Revistă de informație culturală, educație, comunicare științifică și opinie

Publicația aparține EURO EDUCATION FEDERATION, federație acreditată de COMISIA EUROPEANĂ

prin EPALE și este recunoscută de Inspectoratul Școlar Județean Gorj ca revistă a profesorilor de istorie.

Redactor șef ziar online

Președinte de onoare Andrei Popete Pătrașcu
Petre ȚUȚEA
Consiliul științific
Președinte fondator Pr. Univ. Dr. Ion Popescu Brădiceni
Ionel Cioabă Conf. Univ. Lazăr Popescu
Prof. Dr. Mitel Pasăre
Dr. Albinel Firescu
Director general
Radu Buțu Parteneri media
Buletin de Carei, Buciumul
Director revistă Cutezător,
Claudiu Dumitrache-Costești Gorjul, Glasul info
Europa Ortodoxă, Național Info
Redactor șef revistă R3Media, Rost online
Radu Mara Mădălina

Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321

ISSN–L 1842 – 8541
 Sumar

1. EDITORIAL – CÂTEVA LECȚII DE VIAȚĂ

2. DE LA CULTURA LOGOS-ULUI LA CULTURA VIZUALĂ, A IMAGINII
3. STILURI ȘI TIMPURI – CLASICISM ȘI ROMANTISM PE TERITORIUL
ROMÂNESC
4. DE VORBĂ CU ANDREEA PÎRLEA – „Sunt un om liber care aleargă să prindă
timpul.”
5. PE ARIPI DE VERS
6. ALCHIMIA – ADIERE DE MAGIE DIN ANTICHITATE PÂNĂ AZI
7. CLAUDIU DUMITRACHE, O PERSONALITATE UNICĂ ÎN PEISAJUL
ROMÂNESC, ASEMĂNAT CU MIHAI EMINESCU, CU ECOURI ÎN EUROPA
ȘI LA HOLLYWOOD
8. ÎL MERITĂ ROMÂNIA DE AZI PE MIRCEA VULCĂNESCU?
9. TESTAMENTUL UNUI VIERME
10.DINCOLO DE ASTĂ SEARĂ – fragment din roman

nr. 85, martie 2024

 Editorial
CÂTEVA LECȚII DE VIAȚĂ
Viața obișnuiește să ne dea lecții. Ni le oferă complet gratuit, fără să i le cerem, fără să dorim
cumva să le învățăm. Cu toate acestea, ea se asigură, cu nesimțire și total dezinteres față de
dorințele noastre, că avem acces la aceste lecții și că ni le însușim. Până la urmă, hai că n-ar fi rău să
învățăm niște lecții - ne prind bine la urma urmei - dar Madame Viața are un stil de predare nu tocmai
avizat și cele mai importante lecții ale ei nu le învață nimeni din experiențe plăcute. Așa se face că
nici eu nu sunt o excepție și nicidecum nu mi-am reținut aceste lecții într-o modalitate frumoasă sau
măcar agreabilă. Ba din contră, pentru a mi le însuși, am fost nevoită (ca toată lumea de altfel) să
trec printr-o sumedenie de experiențe absolut urâte. Partea bună (există întotdeauna și o parte
bună, secretul constă în a vrea să o vezi) este că pe unele mi le-am transformat în principii de viață
după care am început să mă ghidez și care mi-au prins tare bine de-a lungul timpului (dacă tot face
viața cursuri cu mine, măcar să le folosesc la ceva). Drept urmare, le și consider demne de „dat mai
departe” deoarece sunt utile în a merge înainte cu capul sus, în a trăi în armonie, în a face față
multor situații dificile, în a înțelege funcționalitatea unor aspecte de viață, în a avea parte de cât mai
multe lucruri bune.
Iată așadar ce trebuie să știi înainte să pornești la drum!

1. Nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui!

Oamenii obișnuiesc să arate cu degetul, să judece, să emită ipoteze și concluzii false,
deranjante, ofensatoare, dureroase și lista poate continua. De cele mai multe ori sărim să
demontăm aceste acuzații. E ceva de genul: „Stai așa, că nu pisica mea ți-a dărâmat ghivecele cu
flori!” „Ba da, am văzut-o eu chiar acum la mine în curte!” „Ce-ai văzut, prietene, că pisica mea
doarme CHIAR ACUM LA MINE ÎN CASĂ?!” Iar treaba asta se continuă, iar tu simți nevoia să-i faci și o
poză cu mâța dormind. Bineînțeles că, și după ce vede poza, omul nostru tot nu se potolește cu
ghivecele lui și tot înspre tine arată, în timp ce tu te gândești „Frate, ăsta e dus, are ceva cu mine, ia
medicație după ureche și are reacții adverse?”. Cazul acesta poate e unul comic, dar ți-ai dat seama
că unele discuții pot fi mult mai serioase decât atât. Ei bine, NU TREBUIE SĂ DEMONSTREZI NIMIC
NIMĂNUI! Și știi de ce? Pentru că oamenii cred în general ceea ce vor ei să creadă, iar demonstrațiile
tale nu le vor scoate ideile din minte și, în plus, chiar nu trebuie să schimbi tu convingerile cuiva
riscându-ți liniștea proprie, nervii tăi, zâmbetul tău, echilibrul etc. etc. Oamenii vor sau nu vor să te
creadă. Iar cu cei care nu vor să te creadă nu trebuie să îți bați capul. Nu câștigi nimic, ba din contră,
riști un haos psihic și sufletesc în urma unui conflict ce nu se va termina în viața asta.

2. Fii tu!
Asta cu „Fii tu însuți/însăți” ai mai auzit-o, dar ce înseamnă cu adevărat acest tu? Uneori ne
alegem modele pe care încercăm să le copiem chiar dacă acestea nu se potrivesc în totalitate
personalității noastre. Alteori suntem „îndreptați” în anumite direcții unde nu prea am vrea să ne
ducem. Auzim încă din copilărie că trebuie să facem una sau alta și sunt multe cazuri în care noi nu

nr. 85, martie 2024

rezonăm nici cu una nici cu alta. Acest „fii tu” se referă la tine, la caracterul tău, la ceea ce îți place
sau îți displace, la felul în care zâmbești, în care te îmbraci, în care îți bei cafeaua. Oamenii din jur îți
vor spune că x bluză nu-ți stă bine, deși tu o adori, că y replică nu e „demnă” de zis cu voce tare, că z
treabă nu e așa urgentă și că mai bine faci altceva (deși treaba z la tine e prioritară). În aceste
momente amintește-ți să fii tu, să cântărești deciziile în funcție de ceea ce simți tu și nu alții, în
funcție de cât de mult te afectează pe tine, în funcție de cât de mult te reprezintă. Fii tu, după
principiile, valorile, credințele tale, nu după cum vor toți ceilalți. Asta înseamnă să fii unic/ă și să nu
te construiești zilnic după plăcerea, toanele sau dispozițiile celor din jur.

3. Alege-ți oamenii din jurul tău!

Legat de punctul de mai sus, trebuie să menționez acest aspect. Eu l-am învățat după ce, de-
a lungul timpului, m-am înconjurat de persoane care… nu mă făceau să mă simt bine. Oameni pe
care i-am prețuit, i-am iubit, le-am dat tot ce am avut mai bun și mai frumos în mine, ca să câștig la
schimb nervi, supărare, furie, depreciere constantă și unele „mulțumiri” cu jumătate de glas, în rate
și din pură obligație de moment. Iar acești oameni mă demoralizau frecvent, îmi afectau psihicul,
sufletul, eficiența și stilul de viață zilnic. Oamenii din jur contează enorm de mult și aici o să dau
exemplu de două zicale/proverbe (pe cât sunt de vechi, pe atât sunt și de reale în secolul XXI):
„Familia ți-o dă Dumnezeu, prietenii ți-i alegi singur.” și „Mai bine singur decât prost acompaniat.”
Pe astea două le-am unit eu și am renunțat să mă mai complac în relații de orice gen cu persoane
care să mă consume mental, iar în schimb am ales să aduc în viața mea oameni care să îmi facă bine,
care să simt că mă apreciază așa cum sunt, care să nu încerce să mă schimbe, de la care să am ce
învăța, care să îmi fie inspirație, sprijin, bucurie. Și odată cu astfel de oameni, viața se schimbă în
mod miraculos.

4. „Oamenii fac cea mai bună alegere pe care o pot face la momentul dat”
Acesta este un citat de Joseph O’Connor, autorul cărții „Manual de NLP”. Din momentul în
care am conștientizat realitatea cuprinsă în aceste cuvinte, eu m-am oprit din a judeca oamenii,
indiferent de ceea ce fac, zic sau gândesc. Și acum să analizăm puțin. Cu toții facem alegeri (mai
bune, mai puțin inspirate, uneori fericite, alteori dezastruoase) și aceste alegeri le facem în funcție
de opțiunile, de variantele, de resursele de orice fel de care dispunem la acel moment. Dacă nu îi
ofer unei persoane o altă variantă, nu o pot judeca pentru alegerea făcută, fie ea extra-inteligentă
sau, din contră, catastrofală. Știu că fiecare om vede totul prin prisma experiențelor trăite. Să
spunem că un individ a avut deja câteva comenzi online neonorate, iar altele soldate cu produse nu
tocmai calitative. La un moment dat va face afirmația că shoppingul online e o pierdere de bani și
timp și va prefera să bată drumul la magazine fizice. Nu îl pot judeca pentru alegerea lui, deși mie nu
mi se pare una tocmai strălucită, unele produse fiind mai accesibile online la preț, la aceeași calitate.
Alegerea făcută este în funcție de experiența sa negativă, iar eu, neoferindu-i o alta pozitivă, nu pot
decât să înțeleg situația și, eventual, dacă am dispunerea, să îl ajut cu alte opțiuni. La fel se întâmplă
în orice altă situație. Oamenii tind să generalizeze, să interpreteze în funcție de experiențele lor, să
aleagă dintre opțiunile pe care sunt capabili să le identifice în anumite etape din viață și atunci ne e
relativ ușor, ca după o acțiune sau exprimare a cuiva, să venim și să afirmăm: „Era mai bine dacă
făceai așa/ dacă ziceai invers…”. Cu toate acestea nu am fost acolo să îi oferim alternative, opțiuni,
variante și nici nu am mers vreodată în pantofii persoanei respective pentru a evalua experiența ei.

nr. 85, martie 2024

5. Oamenii ascultă doar ceea ce îi interesează
Unul dintre secretele comunicării este acela că oamenii ascultă doar ceea ce îi interesează,
vorbesc doar despre ceea ce îi interesează, sunt dispuși să acorde atenție și credit doar dacă
persoana din fața lor discută despre un subiect din domeniul lor de interes. Un om te poate auzi
atunci când vorbești, dar dacă ulterior nu va avea habar despre ceea ce i-ai zis, să nu te mire. Cel mai
probabil nu te-a ascultat, nu a fost prezent în momentul comunicării, iar din acest punct de vedere
nu trebuie neapărat să învinovățești persoana în cauză. Gândește-te întâi dacă tu, la rândul tău, ești
un ascultător activ, dacă le oferi altora atenția pe care dorești să o primești. Ia-ți în calcul că uneori
poți vorbi despre o sumedenie de lucruri față de care o altă persoană nu manifestă același interes și
atunci „îmbracă” discuția într-o haină nouă. Obișnuiește-te să ai discuții interactive - nu vorbi non-
stop fără să presari întrebări la care interlocutorul să răspundă. Aceste întrebări îl implică și pe
celălalt și așa nu vei avea un discurs plictisitor. Identifică subiecte de interes - asta o poți face
cunoscând oamenii cu care vorbești - iar ca să îi cunoști e necesar să îi asculți atunci când vorbesc.

6. Optimismul și credința te ajută să ai o viață frumoasă

Aud adesea o afirmație: „Eu nu sunt pesimist, ci doar realist.” Ei bine, persoanele care afirmă
asta sunt groaznic de negativiste. De ce spun asta? Pentru că nu realismul te face să vezi o jumătate
goală a paharului, nu realismul îți activează neîncrederea în tine și în ceilalți, nu realismul te
determină să pui accent pe incertitudini și să acționezi cu teamă sau cu gândul de „oricum e
degeaba”. Aici e vorba de pesimism, iar experiența proprie mi-a demonstrat în multiple rânduri că
realismul se transformă adesea în mască sau „scuză” pentru o atitudine negativă în fața vieții. Pe de
altă parte, optimismul te ajută să ai o viață frumoasă, să identifici ceva bun în orice și să ai puterea
să valorifici acel bun. Un om optimist va reacționa întotdeauna ca și când orice lecție de viață îi
poate oferi oportunități, iar asta îi va face traiul zilnic mult mai interesant, starea lui mentală va fi
una bună, iar stima de sine îi va rămâne la un nivel superior. Optimismul este cel care te ajută să
începi mereu o nouă zi cu entuziasm. Optimismul este cel care îți oferă o stare de bine. Îl putem
asocia cu speranța dacă vrei, totul e să nu-l anulăm, să nu-l îngropăm în subconștient, să-l lăsăm să
se manifeste.

Ca prim pas, te invit la o introspecție. Cu siguranță ai învățat multe din propriile experiențe de viață.
Este timpul să ți le amintești și să le valorizezi pentru a te dezvolta ca persoană și pentru a deveni
cea mai bună variantă a ta.

Redactor-șef: Radu Mara-Mădălina

nr. 85, martie 2024

 DE LA CULTURA LOGOS-ULUI LA CULTURA VIZUALĂ, A
IMAGINII

Claudiu Dumitrache

Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmți a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă
puterea de-a aprinde imaginația mulțimii și de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre
bun trai, spre muncă și adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură
turbure, despre care să nu știi bine nici ce voiește, nici ce tradiții are, nici dacă e capabilă a conduce
un stat ori nu. /// Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu
toată rigoarea, cu tot exclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest
corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muști la apă; și adevăr, nu
fraze lustruite și negustorie de vorbe. (Mihai Eminescu)

Nu mă gândesc să scriu despre Eckhart Tolle și “puterea prezentului” din capul său, care mă
infectase sau fascinase și pe mine în urmă cu câțiva ani, când nu aprofundasem cultura răsăriteană,
originile formei în artă, morfologia artei, hamartiologia, Filocalia sau istoria religiilor, ci scriu despre
faptul că prezentul este complicat pentru o mare parte din lume, mai ales pentru cei care înțeleg
libertatea în esență și nu se pot supune lanțurilor noii democrații, lanțuri care, prea lungi fiind,
pentru unii seamănă cu libertatea, poate și pentru că se confundă cu iresponsabilitatea,
consumerismul și libertinajul, potențând ceea ce numim patimi. Tinerii au de înțeles aspecte foarte
importante pentru a continua civilizația, a recunoaște educația, a perpetua cultura și a trăi cu
luciditate – adică, Să nu pierdem verticala (Zoe Dumitrescu Bușulenga, ediția a II-a, Editura Nicodim
Caligraful, Mănăstirea Putna, 2017). În rândul tinerilor trebuie făcută distincția dintre autentic și
surogat, dintre iubire și poftă, dintre argumente și sofisme, dintre filozofic și filocalic – altfel lumea

nr. 85, martie 2024

de mâine se va sprijini pe ceea ce numim instinct, acest aspect coborând, automat, condiția omului,
de la cea care tinde spre depășirea firii limitate, la cea de animal.
La nivel planetar, evident, în ochii care se străduiesc să privească dincolo de ecrane, de curentele
materialiste și luminile artificiale (în ochii celor pentru care cea mai înaltă formă de bucurie nu se
găsește pe Tik Tok sau Instagram, nici în haine de firmă sau în celebritatea venită prin înșelarea
vulgului fără educație și ușor de impresionat sau manipulat, în ochii celor care beau însetați din
izvoare, nu din contrafaceri), aceste lipsuri de discernământ și simț critic au drept repercusiune
singurătatea, adică moartea interioară și chiar fizică – lucru dovedit concret în ultimii ani. Oamenii și-
au mai pus capăt zilelor prin idolatria față de artiștii rock, de exemplu, iar acum mor tineri din cauza
celor mai dăunătorare curente “muzicale”, acelea făcute de către unii artiști rap, trap, dance și
tehno. Pentru psihologii serioși și artiști, este cunoscut faptul că aceste curente, dorite muzicale,
apar în urma lipsei de iubire, de cunoaștere, de educație și de sens ale celor care le abordează.
Singurul refugiu și cea mai înaltă trăire pentru adepți (în care efectele nedorite dispar pentru un
timp, la fel ca la tehnicile reiki) rămân aceste grupuri muzicale hipnotice, delirante, vulgare,
pofticioase și, puțin spus, hedoniste, dionisiace și superficiale, neavând nicio legătură cu muzica
reală sau cu înalta trăire morală și spirituală prin intermediul artei, foarte departe de acele catharsis
și metanoia, pe care unii le-au trăit și experiat cu adevărat de-a lungul vremurilor. Aceste lucruri ne
sunt dovedite sau mărturisite de către cei care au biruit suferința lumii și au devenit liberi, fie și
încarcerați, demonstrând că libertatea reală poate fi oriunde, scriind, de pildă, un “jurnal al fericirii”
(Steinhardt), privați de liberatea fizică, în condițiile în care alții, purcezând de la Răsărit, au scris
despre “culmile disperării” (Cioran) în “libertatea” Occidentului (pentru cercetătorii hermeneuticii
sau etimologi, acest cuvânt vorbind de la sine despre ceea ce reprezintă). Prin intermediul
digitalizării sau transumanismului, tinerii ajung să nu mai știe ce este real și proiectat, ce e vertical și
orizontal, fiindu-le, oricum, foarte comod să abordeze modul orizontal de a fi și a se manifesta,
neavând nevoie ca frumosul, pe care ei îl consideră, să provină din adevăr, astfel încât s-a dezvoltat
o estetică închipuită a urâtului și a falsului, care fascinează și corupe tineretul la nivel psihic și
emoțional, aspecte tratate în mod remarcabil de către Părintele Dan Bădulescu, muzician celebru al
anilor ’70, în lucrările sale din revistele Scara și Porunca Iubirii, între anii 1999-2007.
Tot aici, unii care spun că sunt “puțin ieșiți în lume”, dar nu suficient, se lasă influențați și de
curentul limbajului erudit, materialist, persuasiv și manipulativ, de care se folosesc cei care vor să
convingă că Eminescu e minor pe lângă ei, iar cei care nu știu să recite o strofă din poeziile geniului
începând să se răzvrătească, cum că cineva i-ar fi mințit în legătură cu originea omului sau
mântuirea, care s-ar obține prin practici filozofice și meditații yoga. Deși ne gândim că limbajul ar
ține automat de cultura Cuvântului, nu este întotdeauna așa, cum nicio minciună nu poate proveni
din Adevăr. Limbajul poate ține de o sumedenie de forme, nu doar de cuvinte, dintre care amintim
simbolurile, culorile, sunetele și imaginile felurite – în general – care pot fi, mai ales astăzi, ușor
coruptibile, contrafăcute, care pot înșela cu mare succes, ducând la o interpretare greșită a
lucrurilor, fenomenelor și oamenilor. Într-o formă care prezintă adevărul, ulterior, schimbându-se un
singur aspect după voia și plăcerea cuiva, cu intenție bună sau nu, din știință sau neștiință, adevărul
prezentat devine fals, iar faptul că se prezintă parțial îi poate convinge pe mulți, care sunt neatenți
sau superficiali, după cum spune Cuviosul Iosif Vatopedinul: Văd bună voastră intenție, dar mai văd
și neatenția voastră. Filozofii mari, artiștii și oamenii de știință sunt preocupați în secolul XXI de cum
se poate face această distincție, dintre Adevăr și adevăr relativ, la nivel științific. Pentru cei mai

nr. 85, martie 2024

pricepuți, prin această trudă de a descoperi, răspunsul se află în filozofia Cuvântului, Care S-a
întrupat și S-a înălțat la ceruri, dar regăsindu-Se în interiorul fiecăruia dintre oamenii care-L caută –
astfel – neputând fi corupt. Iar unii cercetători ai mecanicii cuantice par să se apropie de ceva
vreme, într-o oarecare măsură, de înțelepciunea revelată. Cuvântul, deci, nu este totuna cu limbajul,
ci Acesta este și Adevăr, Care poate fi prezentat și în limbaj. Limbajul poate ține de Cuvânt sau de
imagine. Imaginea, la rându-i, poate ține de Adevăr, Care înseamnă și iubire, dar poate să fie și
prelucrată, ceea ce îi anulează proprietatea iubirii autentice, despre care spuneam că este și Adevăr.
Pentru unii, de altfel, este mai ușor să înțeleagă aceste aspecte dacă urmăresc rezultatul vieții
Jenicăi Tabacu, care a fost strâns legată de Bogdan. P. Hașdeu, de Castelul de la Câmpina și de fiica
academicianului, Iulia. Iar pentru alții este mai ușor dacă urmăresc filmul Martyrs (2008).
Sperăm că elita, continuând să fie elită, adică cunoscând și continuând idealul geniului național și
universal, înțelegând și raportându-se la spiritul lucid al “timpului” și nu numai – nimeni și nimic nu
va putea ucide cu adevărat valorile sau gândirea, acestea existând și perpetuându-se chiar și așa,
condamnate fiind de către lume, ca unele care nu sunt lumești și fără de care firea umană nu și-ar
putea găsi refugiul potrivit și sensul, Lumina.
Este alarmant faptul că tinerii se depărtează, cu dezgust, de tot ceea ce înseamnă Frumos, estetic și
benefic, ajungând la dezintoxicare sau direct în mormânt. Am mai vorbit despre (dez)gust – știm că
se formează în urma felului de educație și a ce consumăm de la vârstele fragede, neputând să
invocăm aici celebrul De gustibus non est disputandum, pentru că, evident, nu este vorba despre
faptul că nu se discută gusturile, ci că nu are rost să te iei la ceartă din cauză că un individ nu poate
aprecia Frumosul (cu atât mai mult – nu va putea înțelege nici disputa în esență, ci o va percepe
greșit, iar aceasta nu ar face decât să îi hrănească dezgustul și stăruința în… urât). Cearta este și ea
o formă de urât. Și dacă ne gândim altfel, adevărurile sunt cam triste și de aceea lumea nu le iubește
(Z. D. Bușulenga).
Exemplele bune există, din fericire: la Cluj, la începutul lunii iunie, a avut loc premiera națională a
piesei Traian în Dacia (de Giuseppe Nicolini, după mai bine de două secole de la prima punere în
scenă, de la Teatrul Argentina din Roma), unde unii tineri s-au minunat și bucurat de voci ca ale
contratenorului Alexandru Costea și tenorului Ștefan von Korch; la Târgoviște a avut loc Festivalul
Glasul Valahiei, în al cărui juriu am avut onoarea să fiu, alături de Felicia Filip, Cristian Mihăilescu,
Florin Apostol și Ioan Mann, trăind stări cu adevărat de despătimire și de cugetare la cele înalte, prin
prisma tinerilor participanți atât de talentați. În schimb, alți tineri, de la un festival bucureștean,
unde jocurile laser și ploaia de confetti au întregit tabloul, au ajuns la spital, în stare de urgență, unii
terminându-și prea devreme călătoria vieții pământești. Dar, în altă ordine de idei, nici Clujul și nici
Târgoviștea nu sunt scutite de asemenea manifestări și rezultate.
Astfel, din Istoria Psihologiei Muzicale (Constantin A. Ionescu, Editura Muzicală 1982), înțelegem
faptul că muzica, dar și orice formă de artă, ca să poată fi făcută de către cineva, este necesară o
pregătire psihologică și spirituală de bază. Iar oricine dorește a se aventura în lumea artistică din
anumite pasiuni, lipsit de inspirație, bune modele și talent, trebuie să se gândească de mai multe ori
la acest lucru, deoarece, prin propriile patimi expuse ca virtuți în arta sentimentală, hipnotică sau
horror, poate conduce la moarte o întreagă comunitate. Sau, trebuie ținut cont de afirmația
esențială pe care André Gide o transmite: Arta este o colaborare între Dumnezeu și artist, și cu cât
face artistul mai puțin, cu atât mai bine. Și dacă nu ne convinge Gide, putem căuta la Andrei

nr. 85, martie 2024

Tarkovski, Anton Pann sau în lucrările contemporanului Andrei Drăgulinescu, care sintetizează
remarcabil diferite domenii, de la tehnologie și biologie la muzică și droguri.
Dacă tinerii, înainte de a se crede artiști, ar consulta originea acestui fenomen, rolul și ceea ce face
motivul unui act de creație și artă, dacă publicațiile de specialitate ar ajunge în atenția acestora,
România ar avea alt cuvânt de spus lumii și puterea de a spune “nu!” surogatelor, ascultând mai
mult pe Ezio Bosso și Joan Baez decât pe artiștii festivalurilor manifestate de 1 mai la Costinești.
Însă, pentru că nu toți pot fi artiști – tinerii zilelor noastre – damnați de neputințele și frustrările lor,
de fapt, ei nu caută arta și mesajul ei, ci doar ceva (orice) prin care să-și valideze propriile patimi într-
un colectiv care promovează, în mod propagandistic, ideologii cu care rezonează persoanele aflate
doar în dorința de afirmare, de validare, compasiune, cu dor de securitate sau sens. Și nu are cum să
nu fie atrăgător dacă acest ceva se prezintă ca fiind artă, ca aparținând culturii și înaltelor năzuințe,
făcându-i pe tineri să se simtă importanți sau înțeleși. Ei ar căuta, deci, paradoxal, iubirea acolo unde
nu este, așa cum spun Părinții Pimen și Theologs din Sfântul Munte în podcast-urile lui Mihai Morar –
emisiuni foarte cunoscute și apreciate, dar și aceste idei fiind luate și interpretate greșit de către
unii, se pare, după dorința sau voia lor, la fel cum unii răstălmăcesc Sfintele Scripturi.
Alt aspect deosebit de important este libertatea criticii și judecății de valoare în creație, în profesii
sau servicii felurite, lucruri care se pot face de către oricine are ceva spus sau comentat, în general,
dar mai ales de către specialiști, care se pregătesc pentru această profesie esențială a evoluției
omenirii pe toate planurile. Însă, se dorește ca acest lucru să nu mai fie permis și, prin urmare,
putem avea ocazia, curând, ca în mod oficial, să vedem cum non-valorilor li se vor ridica statui. Acest
lucru ar înseamna, totodată, ca o comisie de specialitate din cadrul Guvernului, care are de
recunoscut valoarea unui artist sau intelectual, să nu se mai ghideze după un sistem verificat pentru
acordarea, de exemplu, a Ordinului Meritul Cultural, ci să aibă în vedere vocea națiunii (vox populi),
cum s-ar spune, sau doar dovezi formale de atestare, însă fără fundament real. Acest lucru nu poate
decât să conducă la false modele și false valori, închizând vocea critică și a judecății de valoare,
considerând că un artist din topurile Billboard este mai presus, valorico-artistic, de Dida Drăgan
(pentru că are mai multe vizionări?).
Noile viziuni asupra vieții, extrase din cărțile propulsate propagandistic (drept “bestsellers”) de
reviste precum New York Times (lipsite de verificări, care se fac de academii și uniuni de creație sau
comisii de specialitate din cadrul ministerelor), vin să ne spună că toate actele desfășurate de către
oameni, fie morale sau nu, fie bazate pe rațiune și socoteală sau nu, se pot considera drept virtuți
prin argumentul ce trimite la plăcerea clipei, prin satisfacerea poftelor imediate, diminuând rușinea
în ochii tinerilor. Tot acest curent occidental vine și sugerează lumii că identitatea de gen nu are
fundament, contrar chiar biologiei consacrate, iar unele femei, în cazul unui război, ar merge pe
câmpul de luptă, în timp ce unii bărbați vor sta ascunși în pivniță, protejați prin legile care, în lumea
relativ civilizată, se aplicau doar pentru femei, pentru copii, bătrâni, bolnvai sau pentru persoanele
cu handicap.
Generațiile mature se străduiesc să înțeleagă și să extragă ceva frumos, ceva bun din curentele
pseudo-culturale, pseudo-științifice și pseudo-morale apărute în ultimii zece ani sau reformate din
ideologiile păgâne și primitive, cu trimiteri la sexualitate, consum și profit ca scopuri. Cu certitudine
spunem aici: căutarea este în zadar. Și, cum nu suntem rasiști, ci recunoscători ai adevărului,
aducem aminte de Philip Melanchthon, care anunță această schimbare, de la esență la surogat, de
la om la animal, de la cultura Logosului la cultura vizuală, a imaginii, încă din 1531 (lucrarea Credință

nr. 85, martie 2024

și educație), la fel cum și Erasmus din Rotterdam vorbește despre acest lucru mai devreme, în 1511,
dacă e să ne raportăm la intelectualii altor culturi și viziuni. Dar nici pe autorii de genul acesta nu i-
am putea aprecia la adevărata lor valoare fără simțul critic al unora ca academicienii Zoe Dumitrescu
Bușulenga și Dumitru Stăniloae. Iar dacă se instaurează o lege care interzice argumentele, pe baza
faptului că acestea ar fi crunte și jignitoare pentru unii, atunci se vor împlini și ultimele profeții,
anunțate și în filmul Idiocracy (2006) și în serialul Black Mirror (2011-2019).
Astăzi, dacă ne înspăimântăm citind World Trends 2040, alergăm la “psihologii” și “maeștrii” de
dezvoltare personală de pe toate drumurile, fără să îi avem în vedere pe cei mari, pe elitiști, care nu
pot niciodată să afirme că trebuie să faci tot ce e posibil pentru a obliga universul să-ți dea ce-ți
dorești. Lumea nu a înțeles că psihologia adevărată nu este separată și independentă de
spiritualitatea autentică, ci există pentru a o suține pe cea din urmă și a vindeca, nu doar pentru a
anestezia temporar efectele, în timp ce boala lucrează pe nesimțite – fapt demonstrat de către un
psihiatru ca academicianul Augustin Buzura, care ne mai asigură și că viața de după moarte este
viața cea adevărată, pe care o arvunim de aici, contrar unor “ideologi progresisiști” ca Yuval Noah
Harari, John Hands, Rutger Bregman, Robert Kiyosaki, Napoleon Hill, John C. Maxwell, Gary John
Bishop și Stephen Hawking. Să ne ferim – spun toți cei care au argumente și capul pe umeri – de ce
nu are fundament în tradiție, Biserica strămoșească și știința consacrată de forurile supreme de
cultură și știință (așa cum au ajuns să se ferească și Cary-Hiroyuki Tagawa, Tom Hanks și Bob
Marley), să ne ferim a ne justifica răutatea, egoismul și prostia prin faptul că există legi care ne ajută
în acest sens. Fără sinceritate, calitatea umană (definită de către Creatorul ei, Care este mai presus
de legile lumii) nu mai poate fi considerată și, într-un context de judecată de valoare, de morală sau
etică, vom ajunge să invocăm aceleași replici despre care Părintele Sorin Bute amintește cu multă
înțelepciune: Nu am făcut decât să urmez procedura. Și, astfel, nici unul ca William Lane Craig nu
mai poate face față nihilismului prin lucrările sale parțiale despre argumentul moral, dar nici
Creation Ministries International…
Muzica, spune Beethoven, este o revelație mai înaltă decât toată înțelepciunea și filosofia, ea fiind
unul dintre cele mai importante și puternice canale de spiritualitate, de educație și iubire, unind
oamenii și pe oameni cu Dumnezeu, iar aceasta, evident pentru omul căutător de adevăr, nu poate
exista autentic în afara religiei, indiferent de haina pe care o îmbracă, albă sau neagră, ci esențiale
sunt materialul și sursa, inspirația. Muzica, din punct de vedere istoric, științific și dogmatic, în
viziunea tuturor marilor genii, este rugăciune. Iar atâta timp cât Albert Einstein i-a dat replică lui Emil
Ludwig, respectiv Dumitru Stăniloae lui Lucian Blaga, Valentin Lipatii, Petre Țuțea și ÎPS Calinic
Argeșeanul lui Emil Cioran, Ioan-Aurel Pop lui Lucian Boia sau lui Lucian Bode, Savatie Baștovoi lui
Mircea Cărtărescu și Dumitru Avakian Angelei Gheorghiu, lumea atentă poate face distincții de
valoare și de spirit elevat. Si, mai mult, atâta timp cât un tânăr, deși student la Biotehnologii-
Agronomie, (îmi) spune că ochii lui nu văd decât preoția, avem certitudinea că omenirea continuă,
automat și muzica sau artele, separate de moarte și de lume.

nr. 85, martie 2024

 STILURI ȘI TIMPURI – CLASICISM ȘI ROMANTISM PE
TERITORIUL ROMÂNESC

Mara-Mădălina Radu

Reunind mai mulți scriitori, curentele literare sunt acele orientări literare dintr-o perioadă de timp
ce iau naștere din anumite situații culturale. Apărând de obicei ca reacție la un curent literar
anterior și ca o opoziție la o situație culturală considerată depășită, aceste curente literare au
condensat de fiecare dată mai mulți autori, astfel încât, fiecare dintre ele are reprezentanți de
seamă ai contextului cultural. Raportându-ne la teritoriul țării noastre, vă propunem o scurtă
plimbare prin curentele literare ce s-au perindat prin România exemplificând cu autori și opere
reprezentative.

Clasicism (apărut în sec. XVII – Franța)

Clasicismul propune un stil sobru, riguros, concis, echilibrat, pur. Raționalul este subliniat, iar
normele literare sunt respectate în amănunt. Pe de altă parte, caracterele umane sunt analizate în
detaliu. Curentul apărut în timpul Regelui Soare a avut parte de o adevărată școală literară în Franța.
La un secol distanță, această manifestare literară a avut loc și pe teritoriul României neavând însă
același impact major.

nr. 85, martie 2024

3 reprezentanți ai clasicismului românesc:
Costache Negruzzi
Scriitor cunoscut al perioadei pașoptiste, dar și om politic al vremii, C. Negruzzi se numără printre
autorii clasici români. Își începe activitatea literară cu traduceri, scrie chiar și poeme, dar succesul i-l
aduce proza – „Dar întâi de toate, Negruzzi e un mare prozator…” – G. Călinescu. În nuvelele sale
se împletesc mai multe curente literare și regăsim cu precădere și elemente clasice. Cunoscută
drept nuvelă istorică romantică, „Alexandru Lăpușneanul” are, de asemenea, și caracteristici ce
aparțin clasicismului prin obiectivitatea acțiunii, prin perspectiva narativă, povestirea la persoana a
III-a, mesajul moralizator, ș.a.m.d.
Titu Maiorescu
Unul dintre numele sonore ale culturii române, Titu Maiorescu este fondatorul curentului cultural
Junimea, critic literar, academician și lista continuă. Junimismul are bază clasică, cu acel stil riguros
și cu orientare spre realism. Revista Convorbiri literare aparține Junimii și promovează diverse opere
clasice, atât complete, cât și conținând diverse elemente clasice. Fără să refuze romantismul,
publicația reliefează clar gustul pentru clasicism, astfel Titu Maiorescu devine unul dintre
susținătorii acestui curent literar. Nu putem să nu menționăm aici și deja celebra teorie a formelor
fără fond care se poate aplica și în zilele noastre cu succes…
Grigore Alexandrescu
Cunoscut pentru fabulele sale, Grigore Alexandrescu este unul dintre autorii ce au abordat stilul
clasic. Adaptându-și fabula la realitatea cotidiană, autorul pune în lumină problemele epocii în care a
trăit, când între clasele sociale erau multiple diferențe de trai și conceptul de dreptate era deformat.
Teme precum parvenitismul („Boul și vițelul”), justiția șchiopătândă a vremii („Dreptatea leului”)
sau egalitatea („Câinele și cățelul”) le regăsim în aceste fabule originale de factură clasică.
Romantism (apărut în prima jumătate a sec. XIX)
Așa cum spuneam mai sus, curentele literare au apărut ca o manifestare împotriva celor anterioare.
Așa se întâmplă și cu romantismul care izbucnește ca o înfruntare a clasicismului, propunându-și să
se rupă de normele rigide clasice, să acorde atenție naturii și aceasta să nu mai reprezinte doar un
decor fad, să abordeze toate mediile sociale și să ofere eroi literaturii. Condițiile sociale din România
au creat un romantism specific, mixat cu clasicism dar și cu realism. Istoria, datinile și folclorul sunt
subliniate, sunt preferate calitățile excepționale ale protagoniștilor, care la rândul lor sunt speciali.
3 reprezentanți ai romantismului românesc
Mihai Eminescu
În timp ce în Europa simbolismul începe să își facă simțită prezența, în România, Eminescu afirmă
romantismul său unic fiind considerat „ultimul mare romantic european”. Tematica liricii sale,
imaginile create din cuvinte, viziunea poetică – toate contribuie la încadrarea operei eminesciene în
curentul literar romantism, începând cu „Epigonii” când elogierea înaintașilor este sinonimă cu o
despărțire de viziunea acestora. Motivul geniului îi poate sintetiza aproape întreaga lirică de factură
romantică, reprezentativ în acest sens fiind atât poemul „Luceafărul” cât și „Scrisoarea I”. Natura și
folclorul sunt, la rândul lor, motive predilecte în poezia sa („Ce te legeni”, „Sara pe deal”, Lacul”
etc).
Vasile Alecsandri
Vasile Alecsandri promovează un romantism pașoptist în care confortul, gusturile burgheze proprii,
atitudinea pasivă și pasiunea domoală sunt caracteristici principale. Pastelurile sale sunt

nr. 85, martie 2024

reprezentative în acest sens – poezii pictate în cuvinte, mai aproape de tablouri decât de opere
literare, aceste pasteluri înfățișează un romantism aparte, liniștit, domestic, căruia nu-i poate fi
tulburată armonia. Natura este o scenă picturală descrisă în detaliu de către scriitor, adesea din
confortul conacului de la Mircești, de unde și cele mai aprige ierni păreau feerice atât timp cât erau
privite pe fereastră…
George Coșbuc
George Coșbuc afirmă un romantism posteminescian, un fel de prelungire a curentului literar în care
emoția și lirismul sunt diluate, iar accentele realiste tot mai vizibile. Această tendință de a se agăța
de romantism în timp ce migrează spre realism poate fi încadrată în orientarea literară cu numele de
sămănătorism formată în jurul publicației „Sămănătorul” pe care a și condus-o o bună bucată de
vreme. În poezia lui Coșbuc, mediul rural este preferat, considerându-se că, la sat, fondul sufletesc a
reușit să își păstreze puritatea și inocența. De asemenea este pus preț pe valorile morale, pe
dreptate și cinste, care fac parte din natura ființei umane, dar care pot fi pierdute cu ușurință.
Dezvoltarea științei va atrage în mod inevitabil dorința unei reprezentări cât mai fidele a realității
înconjurătoare. Astfel, va apărea realismul care adoptă stilul obiectiv, analiza psihologică,
predilecția pentru natura umană dominată de instincte violente sau chiar animalice. Realismul
respinge orice formă de falsitate prin care realitatea este cosmetizată. În România, realismul a fost
îmbrățișat de mulți autori care au folosit îndeosebi tehnica detaliului inspirându-se din realitatea
imediată. Dar acesta este un alt curent literar și o altă poveste pentru o altă zi…

nr. 85, martie 2024

 DE VORBĂ CU ANDREEA PÎRLEA – „Sunt un om liber care aleargă
să prindă timpul.”

Mara-Mădălina Radu

Un om care se distinge prin sensibilitate și talent, Andreea Pîrlea, dincolo de a fi un cadru didactic
apreciat, ne oferă o doză de literatură română contemporană prin intermediul scrierilor sale. Îi
mulțumim pentru amabilitatea de a ne oferi un interviu și pentru aceea de a ne încânta cu magia
cuvintelor.

Vorbește-ne puțin despre tine. Cine este omul din spatele cărții și cum a apărut pasiunea pentru
scris?
A.P.: Sunt un om iubit, soție și mamă a doi copii. Sunt un om liber care aleargă să prindă timpul. Ce
bine ar fi ca ziua să aibă 48 de ore! De mică, având multe hobby-uri (pictura, lectura, scrierea
creativă, muzica, sculptura, teatrul, dansul și limbile străine), am fost obișnuită să am o viață foarte
activă.
Sunt profesoară de Limba și literatura română, așadar am fost mereu înconjurată de cărți.

nr. 85, martie 2024

Am scris de mică, dar nu am acordat o atenție deosebită acestui lucru. Nici nu luam în calcul
posibilitatea de a ajunge scriitoare, așa cum nici nu-mi închipuiam că voi ajunge profesoară. În cazul
meu, s-a dovedit de multe ori că imposibilul e cât se poate de posibil.
Nu pot vorbi tocmai despre o pasiune pentru scris, ci, mai degrabă, despre o nevoie ființială de a-mi
așterne gândurile nu într-un jurnal, ci într-o carte, simțind acut faptul că am ceva de transmis
cititorilor, că scrierile mele nu-mi sunt destinate doar mie, ci pot avea o influență benefică asupra
celor care se regăsesc în ele.
Cum ai descrie relația ta cu domeniul literar?
A.P.: Nu mă pot abține să nu zâmbesc. La figurat vorbind, pot afirma faptul că avem o relație plină
de iubire și pasiune. Am fost dintotdeauna o cititoare înrăită, am iubit cu ardoare cărțile și mi-am
dorit o cameră-bibliotecă. Din liceu, sub coordonarea doamnei profesoare de Limba și literatura
română, am început să particip la diverse evenimente literare. De când am început să scriu cu
adevărat, prezența la acest tip de evenimente a crescut, nu doar pentru că îmi plac foarte mult, dar
îmi oferă posibilitatea de a cunoaște oameni cu aceleași preocupări și valori ca și mine. E drept că, la
o parte dintre ele, particip și în calitate de autoare, fiind invitată de organizatori, dar există și
evenimente literare pe care le organizez eu.
Ce părere ai despre maniera în care este abordată literatura în prezent? Mai citesc oamenii sau
sunt prea prinși în cotidian?
A.P.: Cred că în prezent se încearcă o stârpire a tot ce înseamnă cultura și valorile morale. Ideea
conform căreia oamenii nu mai citesc este eronată, dar e puternic mediatizată. Mulți oameni citesc
cu pasiune. Problema e că nu sunt vizibili, tocmai fiindcă s-a creat ideea că ar fi o excepție. Scuza că
suntem prinși în cotidian e o modalitate prin care unii încearcă să se păcălească singuri că nu au timp
de lectură. Adevărul e că ține de alegerea noastră și de priorități în ceea ce privește petrecerea
timpului liber. Eu particip lunar la cinci cluburi de carte din Iași, pe trei dintre ele le organizez eu:
Atelierul de lectură și scriere creativă e destinat micilor cititori, Clubul de lectură –Liceenii citesc și
un club pentru adulți, destinat în mod special celor din comuna în care locuiesc. Să știți că avem
lunar mulți participanți, iar în Iași există multe cluburi de lectură. Oamenii sunt avizi nu doar să
citească, ei doresc să și împărtășească informațiile și trăirile izvorâte din subiectele abordate în cărți.
O influență foarte mare asupra lecturii din România o are statul care nu încurajează cultura în
general. Astfel, evenimentele literare, deși au loc, nu sunt vizibile din cauza lipsei de promovare și
așa se creează falsa imagine că nu ar exista. Din păcate, am observat că, nu de puține ori,
evenimentele literare lipsesc tocmai din școli, iar copiii cresc fără să știe ceva despre ele.
Aud adesea că tinerii nu mai citesc. Nu e adevărat! Nu putem generaliza. E cert însă că, atât timp cât
nu punem accent pe literatură de la o vârstă fragedă, e greu ca mai târziu să le pretinzi tinerilor să
citească, pentru că deja și-au risipit timpul în multe alte preocupări, deseori nefolositoare.
În calitate de cititor, ce ne spune biblioteca ta personală? Preferi un anume gen literar? Ai un autor
cu ale cărui opere rezonezi?
A.P.: Biblioteca mea personală e foarte mare și crește pe zi ce trece. Ea vă poate spune că citesc
divers, că predomină autorii români, clasici și contemporani, în aceeași măsură în care încerc să
descopăr autori străini. La mine în bibliotecă este echilibru. Nu pot spune că prefer un anume gen
literar, pentru că am pe noptieră cărți diverse. Nu citesc cărțile pe rând, ci, în funcție de cum mă simt
într-un anumit moment, aleg o carte din care să citesc. Poate fi o carte de poezii, un roman de
dragoste, un thriller sau un roman polițist, o carte pentru copii sau de dezvoltare personală etc.

nr. 85, martie 2024

Pentru că iubesc cărțile și bibliotecile, mă înconjor mereu de ele.
Mă regăsesc în special în scrierile lui Mircea Eliade și ale lui George Bacovia. Cartea mea preferată e
,,Adam și Eva” de Liviu Rebreanu. În ultima vreme, am citit îndeosebi autori români contemporani.
A fost o încântare să-i descopăr!
Cu siguranță ai dezvoltat un atașament aparte față de versurile tale, dar ai putea menționa două
care te definesc cel mai bine?
Nu sunt cele mai inspirate, însă sunt cele care-mi vin acum în minte:
,,M-am născut să fiu defectă
Fiindc-așa pot fi perfectă.”
Ce înseamnă să fii scriitor în România zilelor noastre? Ce nivel de satisfacție ai dincolo de bucuria
creației și a publicării?
A.P.: Din păcate, scriitorii români nu sunt prețuiți, iar scrierile lor nu sunt promovate. Probabil că și
literatura a fost victima clișeului, tot mai răspândit în ultima vreme în societatea noastră, conform
căruia tot ceea ce vine din afară e mai bun decât ceea ce reușim să facem noi aici, indiferent de
domeniu.
Prin faptul că majoritatea editurilor nu publică și nu promovează autori români, mai ales
contemporani, s-a creat ideea conform căreia românii scriu prost. La această idee au contribuit și
unii bloggeri de carte români care au considerat că lecturarea câtorva cărți din literatura română
contemporană e suficientă pentru a generaliza, dând un verdict cât se poate de slab literaturii
române. M-am săturat să aud afirmații de tipul: ,,Eu nu citesc autori români.” ,,Am decis să ofer o
șansă unei cărți românești și m-a dezamăgit. Nu mai vreau să aud de literatură română
contemporană.” etc. Sincer vă spun: Nu am mai auzit de vreo țară care să-și renege scriitorii. Am
auzit doar despre susținere și promovare. Acum nu spun că la noi e doar lapte și miere, e adevărat
că nu toți autorii sunt scriitori și nu toți scriu bine. Însă nu este cazul să generalizăm. Toți scriitorii
străini scriu bine? Cu siguranță nu! Ar fi bine dacă toate editurile ar fi mai atente la calitatea
manuscriselor publicate.
În ciuda tuturor acestor obstacole, scriitorii care consideră că au ceva de spus luptă și reușesc, ușor-
ușor, să ajungă în sufletele tot mai multor cititori.
E greu să măsori nivelul de satisfacție pe care-l ai ca scriitor, însă pot spune că mă simt împlinită
pentru fiecare om care găsește ceva folositor și ziditor în cărțile mele.
Ce părere ai despre introducerea în manualele de literatură a poeziei și a prozei contemporane?
A.P.: În această problemă trebuie evitate extremele și trebuie căutat un echilibru, absolut necesar și
benefic, între scrierile autorilor clasici și cele ale autorilor contemporani, fiecare având rostul lor în
formarea elevilor.
Prezența scrierilor autorilor contemporani în manualele școlare, alături de autorii clasici, este
obligatorie. Scriitorii contemporani scriu despre lumea în care trăiesc elevii și, în felul acesta,
interesul elevilor, referitor la diverse aspecte din viață, este mult mai mare, pentru că se regăsesc în
textele propuse spre studiere. Însă acestea trebuie selectate cu foarte mare atenție din toate
perspectivele.
Care sunt titlurile și de unde pot fi achiziționate cărțile semnate de tine?
A.P.: Până acum, am publicat trei cărți: un volum de poezii (,,La porțile dorului”), un volum de proză
scurtă (,,De mână cu tine”) și un volum de povești pentru copii (,,Mai spune-mi o poveste!”).

nr. 85, martie 2024

Cartea de poezii, pentru moment, nu mai este disponibilă, urmează să o reeditez, însă celelalte două
cărți se găsesc la mine, în librăria editurii Literpress Publishing, pe Bookzone, Cărturești, Libris,
Cartea ta, Emag etc. Fizic se găsesc în Iași la Librăria Junimea, iar cei din diaspora le găsesc în librăria
Adler.
Care sunt planurile de viitor în ceea ce privește cariera ta literară?
A.P.: Nu mă pot opri din scris. Am mai multe proiecte în lucru. Sper ca, în curând, să public primul
meu roman. Îmi doresc să continui să organizez cele trei cluburi de lectură, să particip la cât mai
multe evenimente literare și să promovez literatura în rândul tinerilor. Nu pot să uit că la o întâlnire
cu micii cititori dintr-o școală, un copilaș de clasa a doua mi-a spus: ,,Nu pot să cred că sunteți vie!
Credeam că toți scriitorii sunt morți.”
Un gând pentru cititori.
A.P.: Posibilitatea de a citi e un atu al libertății. Prețuiți cărțile, mai ales pe cele românești, pentru că
ele vorbesc despre fondul nostru sufletesc. Citiți și autori români contemporani, pentru că ei sunt
cei care duc moștenirea noastră culturală mai departe și pentru că ei scriu, întâi și întâi, pentru noi și
despre noi.

nr. 85, martie 2024

 PE ARIPI DE VERS

Uimire Caută omul

Locul tăcerii e cină de taină Am cântărit

pentru cei neîndatorați întotdeauna
cuvintelor. totul
Atâta prezență în locul unde se tace cu altă măsură.
și atâta uimire, Să închei ziua
că numai gerul din noapte până sus
scrijelește ferestre cu un colț de stea fără să faci socoteala
și luna se împarte în două. cu vameșul sau cu fariseul.
Nu te însoți pe cale
cu cel care nu știe să te asculte
până la celălalt capăt al tău!

Crește-mi gândul! Fericit omul!

Mai crește-mi gândul până la Tine Căderea în lume

și nu mă lăsa să înnoptez;
să adorm peste tăcerea păsărilor.
Pământul pe care stau
nu se va mai naște o dată.
El îmi cunoaște numele,
pasul, plecarea.
e prag spre veșnicie.
Ferice de omul care știe să meargă
pe marginea sufletului celuilalt,
cu candela aprinsă.

Versuri de Monica Buțu

nr. 85, martie 2024

 ALCHIMIA – ADIERE DE MAGIE DIN ANTICHITATE PÂNĂ AZI

Mara-Mădălina Radu

Predecesoarea chimiei, care mixează știința cu ezotericul, a dat naștere unor descoperiri
importante (distilarea alcoolului, extractele din diferite plante, vindecarea unor boli cu anumite
tratamente, cristalizarea, prelucrarea metalelor etc.) dar și unor filosofii pe cât de fanteziste, pe
atât de incitante.

Încă din antichitate, alchimia era văzută prin prisma ocultismului sau, dacă ne gândim la autoarea
Mary Shelley, alchimiștii erau lejer identificați cu savanți/cercetători atinși iremediabil de nebunie.
Cu toate acestea, căutarea pietrei filozofale nu a încetat vreodată, chiar dacă știința a avansat
uimitor, iar alchimia nu și-a pierdut magia nici măcar în zilele noastre când chimia este cea care i-a
luat locul, înlocuind teoriile fantastice cu experimentul, observația și concluzia demonstrată. Chiar
dacă în vremuri moderne aceasta – se crede – că nu mai este practicată, alchimia este un cuvânt
cunoscut, la fel și noțiunea de piatră filozofală. De ce cuvântul nu a murit? Poate din cauză că un

nr. 85, martie 2024

strop de magie este binevenit chiar și în Era Digitală. În plus, dacă ne amintim de filosofia lui Luther
King, oricine poate ucide visătorul, dar niciodată visul.
Acel magnum opus al alchimiei a fost dintotdeauna obținerea nemuritoarei pietre filozofale despre
care se spune că poate transforma metalele în aur, că poate vindeca orice afecțiune a trupului și că
are capabilitatea de a oferi tinerețe fără bătrânețe. Cu asemenea proprietăți, nu e de mirare că
această căutare s-a transformat într-una asiduă și că unii savanți chiar au înnebunit în marea lor de
cercetări și experimente. Transmutarea metalelor inferioare în aur a devenit o practică frecventă
printre alchimiști, iscând chiar controverse în rândul acestora. S-au creat tabele peste tabele, teorii
peste teorii. Unii erau sceptici, iar alții o susțineau.
Unul dintre cei mai cunoscuți alchimiști este Nicolas Flamel. Celor care au citit seria Harry Potter, cu
siguranță le este un nume cunoscut. Numai că Flamel nu este un simplu personaj fictiv dintr-o carte
fantasy. El a existat cu adevărat în secolul XIV, în Franța, și, inițial, nu avea nicio legătură cu alchimia,
meseria sa fiind aceea de scrib. După căsătorie, acesta se mută la Paris, unde muncește deopotrivă
ca scrib și vânzător la propriul său magazin de cărți. La un moment dat achiziționează o carte care îi
va schimba întreaga percepție și îl va lansa în studiul alchimiei, fiind convins că seria de simboluri din
acel volum îl va conduce către descoperirea pietrei filozofale. Ajunge să facă o călătorie în Spania
pentru a se iniția în tainele alchimiei și, odată întors, acesta – se spune – chiar a reușit transmutarea
substanțelor, creând aur din mercur. El ne relatează într-una din lucrările sale că a făcut acest
experiment de trei ori, iar aurul obținut l-a folosit pentru un trai decent și pentru a ajuta cu
generozitate persoane aflate în dificultate, mai multe spitale și instituții religioase. După moartea sa,
s-a vehiculat că acesta de fapt nu a decedat, ci că a folosit piatra filozofală pentru a obține
nemurirea atât pentru el, cât și pentru soția lui. O relatare din secolul XVIII ne informează că a fost
văzut împreună cu soția la Opera din Paris. Legenda lui Flamel a declanșat rumoare. Unii au fost de
părere că totul este pură invenție, iar alții arătau cu degetul spre darurile generoase pe care acesta
le-a făcut săracilor și spre monumentele construite – oare a reușit Flamel să obțină controversata
piatră filozofală?
Două dintre lucrările scrise ale lui Flamel sunt:
Cartea Figurilor Hieroglifice – Dorința Dorită este structurată în două părți și ne prezintă drumul
parcurs de Flamel în căutarea pietrei filozofale pornind de la începuturi, când acesta nu avea habar
de alchimie sau hermetism. Flamel își povestește viața și cum aceasta a luat o turnură bruscă atunci
când pe la 35 de ani a primit misterioasa carte care urma să-i lumineze mintea și spiritul, să-l
determine să se adâncească în studiu. În prima parte vorbește foarte mult despre cartea figurilor
hieroglifice, îi caută interpretări, prezintă simboluri pe care le-a întâlnit și descifrat. În partea a doua
a cărții, ne prezintă alchimia ca pe un remediu din punct de vedere medical, oferind interpretări
filosofice.
Cartea spălărilor ne vorbește despre transmutarea mercurului în piatra filozofală și cum aceasta are
proprietatea de a se înmulți, dar și de a vindeca în mod miraculos orice boală. Mai mult, din spusele
lui Flamel deducem că piatra reușește să vindece și tulburări mentale și suferințe spirituale pentru
că „îndepărtează veninul inimii, înmoaie arterele și dizolvă lucrurile conținute în plămâni, iar răul îl
vindecă și consolează.” Oare i-a arătat mercurul „spălat” aceste proprietăți lui Flamel? Cert este că
acesta relatează sigur pe el cele experimentate.
Dincolo de partea practică și de experimentele – reușite sau eșuate – alchimia a presupus
dintotdeauna și o latură spirituală. În jurul artei de a obține piatra filozofală a luat naștere o

nr. 85, martie 2024

adevărată filozofie – Martin Luther King chiar afirma că de fapt alchimia înseamnă filozofie. Limbajul
codat al alchimiștilor, încărcat de obscuritate și de o multitudine de simboluri, asigura înțelegerea
celor scrise unui număr foarte redus de persoane. Mesajul/secretul era transmis astfel tuturor,
nefiind însă accesibil decât celor inițiați sau dispuși să se inițieze în misterele alchimiei. În acest mod,
alchimiștii se asigurau că știința lor nu va fi folosită de oameni „impuri” care ar provoca dezastre și
care ar folosi cele descoperite în avantaje personale sau scopuri meschine. Din cauza acestui limbaj
cifrat, alchimiștii au fost adesea acuzați de prefăcătorie, înșelătorie și minciună. Cu toate acestea, un
alt alchimist celebru, călugărul Basile Valentin, ne explică ce presupunea limbajul alchimiștilor, cui îi
era permisă decodificarea mesajelor și cum se îmbină religia și credința cu practica.
Cartea Cele 12 legi ale filosofiei, una dintre cele mai analizate scrieri alchimice, pe care Basil Valentin
a lăsat-o predecesorilor săi cuprinde „secretele” obținerii pietrei filozofale, bineînțeles, într-un
limbaj de asemenea alegoric, pe care cei care îl vor descifra se vor putea și bucura de bogății fără
seamăn și de eternitate. Sună tentant, nu-i așa? Din păcate, frazele sunt atât de enigmatice și pline
de înțelesuri care lasă drum liber la o multitudine de interpretări, încât cu greu reușește cititorul să
aducă ceva lumină în oceanul de metafore. Semnele zodiacului sunt și ele prezente în carte, alături
de imagini încă și mai încărcate de taine.
Mai aproape de timpurile noastre, vedem totuși că alchimia nu a murit odată ce a fost înlocuită de
către chimie. De fapt… a fost vreodată înlocuită cu adevărat? Intrând în decădere încă din secolul
XVII, alchimia doar nu s-a mai ridicat la suprafață pentru a se evidenția, pentru a fi făcută publică. În
secolul XVIII încă existau adepți ai acesteia, iar în secolul XX, chiropracticianul Israel Regardie
publică, printre alte cărți și tratatul Piatra filozofală, unde vorbește despre arta alchimiei. Acesta
analizează trei scrieri alchimice cu o importanță majoră și aduce explicații după studierea îndelungă
a acestora, încercând să îmbine simbolistica, știința, implicațiile magice și elementele psihologice și
spirituale. Un tratat interesant care aduce din nou alchimia în lumina reflectoarelor, arătând că
interesul față de aceasta nu a dispărut complet.
Era transmutarea metalelor inferioare în aur prioritatea alchimiștilor? Totul se reducea la o
procedură ce avea ca scop îmbogățirea sau nemurirea? Conform simbolurilor, aurul semnifica
această nemurire, așa că această artă cu un limbaj ermetic presupunea mai mult decât atât. Se
ducea mai departe, către transmutarea sufletului, către schimbarea fondului spiritual și mintal.
Alchimistul Angelus Silesius considera că piatra filozofală este de fapt harul divin pe care omul îl
poartă în el, acea scânteie de divinitate care, odată activată, transformă individul în Dumnezeu,
drept urmare totul îi este posibil. Pentru orice experiment alchimic se necesită un spirit ajuns la o
stare de puritate. Așadar, metalele capătă proprietățile dorite de modelator, dacă acesta posedă nu
doar cunoaștere, ci a reușit să atingă o stare paradisiacă și să atingă absolutul.
Desigur, nu se putea ca alchimia să nu interfereze cu religia, mai ales cu cea catolică, dar promovând
oarecum credința în Dumnezeu, aceasta nu a fost atacată fățiș de către Biserică. Hermetismul, de
exemplu, a inserat religia în viziunea sa, atingerea absolutului implicând deschidere spre mântuire.
Totodată însă, exista magie, astrologie și pragmatism. Cei dedicați alchimiei aveau în gând
perfecțiunea umană și da, ea implica veșnicia și tinerețea conservată pe timp nedeterminat, precum
și capacitatea de a fabrica aur din alte metale. Dar nu era doar atât și mulți cercetători au fost
acuzați de vrăjitorie. Cât adevăr și cât fals? Ocultismul și obscuritatea erau caracteristici ale
alchimiei. Dacă mai adăugăm și limbajul utilizat în scrierile alchimiștilor, parcă se creează acea
imagine a vrăjitorului dintr-un laborator sinistru medieval. Un exemplu grăitor de vocabular

nr. 85, martie 2024

hermetic este cel de pe Tabula Smaragdina (Tabla de Smarald) despre care se spune că ar conține
secretele lui Hermes – „Puterea lui este fără margini de-i preschimbat în pământ.” Mai mult,
alchimistul spaniol Artephius, afirma în lucrarea sa, Arta de a prelungi viața omului, că: „am văzut,
de-a lungul acestei vieți îndelungate, că oamenii nu au putut să perfecționeze această știință din
pricina obscurității cuvintelor filosofilor.”
Inclusiv în zilele noastre, alchimia și secretele ei atrag publicul, acestea fiind introduse într-o
mulțime de cărți fantasy sau producții cinematografice. Am menționat mai sus că numele lui Nicolas
Flamel apare în mult-îndrăgita serie Harry Potter și altă serie de succes este „Secretele
nemuritorului Nicholas Flamel” de Michael Scott. Alchimia apare și în „Cartea pierdută a
vrăjitoarelor” de Deborah Harkness. Cele trei serii enumerate beneficiază și de ecranizări absolut
captivante. În afară de ficțiune însă, se traduc frecvent vechi tratate de alchimie și se reeditează
cărți ale secolului XX care abordează acest subiect. În 2016, a apărut în limba română cartea „Opere
Complete vol.12. Psihologie și alchimie” de C. G. Jung, iar teoriile și interpretările acestuia, deși
departe de limbajul codat al secolelor X-XIV, oferă o altfel de explicație secretelor alchimice și
pietrei filozofale, explicație ce izvorăște, fără îndoială, din înțelepciunea pentru care acesta era
admirat inclusiv de Mircea Eliade, care descrie întâlnirea cu Jung și discuțiile avute pe tema alchimiei
în cartea „Încercarea labirintului”.
Oameni care au devenit legendă, un vis cu picături de magie, o speranță a eternității și a frumuseții,
alchimia a reprezentat, mai presus de toate, țelul măreț al omului de a-și descoperi și activa propria
divinitate, de a atinge starea primordială, atunci când era iubit și nu blamat, atunci când totul îi era
posibil. Alchimia, dincolo de ceață și mister, este ascensiune, evoluție pe toate planurile și, nu în
ultimul rând, o speranță care și azi provoacă măcar un zâmbet. Până la urmă… parcă fiecare și-ar
dori acea piatră filozofală, nu?

nr. 85, martie 2024

 CLAUDIU DUMITRACHE, O PERSONALITATE UNICĂ ÎN
PEISAJUL ROMÂNESC, ASEMĂNAT CU MIHAI EMINESCU, CU
ECOURI ÎN EUROPA ȘI LA HOLLYWOOD

Liliana Marin

O personalitate unică în peisajul românesc, după cum îl consideră regizorul Andrei Zincă, Claudiu
Dumitrache este poet, muzician, scriitor și jurnalist român care, la vârsta de doar 24 de ani, scrie
istorie în mai multe domenii ale culturii. În ultimii ani, a devenit cunoscut nu doar în România, ci și în
cercurile artistice sau de business din Europa și de la Hollywood.
Din copilărie, Mihai Claudiu Dumitrache, născut la București și crescut în comuna Costeștii din Vale
din Dâmbovița, într-o familie modestă, și-a descoperit pasiunea pentru muzică și a câștigat, până în
prezent, premii ce scot în evidență, așa cum spune cântărețul american Eb Davis, „o voce lină,
puternică, foarte emoțională, și o adevărată prezență scenică”. Printre nenumăratele trofee
obținute, dirijorul Voicu Enăchescu i-a acordat premiul pentru tehnică și expresivitate vocală de
excepție la Tinerimea Română, încă din anul 2013.
Prima sa melodie, intitulată Lumea mea (2016), reprezintă un proiect muzical inedit, Claudiu
compunând melodia și interpretând-o pe versuri scrise de mama sa Gabriela Dumitrache, de la care
a fost inspirat mai târziu să scrie poezie. În 2016 a câștigat premiul special Music Awards Tv la Battle
of the Voices, urmând să aibă un turneu național îndelungat, dar și recitaluri la Bruxelles, Stuttgart
sau Frankfurt, alături de alți artiști români.
A sustiut primele spectacole la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, Opera Națională Română din
București, Ateneul Nicolae Bălănescu din Giurgiu, Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, Sala
Dalles și Tinerimea Română din București, ajungând să fie considerat un talent rarisim de Dida
Drăgan, Mirabela Dauer și de alte personalițăti marcante ale muzicii ușoare românești.
Asemănat cu Mihai Eminescu
Membru în Trupa Artistică Anton Pann, fondată de scriitorul Ioan V. Maftei-Buhăiești, și invitat al
cenaclurilor din România pentru a susține recitaluri, Claudiu a început să scrie poezie pe băncile
liceului tehnologic de la Titu. Astfel, în anul 2018 a debutat cu volumul de versuri Boemia unui mort,
volum pentru care a fost asemănat cu Mihai Eminescu.
În acest sens, Christian W. Schenk notează, într-o cronică din 2020, apărută într-un ziar românesc de
la Sydney, că „Poezia nu a murit, – nu va muri, pentru că ea este o componentă esențială a
sensibilității umane; – ea își are locul discret în adâncul ființei umane, un modus vivendi a naturii
noastre. Așa credea și poetul național al românilor, acum mai bine de un secol, așa crede azi și un
tânăr poet al vremii noastre, Claudiu Dumitrache, – pe același meridian, cu alt limbaj, cu alte
orizonturi ale recepției lirice, cu alt conținut în vălmășagul realităților contemporane! […] Lirism,
modernitate, expresivitate autentică în densitatea și culorile verbului, poezia lui Claudiu Dumitrache
este mesajul unui talent literar în configurația tinerei lirici de azi…”.
Tot aici, Valentina Vasile afirmă că „Dumitrache este un neosimbolist al timpului actual. Întreaga lui
operă este plină de simboluri”. Aceasta din urmă mai spune că autorul „aduce în paginile lucrărilor
lui o revelație – revelația tânărului care e ancorat în viață de adevăr, care vrea să iubească, care vrea
în fiecare zi să ridice altare de mulțumire pentru că trăiește, pentru că știe să mângâie cuvintele,

nr. 85, martie 2024

pentru că știe să asculte notele și pentru că iubește oamenii. Claudiu Dumitrache este un poet al
astrelor și al infinitului, aducându-ne aminte de Eminescu […] Claudiu este cântec, poezie și
puritate, este un mic prinț al lui Antoine de Saint -Exupery, zburând prin galaxii în căutarea unei
singure flori de pe o planetă”.
Cercetătoarea Galina Martea, de la Academia Româno-Americană de Științe și Arte, într-un articol
intitulat Mitul creativ al poetului și muzicianului Claudiu Dumitrache, publicat în 2021 într-un ziar din
Canada, scrie că „cele scrise de Claudiu Dumitrache sunt lucrări prețioase, opere inedite care, cu
certitudine, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc”.
În lucrarea de critică literară Persuasiune și dorință de comunicare în actul criticii din 2020, Ștefan
Lucian Mureșanu notează că versurile lui Claudiu Dumitrache „te surprind atât prin naturalețe, cât și
prin filosofia specifică poeziei simboliste tratată într-un neomodernism violet”. Tot Mureșanu
remarcă că în stilul poetului se regăsește „o supraconductibilitate poetică, o cromatică menită să
producă un maxim de extaz și să masivizeze cele mai mărunte sentimente, până la apocaliptic”.
Dumitrache este considerat un neosimbolist ce prezintă în creațiile sale valori românești, aducând
aminte de „personalități vii”: Carmen Sylva, Bogdan Petriceicu Hașdeu și Regina Maria. Chiar dacă
volumul aparține unor „timpuri trecute” (după cum considera Alexandru Cistelecan), „moartea din
volumul său este doar un pretext” (Ioan Es. Pop), volumul fiind ,de fapt, plin de speranță, credință
în nemurire și în viitor. Astfel, Vilia Banța continuă și concretizează filozofia volumului prin a scrie că
tematica poeziilor sale nu i se pare să fie „deloc moartea ori renunțarea – dimpotrivă, în acest
context mort-viu, Claudiu rămâne un învingător prin iubire, speranță, entuziasm, dar mai ales prin
luciditate”.
Un intelectual care poate coagula suflete
În anul 2019, Claudiu își publica autobiografia, la 20 de ani, cu aceasta stabilind recordul literar
național de cel mai tânăr autor de autobiografie, record omologat de Asociația Cartea Recordurilor
din România. Academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, având în vedere
opera sa, considera, în anul 2021, aceea că „Dumitrache este un simbol pentru viitorul creației
intelectuale […] El va duce literatura română și artele mai departe. Acum este multă umbră, dar va
veni lumina. Claudiu Dumitrache este un intelectual care poate coagula suflete, ceea ce nu este
puțin lucru.” În august 2023, cu ocazia Forumului Național Cultural Brâncoveniana, academicianul
mai menționează, despre Claudiu Dumitrache, că este „un purtător și un făuritor de cultură cum rar
se mai găsesc astăzi în Țara Românească”.
Ca influențe în literatură, dar și în viață, pr. profesor Ionel Cioabă remarcă la Claudiu aceea că, fiind
„călăuzit de episcopi și părinți din România, SUA și din Muntele Athos, a început să studieze și să fie
atras de scrierile marilor intelectuali și academicieni ortodocși ai ultimelor decenii”, găsindu-și
răspunsurile pentru orice întrebări „în învățăturile lui Sofronie Saharov, Serafim Rose, Rafail Noica,
Jean Boboc, Dumitru Stăniloae, Theologos Cadar și Zoe Dumitrescu Bușulenga”.
Pentru activitatea sa literară și artistică, călătorind în Europa, Asia și SUA, susținând peste două mii
de spectacole și organizând evenimente culturale de nivel național, a primit titlul de Cetățean de
Onoare în comuna Costeștii din Vale și a fost desemnat printre personalitățile notorii ale culturii din
Republica Moldova, ca laureat al ziarului Literatura și Arta, alături de Ioan-Aurel Pop, Mihai Cimpoi,
Eugen Doga, Eugen Simion și Dan Puric.
Revista Litere, de asemenea, i-a acordat premiul pentru poezie în cadrul Festivalului Național de
Literatură Moștenirea Văcăreștilor din 2021, iar un an mai târziu obține și premiul special al juriului

nr. 85, martie 2024

pentru poezie la Festivalul Nicolae Dabija – Tăcerea răstignită. De-a lungul timpului a publicat mai
multe cărți, dintre care, cel mai mult, se remarcă Boemia unui mort (2018), biografia 20 (2019),
Albert Einstein și dorul firesc de Ortodoxie (2023) sau poemul Slujitorii lui Apollo (2020), despre care
Liviu Antonesei spune că este amplu și excelent, dar și cel mai lung și mai bun poem din cele pe care
le cunoaște. Tot despre Slujitorii lui Apollo, Nicolae Dabija notează că „Poezia lui Claudiu
Dumitrache are înger”, căzând de acord cu scriitorul Sergiu Botezatu și susținând că autorul este
„un adevărat” respectiv „un fidel sjujitor al lui Apollo”.
Încununarea activității sale de jurnalist și eseist, desfășurată la revista Regal Literar pe care a fondat-
o, dar și la alte publicații precum Ultima Oră, Gândul, Timpul, Actualitatea Muzicală, Independența
Română, Literatura și Arta, Luceafărul și Radar de Media, a venit în anul 2022 din partea Uniunii
Ziariștilor Profesioniști din România, Claudiu devenind cel mai tânăr jurnalist, din istoria presei
românești, care a primit premiul UZPR pentru excelență.
Considerat o revelație a perioadei contemporane, Claudiu Dumitrache este invitat în școli și licee
pentru a susține conferințe elevilor despre originea și sensul artei, iar unele dintre scrierile sale au
devenit, în anii trecuți, teme în cadrul Universității București și Universității Hyperion, cu prezența în
dicționare enciclopedice și antologii de specialitate.
După cum relatează mai multe reviste de cultură, alte personalități de nivel mondial care și-au
exprimat aprecierea creațiilor sale au fost și Miley Cyrus, Michaela Rose (ex. Arabesque), afaceristul
Michael Koch din consiliul Forbes, Cheryl Shuman (CEO Beverly Hills Cannabis), Isaac Cates (din
comisia de vot a Premiilor Grammy), Michael James Down, Jakob Petrén, Kaven Girouard
(chitaristul lui Celine Dion) și Jonathan Jackson.
Pe când Claudiu Dumitrache era nominalizat pentru un premiu muzical în Las Vegas, actorul Michael
Airington îl prezenta nu doar ca pe „un interpret incredibil”, dar și ca pe „un artist cu o
perseverență ce l-a dus spre succes”, considerându-l „un pariu grozav”, după cum arată și o
publicație din Los Angeles.
„poezia lui Claudiu Dumitrache intră în acest meta-limbaj…”
Într-o prefață ce se va regăsi într-o nouă carte scrisă de către Claudiu, celebrul actor și cântăreț
american Jonathan Jackson, laureat a 5 premii Emmy, notează că „arta este un meta-limbaj” și că
„poezia lui Claudiu Dumitrache intră în acest meta-limbaj și invită inima să contemple viața pe cele
mai esențiale planuri”. Jonathan, fratele lui Candice Jackson, fostă secretară de guvern a
Departamentului de Educație SUA în administrația Trump, mai scrie, despre volumul lui Claudiu, că,
„este o explorare poetică, profund personală a sensului vieții, a relațiilor, a frumuseții, a tristeții și a
credinței ancestrale”.
Din 2020, Mihai Claudiu Dumitrache, fost președinte al Departamentului de Educație, Cercetare și
Cultură în PNR, este numit Ambasador al Culturii al Euro Education Federation, printr-un program al
Comisiei Europene, și, din 2022, organizează Premiile Radar de Media. De asemenea, este membru
afiliat CPFCFC din cadrul Societății Academice de Cercetare a Religiilor și Ideologiilor de pe lângă
Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fiind interesat de combaterea doctrinelor ezoterice, de
psihologia artistică și de religiozitatea marilor genii ale lumii, precum Albert Einstein și Mihai
Eminescu.
Alți oameni de cultură de care Claudiu a fost remarcat sunt Veronica Balaj, Lidia Grosu și
arhiepiscopul Calinic al Argeșului și Muscelului, cel din urmă afirmând că poezia sa este satirică și
moralizatoare, dar și că autorul are „harismă cu carul, isprăvi inedite și personalitate uluitoare”.

nr. 85, martie 2024

Claudiu Dumitrache a cântat în deschiderea unor mari artiști internaționali care au concertat în
România, printre care trupa Alphaville, Neda Ukraden și Faydee. Este membru UNART, UCMR-ADA,
membru de onoare al Asociației Cultural-Ortodoxe Poduri de Dor din Republica Moldova, membru
de onoare al Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România, membru în comisii și jurii de specialitate
muzicală și literară, Ambasador Internațional al Păcii la World Literary Forum for Peace and Human
Rights și director al trustului de presă Myosotis Media Group.
În Milenarium – dicționarul enciclopedic al scriitorilor români la începutul secolului al III-a, regizorul
Andrei Zincă, fiul scriitorului Haralam Zincă, conchide prin afirmația că: „prin Claudiu Dumitrache,
noile generații ne asigură pe noi, adulții, că ARTA ramâne pe mâini deosebit de bune!”
Din aceeași sursă aflăm că Dumitrache este membru al Comunității Profesioniștilor Romi, fiind de
etnie româno-romă.

nr. 85, martie 2024

 ÎL MERITĂ ROMÂNIA DE AZI PE MIRCEA VULCĂNESCU?

Florin Dobrescu

„Cine mai e și Vulcănescu ăsta?!”

„Dar, ce, mie îmi plătește Mircea Vulcănescu facturile?”

Sunt replicile a două dintre

cadrele didactice de la fostul
Liceu Mircea Vulcănescu din
București, sătule de prea greaua
moștenire a prea marelui geniu
românesc al cărui nume îl purta
unitatea lor de învățământ. O
moștenire greu de dus într-o
vreme în care Institutul Wiesel,
Primăria Sectorului 4 și
Inspectoratul Școlar al
Municipiului București făceau
presiuni pentru debarasarea de
acest lest istoric, condamnat și
exterminat de comuniști acum
65 de ani, și declarat interzis în
spațiul public de urmașii acestora
deveniți progresiști de factură
occidentală. O moștenire
stânjenitoare atunci când
conștiința nu se poate ridica mai
sus de nivelul pântecelui.
Astăzi, liceul în cauză poartă un
nume anost, iar bustul de la
intrare, realizat în anii 1990 cu
contribuția unei profesoare
generoase, se află exilat în sediul
Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, unde a fost salvat de o eventuală distrugere. Aici va sta, pentru a fi
cinstit de orice creștin, până în ziua în care va fi repus, la loc de cinste, în liceul care va reprimi
numele marelui savant.
Este imaginea definitorie pentru situația în care se află memoria Rezistenței anticomuniste în
România anului 2024. O țară în care promovarea adevărului istoric și simbolurilor demnității

nr. 85, martie 2024

românești în Istorie a rămas doar apanajul unor inițiative civice care nu fac compromisul cu teroarea
corectitudinii politice.
Să vedem însă cum îl vedeau pe Mircea Vulcănescu doi dintre contemporanii săi: savantul Mircea
Eliade și fostul deținut politic Ion Ianolide.

„Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin și încrezător; într-un anumit fel,
misterios, se integrau vieții lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situație socială și
academică, familie, libertate. Dar a rămas același. Nu s-a îndoit și nici n-a tăgăduit; a continuat să
mărturisească cu aceeași senină fermitate credința și încrederea lui de totdeauna. Alții, care i-au fost
mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altădată, viața pe care a trăit-o Mircea
Vulcănescu în temniță. Ce știm cu toții, ne e de-ajuns ca să înțelegem cât de totală i-a fost victoria.
Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morții. Pentru că știm cum a
murit! lar ultimul lui mesaj în temniță, adresat fiecăruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne
răzbunați!»…”
(Mircea Eliade, Chicago, nov. 1961)

„Ținuți flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea
îmbolnăvirea și moartea. Mircea Vulcănescu s-a așezat jos, ca să poată sta alții pe el și le-a zis: “Eu
voi muri. Salvați-vă voi.” Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească, iar ei au
continuat să îl pedepsească, până ce l-au ucis.
A fost un om cu caracter de diamant.”
(Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”)

Notă: Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucuresti. A fost un geniu al culturii
românești, una din cele mai strălucite inteligențe ale generației interbelice, economist, sociolog,
filozof, scriitor, publicist, teolog și profesor de etică. Arestat și condamnat ca urmare a politicii
regimului comunist de ocupație, de eliminare a elitelor politice autohtone, după 1946, a fost supus
unui regim de exterminare, murind la 28 octombrie 1952, în temnița Aiudului. Mormântul său nu
este cunoscut.

nr. 85, martie 2024

 TESTAMENTUL UNUI VIERME

Radu Buțu

Cînd o fi să mor și după, să vă rugați pentru mine, doar asta m-ajută.

Să dați de pomană pentru sufletul meu, căci poate mă chinui dincolo.

La pomană, să chemați cîțiva amărîți.

(Peste cîțiva ani, cine va mai ști că am fost vreodată pe Pămînt?)
În afară de cîteva haine simple și o cruce de lemn la gît, nu iau nimic cu mine.
O icoană cu Sfîntul Nicolae, pe piept.
Nu-mi lăsați verigheta pe deget, păstrați-o ca amintire sau dăruiți-o unui sărac.
Sicriul să fie cît de simplu, de lemn, fără nimic pompos.
Fără cavou.
În pămînt să fiu, hrană viermilor, căci vierme am fost. Prin noroi m-am tîrît aici, în această
vale a plîngerii.
Să mă îngropați lîngă ai mei, în nădejdea învierii.
Alături de mireasa mea sau ulterior, cu ea, alături.
Dragii mei, nu vă certați pe avere, puțină cîtă e!
Tot ce am și cărțile, să le împărțiți în bună înțelegere.
Copiii mei, ,,mînca-v-ar raiul”, să fiți oameni buni, ca Iov! Despre el, spune Domnul că era
,,fără prihană și drept și temător de Dumnezeu”.
Nu uitați că totul e trecător în viața asta!
Deșertăciune… vorba Ecclesiastului.

Cu nădejdea revederii, alături de frații voștri,

pe care sper să-i pot îmbrățișa pentru prima dată,
R.B.

nr. 85, martie 2024

 DINCOLO DE ASTĂ SEARĂ – fragment din roman

Adrian George Itoafă

Mai încolo, trecând de Cazino, se putea observa cum o pictoriță, ce purta o pelerină albă, se
chinuia să adăpostească un șevalet, să îmbrace picioarele unei dive pictată așa de bine că puteai să
admiți fără tăgadă că este reală, o iconografie pusă la adăpostul pânzei.
Stă nepăsător, trage cu coada ochiului, contaminat de briza mării, urmărind tot scenariul. S-a
înserat.
Se lasă pe spate, sprijinit de o bancă putredă, ațipind odată cu luna purtată din val în val, ca
apoi, în acest miraj din ochii lui imenși, să se reverse marea câteva secunde - suficiente pentru a
simți acest miracol ca un duș rece, trăind în liniștea inspirată a brațelor puse sub cap.
A rămas mut de uimire, bâiguind ceva neînțeles spre înțelegerea muzei, condamnată să
agonizeze înainte de a fi captată de construcția unor idei. Un zâmbet minunat era transmis în eter,
probabil încercând să imortalizeze frumusețea întruchipată în această capodoperă ce avea să îi
macine conștiința.
Pleacă derutat pe contrasensul necesar să depărteze întâmplările, pentru a ajunge acasă în
contratimp cu necesitățile umane, acelea de a sătura burta și de a căuta odihna. Mai bine așa... mai
zăbovește căscând gura la malurile sparte de stabilopozi.
- Fascinant! strigă tare, în timp ce o doamnă elegantă, speriată, îl apostrofează.
- Pardon! Ce s-a întâmplat? Taci dracu`! După ce că ești urât, mai și urli.
- Nimic! Doar că totul pare ireal.
- Ireal?! Nu ai mai văzut marea agitată?
- O văd aproape zilnic, doar că azi sunt fascinat că trăiesc încă o clipă pentru a fi martorul
acestui eveniment.
- Ei, ce să-ți spun!
- Important este să ne bucurăm de aceste momente, fenomene repetabile, să le adunăm ca
într-un album foto... pentru că fiecare val ce sfârșește este unic.
- Du-te-n mă-ta!
- Mă duc. Să nu mă urmezi că nu-i loc!
Așa că iată-l așteptând în stația de autobuz, puțin mișcat de întâmplări, intenționând să
ajungă acasă.
O femeie ce-i părea cunoscută a poposit lângă el, a așteptat să urce ca, apoi, să composteze
secunde din timp, primind la schimb nedumerire. Cine era? se întreba.
Reușește să se apropie de respectiva.
- Mă scuzați, veniți de undeva, pentru că, dacă erați din partea locului, v-aș fi admirat trupul
învelit în naivitatea concepțiilor ce pot defini arareori forme, aș fi recunoscut
zâmbetul acoperit de mâna bine conturată. Spuneți-mi o poveste de care am nevoie acum
pentru a ieși din deziluzii.
- Se poate! Vin de undeva, dacă nu aș fi venit, nu m-aș afla. Salut! Sunt Sonia, fiica mai mică a
tatălui meu.
- Cum așa? Care tată? Îl cunosc pe acest invocat tată? O fi marele atotputernic?
- Te priveam scurt, cu coada ochiului. Dintr-o dată, gândul mi-a fugit spre locuri ideologice...
mult verde, apă și soare.
- Mirific!
- Doar tu te înfățișai, ca o umbră păscută de primejdii, la poalele liniștii mele.

nr. 85, martie 2024

 Anul XVIII, Nr. 85 (1), martie 2024
APARIȚIA
Revistă de informație culturală, educație, comunicare științifică și opinie. Aparține EURO
EDUCATION FEDERATION, federație acreditată de COMISIA EUROPEANĂ prin EPALE
și acreditată de Inspectoratului Școlar Județean Gorj.
CONTACT
Motru: Str. Primăverii, Nr.3, Bl M4, Sc.1, Ap 16
Târgu Jiu: Ecaterina Teodoroiu, Nr. 4, Bl. 4, Sc. 2, Ap 16
Telefon: 0728353441.
Site: http://www.magazincritic.ro/ .
E-mail: contact@magazincritic.ro
COLABORARE

Așteptăm colaboratori serioși. Textele tehnoredactate*, în Microsoft Word,

Office XP, și semnate pot fi trimise pe adresa de e-mail a reviste până la data de
20 a fiecărei luni.
Tehnoredactarea se va face cu font Times New Roman, corp 12-14, pagină
format A5, folosindu-se diacritice. Responsabilitatea textelor publicate aparține în
exclusivitate autorilor. O echipă redacțională va selecta articolele în vederea
publicării acestora. Atenție la plagiat! (*Reguli minime de tehnoredactare: Înainte
de punct, virgulă, punct și virgulă, două puncte, trei puncte, semnul exclamării,
semnul întrebării, nu se pune spațiu. Spațiul se va pune după aceste semne de
punctuație, precum și înainte de deschiderea unei paranteze.)
CONCEPȚIE GRAFICĂ / MACHETARE / DESIGN
Asociația culturală Semn – Târgu Jiu
EDITURA
eParadigme
Powered By
EURO EDUCATION FEDERATION
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

nr. 85, martie 2024