate. Acesta este
tristul decor în cadrul căruia părinții rămași singuri fac tot

ce le stă-n putință ca să răspundă nevoii de dragoste a
copiilor lor și, în același timp, să creeze aparența unei vieți
de familie normale. Sarcina lor nu este deloc ușoară.
.......................................
DISCUȚIILE ȘI LECTURA
O altă consecință nefastă a pierderii unuia dintre

părinți constă în reacția copilului care, fiind copleșit de
sentimente negative, are mari dificultăți în a gândi limpede.
În acest caz, citirea unei cărți împreună cu cel mic îl va
ajuta să-și gândească durerea și pierderea suferite. Ar fi
bine să alegeți o carte pe înțelesul lui. Căutați povești,
cântece și poezii potrivite vârstei sale. Aceste momente vă
pot prilejui o apropiere plină de tandrețe. Multe dintre
poveștile atât de iubite de cei mici au o bogată încărcătură
etică, cum ar fi Pinocchio sau poveștile lui Beatrix Potter.
Există mai multe ghiduri care v-ar putea ajuta să alegeți o
carte de calitate. Vă recomandăm Honey for a Child’s Heart
[Miere pentru suflete de copil], de Gladys Hunt, Books That
Build Character [Cărți pentru modelarea caracterului], de
William Kilpatrick, în fine, The Book of Virtues [Cartea
virtuților], de William Bennett.
Urmăriți cu atenție reacțiile copilului în timp ce îi citiți.
Întrebați-l la ce se gândește ca să puteți porni discuții care
să-i fie de folos. Dacă în poveste este vorba despre un copilaș
sau despre un animal care s-a rătăcit și observați că asta îl
îngrijorează, puteți să-l felicitați pentru preocuparea și
sensibilitatea de care dă dovadă. Apoi, cu mult tact, puteți
să aduceți în discuție cele petrecute în familia voastră,
referindu-vă la durerea pe care o pricinuiește întotdeauna

pierderea unei persoane dragi.
Procedând în felul acesta, îl veți învăța pe copil să
reziste tendinței de criticare și învinovățire atât a celor din
jur, cât și a lui însuși. Copiii au tendința înnăscută de a
învinui pe cineva pentru orice se întâmplă. „Nu-i corect. El
a început” este un refren binecunoscut. Mânia le poate
tulbura gândirea. De multe ori se consideră perfect
justificați să arunce vina asupra cuiva, pentru simplul
motiv că sunt furioși. Când își recapătă calmul, le puteți
prezenta situația din diverse unghiuri, și asta nu doar în
divergențele cu ceilalți copii, ci și în cazul problemelor din
familia voastră. În felul acesta, copilul va învăța să respecte
părerile altora și să țină cont de ele. În special atunci când
crede că unul dintre părinți l-a abandonat, este esențial să
i se spună că sentimentele sale sunt perfect normale și că nu
are de ce să se simtă vinovat.
În timp ce citiți împreună o poveste, puteți, de
asemenea, să discutați despre cele întâmplate peste zi sau
să improvizați istorioare interesante, punându-vă
imaginația la contribuție. Asta vă va ajuta să înțelegeți ce
se petrece în mintea și în sufletul copilului, mai ales dacă
este vorba despre lucruri care nu se lasă dezvăluite printr-o
simplă conversație.
.......................................
SOLICITAȚI AJUTORUL CELORLALȚI
Niciun părinte singur nu este capabil să-i ofere

copilului toată afecțiunea de care acesta are nevoie. După
cum am arătat și mai devreme, unii copii resping dragostea
ambilor părinți; durerea și mânia lor sunt atât de intense
încât nu acceptă iubirea acestora sub nicio formă. Aici
intervin bunicii sau ceilalți membri ai familiei, precum și
comunitatea religioasă în mijlocul căreia a crescut copilul.
Dacă faceți parte din categoria părinților care își cresc
singuri copiii, nu așteptați ca cei din jur să vă întrebe dacă
aveți nevoie de ajutor. Se poate ca aceștia să stea deoparte,
de teamă ca intervenția lor să nu fie considerată deplasată.
Alteori, s-ar putea ca ei să nu conștientizeze situația în care
vă aflați. Dacă aveți nevoie de ajutor, nu vă sfiiți să-l
solicitați persoanelor apropiate, precum și celor din
comunitatea în care trăiți.
Legăturile de rudenie trebuie respectate întotdeauna,
însă ele devin de-a dreptul esențiale pentru copil în cazul
pierderii unuia dintre părinți. De pildă, niște bunici care
locuiesc în apropiere vor fi un ajutor binevenit atât pentru
cel mic, cât și pentru părintele rămas singur. Ei pot veni
dimineața ca să-l pregătească pe copil pentru școală sau pot
să-l aducă acasă după terminarea orelor. De asemenea, când
este nevoie, pot să meargă cu el la doctor, să-l însoțească la
antrenamentele de baschet sau la orele de muzică.
Fără îndoială, există mulți oameni care și-ar oferi cu
bucurie ajutorul, dacă acesta le-ar fi solicitat. Ei își doresc
să se simtă folositori, iar voi aveți nevoie de ajutor. Rămâne
doar ca nevoia voastră și disponibilitatea lor să fie corelate.

Lucrul acesta poate fi înfăptuit prin intermediul bisericii
din comunitatea voastră. Dacă vă vine greu să le mărturisiți
celor din jur că aveți nevoie de ajutor, amintiți-vă că nu o
faceți doar pentru voi, ci în primul rând pentru binele
copiilor voștri.
.......................................
LIMBAJELE DRAGOSTEI ÎN FAMILIILE CU

UN SINGUR PĂRINTE
În urma divorțului, copilul resimte aceeași nevoie de a

fi iubit ca și anterior. Diferența este însă că rezervorul său
emoțional a fost sever afectat de această traumă. El se va
„vindeca” doar prin discutarea fără ocolișuri și împărtășirea
sentimentelor legate de cele întâmplate. Copilul are nevoie
de cineva care să-l sprijine de-a lungul acestei etape dificile
a vieții sale, pentru a se putea simți din nou iubit cu
adevărat. De fapt, însuși procesul de „reparare” a
rezervorului său emoțional reprezintă o dovadă de dragoste.
În scopul desăvârșirii acestui proces, copilul trebuie
încurajat să-și împărtășească sentimentele, trebuie ajutat
să conștientizeze realitatea și să-i facă față, oferindu-i-se în
același timp compasiunea și sprijinul de care are nevoie.
Fără îndoială, principala modalitate de refacere a
rezervorului său emoțional este folosirea limbajului preferat
de el pentru exprimarea dragostei. Nu uitați că acest limbaj
nu se schimbă în urma pierderii unuia dintre părinți, fie
prin deces, fie prin divorț. Încercați să identificați
modalitatea preferată de copilul vostru, comunicând-o apoi
și celorlalte persoane importante din viața lui. Informarea
acestora este esențială, căci altfel vor fi tentate să recurgă

la limbajul pe care îl preferă ele însele. Dar chiar și atunci,
manifestările lor de dragoste sunt de mare ajutor, cu toate
că ar fi mult mai eficiente dacă cei în cauză ar cunoaște
limbajul preferat al copilului.
În săptămânile imediat următoare divorțului, când
copilul pare să respingă orice manifestare de dragoste
venită din partea părinților săi, s-ar putea să existe alți
adulți capabili să-i transmită afecțiunea de care are atâta
nevoie. De pildă, dacă limbajul preferat al copilului vostru
este exprimarea verbală a dragostei, cu siguranță îl vor
satisface cuvintele afectuoase ale bunicilor sau ale altor
persoane, chiar dacă pe ale voastre le respinge momentan.
Sau se întâmplă adesea ca, la scurtă vreme după divorț,
copilul care preferă limbajul cadourilor să-i arunce
părintelui în față darul oferit de acesta. O asemenea reacție
nu trebuie să vă înfurie, fiind vorba despre o manifestare
firească, o exteriorizare a durerii care-l încearcă. O dată ce
reușește să conștientizeze situația și să înțeleagă că nu-i
poate face pe părinții săi să fie iar împreună, urmând ca de
acum să locuiască doar cu unul dintre ei, va accepta din nou
dragostea lor.
Dacă în aceste momente critice i se acordă toată atenția
și afecțiunea de care are nevoie, copilul va reuși să rămână
întreg după traumatizanta despărțire a părinților săi și
să-și continue viața. Cazul lui Bob, director executiv al
Misiunii Creștine Internaționale, este un bun exemplu în
acest sens. Tatăl lui era un om de afaceri plin de succes, iar
mama era casnică. Când Bob era mic, tatăl său a renunțat
la afaceri și a intrat într-o sectă, mutându-se de mai multe
ori dintr-un loc într-altul, împreună cu soția și cei cinci fii ai

săi. Când s-a îmbolnăvit de poliomielită și a devenit complet
neputincios, familia lui s-a întors în statul natal, Wisconsin,
unde locuiau toate rudele lor. În cele din urmă, părinții lui
Bob au divorțat, când băiatul avea nouă ani.
În acel an, Bob și frații săi au devenit creștini,
primindu-L pe Isus în viața lor ca Mântuitor. Neavând nicio
sursă de venituri, mama lor era nevoită să facă diverse
munci, până când, într-un târziu, și-a terminat studiile și a
devenit profesoară.
Astăzi, Bob și frații săi au cu toții căsnicii fericite, fiind
niște oameni bine educați și membri activi ai comunității.
Bob mărturisește: „Mama a avut totdeauna o atitudine
pozitivă. A refuzat să se lase copleșită de necazuri și s-a
purtat mereu ca și cum am fi fost o familie ca oricare alta.
De fapt, eu nici nu am simțit că nu era chiar așa. Nu știu ce
ne-am fi făcut dacă mama, precum și celelalte rude ale
noastre, nu ar fi fost niște creștini adevărați. Îi mulțumesc
lui Dumnezeu pentru că mi-a dăruit o astfel de familie”.
Profesorul de psihologie Albert Hart subliniază și el
rolul pe care l-a avut Dumnezeu în dezvoltarea și formarea
sa ca persoană, ținând seama de faptul că a fost crescut de
un singur părinte. Originară din Africa de Sud, familia lui
s-a destrămat după mulți ani de neînțelegeri și conflicte.
Mama sa părea mulțumită de noua situație, însă greutățile
financiare au silit-o să-i lase pe Albert și pe fratele său în
grija bunicilor. Viața creștină pe care o duceau aceștia a
avut o puternică influență asupra celor doi băieți,
insuflându-le ideea că „nimic nu este imposibil”.
Hart adresează părinților rămași singuri următoarele

cuvinte: „Nu există situații fără ieșire. Dacă nu aveți un
cerc de prieteni gata să vă susțină, căutați-i și veți fi
surprinși cât de mulți vor fi gata să vă ajute. În felul acesta,
copiii voștri vor deveni mai puternici, mai roditori și mai
creativi, datorită mediului adecvat. Un trai lipsit de orice
griji nu face bine sufletului.”3
Păstrați-vă așadar speranța și nu renunțați la visele pe
care vi le-ați făurit pentru copiii voștri. Chiar dacă în
prezent lucrurile nu stau așa cum ați dori, nu uitați că
există încă o zi, încă un an. Dacă atât voi, cât și copiii voștri
reușiți să depășiți încetul cu încetul sentimentul pierderii,
dacă progresați împreună în diversele domenii ale vieții,
puteți fi siguri că acest progres va continua. El a devenit un
tipar; un obicei ce nu va fi uitat ușor.
.......................................
SATISFACEREA NEVOII VOASTRE DE

DRAGOSTE
Până acum ne-am referit cu precădere la nevoile

copilului trecut prin dureroasa experiență a divorțului, dar
să nu uităm că și părintele rămas singur, care se
străduiește din răsputeri să facă față noii situații, are
propriile nevoi. Sentimentele de vinovăție, teamă, mânie și
nesiguranță, care îl încearcă pe copil într-o astfel de
situație, nu îi ocolesc nici pe părinți, sau cel puțin pe unul
din ei. O mamă care a fost părăsită de soțul ei s-ar putea
să-și dorească un nou tovarăș de viață; femeia care,
nemaisuportând abuzurile fizice ale soțului, a fost nevoită să
divorțeze, se luptă acum cu singurătatea care o copleșește.
Nevoia de a fi iubit a părintelui rămas singur este la fel de

firească precum a oricărui alt om. Pentru că nevoia aceasta
nu-i poate fi satisfăcută de fostul soț sau de copil, de multe
ori părintele rămas singur caută afecțiunea prietenilor.
Aceasta poate fi o modalitate eficace de alimentare a
rezervorului emoțional.
Se impune însă un avertisment în ceea ce privește
formarea de noi prietenii în această perioadă. Acum
părintele rămas singur este extrem de vulnerabil în fața
persoanelor de sex opus, care ar putea profita de slăbiciunea
sa. Simțind o nevoie acută să fie iubit, există pericolul de a
se încrede într-o persoană care va exploata această situație,
fie din punct de vedere sexual, fie financiar sau emoțional.
De aceea, este extrem de important ca părintele rămas
singur doar de puțin timp să fie foarte prudent în alegerea
noilor prieteni. Prietenii vechi, care sunt familiarizați cu
pierderea suferită de cel în cauză și îi cunosc familia,
reprezintă o sursă sigură de afecțiune. Cel care încearcă
să-și satisfacă nevoia de dragoste într-un mod iresponsabil
va avea numai de suferit.
Copiii voștri reprezintă, de asemenea, o sursă
inepuizabilă de dragoste, pentru că, în adâncul sufletului, ei
vă iubesc cu adevărat. Și au nevoie ca voi să-i iubiți, la
rândul vostru. După cum afirmă psihologii Sherill și
Prudence Tippins, „cel mai frumos cadou pe care îl puteți
oferi copilului este sănătatea voastră afectivă, fizică,
spirituală și intelectuală”.4 Oricât de dureros ar fi să
acceptați lucrul acesta, s-ar putea ca multă vreme de acum
încolo să fiți un părinte singur. În tot acest timp va trebui
să îi oferiți copilului exemplul vieții voastre în așa fel încât

acesta să devină o persoană integră și responsabilă.
.......................................
NOTE
1. Conform raportului Biroului de Recensământ, 28% dintre copiii născuți în 1994
(circa un milion de nou-născuți) sunt în grija mamei.
2. Judith Wallerstein & Sandra Blakeslee, Second Chances: Men, Women, and
Children a Decade after Divorce, New York: Ticknor & Fields, 1990.
3. Lynda Hunter, „Wings to Soar”, în Single Parent Familiy, 7 mai 1996.
4. Sherill & Prudence Tippins, Two of Us Make a World, New York: Henry Holt,
1995, p 56.
CAPITOLUL 12
F OLOSIREALIMBAJELOR
DRAGOSTEI ÎN CĂSNICIE
Cineva spunea că „cel mai important lucru pe care îl

poți face pentru copilul tău este să o iubești pe
mama lui (respectiv pe tatăl lui).” Este perfect adevărat.
Relațiile dintre părinți au o mare influență asupra copiilor,
precum și asupra felului în care aceștia percep dragostea.
Dacă mariajul vostru este reușit, în sensul că vă tratați
unul pe celălalt cu bunătate, respect și onestitate, atunci vă
puteți considera cu adevărat parteneri în creșterea copiilor.
Dar dacă sunteți duri, critici și lipsiți de afecțiune față de
partenerul vostru, vă va fi foarte greu să vă puneți de acord
în privința educării copiilor. Iar ei vor simți lucrul acesta,
pentru că cei mici sunt extrem de sensibili și de receptivi la
tot ce se întâmplă în jurul lor.
În mod cert, dragostea este elementul de bază în
construirea unei căsnicii sănătoase. Asemenea copilului
vostru, și voi sunteți înzestrați cu rezervoare emoționale
care trebuie alimentate. Iar partenerii voștri, la fel. Fiecare
dintre noi are nevoie să se simtă iubit din tot sufletul de
tovarășul său de viață, iar atunci lumea pare mai
strălucitoare. Dar când rezervorul emoțional este gol, ne

chinuiește gândul că soțul/soția nu ne iubește și totul în
jurul nostru pare întunecat. Nealimentarea rezervorului
emoțional este cauza multor probleme și conflicte care apar
într-o căsnicie.
Pentru ca voi înșivă să vă simțiți iubiți și, în același
timp, pentru a-l asigura pe copil de dragostea voastră este
important să vă însușiți limbajul de bază al partenerului
vostru de viață. În fond, limbajele folosite pentru
comunicarea dragostei în relațiile dintre adulți stau la baza
celor cinci modalități de exprimare a dragostei față de copii.
În calitate de soț sau soție, veți descoperi că un anume
limbaj vă „atinge” mai tare decât celelalte. Iar când tovarășul
vostru de viață recurge la limbajul respectiv, asta vă va face
să vă simțiți iubiți cu adevărat. Desigur, toate cele cinci
limbaje vă încălzesc sufletul, însă unul anume vă atinge în
mod deosebit.
Limbajul de bază diferă de la un copil la altul, lucru
valabil și în cazul adulților. Rareori se întâmplă ca soțul și
soția să aibă același limbaj. Este greșit să porniți de la
premisa că tovarășul vostru de viață preferă același limbaj
ca și voi. De asemenea, limbajul său preferat nu este
neapărat cel cu care v-au obișnuit părinții voștri. Acestea
sunt două erori frecvent întâlnite. Poate că, în copilărie, tatăl
tău ți-a spus: „Fiule, unei femei trebuie să-i dăruiești flori.
Nimic nu se compară cu florile”. Așa că îi dăruiești flori
soției tale, dar ea nu pare foarte impresionată. Asta nu
înseamnă că dragostea ta nu este sinceră, ci, pur și simplu,
soția ta preferă o altă modalitate de manifestare a iubirii.
Folosirea limbajelor dragostei în căsnicie 231
Se bucură, fără îndoială, de florile primite, însă ar înțelege

mult mai bine un alt limbaj.
Dacă soții nu se străduiesc să folosească, fiecare,
limbajul înțeles de celălalt, rezervoarele lor emoționale nu
vor fi pline; iar după ce fiorul „îndrăgostirii” se mai
domolește, neînțelegerile dintre ei se vor amplifica și
frustrarea lor va fi tot mai accentuată. Își vor aminti cu
nostalgie de emoțiile pe care le simțeau la început, când erau
îndrăgostiți, căutând să le trăiască din nou pentru a putea
fi fericiți. Din păcate însă, nu știu cum să facă lucrul acesta,
căci acasă atmosfera a devenit mult prea monotonă,
previzibilă și lipsită de satisfacții.
.......................................
SĂ IUBEȘTI SAU „SĂ FII ÎNDRĂGOSTIT”?
Mulți oameni se căsătoresc fiindcă sunt „îndrăgostiți

lulea”, ceea ce-i face să creadă că aleasa/alesul inimii lor
este perfecțiunea întruchipată. Orbiți de dragoste și
incapabili să observe defectele ființei iubite, sunt în același
timp convinși că experiența lor este unică și că nimeni nu a
mai iubit vreodată cu atâta pasiune. Desigur, cu timpul se
dezmeticesc și revin cu picioarele pe pământ, începând să-și
dea seama de realitate și să observe defectele persoanei de
lângă ei. De multe ori, acești „îndrăgostiți lulea” sfârșesc
într-un lamentabil „vid de dragoste”.
Mulți dintre cei care au fost îndrăgostiți o dată, sau
chiar de mai multe ori, ajung mai târziu să mulțumească
providenței că nu au făcut gesturi necugetate în vremea
când sentimentele lor erau la apogeu. Dar, din păcate, există
și mulți oameni care se lasă conduși de ceea ce simt la un
moment dat, provocând astfel multă durere familiilor lor.

Așa încep aventurile extraconjugale, cel în cauză urmărind
de fapt să trăiască din nou senzațiile pe care le-a avut
odinioară, pe când abia îl cunoscuse pe actualul partener de
viață sau chiar în primii ani de căsnicie. Rețineți însă,
faptul că pasiunea de la început s-a mai domolit nu
înseamnă nicidecum că dragostea celor doi soți a pălit.
Există o diferență între a iubi și „a fi îndrăgostit”.
Sentimentul de „a fi îndrăgostit” este trecător, fiind o primă
reacție, de natură emoțională, rareori întemeiată pe
argumente logice, raționale. Dragostea adevărată pune pe
primul loc nevoile ființei iubite și urmărește binele și
fericirea acesteia. Dragostea adevărată îi lasă celuilalt
libertatea de a alege să răspundă tot cu dragoste. În
căsnicie avem nevoie de un partener care să aleagă să ne
iubească. Dacă se întâmplă așa, putem primi dragostea
celuilalt și să fim siguri că partenerul nostru înțelege
eforturile pe care le facem ca să se simtă iubit și fericit.
Acest fel de a iubi presupune multe eforturi și chiar
sacrificii. Numeroase cupluri ajung la un moment dat să nu
mai simtă acel sentiment tulburător de „a fi îndrăgostit” și
atunci încep să se întrebe dacă se mai iubesc. Este
momentul când trebuie să se decidă dacă vor să facă totul
pentru ca mariajul lor să meargă înainte, prețuindu-și
partenerul mai mult decât orice altceva.
„Dar asta sună atât de anost, s-ar putea să spuneți. Se
poate ca dragostea să însemne un comportament adecvat?”
După cum am arătat în cartea intitulată Cele cinci limbaje
ale iubirii, unii dintre cei căsătoriți preferă senzațiile tari,
trăirile intense. Unde au dispărut scânteile, baloanele
colorate ce păreau să plutească în aer, emoțiile puternice de

la început?
Cum rămâne cu stelele căzătoare, baloanele și emoțiile

profunde? Cum rămâne cu anticiparea gesturilor, făcutul cu
ochiul, magia sărutului, palpitantul moment al sexului? Ce se
întâmplă cu siguranța afectivă care apare atunci când știi că
ești pe primul loc în mintea lui/ei?1
Desigur, nu este nimic rău în a tânji după toate aceste

senzații. Ele răsplătesc uneori devotamentul de care dăm
dovadă în relația cu soțul nostru/soția noastră. Însă nu
trebuie să le căutăm cu disperare, chiar dacă avem nevoie
ca partenerul nostru să ne umple rezervorul emoțional. Și
va putea face lucrul acesta dacă va folosi limbajul cel mai
bine înțeles de noi.
Acest lucru lipsea din căsnicia Cariei. „Pur și simplu, nu
mai simt că Rick mă iubește”, i-a spus ea într-o zi surorii
sale. „Relația noastră a devenit anostă, iar eu mă simt atât
de singură. Înainte eram pe primul loc în viața lui, iar acum
am ajuns la coada șirului — după slujba lui, după golf,
fotbal, după familia lui, mașina lui, de fapt, după orice
altceva. Este mulțumit că exist și-mi văd de treburile mele,
însă consideră că e firesc să fie așa. Recunosc că nu uită să
îmi ofere câte un cadou de Ziua Mamei, de ziua mea, la
aniversarea căsătoriei noastre, ba chiar îmi aduce flori la
fiecare ocazie mai deosebită, însă toate astea îmi par
serbede.
Rick nu are niciodată timp pentru mine. Nu mergem
nicăieri împreună, nu mai facem nimic împreună, așa cum
ar trebui să se întâmple într-un cuplu, și aproape că nici nu
mai avem ce să vorbim unul cu celălalt. Mă enervez numai

când mă gândesc la toate astea. Am ajuns să-l implor să stea
mai mult timp cu mine, dar atunci îmi reproșează că îl
critic. Spune să-l las în pace, să nu-l mai sufoc. Ar trebui să
fiu fericită, zice el, că are un serviciu bun, că nu consumă
droguri și nu se poartă rău cu mine. Scuză-mă, dar asta nu
mi se pare suficient. Vreau un soț care să mă iubească,
să-mi arate că sunt importantă pentru el și că-i face plăcere
să-și petreacă timpul cu mine.”
V-ați dat seama probabil care este limbajul preferat al
Cariei și pe care Rick îl ignoră, din nefericire. El preferă să
recurgă la limbajul cadourilor, însă Caria tânjește după un
timp pe care să-l petreacă împreună cu soțul ei. La început,
cadourile erau pentru ea o dovadă de dragoste, dar, pentru
că Rick i-a ignorat atâta vreme limbajul primordial,
rezervorul ei emoțional este acum gol, astfel că darurile lui
nu mai înseamnă mare lucru.
Dacă Rick și Caria vor descoperi fiecare limbajul
preferat al celuilalt și apoi vor ține cont de cele descoperite,
căldura dragostei va pătrunde din nou în căsnicia lor. Și nu
este vorba despre acea euforie obsesivă, irațională, care te
stăpânește atunci când ești îndrăgostit, ci de ceva mult mai
profund — sentimentul de a fi iubit cu adevărat de cel pe
care l-ai ales să-ți fie alături la bine și la rău. Atunci fiecare
dintre ei va ști că reprezintă cel mai important lucru din
viața celuilalt și se vor respecta, admira și aprecia reciproc,
vor dori să fie mereu împreună, uniți prin legături
indestructibile.
Aceasta este căsnicia la care visăm cu toții și ea poate
deveni realitate dacă fiecare învață să „vorbească” limbajul
preferat al partenerului său. Iar asta ne va ajuta să

devenim niște părinți mai buni, capabili să cooperăm pentru
a le insufla copiilor noștri siguranța de care au nevoie și
sentimentul că sunt iubiți. Să vedem cum putem folosi cele
cinci limbaje ale dragostei.
.......................................
„Muncesc din greu, spune Mark, și de aceea afacerile

îmi merg bine. Sunt un tată bun și, după părerea mea, un
soț la fel de bun. Tot ce aștept din partea soției mele este
puțină apreciere, însă primesc doar reproșuri. Indiferent cât
aș munci și orice aș face, nu este niciodată de ajuns. Jane
este mereu nemulțumită de ceva. Pur și simplu nu pot să o
înțeleg. Majoritatea femeilor ar fi fericite să aibă un soț ca
mine. De ce ea trebuie să mă critice tot timpul?”
Cu alte cuvinte, Mark încearcă să spună: „Limbajul meu
preferat este exprimarea dragostei prin cuvinte. De ce nu
mă iubește și pe mine cineva?”
Se pare însă că Jane nu a auzit despre cele cinci limbaje
ale iubirii, nici Mark.2 Ea nu este conștientă de nevoia de
dragoste a soțului ei și habar n-are de ce acesta se simte
neiubit. La rândul ei, Jane spune: „Sunt o mamă și o soție
bună. Mă ocup de copii și, în același timp, încerc să mă
mențin în formă, să fiu atrăgătoare. Oare ce altceva și-ar
mai putea dori soțul meu? Majoritatea bărbaților ar fi
fericiți ca, atunci când se întorc de la serviciu, mâncarea să
fie pregătită, iar casa curată”.
Probabil că Jane nici nu își dă seama că Mark nu se
simte iubit. Ea observă doar că, din când în când, acesta are
câte o izbucnire nervoasă, cerându-i de fiecare dată să nu-l

mai critice. Probabil dacă l-ar întreba cineva, Mark ar
mărturisi că se bucură de curățenia și mâncarea care îl
așteaptă acasă de fiecare dată, însă acestea nu sunt
suficiente pentru a-i satisface nevoia de dragoste. Limbajul
său preferat îl reprezintă cuvintele afectuoase, iar în lipsa
acestora rezervorul său emoțional nu va fi niciodată plin.
Pentru cei care preferă limbajul cuvintelor de apreciere,
asemenea cuvinte, fie scrise, fie rostite, sunt la fel de
importante și de binefăcătoare ca picurii de ploaie pentru o
plantă.
„Sunt foarte mândră de tine! Te-ai descurcat foarte bine
cu Robert.”
„Mâncarea a fost grozavă. Meriți cu prisosință titlul de
maestru-bucătar.”
„Gazonul din fața casei arată splendid. Îți mulțumesc
că îl îngrijești.”
„Uau, arăți nemaipomenit în seara asta!”
„Nu ți-am spus niciodată, dar aș vrea să știi că apreciez
mult că te-ai angajat și tu și contribui la plata cheltuielilor.
Știu că uneori îți este destul de greu, de aceea țin să-ți
mulțumesc pentru efort.”
„Te iubesc atât de mult. Ești cel mai grozav soț/cea mai
grozavă soție din lume!”
Astfel de cuvinte afectuoase pot fi spuse sau scrise.
Înainte de căsătorie, mulți dintre noi obișnuiam să îi scriem
ființei iubite poezii și scrisori de dragoste. Ce-ar fi dacă am
continua sau am reîncepe să facem lucrul acesta acum, după
mai mulți ani de căsnicie? Dacă nu vă este la îndemână să
vă așterneți sentimentele pe o hârtie, puteți, de pildă, să
cumpărați o felicitare și să subliniați cuvintele care credeți

că exprimă ceea ce simțiți, adăugând eventual la final o
scurtă notă personală.
Adresați-i partenerului cuvinte de apreciere și în
prezența celorlalți membri ai familiei sau a prietenilor și
veți împușca doi iepuri deodată. Pe lângă faptul că asta îl va
face pe tovarășul vostru de viață să se simtă iubit, le veți da
celorlalți un exemplu de comunicare a dragostei pe cale
verbală. Lăudați-vă soția în prezența mamei sale și în mod
sigur veți câștiga admirația acesteia pentru tot restul vieții!
Dacă aceste vorbe sunt folosite cu toată sinceritatea, ele
vor avea un efect inegalabil asupra laturii emoționale a
celui care preferă limbajul cuvintelor.
.......................................
TIMPUL PETRECUT ÎMPREUNĂ
După ce a citit cartea Cele cinci limbaje ale iubirii, Jim

s-a hotărât să-mi scrie. „De abia acum îmi dau seama de ce
Doris se plânge mereu că suntem prea puțin împreună —
acesta este limbajul său de bază.
Înainte obișnuiam să o acuz că este negativistă și nu
apreciază nimic din ceea ce fac pentru ea, scria Jim. Eu sunt
un om foarte activ, îmi place ca totul să fie curat și pus în
ordine în jurul meu. Încă din primii ani de căsnicie îmi
spălam mașina cu regularitate și mă străduiam să dau
gazonului și casei noastre un aspect ireproșabil. Tot eu
eram cel care dădea cu aspiratorul de cele mai multe ori.
Niciodată nu am putut înțelege cum se făcea că Doris nu
părea să aprecieze toate aceste lucruri, în schimb, se plângea
mereu că nu petrecem destul timp împreună.
Când a început să se facă lumină în mintea mea, mi-am

dat seama că Doris aprecia lucrurile respective, însă ele nu
o făceau să se simtă iubită, căci nu slujirea era limbajul său
preferat. De aceea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să
planific un weekend în doi, undeva departe de casă. N-am
mai făcut lucrul ăsta de câțiva ani buni. În timp ce făceam
pregătirile de cuviință, ea nu mai putea de fericire, ca un
copil care pleacă în vacanță.”
La sfârșitul acelui weekend deosebit, Jim a făcut o
evaluare rapidă a posibilităților lor financiare și a decis că
își pot permite ca, de două ori pe lună, să plece undeva
împreună, numai ei doi. Aceste ieșiri i-au purtat prin
diverse colțuri ale țării. Scrisoarea continua în felul
următor:
„I-am mai spus că vreau să petrecem împreună câte un
sfert de oră în fiecare seară, în care să discutăm despre cele
întâmplate peste zi. A primit propunerea mea cu multă
bucurie și mai că nu putea să creadă că, de data asta,
inițiativa îmi aparținea.
De la primul weekend petrecut împreună, atitudinea
lui Doris a devenit cu totul alta. Este mereu veselă și
zâmbitoare, iar strălucirea din privirea ei a reapărut. Își
exprimă aprecierea pentru tot ceea ce fac în casă. Și, în
plus, nu mă mai critică tot timpul — ați ghicit, limbajul
meu preferat îl constituie cuvintele de apreciere. De mulți
ani nu ne-am mai simțit atât de bine. Regretăm doar că nu
am descoperit mai devreme cele cinci limbaje ale dragostei.”
Mii de alte cupluri trec prin aceeași experiență, atunci
când își identifică reciproc limbajul preferat. Întocmai ca și
Jim, cu toții trebuie să ne străduim să descoperim care este
limbajul preferat al partenerului nostru și să-l folosim cu

regularitate. Procedând în felul acesta, o dată ce rezervorul
emoțional al partenerului este plin, vom spori totodată
eficiența celorlalte patru modalități de exprimare a
afecțiunii.
.......................................
CADOURILE
Dintotdeauna cadourile au fost privite ca o expresie a

dragostei dintre soți. De regulă, oferirea lor începe înainte
de căsătorie, în perioada când cei doi se curtează reciproc,
sau în timpul logodnei. În culturile occidentale, actul
dăruirii de cadouri este atribuit cu preponderență
bărbatului, cu toate că este foarte posibil ca acesta să
prefere, la rândul lui, limbajul respectiv. Mulți soți au
recunoscut faptul că, atunci când soția le arată vreo haină pe
care tocmai și-a cumpărat-o, își spun în sinea lor: „Mă
întreb dacă se gândește vreodată să-mi cumpere și mie ceva,
o cămașă, o cravată sau măcar o pereche de ciorapi. Oare se
gândește vreodată la mine când merge la cumpărături?”
Pentru soțul care preferă acest limbaj, cadoul îi
transmite următorul mesaj: „Se gândește la mine” sau „Uite
ce a cumpărat anume pentru mine”. Majoritatea cadourilor
presupun multă atenție în alegerea lor și tocmai această
atenție este cea care transmite mesajul de dragoste.
Spunem adesea: „Intenția contează”, însă, în realitate, nu
intenția ne umple sufletul de încântare, ci cadoul
propriu-zis.
S-ar putea ca uneori să nu știți ce cadou să-i dăruiți
persoanei iubite. În acest caz, nu ezitați să cereți ajutor.
Când Bob a descoperit că limbajul preferat al soției sale îl

reprezintă darurile, a fost foarte încurcat, pentru că nu se
pricepea să cumpere cadouri. De aceea, a rugat-o pe sora lui
să-l însoțească la cumpărături o dată pe săptămână, pentru
a-i cumpăra soției sale un cadou. După trei luni, putea alege
singur cadourile pe care să i le ofere acesteia.
Bill era pasionat de golf, iar Marie, soția lui, știa că i-ar
face mare plăcere să primească ceva legat de hobby-ul lui.
Dar ce? Ea nu știa prea multe despre acest joc, așa că, de
două ori pe an, îl ruga pe unul dintre partenerii de golf ai
soțului ei să-i sugereze câte un cadou adecvat, pe care să i-l
ofere lui Bill. El se arăta de fiecare dată entuziasmat și
fericit de felul cum știa soția lui să vină în întâmpinarea
dorințelor sale.
Bart era nevoit să poarte costum și cravată cinci zile pe
săptămână. Debbie, soția lui, mergea o dată pe lună la
magazinul de unde își cumpăra el costumele și îi cerea
vânzătorului să-i aleagă câte o cravată. Cum vânzătorul îi
cunoștea toate costumele, cravatele se potriveau
întotdeauna. Iar Bart se lăuda la toată lumea ce soție
atentă și grijulie are.
Desigur, pentru ca soția să-i poată face soțului cadouri,
trebuie să dispună de niște bani. Dacă este casnică, va fi
nevoită să-i ceară lunar o anumită sumă, destinată
cumpărării de cadouri. Dacă limbajul preferat al soțului îl
reprezintă darurile, acesta îi va acorda bucuros suma
respectivă.
Există întotdeauna o cale de a învăța să practicați
limbajul de bază al partenerului vostru de viață. S-ar putea
să fie nevoie de un pic de ingeniozitate, dar nicăieri nu scrie
că trebuie să procedați la fel ca ceilalți. Puteți alege un

cadou care are legătură cu preocupările și pasiunile
soțului/soției. Sau cumpărați-i un cadou atunci când plecați
împreună mai multe zile. Puteți, de asemenea, să vă invitați
partenerul la un restaurant care este pe placul amândurora
sau puteți cumpăra bilete la un concert ori spectacol. Chiar
și unele amenajări în gospodărie — în casă sau în grădină
— făcute de voi sau cu ajutorul unor profesioniști pot
constitui un cadou de apreciat. Sau câteva zile de relaxare
într-o casă de odihnă pentru mamele cu copii mici. În fine,
orice obiect sau gest pe care știm că partenerul nostru îl va
prețui îi poate fi oferit cu titlul de cadou.
.......................................
SLUJIREA
Cu o mină vlăguită, Roger îi povestea psihologului său:

„Nu pot să înțeleg. Marsha a spus că vrea să se dedice în
întregime creșterii copiilor și, prin urmare, este de acord să
muncesc doar eu, având în vedere că primesc suficient
pentru a-mi putea întreține familia. Dar dacă tot stă acasă,
nu înțeleg de ce nu e în stare să facă ordine. Când vin seara
de la serviciu, e ca și cum aș intra într-un loc lovit de
cutremur. Patul este nefăcut. Halatul ei de noapte zace încă
aruncat pe un scaun. Hainele spălate sunt îngrămădite toate
pe uscător, iar jucăriile copiilor sunt împrăștiate prin toată
casa. Dacă a fost la cumpărături, toate sunt încă în pungi,
nedesfăcute. Iar ea se uită la televizor, neavând idee ce o să
mâncăm la cină.
M-am săturat să trăiesc în mizeria asta. Tot ce-i cer este
să îmi ofere niște condiții decente de locuit. Nu-i pretind să
gătească în fiecare seară — putem ieși să mâncăm în oraș de

două-trei ori pe săptămână.”
Limbajul preferat al lui Roger îl reprezintă slujirea, iar
momentan rezervorul său emoțional este aproape gol. Nu-l
interesează dacă Marsha stă acasă sau merge la serviciu,
tot ce-și dorește este să trăiască într-o casă curată și
ordonată. Consideră că, dacă ea l-ar iubi cu adevărat, ar
face ordine prin casă și l-ar aștepta cu masa pregătită de
mai multe ori pe săptămână.
Marsha nu este însă o persoană prea ordonată de felul
ei. Este, în schimb, foarte creativă și îi place să facă diverse
lucruri împreună cu copiii, care de care mai ingenioase.
Pentru ea, relația cu copiii este mult mai importantă decât
ordinea și curățenia din casă. Așa că i se pare aproape
imposibil să recurgă la limbajul preferat al lui Roger, și
anume slujirea.
Povestea lui Roger și Marsha vă poate ajuta să
înțelegeți de ce trebuie să vă străduiți să „vorbiți” toate
limbajele, în ciuda oricăror dificultăți. Dacă ați crescut
vorbind limba engleză, vi se va părea dificil să învățați
germana sau japoneza. Tot așa, și să învățați limbajul
slujirii poate fi destul de anevoios. Însă, dacă veți descoperi
că acesta este limbajul de bază al partenerului vostru de
viață, merită strădania de a-l vorbi.
În cele din urmă, Marsha a găsit o soluție: s-a înțeles cu
o vecină de-a sa, o adolescentă, să vină după-masa să stea
cu copiii, așa încât ea să se poată ocupa de curățenie,
demonstrându-și în felul acesta dragostea față de soțul ei. În
schimbul acestui serviciu, Marsha îi dădea tinerei meditații
la algebră, de câteva ori pe săptămână. Pe lângă asta, și-a
propus să-i pregătească soțului său cina de trei ori pe

săptămână și dimineața făcea de mâncare, iar seara doar o
încălzea.
Altă soție aflată în aceeași situație s-a hotărât,
împreună cu o prietenă, să urmeze un curs de gastronomie,
la un institut din localitate, înțelegându-se ca fiecare să aibă
grijă de copiii celeilalte. Trebuie spus că acest curs era un
prilej nimerit de a lega noi prietenii.
Să faci ceva ce știi că i-ar face plăcere soțului sau soției
tale reprezintă unul dintre limbajele fundamentale ale
iubirii. Spălarea vaselor, zugrăvirea dormitorului,
recondiționarea mobilierului, ajustarea tufișurilor din fața
casei, repararea instalațiilor tehnico-sanitare, curățarea
toaletei — iată doar câteva exemple de slujire a celuilalt. Pot
fi niște lucruri mărunte, de exemplu să dați cu aspiratorul,
să spălați mașina ori să schimbați scutecul bebelușului. Nu
este așa de greu să descoperiți ce și-ar dori partenerul
vostru cel mai mult. Gândiți-vă doar ce pare să-l
nemulțumească cel mai tare de obicei. Dacă veți reuși să
dați acestor acte semnificația unor expresii ale dragostei
voastre, ele vor părea niște gesturi nobile, și nu o corvoadă
lipsită de însemnătate.
ATINGEREA FIZICĂ
Este complet greșit ca, în căsnicie, să atribuim
atingerilor fizice o semnificație exclusiv sexuală. Sigur,
actul sexual implică un contact fizic, însă atingerea, ca
expresie a dragostei celor doi soți, nu trebuie să se limiteze
la raporturile sexuale. Atingerea umerilor partenerului,
mângâierea părului său, masarea cefei sau a spatelui,
atingerea ușoară a brațului său atunci când îi oferiți o

ceașcă de cafea — toate acestea sunt semne de dragoste. De
asemenea, dragostea se mai poate manifesta prin acel gest
minunat de a te ține de mână cu ființa iubită, prin sărutări,
îmbrățișări, preludiul sexual și prin actul sexual. Pentru cel
care preferă limbajul atingerilor fizice, acestea sunt cele mai
puternice dovezi de iubire.
„De fiecare dată când soțul meu îmi masează spatele,
simt că mă iubește. Atunci toată atenția lui este pentru
mine. Fiecare mișcare a mâinilor sale îmi spune: «Te
iubesc». În momentele acelea mă simt cel mai aproape de
el.” Spunând acestea, Jill dezvăluie faptul că limbajul său
preferat e atingerea fizică. Probabil că o bucură și cadourile,
cuvintele de apreciere, slujirea sau timpul petrecut
împreună cu soțul ei, însă atingerile acestuia o
sensibilizează cel mai tare. În lipsa lor, vorbele îi vor părea
goale, cadourile și timpul petrecut împreună nu vor avea
nicio semnificație, iar slujirea va fi privită ca o obligație ce
trebuia îndeplinită. Dacă va exista însă apropiere fizică,
rezervorul său emoțional va fi plin, astfel că celelalte
limbaje ale iubirii nu fac altceva decât să-i confirme
dragostea celuilalt.
Întrucât impulsul sexual al bărbatului este determinat
cu preponderență de factori fizici, în timp ce, la femeie,
dorința sexuală are un fundament predominant emoțional,
se întâmplă adesea ca soțul să creadă că și limbajul ei
preferat este tot atingerea fizică. Acest lucru se aplică mai
ales bărbaților a căror dorință sexuală nu este satisfăcută
în mod regulat. Cum dorința lor de descătușare sexuală este
mai puternică decât nevoia de a fi iubiți în sens strict
emoțional, ei ajung să creadă că această dorință sexuală

este nevoia lor cea mai profundă. Însă, dacă nevoile sexuale
le vor fi satisfăcute, s-ar putea să-și dea seama că limbajul
lor de bază nu este atingerea fizică. Puteți deduce lucrul
acesta observând cât de mult le face plăcere atingerea fizică
atunci când ea nu are nicio legătură cu actul sexual. Dacă
asemenea atingeri nu par să le producă o plăcere deosebită,
înseamnă că ele nu reprezintă limbajul lor preferat.
.......................................
DESCOPERIREA ȘI FOLOSIREA
LIMBAJULUI PREFERAT AL
PARTENERULUI DE VIAȚĂ
Poate vă întrebați: „Oare va fi de folos? Va avea vreo

influență asupra căsniciei mele?” Ei bine, nu veți cunoaște
răspunsul decât dacă încercați să puneți în practică lucrul
acesta. Dacă încă nu știți care e limbajul preferat al
soțului/soției voastre, îl/o puteți ruga să citească acest
capitol, iar apoi încercați să discutați pe marginea celor
citite. Dacă partenerul vostru refuză să citească sau să
discute despre asta, va trebui să-i identificați singuri
limbajul preferat. Gândiți-vă care sunt nemulțumirile și
dorințele sale, analizați-i comportamentul. Limbajul pe care
îl folosește la rândul său în relațiile cu voi și cu ceilalți poate
fi, de asemenea, un indiciu prețios.
După ce v-ați format o părere, concentrați-vă asupra
limbajului respectiv și observați ce se întâmplă în
următoarele câteva săptămâni. Dacă ați intuit corect, veți
remarca probabil o schimbare în atitudinea și starea de
spirit a soțului/soției. Dacă vă întreabă de ce vă comportați
așa de ciudat, spuneți-i că ați citit ceva despre limbajele

dragostei și vreți să deveniți un soț mai bun/o soție mai
bună. Se prea poate să dorească să afle mai multe despre
acest subiect, iar atunci este recomandabil să citiți
împreună cartea Cele cinci limbaje ale iubirii, precum și
lucrarea de față.
Apelați cu regularitate la limbajul preferat al
partenerului și veți observa cum relația voastră începe să se
îmbunătățească. Alimentându-vă reciproc propriile
rezervoare emoționale, vă va fi mult mai ușor să le umpleți
pe cele ale copiilor voștri. În felul acesta, căsnicia și viața de
familie vor deveni cu siguranță mult mai plăcute,
aducătoare de mari satisfacții.
„Vorbiți” limbajul preferat al partenerului vostru;
„vorbiți” limbajul preferat al copiilor voștri. Pe măsură ce
veți începe să simțiți influența binefăcătoare a noului vostru
comportament, împărtășiți mesajul acestei cărți tuturor
celor din familia voastră și prietenilor voștri. Pas cu pas,
vom făuri astfel o societate care să prețuiască dragostea.
Prin faptul că vă iubiți familia, veți aduce ceva nou
societății actuale.
.......................................
NOTE
1. Gary Chapman, Cele cinci limbaje ale iubirii, p. 31.
2. Dacă, în urma citirii acestui capitol, doriți să cunoașteți mai multe despre felul
cum puteți identifica și folosi limbajul preferat al partenerului, vă recomandăm
lucrarea Cele cinci limbaje ale iubirii. Cartea este destinată persoanelor căsătorite
sau logodite.
EPILOG
O PORTUNITĂŢI
Odată ce ați identificat și ați început să practicați

limbajul de bază al copilului vostru, rezultatul va fi
consolidarea unității familiale, fapt ce își va răsfrânge
efectele pozitive atât asupra voastră, cât și asupra copilului.
După cum am arătat și în primul capitol, practicarea
limbajului său preferat nu înseamnă sfârșitul tuturor
problemelor, însă acest lucru va conferi stabilitate
căminului vostru, aducând totodată speranță în sufletul
copilului. Profitați de această oportunitate extraordinară.
Învățarea unui nou limbaj al dragostei s-ar putea să vă
provoace tot felul de temeri și îndoieli privind trecutul
vostru și aptitudinile voastre din prezent. Și astfel de
sentimente sunt pentru voi oportunități. În continuare, ne
vom referi la acele oportunități deosebite care se ivesc în
viața fiecăruia dintre noi, indiferent de ceea ce s-a întâmplat
în trecut sau care este situația în prezent.
Ați putea crede că această carte li se potrivește cu
precădere cuplurilor care tocmai au întemeiat o familie sau
care au devenit părinți de puțină vreme. Suntem însă
conștienți că unii dintre cititorii noștri au deja copii mari
sau chiar adulți. Vă gândiți probabil: dacă aș fi citit lucrurile

astea mai devreme... acum este cam târziu. Mulți părinți
privesc în urmă la felul în care și-au crescut copiii și își dau
seama că nu au știut să răspundă nevoilor emoționale ale
acestora. Însă acum acei copii sunt oameni în toată firea și
și-au întemeiat propriile lor familii.
Dacă faceți și voi parte din categoria părinților măcinați
de regrete, cu siguranță aruncați o privire în urmă și vă
întrebați unde ați greșit. Poate că profesia v-a ținut prea
mult timp departe de casă, împiedicându-vă să fiți alături de
copilul vostru în anumite momente critice. Sau poate că de
vină este copilăria zbuciumată pe care ați avut-o și care v-a
împiedicat să vă pregătiți în mod corespunzător pentru rolul
de părinți. Poate că rezervorul emoțional v-a fost mereu gol,
astfel că nu ați avut de unde să învățați cum să vă
manifestați dragostea față de copiii voștri.
Chiar dacă între timp ați învățat foarte multe lucruri,
s-ar putea să spuneți: „Ce-a fost, a fost, oricum nu mai pot
face nimic acum”. Noi vă sugerăm altă variantă: „Ceea ce
poate fi mă așteaptă încă în viitor”. Încă există oportunități.
O caracteristică extraordinară a relațiilor interumane este
faptul că ele pot fi schimbate. Există întotdeauna
posibilitatea de a le îmbunătăți, de a le face mai frumoase.
Pentru a putea clădi o relație afectuoasă cu copiii voștri
ajunși la vârsta adolescenței sau chiar la maturitate, este
nevoie uneori să dărâmați zidurile înălțate și să construiți
punți — o muncă anevoioasă, dar plină de satisfacții. Poate
ar fi timpul să le mărturisiți copiilor ceea ce deja ați
recunoscut în sinea voastră — că nu v-ați străduit îndeajuns
să vă comunicați dragostea, să le atingeți latura afectivă.
Epilog 249
Dacă locuiesc încă împreună cu voi sau undeva în apropiere,

veți putea să le spuneți toate astea privindu-i în ochi și
cerându-le iertare. Sau puteți să le scrieți o scrisoare, prin
care să îi rugați să vă ierte și să vă exprimați speranța că
relația voastră va fi cu totul alta pe viitor. Nu vă stă-n
putere să schimbați trecutul, însă puteți făuri un alt fel de
viitor împreună.
Poate, pe lângă faptul că ați ignorat orice modalitate de
comunicare cu copilul, ați și abuzat de acesta, din punct de
vedere afectiv, fizic sau sexual. Poate că alcoolul și drogurile
v-au fost tovarăși nedespărțiți sau poate suferința și
imaturitatea v-au făcut să cădeți victimă propriei mânii.
Indiferent care ar fi natura eșecului, nu este niciodată prea
târziu să dărâmați zidurile ridicate. Atâta vreme cât aceste
ziduri există încă, nu veți putea construi nicio punte. (Dacă
abuzați în continuare de copiii voștri, aveți nevoie probabil
de ajutorul unui consilier pentru a învinge acest tipar
distructiv).
În privința greșelilor pe care le-ați săvârșit în trecut, cel
mai bun lucru pe care îl puteți face este să le recunoașteți
în mod deschis și să vă cereți iertare pentru ele. Este cu
neputință să faceți să dispară faptele respective sau efectele
lor. În schimb, veți putea trăi înnoirea sufletească și
spirituală dată de mărturisirea greșelilor și de iertare.
Chiar dacă ezită să vă acorde iertarea, faptul că ați avut
tăria să recunoașteți că ați greșit vă va face să creșteți în
ochii copiilor voștri. Cu timpul, aceștia vor fi tot mai
receptivi la eforturile voastre de a construi punți. Și, cine
știe, poate că, într-o bună zi, vă vor permite să aveți din nou
o relație apropiată cu ei — și cu copiii lor.
Chiar dacă în trecut nu ați fost cei mai buni părinți,

puteți să fiți de acum încolo, dacă veți începe să vă
manifestați dragostea în așa fel încât copilul să se simtă cu
adevărat iubit și prețuit. Iar atunci când el va deveni
părinte, la rândul lui, veți fi în măsură să exercitați o
influență pozitivă asupra noii generații, asupra micuților
care vor avea astfel o șansă în plus de a experimenta
binefacerile dragostei necondiționate.
Având un rezervor emoțional plin în permanență,
nepoții voștri vor fi mult mai receptivi și mai activi din
punct de vedere intelectual, social, spiritual și relațional.
Dacă un copil se simte iubit cu adevărat, lumea îi va părea
mai strălucitoare. Va fi mult mai încrezător în forțele sale
și capabil de performanțe pe care le va pune în slujba
umanității.
Mărturisesc că eu (Gary) visez la ziua în care toți copiii
vor crește în siguranță, înconjurați de dragostea familiei lor.
Își vor folosi întreaga energie pentru a învăța și a-i ajuta pe
ceilalți, fără să o mai irosească cu eforturile disperate de a
obține puțină dragoste. Îmi doresc din toată inima ca
lucrarea de față să contribuie la împlinirea acestui vis,
pentru cât mai mulți copii din lume.
Gary a vorbit despre oportunitatea înnoirii sufletești și

spirituale aduse de iertare. Eu (Ross) doresc să vă încurajez
să nu pierdeți din vedere dimensiunile spirituale ale
calității de părinte. Cea mai mare încurajare în această
privință mi-au oferit-o promisiunile lui Dumnezeu.
Împreună cu soția mea, Pat, am avut de înfruntat
numeroase greutăți, inclusiv creșterea unui copil retardat,
Epilog 251
așa că vă pot spune cu cea mai mare convingere că

Dumnezeu este mereu aproape de noi, gata să ne ajute și
să-și îndeplinească extraordinarele promisiuni. În versetele
25-26 din Psalmul 37 sunt scrise promisiunile mele favorite:
Am fost tânăr, și am îmbătrânit

dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit,
nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea.
Ci el totdeauna este milos, și dă cu împrumut;
și urmașii lui sunt binecuvântați.
Ani întregi mi-am pus toată încrederea în aceste două

versete din Biblie și de nenumărate ori am avut ocazia să
verific adevărul lor. Nu am întâlnit niciodată oameni cinstiți
care să fi fost abandonați de Dumnezeu. De asemenea, am
văzut cum copiii celor neprihăniți au fost binecuvântați și au
devenit, la rândul lor, o binecuvântare pentru semenii lor.
Văzându-i pe copiii mei cum cresc și se maturizează sub
toate aspectele, am fost îmbărbătat să constat că Dumnezeu
Își ține promisiunile și îmi binecuvântează copiii, cât și că
eu, la rândul meu, sunt cu adevărat copilul Său. Împreună cu
Pat am trecut prin multe încercări și adesea ne-a fost greu
să găsim calea cea bună, dar Dumnezeu a fost mereu alături
de noi și ne-a scos la liman în cele din urmă.
Vreau să vă încurajez să vă luați cât mai în serios rolul
de părinți. Indiferent cum stau lucrurile în prezent sau ce
va fi pe viitor, Dumnezeu nu vă va părăsi niciodată. Va fi
întotdeauna lângă voi și vă va ajuta să o scoateți la capăt.
Crescându-vă copiii, se vor ivi multe oportunități să
încurajați dezvoltarea lor spirituală — și a voastră,
totodată.
Isaia, profet vetero-testamental, scrie, repetând

cuvintele lui Dumnezeu:
Nu te teme,
căci Eu sunt cu tine;
nu te uita cu îngrijorare,
căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc,
tot Eu îți vin în ajutor.
Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.1
Acest verset vă poate ajuta să depășiți momentele

dificile ale vieții, dragi părinți; pe mine și pe soția mea ne-a
ajutat, fără nicio îndoială. Dacă nu ar fi fost toate
asigurările și promisiunile pe care ni le-a făcut Dumnezeu,
sunt convins că viața noastră ar fi fost cu totul alta.
Autorul Psalmilor îi numește pe copii „o moștenire de la
Domnul”, „o răsplată dată de El”.2 Copiii reprezintă cel mai
frumos cadou pe care l-am putea primi. Dacă ei înseamnă
atât de mult pentru Dumnezeu, pentru noi, părinții lor, ar
trebui să fie pe primul loc. De aceea, vă propunem să
întocmiți o listă cu cerințele — fără ca acest cuvânt să vă
apese sau să vă provoace vreun sentiment de vinovăție —
care trebuie îndeplinite pentru a fi un părinte bun. Aceste
„cerințe” ar trebui să vă ajute să prețuiți autoritatea și rolul
de părinți. Relaxați-vă și bucurați-vă cu adevărat de copiii
voștri.
Când am devenit tată, mă simțeam mereu nesigur pe
aptitudinile mele de părinte. Dar mai apoi am descoperit că,
o dată ce părintele înțelege care sunt nevoile copilului său,
nu este chiar atât de dificil să îndeplinească „cerințele” de
care aminteam mai devreme. Vestea bună este că orice
Epilog 253
părinte preocupat de binele copilului său va fi capabil să

facă lucrul acesta.
Vă îndemn să vă întocmiți propria listă cu cerințe.
Începeți cu cele de bază și apoi adăugați ce mai considerați
necesar. Când veți constata că îndepliniți toate aceste
cerințe, puteți fi siguri că sunteți părinți buni, vă puteți
relaxa și vă puteți bucura de copilul vostru. Mi-este greu să
vă explic cât de mult m-a ajutat pe mine lucrul acesta. De
fapt, nu după multă vreme am descoperit că mă descurc mai
bine decât mi-aș fi închipuit.
Majoritatea „cerințelor” necesare pentru a fi un bun
părinte sunt discutate în această carte. Dacă doriți să
întocmiți lista de care vorbeam, vă pot ajuta să începeți.
Însă vă avertizez că lista nu va fi completă decât atunci când
va conține propriile voastre gânduri și cuvinte. Iată lista
mea, propriile-mi Cerințe pentru a fi un bun părinte:
1. Să păstrez plin rezervorul emoțional al copilului

meu — să folosesc cele cinci limbaje ale dragostei.
2. Să supraveghez prin elemente pozitive comporta-
mentul copilului meu: rugăminți, manipulare fizică
blândă, comenzi, pedepse și modificări comporta-
mentale.
3. Să-i arăt că-l iubesc și dacă îl disciplinez. Întâi să
mă întreb: „De ce are nevoie copilul meu?”, iar apoi
să încerc să procedez rațional.
4. Să fac tot ce-mi stă în putință pentru a-mi controla
mânia în mod corespunzător, fără a mi-o revărsa
asupra copilului. Să fiu blând, dar ferm.
5. Să încerc să-mi educ astfel copilul încât să fie

capabil să-și controleze conștient mânia — lucru
care ar trebui să se întâmple pe la vârsta de
șaisprezece ani și jumătate.
Sper ca și voi să vă întocmiți cât mai curând propria listă

cu cerințe. O dată ce vă veți da seama că sunteți în stare să
faceți tot ce ați scris pe hârtie, vă veți relaxa și vă veți
bucura cu adevărat de copiii voștri. Iar aceștia se vor simți
mai în siguranță, din toate punctele de vedere.
.......................................
NOTE
1. Isaia 41:10.
2. Psalmul 127:3.
PENTRU LECTURI
SUPLIMENTARE
Les Carter & Frank Minirth, The Anger Workbook.

Nashville, Tenn., Thomas Nelson, 1993.
Gary Chapman, Cele cinci limbaje ale iubirii, Ed. Curtea
Veche, București, 2000.
Ross Campbell, Copilul meu — iubit cu adevărat, Ed.
LOGOS, Cluj-Napoca, 2002.
Ross Campbell, Adolescentul — copilul meu, Ed. LOGOS,
Cluj-Napoca, 1994.
Ross Campbell, Mânia îți distruge copiii, Ed. LOGOS,
Cluj-Napoca, 2001.
Kevin Leman, Making Children Mind Without Losing
Yours, Old Tappan, N.J., Revell, 1984.
Tim Smith, The Relaxed Parent, Chicago, Northfield, 1996.
Carole Sanderson Streeter, Finding Your Place After
Divorce, Wheaton, Ill., Harold Shaw, 1992.
PLAN DE ACŢIUNE
pentru folosirea celor cinci limbaje

ale dragostei înțelese de copii
de JAMES S. BELL, Jr.
Acest plan de acțiune cuprinde anumite proiecte și

exerciții menite să vă ajute să folosiți cele cinci
limbaje ale dragostei în relația cu copiii voștri. Conține și
câteva chestionare pentru recapitularea și aplicarea
conceptelor-cheie expuse în lucrarea de față. Vă
recomandăm să vă folosiți personal de acest plan sau, și mai
bine, împreună cu partenerul vostru de căsnicie. Planul
poate fi, de asemenea, comentat în cadrul unui grup
restrâns, motiv pentru care am inclus și secțiunea intitulată
„Pentru discuții de grup”, secțiune menită să încurajeze
dialogul cu alți părinți, pe această temă. La fel ca și
identificarea, iar apoi practicarea limbajului preferat al
copilului, unele dintre activitățile la care ne vom referi
presupun rezervarea unui anumit timp special pentru acest
scop. Însă, dacă vreți cu adevărat să îi comunicați copilului
dragostea voastră și să-l ajutați să devină un adult
responsabil, merită să depuneți acest efort.
CAPITOLUL 1
D RAGOSTEA ESTE TEMELIA
1. Gândiți-vă la câteva împrejurări în care v-ați exprimat

dragostea față de copilul vostru sau cel puțin ați simțit
că îl iubiți. Încercați să vă dați seama dacă, în
momentele respective, sentimentele voastre au vizat
pur și simplu persoana copilului ori anumite realizări
sau calități ale lui. Cu alte cuvinte, dragostea voastră
este condiționată sau necondiționată?
2. Vi s-a întâmplat recent să manifestați o oarecare
reținere în a-i comunica copilului dragostea voastră?
Lucrul acesta s-a datorat cumva unor așteptări care nu
v-au fost împlinite? În caz afirmativ, încercați să
combinați dragostea necondiționată cu aplicarea unor
metode corespunzătoare de disciplinare.
3. La ce nivel credeți că se află în general rezervorul
emoțional al copilului vostru, pe o scară de la zero la
zece? Gândiți-vă la diverse modalități prin care ați putea
face să crească acest nivel. În săptămâna care urmează
încercați să vă concentrați asupra a trei dintre aceste
modalități prin care să umpleți rezervorul emoțional al
copilului.
PLAN DE ACŢIUNE 259
4. Amintiți-vă câteva momente plăcute pe care le-ați trăit

pe vremea când erați voi înșivă copii. Cum obișnuiau
părinții voștri să vă alimenteze rezervorul emoțional,
dezvoltându-vă și respectul față de propria persoană?
Apoi gândiți-vă ce amintiri plăcute are copilul vostru și
în ce măsură ele se datorează dragostei necondiționate
pe care i-o oferiți.
5. Analizați din nou cele șapte puncte referitoare la
comportamentul copilului. Pe care l-ați redescoperit?
Care vi se pare cel mai greu de acceptat? Pe care credeți
că trebuie să-l aprofundați și să-l exersați mai mult?
.......................................
PENTRU DISCUȚII DE GRUP
Oferirea unei iubiri condiționate îi poate induce

copilului sentimente de nesiguranță, anxietate, mânie,
precum și un respect scăzut față de propria persoană. În ce
măsură îl caracterizează toate acestea pe copilul vostru? Se
recomandă ca fiecare membru al grupului să împărtășească
celorlalți câteva împrejurări în care consideră că și-a
manifestat dragostea în mod condiționat. Apoi ar fi indicat
să-și facă reciproc sugestii în ceea ce privește iubirea
necondiționată a copiilor lor.
CAPITOLUL 2
P RIMUL LIMBAJ AL DRAGOSTEI :

ATINGEREA FIZICĂ
1. Cum a fost privit limbajul atingerii fizice în familia

voastră? Părinții voștri obișnuiau să vă sărute, să vă
îmbrățișeze sau să recurgă la alte manifestări fizice ale
afecțiunii? În ce măsură vă influențează lucrul acesta în
prezent, ca persoane adulte?
2. Credeți că, în circumstanțe adecvate, îi oferiți copilului
vostru contactul fizic de care are nevoie? Dacă da, de ce,
dacă nu, de ce?
3. Care sunt manifestările mai puțin obișnuite prin care
copilul vostru își exprimă dorința de a fi atins? Este
posibil ca un contact fizic neconvențional, cum ar fi
hârjoneala, să satisfacă nevoile afective ale copilului?
Care sunt limitele în afara cărora atingerea fizică ar
putea deveni dăunătoare copilului?
4. Încercați să descoperiți atingeri, altele decât obișnuitele
sărutări și îmbrățișări, care credeți că i-ar face plăcere
copilului. Căutați apoi ocazii favorabile pentru a recurge
la astfel de atingeri.
5. În următoarea săptămână încercați să intensificați
contactul fizic cu copilul, având însă grijă ca acesta să fie
potrivit vârstei și personalității sale. Urmăriți apoi

efectele acestui comportament asupra copilului și
reacțiile lui.
.......................................
Gândiți-vă dacă limbajul de bază al copilului vostru nu

este chiar atingerea fizică. În cazul unei concluzii
afirmative, argumentați-vă părerea. De asemenea,
încurajați-i pe ceilalți membri ai grupului să-și
împărtășească propriile experiențe din timpul copilăriei,
legate de atingerea fizică, fie ele pozitive sau negative. Ce
învățăminte puteți trage din cele auzite?
CAPITOLUL 3
AL DOILEA LIMBAJ AL
DRAGOSTEI :
1. Vi s-a întâmplat ca anumite cuvinte care v-au fost spuse

în copilărie să se adeverească de-a lungul timpului?
Încercați să analizați felul în care aceste cuvinte,
pozitive sau negative, au avut influență asupra vieții
voastre ca adult, indiferent dacă, la momentul când au
fost spuse, erau sau nu întemeiate.
2. Faceți același lucru referitor la copilul vostru.
Gândiți-vă la anumite cuvinte, atât pozitive, cât și
negative, care credeți că i-au influențat
comportamentul, în bine sau în rău. Luați-l apoi pe
copil deoparte și repetați-i-le pe cele pozitive,
retrăgându-vă totodată cuvintele negative pe care i
le-ați adresat în trecut.
3. Se întâmplă adesea să ne simțim plini de dragoste față
de copiii noștri și credem că ei înțeleg lucrul acesta.
Totuși, având în vedere că cei mici au o gândire concretă,
s-ar putea să nu fie conștienți de dragostea noastră. De
aceea, în săptămâna care urmează încercați să vă
exprimați dragostea cât mai explicit cu putință, ori de
câte ori o simțiți în sufletul vostru. La sfârșitul

săptămânii, întrebați-l pe copil dacă știe că îl iubiți.
4. În viața de zi cu zi, exprimarea dragostei prin cuvinte
este totdeauna binevenită, însă uneori e necesar să
folosiți anumite cuvinte. Mergeți cu copilul într-un loc
special, care știți că îi face plăcere, iar la momentul
potrivit mărturisiți-i toate motivele pentru care îl iubiți.
Faceți în așa fel încât declarațiile voastre să se refere la
persoana copilului, iar nu la realizările sale.
5. Cuvintele de încurajare reprezintă adesea o puternică
dovadă de dragoste. Încercați să vă notați undeva
încurajările pe care le primiți voi înșivă, pentru a le
transmite mai apoi și copilului vostru, bineînțeles
formulându-le potrivit vârstei sale și împrejurărilor. Dar,
mai întâi, întrebați-l care sunt domeniile în care ar avea
nevoie de sprijinul vostru. (Nu presupuneți pur și
simplu că știți răspunsul.)
6. S-a întâmplat vreodată să permiteți mâniei să înăbușe
cuvintele bune pe care ați fi vrut să le rostiți? Cereți-vă
iertare pentru fiecare împrejurare în care mânia, fie ea
chiar și justificată, v-a afectat relația cu copilul.
.......................................
Mânia este cel mai mare obstacol în calea exprimării
verbale a dragostei. Căutați modalități constructive de
disciplinare și corectare, care să împiedice efectele
distructive ale mâniei. Ar fi bine ca membrii grupului să-și
împărtășească propriile succese și eșecuri legate de
controlarea mâniei. Ce învățăminte puteți trage din cele
auzite?
CAPITOLUL 4
AL
TREILEA
TIMPUL REZERVAT
PERSOANEI IMPORTANTE
1. Cât de mult timp ați petrecut cu copilul vostru în ultima

săptămână, fără să luați în considerare timpul strict
necesar satisfacerii nevoilor sale esențiale? Ce preferă
copilul să faceți în timpul pe care îl petreceți împreună?
Întrebați-l ce îi place cel mai mult să facă împreună cu
voi și de ce lucrul respectiv are atâta importanță pentru
el.
2. Luați-vă angajamentul că veți petrece cel puțin o oră pe
săptămână împreună cu copilul vostru pe parcursul
următoarelor douăsprezece luni. Știm că sună foarte
drastic, dar nu credeți că el merită atâta lucru? Încercați
să vă rezervați un anumit timp în cursul săptămânii, iar
dacă nu reușiți, cel puțin la sfârșitul săptămânii
respectați-vă angajamentul.
3. Întocmiți o listă cu subiectele pe care credeți că ar fi
interesant să le discutați cu copilul atunci când vă
petreceți timpul împreună. Ar fi bine ca în timpul
discuțiilor să abordați și următoarele teme: sisteme de

valori, aptitudini, mijloace de divertisment, planuri de
viitor, gândurile și simțămintele cele mai intime ale
copilului și, în fine, propriile voastre gânduri și
simțăminte.
4. Treburile urgente, timpul care mereu ne presează
reprezintă o problemă serioasă pentru programul
nostru supraaglomerat. Faceți o analiză retrospectivă a
programului vostru din ultima lună. Câte dintre
planurile voastre au fost anulate sau modificate din
cauza unor așa-zise priorități? Câte dintre aceste ocazii
irosite cu probleme de o importanță minoră le-ați fi
putut petrece împreună cu copiii voștri?
5. Cum ați putea transforma treburile casnice sau alte
responsabilități care-i revin copilului în experiențe pline
de învățăminte? Nu credeți că își va îndeplini mai bine
sarcinile dacă între timp veți discuta despre diverse
lucruri, amuzante sau interesante?
.......................................
Cele mai multe dintre însușirile noastre de buni părinți

se manifestă cu ocazia momentelor pe care le petrecem
împreună cu copilul. Împărtășiți-le celorlalți membri din
grup câteva dintre amintirile pe care le aveți în legătură cu
aceste momente, amintiri care să reflecte intimitatea,
învățămintele și bucuria pe care v-au prilejuit-o ele.
Gândiți-vă la viitor, căci, nu uitați, copiii nu vor fi foarte
mult timp lângă voi. Planificați-vă cel puțin un eveniment
deosebit pentru anul următor.
Încurajați-i și pe ceilalți membri ai grupului să

vorbească despre propriile experiențe legate de timpul
petrecut împreună cu copiii lor. De asemenea, ar putea să-și
împărtășească amintirile legate de momentele petrecute cu
propriii părinți. Ce învățăminte puteți trage din cele auzite?
CAPITOLUL 5
AL
PATRULEA
CADOURILE
1. Cu toții ne bucurăm atunci când primim un cadou, din

diverse motive: pentru utilitatea lui, pentru
sentimentele care se ascund în spatele cadoului sau
chiar pentru prețul acestuia. Care dintre cadourile pe
care le-ați primit vreodată și-au păstrat semnificația
de-a lungul timpului și care este motivul? Ce vă
dezvăluie lucrul acesta despre propria persoană?
2. În ce măsură cadourile primite și dăruite de voi înșivă
de-a lungul timpului au avut vreo influență asupra
practicării acestui limbaj în relațiile cu copiii voștri?
Atitudinea lor vizavi de actul dăruirii diferă de a
voastră sau este aceeași? Discutați cu fiecare copil în
parte despre actul dăruirii și primirii de cadouri,
încercând să identificați împreună care sunt avantajele
și dezavantajele acestui limbaj.
3. Analizați cu atenție împrejurările din trecut în care
credeți că darurile pe care le-ați oferit copilului au avut
o motivație greșită sau cel puțin ambiguă. Oare nu a
existat pe undeva intenția de a-l recompensa ori de a-l

mitui sau chiar o urmă de materialism ori de vanitate
personală? Impuneți-vă ca pe viitor să-i faceți cadouri
numai și numai din dragoste, fără a aștepta ceva în
schimb de la el.
4. Examinați jucăriile pe care le-ați dăruit copiilor voștri
sau, dacă aceștia se află la vârsta adolescenței, diversele
cadouri pe care li le-ați oferit. Stabiliți care dintre ele se
încadrează în următoarele categorii:
♦ jucării dăruite pentru semnificația lor corectă,
sănătoasă, în pofida presiunii curentului cultural și
a anturajului;
♦ jucării care au fost „uitate” de îndată ce au
satisfăcut capriciul copilului ori s-au demodat;
♦ jucării la a căror confecționare sau utilizare ați
participat și voi, părinții.
5. În luna care urmează, dăruiți câte un cadou fiecăruia
dintre copiii voștri, fără a-l asocia vreunei ocazii
speciale. Încercați apoi să vă dați seama dacă acesta
este limbajul preferat al copilului pe baza următoarelor
reacții:
♦ acordă o atenție deosebită felului cum este
împachetat cadoul;
♦ acordă o atenție deosebită cuvintelor pe care i le
adresați cu această ocazie;
♦ grijă deosebită;
♦ vă vorbește neîncetat despre însemnătatea
deosebită a cadoului pe care i l-ați oferit.
.......................................
Gândiți-vă cum îi puteți învăța pe copiii voștri să

privească tot ceea ce le oferă viața ca pe un cadou.
Gândiți-vă, de asemenea, cum să faceți în așa fel încât
copiii să învețe să dăruiască semenilor lor fără a aștepta
ceva în schimb, cu alte cuvinte, să dăruiască în mod
necondiționat. Care credeți că sunt darurile cele mai de preț,
fără a lua în considerare însuși cadoul vieții, pe care le
puteți împărtăși copiilor voștri și care, deși ne-au fost oferite
„pe gratis”, sunt totuși nespus de valoroase?
CAPITOLUL 6
AL
CINCILEA
SLUJIREA CELUILALT
1. Slujirea se împlinește cel mai bine când părintele are o

viață echilibrată din punct de vedere fizic și afectiv.
Identificați trei domenii care credeți că necesită o
atenție sporită pentru a aduce echilibrul cuvenit în
viața voastră. Cum veți aborda chestiunile respective?
2. Credeți că slujirea copilului vostru este corespunzătoare
vârstei lui? Gândiți-vă puțin la tot ceea ce faceți pentru
el. Credeți că îndeplinirea anumitor sarcini de către
copil îl poate ajuta să devină o persoană mai
responsabilă? Rezervați-vă timp pentru a-i arăta cum să
ducă la îndeplinire unele sarcini potrivite vârstei lui.
Priviți și acest lucru ca fiind un act de slujire, expresie
a dragostei voastre.
3. Tuturor ni se întâmplă să facem unele servicii semenilor
noștri fără prea mare tragere de inimă. Întocmiți un
grafic care să cuprindă serviciile pe care le îndeplinim
cu toții în mod obișnuit astfel încât la stânga să se
situeze cele pentru care urmărim de regulă o „răsplată
imediată” și la dreapta cele „cu titlu gratuit”. Observați

unde tinde să se concentreze slujirea voastră în acest
grafic. Care sunt cauzele slujirii ce se apropie de
extrema stângă? Dar de extrema dreaptă?
4. Împreună cu fiecare dintre copii, puneți la cale un plan
care să aibă drept scop ajutarea efectivă, practică, a
unora dintre membrii mai puțin privilegiați ai
comunității în care trăiți (și care nu aparțin familiei
voastre). Faceți în așa fel încât fiecare copil să participe
efectiv la acest proiect, iar la sfârșit analizați care a fost
lucrul cel mai plăcut și, în același timp, mai util pentru
voi toți.
5. Analizați circumstanțele care nasc cele mai multe
conflicte atunci când le cereți copiilor voștri să
săvârșească anumite acte de slujire. Considerați că ați
atins un stadiu atât de avansat încât să fie suficientă o
simplă rugăminte? Dacă da, de ce, dacă nu, de ce? Ce vă
dezvăluie lucrul acesta despre atitudinea copilului, dar
și a voastră, față de actele de slujire și de muncă, în
general?
.......................................

În calitate de părinți, cu toții îndeplinim nenumărate
acte de slujire. Cum altfel am putea să răspundem mai bine
nevoilor copiilor noștri, împletind faptele cu cuvintele de
afecțiune și cu îndrumările pe care este necesar să le oferim
celor mici? Încurajați-i pe ceilalți membri ai grupului să
vorbească despre felul cum obișnuiesc să-și exprime
dragostea față de copiii lor prin slujire.
Ce învățăminte puteți trage din cele auzite?
CAPITOLUL 7
I DENTIFICAREA
LIMBAJULUI
DRAGOSTEI ÎNŢELES DE COPILUL
VOSTRU
1. Gândiți-vă la câteva dintre mijloacele prin care copilul

obișnuiește să-și manifeste dragostea față de voi.
Enumerați cel puțin trei asemenea manifestări din
ultima vreme. Ce limbaj al iubirii reprezintă ele?
2. Urmăriți felul în care copilul își manifestă dragostea
față de frații săi, față de prieteni, profesori, bunici etc.
Diferă aceste manifestări de felul cum își exprimă
dragostea față de voi? Dacă da, care credeți că este
motivul principal?
3. Copiii noștri ne pretind o mulțime de lucruri. Încercați
să asociați fiecare din cererile și rugămințile lor unui
anumit limbaj al dragostei. În ce categorie tind ele să se
concentreze? Cum puteți voi, ca părinți, să răspundeți
cât mai bine nevoilor copiilor voștri?
4. Observați care este trăsătura comună a protestelor și
nemulțumirilor exprimate de copil. Ce lipsuri denotă
ele? După ce tânjește copilul cel mai tare? Examinați
motivele care v-au făcut să ignorați nevoile lui în
privința respectivă. Cum puteți să-i alimentați cât mai

eficient rezervorul emoțional în acele domenii care sunt
esențiale pentru el?
5. În lunile următoare, lăsați-l pe copil să-și exprime
opțiunea pentru unul sau altul dintre cele cinci limbaje
ale iubirii. Notați-vă undeva sau înregistrați reacțiile
lui. Căutați să înțelegeți care sunt motivele opțiunilor
sale, iar apoi identificați limbajul pentru care a optat cel
mai adesea. Există mari șanse ca acesta să fie limbajul
său de bază.
.......................................
Concentrați-vă atenția asupra anumitor factori-cheie

care ar putea fi determinanți în privința identificării
limbajului preferat al copilului vostru. Trebuie să luați în
considerare, printre altele, sexul copilului, vârsta lui,
temperamentul, educația primită, nivelul de maturitate
spirituală și intelectuală etc. Cât de importantă este, după
părerea voastră, cunoașterea limbajelor preferate ale
copilului? Este recomandabil ca fiecare membru al grupului
să-și exprime punctul de vedere în această privință.
CAPITOLUL 8
D ISCIPLINA ŞI LIMBAJELE
DRAGOSTEI
1. De multe ori când spunem disciplină ne gândim la

pedeapsă, dar cu toate acestea există multe alte metode
pozitive de disciplinare a copilului. Gândiți-vă de câte
ori ați recurs în ultima vreme la următoarele metode de
disciplinare, luând totodată hotărârea ca pe viitor să
apelați la ele cât mai des cu putință: modelarea
comportamentului, instrucțiunile verbale, rugămințile,
îndrumările și experiențele care să-i învețe ceva.
2. Analizați o împrejurare recentă în care comportamentul
copilului a fost necorespunzător. Este posibil ca acest
lucru să se datoreze lipsei de alimentare a rezervorului
emoțional, mai degrabă decât unei răzvrătiri deliberate?
Există situații în care copilul încearcă, prin
comportamentul său, să-și exprime nevoia de a fi iubit?
Dacă da, cum credeți că veți reuși să-i satisfaceți
această nevoie pe viitor?
3. Dintre toate cele cinci modalități de instruire a
comportamentului copilului, rugămințile sunt cele mai
eficiente. Enumerați avantajele pe care le prezintă
această metodă de disciplinare atât pentru voi, cât și
pentru copil. Analizați apoi comenzile, manipularea

fizică, pedeapsa și modificările comportamentale. În ce
fel dăunează acestea copilului, chiar și atunci când sunt
absolut necesare? Dați exemple de situații în care
credeți că o altă metodă ar fi dat rezultate mai bune.
4. Închipuiți-vă și apoi prezentați în scris o situație
ipotetică în care copilul vostru are un comportament
greșit. Imaginați dialogul, gesturile etc. care ar avea
efectul unei disciplinări corespunzătoare limbajului său
primordial. Diferă acest scenariu de felul cum abordați
de obicei o asemenea situație? Care credeți că ar fi
reacțiile copilului în cazul în care ar simți prezența
limbajului său preferat?
5. Acum imaginați în scris o scenă în care folosiți o metodă
de disciplinare ce vine în contradicție cu limbajul de
bază al copilului (de exemplu, îl trimiteți să stea singur
în camera lui, când limbajul său preferat este petrecerea
unui timp împreună). Cum ar reacționa copilul în
această situație și în ce măsură metoda respectivă ar
diminua mesajul pozitiv pe care doriți să i-l transmiteți?
.......................................
Din dorința de a-și disciplina corect copilul, majoritatea

părinților ajung să exagereze fie cu exigența, fie cu
indulgența, de cele mai multe ori fără a fi conștienți de
lucrul acesta. Faceți o analiză a manierei în care vă
îndepliniți rolul de părinți și a originii acestei maniere,
răspunzând la următoarele întrebări:
♦ Care erau metodele principale folosite de părinții

mei pentru a mă disciplina?
♦ Ce cărți am citit în legătură cu acest subiect, care să
fi avut influență asupra părerilor mele despre
disciplinarea copiilor?
♦ Ce sfaturi primite de la alți părinți mi-au influențat
metodele de disciplinare a copilului?
Ar fi bine ca toți membrii grupului să răspundă la

întrebările de mai sus. Discutați apoi pe marginea acestor
idei. Pe baza celor aflate de la ceilalți, încercați să recurgeți
treptat la metode cât mai eficiente de disciplinare a copiilor
voștri.
CAPITOLUL 9
E DUCAŢIA ŞI LIMBAJEL E
DRAGOSTEI
1. Ce îl motivează cel mai puternic pe copilul vostru să

învețe? Care este cel mai mare obstacol pe care îl
întâmpină în învățare? Pe baza celor de mai sus, cum ați
descrie abilitatea și deficiențele lui în ceea ce privește
procesul de învățare?
2. Care credeți că sunt factorii esențiali din viața copilului
vostru care și-au pus amprenta asupra actualului bagaj
afectiv? În ce măsură starea sa emoțională are influență
asupra respectului de sine, sentimentului de siguranță,
asupra reacțiilor sale în condiții de stres și schimbări și,
în fine, asupra capacității sale de a învăța?
3. În ce măsură nivelul de comunicare existent între voi și
copilul vostru va afecta sentimentele sale de încredere
și siguranță, care, la rândul lor, vor avea influență
asupra motivației sale de a învăța? Sunteți de părere că
preocuparea voastră față de notele copilului este de
natură să-i stimuleze dorința de a învăța sau,
dimpotrivă, să i-o diminueze? Care dintre ideile expuse
în acest capitol credeți că vă vor ajuta să-i oferiți
copilului o motivație pe parcursul următorului

trimestru școlar?
4. Întrebați-l pe copil ce anume i-ar face plăcere să învețe.
Notați-vă undeva cele aflate și gândiți-vă apoi cum ați
putea să-i cultivați interesul cu ajutorul unor experiențe
bogate în învățăminte.
5. În ce privințe credeți că aveți tendința să vă asumați o
responsabilitate exagerată vizavi de educația copilului
sau, dimpotrivă, prea puțină responsabilitate? Cum
trebuie să procedați încât să-l stimulați pe copil și în
același timp să-l faceți să-și asume responsabilitatea în
privința temelor de casă, extemporalelor și altor lucruri
de genul acesta? Gândiți-vă cum ați putea să-l ajutați și
să-l încurajați, fără a fi însă nevoiți să purtați povara
responsabilităților lui.
.......................................
Procesul de învățare dă cele mai bune rezultate atunci

când copilul este stabil din punct de vedere afectiv — iar
această stabilitate se obține prin alimentarea permanentă
a rezervorului său emoțional. Încurajați-i pe ceilalți membri
ai grupului să-și expună ideile referitoare la modalitățile de
stimulare a capacității de învățare a copilului, când limbajul
preferat al acestuia este petrecerea unui timp împreună.
Procedați la fel și în privința celorlalte limbaje ale iubirii.
Ar fi bine să vă notați ideile discutate.
CAPITOLUL 10
M ÂNIA ŞI DRAGOSTEA
1. Gândiți-vă la o împrejurare sau la un subiect care v-a

înfuriat pe bună dreptate, obligându-vă să acționați. A
fost vorba despre o mânie întemeiată, canalizată spre un
rezultat pozitiv? Diferă acest gen de mânie de cea care
îmbracă o formă distructivă, „egoistă”?
2. Cum v-ați descrie pe voi înșivă în ceea ce privește
capacitatea de a vă controla mânia? În ce măsură
afectează lucrul acesta felul în care copilul vostru își
manifestă la rândul său mânia? Cum v-ați putea
îmbunătăți modul de abordare a mâniei, instruindu-l
totodată pe copil să procedeze la fel? Simțiți că ați eșuat
lamentabil în încercarea de a-l învăța pe copil să-și
controleze mânia? Dacă da, de ce, dacă nu, de ce?
3. Pe o scară de la zero la zece, care este nivelul de
integritate a copilului vostru în următoarele privințe:
onestitate, responsabilitate și respectarea
angajamentelor asumate? Urmăriți-i formele de
exteriorizare (sau lipsa de exteriorizare) a mâniei,
precum și felul în care acestea se raportează la
însușirile mai sus menționate. Identificați care dintre
aspectele integrității copilului lasă de dorit, iar apoi,
împreună cu soțul/soția, reflectați asupra mijloacelor

prin care ați putea contribui la îmbunătățirea
comportamentului său, pornind de la educarea lui în
sensul controlării sentimentelor de mânie.
4. După ce ați petrecut un timp oarecare împreună cu
copilul, oferindu-i niște clipe de neuitat, luați-l deoparte
și spuneți-i că a venit „momentul adevărului”.
Încurajați-l să-și exprime toate dezamăgirile, supărările
și nemulțumirile care îl macină. Permiteți-i să fie oricât
de sincer și de vehement, să dea glas sentimentelor sale
negative și să recurgă la cuvinte aspre. Promiteți-i că
veți căuta împreună o cale de rezolvare a problemelor
care îl frământă.
.......................................
Gândiți-vă cum ar trebui să vă purtați cu copiii voștri

atunci când aveți un conflict. Cum trebuie să procedați încât
să-i oferiți copilului dragoste și înțelegere, păstrându-vă în
același timp autoritatea părintească? Puneți la cale
strategii de ascultare activă, de apreciere corectă a
propriilor opinii și explicare exactă a deciziilor luate.
Îndemnați-i pe ceilalți membri ai grupului să facă referire
la împrejurările în care au dat greș în ceea ce privește
aplicarea acestor strategii, amintind totodată și situațiile în
care s-au bucurat de succes.
CAPITOLUL 11
F OLOSIREA
LIMBAJELOR
DRAGOSTEI ÎN FAMILIIL E CU UN
SINGUR PĂRINTE
(Următoarele întrebări sunt adresate doar părinților

singuri.)
1. Enumerați traumele inerente statutului de părinte

singur care conduc la tensionarea relației afective pe
care o aveți cu copilul. În ce măsură v-au afectat ele
capacitatea de a „vorbi” limbajul său preferat și ce
puteți face pentru ameliorarea situației? (Aici trebuie
luate în considerare și presiunile de ordin social și
economic, lipsa de timp liber, precum și condițiile de
stres în care trăiți.)
2. Enumerați câteva dintre sentimentele trăite de copilul
vostru ca urmare a absenței celuilalt părinte: teamă,
mânie, anxietate, negarea realității, învinovățire etc.
Credeți că folosirea limbajului său de bază este de
natură să îi aline suferința, în ce fel?
3. Copiii crescuți de un singur părinte au nevoie de o
atenție deosebită, iar asta presupune unele sacrificii din
partea voastră în anumite situații. Reflectați asupra

unor modalități prin care ați putea contribui la alinarea
durerii, de exemplu exprimarea compasiunii, stimularea
conștientizării realității, a exteriorizării și acceptării
propriilor sentimente.
4. Numeroși copii crescuți de un singur părinte reușesc să
depășească această încercare în cele din urmă — prin
eforturi îndârjite, voință și o atitudine pozitivă.
Bucurați-vă pentru toate lucrurile pozitive pe care le-ați
făcut de-a lungul anilor, în încercarea de a face față
rolului dificil care revine unui părinte singur. Credeți că
ați putea să vă folosiți cu mai multă eficiență forța cu
care sunteți înzestrați? Impuneți-vă să faceți tot ce vă
stă în putință pentru a îmbunătăți cel puțin unul dintre
aspectele deficitare.
5. Copiii voștri au nevoie de un exemplu pe care să îl
urmeze și de un înlocuitor al părintelui care lipsește.
Care dintre membrii familiei sau dintre prietenii voștri
ar fi capabili să umple golul din viața copilului? Care
dintre ideile expuse în acest capitol credeți că v-ar putea
fi de folos pentru identificarea persoanelor în măsură să
exercite un impact pozitiv asupra vieții sale?
.......................................
Discutați despre șansele existente ca cei din jur să

profite de nevoia voastră de dragoste, de slăbiciunea și
neputința voastră de a vă împotrivi și așa mai departe. În
ce fel ar putea profita de vulnerabilitatea voastră șeful,
părinții, prietenii sau chiar copiii voștri? Ce puteți face

pentru a preveni lucrul acesta?
Încurajați-i apoi pe ceilalți membri ai grupului să
dezvăluie prin ce anume practicarea limbajului de bază al
copilului a avut o influență benefică asupra atitudinii și
comportamentului acestuia.
CAPITOLUL 12
F OLOSIREALIMBAJELOR
DRAGOSTEI ÎN CĂSNICIE
1. Citind acest capitol, ați înțeles care este limbajul vostru

preferat. Dar al partenerului vostru de viață?
Comunicați-vă reciproc modalitățile prin care doriți să
vă fie alimentate rezervoarele emoționale.
2. Analizați situațiile în care s-a întâmplat să recurgeți la
propriul limbaj de bază, deși intenția voastră era să vă
mulțumiți soțul/soția. Gândiți-vă la câteva modalități
prin intermediul cărora ați putea „vorbi” limbajul său
preferat. Apelați cât mai frecvent cu putință la acest nou
limbaj pe parcursul lunii care urmează.
3. Credeți că este posibil ca neînțelegerile pe care le aveți
cu partenerul de viață să pornească de la o abordare
necorespunzătoare a limbajelor iubirii? Gândiți-vă la
impactul pe care îl au asupra relației voastre
necunoașterea reciprocă a limbajului preferat, folosirea
acestuia doar ocazional sau practicarea limbajului într-o
manieră negativă, cum ar fi, de pildă, adresarea de
cuvinte dezaprobatoare atunci când vorbele de dragoste
reprezintă limbajul de bază al partenerului. Cum
trebuie procedat pentru ca nevoile ambilor soți să fie

satisfăcute într-un mod armonios?
4. Vorbiți-i cu sinceritate partenerului despre momentele
din trecut în care rezervorul vostru emoțional a fost
neglijat. Arătați-i că este posibil să fi fost vorba pur și
simplu despre o înțelegere greșită a nevoilor voastre.
Mărturisiți-i că doar practicarea corespunzătoare a
limbajului pe care îl preferați vă face să vă simțiți iubiți
cu adevărat.
5. Gândiți-vă care sunt nevoile partenerului vostru.
Exprimați-vă apoi afecțiunea pe diverse căi și urmăriți-i
reacțiile, pentru a fi siguri că ați înțeles ce anume îl face
să se simtă iubit. Alegeți trei modalități prin care să
încercați să veniți în întâmpinarea nevoilor sale în
următoarea săptămână.
.......................................
Discutați cu alte cupluri despre anumite metode

speciale și ingenioase de folosire a limbajului preferat al
partenerului. Îndemnați-i pe ceilalți să vă împărtășească
exemple de practicare a limbajului preferat al soțului/soției,
care au influențat pozitiv relația lor. Încurajați-i să vă
povestească eforturile pe care le-au depus pentru a învăța
să „vorbească” limbajul primordial al partenerului.

Cele 5 Limbaje Ale Dragostei La Varsta Copilariei, de Ross Campbell Si Gary Chapman

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cele 5 Limbaje Ale Dragostei La Varsta Copilariei, de Ross Campbell Si Gary Chapman

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cele cinci limbaje ale dragostei

DR. ROSS CAMPBELL

Editor coordonator: Ancuța Oltean

Drepturile în limba engleză: © 1977 by Gary Chapman & Ross Campbell

Drepturile asupra prezentei ediții în limba română:

INTRODUCERE: A vorbi pe înțelesul copiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

PLAN DE ACȚIUNE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 257

A VORBI PE ÎNŢELESUL COPIILOR

„Fii pe fază!“ „E mișto!“ „Nu mă mai stresa atât!“ Uneori

Această carte vă va prezenta cele cinci limbaje ale

sunt părinții care conștientizează faptul că le revine o mare

dragostei”, care își propune să ajute la îmbunătățirea

DIN PARTEA LUI GARY

Succesul de care s-a bucurat cartea intitulată Cele cinci

Când Editura Northfield mi-a propus să scriu o carte pe

Gary Chapman, Ph.D.

DIN PARTEA LUI ROSS

Timp de douăzeci de ani, atât eu, cât și Gary, am scris și

Sunt recunoscător pentru privilegiul care mi s-a oferit de

Ross Campbell, M.D.

D RAGOSTEA ESTE TEMELIA

Dennis și Brenda nu înțelegeau ce se întâmplă cu Beni,

pauză învățătoarea participa la vreun joc, Beni încerca să o

„Da, oarecum, a spus ea. Timp de trei ani, de când Beni

Wisconsin pentru alt seminar, au venit la mine și mi-au

dragostei arată, într-un întreg capitol, cum puteți

UMPLEREA REZERVORULUI EMOȚIONAL

Exprimându-ți dragostea pe înțelesul copilului tău, îi vei

să le alimentăm în permanență acest rezervor, pentru ca ei

Monica provenea dintr-o familie cu venituri modeste.

aproape de bunicii săi. În primul an, ele și-au scris una

CÂND VA SIMȚI COPILUL CĂ ESTE IUBIT

În ziua de azi, creșterea unor copii sănătoși din punct de

mulți copii, s-ar putea ca aceștia să-și manifeste și să

Indiferent ce limbaj afectiv preferă copilul, dragostea

Unii părinți se tem că o asemenea atitudine ar putea

1. Este vorba de un copil.

Fără îndoială, fiii și fiicele noastre se comportă specific

un copil de treisprezece ani va reacționa diferit de unul de

DRAGOSTE ȘI... MULT MAI MULT DECÂT

Cartea de față urmărește să scoată în evidență nevoia

facem tot ce ne stă în putință pentru ca cei mici să își

punerea în valoare a acestor calități înnăscute să îi umple

DRAGOSTEA ESTE PE PRIMUL LOC

Toate cele expuse mai sus, și încă multe altele, sunt

Primii ani de viață

tendința de a-i acapara pe cei iubiți, însă, cu trecerea anilor,

adesea ajung să-și manipuleze și să-și controleze părinții.

Dragostea și sentimentele copiilor noștri

Alteori, unul dintre copii mă întreba: „De ce ești așa de

CUM SĂ NE COMUNICĂM DRAGOSTEA

Din nefericire, nu mulți copii se bucură de dragostea și

aceea că puțini părinți știu cum să-și comunice copiilor lor

Exprimarea dragostei prin fapte

Copilul își va da seama de sentimentele voastre după

Folosiți limbajul dragostei înțeles de copilul vostru

Așadar, dacă doriți să răspundeți cât mai eficient nevoilor

cerșind puțină afecțiune. Dacă vă doriți niște copii sănătoși

P RIMUL LIMBAJ AL DRAGOSTEI :

Samantha este în clasa a cincea și, împreună cu

Mama îl ține în brațe pe copilașul de trei anișori și îi citește

sufletist, însă cam reținut și destul de introvertit.

NEVOIA COPILULUI DE A FI ATINS