MAME ȘI FII

CAPITOLUL 7

E i, bine, mamelor. E rândul vostru. Să discutăm despre ce

........înseamnă a fi băiat și cum v-ați putea raporta mai bine la băieți.
Am cel mai mare respect și admirație pentru cele care sunt bine-
cuvântate să se numească mame. Puține sarcini din experiența
umană necesită mulțimea de deprinderi și înțelepciunea de care are
nevoie o mamă pentru a-și îndeplini îndatoririle ei de zi cu zi. Ea
trebuie să fie psiholog, medic, teolog, profesoară, bonă, bucătăreasă,
șofer de taxi, pompier și uneori, ofițer de poliție. Și dacă într-o zi
reușește să îndeplinească toate aceste responsabilități, în ziua urmă-
toare trebuie să o ia de la capăt.
Pentru a înțelege lumea în care trăiește o mamă tânără, cititorii
noștri bărbați ar trebui s-o însoțească la vizita pe care o face la
cabinetul medicului pediatru. După ce l-a ținut pe genunchi 45 de
minute pe țâncul irascibil, cu febră, mama și copilul sunt conduși în
cele din urmă în cabinetul medicului. Doctorul îl consultă pe copilul
bolnav și apoi îi spune direct femeii: „Faceți tot ce puteți ca să-l țineți
liniștit în următoarele patru sau cinci zile. Nu-l lăsați să se scarpine.
Asigurați-vă că își ia medicamentele și va trebui să-i urmăriți
scaunul.”
„Da, desigur, doctore! Alte sugestii?”
106 Băieții – cum să-i creștem

„Doar una. Această boală este foarte contagioasă. Țineți-i pe

ceilalți patru copii departe de el. Ne vedem peste o săptămână.”
Lucrul remarcabil cu privire la mame este că majoritatea dintre ele
vor îndeplini toate aceste lucruri și le vor face cu dragoste și har.
Dumnezeu le-a făcut să fie bune în ceea ce fac. Și El le-a dat o pasiune
pentru copiii lor. Majoritatea dintre ele își vor sacrifica efectiv viețile
pentru a-și proteja copiii care le-au fost încredințați. În ciuda acestui
devotament, totuși, multe femei recunosc că creșterea băieților a
reprezentat o provocare deosebită pentru ele. După cum am arătat
anterior, ele își amintesc cum e să fii o fetiță cu ifose, dar au doar o
idee vagă despre cum simt, gândesc și se comportă fiii lor. Băieții au
tendința de a face dezordine, de a-și tachina frații și surorile, de a
alerga prin casă și de a pune sub semnul întrebării fiecare decizie și
regulă care nu le convine.
Unul din colegii mei, dr. Tim Irwin, a făcut observația că femeile
care n-au avut frați sunt adesea șocate de aspectele fizice ale băieților
– de priveliștile, sunetele și mirosurile pe care le generează. Unele
mame recunosc că n-au niciun reper în încercarea de a se raporta la
ei. O observație evidentă este să-ți ajuți băieții să-și elibereze
surplusul de energie implicându-i în activități în care luptele, râsul,
alergarea, căderile și țipetele sunt acceptabile. Fotbalul, karatele,
baschetul și fotbalul american sunt câteva opțiuni. De asemenea,
mamele trebuie să țină ocupate mințile și mâinile băiețeilor. Este spre
binele lor să facă așa. Tatăl meu a spus odată despre copilașul nostru
plin de energie: „Dacă lăsați acest copilaș să se plictisească, atunci
meritați ceea ce vă va face.” Odată, după ce a îngrijit de copiii noștri
timp de o săptămână, tatăl vitreg al lui Shirley, care vorbea cu un
accent din Dakota de Sud a spus: „O, sunt copii buni. Doar că trebuie
să-i scoți afară la aer.” Bun sfat!
Mai există o trăsătură a băieților pe care ar trebui s-o observați.
Majoritatea timpului nu ascultă ce li se spune. Au o capacitate extra-
ordinară de a ignora tot ce nu-i interesează. Și bărbații simt la fel.
Soția mea nu poate înțelege cum pot scrie o carte, inclusiv pe aceasta,
în timp ce televizorul are sonorul pornit și se difuzează un meci de
fotbal. Eu de fapt nu urmăresc meciul și scriu în același timp, dar pot
opri sonorul din mintea mea până când aleg să-l aud, cum ar fi atunci
când pe ecran apar imagini reluate. După ce urmăresc o clipă
imaginile, revin la ceea ce făceam înainte. Acesta este un „talent” care
le scoate din minți pe femei. Soții lor pot citi un raport de la birou și
 MAME ȘI FII 107
în acest timp nu aud nimic din ce se vorbește la doar un metru de ei.
O doamnă frustrată a aprins un chibrit la marginea ziarului pe care îl
citea soțul ei, iar acesta a băgat-o în seamă doar când ziarul a ars în
fața lui. Ea a spus că singura alternativă de a-i capta atenția ar fi fost
să danseze complet goală pe masa din sufragerie. Nu sunt prea sigur
că această metodă ar fi dat rezultate.
Vai, băieții au aceeași capacitate de a-și ignora mamele. Ei chiar nu
aud cuvintele care le sunt spuse răspicat. De aceea îți recomand, ca
mamă, să întinzi mâna și să-ți atingi băieții dacă dorești să le captezi
atenția. Când se întorc spre tine, spune-le ce ai de spus în fraze
scurte. Mai târziu voi spune mai multe despre comunicarea cu băieții,
dar acum doresc să discut despre câteva momente esențiale în dez-
voltarea lor, începând cu nașterea.
În capitolele anterioare am discutat despre rolul esențial pe care îl
au tații în dezvoltarea timpurie a băieților, dar și mamele sunt
importante. Nu putem exagera importanța a ceea ce se cheamă
„legătura mamă-copil”, legătura dintre mamă și copilașul de orice
sex. Calitatea acestei relații va avea implicații pentru toată viața și
chiar îi poate determina viața sau moartea. Mary Carlson, o
cercetătoare de la Facultatea de medicină Harvard a studiat recent un
orfelinat supraaglomerat din România, în care o mulțime de copilași
stăteau neglijați în pătuțul lor. Personalul nu făcea față nevoilor exis-
tente, așa că bebelușii erau rar atinși, nici chiar când erau hrăniți.
Ceea ce a șocat-o pe Carlson a fost tăcerea apăsătoare din creșă. Nu
se auzea niciun plânset, nici un gângurit, nici măcar un scâncet. La
controlul medical realizat copiilor la vârsta de doi ani, Carlson a
descoperit că aceștia aveau valori foarte ridicate ale hormonului de
stres din sânge numit cortizol, despre care se știe că, la valori ridicate,
poate afecta creierul. (În capitolul patru am menționat și noi acest
fenomen.) Creșterea copiilor a fost împiedicată și ei aveau un com-
portament specific pentru cei care aveau jumătate din vârsta lor. 1
Chiar dacă vor reuși să supraviețuiască, nu își vor mai reveni
niciodată.
Dar care sunt consecințele unor circumstanțe mai puțin tragice în
care relația mamă-băiat pur și simplu nu reușește să se materializeze?
Această întrebare a fost studiată la Universitatea Harvard. Cerce-
tătorii au descoperit că legătura timpurie dintre mamă și copil este
vitală. Este chiar legată de sănătatea fizică a persoanei la 40 sau 50 de
ani mai târziu. De necrezut, 91% din studenții care au spus că nu
108 Băieții – cum să-i creștem

s-au bucurat de o relație apropiată cu mamele lor au suferit de boli

arteriale coronariene, hipertensiune, ulcere duodenale și alcoolism
pe la vârsta mijlocie. Doar 45% din bărbații care și-au amintit căldura
și apropierea maternă au avut afecțiuni similare. Chiar mai surprin-
zător este faptul că toți participanții la acest studiu ai căror părinți au
fost reci și distanți au continuat să sufere de numeroase boli la vârstă
mijlocie. Pe scurt, calitatea relației timpurii dintre băieți și mamele lor
este un factor predictiv important al sănătății psihologice și fizice.
Când anumite nevoi nu sunt împlinite în copilărie, se întrevăd
probleme în viitor.2
Având în vedere natura delicată a copiilor, poate că e ușor de
înțeles de ce mă opun consecvent la a duce un bebeluș la creșă în
timpul zilei, în afara situațiilor când nu există nicio alternativă
rezonabilă. Copiii par să se descurce bine cu mai mulți îngrijitori
temporari, dar ei au fost proiectați pentru a se lega emoțional de o
mamă și de un tată și de a crește în siguranță sub protecția brațelor
părinților. Această convingere a fost rar pusă sub semnul întrebării
timp de 5.000 de ani, dar azi multe femei cred că nu au nicio alter-
nativă decât să revină la slujba lor cât de repede posibil după ce au
născut. Dacă ești una dintre acestea, dă-mi voie să-ți spun cu respect
și compasiune că înțeleg presiunile financiare și emoționale cu care te
confrunți. Dar vouă, mămicilor moderne care aveți și alte opțiuni, vă
recomand insistent să nu vă lăsați copilașii pe mâna unor îngrijitori,
dintre care mulți sunt prost plătiți și insuficient instruiți și care nu vă
vor împărtăși devotamentul irațional pentru copilașii voștri.
Părerea mea asupra acestui subiect se bazează pe date
concludente. The National Institute of Child Health and Human
Development a realizat cele mai cuprinzătoare studii asupra acestui
subiect care ne sunt disponibile în prezent. S-au evaluat mai mult de
1.100 de mame și copii din primele zece creșe de pe tot cuprinsul
Statelor Unite, când copiii aveau 6, 15, 24 și 36 de luni. Rezultatele
preliminare au fost publicate în USA Today după cum urmează:
„Mamele care lucrează se îngrijorează că dacă își vor lăsa copilașii în
grija altora, relația lor cu aceștia va fi afectată. Veștile emise de
guvernul federal spun că acestea au toate motivele să fie îngrijorate.
Multe ore petrecute în creșe în primii trei ani de viață tind să se
traducă într-o interacțiune mai puțin pozitivă dintre mamă și copil.” 3
Rezultatele preliminare confirmă faptul că lăsarea unui copil foarte
mic la creșă se corelează cu un angajament mai redus al mamei și cu
 MAME ȘI FII 109
o preocupare mai redusă față de copil. De asemenea, copilul tinde să
reacționeze mai puțin pozitiv față de mamă. Cu alte cuvinte, legătura
dintre mamă și copil este afectată negativ de experiențele timpurii
din creșă, în special dacă mama are tendința naturală de a fi insen-
sibilă.
Informațiile prezentate mai sus au fost făcute publice în
momentul când studiul era încă incomplet. În 2001 când acesta s-a
încheiat, cercetătorii au anunțat unele descoperiri chiar și mai
tulburătoare. Copiii care și-au petrecut cea mai mare parte a timpului
în creșă au avut o probabilitate de trei ori mai mare de a prezenta
tulburări de comportament în grădiniță decât cei care au fost îngrijiți
în principal de mamele lor. Aceste rezultate s-au bazat pe aprecierile
făcute copiilor chiar de mamele lor, de cei care i-au îngrijit și de
educatoarele lor de la grădiniță. Cu cât petreceau mai mult timp în
aceste contexte din afara căminului, cu atât problemele de compor-
tament erau mai mari. Dr. Jay Belsky, unul dintre conducătorii
studiului, a afirmat că acei copii care petrec mai mult de 30 de ore pe
săptămână în creșe „sunt mai insistenți, mai neîngăduitori și mai
agresivi. Ei se implică în mai multe acțiuni cum ar fi luptele, actele de
cruzime, de terorizare, de ticăloșie, vorbesc prea mult și pretind ca
cererile să le fie îndeplinite imediat.” 4 Acestea nu sunt vești bune
pentru cei 13 milioane de preșcolari, inclusiv 6 milioane de copii care
sunt duși la creșe în Statele Unite.
După publicarea acestui studiu, au apărut primele proteste din
partea comunității liberale care mulți ani de zile a afirmat că micuții
se dezvoltă mai bine în centrele de îngrijire. Ei au atacat metodologia
studiului și au afirmat că descoperirile acestuia sunt invalide. Alții au
cerut mai mulți bani federali pentru programe mai bune de îngrijire
a copiilor. Nimeni nu se îndoiește că părinții care depind de aceste
opțiuni de îngrijire a copiilor au nevoie de centre de îngrijire mai
bune. Totuși, eu am o idee mai bună. De ce nu se reduc taxele pentru
părinți așa încât mamele să poată face ceea ce majoritatea dintre ele
își doresc cu disperare să facă – să stea acasă cu micuții lor?
Într-un studiu realizat de Public Agenda, 70% din mamele copiilor
cu vârste sub cinci ani doreau să nu mai lucreze. 71% au răspuns că
creșa este opțiunea „ultimă”. Când au fost întrebate ce opțiune de
îngrijire a copiilor este cea mai bună pentru copii mici, 70% au spus
că este de preferat un părinte care să rămână acasă. 14% au spus că
cea mai bună variantă este ca cei doi părinți sâ lucreze în ture diferite,
110 Băieții – cum să-i creștem

iar 6% au preferat o rudă apropiată. Doar 6% au considerat că cea mai

bună alternativă era un centru de îngrijire de calitate. 5 Deborah
Wadsworth, președinta Public Agenda, a spus: „Când e vorba să-și dea
copiii pe mâna unui adult pe care nu-l cunosc, părinții sunt cuprinși
de anxietate.”6
Ce înseamnă aceasta pentru politica de stat? Dați-mi voie să repet.
Congresul Statelor Unite ar trebui să acorde reduceri de taxe și alte
stimulente economice pentru mamele (sau tații) care aleg să stea
acasă. De ce n-au făcut aceasta până acum? Deoarece Congresul
dorește impozite pe venituri care să provină de la familii cu doi
salariați și deoarece este influențat puternic de feministe și de alte
persoane care doresc ca toate avantajele să se îndrepte spre mamele
care lucrează. E timpul să echilibrăm balanța. Nu sunt lipsit de înțe-
legere față de mama care lucrează și se luptă din greu ca să facă ceea
ce se cheamă „normă dublă”. Ea are nevoie de dragostea noastră și de
respectul nostru. Multe mame care lucrează se află în câmpul muncii
deoarece cred că nu au altă alternativă din punct de vedere financiar.
Când primul nostru copil era de doi ani, eu îmi terminam lucrarea
de doctorat la University of Southern California. Fiecare dolar pe care
îl primeam era necesar pentru a-mi plăti școlarizarea și alte cheltuieli
conexe. Cu toate că nu doream ca Shirley să lucreze cât timp Danae
era mică, am considerat că nu avem altă alternativă. Shirley a predat
la o școală și fetița noastră era dusă la creșă în fiecare dimineață. Într-o
zi când am ajuns la creșă, Dane a început să plângă necontrolat. „Nu!
Nu! Nu, tati!”, mi-a spus ea. S-a agățat de gâtul meu în timp ce am
dus-o la ușă și apoi m-a implorat să n-o las acolo. De regulă copiilor
de această vârstă nu le place să fie lăsați de părinți la creșă, dar de
data aceasta ceva era diferit. Lui Danae i se putea citi groaza în ochi
și am bănuit că ultima dată când am dus-o acolo s-a supărat foarte
tare. Nu puteam decât să-mi imaginez ce se întâmplase. M-am întors
și am mers spre mașină purtându-mi în brațe fiica iubită. Când am
rămas singuri, i-am spus: „Danae, îți promit că nu va mai trebui
niciodată să te aducem din nou aici.” Și așa a fost.
Am discutat cu Shirley despre modul în care aveam să-mi țin
promisiunea. În cele din urmă am decis să vindem și să „mâncăm”
unul din cele două Volkswagen-uri, lucru care i-a permis lui Shirley
să stea acasă și să se îngrijească de fiica noastră un an de zile. Când ni
s-au terminat banii, eu îmi terminasem deja școala și ne puteam
permite ca Shirley să fie mamă cu normă întreagă. Nu toată lumea ar
 MAME ȘI FII 111
fi putut face ceea ce am făcut noi, și desigur, există milioane de părinți
singuri care nu au altă alternativă. Dacă acesta este cazul, pur și
simplu trebuie să găsești cea mai bună soluție. Dacă o rudă sau un
prieten poate să aibă grijă de copil în timpul zilei, e mai bine decât la
creșă, dacă celelalte condiții sunt egale. E nevoie de continuitate în
relația dintre un copil și persoana care îl îngrijește în timpul zilei.
Concluzia multor studii despre copilărie și dezvoltarea timpurie a
copilului este clară: copilașii au mai multe nevoi emoționale esențiale.
Printre ele este atingerea, conectarea, permanența, hrănirea și sigu-
ranța. Simt durere pentru numeroșii copii abuzați și neglijați de azi
ale căror nevoi sunt din nefericire ignorate. Nu este ceva mai trist în
viață decât un copil nedorit sau unul care nu se simte iubit. Uneori aș
dori ca bebelușii să se nască cu un semn în jurul gâtului care să
avertizeze: „Atenție! Mânuiți-mă cu grijă! Iubiți-mă. Protejați-mă!
Acordați-mi un loc în inima voastră!”
În ciuda importanței unei legături timpurii mamă-copil, s-ar putea
să pară ciudat faptul că băiețeii încep să se distanțeze de mamele lor
în perioada între 15 și 36 de luni. Băiețeii, chiar mai mult decât fetele,
devin negativiști în această perioadă și se împotrivesc oricărui efort
de a-i limita sau controla. Ei spun nu la orice, chiar lucrurilor care le
plac. Aleargă când sunt chemați și țipă supărați la timpul de culcare.
De obicei reacționează mai bine față de tați – dar nu cu mult mai bine.
Credeți sau nu, acesta este un moment oportun pentru mame. Ea
trebuie să-și asume răspunderea în aceste zile încântătoare, dar provo-
catoare ale copilăriei. Nu e suficient să lași disciplina doar pe mâna
tatălui. Respectul pentru autoritatea și conducerea ei își are originea
în această perioadă și ocaziile pierdute vor fi mai târziu greu de
recuperat. Amintiți-vă că băieții au nevoie disperată de a fi supra-
vegheați. De asemenea, ei au nevoie să se „civilizeze”, fără exagerare.
În lipsa unei conduceri ferme, dar plină de dragoste, băieții tind să-și
urmeze tendințele egoiste și distructive, care pot fi dăunătoare
pentru un băiat și pentru alți membri ai familiei lui. Vom discuta mai
în detaliu principiile disciplinei în capitolul 16.
Care sunt implicațiile pentru mame în această perioadă lipsită de
o legătură puternică și de diferențiere? În primul rând, ele nu ar
trebui lăsate să se simtă respinse sau rănite de atracția băieților spre
tați. Amintiți-vă că acest comportament nu este personal. Băieții sunt
programați genetic pentru a reacționa așa. Îmi amintesc că mă
simțeam cumva stânjenit de îmbrățișările și săruturile mamei când
112 Băieții – cum să-i creștem

aveam trei ani. Într-o zi i-am spus că mi se părea că erau ceva

„prostesc”. Răspunsul ei a fost „și mie mi se pare la fel.” Doream și
aveam nevoie de dragostea ei, dar deja eram conștient de atracția
spre tatăl meu. Cu toate că majoritatea copiilor nu-și vor putea
exprima acest impuls, ceea ce se petrece este un proces sănătos care
se va finaliza cu transformarea băiatului în bărbat. Mamele ar trebui
să-și încurajeze soții să fie alături de fiii lor când nevoia acestora este
cea mai acută. Arată-le această secțiune a cărții mele, chiar dacă nu
vor citi restul cărții. Bărbații tind să fie extrem de ocupați în primii ani
în care sunt părinți și mințile lor se concentrează asupra altor lucruri.
Un ghiont tandru le va atrage atenția mai bine decât asaltarea lor cu
vinovăție și critică.
Odată cu trecerea timpului, sexualitatea băieților va deveni mai
vizibilă. Să nu credeți nicio clipă că ei sunt asexuați, chiar din prima
perioadă a copilăriei. Unii țânci și preșcolari își vor atinge sau mân-
gâia organele sexuale, gest care a fost numit în mod greșit mastur-
bare. Acest comportament le va jena și îngrijora pe mame, dar el nu
are consecințe legate de dezvoltare sau implicații morale. Pur și
simplu indică faptul că băieții au descoperit „un loc care le provoacă
plăcere”. Ei pot fi învățați că există un timp potrivit și unul nepotrivit
pentru a se atinge, dar nu ar trebui să fie rușinați sau pedepsiți
pentru că au dovedit că sunt structurați corect.
Când aveam cinci ani, într-o noapte am dormit cu sora unei
bunici. Ea era o femeie în vârstă care avea unele idei pudice. Eu
aproape adormisem, iar ea citea o carte. Deodată m-a întrebat alar-
mată: „Ce faci sub plapumă?” Credeți-mă, nu făceam nimic sub
plapumă. Nici măcar nu știam că se putea face ceva interesant sub
plapumă. Mi se pare amuzant când mă gândesc la acel moment, dar
la acea vreme el mi-a produs confuzie. M-am întrebat care este
motivul îngrijorării ei. Nu fă o greșeală similară cu băieții tăi.
În timpul primilor ani, băieții au uneori fantezii cu privire la fete
sau femei. Nu se gândesc la relații sexuale, pe care puțini dintre ei le
înțeleg, dar adesea au gânduri vagi cu privire la nuditate sau alte
imagini sexuale despre femei. Este parte a experienței masculine.
Îmi amintesc de o prietenă care conducea mașina în care se afla și
fiul ei de șapte ani. Deodată, acesta a început să pună toate întrebările
posibile legate de sex. A obligat-o să-i spună toate detaliile legate de
bebeluși și cum sunt ei concepuți. Mama lui a fost speriată de faptul
că a fost confruntată atât de devreme cu întrebări pe care se aștepta
 MAME ȘI FII 113
să le audă doar peste doi sau trei ani. Dar nu putea evita răspunsurile.
Ei bine, și-a spus ea, ține-te bine. I-a spus totul. Tot timpul cât ea a
vorbit, băiatul se holba înainte privind în gol. Când lecția s-a ter-
minat, a întins mâna și a apăsat întrerupătorul pentru a lăsa jos
geamul, apoi și-a scos capul pe geam. A spus: „Ooooohhh! Vărs!
Mi-e greață! Nici nu mai vreau să-mi amintesc de asta.” Câteva
săptămâni mai târziu când s-a născut vărul lui, s-a apucat să-i spună
frățiorului său mai mic de unde a venit copilașul. Dar el nu înțelesese
prea bine cum stăteau lucrurile. „Mama și tata”, i-a spus el „au făcut
o chestie cu perna” (referindu-se de fapt la spermă).
Perioada când băieții au zece ani este una tare frumoasă. Unii au
numit-o perioada „angelică,” când cooperarea și ascultarea lor ating
punctul maxim. Niciodată nu va mai fi așa. Pe la 11 ani, băiatul
obișnuit va deveni probabil arțăgos și supărăcios. S-ar putea să-și
supere mama, să-și tachineze frații și surorile mai mici și să-și forțeze
puțin limitele. Asta înseamnă că testosteronul a început să-i curgă
prin vene și că s-au declanșat transformările adolescenței. Apoi vine
perioada când au 13 și 14 ani. Iar în următorii trei ani, să te ții!
Cu câțiva ani în urmă am invitat-o pe regretata consilieră și
autoare Jean Lush la emisiunea mea Focus on the Family pentru a
discuta despre mame și fii. Iată un fragment din ceea ce a spus ea
despre începutul pubertății:

Din întreaga mea experiență de consilier și pe baza a ceea ce

am citit pot spune că al treisprezecelea an din viață poate fi un
an foarte dificil. Vă voi da un exemplu din familia noastră. O
mamă a observat că fiul ei era într-o stare proastă și a spus:
„Oh, vino să vezi pozele astea și să mă ajuți să o aleg pe cea pe
care o vom folosi la Crăciun. Sunt poze cu mine.” Băiatul a
venit și a spus: „Nu-mi place niciuna dintre ele. Îți miroase
gura. Mă duc în camera mea.” Mama a spus: „O, am fost atât
de rănită.” Dar, două ore mai târziu, băiatul a ieșit din cameră
și mi-a spus: „Te iubesc, mamă.” A sărutat-o și a mers să se
culce. Băiatul acesta reprezintă un exemplu tipic pentru vârsta
de 13 ani. Un băiat de această vârstă va fi adesea obraznic și
tăios. Va țipa la părinți, va trânti ușile și va avea schimbări de
dispoziție. Dar, dintr-odată va depăși această stare și va
redeveni un membru minunat al familiei. Acești copii între 12 și
14 ani sunt într-adevăr greu de înțeles.
114 Băieții – cum să-i creștem

Iată un alt lucru: Un băiețel dobândește maturitatea

masculină „călcând peste cadavrul mamei lui”. Nu uita asta. El
nu doar că o omoară, o „înjunghie” încet. Dați-mi voie să vă
explic. Cred că multor băieți le este teamă de masculinitatea
care le stă în față. Desigur, nu toți sunt așa. Unora tranziția li se
pare pur și simplu ușoară, dar alții se întreabă îngrijorați: „Oare
voi deveni vreodată un bărbat adevărat?” În aceste cazuri
mama reprezintă un obstacol. Dacă ea îi este prea apropiată,
copilul se poate simți devorat de ea. La urma urmei, ea este
femeie. Ea nu-i permite să devină bărbat. Băieții care se luptă
cel mai mult sunt uneori cei care au avut relația cea mai
apropiată cu mamele lor. Așadar, ce fac ei pentru a o îndepărta?
Trebuie s-o „ucidă”. Băiatul care îi spune: „Îți miroase gura” o
face să sufere enorm. Acesta a fost modul lui de a-și impune
masculinitatea. Episodul a fost foarte dureros pentru mamă,
care se simte respinsă și rănită de fiul ei, dar a fost o tranziție
pe care a trebuit s-o sufere. Mamele ale căror fii trec dintr-
odată prin acest gen de înstrăinare au tendința să se întrebe:
„Oare greșesc cu ceva? Nu știu ce să mai fac. Copilul este un
mic tiran.” Ei bine, nu te supăra prea tare. Vor veni și zile mai
bune.7

Dar dacă zilele bune întârzie să vină? Dacă atitudinea adolescentului

se înrăutățește și mai mult în adolescență? Sunt sigur că acest lucru
s-a întâmplat sau se va întâmpla în cele din urmă cu unul sau mai mulți
dintre copiii tăi. Este un fenomen pe bază hormonală și are loc în cele
mai bune familii. Când ostilitatea și răzvrătirea încep să se manifeste,
cum îți poți împiedica băieții (și fetele) să-și iasă din pepeni și să facă
ceva prostesc? Am discutat acest subiect în alte cărți, dar dați-mi voie
să vă ofer o descoperire recentă pe care n-am mai prezentat-o înainte.
The National Study of Adolescent Health a chestionat 11.572 de adoles-
cenți pentru a stabili ce factori au fost cei mai utili în prevenirea
comportamentului nociv, cum ar fi violența, suicidul, consumul de
droguri, comportamentul sexual timpuriu și graviditatea adoles-
centină. Iată ce au descoperit cercetătorii: Prezența părinților este
foarte benefică în patru momente importante ale zile – dimineața
devreme, după școală, la cină și la culcare. Când acest contact regulat
se combină cu alte activități comune ale părinților și copiilor se obține
rezultatul cel mai pozitiv. Cercetătorii au mai observat că adolescenții
 MAME ȘI FII 115
care au avut un sentiment al conectării cu părinții lor (sentimente de
căldură, dragoste și purtare de grijă) aveau șanse mai mici de a se
implica în comportamente nocive.8
S-ar putea ca unii din cititorii mei să întrebe: „Cum pot fi împre-
ună cu adolescenții mei dimineața, la amiază și seara? Am mult prea
mult de muncit.” Ei bine, trebuie să decizi ce este mai important
pentru tine în acest moment. Nu vor conta atât de mult câțiva ani în
care vei progresa mai puțin în carieră, dar disponibilitatea ta de acum
ar putea să facă diferența pentru copilul tău, diferența între a supra-
viețui și a aluneca în prăpastie.
Tatăl meu și mama mea s-au confruntat cu aceeași alegere dificilă
când aveam 16 ani. Tata era evanghelist și era plecat cea mai mare
parte a timpului, în timp ce mama stătea acasă cu mine. În anii
adolescenței, am început să devin arțăgos cu mama. Niciodată nu am
ajuns la răzvrătire totală, dar în mod clar flirtam cu această alter-
nativă. Nu voi uita niciodată seara în care mama l-a sunat pe tata. Am
ascultat când i-a spus: „Am nevoie de tine.” Spre surprinderea mea,
tata și-a anulat imediat programul de întâlniri pe patru ani, a vândut
casa și s-a mutat la peste 1.100 de kilometri înspre sud pentru a
deveni pastor ca să poată fi cu mine până la terminarea liceului. A
fost un sacrificiu enorm pentru el. Nu și-a mai revenit niciodată
profesional după această schimbare. Dar el și mama au simțit că
bunăstarea mea era mai importantă decât responsabilitățile lor
imediate. Tata a fost acasă cu mine în acești doi ani nestatornici când
aș fi putut intra în probleme grave. Când vorbesc cu respect despre
părinții mei azi – și o fac des – unul dintre motive este acela că mi-au
acordat prioritate în momentul când am alunecat aproape de mar-
ginea prăpastiei. Ai face și tu același lucru pentru adolescenții tăi?
Poate că nu ți se va cere să faci o astfel de schimbare radicală în
stilul tău de viață. Uneori soluția este mult mai simplă, conform unui
studiu realizat de dr. Blake Bowden de la Spitalul de copii din
Cincinnati. El și colegii lui au studiat 527 de adolescenți pentru a afla
ce caracteristici ale familiei și ale stilului de viață determină sănătatea
mentală și adaptarea. Ei au observat, din nou, că adolescenții ai căror
părinți cinează cu ei de cinci ori pe săptămână sau mai des aveau cele
mai mici șanse de a consuma droguri, de a cădea în depresie sau de
a avea probleme cu legea. De asemenea aveau șanse mai mari de a
avea rezultate școlare bune și de a se înconjura de un cerc de prieteni
care să-i sprijine. Beneficiul era vizibil chiar pentru familiile care nu
116 Băieții – cum să-i creștem

luau masa împreună acasă. Cei care se întâlneau la restaurante de

genul fast-food aveau aceleași rezultate. Din contră, adolescenții cei
mai slab adaptați aveau părinți care luau masa cu ei doar de trei ori
pe săptămână sau mai rar.9
Nu este interesant că aceste două studii la care ne-am referit mai
înainte au ajuns la aceleași concluzii? Implicarea părinților este
secretul pentru traversarea cu bine a copiilor prin furtunile adoles-
cenței. Iată un alt studiu despre copii. Dr. Catherine Snow, profesor
de educație la Harvard's Graduate School of Education, a studiat 65
de familii pe o perioadă de opt ani. Ea a descoperit că timpul mesei a
jucat un rol mai important în dezvoltarea copilului decât timpul de
joacă, cel petrecut la școală sau timpul de povești. 10 Evident, există
putere în „frângerea pâinii” împreună.
Care este semnificația acestor descoperiri? Există ceva magic în a
sta împreună la o masă? Nu, și părinții care cred asta vor fi dezamă-
giți. Studiul lui Bowden arată că relațiile de familie sunt importante
pentru adolescenți. Când părinții își fac timp pentru copiii lor, când
stau împreună aproape zilnic pentru a discuta și a interacționa – în
cazul de față, în timp ce mănâncă – adolescenții lor se vor descurca
mult mai bine la școală și în viață. Concluzia? Familiile determină
stabilitatea și sănătatea mentală a copiilor și adolescenților.
Având aceste dovezi puternice în favoarea meselor în familie, e
regretabil că doar o treime din familiile din Statele Unite iau cina
împreună în majoritatea serilor. Lumea ocupată în care trăim creează
presiuni din toate părțile și ne face să luăm masa pe fugă. Unii
oameni „cinează” mai des în mașină sau la birou decât o fac acasă,
înfulecând un burrito (mâncare mexicană – nota trad.) sau un
hamburger în timp ce conduc mașina. Din fericire, stă în puterea
noastră să schimbăm această tendință. Cu hotărâre și planificare, ar
trebui să fim în stare să ne intersectăm lumile noastre cel puțin în
fiecare zi sau la două zile. Ingredientul cel mai important nu este ce
este pe masă – putem servi mâncare gătită acasă sau putem comanda
niște paste. Elementul determinant este faptul că ne facem timp
pentru a sta jos și a discuta unii cu alții.
Luarea mesei poate asigura elementul esențial pentru tradițiile de
familie, care conferă identitate și un sentiment de apartenență
fiecărui membru. Referindu-mă din nou la familia noastră, noi avem
mâncăruri speciale pentru fiecare sărbătoare. La Ziua Mulțumirii și la
Crăciun avem curcan, de Anul Nou avem fasole roșie și șuncă, de
 MAME ȘI FII 117
Paști avem șuncă la cuptor, de 14 iulie avem hamburgeri (din carne
de curcan) la grătar, iar în ajunul Crăciunului avem mâncare
chinezească (nu mă întrebați de ce). Există multe fațete ale diferitelor
tradiții care trec dincolo de alegerea hranei. Fiecare dintre noi
așteaptă cu nerăbdare aceste ocazii care sunt pline de râs, sponta-
neitate și semnificație. Copiilor le plac acest gen de activități periodice
care îi leagă de părinții lor. Sper că și tu ai tradiții asemănătoare în
familia ta.
În sfârșit, mesele în familie reprezintă contexte minunate în care
se pot comunica adevărurile credinței. În timp ce se amintesc
binecuvântările prezente, copiii văd dovada purtării de grijă și a
dragostei lui Dumnezeu, și importanța de a-L cinsti cu un timp de
mulțumire. În familia noastră, nu luăm masa niciodată fără a ne opri
mai întâi pentru a ne exprima mulțumirea față de Cel de la care
primim „orice dar bun și desăvârșit” (Iacov 1:17). Cred că părinții
creștini ar trebui să-și învețe copii să rostească binecuvântarea de
fiecare dată când se ia masa. De asemenea, părinții pot folosi timpul
de conversație pentru a discuta principii biblice la masă și a le aplica
în situații personale. Isus a folosit timpul de părtășie creat în jurul
mesei pentru a da multe din învățăturile Lui. Faptele Apostolilor 2:46-
47 ne oferă o idee despre cât de importantă era luarea mesei pentru
biserica primară descriind modul în care credincioșii „frângeau pâinea
acasă, și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă, lăudându-L pe
Dumnezeu”.
Cu cât băieții tăi se simt parte a unui timp plin de dragoste și în
același timp amuzant, cu atât mai puțin vor simți nevoia de a se
răzvrăti. Aceasta este o promisiune, nu doar o probabilitate.
Înainte de a încheia subiectul legat de mesele de familie, există o
problemă de sănătate legată de acestea și pe care trebuie s-o men-
ționez. Am discutat mult despre importanța hranei, dar trebuie să fim
atenți să nu contribuim la obezitatea timpurie. Un studiu medical
recent realizat de Spitalul de Pediatrie Columbia din Ohio, a confirmat
că în prezent copiii au o greutate mai mare și un nivel mai mare de
colesterol și trigliceride decât copiii de acum 15 ani. Unul dintre
cercetători, dr. Hugh Allens, a spus: „Dacă această tendință rămâne
neschimbată, 30 de milioane din cele 80 de milioane de copii care
trăiesc în prezent în Statele Unite vor muri în cele din urmă de boli
de inimă.”11 Ce predicție deprimantă! Problema este că hrana bogată
în grăsimi a înlocuit hrana sănătoasă și chiar și atunci când se
118 Băieții – cum să-i creștem

consumă hrană sănătoasă copiii nu fac suficientă mișcare pentru a

arde caloriile suplimentare. Din cauza televizorului, a jocurilor pe
calculator, a faptului că sunt duși cu mașina și că merg des la pizzerie,
copiii nu mai aleargă și nu fac mișcare așa cum făceau înainte. Așadar
mama și tata ar trebui să găsească activități pe care să le facă împre-
ună cu copiii lor, cum ar fi să meargă la plimbare, cu bicicletele, să se
joace de-a v-ați ascunselea sau să facă excursii. Copiii își formează
obiceiuri pentru întreaga viață, așadar alimentația corectă și exer-
cițiile fizice zilnice vor contribuie la o sănătate mai bună în viitor. Și,
odată ce copiii tăi sunt pe calea cea bună, s-ar putea să dorești să faci
și tu mai multă mișcare.
Ei bine, poate că am petrecut prea mult timp discutând despre
mâncare, dar este un element important al vieții de familie. Vom
aborda și alte aspecte ale relației mamă-fiu în capitolul următor.

ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

Mi-e greu să recunosc că îl respect foarte puțin pe soțul meu. El

n-a avut prea mult succes în niciun domeniu și nu este liderul
căminului nostru. Încerc să ascund această atitudine față de el în
familie, dar îmi este foarte greu. Ce pot face dacă pur și simplu
consider că nu îmi merită respectul?

Cred că deja știi care va fi răspunsul meu, dar totuși ți-l voi da. Tu, în
calitate de mamă deții cheile relației dintre băieții tăi și tatăl lor. Dacă
îl respecți pe soțul tău ca bărbat, probabil că ei vor fi mai dispuși să-l
admire și să-l imite. Dacă tu crezi că este bleg, tâmpit sau ratat, aceste
atitudini se vor manifesta în interacțiunea dintre ei. În una din cărțile
mele anterioare am prezentat un studiu personal scris de Lewis
Yablonsky care îmi revine în minte deoarece ilustrează foarte bine
această idee. Iată ce scria el despre intimidantul său tată în cartea lui
Fathers and Sons:

Am amintiri vii despre cum stăteam la masa de seară cu cei doi

frați ai mei, cu mama și cu tata și mă piteam de frică la atacurile
mamei asupra tatălui meu. „Uită-te la el”, spunea ea în yiddish.
„Umerii îi sunt aplecați, e un ratat. N-are curajul să-și caute o
slujbă mai bună sau să facă mai mulți bani. Este un învins.” El
își ținea ochii ațintiți spre farfuriei și nu-i răspundea niciodată.
 MAME ȘI FII 119
Ea nu-l lăuda niciodată pentru perseverența lui sau pentru
faptul că muncea din greu. În schimb, se concentra tot timpul
asupra calităților lui negative și le-a format fiilor ei o imagine a
unui bărbat care se retrage din luptă, zdrobit de o lume asupra
căreia nu are niciun control.
Faptul că el nu riposta la critica ei permanentă confirma
validitatea spuselor ei în fața fiilor lor. Comportamentul mamei
mele și imaginea tatălui nu mi-a transmis ideea că mariajul este
o condiție fericită sau că femeile ar fi prea omenoase. N-am fost
prea motivat să-mi asum rolul de soț și tată observând cum era
desființat tatăl meu.12

Evident, mama lui Yablonsky a stricat grav imaginea tatălui său,

determinându-i pe fiii lui să nu dorească să-l urmeze. Aceasta este
puterea pe care o are femeia în familie. Într-un sens, ea slujește ca un
portar între copii și tatăl lor. Ea poarte zidi relația tată-fiu sau o poate
distruge irecuperabil. Băieții, în special, se nasc cu nevoia de a fi „ca
tata” dar ei vor căuta modele în altă parte dacă „bătrânul” pare a fi
un nerod insuportabil în cămin.
Mama mea, care a făcut puține gafe în cămin, a căzut într-o
greșeală majoră în această chestiune – nu pentru că nu-l respecta pe
tata, ci deoarece nu i-a permis tatălui meu să petreacă prea mult timp
cu mine pe când eram bebeluș. De la început ea a pus stăpânire totală
pe mine. Eram primul și singurul ei copil, fiind născut prin cezariană
în acea perioadă când aceasta era o metodă riscantă. I-a plăcut să fie
mamă și s-a dăruit cu totul sarcinii de a îngriji de mine. Mai târziu a
recunoscut, cu părere de rău, că n-a permis ca eu și tata să ne
apropiem mai mult în acei primi ani. Și-a cerut iertate pentru că l-a
rănit făcându-l să se simtă inutil în ce privește responsabilitatea
creșterii mele. Lucrurile s-au schimbat pe măsură ce am crescut, dar
înainte ca să se întâmple acest lucru, mama a trebuit să se dea puțin
înapoi.
Pentru a rezuma, te îndemn ca, în calitate de „mare portar” să
ușurezi apropierea dintre copiii tăi și tatăl lor. Acest lucru este în
special important pentru băieți, care îl vor vedea pe acest bărbat ca
un exemplu de urmat.

Ați menționat că în general băieții și bărbații nu sunt prea buni în

ce privește comunicarea. Exact acest lucru îi caracterizează pe
„bărbații” din viața mea. Ce pot face pentru a face ca toți membrii
120 Băieții – cum să-i creștem

familiei să vorbească unul cu altul?

Fiecare familie are nevoie de cel puțin o persoană comunicativă în
cămin, și se pare că tu ești aceasta. Mulți băieți au tendința de a-și
stăpâni fiecare frustrare cu care se confruntă. Dacă nu iei inițiativa
pentru a le-o scoate la iveală, unii dintre ei s-ar putea retrage în ei
înșiși și să rămână acolo din punct de vedere emoțional. Te îndemn
să faci tot ce poți pentru a pătrunde în lumea fiului tău. Continuă să
vorbești, să explorezi și să înveți. Scopul este comunicarea. Totul
depinde de ea.
În 1991 Saddam Hussein și armata lui irakiană au invadat
Kuweitul, micuța țară bogată în țiței și i-a tratat locuitorii cu o bru-
talitate îngrozitoare. Trupele lor amenințau să atace Arabia Saudită și
astfel să controleze jumătate din rezervele de țiței ale lumii. Astfel, în
17 ianuarie 1991, s-a declanșat operațiunea Furtună în deșert. Mai
multe sute de mii de trupe aliate au atacat armata irakiană pe uscat,
pe mare și în aer. Care crezi că a fost primul obiectiv al luptei?
Te-ai putea aștepta să fi fost tancurile lui Saddam, sau avioanele
lui, sau soldații din linia întâi. În schimb, aliații au distrus rețelele de
comunicație ale Irakului. Bombardiere ascunse le-au distrus folosind
rachete inteligente și alte arme moderne. Procedând așa, forțele
noastre i-au împiedicat pe generalii irakieni să comunice între ei. Ei
n-au reușit să coordoneze și să conducă mișcările armatei lor. Câteva
săptămâni mai târziu, războiul s-a încheiat.
Ceea ce s-a întâmplat în cadrul operațiunii Furtună în deșert este
relevant pentru familii. Când liniile de comunicare dintre membrii
familiei se întrerup, ei devin dezorganizați și se distanțează unii de
alții. Dacă soții sau soțiile încetează să mai discute unii cu alții, sau
dacă părinții și copiii devin tot mai tăcuți, ei ajung la neînțelegeri și
resentimente. Între ei se ridică bariere de oțel și domnește mânia.
Pentru multe familii, acesta este începutul sfârșitului.
Mamelor, dați-mi voie să vă îndemn să discutați regulat cu fiii
voștri (și, desigur, cu toți ceilalți membri ai familiei). Este o deprindere
care poate fi învățată. Faceți eforturi să mențineți liniile de comunicare
deschise și libere. Studiați ce gândesc și ce simt copiii voștri și partenerul
vostru de viață. În special studiați-vă băieții, deoarece s-ar putea ca ei
să ascundă un cazan de emoții. Când ți se pare că s-a realizat o des-
chidere, nu lăsa să treacă ziua fără a scoate la iveală sentimente
ascunse. Este primul principiu al unei vieți de familie sănătoase.
Cea mai mare încântare a vieții mele a fost privilegiul de a-i aduce
 MAME ȘI FII 121
pe lume pe cei doi copii ai noștri și de a-i crește zi de zi. Mi-e greu
să le înțeleg pe femeile care nu-și doresc copii și consideră că a-ți
crește copiii este doar o pierdere de timp. Ce altceva ar putea să-ți
ofere mai multă satisfacție decât a fi mamă?

Biblia se referă la copii ca o „binecuvântare” de la Dumnezeu și cu

siguranță așa și sunt. Comentariul tău îmi aduce aminte de o scri-
soare foarte inspirată pe care am primit-o recent de la un prieten
medic care discută despre acest subiect. El arată modul în care ma-
ternitatea nu este doar o binecuvântare, este ceva „sacru”. Cred că îți va
face plăcere să o citești. Scrisoarea este semnată de dr. C. H. McGowen:

Dragă dr. Dobson,

Recent, în timp ce citeam Confesiunile lui Augustin, am dat peste

adjectivul sacru, pe care îl folosea pentru a desemna ceva sfânt sau
sfințit. Fiind medic, știu că termenul sacrum este numele unui os care
se găsește în partea inferioară a coloanei vertebrale sau a pelvisului. În
calitate de creștin, m-am întrebat dacă vechii anatomiști care au dat
nume diferitelor părți ale scheletului au avut parte de inspirație sau
de influență divină. Acest fapt m-a determinat să studiez posibila aso-
ciere a teologiei și anatomiei în ce privește acest os. Cred că a fost
providențial faptul că partea anatomică care ocrotește canalul vaginal
la femeie se numește în latină os sacrum, care înseamnă literal „osul
sfânt sau sacru”. De ce oare a ales anatomistul antichității (Galenus,
pe la anul 400 d.Cr, sau Vesalius, pe la anul 1543 d.Cr.) tocmai acest
nume pentru acest os?
Dicționarul ne spune că termenul sacru înseamnă „aparținând lui
Dumnezeu, sfânt, pus deoparte pentru un scop special și ferit de
violență sau interferență”. Acum putem vedea legătura cu sacrul. El
ocrotește pelvisul împreună cu canalul vaginal care este originea vieții
fizice. El conține organele care produc „sămânța” vieții în ovare. Ele
produc ovulele care, atunci când sunt fertilizate de spermă, devin un
suflet viu implantat de Dumnezeu. Fătul care se dezvoltă în pântece,
localizat și el în pelvis, conține acest suflet din momentul concepției
și acest suflet este declarat sacru deoarece Îi aparține lui Dumnezeu.
Ezechiel 18:4 spune: „Iată că toate sufletele sunt ale Mele.” Trupul
este doar casa sau cortul sufletului.
Așadar, osul sacru este un os sfânt care are un scop foarte bine
definit. El conferă suportul fizic pentru dezvoltarea fătului în uter,
122 Băieții – cum să-i creștem

dezvoltare care devine tot mai importantă pe măsură ce copilașul

crește și câștigă în greutate. În ochii lui Dumnezeu, acest loc sacru
n-ar trebui să fie niciodată violat de chiureta celui care realizează
avortul, de aparatul de sucțiune sau de trocar (ultimul instrument
folosit în procedeul avortului provocat). Nimic nu ar trebui să inter-
fereze în nicio etapă de dezvoltare cu viața prețioasă care crește acolo.
Nicio pastilă sau „armă” chirurgicală nu ar trebui să violeze acest
domeniu sacru. A pătrunde în această zonă din indiferent ce alt motiv
decât pentru a ajuta sau a salva viața copilașului, care pentru o vreme
locuiește acolo, nu este doar o violare a vieții acestui copilaș, este de
asemenea o violare și o încălcare a legii lui Dumnezeu. Dumnezeu are
un scop și un plan pentru acea viață. El l-a inspirat pe David să scrie:
„în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rânduite, mai înainte
de a fi fost vreuna din ele” (Ps. 139:16).
Vă mulțumesc, dr. Dobson pentru că v-ați făcut timp să citiți
această scrisoare. Osul sacru este cu adevărat sacru. 13