MAGAZIN CRITIC, Nr. 82

EDIȚIA SPECIALĂ ANIVERSARĂ!
Anul XVII, Nr. 82 (2), martie 2023

Revistă de informație culturală, educație, comunicare științifică și opinie
Publicația aparține EURO EDUCATION FEDERATION, federație acreditată de COMISIA EUROPEANĂ

prin EPALE și este recunoscută de Inspectoratul Școlar Județean Gorj ca revistă a profesorilor de istorie.
Preşedinte de onoare
Petre ŢUŢEA
Preşedinte fondator
Ionel Cioabă
Director
Claudiu Dumitrache-Costeşti
Director marketing
Radu Buțu
Redactor şef
Iva Lăcrămioara
Consiliul ştiinţific
Pr.Univ.Dr. Ion Popescu Brădiceni
Conf Univ. Lazăr Popescu
Prof. Dr. Mitel Pasăre
Dr. Albinel Firescu
Redactori
Florin Dobrescu
Mihai Floarea
Mihai Tărnoveanu
Andrei Popete Pătrașcu
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321

ISSN–L 1842 – 8541
nr. 82, aprilie, 2023

• EDITORIAL
04
• ARTICOLE ŞI STUDII
06-66
Anul XVII, Nr. 82 (2), aprilie 2023
________________________________________________________________________
© Editura eParadigme

Cum a apărut Haplea, în „Dimineața copiilor”
de Andrei Popete Pătrașcu
Foto: „Dimineața copiilor” în anul 1941

Pe 18 februarie 1924, vedea lumina tiparului revista care a contribuit la
culturalizarea unei întregi generaţii de copii în perioada interbelică.
În acea zi de duminică, îmbrăcaţi subţire şi scoţând aburi pe gură, arată cei de la
„Adevărul”, micii vânzători ambulanţi de ziare din București, dar și din alte orașe ale țării,
nu mai strigau doar titlurile ziarelor „Adeverul” şi „Dimineaţa”, ci şi pe acela al unei noi
publicaţii, destinate celor mici, „Dimineaţa Copiilor”.
Revista avea 16 pagini şi conţinea un roman în serial scris de N. Batzaria, „Suflete de
viteji”, povestiri, fabule şi poezii compuse de diverşi autori şi cel puţin câte o ilustraţie pe
fiecare pagină, desenată de Marin Iordache (care va semna mai târziu Marin Iorda). În
fiecare număr o pagină este rezervată povestirilor în imagini (benzilor desenate) şi chiar
din primul apare o scurtă BD de Iorda, Pescarul şi vânătorul. Revista „Dimineaţa
Copiilor”, a contribuit la culturalizarea unei întregi generaţii de copii în perioada
interbelică.

Mai existaseră reviste pentru copii până la acea dată, „Revista copiilor şi a Tinerimii”,
„Amicul Copiilor”, „Lumea Copiilor” etc. dar niciuna nu rezistase prea mult pe piaţă, din
cauza difuzării deficitare, dar şi datorită faptului că editorii lor erau persoane fizice sau
mici edituri, fără anvergură financiară.
În paginile ei vor publica scriitori pentru copii, Petre Dulfu,Theodor Speranţa, Teodor
Castrişanu, Lia Hârsu, graficieni talentaţi, precum Dem Demetrescu, caricaturistul
Dragos, C Benedek, Anatol Sirin, Victor Ion Popa (da, chiar el, dramaturgul V. I. Popa,
care a semnat mai multe coperte frumoase ale revistei) şi mai ales Marin Iorda, cel mai
important creator de benzi desenate din perioada interbelică.
Printre multele merite ale acestei publicaţii, poate cel mai important a fost că a permis
genialului tandem N. Batzaria / Marin Iorda să dea naştere celui mai cunoscut personaj de
benzi desenate din România: nemuritorul Haplea.
„ Haplea e, după cum îl arată numele,… un Haplea. Cam ce ar putea însemna acest
cuvânt? Că omul este un prost, un nerod şi un lesne încrezător. E… şi nu prea e aşa.
Fiindcă Haplea nu e un nerod de rând, nici un prost sadea. De multe ori, dacă înţelege
anapoda unele lucruri, nu-i de vină el, ci acei cu care trebuie să stea de vorbă. Şi când
înţelege pe dos anumite vorbe sau întâmplări, vina n`o poartă mintea lui, pe care nu i-o
bănuiesc prea săracă, ci tocmai o isteţime neaşteptată, ce-l face să se ducă cu gândul mai
departe decât ceilalţi muritori. Şi cu toate acestea, uneori, este uluitor de simplu în ce face
şi ce spune. Şi simplitatea lui porneşte din aceia că are un suflet neasemuit de bun şi de
cinstit. Încrezător în oameni, în gândurile şi sufletele lor, el nu le pune la îndoială nici
vorbele. […] Cinstit în gânduri şi fapte, el nu-i crede nici pe ceilalţi oameni răi sau
vicleni”, scrie Marin Iorda.
De fapt, trăgându-şi seva direct din Caragiale, Haplea este prototipul românului obişnuit,
în egală măsură naiv şi „dăştept”, fraier şi şmecher, fricos şi curajos. Şi astăzi, la aproape
90 de ani de la naşterea sa, îl întâlnim în fiecare zi pe stradă şi chiar îl vedem în oglindă,
atunci când suntem sinceri cu noi înşine.
Revista de cultură și istorie „Restitutio”

Platforma civică
În timp ce multe dintre țările europene recunosc importanța pe care o are educația
religioasă în procesul complex de construire a personalității fiecărui individ, și implicit în
viața societății, în România, unele dintre măsurile cuprinse în proiectele Legilor Educației
sunt apte a genera mai degrabă controverse și fricțiune, decât să reprezinte abordări
realiste, menite a facilita procesul educațional.
Observăm, cu titlu de exemplu, că, deși statul român este obligat prin Constituție să
sprijine cultele religioase (art. 29 alin. 5), potrivit noului proiect al Legii învățământului
preuniversitar (art. 3) printre „principiile care guvernează învățământul preuniversitar” se
numără și „l) principiul libertății de gândire și al independenței (subl.n.) față de ideologii,
dogme religioase (subl.n.) și doctrine politice;”. Cu greu putem să ne imaginăm
susținerea concomitentă manifestată de către stat, atât în sprijinul cultelor religioase, cât
și în sprijinul independenței față de acestea.

Independența față de orele de religie pare chiar legiferată, în cuprinsul art. 84 alin. (2) din
proiectul Legii învățământului preuniversitar, care permite ca „în cazul în care elevul nu
frecventează orele de religie, situația școlară se încheie fără disciplina Religie. În mod
similar, se procedează și pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat
condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină”. Rezultă astfel că, nu doar că
statul admite implicit că își poate încălca obligațiile de organizare și sprijinire a
învățământului religios, dar absentarea de la orele de religie va fi lipsită de consecințe.
În plus, deși „În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege”
(art. 32 alin. 7 din Constituție) remarcăm faptul că potrivit noului proiect al Legii
învățământului preuniversitar (art. 7) cultelor religioase le este recunoscut doar dreptul de
a organiza învățământ confesional, prin înființarea și administrarea propriilor unități de
învățământ particular, conform procedurilor legale de autorizare provizorie/acreditare, nu
în cadrul unităților publice de învățământ.
În acest context, în care, cel puțin aparent, o parte dintre prevederile noilor proiecte ale
Legilor Educației intră în conflict flagrant cu dispozițiile Constituției, sursa)
#LIDER

DIGIX – Competențe digitale avansate pentru Industria 4.0 și CODIX – Abilități și
competențe digitale pentru competitivitate.
Uniunea Generala a Industriașilor din România (UGIR), împreună cu Asociația pentru
Dezvoltare Durabilă Slatina (ADDS) și Corpul Experților Contabili și Contabililor
Autorizați din România (CECCAR) implementează următoarele proiecte cu
acoperire națională (exceptând București și Ilfov):
DIGIX – ID POCU/860/3/12/142634, proiect cofinanțat prin Programul Operațional

Capital Uman 2014-2020 pentru regiunile Nord-Est, Sud-Est, Sud-Muntenia, Sud-Vest
Oltenia.
CODIX – ID POCU/860/3/12/142636, proiect cofinanțat prin Programul Operațional
Capital Uman 2014-2020 pentru regiunile Vest, Nord-Vest, Centru, Sud-Vest Oltenia.
programe de formare on-line de digitalizare și se adresează angajaților din
companiile private al căror domeniu de activitate principal sau secundar autorizat
se regăsește în următoarea lista de coduri CAEN. De asemenea, prin cele 2 proiecte,
companiile mai pot beneficia de programe de învățare la locul de muncă, dezvoltate de
specialiști. O condiție esențială pentru participarea la cursuri este ca angajații să
aibă contract de muncă (condiție valabilă și pentru administratorii firmelor interesate).
Cei interesați pot completa formularul de mai jos:
https://docs.google.com/forms/d/e/1FAIpQLSftG8DdJqZ6201bL2J69lhzc30vpKM1cUC
KipvP-E6siuqPlg/viewform

Prin intermediul celor 2 proiecte cu finanțare europeană vă punem la dispoziție, în mod
GRATUIT, o serie de programe de formare, pentru digitalizarea companiilor. Angajatii
dumneavoastra pot beneficia de:
– competente digitale de baza (ex: word, excell, google, mail etc.);
– competente digitale avansate (ex: Zoom, Google meet, Team Viewer etc.)
1. Utilizarea platformelor social media in scop profesional
2. Utilizarea platformelor social media în scop de marketing și promovare (ex: Facebook,
Instagram, Tik Tok, etc.)
3. Aplicații informatice pentru gestiunea activității
4. Managementul documentelor și schimbul electronic de informații
5. Utilizare aplicații de tip market store si e-commerce inclusiv gestionarea bazelor de
date cu produse/servicii.
6. Utilizare tehnologii Cloud în întrepindere
7. Securitate informatică în gestiunea documentelor (stocare, circulație cu protejarea
datelor personale – GDRP plus protejarea confidentialității) și implementarea de soluții
pentru plăți și încasări online
8. Utilizarea de soluții digitale pentru eficientizarea sarcinilor proprii
9. Aplicații informatice pentru gestiunea activității.
Cursuri pentru specialistii IT angajati in companie:
1. Dezvoltare aplicatii – Mobile Development
2. Programare web, Programming (Visual Studio, C, C#, SQL, ADO. NET, ASP-NET,
PHP, Java, JavaScript, Python, etc )
3. Inteligenta artificiala
4. Machine Learning
5. Robotic Process Automation
6. Cloud computing
7. Internet of Things (IoT)
8. Blockchain
9. Cybersecurity
10. Virtual Reallity (VR).

“Marşul pentru Viaţă” Polovragi a ajuns la ediţia a II-a
La Mănăstirea Polovragi
Cunoscută pentru obiective ca Peştera Polovragi, Mănăstirea Polovragi, Cheile Olteţului
sau Crucea lui Ursache, localitatea Polovragi a avut astăzi parte de un eveniment deosebit,
care, încet-încet, devine o tradiție locală.
Astăzi, 19 martie, s-a desfășurat la Polovragi ediția a II-a a Marșului pentru Viață. Sub
sloganul ,,Viitorul este pro-viață”, copii, tineri, adulți și bătrîni, preoți și mireni, au luat
parte la acest marș.
După participarea la Liturghie și cuvîntul de învățătură al preoților de la Biserica ,,Sf.

Mare Mucenic Dimitrie”, subsemnatul, în calitate de președinte al Asociației Down Art
Therapy și fondator al Marșului pentru Viață Tg-Jiu în 2013, am vorbit celor prezenți
despre istoricul Marșului în SUA și România, despre apărarea dreptului la viață al celor
nenăscuți, cît și despre ce am pierdut ca neam prin zecile de milioane de avorturi din
1958 încoace. Un copil ucis nu poate fi înlocuit cu un altul, iar soluția pentru un
copil ,,nedorit” poate fi adopția. Trauma avortului lasă răni adînci în sufletul femeii, în
timp ce avortul ar putea fi evitat dacă ar exista un bărbat să sprijine mama aflată într-o
criză de sarcină. Important este, dacă știm femei ce se gîndesc să renunțe la copil, să le
îndrumăm spre Biserică sau spre asociațiile de profil, care pot ajuta mama cu tot ce

trebuie ca să depășească acel moment dificil cînd crede că soluția problemei sale ar fi
uciderea pruncului din pîntece.
De la biserică s-a pornit în marș spre

Mănăstirea Polovragi, pe o distanță de
circa 3 km. La acest eveniment,
organizat prin grija Părintelui Ștoflea
Dumitru, au participat circa 50
persoane. Bucurîndu-ne de o vreme
frumoasă, luminoasă ca inimile ce bat
pentru apărarea celor nenăscuți,
mulțimea a plecat spre mănăstire,
purtînd Sfînta Cruce, icoane, pancarde
cu mesaje provita, baloane și flori. Pe
drum, femeile au primit din partea
organizatorilor flori cu mesaje pentru
viață. S-au cîntat tropare, s-au rostit
rugăciuni în miros bineplăcut de tămîie,
stropiți fiind uneori, participanți și
trecători, cu aghiazmă de către preoții ce ne-au însoțit pe drum.
Ajunși la Mănăstirea Polovragi, ne-am reamintit că fiecare viață e un dar, ne-am închinat,
am făcut poze și ne-am despărțit, purtînd osteneala drumului, dar în suflete bucurie și
nădejdea că putem construi un viitor pentru viață, cu participarea fiecăruia dintre noi,
iubind și ocrotind atît mama, cît și copilul.
Radu Buțu

+17 martie 2008 | In memoriam. CONSTANTIN TĂNĂSESCU
În această dimineață s-au împlinit 15 ani de când camarazii și prietenii și-au luat
rămas bun de la cel ce a fost și va rămâne camaradul nostru Constantin Tănăsescu. Pe
17 martie 2008, într-o dimineață însorită de mărțișor, când în grădina sa florile pe care le
îndrăgea atât de mult se desfăceau, sufletul său bun și chinuit pleca spre cele veșnice.
Nea Tică, așa cum îi spuneau apropiații, s-a născut la 28 ianuarie 1921 într-un cartier ce
se forma atunci, prin parcelare, în “Câmpul Veseliei” (zona Filaret-Ferentari), de la
periferia Bucureștiului.
După școala primară, a urmat Școala Tehnică a Inginerului Dimitrie Leonida, de lângă
Parcul Carol I (în imobil astăzi se află Muzeul Tehnicii), obținând specializarea de
maistru electrician-bobinator.
În 1937 intra în Mișcarea Legionară, la vârsta de 16 ani. În nopțile de 3-6 septembrie

1940, participa activ la manifestațiile de stradă împotriva regimului dictatorial al Regelui
Carol II, ziua mergând la serviciu, pentru a nu intra în vizorul autorităților polițienești.
Desfășoară activitate legionară și după lovitura de stat a generalului Antonescu, din 22

ianuarie 1941.
După instaurarea regimului comunist, participă, împreună cu alți camarazi din București,
la constituirea unei organizații de rezistență, în scopul subminării noului regim dictatorial
și în vederea declanșării unei acțiuni armate de susținere a forțelor Occidentale, în cazul
unei intevenții apusene asupra zonelor ocupate de soviete, intervenție ce părea atunci
iminentă.
Arestarea și anchetarea brutală, în 1948, a unei tinere ce avea funcția de curieră a grupării
de rezistență, face să cadă întreaga structură. Într-o singură noapte sunt arestați de
Securitate toți membrii structurii. Constantin Tănăsescu este anchetat personal de călăul
bolșevic Alexandru Nicolski (numele real, cu care venise din URSS, era Boris

Grunberg). Tănăsescu este condamnat la 15 ani de detenție grea, din cauza unor
circumstanțe agravante: cu două zile înaintea arestării dezgropase și curățase un revolver
pe care îl ținuse ascuns timp de 7 ani.
Urmează calvarul cunoscut de toți deținuții politici anticomuniști, trecând prin mai multe
închisori: Jilava, Aiud, Gherla, Văcărești.
În închisoare, al Aiud, se implică în activitatea subversivă, în

acțiunea de ajutorare, sub coordonarea lui Ion Agapie, vechi
militant legionar. Alimentele strânse de deținuții din această
structură ajungeau, printr-o filieră secretă, la vârfurile Rezistenței,
care se aflau în Zarka Aiudului, fiind supuși unui regim de
exterminare. Acest mic ajutor alimentar era de multe ori salvator
pentru acei oameni uciși prin înfometare. S-a remarcat de
asemenea, la Gherla, unde a refuzat reeducarea comunistă, și prin
faptul că, în timpul lucrului la fabrică, stătea ore întregi peste
program, ajustând piesele realizate prost de deținutii mai tineri, pentru a evita pedepsirea
acestora prin închidere la “neagra” ori prin tăierea și asa insuficientelor rații alimentare
zilnice.
Este eliberat în 1963, la termen.
Se încadrează ca muncitor la diferite întreprinderi bucureștene, iar apoi ca maistru

electrician la uzina Metalica.
După decembrie 1989 se implică activ în toate acțiunile desfașurate de vechii combatanți
în Rezistența anticomunistă, prin intermediul Asociației Foștilor Deținuți Politici. În 1993
devine membru al Partidului “Totul pentru Țară” („Pentru Patrie”), în care avea să
depună o activitate permanentă, până în ultimele zile de viață.
După nenumarate cereri adresate autorităților locale pentru primirea unui spațiu cât de
mic în vederea desfașurării activității, cereri “onorate” cu refuzuri sau lipsa de răspuns,
un grup de inițiativă0 alcatuit din Constantin Iulian, Tică Tănăsescu, Nicu Mazare, Virgil
Velescu, Corneliu Suliman, Mișu Dumitrescu, Costache și Getta Anghelescu, Emanoil
Paraschivaș, dr. Niculina Marinescu, Mitică Comșa, Nicu Bardac s.a., pornește la
ridicarea unui sediu al PPP prin propriile forțe, prin donațiile membrilor și muncă
voluntară. În această bătălie, Costică Tanasescu a avut un rol esențial, donând
organizației terenul pe care s-a ridicat ulterior impunatorul Sediu Central al PPP. Astăzi,
în imobilul ridicat pe terenul lui Constantin Tănăsescu se află sediul Fundaţiei Ion
Gavrilă Ogoranu, înfiinţată de camarazii săi de luptă.
Nu a existat în PPP campanie la care camaradul Tănăsescu să nu aibă un aport deosebit.
Fotografie făcută cu o săptămână înainte de moarte,

în faţa sediului central al Partidului „Pentru Patrie”
(Totul pentru Ţară)
Deși viața iî rezervase foarte multă suferință, era dominat

permanent de dragoste, pe care o revărsa asupra celor din
jur. Plin de dăruire, era mereu prezent cu ajutorul său
acolo unde era nevoie. În ciuda sobrietății ce-l caracteriza,
era stăpânit de un spirit tineresc. Participa laolaltă cu
tinerii camarazi, deopotrivă, atât la acțiunile organizate, cât și la nunți, botezuri ori alte
prilejuri de bucurie. De aceea nea Tică activa în Organizația București în cadrul unui
grup constituit aproape în totalitate din tineri.
Modest și plin de dragoste, așa s-a stins în zorii unei zile de primavară, după o scurtă
suferință, în Spitalul “Victor Babeș” din București. Ne-a fost, tuturor, camarad, frate și
bunic, exemplu de onestitate, eroism, modestie, spirit de disciplină și dăruire pentru
aproapele, pentru cauza neamului românesc.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! În veci pomenirea lui!
Constantin Tănăsescu: Prezent!

Mișcarea Națională: confiscarea extinsă a averilor clanurilor interlope,
măsură simplă de triplare a bugetului pentru Educație. Subcultura și
infracțiunea trebuie să predea banii pentru cultură.
Ministerele de interne și justiție pot genera prin măsuri specifice creșterea spectaculoasă a
bugetului de stat prin confiscarea extinsă a averilor tuturor clanurilor, inclusiv cele
politicianiste din ultimii 33 de ani. Nu trebuie cine știe ce “inginerii” economice pentru
asta, doar voință politică.
Mihai Tîrnoveanu

Pe 16 martie 1821 Tudor Vladimirescu a lansat „Proclamatia catre
bucuresteni”, prin care îi chema pe acestia la lupta antiotomană
La 30 martie 1821 a avut loc intalnirea dintre Tudor Vladimirescu si Alexandru

Ipsilanti
Pe 16 martie 1821 Tudor Vladimirescu a lansat „Proclamația către bucureșteni”, prin care
îi chemă pe acestia la lupta antiotomană. S-a întâmplat îin 16 martie1821: Tudor
Vladimirescu, ajuns la Bolintin, a lansat “Proclamatia catre bucureșteni”, prin care îi
chema la lupta antiotomană; data (16.III.1821) este înscrisă și pe documentul programatic
al Revoluției de la 1821, intitulat “Cererile norodului romanesc”, informează Glasul info.
La 21 martie va intra în București, pentru ca în urmatoarele zile să-și așeze tabara militară
pe platoul de lângă Mănăstirea Cotroceni, lăsând garnizoane de panduri şi la mănăstirile
Mihai Vodă, Antim şi la Mitropolie.
Pe 16 martie 1821 Tudor Vladimirescu a lansat „Proclamația către bucureșteni”,

prin care îi chemă pe aceștia la lupta antiotomană:
„Către toţi locuitorii din oraşul Bucureştilor, parte bisericească şi

mireneasca, boiereasca şi negustorească, şi către tot norodul.Pricinile care

m-au silit a apuca armele, sunt: pierderea privilegiurilor noastre şi jafurile
cele nesuferite care le pătimea fraţii noștri. Mai naintea intrării mele în
Bucureşti, cu cale am socotit să vă vestesc mai întâi ca din partea norodului
uitare de istov celor mai nainte lucrate; şi să vă chiem pe toţi ca să vă uniţi
cu norodul şi să lucraţi cu toţii dinpreuna obşteasca fericire, făr’ de care
norocire în parte nu poate fi.Fraţilor! Câţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile
dv. sfânta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale
unui neam; şi că, câte bunătăţi aveţi, sunt răsplătiri din partea neamului
către strămoşii noştrii pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim şi noi vrednici
acestei cinstiri ale neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimele
cele dobitoceşti şi vrăjbele care ne-au defăimat atât, încât să nu mai fim
vrednici a ne numi neam. Să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte
fraţi, fii ai unia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după
destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor
noastre.Vericarele va îndrăzni a face cea mai mică împotrivire în lucrarea
acestei naşteri de al doilea, unul ca acela, fraţilor, să se pedepsească
cumplit ca să cunoască adevăraţii patrioţi şi osârdia celor ce voiesc a sluji
patriei cu dreptate şi far’de vicleşug, cu cale am găsit a se întări legătura
cea de obşte pentru binele norodului şi prin jurământ, care să şi trimite ca
să-l iscăliţi, adeveratii fii ai patriei.”
Redacţia GLASUL INFO

+15 martie 1940 | Nae Ionescu – Creștinismul. Ești slab dacă ierți?
Foto: m.ziuaconstanta.ro
Să ne reamintim
Că Nae Ionescu este unul dintre principalii creatori ai generației de aur din
interbelic – ultima perioadă în care în România s-a putut gândi liber (cu costuri pe
măsură, martiriul mărturisitor începând de atunci).
Că naționalismul e mult mai mult decât o etichetă ideologică sau un „comportament

extremist”, extremist poate fi oricine, mai ales cei care pun etichete, condamnând la
moarte socială oameni, curente, școli de gândire, fără nici un fel de competență și fără

judecată. Naționalismul este un mod complex de a fi, poate cel mai complex și mai
profund, care are ca ax central mărturisirea – conștiința faptului că avem de dat seamă la
Judecata neamurilor. Logica și sensibilitatea, imaginația și profesionalismul nu au alt
cadru mai potrivit de manifestare decât în jurul ideii de a servi. Și fără logică și fără
sensibilitate nu ne descoperim umanitatea. A servi? Iată, ajungem la creștinism. De aceea
citim, ca să servim. Deci, nu citim orice. De aceea muncim, pentru că servim. A servi nu
înseamnă, însă, a slugări. Înseamnă a mărturisi, a te mărturisi pe tine, adică îți dai măsura,
a ta și a neamului căruia nu-i este rușine cu tine.
Punct central al creștinismului: iertarea este dezrădăcinarea subiectivismului
Cu toții avem orgolii. Ne e greu să iertăm, deși știm că trebuie. Dar puterea religiei
creștine, putere în sensul că îl îmbunătățește pe om, nu pentru că „se uită” de sus în jos la
necreștini, constă tocmai în faptul că încetez să judec aproapele. Pentru că aproapele
poate fi chiar El, este El, oricând și permanent. Iar încetarea de a judeca aproapele
înseamnă iertare. E mai mult, mult mai mult decât a-mi fi indiferent/tolerant. Și aici este
uriașa revoluție pe care a săvârșit-o Iisus la scara omului. Aici este drumul de pe care
alunecă mai toate ideologiile și mesajele care învrăjbesc. Este creștinul slab? Nicidecum!
Cum așa? Mântuitorul iartă (sau nu!). Iată textul:
„Creștinismul este religia iubirii, a milei și a iertării. Religia celor slabi deci? A sclavilor?
A, nu! Ci mai degrabă a eroilor. A eroilor umili și anonimi; a celor care s-au înfrânt pe ei,
a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui Dumnezeu. Cine nu mai cere nimic pentru el, – e
creștin. Cine nu mai există prin el, – e creștin. Cine s-a omorât în trupul lui, în ambițiile și
poftele lui, dar trăește în spiritul și în legea lui, care e a lui Dumnezeu, e creștin …
Înseamnă însă aceasta că un creștin nu există, nu cere nimic, nu vrea nimic, nu luptă
pentru nimic? Deloc. El este, luptă și cere împlinirea legii lui Dumnezeu. De-ți va greși
aproapele tău de nu de șapte ori, dar de șaptezeci de ori câte șapte, iartă-l pre el. Desigur.
De-ți va greși ȚIE! De-ți va greși ție, nu ai niciun drept să-l osândești; căci cine te-a pus
pe tine judecător în propria ta cauză: și de unde vei lua puterea să osândești, și hotărârea
să execuți? Cum de poți aduna atâta tărie în sufletul tău, încât să iei asupra ta păcatul
grozav de a te înscăuna ca stăpân peste oameni? Deci iartă-l. Dar noi mai știm ceva:

Știm că batjocorit, scuipat, pălmuit și spânzurat pe cruce, Christos a gemut îndurător:
Iartă-le lor, Doamne, că nu știu ce fac. Dar tot Christos îndurătorul a toate e cel care a
luat biciul și a gonit pe zarafii și negustorii cari spurcau casa Domnului. …p.43
Căci tocmai asta e sublim în religia noastră: desrădăcinarea subiectivismului și a

sentimentalismului obicinuit să centreze toate întâmplările asupra noastră înșine, – și
punerea noastră absolută în slujba unei realități transcendente nouă. Iertarea în domeniul
relativ al personalului e la locul ei: pentru că noi neexistând ca «noi», insulta ce ni se face
nu are obiect, nu există pur și simplu. Iertarea greșalelor greșiților noștri echivalează cu
indiferența față de răul care ni se face pentru că acest rău noi nu-l simțim, nu trebuie să-l
simțim. Așa fiind iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru
prelucrarea noastră personală. Dar atunci iertare pentru păcate împotriva legii nu există
pentru noi; ea nu stă în mâna noastră, ci în mâna lui Dumnezeu; singur Dumnezeu poate
să ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrăsneală, și orgoliul acesta ne-ar pierde.
Încetați deci, mielușei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate; NON DE RE TUA

AGITUR! [NU E TREABA TA!]” („Duminica”, în „Cuvântul”, 29 nov. 1926, în „Roza
Vânturilor”, p.41-42).
Prof. Radu Baltasiu, Active News

142 de ani de la proclamarea Regatului României (14/26 martie
1881)
de Andrei Popete Pătrașcu
sursa: ANR
Se împlinesc în acest an, pe 14 martie, 142 de ani de la proclamarea Regatului României.

După obținerea independenței și recunoașterea acesteia prin tratatele de pace de la San
Stefano și Berlin, principalul obiectiv al principelui Carol și al oamenilor politici români

a fost proclamarea regatului.
Arhivele Naționale ale României ne pun la dispoziție o serie de informații și surse de

arhivă care pot fi consultate acum și online. La Viena exista o opoziție față de schimbarea
de statut în România, din cauza chestiunii Dunării, dar în Germania, cancelarul Otto von
Bismarck era de acord, având în vedere originile principelui Carol. Chiar și așa, Bismarck
condiționase recunoașterea independenței de construirea căilor ferate cu capital german în

România. Un prim pas a fost făcut în 1880, atunci când Senatul și Camera Deputaților au
votat pe 1/13 decembrie, respectiv pe 4/16 decembrie, legea prin care era reglementată
succesiunea la tron. Articolul 83 din Constituție prevedea că, în absența unui moștenitor
direct, succesiunea revenea celui mai vârstnic dintre frații domnitorului sau
descendenților săi. Cum frații domnitorului au refuzat, nepotul de frate, Ferdinand, a
acceptat calitatea de prinț moștenitor.
Carol I (sursa: ANR)
Pe de altă parte, nevoia de stabilitate internă și externă, dar și domnia de 15 ani a

principelui Carol erau argumente pentru un efort comun privind proclamarea regatului.
La putere se afla din 1876, partidul liberal și guvernul condus de I C. Brătianu. Acesta și
principele Carol și-ar fi dorit ca un guvern de coaliție să realizeze proclamarea regatului,
lucru care nu s-a întâmplat din cauza neînțelegerilor dintre liberali și conservatori.
Contextul în care s-a produs proclamarea regatului a fost unul agitat. Liberalii erau
acuzați de conservatori, prin vocea lui Titu Maiorescu, că vor să instaureze republica, iar
în plan extern, țarul Alexandru al II-lea al Rusiei a fost asasinat pe 1 martie 1881. În plus,
grupuri de ruși, acuzați de nihilism, pătrunseseră în România, chestiune tratată cu
lejeritate de guvern.

Deși Vasile Boerescu îl informase pe Carol că guvernul dorea proclamarea regatului pe
data de 8/20 aprilie, ziua de naștere a domnitorului, acest fapt s-a petrecut mai repede, în
ziua de 14/26 martie 1881.
Atunci, generalul Lecca a propus Camerei următoarea moțiune: „Spre a corespunde unei
vechi dorințe a Națiunii, Spre a întări în țară stabilitatea și ordinea și a da o garanție mai
mult, că dinastia trăiește în România în aceleași condițiuni ca și în celelalte State ale
Europei și că prin urmare ea inspiră aceeași încredere, Camera Deputaților, în puterea
dreptului de Suveranitate a Națiunei, Proclamă de Rege al României pe Alteța Sa Regală
Principele Carol I.” (Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol IV,
1878-1881, București, Editura Machiavelli, 1994, p. 379) Corpurile legiuitoare reunite au
votat în unanimitate (99 voturi în Camera Deputaților și 40 în Senat) proiectul de lege
potrivit căruia România se transforma în regat: Art. I – România este proclamată regat.
Principele Carol I, primește pentru sine și pentru urmașii săi, titlul de Rege al
României; art. II – Moștenitorul Tronului va purta titlul de Principe de Coroană al
României. (Monitorul Oficial nr. 60/15 martie 1881). Senatorii și deputații au mers la
palat pentru a-i prezenta principelui legea. Principele Carol a semnat legea în Sala
Tronului și a adresat următoarele cuvinte: „Mare și solemn e momentul în care
reprezentanții națiunii se apropie de Mine pentru a-Mi supune decretul unanim al
corpurilor legiuitoare. Cu acest moment începe o foaie nouă în cartea vieții poporului
nostru român, sfârșindu-se astfel o perioadă plină de lupte și osteneli, dar bogată în
sforțări bărbătești și în fapte eroice. În acest moment voi să repet ceea ce adesea am spus:
dorința națiunii dăte vieții mele direcțiunea și ținta ei! De cinsprezece ani Mă înconjoară
iubirea și încrederea poporului; această iubire și încredere Mi-au îmbunătățit zilele mele,
întărindu-Mă și împuternicindu-Mă la zile grele”. (Paul Lindenberg, Regele Carol al
României. 70 de ani de viață a unui Viteaz, p. 75) Mulțimea a umplut Calea Victoriei,
regele și regina au ieșit în balconul palatului însoțiți de președinții Senatului și Camerei.
Muzicile cântau pe străzi și în tot orașul domnea bucuria, prelungită până la miezul nopții.

Actul proclamării Regatului României (sursa: ANR)
Recunoașterea internațională a acestui act a survenit repede. Ministrul de externe, Vasile

Boerescu a trimis o circulară diplomatică tuturor reprezentanților României, prin care îi
autoriza să aducă la cunoștința guvernelor proclamarea regatului. (ANR, SANIC, fond
Casa Regală. Oficiale, dosar 18/1881, f 1.) Au urmat felicitările adresate regelui Carol I
cu ocazia proclamării regatului. (ANR, SANIC, fond Casa Regală. Personale-Carol I,
dosar VA-23, f 1, fond casa Regală. Oficiale, dosar 44/1881, f. 17, 35, 37)
Din cauza înmormântării Împăratului Alexandru al II-lea şi a doliului care a urmat, toate
manifestările legate de încoronare au fost amânate pentru data de 10/22 mai. În aprilie a
fost stabilit programul serbărilor încoronării, iar Arsenalul Armatei a executat Coroana de
oţel a regelui. Pe 9/21 mai în Camera Deputaţilor s-a hotărât înfiinţarea Ordinului
Coroanei, cu cinci clase. În ziua de 10/22 mai 1881 a avut loc ceremonia încoronării la
Mitropolie.

13 martie 1907: 116 ani de la naşterea lui Mircea Eliade
de Florin Dobrescu
Foto: citate.ro
„Imoralitatea clasei conducătoare românești, care deține “puterea” politică de la

1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a
distrus burghezia națională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit
țărănimea, că s-a introdus politicianismul în administrație și învățământ, că s-au
desnaționalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranței statului
și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea – după marea
victorie finală – să fie iertate.
Memoria generațiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor

cumpliți 1916- 1918 – lăsând să se aștearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat
unirii tuturor românilor.
Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti aproape douăzeci de
ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai
avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu
statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră
conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a
făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata
contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate
politică.
Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate,

de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate
primejdui însăsi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus
si ne conduc nu mai văd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a
cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de niste piloti orbi.
Acum, când se pregăteste marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si
cine îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă micile sau marile
afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenințarea – toate acestea sunt
zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul
de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în
mai putin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de
cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de
bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier,
dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetătenii fostelor state glorioase îsi
pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se
întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si
tăranii de ogorul lor. Numai istoria stia că nu va mai duce multă vreme povara acestui
stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afară de cea capitală:
instinctul statal.
Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct si în

înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpățânarea cu care își apără “puterea”. Au fost

elite românesti care s-au sacrificat de bună voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces
numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului
acestui neam.
Clasa conducătorilor nostri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas
atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească
puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la
ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste
câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul
că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze.
[…]
Tristetea și spaima mea își au, însă, izvorul în altă parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta
conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până în măduva oaselor
– care asteaptă pur si simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să
joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi.
[…]
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul
român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar si tot mai stins.
Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva
veacuri.
…Dar piloții orbi stau surâzători la cârmă, ca și când nimic nu s-ar întâmpla. […]
Nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia și meseriile care dispar lăsând locul altor
neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această țară, care pe alocuri nici nu
mai pare românească.”*
*Fragment din Mircea Eliade, „Piloţii orbi”, în Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937

12 martie 1990. Proclamația de la Timișoara. Lustrația – șansa
ratată a României.
de Florin Dobrescu
Tricolor - Revoluția din decembrie 1989
Era o zi de luni, ploioasă și rece, așa cum în general sunt zilele din preajma jumătății lui
Mărțișor. Era 12 martie 1990 și în Piața Operei din Timișoara continua manifestația
începută cu o zi înainte, duminică. Zeci de mii de timișoreni se adunaseră să protesteze
împotriva conservării și perpetuării structurilor comuniste camuflate grotesc sub faldurile
Frontului Salvării Naționale.
Ion Iliescu devenise simbolul remanenței comuniștilor la controlul tuturor nivelelor de

putere, simbolul încremenirii României în paradigma comunistă, al contrarevoluției.
Recuperând cea mai mare parte a structurilor fostei Securități, care îi deveniseră
credincioase în schimbul impunității, și înglobând in integrum în rețeaua FSN eșaloanele
secunde ale organismului fostului Partid Comunist Român, noul președinte și anturajul
său impuneau României o ruptură față de foaia de parcurs urmată de toate celelalte țări
est-europene, păstrând-o în sfera de influență sovietică și propunând un sistem politic de
inspirație gorbaciovistă, denumit abil de Iliescu „democrație originală”.
Manifestații de genul celei din 28 ianuarie, de la București, sau din 12 martie, de la

Timișoara, erau semnalele prin care opoziția anticomunistă – grupată din instinct în jurul

partidelor istorice și a ideii monarhice – demascau acest complot împotriva democrației și
deturnarea Rezvoluției în favoarea structurilor fostului regim.
Sub sloganul „Jos Comunismul!”, în cadrul protestului din 12 martie 1990, zeci de mii de
timișoreni, rezistând în ploaie, au primit cu entuziasm Proclamația de la Timișoara, citită
din balconul Operei, într-un loc cu semnificații profunde pentru mișcarea anticomunistă
din Decembrie 1989.
Constituită sub forma a 13 puncte la inițiativa lui George Șerban, devenit mai târziu
deputat PNȚCD, Proclamația de la Timișoara consfințea faptul că Revoluția din 16-22
Decembrie 1989 avusese un caracter anticomunist și nu doar anticeaușist, așa cum
încercau să acrediteze reprezentanții nomenclaturii comuniste camuflați în oficiali ai FSN.
Cel mai cunoscut punct al acestei proclamații a fost punctul 8, care practic reprezenta un
demers de lustrație în viața politică a României, cerând ca „legea electorală să interzică
pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor
activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”, „prezența lor în viața politică a
țării” fiind considerată drept „principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor” din societate.
De asemenea, era cerută amendarea legii electorale printr-o prevedere care „să interzică
foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării”, făcându-se o
distincție clară între calitatea de membru de partid, inofensivă, și aceea de activist,
considerată nocivă.
Punctul 8 de la Timișoara a devenit principala revendicare în numele căreia s-a protestat

în stradă până în iunie 1990, când represiunea neocomunistă a înecat în sânge fenomenul
civic al Pieței Universității, readucând pentru mulți ani România în conul de umbră al
Europei.
Întregul marasm fără orizont, mlaștina fetidă în care ne zbatem astăzi, fără perspective de
regenerare socială și de soluții politice, se află în ratarea acestui important demers care
era Lustratia, indispensabil oricărei societăți ieșite dintr-o lungă perioadă de totalitarism.
Florin Dobrescu

Trenurile Morții – 1950. Drama copiilor lui Constantin Puiu,
executat la 10 martie 1950.
de Florin Dobrescu
În cursul anului 1950, în urma unei decizii a ministrului de interne comunist – Teohari
Georgescu, șefului Securității Gheorghe Pintilie și adjunctului acestuia, Alexandru
Nicolschi, numeroși membri ai Rezistenței anticomuniste care erau condamnați deja la
pedepse cu închisoarea au fost executați sumar în mai multe locuri din țară. Operațiunea,
rămasă în istorie sub numele de „Trenurile morții” sau „Dubele fantomă”, a debutat la
9/10 martie 1950, în apropiere de Lugoj, pe Dealul Viilor, unde au fost împușcați 16
deținuți politici, din care 13 luptători ai grupării Haiducii Dobrogei.
Stere Puiu, din comuna Mihail Kogălniceanu – Constanța, fiul lui Constantin Puiu
(cumnat al liderului rezistenței dobrogene, Gogu Puiu), executat cu această ocazie, a
compus un cântec în dialect armânesc, în care evocă momentul arestării tatălui său…
Alături de sora sa, evocă traumele trăita în urma distrugerii familiei sale. Ca fii de
“dușman al poporului” nu au avut acces la școli înalte și au fost marginalizați social
mereu. Au trăit simplu, ocupându-se cu agricultura și cu oile…
Acești oameni au primit după foarte mulți ani un certificat de deces, din care reieșea că
tatăl lor a murit de boală în închisoare. Asta cu toate că, la acel moment, deja fuseseră
analizate de Ministerul de Interne sutele de execuții extrajudiciare comise în acei ani de
călăii Securității, Cociu Puiu fiind unul dintre victime în aceste documente oficiale. Statul
își mușamalizase crimele.

După 1989, nici o instituție a statului român nu a cerut scuze acestor oameni pentru
drama pe care au trăit-o și pentru uciderea tatălui lor. Nu au primit nici o despăgubire sau
reparație din partea statului român, ca urmare a uciderii tatălui lor, căci după 1990 doar
foștii deținuți politic în viață au primit indemnizații, pentru cei exterminați în detenție
neexistând nici un fel de măsuri reparatorii.
Prin Legea 232 din 2020, care modifică Decretul lege 118 /1990, ca urmași ai unui
luptător anticomunist executat de Securitate li se atribuie derizoria sumă de 500 lei pe
lună, în timp ce copiii deținuților politici care au ieșit din închisori vor primi un cuantum
de junătate din indemnizația lunară pe care părinții lor ar fi primit-o dacă trăiau (jumătate
din 700 lei pt fiecare an de detenție).
Dar frații Puiu nu vor primi nici măcar 500 lei pe lună, deoarece prin amendamentul
deputatului Vexler, articolul 14 al Decretului lege 118 exceptează de la drepturile
reparatorii pe copiii celor care au făcut parte din Mișcarea al cărei nume nu îl putem scrie
aici, nu din frică, ci pentru că ni s-ar desființa pagina pe aceasă rețea de socializare. Și
chiar dacă tatăl lor, simplu țăran, nu a fpcut parte din acea mișcare, pentru vina de a se fi
alăturat unei grupări de rezistență armată anticomunistă, Securitatea i-a aplicat și lui și
altora, în sentința de condamnare, eticheta respectivă… Da, Securitatea, pentru că toate
rechizitoriile și sentințele deținuților politici erau dictate de securitate, nu făcute de
procurori sau judecători.

Așa că, în ultimii ani ai vieții lor, frații Puiu vor continua să trăiască de pe urma oilor și
agriculturii, neprimind nici măcar ecei 500 de lei lunar la sfârșitul unei vieți de suferință.
Și ca ei sunt mii și mii de oameni în această țară, cărora Agențiile Județene de Plăți și
Inspecții Sociale le resping cererile pe același motiv.
Dar pentru frații Puiu nici nu mai are însemnătate asta. Ei ar fi mulțumiți măcar să li se
spună unde sunt îngropate rămășițele pământești ale părintelui lor, pentru a le reînhuma
creșinește, alături de moșii lor, în cimitirul satului, și a putea să îi aprindă la sărbători o
făclie la căpătâi.
Din păcate însă, statul român nici atît nu le îngăduie. Securitatea a avut grijă să distrugă
toate urmele crimelor sale. Inclusiv documentele cu locurile de îngropare ale victimelor.
Iar făptașii au trăit liniștiți după 1989, beneficiind de pensii speciale și nederanjați de
nimeni.
Frații Puiu și cei asemenea lor, rămâne doar să întrebe, precum un poet la rândul lui
interzis de Institutul Elie Wiesel: “Unde sunt cei care nu mai sunt?”
“Întrebat-am vântul, zburătorul,

Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor. (…)
(Nichifor Crainic)

9 martie 1950. Lupta de la Grota Haiducilor din Pădurea Babadag.
Cumplitul sfârşit al lui Dumitru Fudulea.
de Florin Dobrescu
În dimineaţa de 9 martie 1950, trupele de Securitate au descoperit grota din Pădurea

Babadagului unde se ascundeau fraţii Fudulea şi ceilalţi partizani anticomunişti. Are loc
un asediu care va dura ore în şir, securiştii incendiind pădurea din jurul grotei şi aruncând
grenade în adăpost. Este rănit grav Dumitru Fudulea, iar ceilalţi se predau, fiind arestaţi.
Securiştii vor intra în grotă, vor coate lucrurile şi armele, fotografiind locul, apoi îl vor
arunca în aer.
Din memoriile lui Nicolae Ciolacu:
“Un tânăr cioban, pe nume Nechita Nazarie, din comuna Păspunar, păştea un cârd de oi
prin locurile mai rare din pădure. într-o zi îl duce soarta, ori destinul, cu oile chiar pe
lângă desişul cu cabana haiducilor şi vede el tulpina aceea uscată, răsturnată şi se duce să
se odihnească pe ea până cârdul de oi trece o bucată de loc de păscut. Tulpina era aşa de
bine aşezată, că n-a bănuit că acolo sunt oameni dedesubt. După ce a trecut cârdul de oi
mai departe, ciobanul s-a ridicat şi a plecat. Dar haiducii erau îngrijoraţi dacă nu cumva
ciobanul a simţit că acolo e cineva şi astfel să-i divulge. Repede au dat buturuga la o parte
şi au ieşit afară şi l-au prins pe cioban. Se gândeau chiar să-l omoare şi să-l îngroape, aşa
vor fi siguri că nu vor fi divulgaţi. Dar ciobanul şi-a dat seama că în momentul acela se
judecă soarta lui. Viaţa lui era pe muchie de cuţit. De fapt, tot omul are presimţiri când se
apropie o catastrofă de el. Ciobanul a izbucnit în plâns şi se ruga să nu-l omoare, că el nu-
i va divulga, ci din contră le va fi de folos şi le va aduce câte ceva de ce au nevoie,
alimente şi mai ales ziare. într- adevăr, ciobanul le-a fost de folos, le-a adus alimente şi o
serie de lucruri mărunte, cum ar fi sare, chibrite, piper, ziare şi mai ales veşti. Totul
mergea normal şi liniştit, nimic deosebit nu era, nici un pericol. A venit iarna şi fraţii
Fudulea nuse mai puteau întâlni aşa de des cu fratele lor Gheorghe. A început crivăţul,
zăpezile, dar totuşi la câte douăzeci de zile se întâlneau toţi trei nu numai pentru alimente,
dar mai ales să ştie ce se mai întâmplă cu familiile lor şi dacă le mai persecută securitatea.
Odată, la o întâlnire a lor, în timp ce Nicolae îşi aranja ceva în traista pe care o lua
Gheorghe, Dumitru a făcut o mare greşeală şi i-a şoptit lui frate-său Gheorghe: Nene, noi
suntem foarte bine ascunşi aici. Nimeni nu ştie, numai un cioban din Păspunar. Din acel
moment, le-a venit fatalitatea. Li s-a scris sentinţa de moarte. Nicolae n-a auzit, n-a ştiut
nimic. Din acel moment treburile s-au complicat. Securitatea, cu experienţa ei diabolică,
avea un codoş în Testemel care era puţin neam cu Fudulea prin cuscrie. Acesta a fost
trimis la Gheorghe Fudulea în vizită şi printre altele a început să compătimească pe unii
care au fost arestaţi de securitate. Vai de copiii lor, de familiile lor, uite ce vremuri grele
am ajuns, numai Bunul Dumnezeu ştie ce are să mai fie. Fraţii tăi, Nicolae şi Dumitru, cei
mai buni fii din sat, ce aveau ei cu partidul. åştia, dacă le căşunăpe cineva, apoi poţi să fi
cel mai bun din sat că te urmăresc până în pânzele albe, dar bine că au scăpat din mâinile
lor, că altfel le-ar fi putrezit oasele la închisoare. Lasă că se schimbă odată şi asta cu
comuniştii, că lumea nu îi vrea. Toată lumea fuge de ei ca dracul de tămâie. Cuscre
Gheorghe, suntem rude, suntem de-ai noştri. Eu nu vă vreau răul, eu vă vreau binele. Se
aude că securitatea o să vină într-o noapte în sat şi o să facă o descindere şi percheziţie
casă cu casă, că ăştia sunt în stare să facă orice. Băieţii voştri, dacă ştiţi ceva de ei, spune-
le să fugă, să se depărteze de aici. Gheorghe a tăcut, nu a spus că nu ştie şi nici că le
spune să fugă. Gheorghe trebuia să zică: A, cuscre, eu nu ştiu nimic de ei, de când au
plecat n-ammai auzit nimic de ei. Cine ştie pe unde or fi apucat, cine ştie dacă mai trăiesc.

Dar Gheorghe a tăcut şi securitatea a dedus că, dacă Gheorghe a tăcut, el ştie unde sunt
fraţii lui.
În noaptea de 9 martie, multă securitate şi armată s-a dus în satul Testemel. Au împânzit
satul şi pădurile din împrejurimi. Orice om era întâlnit pe stradă era arestat pe loc şi
întrebat: De unde vii şi ce ştii de fraţii Fudulea? Gheorghe Fudulea dormea liniştit lângă
copiii săi. Dintr-o dată uşa a fost lovită cu cizmele de securişti şi a sărit din balamale. L-
au luat din pat, l-au legat şi au început a-l bate cu patul armei în faţa copiilor şi a familiei.
L-au dus în pădure. Spune banditule, unde sunt fraţii tăi! Nu ştiu nimic, puteţi să mă
omorâţi că nu ştiu nimic de ei. Atunci iar bătăi, schingiuiri. Lasă banditule, că ai să spui
tu tot. L-au legat cu mâinile la spate şi l-au atârnat de un copac. O durere îngrozitoare,
când simţi cum îţi ies oasele mâinilor de la umăr şi îl mai şi loveau cu paturile armelor.
Striga de durere şi striga la ei: Daţi-mă jos, că vă spun! Dar când l-au coborât, el se îndoia
să spună. Hai spune, banditule! şi dacă l-au văzut că zăboveşte, şi-au înfipt mâinile în el
şi sus pe cracă. Striga ca din gură de şarpe: Nu mă spânzuraţi, că acuma o să vă spun! şi a
izbucnit în plâns şi abia a putut să rostească: Ciobanul din Păspunar ştie despre ei. Şi
hoardele roşii, cum le spunea Gogu Puiu, au plecat imediat la Păspunar şi cum au ajuns
acolo, s-au împânzit peste tot şi au dat ordin că nimeni nu are voie să mişte. Au întrebat
până au aflat pe ciobanul Nichita Nazarie. L- au legat şi l-au dus în pădure. I-au zis:
Spune unde sunt fraţii Fudulea, ca să-ţi uşurezi pedeapsa. Ciobanul şi-a dat seama că
orişice rezistenţă e zadarnică şi viaţa lui e pusă din nou la mezat. Şi a pornit înaintea lor
ca să-i ducă la ascunzătoarea haiducilor.
Haiducii în cabană făceau pe rând de pază câte

unul. Aveau o vizetă şi se uitau afară şi vedeau
orice mişcare. Acum au văzut cu groază că
ciobanul Nichita Nazarie venea spre cabană iar în
spatele lui multă armată şi securişti. Nicolae
Fudulea a pus mâna pe armă şi a zis: Soarta
noastră e pecetluită, dar voi pedepsi trădarea. A
descărcat arma în pieptul ciobanului, care s-a

rostogolit pe loc. Securiştii au înconjurat cabana şi printr-un şiretlic au împins buturuga
de la intrare şi au început să tragă înăuntru. Haiducii s-au retras în fundul cabanei şi de
acolo răspundeau cu foc de automate înspre afară. Bestiile, dacă au văzut că haiducii nu
se predau, au aruncat o grenadă drept în mijlocul cabanei. Grenada a căzut jos în cabană,
dar Dumitru Fudulea, care făcuse serviciul militar, ştia că grenada nu expodează dintr-o
dată, iute s-a repezit, a pus mâna pe grenadă şi a aruncat-o afară. Dar bestiile roşii au
aruncat altă grenadă în cabană şi cât ai clipi din ochi, Dumitru, din nou a aruncat-o afară,
aşa a continuat acest „joc” pentru un timp. Bestiile continuau să arunce alte grenade
înăuntru şi Dumitru la arunca afară. Lupta a durat patru ore şi haiducii rezistau cu
dârzenie.
Dar nenorocirea a venit şi una din grenade, pe care Dumitru a aruncat-o afară, s-a lovit de
o cracă a copacului care acoperea cabana şi a căzut jos în cabană, a făcut explozie. Lui
Dumitru Fudulea i-a rupt burta şi i-a sfârtecat pieptul. Martorul ocular, care a fost de faţă,
Dumitru Gula, din comuna Ischibaba, mi-a spus: în timp ce colonelul Doicaru, şeful
Securităţii din Constanţa, a preluat arma de la Nicolae Fudulea, l-a bătut pe umăr şi i-a
zis ,,Bravo, măi Fudulea, ai fost un viteaz”. Pe Dumitru Fudulea l-au luat repede şi l-au
pus într-un jeep şi au plecat cu el. Nu s-a ştiu niciodată nimic mai mult despre el, dacă o
fi murit pe drum sau la securitatea din Babadag. Restul au fost arestaţi şi duşi la
închisoarea Tataia din Constanţa. Prin ce chinuri şi schingiuiri au trecut ei la securitate,
numai Dumnezeu ştie. Cotan Ion, pus la tortură, a rămas şocat pentru toată viaţa. De la
închisoarea din Constanţa a fost dus la închisoare din Aiud. Pe unde a trecut ca deţinut, în
timpul plimbării, la fiecare douăzeci de paşi, striga „Lupu măi”. El a fost condamnat la
muncă silnică pe viaţă. Nicolae Fudulea şi Stere Grasu au fost condamnaţi la moarte. I-au
pus în lanţuri şi i-au dus într- o celulă pe amândoi, unde aşteptau să le vină sentinţa de
executare. Cât priveşte pe ciobanul Nechita Nazarie, din comuna Păspunar, el nu i-a
trădat pe haiduci. Marea greşeală a fost a lui Dumitru Fudulea atunci când i-a şoptit
fratelui său Gheorghe, fără să ştie Nicolae, că „noi suntem foarte bine ascunşi în cabană”.

9 martie, ziua mărturisitorilor din închisorile comuniste. AFDPR:
În perioada 1944-1989, 2.000.000 de oameni au trecut prin ceea ce s-a
numit gulagul românesc
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet
9martie este ziua națională a Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944 – 1989,
după ce Parlamentul a adoptat Legea nr. 247/2011, care prevede manifestări pentru
aducerea aminte a celor care au pătimit înainte de 1989 doar pentru că aveau alt crez
politic decât cel oficial, informează Active News.
“În perioada 1944 – 1989, în România au existat, conform calculelor Asociației Foștilor
Deținuți Politici din România (AFDPR), aproximativ 2.000.000 de oameni

8 Martie 1949 | Lupta partizanilor cu securitatea din comuna
Cricău, județul Alba
de Florin Dobrescu
Ilustrație: Fotografiile celor trei partizani și un cadru cu scheletele victimelor „in situ”.
Autor: Gheorghe Petrov
Între organizațiile de rezistență armată care s-au opus instaurării comunismului în

România, un loc de seamă îl ocupă formațiunea condusă de studentul Ștefan Popa, care a
acționat în partea de sud-est a Munților Apuseni, având create și organizate rețele de
susținători prin satele situate la nord de Mureș, în zona dintre Aiud și Teiuș.
Conducătorul grupării a susținut ideea unirii tuturor formațiunilor anticomuniste din zonă
într-o organizație unică și puternică, indiferent de orientarea ideologică a acestora. După
confruntarea armată din 4 martie 1949 de la Bistra-Groși, județul Alba, când organizația
anticomunistă „Frontul Apărării Naționale” condusă de maiorul Nicolae Dabija a fost
destructurată, Securitatea a întreprins o serie de acțiuni pentru capturarea partizanilor care
au reușit să scape din acea înfruntare, precum și pentru arestarea tuturor celor care le-au
acordat sprijin. În această campanie represivă, un obiectiv important al Securității l-a
constituit anihilarea grupării conduse de Ștefan Popa, care colaborase cu maiorul Dabija.
Prin planurile de măsuri adoptate, în teren au fost deplasate trupe de securitate și
numeroase cadre operative din structurile teritoriale subordonate Direcției Regionale de
Securitate Sibiu, multe cadre provenind de la Serviciul Județean a Securității Poporului
Alba. Operațiunile din teren au fost coordonate personal de către locotenent-colonelul
Gheorghe Crăciun, șeful DRSP Sibiu. În ziua de 6 martie a fost încercuită zona Muntelui
Capra unde gruparea lui Ștefan Popa își avea baza și adăpostul principal. Partizanii au
reușit să spargă încercuirea și cinci dintre ei s-au retras pe Valea Cricăului, într-o poiană
de sub Muntele Piatra Craivii, în locul numit Bogoloaia, situat la circa opt kilometri spre
nord față de centrul comunei Cricău. Aici, în ziua de marți, 8 martie 1949, aceștia au fost
surprinși și atacați în timp ce se aflau într-o locuință sezonieră, care se mai păstrează și
astăzi cu unele modificări. În urma confruntării armate, trei partizani au fost omorâți și
doi luați prizonieri. Între cei uciși s-a aflat și Ștefan Popa, conducătorul organizației,
alături de care au fost împușcați Nicolae Moldovan și Cornel Pascu. Prizonieri au fost
luați Ioan Scridon și Alexandru Maxim. Cadavrele celor uciși au rămas pe teren vreme de
mai multe zile, sub pază militară permanentă. Conform mărturiilor, în ziua de duminică,
13 martie, Securitatea a adus cu forța mai mulți locuitori din satele zonei ca să vadă
morții, scopul urmărit fiind de a se induce starea de frică în rândul populației. Un ofițer
de securitate a ținut atunci și o cuvântare, arătând celor prezenți că toți cei care vor cuteza
să se opună noului regim o să sfârșească la fel ca și cei morți. Trupurile partizanilor au
fost înhumate la începutul săptămânii următoare într-o groapă comună, care a fost săpată
undeva pe marginea unui părău aflat într-o pădure. Mormântul, aflat la câteva sute de
metri de locul unde cei trei au fost uciși, a rămas necunoscut peste ani, nefiind niciodată
marcat la suprafața solului. În urma investigațiilor începute pe acest caz încă din vara
anului 2008, pe baza audierilor și declarațiilor rudelor victimelor precum și a unor
persoane care dețineau informații despre cei uciși și despre tragicul eveniment, la care s-
au adaugat datele obținute în urma mai multor deplasări făcute în zonă cu martori pentru
confruntări directe în teren, s-a reușit ca în cursul lunii iunie 2017 locul mormântului să
fie identificat cu precizie prin sondaje arheologice.
Campania arheologică pentru deshumarea rămășițelor pământești ale victimelor a avut

loc în august 2017 în directă conlucrare cu Secția Parchetelor Militare din cadrul
Parchetului General și în colaborare cu Televiziunea Română, fiind sprijinită de Primăria
comunei Cricău, Parohia Ortodoxă Cricău și de către rudele și urmașii victimelor.
Cercetarea de teren a fost efectuată de un colectiv de arheologi specializat în astfel de

cazuri, alcătuit din angajați și colaboratori ai Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă, Gabriel
Rustoiu, Horațiu Groza, Marius Oprea). Acest colectiv, după ani mulți de muncă și
străduințe pentru cauza căutării și recuperării victimelor regimului comunist, a fost
alungat într-un mod perfid de la acest Institut al statului în cursul anului 2020.
Osemintele celor trei victime descoperite la Cricău (Bogoloaia) împreună cele ale altor
șapte partizani anticomuniști ce au fost descoperite și recuperate în cursul unor acțiuni
anterioare pe care le-am desfășurat tot în județul Alba, la Bistra (2015) și Mesentea
(2016), după expertizare și identificare, din ințiativa Institutului și cu contribuția majoră a
Primăriei Alba Iulia au fost reînhumate la 22 august 2018 în sicrie individuale, cu
ceremonial religios și militar, într-un mormânt comun amenajat lângă Monumentul
Rezistenței Anticomuniste din oraș.
BIOGRAFIILE VICTIMELOR.
I. Victime ucise în luptă.
1. POPA ȘTEFAN – Născut la 10 decembrie 1920 în satul Bucerdea Vinoasă,

comuna Ighiu, jud. Alba, de religie ortodoxă, necăsătorit, fiul lui Ioan, preot ortodox,
născut în Măhăceni, şi Victoria Crișan, născută în Decea. Absolvent al Liceului Titu
Maiorescu din Aiud și al unei Școli Militare din București. A fost ofițer în Armata Regală
și veteran de război. La începutul carierei militare a fost instructor la Școala Militară de
Subofițeri de Infanterie din Lipova. În 1942 se afla într-un centru de instrucție situat în
zona orașului Cernăuți, iar în 1944 îl regăsim ca sublocotenent în cadrul Batalionului I
Pionieri de Munte din Aiud. După terminarea războiului și întoarcerea de pe front s-a
înscris la Facultatea de Drept din Cluj. Ca student, și-a manifestat sub diferite forme
opoziția față de regimul politic instaurat în țară. Din acest motiv, în primăvara anului
1948, fiind student în anul III, era căutat de Siguranță și dat în urmărire generală pe țară.
Pentru a scăpa de arestare, în iulie 1948 s-a refugiat în Munții Apuseni, în zona Vârfului
Capra, situat în apropiere de comuna Întregalde din județul Alba. Aici a pus bazele unui
grup de rezistență armată anticomunistă, creându-și rețele de susținere în mai multe
localități din zonă. La 3 aprilie 1949, după ce a fost ucis, a fost condamnat în contumacie

de Tribunalul Militar Cluj la 15 ani de muncă silnică. Ultimul domiciliu l-a avut în satul
Decea, comuna Mirăslău, județul Alba. La părinți au fost cinci copii, trei băieți (Aurel,
Ștefan, Andrei) și două fete (Constanța și Lia Geta), în prezent toți decedați. Ceilalți doi
frați, Aurel și Andrei, au fost condamnați politic, executând diferite pedepse privative de
libertate în mai multe închisori și lagăre de muncă.
2. MOLDOVAN NICOLAE – Născut la 9 decembrie 1924 în Teiuș, județul Alba, de
religie greco-catolică, fiul lui Aurel și Ana. Tatăl a fost ceferist și a murit în vara anului
1949. A absolvit Liceul Titu Maiorescu din Aiud și a urmat trei ani Facultatea de Drept
din Cluj, unde s-a manifestat ca opozant anticomunist. Ca să evite arestarea, în august
1948 a dispărut de la domiciliu alăturându-se lui Ștefan Popa. În 1947 s-a căsătorit cu
Elisabeta Vale din satul Cetea (d.1997), absolventă a Facultății de Medicină din Cluj,
promoția 1948. Nicolae și Elisabeta au avut împreună doi copii, Ana Maria și Nicolae,
amândoi decedați.
3. PASCU CORNEL – Născut la 1 aprilie 1923 în satul Benic, comuna Galda de Jos,
județul Alba, fiul lui Simion și Maria, de religie greco-catolică, necăsătorit. La părinți au
fost trei frați: Cornel, Ioan și Petru. Cornel a fost necăsătorit și nu a avut urmași, iar Ioan
a fost căsătorit dar nu a avut copii. Al treilea frate, Petru, a fost membru al unei
organizații anticomuniste, fiind arestat și condamnat în octombrie 1949 la o pedeapsă de
10 ani muncă silnică și confiscarea averii. A murit la Penitenciarul din Gherla în aprilie
1953, necunoscându-se locul unde a fost îngropat. Cornel Pascu a absolvit Școala
Normală și a fost învățător în satul Ghioncani din comuna Întregalde. A satisfăcut stagiul
militar, eliberându-se din armată cu gradul de sergent. Era membru al Partidului
Național-Țărănesc din 1939, iar după 23 august 1944 a depus eforturi pentru
reorganizarea partidului în zonă. Deoarece la domiciliul său au fost găsite materiale de
propagandă politică, a fost exclus din învățământ și condamnat la trei luni de închisoare,
fiind închis la Penitenciarul din Alba Iulia. În 1948 a aderat la Organizația anticomunistă
Frontul Apărării Naționale, condusă de maiorul Nicolae Dabija. A participat la lupta de la
Bistra (zona Groși) din 4 martie 1949, dar a reușit să scape din încercuirea Securității,
refugiindu-se împreună cu Ioan Scridon până în zona unde știau că se află cantonați
membrii organizației lui Ștefan Popa, alăturându-se acestora.

II. Victime arestate și ucise ulterior:
1. SCRIDON IOAN – Născut la 22 februarie 1922 în satul Măhăceni, comuna Unirea,

județul Alba, fiul lui Dumitru și Rafila, de religie greco-catolică. A fost căsătorit, avea
doi copii și locuia cu familia în satul Benic. În 1941 a fost admis la Școala de Jandarmi
din Timișoara, fiind transferat în iulie 1942 la Școala de Subofițeri din Drăgășani pe care
a absolvit-o în 1943. În vremea războiului a luptat pe frontul din Moldova, apoi pe cel din
Apus, în cadrul Companiei 57 Poliție Sibiu. După război a fost plutonier de jandarmi în
Benic, Petrești, Câmpeni și Sohodol, până în martie 1948 când a fost comprimat. A fost
membru în Organizația Frontul Apărării Naționale, participând la lupta de la Bistra (zona
Groși) din 4 martie 1949. A reușit să scape din încercuire împreună cu Cornel Pascu,
intrând în legătură cu Ștefan Popa. În lupta de la Cricău-Bogoloaia, Ioan Scridon a fost
rănit și arestat de Securitate, fiind anchetat la Turda, București și Sibiu. În septembrie
1949 a fost condamnat la moarte prin împușcare de Tribunalul Militar Sibiu. Sentința a
fost executată la Sibiu în dimineața zilei de 28 octombrie 1949.
2. MAXIM ALEXANDRU – Născut la 22 martie 1926 în comuna Ulmeni, județul
Călărași, fiul lui Constantin și Alexandrina, de religie ortodoxă. A fost necăsătorit,
ultimul domiciliu avându-l în comuna Sălciile din județul Prahova. Avea un frate, Virgil
Maxim, care în 1942 fusese condamnat politic la 25 de ani muncă silnică și deținut la
Penitenciarul din Aiud. Pentru a-și vizita fratele, s-a stabilit temporar la Galda de Jos
unde acesta era scos la muncă. Aici a stabilit relații cu mai multe persoane din zonă,
punând bazele unei organizații anticomuniste, alcătuită mai ales din foști membri și
simpatizanți ai Partidului Național-Țărănesc. Arestat în confruntarea de la Cricău-
Bogoloaia, a fost anchetat și ulterior condamnat în octombrie 1949 de Tribunalul Militar
Sibiu la muncă silnică pe viață și confiscarea averii. Închis la Aiud între 5 decembrie
1949 – 12 februarie 1950, apoi transferat la Penitenciarul Tribunalului din Cluj. În 2
aprilie 1950 a fost scos din penitenciar de Securitatea din Cluj pentru așa-zise cercetări
suplimentare. În fapt, împreună cu alte persoane, a fost transportat într-o pădure de la
marginea orașului Bistrița unde a fost ucis prin împușcare. Nu se cunoaște locul unde a
fost înhumat.

8 MARTIE – ZIUA FEMEII BOLȘEVICE!
de Ioan Constantinescu - Motru
Clara Zetkin - o jurnalistă germană de origine evreică | Glasul info
Observ cu tristețe lipsa de responsabilitate a jurnaliștilor față de îndreptarea unei

erori istorice legate de ziua femeii, respectiv a mamelor. Câți dintre români știu că
această zi este dezonoare pentru sărbătorirea femeii creștine, deoarece 8 martie 1917
reprezintă ziua în care se începea revoluția bolșevică în Rusia țaristă. Este dreaptă
asociarea femeii cu începutul celui mai “diabolic” regim politic din lume? Este dreaptă
decizia ONU de a declara ziua aceasta ca zi a “Națiunilor Unite pentru Drepturile
Femeilor și Pace Internațională”? Pentru a-mi argumenta critica să recapitulăm scurtul
istoric al semnificației zilei de 8 martie:
 În august- septembrie 1910 avea loc Congresul celei de-a doua Internaționale
Socialiste de la Copenhaga, care propunea instituirea unei zile internaționale a femeii
proletare, fără să stabilească o data precisă.

 La 19 martie 1911 au loc manifestaţii în Germania, Austria şi Danemarca ca
urmare a deciziei Internaționalei a II-a de la Copenhaga, privind sărbătorirea zilei femeii
socialiste.
 8 martie 1917 (23 februarie, pe stil vechi), Ziua Femeii este din nou organizată în
Rusia, pe fondul revoluției bolșevice. Revoluția din februarie va continua în octombrie.
Astfel cu ajutorul femeii se năștea Uniunea Sovietică. Ce poate fi mai mârșav ca cel mai
represiv regim totalitar să folosească femeia pentru uciderea a zecilor de milioane de
oameni ce vor urma.
 În 1921, URSS adopta 8 martie ca Zi a Femeii, în memoria evenimentelor care au
marcat începutul revoluției bolșevice, iar după al II-lea Război Mondial, ziua de 8 martie
este generalizată în tot cuprinsul statelor comuniste.
 ONU încurajează țările lumii în 1977 să adopte ziua de 8 martie ca zi de celebrare
a drepturilor femeilor și a păcii internaționale proclamând Ziua Națiunilor Unite pentru
Drepturile Femeilor și Pace Internațională.
Mă întreb de ce oare în cei 30 de ani de “democrație” nu a existat nici vreun “specialist”

care să amnistieze această măsură legislativă – veche cât un centenar. Prin urmare, mă
poate condamna cineva să cred că regimul comunist este tot mai prezent în Europa astăzi?
Sau că acest virus politic s-a răspândit după 1989 în întreaga lume sub o altă formă?
Poate cineva spune că “noul om” al zilelor noastre este un “prototip” mult mai avansat ca
cel din 1948-1989? Cu regret o spun, îmi pare rău pentru toată cultura și istoria națională,
am pătimit degeaba, am luptat degeaba, am trăit degeaba! (8 martie 2019)

4 martie 1949 – Lupta de la Groși. Partizanii din Munții Apuseni
de Florin Dobrescu
Ilustrație: Fotografiile celor cinci partizani și un cadru cu scheletele „in situ” ale
victimelor.
Pe teritoriul comunei Bistra din județul Alba, în zona Groși, într-un loc situat la cota 1350
metri, la circa 10 km nord-est de centrul comunal și la 7 km sud-vest de vârful Muntele
Mare, în dimineața zilei de 4 martie 1949 a avut loc o confruntare armată între Securitate
și membrii organizației anticomuniste „Frontul Apărării Naţionale”, creată şi condusă de
un fost ofițer de carieră, maiorul Nicolae Dabija, secondat de câteva persoane din zonă,
dintre care un rol important l-au deținut frații Alexandru și Traian Macavei din Bucium-
Muntari. Efectivul partizanilor în acel moment a fost de 22 de persoane dintre care trei
femei, care erau cantonați într-o tabără unde fuseseră amenajate adăposturi semiîngropate
și de suprafață, construite cu câteva săptămâni înainte. Forțele atacatoare erau constituite
din două plutoane din cadrul Batalionului 7 Securitate de la Floreşti–Cluj, efectivul
mobilizat în teren fiind alcătuit din 80 de ofițeri, subofițeri și soldați în termen, însoțiți de

cinci cadre operative de la Serviciului Judeţean pentru Securitatea Poporului Turda.
Operațiunea a fost condusă de sublocotenentul Florea Sabău, iar întreaga acțiune a fost
coordonată și supravegheată de colonelul Patriciu Mihai (nume real: Grunsperger
Mihaly), șeful Direcției Regionale de Securitate Cluj, care se afla la Biroul de Securitate
din Câmpeni, secondat de căpitanul Kovács Mihai, șeful SJSP Turda. Tabăra partizanilor
a fost împresurată și atacată prin surprindere, confruntarea armată desfășurându-se între
orele 6,30 și 8,30. În urma luptei, în care s-a folosit armament de infanterie, grenade și
încărcături de trotil, au rezultat morți și răniți din ambele tabere. Din partea Securității au
fost trei morți (sergent major Mateș I. Gheorghe, fruntaș Mărgineanu Gh. Marin, soldat
Oană Gh. Traian) și șase răniți. Dintre partizani au fost uciși patru bărbați și o femeie, 11
au fost capturați, iar șase au reușit să spargă încercuirea și să fugă. A doua zi, în 5 martie,
câteva cadre de la Biroul Securității din Câmpeni însoțite de 20 de soldați, de primarul,
sanitarul și șeful Postului de Miliție din Bistra, la care s-au adăugat și câțiva tineri aleși
din localitate, s-au deplasat la Groși pentru a cerceta și îngropa cadavrele partizanilor.
Trupurile au fost aruncate unele peste altele în magazia de alimente a taberei, care era
amenajată într-o groapă ce fusese săpată și acoperită cu grinzi de lemn, după care
structura superioară a fost prăvălită peste morți și locul nivelat cu pământ. Acesta a fost
mormântul ascuns al acestor oameni vreme de 66 de ani, până în august 2015, când, după
multe eforturi și căutări, am reușit să-l descoperim și să putem recupera osemintele celor
cinci victime. Partizanii uciși atunci, au fost:
 DECEAN PETRU, născut la 17 august 1926 în comuna Mihalț, județul Alba.

 CIGMĂIAN IOAN, născut la 9 septembrie 1908 în satul Gelmar, județul
Hunedoara.
 MAIER IOSIF, născut la 19 martie 1905 în orașul Blaj, județul Alba.
 MAIER ELENA, născută la 18 februarie 1908 în București.
 MITROFAN LUCIAN, născut la 7 februarie 1929 în Alba Iulia.
Acțiunea de căutare, deshumare și recuperare a rămășițelor pământești ale victimelor a

fost organizată și realizată de echipa arheologică alungată în 2020 de la Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului (Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă, Horațiu Groza,
Gabriel Rustoiu, Marius Oprea), fiind desfășurată în directă conlucrare cu Parchetul
Militar Teritorial Cluj și în colaborare cu Televiziunea Română. Un mare sprijin pentru
activitățile desfășurate în teren l-am primit din partea Primăriei comunei Bistra (primar
Traian Gligor) și din partea urmașilor partizanului Petru Decean, mobilizați de vărul
acestuia, Mihail Decean din Timișoara.
Osemintele celor cinci victime descoperite la Bistra-Groși împreună cele ale altor cinci
partizani anticomuniști ce au fost descoperite și recuperate în cursul unor acțiuni
anterioare pe care le-am desfășurat tot în județul Alba, la Mesentea (2016) și Cricău
(2017), după expertizare și identificare, din ințiativa Institutului și cu contribuția majoră a
Primăriei Alba Iulia au fost reînhumate la 22 august 2018 în sicrie individuale, cu
ceremonial religios și militar, într-un mormânt comun amenajat lângă Monumentul
Rezistenței Anticomuniste din oraș.
Autor: Gheorghe Petrov

3 martie 1904: Nașterea lui Mircea Vulcănescu, filozoful cu „chip
de mărturisitor creștin”
R3Media
Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, în Capitala României, acolo unde a
absolvit și clasele primare. Gimnaziul l-a urmat la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul
ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București.
În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din

București. A fost un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din România
(ASCR). În urma satisfacerii stagiului militar a obținut gradul de sublocotenent.
În 1925 s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, de care se va despărți mai târziu. În

cadrul anului universitar 1929 – 1930 a fost asistent onorific la catedra profesorului
Dimitrie Gusti.
Din 1931 a susținut comunicări în cadrul asociației culturale „Criterion” și a contribuit la

„Cuvântul”, al lui Nae Ionescu, până la suspendarea publicației, în 1933.

A mai colaborat la Viața Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi,
Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de
Foc,Familia, Cuvîntul studențesc, Gînd românesc, Ideea Românească, Excelsior.
În iunie 1935, a deținut funcția de director general al Vămilor până în septembrie ’37,
când a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi și țigări făcută de Eduard
Mirto, fost Ministru al Comunicațiilor.
Între 1940 și 1941 a fost director al Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și

președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale, pentru ca din 27 ianuarie
1941 să fie numit Subsecretar de Stat la Ministerul Finanțelor.
După 23 august 1944 revine în funcția de șef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe
30 august 1948, când a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului
Antonescu, calificați drept ”criminali de război”.
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a
prelungit până în ianuarie 1948, cînd instanța a menținut pedeapsa din ’46.
R3Media

2 martie. Liviu Corneliu Babeş şi Radu Gyr – mereu prezenţi.
În ziua de 2 martie 1989, Cornel Babeş – electrician și un pictor braşovean – s-a

autoincendiat în timp ce cobora pe pârtia de schi Bradu din Poiana Braşov în semn de
protest față de regimul comunist din România. El a lansat în urma lui o pancartă cu
mesajul: „Stop Mörder! Brașov = Auschwitz”. Era în mod special o referire la represaliile
cunoscute de participanţii la ampla revoltă anticomunistă din 15 noiembrie 1987, dintre
care unii fuseseră lichidaţi în mod subtil de regim. Gestul său extrem de protest a fost
reflectat amplu de presa internaţională, dar în România regimul lui Ceauşescu a lăsat o
tăcere de mormânt.
Prin Legea nr. 93 din 3 iunie 1997, Liviu Cornel Babeș a fost declarat erou-martir, iar o
stradă din Brașov îi poartă numele.
Autoritățile nu i-au ridicat nici pînă astăzi vreun monument. În ziua de 2 martie 2007, a
fost dezvelită o placă de bronz comemorativă pe soclu, în curtea Bisericii din Poiana
Brașov.
Dumnezeu să-l odihnească!
RADU GYR.
Pe 2 martie 1905, la Câmpulung Muscel, se năştea Radu Gyr.

Un om legendar şi reprezentativ al acestor vremuri, un mare poet care a încrustat în trupul
său şi a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generaţii, un munte de suferinţă, de
demnitate şi de disperare – acesta este Radu Gyr.
El a cântat, pe toate registrele, toată jalea dar şi marea credinţă a neamului românesc.
Poezia lui a fluturat din gură în gură la milioane de oameni, ca un îndreptar al vremurilor.
Este simbolul românismului de azi. Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter
frumos şi trup plăpând. Poezia lui este o frescă a acestei epoci. L-au prigonit din pricina
ei, au vrut să-l nimicească, a căzut dar va via mereu.
Era urât la chip ca un semit degenerat şi era frumos la suflet ca negrăita armonie a
spiritualităţii româneşti mioritice. Şi-a trăit viaţa mai mult prin temniţe, când sub
burghezi, când sub fascişti, când sub comunişti. A făcut studii strălucite, a fost Profesor
universitar. Talentul şi l-a dăruit poeziei, deşi îl atrăgea şi muzica. Gingăşia lui naturală a
fost crispată de tragedia vieţii sale şi a cântat toată gama frământărilor şi chinurilor
acestui secol.
Nu era un mistic dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. Era un naţionalist român, dar nu
era şovin, nu a cunoscut ura de rasă şi a iubit oamenii cu putere de sacrificiu.
Opera lui este vastă. A compus zeci de mii de versuri, fără a le scrie, ci memorându-le,
căci în temniţă nu se permitea scrisul şi nici cititul. Poeziile treceau din om în om prin
închisori şi de acolo în ţară. Toată suflarea românească se regăsea în poezia lui. Ea a
constituit factorul ideologic al rezistenţei româneşti, a fost în acelaşi timp mesajul nostru,

strigătul nostru de disperare şi descrierea crudei realităţi dar mai presus de toate a fost
forţa credinţei şi afirmării noastre.
Poezia lui este profund creştină, naţională şi umană. Deşi nu are numai valoare locală şi
temporală şi va putea fi citită oricând cu acelaşi interes pe toate meridianele lumii, totuşi
nimeni nu o va înţelege ca oamenii care au suferit în acest veac tortura sufletului şi a
trupului. Într-o zi această poezie în cătuşe va ieşi la lumină. [și profeția s-a împlinit n.n]
Dintre versurile lui, poezia care a circulat cel mai mult, care a însemnat cel mai mult
pentru sufletul în restrişte al osândiţilor a fost „Iisus în celulă”:
Azi noapte Iisus a intrat în celulă.
O, ce înalt şi ce trist era Christ!
Luna a intrat după El în celulă
Şi-L făcea şi mai înalt şi mai trist…
Cu vizita aceasta, pe cât de tainică pe atât de reală, începe poezia. Şi Iisus participă la
toată mizeria vieţii deţinutului, la toate chinurile lui, se face părtaş la toate suferinţele lui
în mod firesc, ca un prieten, ca un semen şi totuşi ca un Dumnezeu. Deţinutul Îl vede, Îl
urmăreşte şi se identifică cu El simplu şi natural, căci şi Hristos „parcă purtase lanţuri
cândva”. Procesul a fost conştient, urmărit cu atenţie, binefăcător. Apoi deţinutul aţipeşte,
mulcomit de dulcea prezenţă a lui Christ şi i se pare că a dormit o mie de ani. Trezit, Îl
caută cu înfrigurare; Christ însă nu e nicăieri. Zadarnic este strigătul gemut prin zăbrele al
deţinutului, căci Hristos nu mai revine. Dar El rămăsese în însăşi fiinţa deţinutului, care
mărturiseşte: „m-am pipăit şi pe mâinile mele am găsit urmele cuielor Lui”.
Comuniunea cu Dumnezeu în restrişte a fost dintotdeauna actul de tărie al sufletului

românesc prigonit, strivit şi răstignit.
Radu Gyr a făcut puşcărie în vreo 4-5 etape. Prin anii 1955-1958 a avut o fereastră de
libertate. Era perioada în care regimul comunist se afirma puternic şi mai avea un singur
salt – colectivizarea ţăranilor – pentru a integra deplin întreaga suflare românească. Însă
în preajma colectivizării trebuiau luate măsuri de intimidare şi prevedere şi Radu Gyr a
fost o primă victimă. O viaţă întreagă a suferit pentru opinia lui pe care şi-a exprimat-o în

versuri. Şi de data asta crima lui erau tot versurile lui. Ele deveniseră o forţă socială, şi
asta supăra pe stăpânii absoluţi. Astfel că, nici mai mult nici mai puţin, pentru poezia sa
„Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită „manifest legionar anticomunist”, a fost
condamnat la moarte. Tot restul de acuzaţii anexate erau iluzorii.
Poetul era de mult bolnav. Cu lanţuri la mâini şi la picioare a fost ţinut aproape un an de
zile laJilava, în aşteptarea executării pedepsei cu moartea. O aripă întreagă a Jilavei era
atunci ocupată de „morţi”, cum le plăcea temnicerilor să-i răsfeţe. „Hai, morţilor, a sosit
moartea!”, li se striga zi de zi, ceas de ceas. Nedreptatea şi umilinţa erau strigătoare la cer,
căci nici unul dintre condamnaţi nu era vinovat, nu de moarte, dar nici de temniţă. Ei
reprezentau cu adevărat sufletul neamului şi neamul întreg vibra în jurul lor – ori tocmai
puterea aceasta de influenţă naţională era vina pe care nu le-o puteau ierta tovarăşii lui
Marx.
În cele din urmă Radu Gyr a fost graţiat. Au urmat ani de chin, de mizerie, de boală.
Oscila între viaţă şi moarte. „De o mie de ori a murit”, cum spunea el undeva (în poezia
„Basm”)…, de zeci de mii de ori şi-a dorit moartea, spunem şi noi despre el, ca şi despre
noi, dar moartea nu ne-a vrut pe toţi. Printre supravieţuitori a rămas şi poetul. (…)
Prin 1963-1964 comuniştii erau stăpâni necontestaţi în ţară şi au decis eliberarea

deţinuţilor politici, pentru a face manevră de deschidere occidentală, mai bine zis de
infiltrare în Occident. Lui Radu Gyr i s-a spus:
„Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe

toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne
jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alegi între viaţă şi moarte.
Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai
scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre. Tu poate eşti gata să mori dar
gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne
vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor
dar dacă nu vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi
realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi. Nu eşti atât de
inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în

câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm.
Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă
punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel nici nu mai puteţi face
nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor dar depinde de tine dacă veţi mai
trăi sau veţi fi exterminaţi.”
Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus dar sufletul şi mintea îi erau
nevătămate. „I-am privit cu dispreţ şi milă”, îmi mărturisea el ulterior, „dar şi conştient că
nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei
generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi
pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o
uşurare să mor! Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi
sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar
puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate
elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori dar întotdeauna am
năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa. Dar vremurile
ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici ei sunt
stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac?
Ce să aleg?
Torturat sufleteşte am acceptat să dau o declaraţie, care să devină publică, prin care să-mi
reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti. Îmi rupeam din
suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi
batjocorit dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi.
Viaţă fără pată?! Sufletul a fost totuşi salvat. Te privesc şi văd sufletul imaculat al
idealurilor noastre. În prăpădul colectiv ce a urmat le-a scăpat totuşi ceva, puţin după
părerea lor, esenţialul după părerea noastră. Voi trăi cu regretul compromisului făcut dar
cu convingerea că am învins. Am fost puşi în libertate. Câţiva nu am fost îngenuncheaţi.
Deşi torturaţi, noi credem mai mult! Sunt necesare lacrimile pocăinţei. Am învăţat pe viu
ce înseamnă a fi cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum
am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am
fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade dar în

lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să
îţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de
neaşteptată!”
Eram atunci amândoi la băile Călimăneşti. Ulterior ne-am mai întâlnit. Continua să scrie
poezie de substanţă şi de frumuseţe dar scria şi la o gazetă a partidului pentru românii din
străinătate. Muncea mult. Era foarte sensibilizat, foarte singur şi sub endemica lui veselie
ascundea o dramă cumplită. El mi-a spus că pe Nicolae Petraşcu l-au ucis la Sibiu iar pe
Radu Mironovici îl ştia sechestrat într-o comună.Tragedia poetului nu se sfârşise. El
continua să fie calul de bătaie al tuturor oportuniştilor.
Lovit de zeci de ani din toate părţile, acum îl loveau fraţii de condei, în ţară şi peste
hotare. D. Micu şi alţii l-au atacat crud şi nedrept în gazetele literare. Tot Radu Gyr era
„huliganul”, „banditul”, „decadentul”, „obscurul”, „misticul”, „fascistul”, „criminalul”.
În ultimele zile tocmai citise nişte critici mârşave venite de la oameni din breasla
scriitoricească. A făcut o congestie cerebrală peste noapte şi în zori era neînsufleţit.
Cine l-a ucis? Nu îl poate ucide nimeni, câtă vreme vor mai fi oameni.
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu,
București, 2012, pag. 300-305

NOI N-AM UITAT! 2 martie 1992. Începerea RĂZBOIULUI DE
PE NISTRU.
de Florin Dobrescu
Radio Chisinau
NOI NU UITĂM! În urmă cu 31 de ani, în urma unor îndelungi provocări şi

diversiuni ale serviciilor secrete ruse şi ale Armatei a 14-a Ruse, începea războiul de
pe Nistru. Un masacru oribil care avea să dureze până în vara acelui an. Un conflict
artificial creat de Moscova, pentru a preîntâmpina în proaspăt declarata Republică
Moldova un parcurs similar celui pe care Lituania, Letonia şi Estonia se înscriseseră
în cursul anului anterior. Armata a 14-a Rusă, ajutată de regimente întregi de
mercenari cazaci aduşi din stepele kalmuce, din Siberia şi fundurile Asiei s-au
năpustit asupra unui teritoriu care nu le aparţinea şi pe care Moscova ar fi trebuit
să-l elibereze după o ocupaţie de peste 40 de ani. Am cunoscut familii întregi care au
fost nevoite să-şi părăsească sălaşurile din localităţile din stânga Nistrului ori din
zona Tighinei, care nici astăzi nu se pot întoarce la casele lor. Mercenarii şi soldaţii
ruşi au revărsat asupra paşnicului popor român de pe Nistru tot întunericul,
sălbăticia şi înapoierea unei lumi revolute, ucigând, violând şi jefuind tot ce le ieşea

în cale, după cum ne-au obişnui aceşti sălbatici în toate incursiunile lor din ultimile
secole.
Rusia nu şi-a cerut niciodată scuze pentru aceste atrocităţi, după cum nu a regretat
niciodată atrocităţile de după 1940 şi 1944, continuând să menţină sub ocupaţie
armată estul actualei Republcii Moldova, unde a instituit un regim pur comunist
(Republcia Sovietică Socialistă Nistreană), coordonat de un serviciu secret numit
KGB, persecutând sistematic populaţia românească. Rusia are şi azi statutul unui
stat agresor, care menţine sub ocupaţie armată un teritoriu românesc.
Priviţi aceste imagini aici. Veţi vedea încleştări, distrugeri, morţi şi refugiaţi. Pentru
ca să nu uităm!
Astăzi se împlinesc 31 de ani la conflictul armat de pe Nistru. Tragicul

eveniment s-a declanşat pe 2 martie 1992, după ce preşedintele de atunci,
Mircea Snegur, a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor rebele
care atacaseră posturile de poliţie loiale Chişinăului de pe malul stâng al
Nistrului.
Prin decizia Guvernului Republicii Moldova, ziua de 2 martie a fost
declarată de către Parlament Ziua Memoriei.
Iniţial, pe 2 septembrie 1990, Tiraspolul a proclamat independenţa regiunii,

iar doi ani mai târziu a început războiul. Efective ale gărzii transnistrene şi
unităţi de cazaci au atacat postul de poliţie din Dubăsari. În acea perioadă
Republica Moldova nu avea armată. Astfel, autorităţile de la Chişinău au
ripostat cu forţe de poliţişti.
În conflict au fost implicaţi şi militari ruşi, Armata a 14-a, cu un efectiv de

peste 6000 de soldaţi. La 21 iulie 1992, a fost semnat acordul de încetare a
focului între ex-preşedintele Mircea Snegur şi preşedintele de atunci al
Rusiei, Boris Elţin.
În timpul conflictului armat, cele mai grele lupte s-au dat la Dubăsari,
Corjova, Coşniţa, Cocieri, Roghi, Tighina şi Varniţa. Potrivit datelor
Ministerului Apărării, în timpul conflictului au murit 286 de oameni, iar alţi
284 au rămas invalizi.
Pentru a comemora eroii căzuţi în război în capitală au loc depuneri de flori

la monumentul lui Ştefan cel Mare, iar începând cu ora 10:30, din Piaţa
Marii Adunări Naţionale până la Complexul Memorial „Eternitate” se va
desfăşura Marşul Memoriei.
Pe platoul monumentului „Maica Îndurerată” va avea loc mitingul de

comemorare a celor căzuţi în război, iar Ministerul Apărării va organiza
mese de pomenire.
SURSA: Jurnal.md

+1 martie 1949 | Un ierarh martir: Episcopul Grigorie Leu
Redacția BUCIUMUL
Episcopul Grigorie Leu al Argeşului însoţit de un cleric la ieşirea din Palatul Regal,
decembrie 1939 / Ziarul Lumina
Era la sfârşitul iernii lui 1949. Nu ştiu dacă a fost sau nu o iarnă viforoasă, dar
sumbră cu siguranţă. Credinţa se afla sub ameninţări mortale. Se urmărea cu
obstinaţie dispariţia acesteia. Biserica, o solidă instituţie a trecutului, stătea în calea
„vremurilor noi”. Prigoana ţintea şi ortodoxia, confesiunea strămoşească a
românilor. Noul regim ateu voia să reducă la tăcere pe slujitorii altarelor şi să-i
aservească.
Împotriva acestui curent, ce părea de nebiruit, s-au ridicat preoţi şi ierarhi, dintre care unii
au plătit pentru curajul lor cu viaţa. Printre aceştia, episcopul Grigorie Leu, care a stat în
scaunul episcopal al Huşilor până la suprimarea acestuia de către comunişti în 1949.
Episcopia Huşilor avusese în cuprinsul ei şi câteva dintre judeţele de dincolo de Prut:
Cahul, Cetatea Albă, Ismail. Ierarhul Grigorie, care păstorise şi în scaunul Episcopiei de
Argeş, era organizatorul înţelept şi tenace al misionarismului ortodox românesc din afara
fruntariilor ţării şi cunoscătorul desăvârşit al modului de organizare al acestuia. Noii
stăpâni şi puterea de ocupaţie doreau să intre în posesia acestei structuri organizatorice.
Episcopul Grigorie a păstrat neatinsă taina, exasperându-i pe superiori şi înfuriind noua

stăpânire a ţării. La această „vină” se adăuga faptul că episcopul, în tinereţea lui preot de
mir, avea un fiu, de asemenea cleric, care fugise în Occident, unde organiza rezistenţa
ortodoxă românească împotriva regimului comunist din România. Pentru astfel de grele
„păcate”, puternicii zilei au hotărât să-l piardă pe vlădica Grigorie. L-au convocat la
Bucureşti şi i-au adus la cunoştinţă desfiinţarea Episcopiei de Huşi. La o lună de la
această întristătoare hotărâre, care ducea la dispariţia uneia dintre vestitele eparhii ale
creştinătăţii româneşti, ilustrată de un şirag de străluciţi ierarhi, de la Dosoftei, Veniamin
Costache la Antonovici, episcopul Grigorie Leu trecea, în împrejurări nici azi elucidate,
la cele veşnice. Era 1 martie, 1949. Peste alţi trei ani serviciile secrete sovietice întindeau
o cursă a morţii părintelui Vasile Leu, fiul episcopului, cel care devenise simbol al
rezistenţei româneşti anticomuniste din străinătate. Părintele Vasile Leu se afla la Viena,
la parohia românească. Fusese chemat de enoriaşii români să se roage laolaltă cu ei
pentru izbăvirea neamului românesc mult încercat. După slujbă a fost condus spre hotel,
chipurile din greşeală, prin zona de ocupaţie sovietică. Arestat, trimis în Siberia, a fost
condamnat la moarte. A izbutit, împreună cu Pan Halipa, după îndelungi şi stăruitoare
demersuri internaţionale, să fie transferat în România. Aici va suferi o lungă şi ucigătoare
întemniţare.
În urmă cu două decenii, Biserica Ortodoxă Română a hotărât să-i cinstească aşa cum se
cuvine pe aceşti martiri ai săi. La Huşi, la Catedrala voievodală a episcopiei, la
mormântul episcopului Grigorie a avut loc o slujbă de pomenire, oficiată de un sobor de
preoţi, avându-l în frunte pe PS Ioachim Vasluianul, pe atunci episcop-vicar al Episcopiei
Romanului şi Huşilor, apoi cel dintâi ierarh al reîntemeiatei Episcopii a Huşilor, trecut
între timp la cele veşnice.
Lângă biserica episcopală, ierarhul martir Grigorie Leu îşi doarme somnul de veci. E
poate mai multă tihnă în duhul său din ceruri. Episcopia, pentru a cărei existenţă s-a
jertfit, a devenit realitate. Din păcate, mângâierea nu-i deplină, deoarece hotarele eparhiei
rămân pe mai departe prescurtate, iar misionarismul, al cărui exponent strălucit a fost
Grigorie Leu, nu prea dă semne de reuşită în aducerea acasă a oilor rătăcite. Dar e
important că rănile trecutului au început să se cicatrizeze. Reprezintă, poate, o expresie a
speranţei şi aşteptatei vindecări pe de-a-ntregul.
Grigore Ilisei, Ziarul Lumina

Muguri de dor de cer
Ca deșertul ce tînjește după ploaie...

Așa cum caută cerbul izvoarele apelor...
Așa mi-e dor de tine, copile!
Of, de-ar birui mila Domnului păcatele mele și spurcăciunea din sufletul meu și-aș
dobîndi un colț de rai!
Citeam cîndva că a spune cuiva ,,Te iubesc!” e totuna cu a-i spune ,,Tu nu vei muri
niciodată.” Tu nu ai murit niciodată pentru tăticul tău, deși ai trecut prematur la cele
veșnice.
Foto: pixabay.com, ahmorgan
Ce triste sunt iubirile multor tineri de azi! Confundă dragostea cu pofta și se consumă
trupește reciproc, neștiind că nu e nimic mai frumos decît să-ți petreci veșnicia alături de
cel iubit. Asta cere jertfă, căci iubirea ca ,,moartea de tare” nu se dobîndește fără efort, nu
o cîștigi fără a plăti prețul care se cade și nu mă refer la bani. Așa cum Hristos a plătit pe
Cruce prețul păcatelor noastre, tot așa, iubirea iartă totul și face vrednic de iubire pe cel
pe care îl iubești.
Dacă mă întreabă soția sau copiii de ce îi iubesc, ce să le spun? Îi iubesc, pur și simplu,
mi se pare uneori ceva dincolo de înțelegerea umană. Știm doar că Dumnezeu iubire este
și că suntem creați după chipul și asemănarea Sa. Din iubire, pentru a-L iubi pe El și pe
aproapele.

Ucide oare iubirea? Poți renunța, dacă iubești, la rodul dragostei voastre și al pîntecelui
tău?
Am citit multe mărturii ale unor mame care au făcut avort sau care au fost aproape de a
renunța la copil. Durerea celor ce au făcut din pîntece mormînt e atît de mare, că devine
palpabilă, la fel și bucuria celor ce au depășit criza și se bucură acum nespus de copiii lor.
Pentru cele ce au avortat simt compasiune și le doresc ca Domnul să le vindece sufletul
rănit de colbul morții, căci asemenea rană poate găsi un leac pe măsură doar în Biserica
lucrătoare prin iubire. Cum Biserica suntem și noi, ce important e să nu judecăm,
adîncind rana, ci să facem ce putem ca să le ajutăm să găsească în timp Calea spre lumină
și Adevăr...
Nu știu dacă durerea poate căpăta unitate de măsură și dacă există vreo diferență esențială
între întreruperea vieții la cerere și pierderea unei sarcini prin așa-zisul avort spontan. O
pierdere e o pierdere, privită din orice unghi. Și cînd cel(a) pierdut(ă) e copilul a cărui
inimioară bătea în pîntecul tău, cine poate șterge lacrimile tale? Îndrăznesc să afirm că
nimeni dintre cei vii, ci numai Doctorul sufletelor deznădăjduite, Hristos.
Ca tată, știu durerea, din viața proprie, a părinților de îngeri. Asemenea sindromului
aniversării pentru cei ce au ales avortul, te gîndești la copilul tău ce a murit prematur că
ar fi fost ziua sa de naștere, că ar fi fost la vîrsta la care să meargă la școală, etc. Gîndul
acesta nu te va părăsi niciodată. Fericiți îi socotesc pe cei ce au un mormînt pentru cei
dragi, unde să aprindă o lumînare, să se roage sau, pur și simplu, să plîngă, nemîngîiați.
Cu noi cum rămîne? Trupurile micuțe ale pruncilor noștri unde se duc? La gunoi, la
crematoriu? Ce tare mi-aș dori să poți lua acasă rămășițele copilului tău și să poți să-l
îngropi într-un colț de cimitir, să ne putem lua la revedere omenește, creștinește, cu iubire.
Purtînd un doliu firesc...
A venit primăvara și muguri zăresc ici și colo. Muguri de dor caut și găsesc și-n sufletul
meu. Dor de cer, de ziua cînd îmi voi strînge în brațe toți pruncii mei, luați la Dumnezeu
din pricini doar de El știute. Aș vrea să învăț să spun, asemenea lui Iov: ... Domnul a luat.
Fie numele Domnului binecuvîntat!
Radu Buțu

Mica turturică
Foto: pixabay.com, Lwcy
Spice galbene culcate, papură cu puf pe-afară,
mușchi albit de astă iarnă –
povesteați că-n cuib uitat, din cealaltă primăvară,
a venit aseară o micuță turturea –
ciripind, cuibul că-l vrea.
Voi și-o trestie înaltă, ce se pleacă ostenită,
faceți mare sfat îndată, pentru mica turturică.
Pentru ochii în rugare, de-o tristețe nevăzută,
pentru cântecul de seară –
o lăsați în cuib să doarmă.
Acum știu de ce, între crengile bătrâne,
în cuibar bătut de vânt,
ca-ntr-o cușmă învechită,
gri de noapte și de drum,
doarme-o mică turturică.
Monica Buțu

Zbor de anotimp
Am cules primăvara cu mâinile-amândouă,
ca pe o floare ce se desprinde greu.
Avea-n privire plângere și rouă,
de jalea cântecului meu.
Era un cântec despre anotimpuri –
cum li se toarce lâna vârstei lor.

Și ea, mezină între ele, știa că lor le e mai greu.
Că vara-și poart-arșița-n plete
și roșul greu de asfințit,
că toamna-și pierde arămiul,
în viscolul dezlănțuit,
că iarna stă în nemișcare,

în valsul fulgilor tăcuți,
de ger, de chiciura și zarea,
tot albe, până la apus.
Ea, singura surată,
mai tânără ca toate,
se prinde verde-n cântul albastrului deschis,

se-ncinge-n flori, miresme și puf de mâțișori
și-n seri cu lună plină ajunge pân’ la nori.
Monica Buțu, degetelecolorate.wordpress.com

Anul XVII, Nr. 82 (2), martie 2023
APARIŢIA
Revistă de informație culturală, educație, comunicare științifică și opinie. Aparține EURO
EDUCATION FEDERATION, federație acreditată de COMISIA EUROPEANĂ prin EPALE
și acreditată de Inspectoratului Școlar Județean Gorj.
CONTACT
Motru: Str. Primăverii, Nr.3, Bl M4, Sc.1, Ap 16
Târgu Jiu: Ecaterina Teodoroiu, Nr. 4, Bl. 4, Sc. 2, Ap 16
Telefon: 0728353441.
Site: http://www.magazincritic.ro/ .
E-mail: contact@magazincritic.ro
COLABORARE
Aşteptăm colaboratori serioşi. Textele tehnoredactate*, în Microsoft Word,

Office XP, şi semnate pot fi trimise pe adresa de e-mail a reviste până la data de
20 a fiecărei luni.
Tehnoredactarea se va face cu font Times New Roman, corp 12-14, pagină
format A5, folosindu-se diacritice. Responsabilitatea textelor publicate aparţine în
exclusivitate autorilor. O echipă redacţională va selecta articolele în vederea
publicării acestora. Atenţie la plagiat! (*Reguli minime de tehnoredactare: Înainte
de punct, virgulă, punct şi virgulă, două puncte, trei puncte, semnul exclamării,
semnul întrebării, nu se pune spaţiu. Spaţiul se va pune după aceste semne de
punctuaţie, precum şi înainte de deschiderea unei paranteze.)
CONCEPŢIE GRAFICĂ / MACHETARE / DESIGN
Asociaţia culturală Semn – Târgu Jiu
EDITURA
eParadigme
Powered By
EURO EDUCATION FEDERATION
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541


MAGAZIN CRITIC, Nr. 82

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MAGAZIN CRITIC, Nr. 82

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EDIȚIA SPECIALĂ ANIVERSARĂ!

Anul XVII, Nr. 82 (2), martie 2023

Publicația aparține EURO EDUCATION FEDERATION, federație acreditată de COMISIA EUROPEANĂ

Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321

nr. 82, aprilie, 2023

Anul XVII, Nr. 82 (2), aprilie 2023

nr. 82, aprilie, 2023

de Andrei Popete Pătrașcu

Foto: „Dimineața copiilor” în anul 1941

nr. 82, aprilie, 2023

Revista de cultură și istorie „Restitutio”

nr. 82, aprilie, 2023

nr. 82, aprilie, 2023

nr. 82, aprilie, 2023

DIGIX – ID POCU/860/3/12/142634, proiect cofinanțat prin Programul Operațional

nr. 82, aprilie, 2023

nr. 82, aprilie, 2023

După participarea la Liturghie și cuvîntul de învățătură al preoților de la Biserica ,,Sf.

nr. 82, aprilie, 2023

De la biserică s-a pornit în marș spre

nr. 82, aprilie, 2023

În 1937 intra în Mișcarea Legionară, la vârsta de 16 ani. În nopțile de 3-6 septembrie

Desfășoară activitate legionară și după lovitura de stat a generalului Antonescu, din 22

nr. 82, aprilie, 2023

În închisoare, al Aiud, se implică în activitatea subversivă, în

Este eliberat în 1963, la termen.

Se încadrează ca muncitor la diferite întreprinderi bucureștene, iar apoi ca maistru

Nu a existat în PPP campanie la care camaradul Tănăsescu să nu aibă un aport deosebit.

Fotografie făcută cu o săptămână înainte de moarte,

Deși viața iî rezervase foarte multă suferință, era dominat

Dumnezeu să-l odihnească în pace! În veci pomenirea lui!

Constantin Tănăsescu: Prezent!

nr. 82, aprilie, 2023

nr. 82, aprilie, 2023

La 30 martie 1821 a avut loc intalnirea dintre Tudor Vladimirescu si Alexandru

Pe 16 martie 1821 Tudor Vladimirescu a lansat „Proclamația către bucureșteni”,

„Către toţi locuitorii din oraşul Bucureştilor, parte bisericească şi

nr. 82, aprilie, 2023

Redacţia GLASUL INFO

nr. 82, aprilie, 2023

Că naționalismul e mult mai mult decât o etichetă ideologică sau un „comportament

nr. 82, aprilie, 2023

Punct central al creștinismului: iertarea este dezrădăcinarea subiectivismului

nr. 82, aprilie, 2023

Căci tocmai asta e sublim în religia noastră: desrădăcinarea subiectivismului și a

Încetați deci, mielușei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate; NON DE RE TUA

Prof. Radu Baltasiu, Active News

nr. 82, aprilie, 2023

de Andrei Popete Pătrașcu

Se împlinesc în acest an, pe 14 martie, 142 de ani de la proclamarea Regatului României.

Stefano și Berlin, principalul obiectiv al principelui Carol și al oamenilor politici români

Arhivele Naționale ale României ne pun la dispoziție o serie de informații și surse de

nr. 82, aprilie, 2023

Carol I (sursa: ANR)

Pe de altă parte, nevoia de stabilitate internă și externă, dar și domnia de 15 ani a

nr. 82, aprilie, 2023

nr. 82, aprilie, 2023

Recunoașterea internațională a acestui act a survenit repede. Ministrul de externe, Vasile

nr. 82, aprilie, 2023

„Imoralitatea clasei conducătoare românești, care deține “puterea” politică de la

Memoria generațiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor

Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate,

Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct si în