SĂ URMĂRIM OMIDA

CAPITOLUL 8

M arele naturalist francez Jean-Henry Fabre a realizat odată un

..........experiment fascinant cu omizi procesionare [processionnaire,
din franceză – nota ed.], numite așa deoarece omizile acestea au
tendința de a merge în cârduri. El le-a aliniat în jurul marginii
interioare a unui ghiveci de flori și apoi le-a urmărit atent în timp ce
mergeau în cerc. La sfârșitul celei de-a treia zi, a pus în centrul
vasului câteva ace de pin, care reprezintă hrana preferată a omizilor.
Ele au continuat să meargă încă patru zile fără a rupe rândurile. În
cele din urmă, una câte una, au căzut pe-o parte și au murit de foame,
la doar câțiva centimetri de mâncarea lor preferată. 1
Aceste mici creaturi îmi amintesc în mai multe moduri de
mamele de azi. Majoritatea dintre ele își târăsc picioarele în cercuri
de dimineața până seara, epuizate și mereu pe fugă, întrebându-se
cum vor putea termina tot ce au de făcut. Multe dintre ele lucrează
cu normă întreagă, se îngrijesc de familie, îi duc pe copii cu mașina
peste tot, pregătesc mesele, fac curățenie în casă și încearcă cu
disperare să-și mențină căsniciile, prieteniile, relațiile de familie și
angajamentele spirituale. Este o sarcină foarte istovitoare. Din
păcate, acest mod de viață cu prea multe angajamente și cu
sufletul la gură, pe care eu îl numesc „panică de-toate-zilele”
124 Băieții – cum să-i creștem

caracterizează marea majoritate a oamenilor din națiunile occi-

dentale.
Ești oare și tu una din aceste femei mereu pe fugă care aleargă la
nesfârșit în cerc? Te-ai trezit că ești prea ocupată să mai citești o carte
bună, să faci o plimbare cu partenerul tău de viață sau să-ți ții pe
genunchi copilul de trei ani în timp ce îi spui o poveste? Ți-ai făcut
timp să studiezi Cuvântul lui Dumnezeu – să stai de vorbă cu El și
să-I asculți vocea Lui blândă? Ai renunțat la aproape orice activitate
importantă pentru a face față tiraniei de a întocmi o listă de lucruri pe
care le ai de făcut și care nu se mai termină niciodată? Te-ai întrebat
vreodată de ce ai ales să trăiești așa? Poate că da, dar nu este o pro-
blemă ușor de rezolvat. Ne trăim viețile de parcă ne-am afla într-un
tren de marfă care bubuie prin oraș. Nu-i controlăm viteza – sau cel
puțin credem că n-o putem controla – așa că singura noastră
alternativă este să sărim din el. A ne da jos din tren și a ne trăi viața
cu încetinitorul este un lucru foarte dificil. Într-adevăr, vechile tipare
dispar foarte greu.
Când ți s-a întâmplat ultima dată ca prietenii să-ți facă o vizită pe
neașteptate? În cazul multora dintre noi s-a întâmplat cu mult timp
în urmă. A fost o vreme când familiile aveau obiceiul regulat de a se
urca în mașină și a merge în vizită în casa unui prieten pentru o
după-amiază de discuții în tihnă și o bucată de prăjitură cu banane.
Era una din plăcerile speciale ale vieții.
Nu voi uita niciodată vremurile când, băiat fiind, auzeam o bătaie
la ușă și mă grăbeam să văd cine era. Ușa se deschidea câțiva centimetri
și prin casă se putea auzi o voce cunoscută: „E cineva acasă?” Mama
alerga să pregătească cafeaua, iar apoi stăteam toată după-amiaza
discutând cu prietenii noștri despre nimicuri. În cele din urmă, venea
timpul ca prietenii noștri să plece și îi îmbrățișam luându-ne la
revedere, încurajând pe toată lumea să revină cândva în vizită. Din
păcate, acest gen de camaraderie e dificil de atins în lumea grăbită de
azi. Presiunile și viața ocupată au distrus cu totul sentimentul comu-
nității care exista cândva între familii și prieteni. Foarte rar – dacă se
întâmplă vreodată – mai facem o vizită neanunțată prietenilor. Și,
chiar dacă o facem, probabil că ei trebuie să-și anuleze o mulțime de
întâlniri pentru a putea sta cu noi. Astfel, ne vedem de viață, gonind
cu viteză, uitându-ne mereu la ceas și întrebându-ne de ce nu avem
mai mulți prieteni apropiați.
Eu și cu Shirley am fost binecuvântați în ultimii ani să locuim
 SĂ URMĂRIM OMIDA 125
alături de o doamnă de 80 de ani pe nume Jenny pe care am ajuns
s-o îndrăgim. Ea ne-a văzut viața agitată și știa de multele presiuni cu
care ne confruntam. Jenny i-a spus lui Shirley de mai multe ori:
„Scumpo, nu uita să-ți faci timp pentru prieteni și familie. Știi, e
important să nu devii prea ocupată astfel încât să nu mai ai timp
pentru oameni.” Ea era singură și vorbea având în vedere propria ei
nevoie. Am vizitat-o și ne-am bucurat să luăm cina împreună cu ea
din când în când. Shirley a luat ceaiul cu ea într-o după-amiază și au
avut o discuție minunată. Dar era dificil să-i ofere ceea ce avea ea
nevoie. Noi călătoream pe banda de mare viteză pe autostradă, iar
Jenny, în acea etapă a vieții ei, cotea încet pe un drum de țară.
Jenny nu mai e acum printre noi, dar cuvintele ei continuă să ne
răsune în minte. Oare activitățile noastre zilnice au fost într-adevăr
mai importante în acei ani decât să ne facem timp să-i arătăm
dragostea unei doamne deosebite sau să ne facem timp pentru mulți
alții cu ale căror cărări ne-am intersectat? Când mă gândesc astfel
doresc să mă eliberez, să mă retrag din toate angajamentele care mă
împovărează. Aș da orice să pot merge în urmă cu 25 de ani și să
trăiesc încă o zi cu cei doi copii care ne-au binecuvântat familia.
Desigur, ne-ar fi costat ceva să fi trecut la un ritm mai lent. N-aș fi
putut dezvolta organizația numită Focus on the Family, lucrare pe care
cred că Dumnezeu m-a chemat s-o fac, sau să scriu câteva din cărțile
care îmi poartă numele. Având în vedere tot ce ni s-a pus înainte, am
făcut o treabă bună ocrotindu-ne viața de familie și pătrunzând în
lumea copiilor noștri. Dar, în timp ce meditez la asta, nu pot să nu mă
întreb: „Oare am fi putut găsi o soluție de compromis care să ne fi
permis, mie și lui Shirley, să ne îndeplinim sarcina și mai bine?
Nu suntem singura familie care avem motive să ne punem această
întrebare. Robert D. Putnam, profesor de științe politice la
Universitatea Harvard, a analizat această tendință de a ne lua prea
multe angajamente și de a deveni izolați în importanta lui carte
Boivling Alone: The Copllapse and Revival of American Community. El a
intervievat aproape 4.500 de persoane în ultimii 25 de ani și a tras
concluzia că ne distanțăm tot mai mult unii de alții. Chiar structura
legăturilor noastre sociale a devenit mai apăsătoare, împovărându-ne
viețile și comunitățile. Ne cunoaștem tot mai puțin vecinii, socializăm
mai rar cu prietenii și chiar ne distanțăm de familiile noastre. Facem
parte din mai puține organizații care se întâlnesc cu adevărat, cum ar
fi Jaycees [The United States Junior Chamber – organizație non-profit
126 Băieții – cum să-i creștem

din Statele Unite], Shriners, Elks și alte cluburi. Lista celor la care le
trimitem scrisori a continuat să crească. Același număr de persoane
joacă popice azi ca în trecut (de aici numele cărții lui Putnam) cu toate
că sunt tot mai mulți cei care joacă singuri. Participarea la cam-
pionatele de popice a scăzut cu 40% din anul 1980. În politică
rămânem spectatori destul de bine informați ai afacerilor publice, dar
în prezent mult mai puțini sunt cei care participă cu adevărat la joc. 2
(În timpul alegerilor prezidențiale din anul 2000 care au pus față în
față candidați cu păreri foarte diferite cu privire la America și viitorul
ei, doar 31% din cei cu drept de vot din Arizona s-au deranjat să
meargă la vot, 39% din California și 40% din Hawaii.3) În ce privește
viața religioasă, „americanii merg la biserică mai rar decât o făceau cu
trei sau patru decenii în urmă și bisericile pe care le frecventăm sunt
tot mai puțin implicate în societate.”4
În același timp, așa-numita „biserică electronică”, care se referă la
servicii transmise în direct la televiziune, radio sau pe internet,
câștigă tot mai multă popularitate. Deși ea ajunge la unele persoane
care n-ar intra niciodată într-o biserică, a urmări serviciul de la
distanță nu este un substitut pentru părtășia credincioșilor care
implică trupul bisericii. Apostolul Pavel scria: „Să nu părăsim
adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alții”
(Evr. 10:25). Cum ne putem încuraja unii pe alții când ne închinăm în
camerele noastre de zi în ziua de odihnă?
Putnam spune că factorul cel mai semnificativ din spatele izolării
tot mai mari este creșterea numărului familiilor în care cei doi parte-
neri își urmează propria carieră, bărbații și femeile distanțându-se în
acest fel de rețelele sociale tradiționale. Bingo! Pur și simplu nu
există timp pentru altceva decât muncă și întreținerea gospodăriei.
Televizorul, internetul și alte forme de comunicații electronice au
scăzut și ele legătura dintre generații și au împiedicat transmiterea
tradițiilor de familie. Când toate acestea sunt luate împreună, ele fură
mult din semnificația și bucuria vieții. Pe scurt, Putnam spune că
„capitalul social” al Americii este în scădere, conducând la o divizare
și mai mare și la o criză generală a încrederii reciproce. 5
Alte studii confirmă aceleași tendințe și concluzii. Implicarea în
prea multe lucruri și izolarea sunt pandemice. Organizația Oxford
Heath Plans of New York, New Jersey, and Connecticut a descoperit că
unul din șase angajați din Statele Unite este atât de copleșit de muncă
încât nici nu-și mai poate lua concediul din cauza cerințelor slujbei.
 SĂ URMĂRIM OMIDA 127
„Americanii”, spun realizatorii sondajelor „sunt oamenii care tânjesc
cel mai mult după concedii din lumea industrializată, cu o medie de
13 zile de concediu pe an, în comparație cu 25 sau mai multe în
Japonia, Canada, Marea Britanie, Germania și Italia. Studiul a arătat
că 32% din cei chestionați au spus că își iau prânzul în timp ce
muncesc, și alte 32% au spus că nu părăsesc niciodată clădirea odată
ce au ajuns la locul de muncă. Circa 34% au spus că au slujbe
solicitante, că nu au pauze sau momente de relaxare cât timp se află
la locul de muncă. 19% spun că slujbele îi fac să se simtă mai în vârstă
decât sunt, iar 17% spun că munca le provoacă insomnii. Șaptespre-
zece procente au spus că le este greu să-și ia liber sau să părăsească
locul de muncă chiar dacă a apărut o urgență, iar 8% cred că dacă
s-ar îmbolnăvi grav ar fi concediați sau retrogradați. 6 Muncim exa-
gerat de mult.
Nu pot accentua îndeajuns cât de importante sunt din perspectiva
mea aceste descoperiri ale lui Putnam și ale altora. Stilul de viață
chinuitor care caracterizează majoritatea occidentalilor conduce nu
doar la izolarea oamenilor unii de alții în societate, dar, de asemenea,
este motivul principal pentru destrămarea familiei. Soții și soțiile nu
au timp unul pentru celălalt și mulți dintre ei abia își cunosc copiii. Ei
nu se întâlnesc cu rudele, prietenii sau vecinii deoarece sunt tero-
rizați de o listă nesfârșită de lucruri pe care trebuie să le facă. De mai
multe ori în timpul cercetării mele în vederea scrierii acestei cărți,
care a durat mai mult decât orice altă carte pe care am scris-o
vreodată, am dat peste același fenomen deplorabil. Părinții pur și
simplu erau prea ocupați cu alte lucruri și prea epuizați pentru a-și
proteja și îngriji copiii.
Specialistul în sondaje George Barna a observat și el dovezile
acestei tendințe. El a scris: „Devine tot mai puțin obișnuit în zilele
noastre ca un adolescent să aibă timp pus deoparte pentru
interacțiune cu membrii familiei. Majoritatea timpului petrecut cu
familia este ceea ce s-ar putea numi «familie și timp»: familie și
televizor, familie și cină, familie și temele de acasă etc. Viața fiecărui
membru al familiei este de obicei atât de aglomerată încât ocaziile de
a petrece timp împreună făcând activități neobișnuite – a vorbi
despre viață, a vizita locuri speciale, a juca jocuri și a împărtăși
experiențe spirituale – trebuie să fie planificate din timp. Puțini fac
acest lucru.”7
Am descoperit că tinerii și copiii își doresc foarte mult viața de
128 Băieții – cum să-i creștem

familie care exista pe vremuri – dar care aproape că a dispărut.

Rudele mele, Joe și Alma Kubishta, au 89 și 90 de ani și totuși fiicei
mele și prietenelor ei le place să îi viziteze. De ce? Pentru că totul la ei
este atât de amuzant. Ei au timp să se joace jocuri de masă, să râdă,
să mănânce și să discute despre tot ce-i interesează pe tineri. Nimeni
nu se grăbește. Când îi suni, sunt întotdeauna disponibili să vor-
bească. Unul din vizitatorii lor frecvenți este un bărbat necăsă-
torit pe nume Charlie care îndrăgește această familie. Când a trebuit
să se mute, a condus 90 de kilometri până la casa lor ca să le ducă o
tufă de trandafiri pe care a plantat-o în curtea din spatele casei lor.
Dorea să se asigure că Joe și Alma nu-l vor uita. Acești oameni în
vârstă pe care și eu îi îndrăgesc la rândul meu, le oferă ceva celor mai
tineri, ceva ce pur și simplu nu mai poate fi găsit altundeva. Ce trist!
Cu câțiva ani în urmă am vorbit la o conferință la Casa Albă, la
care celălalt vorbitor era dr. Armand Nicoli, un psihiatru de la
Universitatea Harvard. Tema lui din acea zi, aceeași cu a mea, era
starea familiei americane. Dr. Nicoli a explicat modul în care o
existență istovitoare care ne izolează unul de altul produce aceleași
efecte ca divorțul. Părinții din Statele Unite petrec mai puțin timp cu
copiii lor decât cei din aproape oricare altă națiune din lume.
Rezultatul? Nimeni nu este acasă pentru a împlini nevoile preș-
colarilor singuri și ale copiilor lăsați acasă nesupravegheați. Dr. Nicoli
a subliniat legătura incontestabilă între slăbirea relației părinte-copil
și creșterea problemelor psihiatrice la care suntem martori. „Dacă
această tendință va continua”, a spus el, „sunt inevitabile probleme
serioase de sănătate la nivel național.” 8 95% din toate paturile de
spital din Statele Unite vor fi ocupate de pacienți cu tulburări psihia-
trice dacă frecvența divorțului, a abuzului copiilor, a molestării copiilor
și a neglijării lor va continua să crească vertiginos.9
Desigur, faptul că părinții sunt foarte ocupați și izolarea familiei
nu reprezintă probleme noi. Mamele și tații s-au luptat să controleze
presiunile vieții de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, dar
abordarea lor s-a schimbat. Majoritatea mamelor din anii '50 și
începutul anilor '60 au acordat prioritate familiilor lor, indiferent de
preț. De aceea, atât de multe dintre ele au rămas acasă pentru a se
îngriji de copii. De asemenea, au slujit ca „manageri” ai căminului,
ținând totul în ordine și curățenie. Totuși, odată cu apariția revoluției
sexuale, mamele cu idei mai liberale au început să-și reconsidere
opțiunile.
 SĂ URMĂRIM OMIDA 129
Un articol publicat în numărul din luna mai 1981 al revistei Vogue
a prezentat câteva idei revoluționare care erau tot mai acceptate în
acea vreme. Articolul se numea „Noul echilibru – Eliberarea
mamelor”, de Deborah Mason. În opinia lui Mason, mamele din anii
'80 nu mai simțeau nevoia de a se ridica la așteptările „nerealiste” ale
maternității și reprezentau prima generație care abandona ideea de
„supermamă”, „sfânta/tirana care este totul pentru copilul ei – și al
cărei copil este totul pentru ea”. În articol, Mason a intervievat-o pe
dr. Phyllis Chesler, un psiholog care încuraja mamele să-și urmă-
rească și să-și protejeze propria individualitate devenind tot mai
„separată” de copiii ei. Chesler credea că ideea „mamei atotprezente”
era o „nebunie relativ modernă” și le îndemna pe mame să-și împartă
responsabilitățile cu alții, inclusiv bunicii, mătușile, frații, surorile și
vecinii. „Fiul meu, Ariel, a avut întotdeauna patru sau cinci adulți care
au fost importanți pentru el”, a spus ea. „Timp de doi ani [asistenta
mea] a fost ca o a doua mamă pentru el.”
În conformitate cu filozofia vremii, articolul le îndemna pe mame
să fie mai deschise cu copiii lor, atât din punct de vedere emoțional,
cât și sexual. „Persistă ideea că pentru a fi mamă trebuie cumva să
renunți la sex: nu trebuie să faci sex în fața copiilor, nu trebuie să faci
sex pentru a putea fi împreună cu copiii”, scria ea. „Există ideea că
odată ce ești mamă, viața sexuală este frivolă, este o îngăduință prea
mare față de sine și puțin decadentă. Dar femeile învață lucruri noi...
De exemplu, mamele căsătorite le spun copiilor că sâmbăta dimineața
accesul la dormitorul părinților lor este interzis până la orele 10.
Mamele singure își permit libertatea de a invita un bărbat cu care
să-și petreacă noaptea.”
Sunt în dezacord total cu aproape tot din ce s-a spus despre
maternitate în acest articol. Nu este atât de ușor – sau de dorit – să te
eliberezi de copii. În special comentariile doctorului Chesler au o
tentă de tristețe. Cu privire la asistenta ei care a devenit „o a doua
mamă” pentru Ariel, putem doar ghici ce trebuie să se fi petrecut
când femeia de care era atașat și-a continuat viața și l-a lăsat pe
micuțul băiat în grija mamei lui confuze. Cât despre accesul interzis
la dormitorul părinților sâmbăta până la orele 10, mă întreb cine a
pregătit micul dejun pentru copil, ce programe a urmărit la televizor
și cine a avut grijă să nu facă ceva periculos în timp ce mama și un
prieten oarecare au dormit până târziu. Pe scurt, acest articol scoate
la iveală conflictele care începeau să fiarbă în anii '80 și concluziile
130 Băieții – cum să-i creștem

ilogice care decurgeau din ele. Unele femei s-au convins singure că
odraslele lor s-ar putea descurca foarte bine fără atât de multă atenție
și că ele chiar o fac atunci când mama era mai puțin implicată în viața
lor. Unele mame furioase mi-au spus în acea vreme că detestă obligația
de a crește copiii și că nu-și doresc copii care să se învârtă pe lângă ele.
Vă rog să înțelegeți că nu sunt neînțelegător față de frustrările și
tensiunile care produc astfel de reacții. De fapt, ele au fost accelerate
de aceeași luptă pe viață și pe moarte pe care am descris-o mai sus.
Și, așa cum am recunoscut în capitolul anterior, în prezent multe
mame sunt nevoite să lucreze în afara casei, din motive financiare sau
emoționale. Totuși, îmi exprim în termenii cei mai fermi convingerea
că mamele sunt la fel de necesare pentru dezvoltarea sănătoasă a
copiilor cum au fost dintotdeauna și că acești copii nu se pot crește
singuri. Ei au nevoile să li se acorde mult timp și energie pe tot
parcursul copilăriei. Orice încercare de a ne elibera de ei se va face în
detrimentul copiilor.
Din fericire, există tot mai multe dovezi că mamele pun la îndoială
presupunerile anilor '80 și '90 care i-au condus pe ele și pe soții lor să
alerge mai iute și să cumpere mai multe. Această reconsiderare a
vechilor idei a fost exprimată într-un articol publicat în iunie 2000
într-o altă revistă pentru femei, Cosmopolitan, care, în opinia mea, a
adoptat în trecut linia ultraliberală:

Conform unui sondaj recent realizat de Youth Intelligence, un

studiu de piață și o companie care analizează tendințele
actuale din New York, 68% din cele 3.000 de femei căsătorite și
celibatare chestionate au spus că ar renunța la slujbă dacă și-ar
permite s-o facă. Iar un sondaj Cosmo realizat pe 800 de femei
a scos la iveală aceeași statistică surprinzătoare: două din trei
femei chestionate ar prefera să se relaxeze stând acasă decât să
urce în ierarhia socială. „Nu este o fantezie trecătoare – aceste
femei își doresc sincer viața domestică, și multe o vor avea”,
spune Jane Buckingham, președinta organizației Youth
Intelligence.

În acest articol, descoperim idei radical opuse față de cele exprimate

de dr. Chester și de editorii revistei Vogue. Ce schimbare poate
genera trecerea a douăzeci de ani!
Contrastul între aversiunea doctorului Chester față de maternitate
 SĂ URMĂRIM OMIDA 131
din anul 1981 și fantezia femeilor din Cosmo cu privire la a sta acasă
din anul 2000 mi se pare amuzantă. Se spune că ceea ce este tavanul
pentru o femeie reprezintă podeaua pentru altă femeie. Recunosc
faptul că articolul din Cosmo se referă mai mult la a duce o viață mai
ușoară decât la a-și lua un angajament altruist față de copii și soț. Dar
atracția maternității se regăsea peste tot. Hellen Gurley Brown, care a
fost vreme îndelungată editor la Cosmopolitan și o feministă
avangardistă, a scris în 1982 o carte intitulată Having It All. La fel ca
majoritatea altor idei trăsnite de-ale ei, aceasta a fost foarte excentrică.
Ea susținea că femeile pot face totul simultan și nu trebuie să ia
decizii dificile. Cât de interesant este că succesoarele lui Brown în
noul mileniu gândesc în felul următor, Poate că am mers prea departe.
Există și alți indicatori că pe la mijlocul anilor '90 s-a produs o
revenire treptată a pendulului spre familia tradițională. Conform
unui studiu realizat la acea vreme de sociologii de la Universitatea
Cornell, aproape trei pătrimi din cele 117 cupluri cu venituri medii
din zona rurală a New York-ului și-au redus volumul de muncă de
dragul copiilor. Ei și-au luat mai multe zile libere și, când a fost
necesar, și-au scăzut standardul de viață pentru a se adapta la scă-
derea veniturilor. De două ori mai multe femei în acest studiu au spus
că au renunțat să mai lucreze după nașterea primului copil, lăsând ca
soțul să aibă cariera principală. Bărbații au avut tendința de a
progresa în ce privește angajamentele profesionale până când au
atins un „nivel acceptabil de flexibilitate și autonomie în carierele lor”.12
Multe familii par să recunoască că ceva s-a stricat și trebuie să fie
reparat.
Femeile au răspuns că s-au săturat de stilul de viață chinuitor,
epuizant, haotic ce caracterizează adesea familiile în care ambii
parteneri lucrează. Unele din ele au înțeles că le rămâneau puțini
bani după ce plăteau impozitele, îngrijirea copiilor și alte cheltuieli
conexe. Un articol din Barron's aprecia că 80 de procente din salariul
femeilor se cheltuiește pentru aceste costuri legate de muncă și a
concluzionat că: „După ce plătește pentru toate, de la pantalonii
strâmți la transport – uneori sub forma unei a doua mașini – faptul că
lucrează poate deveni un hobby costisitor.” Așadar, spune Barron's,
[bărbații și femeile] își recalculează cheltuielile lunare de bază [ratele
pentru casă], nu în vederea unui consum mai mare, ci pentru a face
«schimbări ale stilului de viață pe termen lung».” 13
Un articol pe aceeași temă din Working Woman (Femeia muncitoare)
132 Băieții – cum să-i creștem

era intitulat: „Superwoman's Daughters: They don't want your job.

They don't want your life. All twenty-something women want is a
change the way America works” [„Fiicele lui Superwoman: Ele nu-ți
vor locul de muncă. Nu-ți vor viața. Tot ce vor femeile de douăzeci și
ceva de ani este să schimbe modul în care funcționează America”].
Articolul spunea că femeile care își părăsesc locul de muncă nu pot fi
înțelese fără a se lua în considerare cum au fost crescute. „Generațiile
sunt motivate de ceea ce le-a lipsit când erau copii. Cei sub 30 de ani
au petrecut mult prea puțin timp cu părinții lor. Așadar, femeile mai
tinere par hotărâte să nu facă această greșeală cu propriii lor copii.”
În continuare, „În timp ce femeile care s-au născut în anii care au
urmat celui de-al Doilea Război Mondial și-au văzut mamele din anii
'50 ca fiind prinse în capcana treburilor casnice, [cele din generația
următoare] s-au considerat pe ele (sau pe prietenii lor) ca victime ale
neglijenței parentale; 40% au fost crescute de părinți divorțați sau
separați. Și, deși se poate ca înțelepciunea tradițională a timpului să fi
fost că dacă părinții erau mai fericiți și copiii erau la fel, copiii ne spun
altceva: «Nu mi se pare că am crescut cu adevărat într-o familie»,
spune Cindy Peters, o bonă de 25 de ani din San Francisco. «Părinții
mei au divorțat când aveam doi ani și mi-am văzut tatăl poate o dată
sau de două ori pe an.»”14
Acestea erau tendințe foarte captivante când au apărut pe scenă
în anii '90. Din păcate, acum par a stagna. Prosperitatea fără prece-
dent și oportunitățile de slujbe de care se bucură națiunile occiden-
tale s-ar putea să fie greu de ignorat de către femei. Dintr-un motiv
oarecare, revenirea la gospodărie și la a sta acasă cu copilul nu s-a
transformat nici până în prezent într-o mișcare de amploare. Nici
instituția familiei nu și-a revenit. Vom discuta despre descoperiri mai
recente în capitolul următor.
Sistemul de valori materialist funcționează foarte profund în
societatea noastră. Totuși, dacă va exista o mișcare de revenire, ea va
fi în favoarea viitorului familiei! Ar trebui să conducă la mai puține
divorțuri și la mai multă armonie conjugală. Copiii își vor recâștiga
statutul pe care îl merită și bunăstarea lor va crește într-o mulțime de
aspecte. Încă nu ne-am atins toate aceste scopuri, dar mă rog s-o
facem. Cred că majoritatea mamelor de azi se îngrijesc mai mult de
familiile lor decât se îngrijesc de cariera lor. Căsnicia și calitatea de
părinte continuă să fie pe primul plan, în special pentru generația
care a crescut în cămine ocupate, disfuncționale și orientate pe
 SĂ URMĂRIM OMIDA 133
carieră. Mamele doresc ceva mai bun pentru ele însele și pentru cei
pe care îi iubesc.
În încheiere, dați-mi voie să mai subliniez o dată că problemele pe
care le avem cu copiii noștri se leagă direct de panica cea-de-toate-
zilele și de izolarea și detașarea tot mai mare de voi, părinții lor. Mai
mult, în mod obișnuit băieții suferă mai mult ca fetele datorită acestor
condiții. De ce? Pentru că băieții au șanse mai mari să se abată din
drum când nu sunt îndrumați și supravegheați cu atenție. Ei sunt din
fire mai schimbători și mai puțin stabili emoțional. Ei se duc la fund
în situații haotice, nesupraveghate și lipsite de disciplină. Băieții sunt
ca mașinile care au nevoie de un șofer la volan tot timpul călătoriei,
care să miște ușor un centimetru într-o parte și o jumătate de cen-
timetru în alta. Ei vor avea nevoie de această îndrumare cel puțin 16
sau 18 ani, sau chiar mai mult. Când sunt lăsați de capul lor, ei tind să
o ia spre linia de mijloc sau spre șanț, spre un comportament deviant
sau spre pericol. Totuși, aproape jumătate (49%) din toți copiii de
vârstă școlară din America nu găsesc acasă un părinte după-amiaza
când se întorc de la școală – ei sunt fie singuri sau în grija unei alte
persoane decât mama sau tatăl lor. Această situație este o invitație la
trăsnăi sau nenorociri pentru băieții indisciplinați și, pe măsură ce
cresc, ei au tot mai multe oportunități să dea de bucluc. Astăzi, când
societatea este implicată într-o luptă decisivă cu familiile pentru
controlul copiilor noștri, nu ne putem permite să fim neglijenți față
de grija și educația lor.
Sarcina ta ca mamă, alături de soțul tău, este de a construi un
bărbat din materialul brut disponibil în acest băiețel încântător,
zidind piatră după piatră. Nu presupune niciodată nici măcar o clipă
că „poți să-ți urmărești propriile preocupări” fără ca el sau sora lui să
sufere consecințe serioase. Cred că această sarcină ar trebui să fie
prioritatea ta supremă pentru o perioadă de timp. Nu va fi întot-
deauna nevoie de tine. Înainte să-ți dai seama, acest copil de la
picioarele tale va deveni un tânăr care își va face bagajele și va face
primii pași șovăielnici în lumea adulților. Atunci va fi rândul tău.
După toate probabilitățile, ar trebui să ai câteva decade de sănătate și
vigoare rămase pentru a investi în tot ce te cheamă Dumnezeu să faci.
Dar acum, există o chemare mai înaltă. Mă simt obligat să-ți spun
asta, fie că ceea ce îți spun îți place sau nu. Creșterea copiilor care ni
s-au încredințat pentru o scurtă perioadă întrece orice altă
responsabilitate. Mai mult, a trăi cu această prioritate când copiii sunt
134 Băieții – cum să-i creștem

mici va produce cele mai mari răsplătiri la maturitate.

Sper că știi că nu încerc să-ți spun cum să-ți distrugi viața. Tu și
partenerul tău de viață puteți discerne ce e mai bine pentru familia
ta. Nimeni nu-ți poate spune pe ce drum s-o iei. Unele femei sunt
înzestrate emoțional pentru carieră și nu vor dori să fie mame care să
stea acasă chiar dacă au resursele să facă acest lucru. Ele sunt ofensate
de oricine le va critica pentru că au o carieră, și nu le învinovățesc.
Este o decizie personală care nu privește pe nimeni altcineva. Totuși,
cred că ar trebui să existe o modalitate de a evita să trăiești într-o stare
de haos permanent. E dificil pentru adulți, dar creează un dezastru
total pentru copii. Din perspectiva mea, aproape orice este mai bine
decât să urmărești la nesfârșit omida conducătoare în jurul ghive-
ciului de flori.

ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

Sunt una dintre acele femei cărora le-ar plăcea să stea acasă cu
copiii, dar nu putem trăi doar din salariul soțului meu. Ne puteți
oferi câteva sugestii pentru a putea „sări din tren”, așa cum v-ați
exprimat, fără a ajunge la faliment?

S-ar putea să existe o modalitate de a face acest lucru. Donna Partow,

autoarea cărții Homemade Business [Afaceri conduse de acasă], a oferit
sfaturi concrete cu privire la începerea unei afaceri proprii, care ar
putea implica tehnoredactare computerizată, îngrijirea animalelor de
casă, cusut, consultanță, transcrierea documentelor legale sau chiar
vânzări comandate prin poștă. Alegerea afacerii potrivite reprezintă
primul din cei trei pași pregătitori. Gândește-te să-ți faci un inventar
al abilităților și preocupărilor personale pentru a-ți identifica
abilitățile și a descoperi ce ți-ar plăcea să faci. Al doilea pas este să-ți
faci tema de casă. Începe cerându-i bibliotecarului să te ajute să stu-
diezi domeniul ales. Caută cărți, reviste și articole din ziare. Discută
cu alți oameni care au făcut ceea ce intenționezi tu să faci. Alătură-te
unei organizații sau unei rețele de profil. Înscrie-te la publicațiile de
profil. Conform doamnei Partow, al treilea pas este să îți asiguri cât
mai mult sprijin posibil. Convinge-ți copiii, partenerul de viață și
prietenii să fie de partea ta. Începerea unei mici afaceri poate fi
stresantă și vei avea nevoie de toată încurajarea pe care o poți obține.
Apoi ordonează-ți resursele și dă-i bătaie. 15 S-ar putea ca o afacere
 SĂ URMĂRIM OMIDA 135
condusă de acasă să-ți ofere ce e mai bun din ambele lumi.
Înainte de a-mi spune că această alternativă este imposibilă în
contextul tău, dă-mi voie să-ți vorbesc despre familia Van Wingerden
din Colorado Springs. Ei au 22 de copii, 12 dintre ei adoptați și zece
copii născuți de Lynn, mama lor. Familia lor este una din cele mai
impresionante familii pe care am avut ocazia să le cunosc. Au o fermă
de căpșuni și toți copiii destul de mari sunt implicați în ea. Mă credeți
sau nu, doamna Van Wingerden se ocupă personal de educația la
domiciliu a tuturor copiilor. Familia este foarte bine organizată și
structurată, adolescenții având responsabilități concrete care se rotesc
periodic pentru sarcinile obișnuite și pentru îngrijirea celor mai mici.
Vizitarea casei lor este o delectare. Membrii familiei Van Wingerden
dovedesc că multe lucruri sunt posibile pentru cei care s-au hotărât
să le facă.
Sper că vei găsi un răspuns la întrebarea importantă pe care ai
pus-o. Eu cred că o vei face.

Mi se pare că ne determinăm copiii să crească prea repede. Părinții

prietenilor copiilor mei par să se grăbească să-i transforme pe
copiii lor în adolescenți. Ei le aranjează întâlniri reale adoles-
cenților lor de 10 sau 12 ani și le dau să citească materiale
destinate adulților. Sunt îndreptățit să mă împotrivesc acestei
tendințe de a-mi zori copiii prin copilărie?
Sunt de acord cu tine din tot sufletul. Părinții din trecut au avut o
înțelegere mai bună a nevoii de progresie ordonată prin copilărie.
Copiilor din acele vremuri li se acorda timp din belșug pentru a se
juca, a râde și a fi ei înșiși. Existau „indicatori” culturali care determi-
nau vârsta la care unele comportamente erau potrivite. De exemplu,
băieții purtau pantaloni scurți până la vârsta de 12 sau 13 ani. În
prezent acești indicatori au dispărut, sau au o valoare mult mai
redusă. Copiii sunt prezentați la televiziune ca având mai multă
perspicacitate și maturitate decât cei mai în vârstă. Ei sunt zoriți într-un
ritm amețitor, fie că sunt pregătiți sau nu, din pântecele mamei lor la
grădiniță și spre viața adultă. Această goană spre maturitate lasă
copilul fără o temelie puternică pe care să construiască deoarece
dezvoltarea unei ființe umane sănătoase necesită timp. Când grăbești
acest proces, copiii tăi vor fi nevoiți să facă față presiunii sexuale și de
grup pentru care mințile lor tinere nu sunt pregătite. Mai există o
problemă în a forța copiii să se maturizeze prea rapid. Când îi tratezi
136 Băieții – cum să-i creștem

de parcă ar fi adulți, este mai dificil să stabilești limite comporta-

mentului lor adolescentin din mers. Cum poți impune ora de culcare
unui rebel de 13 ani care a fost învățat și încurajat să se considere
egalul tău?
De altfel, care-i de fapt marea grabă? Cred că ai dreptate să te
bucuri de acești ani ai copilăriei și să lași ca procesul de dezvoltare să
aibă loc după propriul ritm intern.

Fiul meu în vârstă de 16 ani dorește să meargă într-o excursie

supravegheată de trei săptămâni într-o pădure națională din
apropiere. Băieții vor mânca în aer liber cât de des posibil și vor
învăța să se descurce în condițiile impuse de natură. Cu toate
acestea, ezit să-l las să plece. Mă sperie să mă gândesc la el ca
aflându-se într-un loc în care nu-l pot ajuta dacă dă de o problemă.
Pur și simplu pare mai simplu să-l țin acasă. Sunt îndreptățit să-i
resping cererea?

Sunt sigur că știi că în câțiva ani fiul tău va pleca la facultate sau în
altă parte, poate la armată, iar acolo nu-ți va mai fi accesibil deloc. De
ce să nu-i acorzi gustul acestei independențe acum, câtă vreme este
încă în grija ta? E mai bine pentru el să se elibereze treptat de
influența ta decât să fie nevoit să o facă brusc într-o bună zi.
În anii mei de adolescență a existat un moment când eu și mama
mea am avut o discuție similară. Aveam 16 ani și fusesem invitat să
lucrez pe un vas de creveți pe perioada verii. Căpitanul și echipajul
erau tipi duri care nu permiteau nicio prostie. Era o lume a bărbaților
și eu eram atras de ea. Mama mea nu dorea deloc să-mi dea voie,
deoarece înțelegea că puteau exista unele pericole în Golful Mexic în
acele patru zile. Era pe punctul de a spune nu când i-am spus: „Cât
timp mă vei considera băiețelul tău? Am crescut și vreau să plec.” Cu
aceste cuvinte, ea s-a înduplecat. S-a dovedit a fi o experiență bene-
fică în care am învățat ce înseamnă să lucrezi fie că aveam chef sau nu
și am început să înțeleg mai bine cum funcționează lumea adulților.
Am revenit acasă murdar și obosit, dar cu o părere foarte bună despre
mine. Mai târziu, mama a recunoscut că procedase corect, chiar dacă
se îngrijorase toată perioada cât am fost plecat.
Da, eu cred că ar trebui să-ți lași băiatul să meargă în pustietate, în
special fiindcă este o excursie supravegheată. „A-i da drumul” funcțio-
nează cel mai bine ca un proces treptat. E timpul ca procesul să înceapă.
Descrierea pe care ați făcut-o omizii se potrivește perfect familiei
 SĂ URMĂRIM OMIDA 137
mele. Avem un stil de viață epuizant, dar pur și simplu nu mi se
pare că pot găsi o modalitate de a încetini ritmul. Uneori sunt chiar
deprimată gândindu-mă cât de greu muncim și cât de puțin timp
avem pentru noi înșine. Aveți vreun sfat final pentru noi?

Dați-mi voie să vă împărtășesc ceva care s-ar putea să vă ajute, pe tine

și pe soțul tău, să faceți alegeri dificile de care ar putea depinde un stil
de viață mai lent. Vă amintiți de Vince Foster, cel care, după câte se
spune, s-a sinucis în primele zile ale administrației Clinton? Înaintea
tragicei nopți a morții lui din 20 iulie 1993, era consilierul președin-
telui. Cu doar opt săptămâni mai devreme, lui Foster i s-a cerut să
vorbească studenților din ultimul an de la University Arkansas
School of Law [Universitatea de Drept din Arkansas]. Iată ce le-a spus
el studenților cu această ocazie:

Câteva cuvinte despre familie. Ați demonstrat că sunteți

persoane care duceți un lucru la bun sfârșit dorind să lucrați
din greu ore îndelungate și fiind dispuși să vă sacrificați viețile
personale. Dar asta îmi aduce aminte de observația că nimeni
n-a fost auzit vreodată spunând pe patul de moarte că ar fi
dorit să petreacă mai multă vreme la birou. Echilibrați-vă cu
înțelepciune viața profesională cu viața de familie. Dacă sun-
teți norocoși să aveți copii, părinții voștri vă vor avertiza că
aceștia vor crește și vor pleca de acasă înainte să vă dați seama.
Pot susține că este adevărat. Dumnezeu ne oferă atât de multe
ocazii să citim o poveste copiilor noștri, să mergem la pescuit
cu ei, să ne jucăm cu ei și să ne spunem împreună rugăciunile.
Încercați să nu pierdeți nicio ocazie.16

Acum cuvintele lui Vince Foster răsună din eternitate. În timp ce

urci pe scara succesului, nu uita de familia ta. Anii petrecuți acasă
alături de copiii tăi vor trece foarte rapid. Fă tot ce e nevoie pentru a
apuca aceste clipe prețioase, chiar dacă trebuie să-ți schimbi slujba, să
te muți într-o locuință mai mică sau să refuzi oportunități profitabile
și fascinante. Nimic nu este atât de valoros încât să te facă să-ți pierzi
copiii. Nimic!