Evrei 1

(1:1) În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin
profeţi,
(1:2) însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul. Pe El L-a desemnat moştenitor al
tuturor lucrurilor, prin El a creat universul,
(1:3) El este reflectarea gloriei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile
prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta
Măreţiei, în înălţimi.
(1:4) A fost făcut cu atât mai mare decât îngerii, cu cât Numele pe care l-a moştenit este mai
mare decât al lor.
(1:5) Căruia dintre îngeri i-a spus vreodată:Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut. Şi, din
nou:Eu voi fi Tatăl Său şi El va fi Fiul Meu.
(1:6) Şi, din nou, când Îl aduce în lume pe întâiul născut, spune:Toţi îngerii lui Dumnezeu să I
se închine!
(1:7) Iar despre îngeri spune:El Îşi face îngerii vânturi şi slujitorii Săi flăcări de foc.
(1:8) Însă, despre Fiul:Tronul Tău, Dumnezeule, este veşnic şi vei domni peste Împărăţia Ta
cu dreptate.
(1:9) Ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea – de aceea Dumnezeule – Dumnezeul Tău Te-a
uns cu untdelemn de bucurie, mai mult decât pe tovarăşii Tăi.
(1:10) Şi:La început, Doamne, Tu ai pus temeliile pământului şi cerurile sunt lucrarea
mâinilor Tale.
(1:11) Ele vor trece, dar Tu rămâi – toate se vor învechi ca o haină,
(1:12) le vei înfăşura ca pe o manta şi vor fi schimbate ca o haină. Însă Tu eşti acelaşi şi anii
Tăi nu se vor sfârşi.
(1:13) Dar căruia dintre îngeri i-a spus vreodată:Aşază-Te la dreapta Mea până când Îţi voi
pune duşmanii la picioare!?
(1:14) Nu sunt ei toţi duhuri slujitoare, trimise să-i slujească pe cei care vor moşteni salvarea?

Evrei 2
(2:1) De aceea, trebuie să ţinem mult mai ferm la ceea ce am auzit, ca să nu fim îndepărtaţi de
aceasta.
(2:2) Dacă Cuvântul spus prin îngeri a fost vrednic de încredere şi fiecare greşeală şi
neascultare şi-a primit o pedeapsă dreaptă,
(2:3) cum vom scăpa noi, dacă neglijăm o salvare atât de mare?! Ea a fost spusă la început de
Domnul şi ne-a fost adeverită de către cei care L-au auzit,
(2:4) în timp ce Dumnezeu Şi-a adăugat mărturia prin semne şi diferite minuni şi prin darurile
date de Duhul Sfânt aşa cum a vrut El.
(2:5) Nu îngerilor le-a supus El lumea viitoare, despre care vorbim,
(2:6) ci cineva a depus mărturie undeva, spunând:Ce este omul ca să-Ţi aminteşti de el, sau
fiul omului, ca să ai grijă de el?
(2:7) Tu l-ai făcut puţin mai prejos decât îngerii, l-ai încoronat cu glorie şi onoare,
(2:8) i-ai supus totul la picioare. Dacă i le-a supus pe toate, n-a lăsat nimic care să nu-i fie
supus, dar acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse;
(2:9) Îl vedem însă pe Isus, care a fost făcut puţin mai prejos decât îngerii, încoronat acum cu
glorie şi onoare datorită morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, să
guste moartea pentru toţi.
(2:10) Cel pentru care şi prin care sunt toate a considerat potrivit ca, pentru a duce mulţi fii la
glorie, să-L desăvârşească prin suferinţe pe Autorul şi Călăuza lor către acest ţel –
(2:11) pentru că atât Cel care sfinţeşte, cât şi cei sfinţiţi sunt toţi din unul. De aceea, Lui nu-I
este ruşine să-i numească fraţi,
(2:12) spunând:Le voi proclama Numele Tău fraţilor Mei, Îţi voi cânta în mijlocul adunării.
(2:13) De asemenea El spune:Îmi voi pune încrederea în El. Şi, din nou, El spune:Iată-Mă, Eu
şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu.
(2:14) Aşadar, întrucât copiii sunt fiinţe umane, El a devenit asemănător cu ei, pentru ca, prin
moarte, să-l distrugă pe cel care are puterea morţii, care este Diavolul,
(2:15) şi să-i elibereze pe cei care toată viaţa lor erau ţinuţi în sclavie prin frica de moarte.
(2:16) Este clar că El n-a venit să-i ajute pe îngeri, ci pe descendenţii lui Avraam.
(2:17) De aceea El a trebuit să fie făcut în toate ca fraţii Lui – ca să poată fi un mare preot
milos şi credincios în slujba lui Dumnezeu, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului.
(2:18) Pentru că El Însuşi a fost ispitit prin ceea ce a suferit, El poate să-i ajute pe cei care
sunt încercaţi.

Evrei 3
(3:1) De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, gândiţi-vă cu mare atenţie la
Isus, Apostolul şi Marele Preot al credinţei pe care o mărturisim.
(3:2) El a fost credincios Celui care L-a desemnat, aşa cum şi Moise a fost credincios în toată
casa Lui.
(3:3) El a fost găsit vrednic de o glorie mai mare decât a lui Moise, aşa cum constructorul unei
case are mai multă onoare decât casa însăşi –
(3:4) pentru că orice casă este construită de cineva, însă Constructorul tuturor lucrurilor este
Dumnezeu.
(3:5) Moise a fost credincios ca slujitor în toată casa lui Dumnezeu, ca să depună mărturie
despre lucrurile care urmau a fi spuse de Dumnezeu,
(3:6) dar Cristos a fost credincios peste toată casa lui Dumnezeu ca Fiu – iar casa Lui suntem
noi, dacă într-adevăr păstrăm cu fermitate încrederea şi lauda care aparţin speranţei.
(3:7) De aceea, aşa cum spune Duhul Sfânt:Astăzi, dacă auziţi glasul Lui,
(3:8) nu vă împietriţi inimile, ca atunci când v-aţi răzvrătit, în ziua când aţi fost încercaţi în
deşert,
(3:9) când strămoşii voştri M-au pus la încercare şi M-au ispitit şi au văzut lucrările Mele
(3:10) timp de patruzeci de ani! De aceea M-am mâniat pe generaţia aceasta şi am spus: „Ei
întotdeauna s-au înşelat în inimile lor; n-au cunoscut căile Mele.”
(3:11) De aceea am jurat, în mânia Mea: „Nu vor intra în odihna Mea!”
(3:12) Fiţi atenţi, fraţilor, ca nici unul dintre voi să nu aibă o inimă rea, necredincioasă, care
să-l întoarcă de la Dumnezeul cel viu,
(3:13) ci încurajaţi-vă unul pe altul în fiecare zi, atâta timp cât se spune „astăzi”, astfel încât
nici unul dintre voi să nu fie împietrit prin înşelarea adusă de păcat!
(3:14) Noi avem parte de Cristos dacă păstrăm cu fermitate, până la sfârşit, încrederea pe care
am avut-o la început.
(3:15) Este spus:Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile ca atunci când v-aţi
răzvrătit!
(3:16) Cine au fost cei care au auzit şi totuşi s-au răzvrătit? Nu toţi cei care au ieşit din Egipt
sub conducerea lui Moise?
(3:17) Şi pe cine s-a mâniat El timp de patruzeci de ani? Nu pe cei care au păcătuit – şi ale
căror trupuri moarte au căzut în deşert?
(3:18) Cui a jurat El că nu vor intra în odihna Lui, dacă nu celor care nu au ascultat?
(3:19) Vedem că ei n-au putut intra din cauza necredinţei.
Evrei 4
(4:1) De aceea, întrucât promisiunea intrării în odihna Lui este încă deschisă, să avem grijă ca
nici unul dintre noi să nu fie găsit că n-a reuşit s-o atingă.
(4:2) Şi nouă ne-a fost proclamată Evanghelia, ca şi lor – dar lor cuvântul pe care l-au auzit nu
le-a fost de nici un folos, pentru că cei care l-au auzit nu l-au unit cu credinţa
(4:3) (însă cei care am crezut intrăm în acea odihnă), aşa cum a spus:De aceea am jurat, în
mânia Mea: „Nu vor intra în odihna Mea!” Şi totuşi, lucrările Sale au fost terminate încă de la
crearea lumii –
(4:4) pentru că a spus undeva, despre ziua a şaptea, astfel: Dumnezeu s-a odihnit în ziua a
şaptea de toate lucrările Lui
(4:5) şi, din nou, în acelaşi loc: Nu vor intra în odihna Mea!
(4:6) De aceea, odihna rămâne deschisă – pentru ca unii să intre în ea, iar întrucât aceia care
au primit mai înainte Evanghelia n-au intrat, din cauza neascultării,
(4:7) El fixează din nou o zi: „astăzi”, spunând, prin David, după atât de mult timp, aşa cum a
fost spus mai înainte:Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!
(4:8) Dacă Iosua le-ar fi dat odihnă, atunci El nu le-ar fi vorbit mai târziu despre o altă zi.
(4:9) Rămâne încă pentru poporul lui Dumnezeu o odihnă de Sabat,
(4:10) pentru că oricine intră în odihna Lui se va odihni de lucrările lui, ca şi Dumnezeu de ale
Sale.
(4:11) De aceea, să facem tot ce putem ca să intrăm în acea odihnă, pentru ca nimeni să nu
cadă printr-o neascultare ca a lor!
(4:12) Într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi activ, mai ascuţit decât orice sabie cu
două tăişuri, străpungând până desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, şi poate
judeca gândurile şi intenţiile inimii.
(4:13) Nu este nimic care să poată fi ascuns de El, ci totul este gol şi descoperit ochilor Lui,
înaintea Căruia trebuie să dăm socoteală.
(4:14) Întrucât avem un Mare Preot care a străbătut cerurile – Isus, Fiul lui Dumnezeu – să
păstrăm cu fermitate credinţa pe care o mărturisim,
(4:15) pentru că nu avem un Mare Preot care să fie lipsit de înţelegere faţă de slăbiciunile
noastre, ci unul care a fost ispitit în toate felurile, ca şi noi, dar fără să păcătuiască.
(4:16) Aşadar, să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să
găsim har care să ne ajute la timpul potrivit.

Evrei 5
(5:1) Orice mare preot este ales dintre oameni şi desemnat să-I slujească lui Dumnezeu pentru
ei, ca să aducă atât daruri, cât şi jertfe pentru păcate.
(5:2) El trebuie să fie blând cu cei care sunt neştiutori şi se rătăcesc. Pentru că el însuşi este
slab în multe feluri,
(5:3) trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât şi pentru ale poporului.
(5:4) Nu el îşi ia această onoare, ci este chemat de Dumnezeu – aşa cum a fost şi Aron.
(5:5) Tot astfel, nici Cristos nu S-a glorificat pe Sine, devenind Mare Preot, ci Dumnezeu I-a
spus:Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut!,
(5:6) aşa cum spune şi în altă parte:Tu eşti preot pentru totdeauna, conform ordinului preoţesc
al lui Melhisedec.
(5:7) El, în timpul vieţii Lui pe pământ, s-a rugat şi I-a cerut lui Dumnezeu, cu strigăte
puternice şi cu lacrimi către Cel care a putut să-L scape de la moarte – şi a fost auzit datorită
reverenţei Sale.
(5:8) Chiar dacă era Fiu, a învăţat să asculte prin ceea ce a suferit
(5:9) şi, fiind făcut desăvârşit, a devenit sursa unei salvări veşnice pentru toţi cei care ascultă
de El,
(5:10) fiind numit Mare Preot de către Dumnezeu, conform ordinului preoţesc al lui
Melhisedec.
(5:11) Cu privire la aceasta avem multe să vă spunem, dar este greu de explicat, pentru că aţi
ajuns greoi la minte.
(5:12) De fapt, cu toate că acum trebuia să fiţi învăţători, voi aveţi din nou nevoie de cineva
care să vă înveţe adevărurile elementare despre cuvintele lui Dumnezeu – aveţi nevoie de
lapte, nu de hrană tare.
(5:13) Oricine se hrăneşte cu lapte nu este familiarizat cu învăţătura despre dreptate, pentru că
este copil.
(5:14) Însă hrana tare este pentru cei maturi, care, prin practică, şi-au antrenat capacitatea de
înţelegere pentru a distinge binele de rău.

Evrei 6
(6:1) De aceea, lăsaţi aspectele elementare ale adevărului despre Cristos şi să ne îndreptăm
spre maturitate! Nu trebuie să punem din nou temelia: pocăinţa de faptele care duc la moarte,
credinţa în Dumnezeu,
(6:2) învăţătura despre botezuri, punerea mâinilor, învierea morţilor şi judecata veşnică.
(6:3) Vom face aceasta dacă va permite Dumnezeu.
(6:4) Cei care odată au fost luminaţi, au gustat darurile cereşti,
(6:5) au avut parte de Duhul Sfânt şi au gustat bunătatea Cuvântului lui Dumnezeu şi puterile
veacului viitor,
(6:6) dar care au căzut, este imposibil să fie aduşi înapoi la pocăinţă – întrucât ei Îl răstignesc
din nou pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de ocară.
(6:7) Când pământul absoarbe ploaia care deseori cade pe el şi dă plante care sunt folositoare
celor pentru care este cultivat, el primeşte binecuvântarea de la Dumnezeu.
(6:8) Dacă însă dă spini şi mărăcini, atunci nu este de nici un folos şi urmează să fie blestemat
– sfârşitul lui va fi în foc.
(6:9) Iubiţilor, chiar dacă vorbim astfel, suntem convinşi, în ce vă priveşte, de lucruri mai
bune, lucruri care însoţesc salvarea.
(6:10) Dumnezeu nu este nedrept – El nu uită lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o
pentru Numele Lui, faptul că i-aţi slujit pe sfinţi şi continuaţi s-o faceţi.
(6:11) Dorim mult ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi sârguinţă până la sfârşit, astfel încât să
se împlinească ceea ce speraţi;
(6:12) să nu fiţi leneşi, ci urmaţi exemplul celor care, prin credinţă şi răbdare, moştenesc
promisiunile!
(6:13) Când Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui Avraam, pentru că nu avea pe nimeni mai
mare pe care să jure, a jurat pe Sine Însuşi,
(6:14) spunând: Cu siguranţă te voi binecuvânta cu binecuvântări şi te voi înmulţi foarte mult.
(6:15) El a aşteptat cu răbdare şi a obţinut promisiunea.
(6:16) Oamenii jură pe cineva mai mare decât ei, iar un jurământ – care face cunoscut faptul
că un lucru este adevărat şi sigur – pune capăt oricăror dispute dintre ei.
(6:17) În acelaşi fel, când Dumnezeu a vrut să le arate mai clar moştenitorilor promisiunii
caracterul neschimbător al planului Său, El a garantat acest lucru printr-un jurământ,
(6:18) pentru ca, prin două lucruri neschimbătoare, în care este imposibil ca Dumnezeu să fie
găsit mincinos, noi să avem siguranţă şi astfel să fim puternic încurajaţi să punem mâna pe
speranţa care ne stă înainte.
(6:19) Avem această speranţă ca pe o ancoră pentru suflet, fermă şi sigură şi care pătrunde în
partea dinăuntru – dincolo de perdea –
(6:20) unde, pentru a ne arăta calea, Isus, care a intrat înaintea noastră, a intrat pentru noi. El a
devenit Mare Preot pentru totdeauna, conform ordinului preoţesc al lui Melhisedec.

Evrei 7
(7:1) Acest Melhisedec, împărat al Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, l-a întâlnit pe
Avraam când acesta se întorcea de la măcelul împăraţilor şi l-a binecuvântat,
(7:2) iar Avraam i-a dat zeciuială din toate lucrurile. Numele lui înseamnă, în primul rând,
„împărat al dreptăţii”, apoi, de asemenea, el este şi „împărat al Salemului”, adică „împărat al
păcii”,
(7:3) fără o consemnare a tatălui, a mamei sau a strămoşilor, a naşterii sau a morţii – ca şi Fiul
lui Dumnezeu, el rămâne preot pentru totdeauna.
(7:4) Înţelegeţi, deci, cât de mare a fost acesta, căruia chiar şi patriarhul Avraam i-a dat
zeciuială din cea mai bună parte din pradă!
(7:5) Acelora dintre descendenţii lui Levi care sunt preoţi li se cere, în conformitate cu Legea,
să adune zeciuiala de la oameni – adică de la fraţii lor, chiar dacă Avraam a fost tatăl lor.
(7:6) Însă acest om, deşi nu aparţinea genealogiei lor, totuşi a adunat zeciuiala de la Avraam şi
l-a binecuvântat – pe el, care avea promisiunile.
(7:7) Fără îndoială, cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare.
(7:8) Într-un caz, zeciuielile sunt primite de oameni care sunt muritori, în altul, de cel despre
care se depune mărturie că este viu.
(7:9) Şi, într-un sens, prin Avraam, chiar Levi, cel care primeşte zeciuiala, a dat zeciuială,
(7:10) pentru că el urma să fie descendentul lui Avraam, dar încă nu se născuse atunci când
Melhisedec l-a întâlnit pe strămoşul său.
(7:11) Acum, dacă desăvârşirea ar fi fost posibilă prin preoţia levitică – pentru că poporul a
primit Legea sub această preoţie – ce nevoie ar fi fost să mai vorbim despre un alt preot, care
să vină conform ordinului preoţesc al lui Melhisedec?
(7:12) Atunci când este schimbată preoţia, este necesară şi o schimbare a Legii.
(7:13) Cel despre care sunt spuse aceste lucruri a aparţinut unei alte seminţii – din care nimeni
n-a slujit la altar.
(7:14) Acum, este clar că Domnul nostru s-a ridicat din Iuda, iar în legătură cu această
seminţie Moise n-a spus nimic cu privire la preoţi.
(7:15) Acest lucru este mult mai evident atunci când vine un alt preot, la fel ca Melhisedec,
(7:16) unul care nu a devenit preot prin cerinţe legale care necesită o descendenţă fizică, ci
prin puterea unei vieţi care nu poate fi distrusă.
(7:17) Este declarat:Tu eşti preot pentru totdeauna, conform ordinului preoţesc al lui
Melhisedec.
(7:18) Pe de o parte, porunca veche a fost dată la o parte, deoarece a fost slabă şi fără vreun
beneficiu –
(7:19) pentru că Legea n-a făcut nimic desăvârşit – iar, pe de altă parte, este asigurată o
speranţă mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu.
(7:20) Aceasta a fost confirmată cu un jurământ – ei au devenit preoţi fără să depună un
jurământ,
(7:21) dar El a devenit preot cu jurământ, prin Cel care I-a spus:Domnul a jurat şi nu se va
răzgândi: „Tu eşti preot pentru totdeauna.”
(7:22) În consecinţă, Isus a devenit garantul unui legământ mai bun.
(7:23) Primii preoţi au fost mulţi la număr, pentru că erau împiedicaţi de moarte să-şi continue
lucrarea ca preoţi,
(7:24) dar preoţia Lui nu se schimbă niciodată, întrucât El trăieşte veşnic.
(7:25) De aceea, El poate să-i salveze pe deplin pe cei care se apropie de Dumnezeu prin El,
întrucât El trăieşte veşnic ca să mijlocească pentru ei.
(7:26) Era potrivit să avem un astfel de Mare Preot – sfânt, fără pată, nepângărit, despărţit de
păcătoşi şi înălţat deasupra cerurilor.
(7:27) Spre deosebire de alţi mari preoţi, El nu are nevoie să aducă jertfe în fiecare zi – mai
întâi pentru păcatele Sale, iar apoi pentru ale poporului – pentru că a făcut aceasta o dată
pentru totdeauna, atunci când S-a jertfit pe Sine.
(7:28) Legea îi desemnează ca mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii, însă cuvântul
jurământului care a venit mai târziu, după Lege, desemnează un Fiu, care a fost făcut
desăvârşit pentru totdeauna.

Evrei 8
(8:1) Lucrul cel mai important din ceea ce am spus este că avem un astfel de Mare Preot, care
S-a aşezat la dreapta tronului Măreţiei, în ceruri,
(8:2) slujitor în Locul Sfânt şi în adevăratul cort, ridicat de Domnul, nu de oameni.
(8:3) Fiecare preot este desemnat să aducă atât daruri, cât şi jertfe. Astfel, a trebuit ca şi acesta
să aibă ceva să aducă.
(8:4) Aşadar, dacă era pe pământ, atunci nu mai era preot, întrucât există preoţi care aduc
daruri în conformitate cu Legea.
(8:5) Ei slujesc într-un sanctuar care este o copie şi o umbră a celui ceresc – aşa cum i-a fost
revelat lui Moise atunci când urma să ridice cortul. Lui i-a spus: Vezi să faci toate aceste
lucruri în conformitate cu modelul care ţi-a fost arătat pe munte!
(8:6) Însă acum El a obţinut o lucrare mult mai deosebită, în aceeaşi măsură în care şi
legământul pe care El îl mijloceşte este mai bun – legământ care a fost dat ca o lege, bazat pe
promisiuni mai bune.
(8:7) Dacă primul legământ ar fi fost ireproşabil, atunci nu s-ar mai fi căutat loc pentru al
doilea.
(8:8) Dar El i-a acuzat, zicând:Cu siguranţă vin zile, spune Domnul, când voi face un nou
legământ cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda,
(8:9) nu ca legământul pe care l-am făcut cu strămoşii lor în ziua când i-am luat de mână ca
să-i scot din Egipt – pentru că ei n-au rămas în legământul Meu şi Eu i-am neglijat, spune
Domnul.
(8:10) Acesta este legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, spune
Domnul: Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor, Eu voi fi Dumnezeul
lor, iar ei vor fi poporul Meu –
(8:11) nici unul nu-l va mai învăţa pe vecinul său şi nici unul nu-i va mai spune fratelui său:
„Cunoaşte-L pe Domnul!”, pentru că toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai
mare dintre ei.
(8:12) Voi avea milă de nedreptăţile lor şi nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor.
(8:13) Vorbind despre un nou legământ, l-a făcut pe primul învechit, iar ceea ce este învechit
şi îmbătrâneşte va dispărea în curând.

Evrei 9
(9:1) Primul legământ a avut reguli pentru închinare şi pentru un Loc Sfânt pe pământ.
(9:2) A fost construit primul cort, în care erau sfeşnicele, masa şi pâinea închinată lui
Dumnezeu – acesta a fost numit „Locul Sfânt”.
(9:3) Însă dincolo de a doua perdea era cortul numit „Sfânta Sfintelor”,
(9:4) în care se aflau altarul de aur pentru tămâie şi chivotul legământului, tot acoperit cu aur,
în care erau vasul de aur cu mană, toiagul lui Aron care înmugurise şi tablele legământului.
(9:5) Deasupra erau heruvimi glorioşi, umbrind locul ispăşirii. Despre aceste lucruri nu putem
vorbi acum în detaliu.
(9:6) După ce au fost făcute astfel de pregătiri, preoţii intrau periodic în primul cort pentru a-
şi face lucrarea,
(9:7) însă numai marele preot intra în al doilea – şi chiar şi el numai o dată pe an şi nu fără
sânge, pe care îl aducea pentru el însuşi şi pentru păcatele pe care poporul le comisese fără să
ştie.
(9:8) Duhul Sfânt a arătat prin aceasta că încă nu era deschisă calea către Locul Sfânt – atâta
timp cât primul cort încă exista.
(9:9) Aceasta este o ilustraţie a timpului prezent, arătând că atât darurile, cât şi jertfele care
erau aduse nu puteau să ducă la desăvârşire conştiinţa celui care se închina.
(9:10) Acestea sunt în legătură numai cu mâncarea, cu băutura şi cu diferite ceremonii de
purificare; sunt reguli exterioare, care există până la vremea stabilirii noii ordini.
(9:11) Însă atunci când Cristos, ca Mare Preot al lucrurilor bune care au venit, a intrat în
cortul mai mare şi perfect care nu este făcut de mâini – adică nu este parte a acestei creaţii –
(9:12) nu cu sânge de capre şi de viţei, ci cu propriul Lui sânge, a intrat o dată pentru
totdeauna în Locul Sfânt, obţinând astfel o răscumpărare veşnică.
(9:13) Dacă sângele caprelor şi al boilor şi stropirea cu cenuşa unei juninci îi sfinţeşte pe cei
pângăriţi (având în vedere curăţirea trupului),
(9:14) cu cât mai mult sângele lui Cristos, care, prin Duhul veşnic, S-a dat pe Sine, fără pată,
lui Dumnezeu, va curăţa conştiinţa noastră de faptele moarte, pentru a ne închina
Dumnezeului cel viu!
(9:15) De aceea, El este mijlocitorul unui nou legământ – pentru ca aceia care sunt chemaţi să
poată primi moştenirea veşnică promisă, întrucât a avut loc o moarte care-i răscumpără din
neascultările comise sub primul legământ.
(9:16) Unde este un testament, trebuie să se dovedească faptul că cel care l-a făcut a murit.
(9:17) Un testament intră în vigoare numai când cineva moare, pentru că un testament nu este
în vigoare atâta timp cât cel care l-a făcut este încă viu.
(9:18) De aceea, nici chiar primul legământ n-a intrat în vigoare fără sânge,
(9:19) pentru că, atunci când fiecare poruncă le-a fost spusă de Moise tuturor din popor, el a
luat sânge de viţei şi de capre, cu apă, lână roşie şi isop, şi a stropit sulul însuşi şi tot poporul,
(9:20) spunând: „Acesta este sângele legământului pe care vi l-a poruncit Dumnezeu.”
(9:21) În acelaşi fel a stropit cortul şi obiectele folosite la închinare.
(9:22) În conformitate cu Legea, aproape totul este curăţat cu sânge – iar fără vărsare de sânge
nu este iertare.
(9:23) Aşadar, a fost necesar să fie curăţite cu aceste jertfe reproducerile lucrurilor cereşti –
dar lucrurile cereşti înseşi aveau nevoie de jertfe mai bune decât acestea.
(9:24) Nu este ca şi cum Cristos ar fi intrat într-un loc sfânt făcut de om, o copie a celui
adevărat, ci El a intrat chiar în ceruri, acum, pentru a Se face cunoscut în prezenţa lui
Dumnezeu pentru noi.
(9:25) Nu că El trebuia să Se jertfească din nou şi din nou, aşa cum marele preot intră în
Locul Sfânt în fiecare an cu sânge care nu este al lui,
(9:26) pentru că atunci El ar fi trebuit să sufere din nou şi din nou de la crearea lumii. Însă El
S-a arătat acum, o dată pentru totdeauna, la sfârşitul veacurilor, ca să îndepărteze păcatul prin
jertfa Lui.
(9:27) Aşa cum fiecare dintre oameni trebuie să moară o dată, iar după aceea urmează
judecata,
(9:28) la fel şi Cristos, fiind jertfit o dată pentru totdeauna, pentru a purta păcatele multora, Se
va arăta a doua oară, nu în legătură cu păcatul, ci pentru a-i salva pe cei care-L aşteaptă cu
nerăbdare.

Evrei 10
(10:1) Legea are doar o umbră a lucrurilor bune care acum au venit, nu realităţile înseşi. De
aceea, ea nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care sunt aduse an de an, să-i desăvârşească
pe cei care se apropie.
(10:2) Altfel, oare n-ar fi încetat ele să fie aduse – dacă cei care se închină ar fi fost curăţaţi o
dată pentru totdeauna şi n-ar mai fi avut conştienţa păcatului?
(10:3) Însă aceste jertfe amintesc anual de păcate,
(10:4) pentru că este imposibil ca sângele boilor şi al caprelor să îndepărteze păcatul.
(10:5) De aceea, atunci când Cristos a venit în lume, spune:Tu n-ai vrut nici jertfe, nici daruri,
ci Mi-ai pregătit un trup.
(10:6) Ţie nu Ţi-au plăcut arderile de tot şi jertfele pentru păcat.
(10:7) Atunci am spus: Iată, vin, aşa cum a fost scris despre Mine în sulul cărţii, să fac voia
Ta, Dumnezeule!
(10:8) Când El a spus, mai sus: Tu n-ai vrut şi nici nu Ţi-au plăcut jertfe, daruri, arderi de tot
şi jertfe pentru păcat – care sunt aduse în conformitate cu Legea –
(10:9) a adăugat: Iată, vin să fac voia Ta. A dat astfel la o parte prima ordine pentru a o
instaura pe a doua.
(10:10) Prin acea voie am fost noi sfinţiţi – prin jertfa trupului lui Isus Cristos o dată pentru
totdeauna.
(10:11) Fiecare preot stă în fiecare zi şi-şi face slujba, aducând din nou şi din nou aceleaşi
jertfe, care nu pot niciodată să îndepărteze păcatele,
(10:12) însă după ce Cristos a adus o singură jertfă pentru păcate, pentru totdeauna, S-a aşezat
la dreapta lui Dumnezeu
(10:13) şi de atunci aşteaptă până când duşmanii Îi vor fi puşi la picioare –
(10:14) pentru că printr-o singură jertfă El i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei care sunt
sfinţiţi.
(10:15) Duhul Sfânt, de asemenea, depune mărturie înaintea noastră – după ce spune:
(10:16) „Acesta este legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile”, spune Domnul: „Voi
pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie pe mintea lor”,
(10:17) adaugă: „Şi nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”.
(10:18) Acolo unde există iertare pentru acestea, nu mai este nevoie de nici o jertfă pentru
păcat.
(10:19) Aşadar, fraţilor, întrucât îndrăznim să intrăm în Locul Sfânt prin sângele lui Cristos,
(10:20) prin calea nouă şi vie pe care El a deschis-o pentru noi prin perdea – care este trupul
Său –
(10:21) şi întrucât avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu,
(10:22) să ne apropiem cu o inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei, având inimile
curăţite de conştiinţa rea şi trupurile spălate cu apă curată!
(10:23) Să păstrăm cu fermitate speranţa pe care o mărturisim, pentru că Cel care a promis
este credincios!
(10:24) Să fim preocupaţi cum să ne îndemnăm unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune!
(10:25) Să nu renunţăm să ne adunăm laolaltă, aşa cum obişnuiesc unii, ci să ne încurajăm
unii pe alţii – cu atât mai mult cu cât vedeţi că Ziua se apropie!
(10:26) Dacă noi păcătuim în mod intenţionat, după ce ni s-a făcut cunoscut adevărul, nu mai
este nici o jertfă pentru păcat,
(10:27) ci numai o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi a focului cumplit care-i va mistui pe cei
care I se împotrivesc lui Dumnezeu.
(10:28) Oricine n-a ascultat de Legea lui Moise a murit – fără îndurare – pe baza mărturiei a
doi sau trei martori.
(10:29) Cu cât mai sever credeţi că trebuie pedepsit un om care-L dispreţuieşte pe Fiul lui
Dumnezeu, care consideră ca fiind fără valoare sângele legământului care l-a sfinţit şi care-L
insultă pe Duhul harului?!
(10:30) Îl cunoaştem pe Cel care a spus:Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti! Şi, din
nou:Domnul Îşi va judeca poporul.
(10:31) Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului cel viu!
(10:32) Amintiţi-vă însă de acele zile de la început, când, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat
multă luptă, în suferinţe,
(10:33) fiind uneori expuşi în mod public abuzului şi persecuţiei, iar alteori stând lângă cei
care au fost trataţi astfel!
(10:34) Aţi împărtăşit suferinţele celor închişi şi aţi răbdat cu bucurie jefuirea bunurilor
voastre, ştiind că voi aveţi ceva mai bun şi care rămâne.
(10:35) De aceea, să nu vă părăsiţi acea încredere, care aduce o mare răsplată!
(10:36) Aveţi nevoie de răbdare, pentru ca după ce aţi făcut voia lui Dumnezeu să puteţi primi
ceea ce a fost promis.
(10:37) Totuşi, în foarte scurt timp, Cel care vine va veni – şi nu va întârzia,
(10:38) însă cel drept al Meu va trăi prin credinţă, Sufletul Meu nu găseşte plăcere în cel care
dă înapoi.
(10:39) Însă noi nu suntem dintre cei care dau înapoi şi care astfel sunt pierduţi, ci dintre cei
care cred – şi astfel sunt salvaţi.

Evrei 11
(11:1) Credinţa înseamnă să fii sigur pe lucrurile pe care le speri şi să ai certitudine cu privire
la lucrurile pe care nu le vezi.
(11:2) Prin aceasta cei din vechime au fost vorbiţi de bine.
(11:3) Prin credinţă înţelegem că universul a fost creat prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât
ceea ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd.
(11:4) Prin credinţă I-a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât a lui Cain. Prin
aceasta s-a spus despre el că este drept, atunci când Dumnezeu a vorbit de bine despre darurile
sale. El a murit, însă prin credinţa sa, el încă vorbeşte.
(11:5) Prin credinţă a fost luat Enoh, ca să nu vadă moartea. N-a mai fost găsit, pentru că
Dumnezeu l-a luat la El, întrucât înainte de plecarea lui s-a depus mărturie că Îi era plăcut lui
Dumnezeu –
(11:6) şi fără credinţă este imposibil să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu, pentru că oricine se
apropie de El trebuie să creadă că El există şi că îl răsplăteşte pe cel care-L caută.
(11:7) Prin credinţă a ascultat Noe, când a fost avertizat cu privire la lucruri pe care El încă nu
le vedea, şi a construit o arcă, pentru a-şi salva familia. Prin aceasta el a condamnat lumea şi a
devenit un moştenitor al dreptăţii care este în conformitate cu credinţa.
(11:8) Prin credinţă a ascultat Avraam când a fost chemat să plece şi să se ducă într-un loc pe
care urma să-l primească drept moştenire şi a ieşit fără să ştie unde se duce.
(11:9) Prin credinţă a stat el pentru un timp în ţara promisă, ca într-o ţară străină, locuind în
corturi, cu Isaac şi Iacov, care erau moştenitori, împreună cu el, ai aceleiaşi promisiuni –
(11:10) pentru că aştepta cetatea care are temelii, al cărei arhitect şi constructor este
Dumnezeu.
(11:11) Prin credinţă a primit el puterea de a procrea şi chiar dacă era prea bătrân şi Sara
însăşi nu putea avea copii, el L-a considerat credincios pe Cel care a promis.
(11:12) De aceea, dintr-un singur om – şi acesta aproape mort – s-au născut descendenţi atât
de numeroşi ca stelele de pe cer şi fără număr ca nisipul de pe ţărmul mării.
(11:13) Toţi aceştia au murit crezând, fără să primească lucrurile promise; le-au văzut doar de
departe şi le-au salutat – şi au mărturisit că sunt străini şi că locuiesc numai temporar pe
pământ.
(11:14) Cei care vorbesc în acest fel arată că sunt în căutarea unei patrii.
(11:15) Dacă ei s-ar fi gândit la ţara din care au plecat, ar fi avut ocazia să se întoarcă în ea,
(11:16) însă ei aspirau după o ţară mai bună, adică una cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I
este ruşine să fie numit Dumnezeul lor, pentru că El a pregătit o cetate pentru ei.
(11:17) Prin credinţă l-a jertfit Avraam pe Isaac, atunci când a fost pus la încercare – el, cel
care a primit promisiunile, a fost gata să-şi jertfească singurul fiu,
(11:18) chiar dacă i se spusese: Prin Isaac îţi vor fi numiţi descendenţii.
(11:19) El s-a gândit că Dumnezeu poate să învie pe cineva din morţi şi, figurat vorbind, aşa l-
a primit înapoi.
(11:20) Prin credinţă i-a binecuvântat Isaac pe Iacov şi pe Esau cu privire la viitor.
(11:21) Prin credinţă i-a binecuvântat Iacov, când era pe moarte, pe fiecare dintre fiii lui Iosif
şi s-a închinat, rezemat de toiagul său.
(11:22) Prin credinţă a vorbit Iosif la sfârşitul vieţii sale despre exodul poporului Israel şi a dat
porunci cu privire la oasele sale.
(11:23) Prin credinţă a fost ascuns Moise de către părinţii săi timp de trei luni după ce s-a
născut – pentru că au văzut că era un copil frumos şi nu s-au temut de porunca împăratului.
(11:24) Prin credinţă a refuzat Moise, când a crescut, să fie numit „fiul fiicei faraonului”,
(11:25) alegând mai degrabă să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure
de păcat pentru puţin timp.
(11:26) El a considerat abuzul suferit pentru Cristos ca fiind o bogăţie mai mare decât
bogăţiile Egiptului – pentru că el îşi aţintise privirea la răsplata viitoare.
(11:27) Prin credinţă a ieşit din Egipt, fără să se teamă de mânia împăratului; el a perseverat,
ca şi când L-ar fi văzut pe Cel care este invizibil.
(11:28) Prin credinţă a instaurat Paştele şi stropirea cu sânge, pentru ca Nimicitorul să nu-i
omoare pe întâii lor născuţi.
(11:29) Prin credinţă a trecut poporul prin Marea Roşie ca pe uscat. Când au încercat şi
egiptenii, s-au înecat.
(11:30) Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce le înconjuraseră timp de şapte zile.
(11:31) Prin credinţă n-a pierit prostituata Rahav împreună cu cei care n-au ascultat – pentru
că i-a primit bine pe spioni.
(11:32) Şi ce-aş mai putea spune? N-am suficient timp să vorbesc despre Ghedeon, Barac,
Samson, Iefta, David, Samuel şi despre profeţi.
(11:33) Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au administrat dreptatea, au obţinut promisiunile,
au închis gurile leilor,
(11:34) au stins furia flăcărilor, au scăpat de tăişul sabiei, din oameni slabi au fost făcuţi
oameni puternici, au devenit tari în război, au alungat armatele străine,
(11:35) femeile şi-au primit morţii înviaţi, alţii au fost torturaţi şi au refuzat să fie eliberaţi, ca
să obţină o înviere mai bună,
(11:36) alţii au îndurat bătaie de joc şi biciuire, şi chiar lanţuri şi închisoare,
(11:37) au fost împroşcaţi cu pietre, au fost tăiaţi în două cu fierăstrăul, au fost ucişi cu sabia,
au umblat îmbrăcaţi în piei de oi şi de capre, săraci, persecutaţi, chinuiţi,
(11:38) ei – de care lumea nu era vrednică – au pribegit prin deşert şi prin munţi, prin peşteri
şi prin gropile pământului.
(11:39) Ei toţi au fost vorbiţi de bine pentru credinţa lor, însă n-au primit ceea ce a fost
promis,
(11:40) întrucât Dumnezeu a ales dinainte un plan mai bun pentru noi, astfel ca doar împreună
cu noi ei să ajungă la desăvârşire.

Evrei 12
(12:1) De aceea, întrucât suntem înconjuraţi de un nor aşa de mare de martori, să dăm la o
parte orice ne-ar putea împiedica şi păcatul care ne prinde atât de strâns şi să alergăm cu
perseverenţă în cursa care ne stă înainte!
(12:2) Să ne fixăm atenţia asupra lui Isus, Cel care iniţiază şi desăvârşeşte credinţa, Cel care,
pentru bucuria ce-I stătea înainte, a îndurat crucea, dispreţuindu-i ruşinea, şi S-a aşezat la
dreapta tronului lui Dumnezeu!
(12:3) Gândiţi-vă cu atenţie la Cel care a îndurat o astfel de împotrivire faţă de El Însuşi din
partea păcătoşilor, ca să nu vă lăsaţi descurajaţi şi să nu renunţaţi!
(12:4) În lupta voastră împotriva păcatului încă nu v-aţi împotrivit până la moarte
(12:5) şi aţi uitat în întregime încurajarea pe care v-o spune, ca unor fii:Fiul meu, nu dispreţui
disciplinarea Domnului, nu descuraja când eşti mustrat de El –
(12:6) pentru că Domnul îl disciplinează pe cel pe care-l iubeşte şi-l pedepseşte pe orice fiu pe
care-l primeşte!
(12:7) Răbdaţi încercările de dragul disciplinei! Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii.
Care copil nu este disciplinat de tatăl lui?
(12:8) Însă dacă voi nu aveţi parte de disciplina de care au parte toţi copiii, atunci sunteţi copii
nelegitimi, nu fii!
(12:9) Mai mult, în cazul părinţilor noştri omeneşti – ei ne-au disciplinat, iar noi i-am
respectat; n-ar trebui, cu atât mai mult, să ne supunem Tatălui duhurilor şi să trăim?
(12:10) Ei ne-au disciplinat pentru scurt timp, aşa cum li s-a părut lor cel mai bine, însă El ne
disciplinează pentru ca noi să avem parte de sfinţenia Lui.
(12:11) Întotdeauna orice disciplinare este mai degrabă dureroasă decât plăcută, dar mai târziu
cei care au fost disciplinaţi prin ea adună răsplata paşnică a unei vieţi drepte.
(12:12) De aceea, întăriţi-vă braţele lipsite de putere şi genunchii slabi!
(12:13) Faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre, pentru ca cel şchiop să nu-şi scrântească
piciorul, ci mai degrabă să fie vindecat!
(12:14) Toţi să urmăriţi pacea şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul!
(12:15) Fiţi atenţi ca nici unul să nu se întoarcă de la harul lui Dumnezeu, ca nici un lăstar de
amărăciune să nu crească şi să provoace durere, iar prin el mulţi să se pângărească!
(12:16) Fiţi atenţi ca nimeni să nu fie imoral sau lumesc, ca Esau, care pentru o mâncare şi-a
vândut drepturile de întâi născut!
(12:17) Voi ştiţi că, mai târziu, când a vrut să-şi moştenească binecuvântarea, a fost respins,
chiar dacă a căutat-o cu lacrimi, deoarece n-a găsit loc pentru pocăinţă.
(12:18) N-aţi venit la un munte care poate fi atins, care arde cu foc, n-aţi venit nici la
întuneric, negură şi furtună,
(12:19) nici la sunet de trâmbiţă şi la o voce ale cărei cuvinte i-a făcut pe cei care au auzit-o să
ceară să nu li se mai vorbească –
(12:20) pentru că n-au putut îndura porunca dată: Chiar dacă un animal atinge muntele,
trebuie să fie omorât cu pietre!;
(12:21) priveliştea era atât de înspăimântătoare, încât Moise a spus: Tremur de frică! –
(12:22) ci aţi venit la muntele Sion, la cetatea Dumnezeului cel viu, Ierusalimul ceresc, la
miile de îngeri adunaţi pentru sărbătoare,
(12:23) la Biserica întâilor născuţi scrişi în ceruri, la Dumnezeu, Judecătorul tuturor, la
duhurile desăvârşite ale celor drepţi,
(12:24) la Isus, Mijlocitorul noului legământ, şi la sângele stropit, care vorbeşte mai bine
decât sângele lui Abel.
(12:25) Aveţi grijă să nu-L respingeţi pe Cel care vă vorbeşte! Dacă cei care n-au vrut să-L
asculte pe Cel care le-a adus mesajul divin pe pământ n-au scăpat, cu atât mai mult nu vom
scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel care ni-l aduce din ceruri!
(12:26) Atunci vocea Lui a clătinat pământul, dar acum a promis că Eu voi clătina încă o dată,
nu numai pământul, ci şi cerul.
(12:27) Cuvintele „încă o dată” arată înlăturarea a ceea ce poate fi clătinat – adică lucrurile
create – astfel încât să rămână ceea ce nu poate fi clătinat.
(12:28) De aceea, întrucât primim o Împărăţie care nu poate fi clătinată, să mulţumim şi să ne
închinăm lui Dumnezeu într-un mod care-I place, cu reverenţă şi respect profund,
(12:29) pentru că Dumnezeul nostru este un foc mistuitor!

Evrei 13
(13:1) Iubiţi-vă unii pe alţii ca fraţii!
(13:2) Nu neglijaţi să arătaţi ospitalitate străinilor, pentru că, prin aceasta, unii au găzduit, fără
să ştie, îngeri!
(13:3) Amintiţi-vă de cei care sunt închişi, ca şi cum aţi fi închişi împreună cu ei, şi de cei
care sunt torturaţi, ca şi cum voi înşivă aţi fi în suferinţă!
(13:4) Căsătoria să fie onorată în toate, iar viaţa intimă să nu fie pângărită, pentru că
Dumnezeu îi va judeca pe cei imorali şi adulteri!
(13:5) Să nu fiţi dintre cei care iubesc banii! Fiţi mulţumiţi cu ceea ce aveţi, pentru că El a
spus: Niciodată nu te voi părăsi, nici nu te voi uita!
(13:6) Astfel, putem spune cu încredere:Domnul este ajutorul meu – şi nu-mi va fi teamă; ce-
mi poate face un om?!
(13:7) Amintiţi-vă de conducătorii voştri, care v-au spus Cuvântul lui Dumnezeu! Uitaţi-vă la
felul cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le exemplul de credinţă!
(13:8) Isus Cristos este acelaşi – ieri, astăzi şi în veci!
(13:9) Să nu fiţi duşi în rătăcire de tot felul de învăţături străine, pentru că este bine pentru
inimă să fie întărită prin har, nu prin porunci cu privire la mâncare, porunci care nu i-au ajutat
pe cei care au ascultat de ele!
(13:10) Noi avem un altar de unde cei care slujesc la cort nu au dreptul să mănânce –
(13:11) pentru că sângele animalelor este adus ca jertfă pentru păcate în Locul Sfânt de către
marele preot, dar trupurile animalelor sunt arse afară din tabără.
(13:12) De aceea, Isus a suferit dincolo de poarta cetăţii, ca să sfinţească poporul prin sângele
Lui.
(13:13) Aşadar, să ieşim la El, în afara taberei, şi să îndurăm ruşinea Lui.
(13:14) Noi nu avem aici o cetate permanentă, ci suntem în căutarea celei care urmează să
vină.
(13:15) Prin El, deci, să-I aducem întotdeauna o jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică rodul
buzelor noastre care mărturisesc Numele Lui!
(13:16) Nu uitaţi să faceţi bine şi să împărtăşiţi ceea ce aveţi, pentru că lui Dumnezeu astfel
de jertfe Îi plac!
(13:17) Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor, pentru că ei au grijă de sufletele
voastre şi vor fi răspunzători de ele – pentru ca ei să facă aceasta cu bucurie şi nu gemând,
întrucât aceasta nu v-ar fi de nici un folos!
(13:18) Rugaţi-vă pentru noi! Suntem siguri că avem o conştiinţă bună, dorind să ne
comportăm bine în toate.
(13:19) Vă îndemn tot mai mult să faceţi aceasta, ca să vă fiu trimis înapoi repede!
(13:20) Dumnezeul păcii, care L-a adus înapoi dintre cei morţi pe Domnul nostru Isus, marele
Păstor al oilor, prin sângele legământului veşnic,
(13:21) să vă echipeze cu orice lucru bun, pentru a-I face voia, lucrând între noi ceea ce este
plăcut înaintea Lui, prin Isus Cristos Căruia I se cuvine gloria pentru totdeauna! Amin!
(13:22) Vă îndemn, fraţilor, să primiţi cuvântul de încurajare pe care vi l-am scris. De aceea v-
am scris pe scurt!
(13:23) Vreau să ştiţi că fratele nostru Timotei a fost eliberat. Dacă soseşte curând, va fi cu
mine când vă voi vedea.
(13:24) Transmiteţi salutări tuturor conducătorilor voştri şi tuturor sfinţilor! Cei din Italia vă
trimit salutări!
(13:25) Harul să fie cu voi toţi!