Sunteți pe pagina 1din 104

Nr.

6, iunie, 2020

Revistă de cultură și atitudine civică


________________________________________________________________________________________

Revistă de cultură și atitudine civică


________________________________________________________________________________________
REDACȚIA:
 Director fondator: Gheorghe Bucălăete
 Director tehnic: Ioan Constantinescu
 Redactor-șef: Lăcrimioara Iva
__________________________________________________________
CONTACT:
 Adresa: Alimpești, Nr. 88, Gorj
 Email: catalinp11@yahoo.com sau cutezator2015@gmail.com
 Telefon: 0760987321

__________________________________________________________
© Editura eParadigme

Cutezător (Online) = ISSN 2501-3033 ISSN–L 2501-3033


Școala on-line și codul bunelor maniere

Omul, încă din cele mai vechi timpuri, a fost o ființă socială și a fost necesar să
respecte reguli de conviețuire colectivă. Sociabilitatea și bunul simț au reprezentat și
reprezintă câteva dintre caracteristicile care ne definesc ca oameni, iar lipsa acestora ne
face, foarte adesea, să auzim expresii de genul ”nu are cei șapte ani de acasă”, ”nu este
educat”, este ”prost crescut”, etc.
De-a lungul timpului au fost stabilite foarte multe reguli, ce demonstrează o educație de
bază, respect și bun simț, dintre care amintim:

 Tratează-i pe ceilalți cum ai vrea să fi tratat;


 Folosirea cuvintelor bună dimineața, bună seara (a formulelor uzuale de salut), te rog
frumos, mulțumesc, îmi cer scuze, este necesar să fie folosite cât mai mult, în fiecare zi;
 Să nu folosești telefonul sau să faci altceva atunci când porți o discuție;
 Să respecți pe cei din jurul tău și să încerci să nu-i etichetezi;
 Să-ti faci patul, să-ti speli farfuria după
ce mănânci, să arunci gunoiul la coș și
alte reguli, de conviețuire socială, prin
care încercăm să nu deranjăm pe cei din
jurul nostru.

Majoritatea acestor reguli constituie


”codul bunelor maniere”, care se
adaptează și sunt valabile în orice mediu
în care omul își face simțită prezența,
deci și în mediul on-line (pe internet) este
necesar să arătăm bună creștere. Pe
internet, cea mai importantă regulă, ce
este necesar să fie reținută de către
oricine este … și aici funcționează
codul bunelor maniere din offline, pe
care îl adaptăm la cerințele mediului
virtual – încercăm să îi tratăm pe ceilalți cum ne dorim să ne trateze și ei pe noi; folosim
cuvintele magice (formule de salut, te rog frumos, mulțumesc, etc.) de cât mai multe ori,
avem un limbaj respectuos, etc. Pe lângă aceste reguli, cu timpul, au fost create și alte
reguli specifice mediului on-line – de exemplu – nu vom scrie niciodată cu majuscule
(înseamnă că țipi), vom răspunde mesajelor pe care le primim – nu este frumos sa citim
mesajul si sa nu răspundem (dacă acestea contravin principiilor noastre sau nu ne convin,
blocam pe cel care ni le-a trimis, dacă le considerăm deranjante sau ofensatoare), nu
transmitem mesaje in masa sau nedorite, mai ales dacă nu am comunicat niciodată
anterior sau acestea nu sunt însoțite si de alte mesaje; nu vom părăsi discuția fără să
anunțăm acest lucru; dacă nu înțelegem ceva, cerem lămuriri sau chiar sunăm persoana
respectivă, însă în nici un caz nu vom începe o ceartă (pe internet, de multe ori, din
diferite motive, putem înțelege/transmite altceva – tastare incorectă, mesaj distorsionat,
neatenție …), etc.

Setul de reguli on-line poartă numele de ”netetichetă” si, in contextul actual, al mutării
școlii în mediul on-line, este absolut necesar să adaptăm aceste reguli modalităților
noastre de comunicare și conviețuire socială.
In cele ce urmează am să prezint câteva reguli specifice care ar fi necesar să fie folosite în
această perioadă.
Sălile de clase au fost înlocuite cu ”grupurile de lucru” create pe Messenger si pe
Whatsapp, etc – regulile de conviețuire socială, necesită să salutăm profesorul, elevii, alți
participanți (părinți, bunici, etc.), deci, la fel ca și la o oră obișnuită, atunci când postăm
ceva, dacă suntem:

 profesori, folosim ”cuvintele magice” – exemplu: Bună ziua, Astăzi o să vă prezint, la


ora de informatica, codul bunelor maniere in mediul on-line. Pentru a cunoaște aceste
reguli, va rog sa accesați linkul următor … și să vizualizați/lecturați etc. (descriem ce
are de făcut elevul). Vă mulțumesc.” De altfel, ca profesor, ne ferim să dăm teme
elevilor pe care nu le-am pregătit noi, dacă le cerem să transcrie pe caiet (dacă noi nu
am muncit nu este normal să cerem elevului să muncească mai mult ca noi !!!) sau
care nu sunt profesionist realizate si nu sunt on-line (exemplu – pozăm exercițiile din
manual, carte etc. si ii spunem să le rezolve, chiar dacă noi nu am reușit să realizăm, cel
puțin, o poză clară a cărții); nu pozăm manualul si nu cerem elevilor să transcrie pe
caiet sau să facă lucruri pe care noi nu le-am face sau sunt irelevante; comunicăm
cu colegii, astfel încât activitatea on-line, desfășurată intr-o zi de elevi să nu depășească
recomandările specialiștilor pentru folosirea dispozitivelor electronice (elevii până in 6
ani 30 minute/zi, cei peste 6 ani maxim 2 ore/zi); mulțumim părinților și celor care ne
ajută să realizăm activitățile, iar dacă transmitem poze sau clipuri video spre a fi postate
sau le postăm pe internet solicităm acordul părintilor !!! dacă avem ceva de comunicat,
care nu este relevant pentru întreg grupul, vom comunica in conversație privată sau
vom suna. Este important să reținem că părinții ne sprijină în activitatea noastră și
nu sunt obligați să facă ceva !!!
 elevi – răspundem la salutul profesorului și încercăm să răspundem solicitărilor
acestuia (este și o formă de respect); postăm informații relevante, dacă este cazul și
suntem toleranți cu colegii și nu îi jignim sau etichetăm; la final mulțumim profesorului
si îl salutăm; dacă avem ceva de comunicat cuiva, care nu este relevant pentru întreg
grupul, vom comunica in conversație privată.

In ”cancelaria virtuală”, ne salutăm, transmitem informațiile solicitate de secretariat sau


conducere, postam instrumente utile de lucru in activitatea noastră, discutăm despre ceea
ce am făcut in ziua respectivă interesant și poate fi considerat o bună practică pentru
ceilalți, diseminam informații despre cursuri și informații interesante pentru întregul grup,
glumim, încercam să ne înțelegem bine, etc. – citirea mesajelor, fără a răspunde
solicitărilor reprezintă o lipsă de respect față de colegi și este o formă de manifestare
a dezinteresului față de profesia avută (nu putem educa pe cineva, daca noi avem
nevoie de educație) . Să beneficiem doar de informațiile transmise de alții fără a posta și
noi ceva reprezintă o dovada de egoism si este o formă de a profita de pe urma bunătății
colegilor. Suntem toleranți unii cu alții și dacă avem ceva de zis nu atacam persoana si ne
argumentăm punctul de vedere. De altfel dacă cineva postează o solicitare – cel care
postează … folosește cuvintele magice – Buna ziua, Vă rog să răspundeți/ sa transmiteți
următoarele informații … Vă mulțumesc !!! , iar colegii, atunci când văd mesajul
comunică – Buna ziua, Transmit următoarea situație … Vă mulțumesc !!! nu este cazul
să ne sfiim să folosim asemenea cuvinte !!!
Consider că, pe grupurile de lucru (grupurile claselor, cancelaria virtuală), in zilele când
avem ore, putem sa ne semnalam prezenta la ”școala” salutând in cancelaria virtuala, la
începutul activităților si la finalul activităților. In funcție de ce metode folosim pentru a
transmite cunoștințe și salutăm – dacă folosim comunicarea asincronă putem saluta in jur
de ora 8, cu bună dimineața și seara, in jur de ora 20, cu bună seară – astfel transmitem
colegilor și elevilor că suntem disponibili (dimineața) și că nu mai suntem disponibili
(seara), deci ne pot transmite mesaje, întreba, pentru a le oferi ajutorul.
In concluzie și pe internet funcționează aceleași reguli de conduită socială si codul
bunelor maniere este valabil, iar un comportament neadecvat demonstrează proastă
creștere și lipsa unei educații elementare, deci haideți să fim modele pentru cei din jurul
nostru si să devenim ”lumina lumii și sarea pământului”[i]
prof. dir. Felix Godeanu
Suprapuneri

ți-am spus vreodată cât de mult


îmi place miazănoaptea
din spatele surâsului tău?
Câteodată
luna e mai mare decât soarele
săptămânile ce le aduni în gând
sunt zidite dintr-o singură zi
câteodată
ca niște reîntoarceri
versurile chemări
unele primite
unele privite
se rostuiesc într-un cer
construit doar pentru noi
între timp
Valentin Irimia somnul rugină
se suprapune peste începuturi
Nesfârșiri o boare tânără ne decupează pleoapele
diminețile sunt *
din ce în ce mai scurte Ascunderi
scorojite de pe cerul încercănat
respirațiile timpului
așa începe adâncul mirării ne mușca de vise
îndepărtat precum copilăria mea completând adausul de răni
precumpănitoare ce mocnesc sub cenușă
veșnicia se scurge
către alte lumi îngeri perfizi ne aprind gândurile
apoi își dau foc și ei
inima are un singur anotimp
căruia îi soarbe culorile aerul e tulburat de răzgândiri
încă dinainte să le nască jocul ezitării e tulbure
tulburele e tulbure și el
undele umbrele
din fiecare ieri cumplită e strădania noastră
coboară moale înspre de a hipnotiza moartea
nelocul meu din rai oriunde vrem să ne naștem
e ocupat de alt oriunde
câtă orbire peste înțelesurile zilei
peste zarea sfâșiată de chemări mai bine cațără-te pe chemarea mea
câtă nesfârșire și hai să ne-ascundem
în ultima lacrimă a lui Dumnezeu
* aici chiar și neînțelesurile
Suprapuneri au înțeles
* le rostogolesc în golurile
Zăvorâri lăsate de iluzii
orice înger liber și tu te vei putea neconteni
are nevoie de o poveste în acest trecut neîntrecut
iar acceptarea va arde-n noi
orice înger captiv
ca o destăinuire
are nevoie de un înger liber
și doar în strigătul lor împerecheat
se retrage cerul
să-și aducă aminte
dar ce este mai orbitor
decât patima unei iluzii?
libertatea adevărului
poartă cele mai grele lanțuri
și din memoria ei cea fără memorie
gândurile bătrâne
trec sfâșietor prin gândurile tinere
Dumnezeu mai are timp
doar cât să-și culeagă ultimile versuri
apoi se va zăvorî definitiv
în propriile-i răni
*
Pesimism
de ce
văd doar jumătatea plină
a umerilor tăi goi?
de ce
parfumul acestei coaceri
l-ai zăvorât într-o singură uitare?
timpul ne-a durut
și ne-a tăcut
până ne-a dat voie să ne naștem
apoi tăcerea
a devenit minciună
a bătut la poarta sângelui
și acum e vina ce ne vine-n vene
ți-am ales o toamnă mai ritmată
dar niște îngeri mai pesimiști decât noi
ne culeg lacrimile
La taifas cu cerul

Valentina Balaban
În domino-ul clipei
Din freamătul gândului
tâşnesc orizonturi
pe columna visului din…
nimicul ce adulmecă poveşti
din frânturi de lumină
descătuşată în cheia solului
energetic şi o incantaţie poetică
din geană prinsă-n pană…
scrijelind prezentul
prin domino-ul clipei
nemărginite…
*
La taifas cu cerul
Înot în gânduri translatate,
creând realitaţi din tăvălugul visului
conştientizat, ce învârte universuri
prin umbrele destinului tocmit
pe un program latent…
decriptat în paşii cuvântului incantat
prin mistere…
la taifas cu cerul ce-mi fructifică
rădăcinile…
*
Povestind trecuturi
Prinse-n corzi solare,
stele rebele, învârtind inele
ticăind Lumină pe-a dorului vină
povestind trecuturi prin cununi cu scuturi
toarse în fuioare din matricea mare…
lotus incantat, vânt descătuşat
prin vama privirii, laserul iubirii
într-a Lui chemare…
mare.
*
Pe coama evoluţiei
Stele trezite pe coama evoluţiei
din acrobaţia clipelor călătoare,
creând punţi purtatoare
de speranţe…
sub bagheta Timpului,
ce-nvârte Lumina vânată de vânt
în descântul lutului călit
pe-altarul iubirii eterne…
din tolba necunoscutului
devoalat prin păcat…
*
Lacrimi sidefate
Pe aleea sufletului,
lacrimi sidefate tânguie
în tăcerea visului răzvrătit,
către scopuri prezente
prin cursa incercatelor clipe,
şi căutarea antidotului
prin intuiţia gândului creat
subliminal pe un ritual
universal…
*
Răsărituri diamantine
Degete încununate
în uniunea rugii lăuntrice
oglindită prin lumini astrale,
paralele inelare, înnoind zările
din răsărituri diamantine
filtrate prin rouă spre o viaţă nouă,
pe poteca prezentului tainic
cu nădejdea regăsirii
înţelepciunii iertării
din iubire…

iunie, 2020, nr. 6


Radu Dan-Alexandru
=NIMBUL=
I
A fost odată, între mii și mii de nebuloase,
Un Nimb care se rupse din cerul infinit și vast,
Și tot colindând în lung și lat acest spațiu….
El dorea să găsească un suflet pur, neprihănit,
Cel care să-i dea un amor veșnic, strălucit.
II
Ajungând într-o suflare la un minunat loc,
Văzu el o tânără fecioară cu chip de înger,
Care împărțea strălucire, iubire cu foc
Și care tot ce mângâia… răsărea pe loc,
Simțirea-i vibra, ochii, a flori de soc.
III
Apropiindu-se de tânăra nestemată-fată,
Tot ce atingea îngheța, în calea sa deodată,
Lăsând totul în urma sa static și atât de rece,
Încât, nici strălucirea nu reuși să o dezlege.
Nimbul coborî în mii de ape fumurinde, îmbălsămându-se.
IV
O dată pentru marele Sfântul Tată,
iunie, 2020, nr. 6
Pe urmă, pentru iubitul Sfânt Fiu,
Și, în cele din urmă, pentru Sfântul Duh,
Cei care au acea botezare în lume,
Prin potirul dulce, de apă vie, de născare.
V
Și din ea se ridică un brav încântător fecior,
Care împărțea în acel sublim decor
Dragostea unui simplu viu muritor
Care își dorea să iubească măcar o dată.
Cu a sa dragoste curată.
VI
Zărind- o mai bine pe frumoasa fată
Care lumina atât de tare, ca o stea în depărtare,
Se îndreptă spre locul magic în care
Ea stătea și tot se minuna de a sa învârtire,
Era atât de caldă și plăpândă
Încât Nimbul tare se minuna.
VII
Acesta îi zise: -Cine ești Tu, cea care împarți strălucire?
Ți-am simțit căldura, din depărtări lungi, marine
Și am venit a te cunoște mai bine,
VIII
-Sunt Terra, o frumoasă prințesă din Calea Lactee,
Adăpostesc în inima mea mii și mii de fărime
Încât nu mi-ar fi deajuns o veșnicie a ți le spune,
Însă, nu știu cât timp vei fi tu lîngă mine și dacă pot să mă încred
A le mărturisi tocmai ție.
IX
Atunci,ridicându-și ochii dulci, stele îi străluci în privire,
– Cine ești și încotro vrei să te duci?
Iar Nimbul îi răspunse: -Eu sunt aducătorul fericirii,
Am venit acum, pe -o rază, să pot a te ajuta a-ți împlini iubire,
Să-ți liniștesc durerea pe care o ții adânc în a ta simțire,
X
Să pot a-ți dărui lunga, darnică bucurie, prin îmflorire
Și să nu o lași niciodată din mâini, pentru că …te voi duce pe aripi sfinte!
Doresc a te cuprinde și să-ți mângâi al tău trup fierbinte,
Să creăm picături aromate din pură, caldă viețuire
Care stă în inima ta, de atâta, amară, lungă vreme.
XI
Să reușim a lăsa tandrețea să zboare în eter,
Ca să ajungi să-i cunoști minunatul său mister
Și să dai uitare acelui gând de singurătate, rău, efemer,
iunie, 2020, nr. 6
Acum, te vei urca pe coama mea și cu aripile mele,
Vom colinda prin spațiul larg și atât de magic, spre nicăieri,
XII
Și,suindu-se pe coama lui, ușor, se îndreptară către stelele strălucitoare,
Deschizîndu-se un abis încântător, frumos de nedescris,
Încât și …Luna le zâmbi dulce, din acea mirifică, plăcută depărtare
Aducându-i în inima ei,simțirea bătăilor ușoare, tot mai năvalnice, șI tot mai tare,
Când se apropie de acea stea din mândră, din luminoasă zare,
XIII
Care ardea cu strălucirea sa atât de mare,
Fiindu-le atât de pură și de înălțătoare.
Își dădură sărutări sub acea caldă privire de soare
Care înfructa frumoasa și minunata lor îmbrățișare.
Ce sclipiri argintii, aducîndu-le în inimă bucurii!
XIV
Deodată, cînd lumea se făcu albastră
Și admirau frumosul cer plin de zestrea măiastră,
Un cal înaripat se coborî pe o rază de lună
Și fură privirea ei, cea dragă și pură,
Iar, fecioara ca picată dintr-o lună, se îndrăgostește de acesta….și nu-i a bună!
XV
Nemaivăzând, nemaiauzind, se îndreptă către el,
Și… încălecându-l, zbură în lungul minunatului eter,
Parcă văzând o nălucă, și iubirea sa a luat-o la fugă.
Gonită de fericire și la auzul că, vrea să-i dea năframă,
Ea plecă grăbită, în zarea cea mirifică, lăsîndu-l pe frumosul Nimb, însingurat.
XVI
Atunci, Nimbul zărind această necurată faptă, se retrase, zicându-și în gând:
– Nu voi mai căuta să mă îndrăgostesc niciodată, de o altă înstelată,
Voi sta în singurătatea mea, atât de dulce și firească,
Nu am sorți să mai zîmbesc, în această viața, vreodată,
Chiar dacă…aș colinda această lume toată, o dată.
XVII
Când stătea așa și-și vorbea în gând,
A zărit pe cer o altă frumoasă fată care se perinda,
Și atunci, începu iar,inima a-i bătea
Crezînd că, aceasta este perechea care îi este sortită.
XVIII
Venus era al său mirific nume,
O fecioară fascinantă, încântătoare,
Care lumina în depărtare, prin a sa candoare.
Simțind Nimbul a sa frumusețe atrăgătoare,
Își încercă norocul, din nou, sub mândrul Soare.
iunie, 2020, nr. 6
XIX
Însă, n-a mai fost să fie cum a fost la început
Când visul de iubire îi fusese spulberat, pierdut,
Fusese pământiu, având mânie mare,
Și se-ntreba mereu, cu ce-a greșit…oare…
Când a fost un astru în mirifica zare?
XX
De ce a fost dat pe marele viu pământ
Și nu reușeste să împartă cu cineva iubire, nicicând?
XXI
Razele de soare vibrau cu el într-o vie îmbrățișare.
Frumoasa Venus i-a reaprins speranța,
Era fericit iar stelele îi surâdeau
În semn de încurajare.
XXII
După primul eșec în dragoste,
Inima îi fusese înghețată.
De durere, Nimbul s-a transformat într-un muritor, pe tărâm trecător.
Acum, Venus a înfăptuit o minune.
Cu o privire și un surâs a dezghețat nu numai inima Nimbului ci și speranța acestuia.
XXIII
O dată pentru marele Sfântul Tată,
Pe urmă pentru iubitul Sfânt Duh,
Și,în cele din urmă, pentru Sfîntul Fiu,
Cei care au acea botezare în lume,
Prin potirul dulce, de apă vie de născare
XXIV
Care se găsea la căpătul abisului de stele
Unde nici raza Soarelui nu reușește a pătrunde,
Până acolo în întunecimea mare….de unde?
Potirul îl aștepta pe bravul Nimb, să ia trei sorbiri din el,
Pentru a prinde mare, vânjoasă putere.
XXV
Și… încălecând calul său ,,se duse de parcă străpungea văzduhul.
Gonea mai iute decât gândul, spre palatul de cleștar.
Copacii din pădurea deasă, parcă începeau să prindă viață.
Auzindu-le vocile tremurânde, deodată, îl trecu un fior,
Venindu-i presimțirea că-n viața lui și-n lume va fi o năpastă.
XXVI
Între Nimb și frumoasa Venus nu era nevoie de cuvinte,
Se înțelegeau doar din priviri.
Nimbul, din prea multă iubire, i-a promis lui Venus….un nou răsărit.
Va aceasta demnă de încrederea și iubirea Nimbului?
iunie, 2020, nr. 6
Îi va răspunde încrederii cu încredere și iubirii cu iubire
Și nu numai pentru o viață ci… pentru o eternitate?
XXVII
Nu a fost să fie nici de data aceasta.
Freamătul din simțirea-i înmărmurind, de -o înghețare
Într-o clipită, frigul o face țurțure,
Aducând în inima sa o neașteptată schimbare
Și-i spune: – Nu vreau deloc iubirea ta, pe care tu o dai prin prăpăstiere,
De-a frigului tău, înlesnită, înlemnită, geroasă simțire!
XXVIII
Apoi, Nimbul plecă, piezându-și urma în depărtare.
Era necăjit,mânios, încețoșat,ruptura dintre el și Venus, l-a dezorientat.
Crezuse în noua iubire, Atracția nu fusese reciprocă?
Venus a provocat noi răni în sufletul și-n inima Nimbului.
XXIX
A trecut ceva timp de la trista despărțiire.
Venus plecase în lumea ei, Nimbul rămăsese în lumea lui.
Nimbul surâdea trist, își promisese să nu mai verse lacrimi
Pentru Venus și nici pentru o altă fată din lume.
XXX
Și, uite că, din zări, se ivi un cal înaripat și nărăvaș.
Nimbul îl strigă, din acea, încântătoare depărtare,
Și, venind ca-ntr-un suflu de fulger, în acea galopare,
Îl înhămă, și acum,spre lunga, mirifica zare,
Plecă cu inima vâltoare, să caute o altă prințesă.
Îi revenise speranța.
XXXI
Și… galopând pe drumul său împădurit de multe stele,
Văzu o altă frumoasă prințesă, pe numele ei, Marte,
Însă, dorind sa se apropie aâtt de aproape, îl arse
Și atunci, Nimbul se dădu îndărăt, nițel, și se gândi:
„Ce poate să-mi facă ea?!
”Doar nu mă va respinge în lumea mare, grea!”
XXXII
Atunci, Nimbul se avântă către ea, să o cunoască,
Însă, aceasta era fierbinte și… Nimbul a început să se topească.
Se îndepărtă un pic de frumoasa fată și-și zise:
XXXIII
” Decât să mor, topit de viu, mai bine rămân singur, însă,viu! „
Nimbul nu avusese noroc nici de această dată.
Decepționat fiind, se închise în el.
Pe fața lui nu i se citea nimic, în ochii lui era tăcere.
XXXIV
iunie, 2020, nr. 6
Deși trist, Nimbul plecă mai departe, în perindare strălucitoare,
Stelele îi erau îndrumar, luna îi era felinar în noapte.
XXXV
Când soarele a răsărit, l-a văzut pe Nimb și l-a întrebat:
-Frate Nimb, de ce ești atât de trist?
Peoucuparea soarelui față de starea lui, l-a înduioșat și a început să lăcrimeze.
Lacrimile i-au dezghețat speranța.
XXXVI
-Mulțumesc, va fi bine, frate Soare!Va fi bine!
Am colindat toată această mare lume, de atâta și atâta timp
Însă, n-am găsit iubirea adevărată care să-mi dezghețe inima!
Acum, mă simt istovit și vreau să mă retrag în singurătate,
În această lume nimic nu-mi este clar.
XXXVII
Auzind acestea, blândul Soare îi mângâia pentru a-l scoate din însingurare.
Inima Nimbului era rănită, primise multe lovituri de la viață,
Pentru el, clipele nu erau clipe, se transformaseră în zile prea lungi și foarte reci.
XXXVIII
Apoi, se avântă într-o galopare, lăsând în urma-i înghețare.
Va găsi el o altă frumoasă fată care să-i învie simțurile?
Va găsi un imbold de luptă pentru fericire?
XXXIX
Aurora,zeița zorilor, a fost o altă încercare.
Era frumoasă,strălucitoare, însă…își schimba chipul permanent.
Nimbul nu îți dorea o astfel de soție.
Dezamăgit din cale afară, Nimbul s-a retras în palatul său de cleștar.
XL
Palatul îi devenise un loc de refugiu, de adăpost, în care își plângea soarta.
Dincolo de zidurile palatului era tăcere.
Până și gândurile Nimbului tăceau. Nimbul devenise absent la tot ceea ce ținea de viață.
XLI
Însă, fratele Soare, a trimis ale sale raze
Încercând, pentru a mia oară, să dezghețe simțurile Nimbului.
Razele soarelui îi zise:
Nimbule, lumea are nevoie de tine, stelele, planetele, oamenii, toate viețuitoarele!
XLII
În lume era mare chin.
Nici măcar țipetele și vaietele celor suferinzi, nu l-au determinat pe Nimb
Să iasă în lume și răului să-i pună capăt.În lume și în vale…era secetă mare,
Era o arșiță care, încet-încet, topea totul, lucruri,viețuitoare…
Până și lacrimile se uscau din lipsă de apă, răcoare.
XLIII

iunie, 2020, nr. 6


Până și planetele au început să se întrebe:
-Unde a plecat Nimbul… oare?
De ce nu mai apare deloc în acestăa minunată zare?
Ar fi dorit și ele măcar o mică alinare,
Fiindcă mult timp au petrecut sub tirania regelui Asteroid.
XLIV
-Aș vrea să vină din nou Nimbul, strigă una dintre ele,
Tare mai arde acest rege, cu ale sale brațe-flăcări, brațe nimicitoare!
Eram planete fericite înainte de venirea lui în univers!
XLV
Cât timp va trece până va fi detronat
Acest rege crud și nemanierat?
Noi, planetele, încă îl mai așteptăm pe acel prinț
Care va alunga din lume pe acest rege atât de rău.
Ne este dor de iarnă, să învățăm de la fulgii de nea
Cum se dansează la braț cu fericirea.
XLVI
O dată pentru marele Sfântul Tată,
Pe urmă pentru iubitul Sfânt Duh,
Și, în cele din urmă, pentru Sfântul Fiu,
Cei care au acea botezare în lume,
Prin potirul amar, de apă moartă, ridicare.
XLVII
Vorbele planetelor au avut darul de-al readuce pe Nimb la viață.
Bucuroase de revenirea acestuia, planetele l-au informat
de ceea ce s-a petrecut prin lume în lipsa sa.
Răcoarea trebuie să revină în vale și-n lume.
Arșița este devastatoare.
XLVIII
-Nimbule, te-am așteptatm să revii cu a ta dulce, suavă boare!
Deși nu aștepți răsplată, noi îți vom dărui
Recunoștință pentru eternitate!
Nimbul le răspunse:
XLIX
-Va trebui să colind din nou, întinse depărtări,
Să vă las, ducându-mă în lungi, firești zări,
Să îmi pot găsi scumpă,veșnică iubire,
Care stă pe neștiute stele, așteptându-mă dincolo de zăbrele,
Să mă duc la ea și să o scap dintre ele.
L
Planetele îduioșate i-au permis Nimbului să plece
Să o elibereze pe frumoasa prințesa Nea
Din brațele flăcări ale regelui Asteroid.
iunie, 2020, nr. 6
Din depărtare, se auzea glasul prințesei.
Aceasta striga după ajutor:
-Să mă ajute cineva, să înghețe aceste zăbrele de foc,
Nu voi reizsta mult, simt că, mă sufoc!
LI
Nimbul mergea călare spre acea zare unde se auzea strigare,
A mers drum îndelungat, și tot a mers prin noaptea înstelată.
Gasul prințesei se auzea mai tare și tot mai aproape,
În acea mirifică noapte, încât simțea că, inima tot mai tare îi bate,
Auzind glasul sfâșietor al prințesei,
Drumul spre aceasta i se părea tot mai lung și istovitor.
LII
Atunci, trimise o boare, pentru a-i fi mai ușor
Și pentru a ajunge mai repede la locul unde prințesa Nea era ținută prizonieră.
Va reuși so elibereze? Regele Asteroid nu era un rege ușor de învins.
LIII
Acest rege dorea să o păstreze doar pentru el.
Prințesa Nea era tristă. Îi era teamă că, niciodată nu va fi eliberată.
Totuși, încă nu își pierduse speranța și de aceea, striga după ajutor.
LIV
Pentru a-l învinge pe regele Asteroid și pentru a o salva pe prințesă,
Nimbul știa că, va trebui să găsească luptători de elită, care să-i fie alături.
Așa că, a decis să ceară ajutor de la fratele său, Gerul,
Să-i permită să bea trei sorbiri din Potir,
Pentru a prinde vânjoasă, mare putere.
LV
Apoi, să se întoarcă repede pentru a o salva
Pe draga lui prințesă Nea
Din mâinile Asteroidului .
LVI
Nimbul voia să-i ceară fratelui său, Gerul,
Frumoasa armura sa cristalină și paloșul de gheață,
pentru a-l ajuta să-l învingă pe nemilosul rege Asteroid.
LVII
Ajungând în fața castelului fratelui mai mare, Gerul,
Le zise gărzilor de zăpadă:
– Vreau să-mi văd fratele!
Însă, trei cuvinte magice trebuiau rostite,
Pentru a fi lăsat să intre în castelul mare cât o stană.
LVIII
Castelul se ridica în văzduhul de omăt care acoperea
Acel ținut plin de al înghețării simțire.
Nimbul rosti așa:-Gerule, sunt eu! Ușile i se deschiseră.
iunie, 2020, nr. 6
Când se revăzuaseră tare înduioșător a fost,
Să vă descriu bucuria acestora nu mai are rost.
LIX
-Spune-mi frate, ce te aduce pe la mine,
Cu ce te pot ajuta?
Te rog, să nu mă bagi în vreo încăierare, cu nu știu cine!
Te cunosc, știu cât de furtunos îți este felul .
LX
-Da, mă știi! Frate drag, am venit din depărtare,
Să îmi dai armura și paloșul de gheață,
Vreau s-o salvez pe prințesa Nea.
-Bine, eu ți le dau, însă, pentru a-l doborî,
Trebuie să-ți dau și ale mele puternice brațe,
Altfel, nu vei reuși să ții paloșul de gheață…bine!
LXI
Apoi,le desprinse, dându-i-le viteazului Nimb.
Acesta, prinzându-le printr-o boară ușoară adiere,
Vârându-și paloșul de gheață într-o teacă argintie,
Și îmbrăcat în splendida sa armură lucitoar-sidefie,
Plecă în zarea pură….pentru a-și regăsi fericirea.
LXII
În timp ce străbătea cuprinsul și necuprinsul, călare și-n goană mare,
Nimbul se întlni cu Fulgerul care-i ceru cu ardoare,
Un strop de apă pentru a-și potoli setea și focul din suflet.
LXIII
Cândva, vărsa picuri arămii peste întreaga lume,
Însă regele Asteroid îi luase această putere,
Până și Fulgerul nu mai simțea nici măcar o mângâiere.
LXIV
Nimbul i-a zis:
-Nu mai sta aici în solitudine!
Hai, vino cu mine, să unim ale noastre bune forțe
Și să-l învingem pe Asteroid, un rege care arde nu numai o mirifică vale,
Arde și lumea întreagă, pârjolește tot ce-i stă în cale.
LXV
Nimbul și Fulgerul se avântară spre valea seacă,
Să se înfrunte cu nemilosul rege Asteroid.
Împreună vor reuși să elibereze prințesa?
Vor scăpa valea și lumea de flăcările nimicitoare?
LXVI
Nimeni nu se împotrivea dorințelor și poftelor
Pe care le avea regele Asteroid,
Peste toată lumea răutatea sa vibra,
iunie, 2020, nr. 6
Și nimic în calea sa nu i se opunea,
Încât, el, atât de arzător și de luminos, se credea,
Deși, era doar un biet asteroid, nu era o stea.
LXVII
Teama de el, în toate se înfiripase,
Înainte de Nimb, nimeni nu s-a încumetat să-l înfrunte,
Și pe frumoasa prințesă Nea s-o elibereze.
Asteroidul instaurase teroarea, era regele terorii,
LXVIII
Brațele sale, adevărate flăcări vii, valea o pârjoleau,,
Aproape pe oricine secătuind de forța sa vitală,
Nimeni nu mai credea într-o minune,
Regele Asteroid carbonizase aproape totul,
Însă, nu a reșit să carbonizeze și speranța.
LXIX
Supușii regelui Asteroid îl așteptau și tot îl așteptau pe Nimb,
Se tot văitau și întrebau: -Unde este el, Salvatorul nostru?
De ce nu mai apare în această toridă, incandescentă vale?
Off! Off! Ce infern a devenit acest tărâm, care nu demult era o încântare!
LXX
Nimbul și Fulgerul s-au gândit să-și întărească forțele.
Voiau să obțină victoria.
Regele Asteroid nu era un rege ușor de combătut.
De aceea, înainte de-a începe lupta cu acesta, sau hotărât să ceară ajutor și de la altcineva.
LXXI
Mergând la galop, pe cai vijelioși, ajunseră pe tărâmul norilor făloși,
-Cine este șeful acestui respectabil ținut?
Un Nor alb, bătrân, într-un baston stând rezemat, le răspunse:
-Eu sunt…..însă, din curiozitate, Cine întrebă de mine și de unde vine?
Toți am vrea să știm, dacă ne veți fi amici,ori dușmani vreți să fim?!
Vreau să știu dacă vă gonim sau oaspeți o să ne fiți!
LXXII
Nimbul îi răspunse:
-Venim în scopuri pașnice și vă rog,alăturați-vă nouă, în lupta contra regelui Asteroid!
Împreună vom reuși să-l învingem pe acest rege nemilos
Și să readucem totul la normal.
Vom elibera și o prințesă, ținută în captivitate de acest rege!
Prințesa Nea este numele acesteia.
LXXIII
-Bine, m-ați convins! spuse Norul cel bătrîn. Am să vă dau doi frați, sunt frați gemeni,
puternici și buni.
Apoi, i-a chemat pe frații gemeni și le-a zis ce vor avea de făcut.
Se întoarse către Nimb și-i zise: Sunt luptători puternici,
iunie, 2020, nr. 6
Atât de puternici încât nimeni nu a reușit să-i învingă pe acest tărâm!
LXXIV
– Și toți patru plecară-n zare, într-o vijelioasă, mare furtună, pentru a-l detrona pe regele
Asteroid.
După pârjol, secetă, lacrimi și durere… Nimbul și ai săi luptători frați
Vor să aducă în lume și-n vale: liniște, verde, zâmbete, răcoare,
Prințesa Nea să fie salvată și dacă va dori, Nimbului să îi fie mireasă.
LXXV
A trecut mult timp de când în lume și-n vale era verde și se simțeau arome de floare,
Fluturii îți umezeau aripile în rouă, se auzeau râsete, chiote…
Acum, doar în vis te poți simți liber și bine,
Din fericire, regele Asteroid nu a reușit să stăpânească vise!
LXXVI
-Nimbul ne-a uitat și nimeni nu va mai apărea vreodată, în această speluncă, ! ziceau unii.
-Nimbul nu ne-a uitat! ziceau alții.
Regele Asteroid nu reușise să pârjolească toate speranțele.
Unii dintre supușii acestuia încă sperau și aveau vise.
LXXVII
Va reuși Nimbul și ai săi luptători să învingă răul? Va înflori speranța?
Va fi libertate, liniște și răcoare în vale și-n lume, nu numai în vis?
Prințesa Nea va accepta să-i fie mireasă Nimbului?
Care va fi sfârșitul regelui Asteroid?
LXXVIII
-Nu știu dacă mai rezist, nu mi-a rămas prea multă putere! spuse Saturn, cu o voce
sfârșită.
-Nici eu…!spuse Jupiter, cu o voce sugrumată.
-Dacă Nimbul întârzie să vină, mă voi dezintegra, adăugă Mercur.
-Trebuie să rezistăm, orice ar fi trebuie să rezistăm! spuse Pluto,îmbărbătându-le pe
celelalte șapte planete.
-Să nu ne doboare regele Asteroid,înainte de venirea Nimbului! își arătă preocuparea
Jupiter.
După cum se pare, până și planetele erau la capătul puterilor. Regele Asteroid le-a dus și
pe acestea în pragul disperării.
LXXIX
Planetele nu terminaseră de zis ceea ce aveau de zis, și….i-a zărit venind din depărtare
Pe Nimb și ai săi luptători, aducând cu ei o mult așteptată boare de vânt,
Încât totul în jur a devenit deodată…oază de liniște și răcoare.
După pârjol era binevenită acea stare de bine, de respirare,
LXXX
Până și simțurile reveniseră la vechea lor stare,
Stare pe care o avuseră demult, înainte de plecarea Nimbului în acel mare, întins și
enigmatic necunoscut.
Nimbul n-a prevăzut, ceea ce urma să se întîmple, după plecarea sa:
iunie, 2020, nr. 6
Suferința viețuitoarelor, chiar și a planetelor, planete care încercau a supraviețui în
mirificul și complet univers,
Sechestrarea prințesei Nea, pârjolirea văii…
LXXXI
Regele Asteroid, atotstăpânitor, cu brațele-flăcări voia să ardă totul,
Neținând cont de nimic și de nimeni,
Condamnând pe toți la singurătate și făcându-i să plângă
După o conviețuire în armonie și pace.
LXXXII
Cruzimea regelui Asteroid creștea și tot creștea.
Deși avea multă putere, el încă mai voia.
Nepăsâdu-i deloc, de suferinàa celorlalți, ardea cu mai mult patos, întețea al său foc.
Lumea și valea deveniseră un cuptor în care Asteroidul ardea speranțe și simțiri.
LXXXIII
Se avântară Nimbul, Fulgerul și cei doi frați,Norii, spre palatul regelui Asteroid,
Pentru a o salva pe frumoasa prințesă Nea,
Pentru a reda o viață tihnită…întregului tărâm și văii…
Și, pentru a-l alunga pe regele Asteroid
De pe tărâmul care fusese cândva…mirobolant,
Pe vremea când Asteroid nu-l stăpânea, nefiind rege,
Ci, un simplu cavaler în straie lucioase, însă nu ardea pe unde trecea, neavând putere.
LXXXIV
Un castel strălucitor și impunător era castelul Regelui Asteroid.
Fără îndoială nu era un altul mai grandios în acel regat.
Castelul era roșiatic ca para focului și emana energii răuvoitoare,
Umindu-l pe Nimb și ai săi luptători: Fulgerul și frașii gemeni, Norii.
LXXXV
Aceștia, înainte de-a se avânta luptă, se opriră pentru a se preschimba și să prindă mai
multe puteri,
Norii se uniră,Fulgerul se zdrucină și Nimbul se zbuciumă, încât prin forța lor,
Înghețară toată valea.
Văzând aceasta, regele Asteroid, rău se înfurie și din depărtare, a început să arunce cu
flăcări,
I-a nimerit, însă…fără a-i răni, aceștia formând un scut,
Scutul îi proteja și totodată avea puterea să returneze săgețile
Spre cel care le-a lansat.
LXXXVI
În luptă s-au auzit și cuvinte de îmbărbătare, din partea Nimbului pentru luptătorii săi:
-Frați Nori, sunteți războinici din curaj creați, să nu abandonați, orice ar fi!
-Fulgerule, să nu lași garda jos, oricât ar încerca regele Asteroid să te inducă în eroare!
Trebuie să-l răpunem, orice ar fi și cu orice preț!
-Frați Nori, Fulgerule, nu uitați, noi suntem în luptă și pentru ale noastre stihiii!
LXXXVII
iunie, 2020, nr. 6
Se avântară în luptă. Nimbul lovea cu suflul lui cel puternic și mare,
Fulgerul lovea cu energiile sale,
Frații Nori porniseră o ploaie, și apoi, unindu-și forțele, au format o tornadă.
Regele Asteroid trăgea în ei cu săgeți roșiatice, însă, văzând că, scutul le reîntoarnă,
Acesta s-a ascuns după acele curcubeie care se iveau în zare.
LXXXVIII
Deși, nu avea cum să învingă, regele Asteroid nu renunța, continua să arunce cu săgeți
arzătoare,
Frații Nori le respingeau atât de ușor,
Prin puterea suflului său, Nimbul îi atinse regelui Asteroid, a sa armură strălucitoare,
Și-l înfurie atât de tare, încât una din săgețile sale sale, aruncate la întâmplare,
L-a rănit pe Fulger, foarte tare.
LXXXIX
Nimbul a decis să se retragă, pentru a-i obloji lui Fulger a sa rană.
Crezându-se victorios, regele Asteroid le zise cu o voce tunătoare:
-Să nu vă mai văd prin al meu regat!
Dacă veți îndrăzni vreodată, vă voi pune la rotisor!
În acest regat…eu sunt cel care face legea și dau prin arzător, tot ceea ce vreau.
Dacă veți reveni o să vă prefac în mii de pulbere și am să vă spulber în eter.
Ori veți fi puși la rotisor, ori veți fi spulberați în eter!
XC
Prințesa Nea, simțind momentele de slăbiciune ale Nimbului și luptătorilor săi,
Cu ultimele sale forțe le strigă acestora cuvinte de îmbărbătare:
-Timpul nu este de partea mea, înconjurată de aceste flăcări, nu știu cât voi mai rezista!
Învingeți-l pe cel care m-a închis în această cușcă de foc.
Eliberați-mă, vă rog! Simt că mă sufoc!
XCI
-Nu abandonați lupta! Fiți dârzi!
Uniți-vă forțele iar și iar, până când veți obține victoria!
Vreau să fiu salvată, însă…și mai mult îmi doresc, să fie salvată valea, lumea, întregul
univers!
XCII
– O voi salva! O voi salva! Le zise Nimbul luptătorilor săi.
Prințesa Nea îmi este perechea și îmi va da răcoarea de care am atâta nevoie,
De aceea, va trebui să contracarăm cu ale noastre puteri și să nu dăm înapoi.
XCIII
Deodată, amintindu-și că, mai are apa vie, scoase butelca și trei înghițituri sorbi,
Și dându-le și celor doi, gustară și ei din ea, și prinseră ceva forță din nou.
Apoi, Nimbul rosti o incantație și rana Fulgerului a dispărut ca prin farmec.
XCIV
Erau gata de luptă!
Ajungând la castelul gălbui ca de culoarea unei gutui,
Au căutat un loc de ascunziș, la umbra unui tufiș,
iunie, 2020, nr. 6
Unde au început să își facă un plan de contraatac.
Regele Asteroid se aștepta la o revenire de-a lor,
De aceea, la porțile castelului a pus de stajă raze nimicitoare
Să nu care cumva, să poată intra cineva prin surprindere.
XCV
Cu forțe proaspete și nimicitoare,
Nimbul, Fulgerul și frații Nori au năvalit peste razele fierbinți, înghețându-le.
Furios, din cale afară, Regele Asteroid urlă:
-Iar ati venit să o luați din ale mele brațe pe frumoasa prințesă Nea?
-Da, și vreau să o eliberezi!
Dacă nu, noi vom lupta până te vom detrona și prințesa tot o vom lua!îi răspunse Nimbul.
-Cine?Voi să mi-o luați? Am reușit o dată să vă alung, l-am rănit pe Fulger,
Voi credeți că, nu voi reuși încă o dată? tună glasul regelui Asteroid.
XCVI
Și, acestea fiind zise, părțile rivale au început a se întrece în puterile pe care le aveau,
Nimbul suflând tot mai tare,Tunetul lovind cu jale, Norul răpăind a ploaie,
Asteroid nu se lăsa, lovea și el cu brațele sale înflăcărate.
În timp ce puterile își ciocneau, în vale se formau curcubeie fantastice,
XCVII
Regele Asteroid simțind că își pierde puterile,
Căută să dea un ultim asalt Nimbului și luptătorilor săi,
în speranța de a-i face praf,
Însă, aceștia, mai puternici, îl loviră tare, spărgîndu-i armura.
Văzându-se într-o situație fără ieșire, Regele Asteroid se predă.
XCVIII
Totuși, încercă un ultim tertip:
-Uite, acolo în turn este prințesa Nea! Crezând că le-a sustras atenția, acesta se smuci,
încercând să scape.
Nu i-a reușit tertipul.Tunetul îl plesni și regele Asteroid încremeni.
-Victorie! Victorie!
Nimbul,val-vîrtej, urcă în turnul unde prințesa Nea era închisă.
-S-a terminat chinul tău, iubirea mea, am ajuns să te salvez, într-un final.
Și, suflînd cu toată puterea, zăbrelele de foc deveniseră de gheață,
Apoi, le sfărmă cu paloșul.
XCIX
Prințesa Nea a fost eliberată.
A început să ningă cu fulgi mari și pufoși,
O adevărată încântare pentru ochi și simțuri.
Se auzeau râsete în vale, în lume, în univers.
Viața își vedea mai departe, într-un mod plăcut, de-al său mers.
Nimbul, prințesa Nea , Fulger și frații Nori, au încălecat pe caii lor de gheață
și-au pornit cu mare zor spre palatul de cleștar al Nimbului.
C
iunie, 2020, nr. 6
Pentru a sărbători victoria, Nimbul a organizat un festin mare,
Invitați fiind: oamenii, stelele, planetele și norii.
În timpul petrecerii, Nimbul îi ceru mâna frumoasei prințese Nea.
CI
Prințesa acceptă cu mare bucurie, fiind îndrăgostită de privirea salvatorului ei.
Își uniră buzele și, ca prin farmec, în sala de ceremonii a început să fulguie.
O poveste de iubire avea nevoie de efecte de poveste: dansul fulgilor de nea.
CII
După trei zile de petrecere, oaspeții au plecat la casele lor.
Nimbul a trebuit să se despartă și de luptătorii săi: Fulger și frații Nori.
Fiind dârzi, aceștia au reușit să își ascundă lacrimile în al lor interior.
-Ne vom vizita când nu vom mai rezista de dor! îi asigură Nimbul.
Au trecut anii, trec și încă vor mai trece, însă iubirea dintre Nimb și a lui soție, prințesa
Nea, crește și crește!
În palatul de cleștar al acestora, nimeni nu este trist, altfel nu ar fi un palat de poveste.
Cât despre vale, lume și univers….
Își văd de-al vieții curs, încet-încet!

iunie, 2020, nr. 6


Geometria sufletului meu

Stela Cheregi
*
CANDELĂ În voluptăţi eterne rescriem veşnicia
Pe câmpurile adormite freamătă toţi Închidem aşteptarea în tolba verilor târzii
macii Când iubiri vor arde mistuind în noi
Şi cerul astăzi înnorat încet ţi se închină făclia
Nori răzleţi şi-ntunecaţi îşi caută în van În candela vremii pe lespezi reci
ortacii untdelemn să-mi fii.
Şi printr-o fantă-s răvăşiţi cu falii de *
lumină. FURTUNI DE SUFLET
Duminicile noastre-s triste şi însingurate Mă apasă-n vara asta tăvălug de ploi
Cu taină stau încremenite, prinse-n Zbucium aspru în vâltori scutură doar
calendare gânduri
Slujba e întreagă şi rugăciunile-s uitate Se cutremură şi norii declarând război
Parfumul de tămâie colindă prin altare. Unui cer senin mai ieri, zdrenţuit în
Lacrima stă aţipită şi legănată-n gene franjuri.
Îmi netezesc durerea într-un colţ de suflet Sunt strivite-n vara asta visuri de poet
Petale arse-n lumânare umbrele-şi vor În furtuni zbătând talazul strecurat din
cerne cer
Pe cărările uitate chemându-ţi al tău Linişti sfâşiate! Tunetele se reped
umblet. Fulgerul despică cerul, jocu-i efemer.

iunie, 2020, nr. 6


Fericirea-i răstignită ca un gând învins Răstignind lumina, o stea vrea să apună
Lavele ţâşnesc prin cordul care azi se Răsturnând veşnicia în tristă uitare.
frânge
*
Se cutremură în mine un vulcan nestins
ILUZII
Rătăcind înfiorări înnecate-n sânge.
În manuscrise vechi stau ascunse istorii
Ultima oară-n noapte petrec amăgirea
Crâmpeie scăpate din adâncuri de suflet
Exilând şi taina tristului complot tăcut
Dorinţe-n nopţi înfometate înghit zorii
Un fior rescrie-n stele nemurirea
Pleoapa cerului închide privirea-ntr-un
Când iubirile profunde-n suflet au zăcut.
umblet.
*
Amiezi se răsfrâng în colbul verilor
LUMINĂ
toride
S-a lâncezit lumina într-un pumn de Când păduri de gând se transformă în
humă iluzii
În cioburi neînţelese sângerând târziu Scheletice falange prind dorul în bride
Când umbre ţes în noapte dantele de Şi-n goana lui, timpul creionează
spumă confuzii.
Nespusă poveste în care mai vreau să fiu.
În atâta verde desprins din gerul iernii
Acum gândul în şoapte încet se disipă S-a mai păstrat pe dosul frunzelor rugină
Răsfirate printre ziduri de necuvinte Şi foşnetul de vânt uitat pe la vecernii
Tristeţea îmi tresare şi face risipă A transformat balada tristă în rutină.
Candele ard untdelemnul pe-altare sfinte.
Dacă din candele mai scapătă lumină
Şi-n tot misterul nopţilor care se petrec În untdelemnul ars vom rescrie noi
Te chem să-mi fii măcar o singură dată poveşti
rug Când se-aşterne teama peste partea
Eu stea care arde în clipele care trec preaplină
Ţine-mă lângă tine mi-e teamă să nu fug. Doar un gând ascuns ar vrea să ştie unde
eşti.
Să legăm noaptea ce vine în lanţuri de
fum Am să te chem să-mi vii cu-nvăluiri de
Să ardem două flăcări contopite în tăceri parfum
Şi-n urma noastră peste bezne să cernem Vâslind cu grabă pe valul unui timp
scrum scindat
Să ne ridicăm o treaptă, din atâtea căderi. Călătorie pe mări în hotare de scrum
Care naşte în mine un sentiment ciudat…
Când va fi să fie, să plecăm împreună
Călători obosiţi de-atâta aşteptare
*

iunie, 2020, nr. 6


GEOMETRIA SUFLETULUI MEU
Un vânt întârziat îmi bătea gândul şi îl scutura precum o frunză. Zornăiau închipuirile
înşirate pe o frântură de tăcere şi se împleteau lasciv cu temerile ascunse dibăci în suflet,
la ultimul ceas înainte de miezul nopţii. Este cumplită dorinţa ce ţine pumnul încătuşat cu
degetele strânse pe zarurile sorţii care de atâtea ori ne-au dus sufletul în ispită. E
zbuciumul o clipită ce tremură în clepsidră când nisipuri mişcătoare înghit pasul nostru
grăbit , iar secunda este dezertoare din minutarul ce aleargă la nesfârşit. Şi stropi de
tăcere se sparg ca o ploaie caldă care se revarsă strident dintr-un nor care aleargă prin
sufletul singuratic şi încătuşat de neputinţă. Dimineţile par departe, la o distanţă care
echivalează cu veşnicia ascunsă în algoritmul ştiinţelor inexacte care vor dezlega misterul
născut la ultimul hotar pe care îl vom trece noapte de noapte. Uneori mi se pare că aud
ecoul plecat de pe buzele tale uscate şi însetate după ultima beţie înecată în marea
dorinţelor deşarte când la masa verde ai descleştat degetele, aruncând zarurile într-o nouă
încercare. Ştiu, din necunoscut te priveau atâţia ochi curioşi care te cercetau jucăuşi , dar
de partea cealaltă a nopţii eram eu şi nu voiam să ştiu nimic. Privirile tale mă urmăreau
prin rotocoale de fum scăpate din ultima ţigară şi apoi buzele tale sorbeau din partea plină
de dorinţă care îmi fremăta pe umerii goi, acoperiţi cu un văl subţire de ceaţă lăptoasă şi
rece în care roua părea jucăuşă. În contradicţie cu foşnetul dintre lumini şi umbre, am ales
strălucirea stelelor identificându-mă cu astrograma cerului la ultimul echinocţiu, când
puterile nu trebuiau măsurate, iar balanţa cerului era încremenită şi sentimentele atârnau
deopotrivă în părţi egale. S-au deschis coridoare prin labirintul încâlcit al minţii, iar
raţiunea s-a împletit discret cu temerile din marea iluziilor moarte care s-au spulberat
izbindu-se de fiordurile stâncoase ce mărgineau splendorile unui suflet mereu îndrăgostit,
dar care se contopea cu credinţa într-un etern şi nesfârşit început care dicta că iubirile
sunt mereu în perioada de graţie şi înfloresc într-o explozie de nuanţe care se aseamănă
cu inflorescenţa bogată a magnoliilor simbolizând bogăţia şi profunzimea sentimentelor
imaculate şi de neatins de mârşăviile jocurilor de noroc. Să iscăleşti pe masa verde cu
pana unui înger, înmuiată în praf de absolut şi să presari sideful din coada unui roi de
comete rătăcite prin emisfera unei alte dimensiuni. Toate timpurile noastre se apleacă în
geometria formelor abstracte care s-au născut între punctele cardinale presărate simetric
şi direct proporţionale pe suprafaţa convexă a planetei numită iubire, dar să nu-ţi fie
teamă de secanta care va întretăia ecuatorul care înlănţuie cu un cerc de foc toate
anotimpurile noastre, iar meridianul zero va fi punctul nostru de reper în trigonometria
coordonatelor care stabilesc ora exactă a dimineţilor mele încărcate de dorul tău. Gândul
meu te cheamă pragmatic folosind o sintaxă care ordonează estetic toate sintagmele din
ierarhia iubirilor eterne ferite de abandonul tardiv într-o antiteză a regretelor care şi-au
pierdut măsura. E ora exactă iubite şi în sufletul meu înfloresc toate primăverile noastre.
Mi-e dor doar de liniştea braţelor tale încolăcite în jurul meu într-o lungime de cerc
ascunsă într-o formulă matematică perfectă, dar care îmi oferă tandreţea trăirilor noastre.
iunie, 2020, nr. 6
Mă iartă că îţi voi deschide ultimul nasture de la cămaşă, dar vreau să-ţi monitorizez o
clipă cadenţa existenţei în rostogolirea fierbinte a sângelui prin magistrala unui descânt
indigen în acest ţinut care se numeşte suflet. Mi-e dor de dimineţile noastre care au făcut
hotar cu infinitul ascuns în noi…
*
PRIMĂVERI TÂRZII
Înfloresc în gânduri primăveri întârziate
Şi toate ceruiesc clipa înfăşurând-o-n dor
Te-aştept să-mi calci în vise pe cărări despuiate
Rătăcind prin neputinţe cu pasul călător.
Îmi pătrunde în suflet cu-ndrăzneală când te chem
Şi plânsul îl lasă hohotind în uitare
Între noi depărtările par un blestem
Când timpul se-ntoarce îmbrăcat în renunţare.
Cu-n glas pierdut în nerostire tăcerile se sting
Şi-un clinchet de rouă se scurge pe cărare
Cu voce stinsă şoaptele tale sfios mă ating
Pe-o pală de vânt se-ntorc să-mi fie alinare.
Veşnicia se destramă-n oglinzile sparte
Şi privirea-n cioburi risipite o rănesc
În despletiri tremurânde clipele-s deşarte
Când într-un zbor solitar dureri se împletesc.
*
LIRISM ÎNTR-UN GÂND
Într-o lume bizară spunându-şi poezie
Se dezleagă cuvântul închistat în condeie
Şi amnezici pierduţi se înfruntă-n pledoarie
Din rugul aprins desprinzându-se o scânteie.
Au îngenunchiat părtaşe, stele într-o noapte
Mestecând cu greu lumina-n clipele fugare
Doar amanetând tăcerea smulsă dintre şoapte
Răscolind cerneluri într-o tristă încercare.
La rădăcina fiinţei s-a născut povestea
Înălţându-se cuvântul mâzgălit în humă
La răscruci de doruri deschid porţile acestea
Uneori închise, tălmăcind splendori în glumă.

iunie, 2020, nr. 6


Îmi coboară-n sânge focul înteţit de vreme
Un poem se naşte din a timpului furtună
Despletiri de vise albe, azi au să te cheme
Din speranţele eterne împletind cunună.
Să-i fii timpului acesta strălucire-n versuri
Când amanetând o rimă vom răscumpăra durerea
Şi din crunta întristare-nfăşurată-n păsuri
Toarce-mi caierul cu vise împlinindu-ţi vrerea.
*
ARGUMENT
Nu lăsa să se stingă lumina în noapte
Pe Dumnezeu nu-l lăsa să o îngroape
Pierdut în rogvaivul iluziilor frânte
Închis în circumstanţe atenuante.
Dorinţe şi zbucium irosite degeaba
Apasă-n pasul ce înfrânează graba
Minuni retrograde găsesc spăşit pretextul
Şi-n ascendent stă ascuns argumentul.
Năluca neghioabă vrea calea să îţi poarte
Blazată în visul speranţelor moarte
Când desculţă îşi saltă pe pat de jăratec
O horă îndrăcită prin câmpul sălbatec.
Îmi este târziu, dar tu îţi cântă balada
Nici nu mai ştiu dacă îţi scuturi ograda
Ţi-e gândul departe la acte finale
Piesa se joacă, replicile-s banale.
Speranţe se pierd pe cărări separate
Bântuite de umbre şi gânduri deşarte
Năluca se întoarce şi şade confuză
Sperând să-ţi rămână taină, poate şi muză…

iunie, 2020, nr. 6


Lacrimi fluture

Mihail Coandă
*
Sărutul, poezia tăcută a buzelor ți-am sărutat toate rănile sufletului,
am vindecat lacrimile uscate,
Te-am iubit doar o secundă,
zăceau pe pereții ochilor,
dar cât îmi ia de mult
de acum poți plânge din nou,
ca să te uit,
ai lacrimi noi.
or sa treacă eternități
Eu voi fi trecut
că să pot șterge
de mult în amintire,
urmele sărutului,
când tu ai să-ți revii
poate nici nu l-ai simțit,
din somnul rațiunii,
am împărțit acea secundă,
păcat că nu avem
că să am timp
două inimii,
să te ating,
una să iubească
să te desenez în suflet
și alta să poată gândi.
și să te sărut,
să fac tot ceea ce ai așteptat *
să ți se întâmple Iubirea, al cincilea element
într-o viață.
Că să te iubesc,
Sărutul, a fost
a trebuit să învăț să zbor,
poezia tăcută a buzelor noastre.
ca să mă iubești,
În suflet a rămas focul,
a trebuit să curg ca un râu, calm,
căci te-am desenat
limpede prin sufletul tău ,
în culorile flăcărilor,
ca să te păstrez,
să arzi mereu,
a trebuit să te închid
că o torță olimpică.
pe veci în gândurile mele.
Cine zicea că o secundă
M-am întrebat cine ești
nu e de ajuns ca să iubești?
și de ce exist doar prin tine.
În acea secundă
Am găsit răspunsul
iunie, 2020, nr. 6
în nopțile de nesomn, era povestea unei bănci,
în diminețile de visare, așezată la o margine de destin
în verdele crud al gândurilor mele. pe o alee unde rătăcesc doar iluziile,
Tu ești al cincilea element, dezamăgirile, pașii pierduți,
fără de care, eu, era o bancă unde cei goi de ei
nu mai pot trăi, își uitau gândurile,
fără de care nu aș putea să exist, le abandonau.
fără de care aș fi doar Le-am zărit
un trecător oarecare prin viață , și m-am așezat lângă ele.
ești IUBIRE! M-au privit.
Îmi ești TOT! Câteva- mai îndrăznețe-
Aș putea să enumăr mi-au sărit în brațe,
o mie de motive s-au lipit de mine,
pentru care te iubesc, le-am mângâiat
dar îți voi spune doar atât : și am simțit
Te iubesc, pur și simplu! ceva ce nu mai simțisem niciodată,
lacrimile unor gânduri,
*
da, gândurile plângeau în palma mea!
Prizonier în mine
le-am sărutat, mă ardeau,
Mă strigi sau noaptea-mi joacă feste, din ce dor au fost uitate,
Chemări se-aud din ternul nesfârșit, din ce iluzie,
Îmi bat tăcute în matele ferestre, din câte dezamăgiri?
Plângând, se întorc de unde au venit. aveau gustul viselor ei,
Puteai să iei trăsura, domnișoară, l-am simtit pe buze.
Să-nhami cinci inorogi la ea, Cine era ea?
Să fi venit și tu mai înspre seară Am luat gânduri, lacrimi
Te-aș fi primit cu drag, frumoasa mea. și le-am cuibărit la pieptul meu,
Eu noaptea dorm vegheat de iele, m-am simțit pătruns,
Nimic din ce-i uman nu mă atinge, puneau stăpânire pe mine,
Am fost vrăjit cu pulbere de stele, devenisem ce ea a visat să fie mereu,
Iubirea să mă doară pân’ la sânge. femeia cu buze de lună
Ego-urile-mi stau de pază lângă pat, și cu ochii fluturi,
Sunt cerberi ce mă păzesc de lume, rătăcită pe o bancă
Aș vrea de toate iubito ca să scap, într-un destin care nu era al ei.
Să fug din închisoarea mea, din mine. Acum știu cum arată.
* Mă abandonez ei.
Povestea unei bănci Femeia lună,
bine am venit pe banca ta!
…pe o bancă,
am găsit scrisă o poveste, *
nu era despre un el și o ea, Umbre pierdute
iunie, 2020, nr. 6
Mi s-au rătăcit umbrele, care se opresc să aplaude femeia ascunsă
de acum îmi port singur destinul, în tine,
sper ca noul stăpân acolo te caut, în spatele fiecărei note.
– dacă au găsit unul – Ți-am tradus plânsetul în cuvinte,
să fie mai norocos, de acum ești o operă completă.
să le hrănească mai bine,
*
erau atât de slabe,
Cine ești ?
de parcă aș fi trăit mereu apusul.
Cu ele am pierdut și câțiva pași, Te-am întrebat, ce culoare au ochii tăi?
toate fug de mine, și mi-ai răspuns că au culoarea lui mai,
bucuriile, tristețile, că sunt vânt primăvaratic
am rămas și fără lacrimi, cu iz de pământ reavăn,
le-am lăsat zălog că poarta în ei zborul unui stol de fluturi,
pentru o noapte de odihnă că sunt asemeni cuvintelor,
sub cerul liber, plini de magie,
chiar și grijile mi-au fugit, că au în ei întrebări,
atât de prost stăpân pot să fiu? răspunsuri niciodată.
Fără umbre, Te-am întrebat, ce gust au buzele tale?
fără pași, și mi-ai spus că au gustul ploii,
fără nicio grijă, a fiecarui strop ce pică pe un trup
îmi port crucea, înfierbântat,
Golgota mea nu se vede, topindu-se în el însuși,
cine știe unde am să fiu răstignit! în ploi de buze.
că au gust de stele,
*
cât aș vrea,
Lacrimi fluture
sã pot cuprinde tot cerul într-o singură
Îți zboară fluturi din fiecare lacrimă, sărutare,
iubito, să curgă pe lângă buzele noastre infinitul.
plânsul îți este o partitură, Te-am întrebat, cine ești tu ?
destinul compozitor, și mi-ai răspuns că ești alfabetul inimii,
pianul este sufletul tău, litera scrisă pe pereții unui câmp cu dor,
de undeva se aude o vioară că ești fiecare pas al gândurilor mele,
și ea plânge, oceanul în care îmi scald uneori visele să
e ce a mai rămas pară noi,
din lumina caldă a ochilor tăi, mi-ai spus că ești frunza dintr-un foșnet
din acea sensibilitate nevăzută, tomnatic,
necăutată, că ești vântul ce-mi poartă degetele pe
din ceea ce te-a definit mereu, mătasea trupului,
pentru cei ce aveau ochi să vadă, Doamne!
dar au fost mereu orbi, Câte îmi ești și câte mai rămân ca să îmi
câteva acorduri pentru cei fii!
iunie, 2020, nr. 6
Lacrimă zburătoare

Viorel Daniel Pop


*
Gânduri fugare… rogu-vă, să-mi duceți trupul
peste-a jumătății mele,
Gându-mi fuge dinspre luncă,
Fășurat așa ca snopul…
unde morții sunt vecini,
Gându-mi fuge iar la Tine,
blestemat, pământu-aruncă
Doamne când voi fi primit,
suferinți din rădăcini.
să dai binecuvântări senine
M-a îmbolnăvit țărâna,
tuturor ce m-au iubit!
mor în trupul muribund,
nu vreau să îmi fii stăpâna *
moarte, eu nu-ți mai răspund. Lacrimi între vise…
Gându-mi fuge dinspre vale
Și nu credeam că lacrimile dor,
unde oasele dormeau,
Cernute printre pleoape și retină,
nu știau că-s speciale,
Sunt ca furtuni de migrator
vânturile, le-nchegau.
Ce zboară-n firea mea străină.
Mi s-a-ntinerit și mintea
Poate sunt sursa viselor târzii
să percep unirea lor,
Dar și acestea-mi sunt stompate
luând forma lor umană,
Însă le scriu în multe poezii
Duhul, suflă viață lor.
Că visul, mă trădează-n noapte.
Gându-mi fuge spre izvoare,
Cand plâng iubito, după tine plâng,
unde ape fac vâltori,
Sunt lacrimi care dor atât de mult,
curățând orice urmare,
Le iau cu mâna și le strâng,
dând un duh de sărbători.
Iar care cad, plângând eu le ascult.
Mi-am mărturisit credința,
Pământul le cunoaște-a lor cădere,
cea născută-n mine-adânc,
Lovite sunt, se sparg de bruj uscat,
botezat în conștiința,
Nisipul le absoarbe-a lor părere,
luând ființă prin Cuvânt.
Să-mi umezească sufletul cercat.
Am să prind gândul în mine,
Iubirea-ți stă în taina împăcării,
să mă ducă peste tot,
Cât ai trăit cu tot m-am dăruit,
înțeleg că nu-s puține,
Am stăruit și-n ceasul încercării,
lunci sau văi, izvoare scot.
Speram, că nu e totul năruit.
Când va fi să plec spre Stele,
Credeam că visele s-au dus cu tine,
Dar parcă sunt mai vii decât oricând, ajutorat să se ridice.
Tresar ‘necat în lacrimi cristaline, Să stai să vezi vârtejul mare cum fără
Mă regăsesc aici, că sunt trecând… milă el,
Învârte tot fluxul și refluxul al neputinței
*
stare.
Ce bine e in vise!…
Iar din vârtejul nemilos o mână se ridică
Când nu te văd și nu vorbim, Cerând cu greu…, plină de frica…, ajută-
atâtea am să-ți spun de multe, mă o clipă…
dar când te văd, te-aud, zâmbim, Să stai sa vezi fără puteri, vârtejul greu
uit tot ce-aveam sub frunte. ce luptă cere;
Atât de multe gânduri încurcate Cu cel căzut, zdrobit și istovit a vieții în
eu am în minte ca să ți le spun durere.
dar când te văd, te-aud, la toate Dar mâna ce se ridica…, așa cu greu se
mă ajuți, și încurcate nu mai sunt. cobora…,
Atât de multe lucruri îmi lipsesc, Încet, nimic nu mai vedeai, iar liniștea
nimic din ele parcă nu găsesc, Se așeza deasupra stării sale, căci duhul
dar când te văd, te-aud, m-opresc, cel ce îl avea, Acum ca un fior de vânt
le văd, că parcă toate mă privesc. condus în sus, în sus…
Atât de rătăcit mă simt în rătăciri, S-a dus la cerul cel de mai de sus…
de nu mai ştiu ce drumuri, unde duc, Tu… stai să te gândești mereu cum e să
dar când te văd, te-aud, tu mă inspiri, cazi…
atunci găsesc uşor cararea, şi-o apuc. Și tu la fel când vuietu-i la fel?…
Atâta zbucium, în frământări-cuvinte,
*
prin toată lumea parcă mă încurcă,
Iubită Plăsmuire!…
dar eu te văd şi te aud pe tine,
și nodurile toate se descurcă. Eu am să tac, așa mi-e ruga,
Ce multe lucruri, planuri risipite, din gânduri puse-aiurea în cuvânt
să le-mpletesc pe toate aş fi vrut, voi plăsmui ca cei ce știu și mima,
dar clipele, când mă trezesc din vise, în rânduri plăsmuiesc cu-atât avânt.
îmi spun că numai tu lipsesti nespus. Aș plăsmui Pământul, preș să-mi fie,
urmăritori să caute privirea-n nori
*
apoi să mă slăvești, iubită Plăsmuire,
E greu străine..?
că „eu” te-am scris și copiat de-atâtea ori.
E greu străine să-nțelegi ce scriu și ce Și am să tac sub măști agonisite,
gândesc?, de unde curg sudori de impotente
Că n-ai trecut tu ca să vezi, să simți sau plăsmuiri,
să trăiești te-oi plăsmui, născocitor de vise,
A vuietului vânt cel greu, a valului sub preșuri mari de creator, în umiliri.
durere? Și am să tac, că sigur nu-s eu cine,
Vârtej de ape și de vânt erau înăpustite să plăsmuiesc o frică de „exist”,
Asupra sufletului blând ne- dar nu te-oi născoci în vers iubire,
iunie, 2020, nr. 6
inventator creat din pântec narcisist. Dorul meu ce-ți duce dorul,
Te rog să mulțumești plăsmuitorilor nu Până duhul meu ia zborul.
mie, Zboară lacrimă în Slavă,
căci am să tac, iubită Plăsmuire, eu… Însuși Cerul te așteaptă,
Ei te sculptează aproape-n orice poezie, Versu-i scris într-o octavă,
din ciob ajuns în plasma unora, până-n Pusă-ntr-un poem pe treaptă,
nucleu. Cu o notă -atât de gravă,
Eu am să tac, iubită Plăsmuire smulsă, Unde jaspu-i transparentă,
din scrisul ce era ‘nainte de-a fi scris, Roșu, verde-n curcubeu,
dar va suna ecoul șoaptelor nespuse… Dată chiar de Dumnezeu.
Eu, Plăsmuire în Cuvânt mă las
*
proscris…
Scrisul meu…
* Un dor profund m-a inundat de tine,
Lacrimă zburătoare te simt că-mi ești atât de consacrat,
mă răscolești în fiecare mine,
Zboară lacrimă-n pădure,
tu, „scrisul” meu de neuitat.
Unde cântă păsărele,
Te simt atât de încleștat de mână,
Adunate-n stol să-mi fure,
prin ochi îmi curge gândul tău de scris,
Gândurile, gândurilor mele.
îmi tremură cuvântul ce se-amână,
Iar din văi tristeți să-ndure,
că l-am lăsat de-atâtea ori nescris…
Scoase-n trup, pete prin piele,
Îmi ești o parte-a eului fidel,
Sfîșiat de lumea crudă,
m-aștepți în taină și-umilință,
În ecouri să se-audă…
prezent la cel mai mic apel,
Zboară lacrimă pe Mare,
ca să te naști citit ca nobilă ființă.
Să te scalzi în ape-ntinse,
Atâtea doruri mă străpung când scriu,
Unde-s suferințe-amare,
vulcan erupt de-am incercat să îl îngrop
Oglindite-n Cer cuprinse.
am adunat din praful de oglindă azuriu
Presărate-n răni cu sare,
din cioburi să rescriu un strop cu strop.
Ce-mi adapă suferințe,
O, câte doruri se renasc nejudecate
Tristă ești și-nlăcrimată,
tu, scrisul meu, la fel nu-mi ești judecător
Lacrima mea mult stimată.
și fiecare dor din cioburi adunate,
Zboară lacrimă „acasă”,
prin ochi îmi curge ciobul următor…
Să îi cânți iubitei mele,
Mă scriu în praful din oglinda vieții
Că a fost a mea aleasă,
din ochi, cu ochi de cioburi purpurii,
Înălțată-n Slăvi și Stele.
udată-n strop, cu strop în scrisul cărții,
Să te-audă-n noaptea deasă,
dar măcinat și ars, topit în lacrimi
Unde somnul vrea să spele,
gravuri-i…

iunie, 2020, nr. 6


Marin Moscu Drumul se șterge de roți pământii,
Tămăduirea rătăcirilor Bolizi tocilari străbat prin câmpii,
Eu urc un munte în lumi paralele,
Lumea din mine și lumea din stele.
* Doi porumbei îmi dau târcoale
Încântare Cu săruturile lor în ritmuri cordiale,
Floarea sufletului, trifoi cu patru foi, Noi în luciul toamnei, spre zăpadă,
Iese din rubinul iubirii aprinse în noi, Căutăm credința din cer, adevărată.
Adună aripi, le pune în zborul spre stele, Am urcat muntele, am venit la tine,
Bea scântei din curcubeie dosite-n ulcele. Varsă-ți iubirea cu lumina-n mine!…
Roua respiră pe buzele tale, pline de grai, *
Uimirea umblă desculță prin iarba din Grota astrală
rai,
Un atlet prinde fulgerul şi-l strânge,
Mușc adânc din plăcere, cu inima plină,
Capătul ploii miroase puternic a sânge.
Prind luna din cer să-i bem din lumină.
Un preot salută crucea răstignită în vis,
Râzi cu stelele-aprinse în dinți, râzi cât
Mielul lui şi-a întins pielea până s-a stins.
poți,
Inima transcende lăuntric, târziu,
Fericirea ne aduce din veșnicie nepoți,
Ploaia se stinge, somnambulul e viu.
Împrejur tatuăm petale-n buchet de
Ochii tăi sunt floare în iubire aprinsă,
lumină,
Distanţa dintre noi de timp e ucisă,
Pan din syrinx cântă o melodie divină!
Partea frumoasă a jocului devine banală
* Când se termină într-o grotă astrală!
Varsă-ți iubirea cu lumina-n mine
*
Lacrimi de apă, fulgi de zăpadă, Exerciţiu din asfinţit
În nebunia toamnei fac paradă,
Urcăm scările dealurilor în căutarea
Resturi de frunze, de ierburi pătate,
fagurilor iubirii,
Hrănesc vântul cu aripi uscate.
Ne aşezăm la masa soarelui în scăunele
iunie, 2020, nr. 6
de flori, Îngerii aduc pe poarta cerului,
Ne iubim privind împrejur până în apusul Pe undeva, pe la Greşu,
amintirii, O rază de lumină,
Până clipele îşi destramă frumoasele O pun în căuşul palmelor
culori. Şi o infuzează
Încercăm scara fericirii fără de sfârşit Cu sărutul buzelor tale.
Ori de câte ori în stomac fluturii aleargă, Beau pe nerăsuflate
Nu ne gândim să ne întoarcem de unde Boabele fericirii
am venit, Cu ochii şi inima…
Vibraţia noastră este întreagă. Sufletul intră în jocul rațiunii,
Am ieşit din noi scrâşnind în viteză, Rațiunea urmăreşte
Furtuna cu fulgere nu ne spală de păcate, Zig-zagul fluturilor
Lumea ne aşează într-o mare paranteză Mânjiți cu aripi de curcubeu,
Socotind fericirile clipei şi visele deşarte! Albinele deviază orizontul
Am urcat dealuri şi ne-am iubit, Vărsând peste noi
Exerciţiu perfect vine din asfinţit! Clepsidra cu miere şi polen.
Îți aduci aminte
*
Pe unde, şi cum , ne-am tămăduit
Frumoasa mea, frumoasa mea…
Rătăcirile dulci?
Frumoasa mea, frumoasa mea
Cu inima de scoici stelare,
A încolțit în piept târziu
Un fulg de frunză trecătoare.
Se-nalță, cade, reînvie
Pe pala vântului ştrengar,
Respir parfumul poeziei
Iubirii ce o port ca dar.
Frumoasa mea, frumoasa mea Tu, răspunde.
Cu inima cleştar de vis, Eu încerc să pătrund,
Tămăduieşte-mi rana vieții Pe aceeaşi rază,
Prin aripa ce m-a cuprins. Cu tine în brațe
A încolțit ghinda candorii, Pe poarta cerului!
Stejarul s-a ascuns în noi
Pe culmea nemuririi care
*
Îşi spală fulgerele-n ploi.
Undeva pe o colină…
Frumoasa mea, frumoasa mea
Iubirea ta-i parfum de stea! Undeva pe o colină,
Într-un codru secular
*
Cresc fructele de lumină
Tămăduirea rătăcirilor
Peste vârfuri de stejar.
Înfloresc pomii, livada,
iunie, 2020, nr. 6
Merg bunicii cu nepoți Până în gât
La fântâni sa-nvârtă roata Suntem iarbă şi flori,
Cu agheasmă pentru toți. Ungem axa timpului
Se apleacă la altare Cu sângele scrâşnetului.
Omul bun, în crez stelar, Zbaterea mea
Matei vrea să crească mare Lăcrimând
Cu iubire şi cu har. S-aşează în genunchi
La piept ține-o cruciuliță Şi devin stâncă.
Cu mir sfânt, merge-n pridvor, Mă intreb:
Are marea lui dorință Pe care parte a ei
Să se-nchine sfinților… Schitul îmi primeşte îmbrățişarea?
Undeva pe o colină,
*
Într-un codru secular
Tablou
Mânăstirea-i de lumină,
Matei, vână de stejar! Tablou cu nuri în acolade
Din care curg fulgere moi
*
Cu dinții de ieduți de lapte
Stânca şi primirea îmbrățişării
Născuți în ierburi şi-n noroi.
Stânca adună schiturile Tablou cu vise răstignite
În harta ochilor, În cuie de lumini adânci
Curioşii merg tiptil Pătrunse pe neocolite
S-o îmbrățişeze. În coastele ce stau pe brânci.
Vocea ei urcă în clopotnițe, Tablou cu țara şi cu tine,
Cuvintele devin scântei Şuvoi ce curge stând în loc
Născute din zâmbetul Pe-ntins de lacrimi şi suspine
Vieții în valuri. În liniştea fără noroc.
Lacrimile se topesc, Tablou cu inima în groapa
Înotăm în marea Celor cu aripi de nisip
Visurilor descătuşate… Jucându-se vârtos cu sapa
Stânca fulgeră În ochiul meu, sculptându-ți chip!
În săgețile de zbor,

iunie, 2020, nr. 6


Pandemia va duce la tulburări sociale și revoluții.

De fapt nu este adevărat. Din niciun punct de vedere, medical, economic, social sau
psihologic. Covid-19 exacerbează problemele preexistente al inechităților din orice colț al
lumii. Rezultatele vor fi de la tulburări sociale până la revoluții, este de părere Andreas
Kluth.

Tulburările sociale erau deja în creștere în lume înainte ca SARS-CoV-2 să lovească


umanitatea. Din anul 2017 și până acum au avut loc peste 100 de proteste masive anti-
guvernamentale, de la țări bogate precum Franța, unde protestele vestelor galbene erau
deja intrate în cotidian, la cele din Sudan sau Bolivia.

Un efect imediat al pandemiei este acela de a amortiza majoritatea formelor de protest


sau tulburări sociale, deoarece guvernele democratice și autoritaritariene forțează
populațiile lor la blocaje, care îi împiedică pe
oameni să iasă în stradă sau să se adune în
grupuri. Dar în spatele ușilor gospodăriilor aflate
în carantină, la lungile cozi de săraci pentru o
farfurie cu supă, în închisori, mahalale și lagăre de
refugiați – oriunde oamenii erau deja flămânzi,
bolnavi și îngrijorați chiar dinainte de epidemie,
tragedia și trauma se acumulează. Într-un fel sau altul, aceste presiuni vor trebui să se
elibereze.

Această epidemie este ca o lupă care mărește inechitățile între țări dar și în interiorul
acestora.

Care țară europeană va fi câștigătoare după pandemie?

Țările mai sărace care nu au prea multe opțiuni sunt și cele mai expuse. Așa și cu
populațiile, cu cât cineva câștigă mai puțini bani cu atât mai puține șanse are ca să lucreze
de acasă.

Lipsa economiilor și al asigurărilor de sănătate, lucrătorii care sunt în situații precare vor

iunie, 2020, nr. 6


trebui să facă tot posibilul pentru a-și păstra locurile de muncă pentru a putea trece de
această perioadă dar numai atât cât să supraviețuiască.

Și în timp ce fac efortul de a se duce la muncă pentru a-și păstra joburile se vor infecta iar
boala o vor aduce acasă la familiile lor iar de la familiile lor în cartierele aglomerate.

Diferențele dintre națiuni sunt încă și mai mari. Pentru cei care locuiesc la periferiile
orașelor din Africa de Sud sau India distanțare socială nu poate exista deoarece întregi
familii trăiesc într-o singură cameră. De măști nici nu poate fi vorba, iar sfatul privind
spălatul mânilor este unul foarte bun cu condiția ca locuința să aubă și apă curentă.

Organizația Internațională a Muncii a averizat că SARS-CoV-2 va distruge 195 de


milioane de locuri de muncă din întreaga lume iar veniturile a 1,25 miliarde de oameni se
vor reduce drastic. Cei mai mulți erau deja săraci. Și pe măsură ce suferințele se adâncesc
se vor exacerba și flagelurile, alcoolismul, consumul de droguri, violența domestică și
abuzurile împotriva copiilor, toate acestea lăsând în urmă populații traumatizate probabil
pentru totdeauna.

În acest context, ar fi o naivitate să credem că o dată ce urgența medicală se va fi


terminat, ne vom continua viețile ca și înainte. Furia și amărăciunea vor găsi căi de a se
elibera. Printre vestitorii noilor tulburări sociale se numără milioanele de brazilieni care
au lovit oale și tigăi din geamurile locuințelor lor în semn de protest față de guvern sau
deținuții libanezi care au organizat o revoltă în închisorile supraaglomerate.

Cu timpul, aceste chestiuni ar putea deveni noi mișcări populiste sau radicale, care vor
intenționa să dea deoparte orice regim anterior și pe care îl vor defini ca fiind inamic.
Marea pandemie din 2020 este, așadar, un ultimatum pentru cei care resping populismul.
Pancemia ne cere să ne gândim mai intens și mai îndrăzneț, dar totuși pragmatic, la
problemele de bază cu care ne confruntăm, inclusiv inegalitatea.

***

iunie, 2020, nr. 6


NECONSTITUȚIONALITATEA ORDONANȚELOR

„În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”– parintele Arsenie BOCA

Criticat încă din prima zi sub aspectul legalităţii, dat fiind că a apărut în Monitorul
Oficial în două forme – odată fără contrasemnătura premierului Ludovic Orban, odată
având aceasta semnătură – decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul
României semnat în 16 martie 2020 de Preşedintele Klaus Werner Iohannis poate fi privit
că actul oficial prin care s-au pus bazele loviturii din stat. Şi totul s-a întâmplat în timp ce
Organizaţia Mondială a Sănătăţii declară pandemie la nivel global din cauza COVID-19
(coronavirus), iar ţara noastră înregistra primele decese ale unor persoane infectate cu
acest virus.

Prevederile decretului privind instituirea stării de urgenţă conţin elemente clare care arată
că puterea Parlamentului a fost uzurpată prin acest
act, că funcţionarea Justiţiei a fost interzisă, iar
drepturile omului călcate în picioare. Şi totul cu o
semnătură (sau două, în funcţie de ediţia din
Monitorul Oficial). Decretul în sine, după cum veţi
vedea, poate fi privit ca un abuz care îi poate atrage
preşedintelui răspunderea penală pentru înaltă trădare, iar premierului Ludovic Orban
(pentru contrasemnătura din Monitorul Oficial nr. 212 din 17 martie 2020 pentru
Decretul Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020) răspunderea penală pentru fapta
săvârşită în exerciţiul funcţiei.

Cel care semnalează, legitim, nelegalitatea decretului semnat de Iohannis, prin care
ţară a fost pusă pe butuci, este avocatul Corneliu-Liviu Popescu (foto 2), cel care de
altfel, a întreprins în cursul zilei de 9 aprilie 2020 demersurile pentru intrarea în
legalitate a acestui act, respectiv:

-A formulat plângere prealabilă prin care a solicitat preşedintelui Klaus Iohannis


(foto 1 stânga) şi primului ministru Ludovic Orban (foto 1 dreapta) să revoce în
parte Decretul nr. 195/2020, pentru nelegalitatea conţinută la capitolele V şi VII din
anexa 1 la Decretul 195/2020, prin care s-au luat măsuri de natură legislativă (deşi
acest atribut revine Parlamentului);

iunie, 2020, nr. 6


-A depus o Petitie la Avocatul Poporului in care sesizeaza incalcarea drepturilor sale
fundamentale prin aplicarea dispozitiilor cuprinse la capitolele V si VII.

În cele două acţiuni, avocatul Corneliu-Liviu Popescu reclama faptul că prin prevederile
cuprinse la cele două capitole din Anexa nr 1 a Decretului privind instituirea stării de
urgenţă au fost adoptate măsuri cu caracter legislativ, fiind uzurpata puterea legiuitoare a
Parlamentului (ori, prin delegare, a Guvernului), interzisă funcţionarea Justiţiei şi a
Ministerului Public, şi afectate în mod grav drepturile omului.

Or, în faţa acestor elemente, precizează avocatul Corneliu-Liviu Popescu, în prezent


asistăm la „ceea ce juridic se cheamă o lovitură de stat”!

Concret, în plângerea prealabilă, respectiv petiţia depusă la Avocatul


Poporului, profesorul Corneliu-Liviu Popescu a arătat că, prin Decretul privind
instituirea stării de urgenţă, Klaus Iohannis a stabilit şi impus regimul stării de
urgenţă, cu restrângerea exerciţiului drepturilor omului, deşi acest atribuit revenea
Parlamentului, prin lege, ori Guvernului, prin ordonanţa.

De altfel, aceste aspecte sunt clar stipulate în Constituţia României la art. 53 alin. (1) –
„Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai
dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale;
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav”. – şi art. 73 alin. (3) lit. g) – „Prin lege organică se reglementează
regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă”.

Pentru această lovitură de stat, astfel cum este reglementată juridic, avocatul Corneliu-
Liviu Popescu considera că Preşedintele României trebuie să răspundă
constituţional politic cu demiterea din funcţie şi penal cu condamnarea sa pentru
înaltă trădare (art. 398 Cod Penal). La rândul său, premierul Ludovic Orban,
pentru contrasemnătura de pe Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe
teritoriul României, ar trebui să fie tras la răspundere constituţională politică prin
demiterea prin moţiune de cenzură şi penal pentru fapta săvârşită în exerciţiul
funcţiei.

Aşteptam cu interes noul decret emis de Iohannis pentru prelungirea stării de


urgenţă pentru a vedea dacă, prin conţinutul său, reprezintă o perpetuare a

iunie, 2020, nr. 6


încălcării drepturilor omului, a nesocotirii Legii fundamentale a Statului român şi o
ignorare crasă a atribuţiilor fiecărei puteri din Stat.

Redam în continuare pasaje din Petiţia formulată de avocatul Corneliu-Liviu


Popescu în 9 aprilie 2020 şi trimisă către Avocatul Poporului:

„Prin art. 1 din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 a fost instituita starea de
urgenţă pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data publicării oficiale, conform
art. 8. Decretul a fost emis şi publicat oficial pe data de 16.03.2020, ceea ce înseamnă că
perioada de stare de urgenţă durează din 16.03.2020 inclusiv până în 14.04.2020
inclusiv.

Prin capitolele V şi VII din anexa nr. 1 la decret s-au adoptat măsuri cu caracter
legislativ, şi anume:

– s-a stabilit că nu curg ori se suspendă termenele de prescripţie sau decădere în


materiile civile lato sensu şi că nu se aplică dispoziţiile legislative în materie, precum şi
faptul să se suspendă curgerea prescripţiei răspunderii penale;

-s-a stabilit că nu se judecă şi că nu se desfăşoară activitatea de urmărire penală şi cea a


judecătorilor de drepturi şi libertăţi şi a judecătorilor de cameră preliminară decât într-
un număr extrem de redus de cauze, fiind abilitate colegiile de conducere ale înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel să stabilească aceste cauze, iar
Consiliul Superior al Magistraturii să dea îndrumări în materie, precum şi că această
situaţie vizează şi procedurile de competenta Inspecţiei Judiciare;

– s-au instituit conditii si reguli procedurale speciale;

– s-au dublat termenele de raspuns la petitii si la cererile de informatii de interes public.

Toate aceste norme sunt norme de reglementare primară, care au forţa de lege,
intervin în materii de natură legislativă şi fac inaplicabile, modifica sau instituie
reguli cu forţa legislativă. Cu toate acestea, organizarea judiciară, procedura
judiciară, materia penală, regimul general al proprietăţii, regimul stării de urgenţă,
restrângerea exerciţiului drepturilor omului se reglementează numai prin norme
legislative, potrivit art. 53 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. g), h), k), l) şi m), art. 126 alin.
(2), art. 129 şi art. 131 alin. (3) din Constituţie.

Conform art. 61 alin. (1) şi art. 115 din Constituţie, singurele autorităţi care au
iunie, 2020, nr. 6
competenţa să adopte norme de reglementare primară sunt Parlamentul (care exercita
puterea legislativă, prin lege) şi Guvernul (că legiuitor delegat, prin ordonanţa).
Preşedintele României nu are absolut nicio competenţa să adopte, să modifice sau să
suspende aplicarea vreunei legi sau ordonanţe, adică să legifereze.

În situaţia în care se impune declararea stării de urgenţă, competența constituţională a


Preşedintelui României este exclusiv de a institui starea de urgenţă, prin decret
contrasemnat de Primul-Ministru, şi de a solicita Parlamentului încuviinţarea
măsurii adoptate, în temeiul art. 93 alin. (1) din Constituţie. Preşedintele României
nu stabileşte însă regimul stării de urgenţă ori restrângerea exerciţiului drepturilor
omului, acestea fiind rezervate legii sau ordonanţei, potrivit art. 53 alin. (1) şi art. 73
alin. (3) lit. g) din Constituţie. Parlamentul nu face decât să încuviinţeze măsură de
instituire a stării de urgenţă, prin hotărâre, iar nu prin lege, aşa încât niciodată decretul de
instituire a stării de asediu nu are forţă de lege şi nu poate conţine norme de reglementare
primară.

Prin toate normele indicate supra, cuprinse în decretul privind instituirea stării de
urgenţă, Preşedintele României şi Primul-Ministru al Guvernului au uzurpat
puterea legiuitoare (a Parlamentului sau, prin delegare, a Guvernului), au interzis
practic funcţionarea justiţiei şi a Ministerului Public, au afectat grav drepturile
omului, ceea ce juridic se cheamă o lovitură de stat, care pentru Preşedintele
României trebuie să atragă răspunderea constituţională politică a demiterii din
funcţie şi răspunderea constituţională penală a condamnării pentru înaltă trădare,
iar pentru Primul-Ministru al Guvernului trebuie să atragă răspunderea
constituţională politică a demiterii prin moţiune de cenzură şi răspunderea
constituţională penală pentru fapta săvârşită în exerciţiul funcţiei.

Dacă era nevoie de adoptarea de măsuri precum cele cuprinse în decret şi indicate
supra, nimic nu împiedica Guvernul să adopte o ordonanţă de urgenţă ori, după caz, să
îşi angajeze răspunderea pe un proiect de lege pentru modificarea cadrului normativ
aplicabil stării de urgenţă, ceea ce ar fi respectat pe deplin exigenţele constituţionale ale
art. 53 alin. (1), art. 73 alin. (1) lit. g), art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (4) din
Constituţie.

În afară de nelegalitatea formală a tuturor normelor indicate supra, unele soluţii


cuprinse în decret sunt nelegale şi pe fond, fiind disproporţionate. Exemplele manifeste

iunie, 2020, nr. 6


sunt în materie penală:

Exemplul nr. 1: Continuă să se judece cererile de arestare preventivă şi cauzele cu


arestaţi, dar nu se judecă şi contestaţiile la executare privind punerea în executare a
unui mandat de executare a pedepsei definitive (altfel spus, dacă persoana A este
arestată preventiv, cauza penală continuă; dacă însă persoană A este arestată pentru
punerea în executare a unui mandat de executare a unei pedepse definitive şi face
contestaţie la executare, pe motivul că există eroare în personam şi că hotărârea de
condamnare priveşte de fapt persoana B, aceasta contestaţie la executare nu se judecă şi
persoana A vă fi privată de libertate fără posibilitatea de acces la un judecător pe toată
durata stării de urgenţă).

Exemplul nr. 2: Sentinţa de condamnare a unui inculpat judecat în stare de arest


preventiv se va motiva în termen, iar apelul se va judeca şi el. În schimb, decizia
definitivă de condamnare la închisoare cu executare nu se mai motivează în termen,
nefiind vorba de un arestat preventiv, ci de un condamnat definitiv care execută
pedeapsa închisorii, împiedicând dreptul la căi extraordinare de atac, unde condamnatul
poate inclusiv să ceară suspendarea executării hotărârii de condamnare.

Exemplul nr. 3: Continua să se judece cauzele penale privind infracţiunile contra


securităţii naţionale, actele de terorism şi spălarea banilor, dar nu şi crimă de genocid,
crimele împotriva umanităţii şi crimele de război.

Este evident că existenţa unei situaţii excepţionale justifica măsuri excepţionale din
partea autorităţilor publice, pentru rezolvarea situaţiei şi restabilirea normalităţii.
Legalitatea ordinară este înlocuită cu o legalitate excepţională, de criză, care conferă
puteri excepţionale autorităţilor publice. Acest lucru însă risca să pună în pericol
democraţia constituţională şi drepturile omului prin posibile abuzuri, de aceea
legalitatea excepţională, care este oricum mult redusă faţă de legalitatea normală,
trebuie respectată strict.

Într-un stat în care democraţia, statul de drept şi drepturile omului constituie valori
fundamentale, respectarea strictă a legalităţii excepţionale în situaţii de criză este
esenţială pentru prezervarea acestor valori.

Interesul petiţionarului în formularea prezenţei petiţii vizează respectarea drepturilor


sale la un proces echitabil, la respectarea vieţii private şi de familie, de proprietate, la
siguranţă, la informare, de petiţionare, care sunt vătămate prin nomele
iunie, 2020, nr. 6
indicate supra cuprinse în decret, întrucât petentul: are pe rol procese, plângeri penale,
sesizări disciplinare, petiţii şi cereri de informaţii de interes public care nu se pot
soluţiona ori sunt întârziate; este afectat dreptul de a obţine foloase patrimoniale de la
clientela profesională în urma exercitării profesiei de avocat; este afectat în dreptul la
siguranţă individuală prin faptul că aproape toate cauzele penale sunt suspendate, ceea
ce încurajează infracţionalitatea”.

Departament media

iunie, 2020, nr. 6


Violetele de Parma şi Violetele Africane

Există Violete de Parma şi există Violete Africane. Şi unele, şi celelalte, au flori foarte
frumoase şi o istorie interesantă. Violetele de Parma sunt flori europene, parte din
familia Violete, ştiinţific Viola. Violetele Africane sunt flori… africane, da, aţi ghicit,
crescute în Europa în apartamente şi sere.

Deci nu sunt aceleaşi flori?

Nu.
Hai să ne lămurim!

a) Violetele Europene şi Violeta de Parma

Violetele, sau Viorelele1, sau Toporaşii, sau Colţunii-popii, sau Trei fraţi pătaţi,
sau Micşunelele sunt, toate, denumiri româneşti pentru plante din flora spontană a
României. Toate fac parte din Genul Viola al Familiei Violaceae (de care aparţin
şi Panselele). Denumirile populare se schimbă de la o regiune la alta. În unele
locuri Viola odorata este numită Violetă, în altele Micşunea, în altele Toporaş. În unele
locuri Viola silvestris este denumită Viorea, în altele Colţunul-popii, în altele Micşunea.
Cu toate că floarea Trei fraţi pătaţi este mai uşor de deosebit între membrii acestui gen,
are şi ea multe denumiri: Tămâioară (denumire ce în alte locuri este folosită pentru Viola
odorata!), Barba împăratului, Panseluţă, Floarea (sau Iarba, sau Buruiana) de nouă
daruri (pentru puterile vindecătoare ale plantei2), Floarea Domnească, Panseluţă
sălbatică etc., etc.

Oricum le-am spune, aceste flori sunt parte din cultura romană străveche, deci şi din
cultura românească, dar şi a întregii Europe.

Pe de-o parte, calităţile lor medicale sunt cunoscute încă din Antichitate.
Pe de altă parte, frumuseţea înfăţişării lor este însoţită de frumuseţea unei arome în
acelaşi timp delicată şi persistentă.

În sfârşit, sunt comestibile, fiind adăugate la diferite mâncăruri – din pricini rituale,
gastronomice sau chiar… snoabe.

iunie, 2020, nr. 6


Viorele, Micşunele sau Colţunii-Popii, adică Viola silvestris după numele ştiinţific

(IMAGINE DE BOLESŁAW POLARCZYK DE LA PIXABAY)

Violetele – mai ales Viola odorata şi Viola silvestris, dar şi altele – sunt prezente în
folclorul antic european.

Aici sunt privite ca fiind produsul iubirii adevărate – de aceea fiind socotite simbol al
dragostei sincere, eterne şi curate. Dar şi ca rezultatul unui miracol în care curajul şi
vitejia unui sau unor eroi sunt răsplătite prin apariţia Violetelor, acestea având puteri
izbăvitoare, eliberatoare, vindecătoare. Amândouă liniile de înţelegere spirituală
a Violetelor s-au păstrat până astăzi în multe culturi europene, inclusiv în folclorul
românesc (a se vedea şi legenda florii Trei fraţi pătaţi).

Plinius cel Bătrân, născut la Novum Comum (azi Como), fruntea naturaliştilor romani, va
prezenta în Istoria naturală şi Violeta, în primul rând ca plantă medicinală3. În Evul
Mediu Viola tricolor – cea denumită la noi Floarea Domnească, Tămâioară, Trei fraţi
pătaţi etc. – este privită în religia catolică drept Herba Trinitatus, adică Iarba Treimii, în
unele părţi ale Ortodoxiei având denumirea echivalentă de Floarea Domnească. Şi la
Ortodocşi, dar şi la Catolici, ea este folosită pentru a împodobi curţile mânăstirilor şi
schiturilor, florile culese fiind puse la icoane sau raclele cu moaşte. Nu puţini erau cei
care împodobeau şi mormintele celor dragi cu Viorele (Violete), ca mărturie a legăturii
de iubire dintre cei trecuţi în Veşniciei şi cei încă rămaşi în lume. La Români – şi nu

iunie, 2020, nr. 6


numai – Violeta sau Vioreaua era văzută şi ca Floarea Maicii Domnului, exact pentru
calităţile de smerenie şi putere, delicateţe şi izvor de sănătate, aparentă fragilitate şi
rezistenţă ale plantei.

Una din proprietăţile mistice ale Violetelor este aceea de a produce valuri de aromă. În
apropierea unui pâlc – sau câmp – de Violete, călătorul simte un parfum dulce-blând
(pentru unii chiar trist), minunat. După care se estompează şi dispare. Cel care zăboveşte
va primi peste câteva minute un alt val de parfum, urmat apoi de estompare.
Aceste valuri de aromă sunt de fapt o iluzie produsă de ionină, un component al
parfumului Violetelor care „scurtcircuitează” senzorii de miros ai omului. Efectul este
cel deja descris.

Încă din Antichitate s-a încercat păstrarea şi folosirea acestei arome. În dulciuri şi salate,
în haine – presărându-se flori de violete printre ele. Mai apoi a început
extragerea parfumului de violetă. Şi cum există nu doar mai multe specii, dar şi varietăţi
regionale, parfumul în cauză avea şi un element comun, dar şi un anume specific, după
locul de producţie şi florile folosite.

Acesta este fundalul pe care în secolul al XVI-lea se iveşte în Italia, în regiunea Parma,
un noi soi de Violetă: Violeta de Parma. Se presupune astăzi că Violeta de Parma ar fi
rezultatul unei miraculoase încrucişări între Viola odorata (Violetă numită
şi Tămâioară, Toporaş sau Micşunea) şi respectiv Viola alba (numită la noi şi Toporaş
alb, Albişoară, Alba, Luminiţă, Viorea albă etc.)4.

Dincolo de originea încă învăluită în taină, esenţial este faptul că noua varietate
de Violetă s-a răspândit sub numele de Violetă de Parma şică avea un parfum
excepţional, mai puternic decât al celorlalte Violete. Ca urmare, a început folosirea ei
atât în industria parfumurilor din Italia – mai târziu şi din Franţa şi Anglia –, dar şi în
industria dulciurilor. Deja în secolul al XVII-lea bomboanele cu aromă de Violetă de
Parma erau binecunoscute. Se foloseau diferite amestecuri de flori zdrobite, miere sau
zahăr (dizolvate în apă), făină, apă de trandafiri sau de fructe etc. Încep să se
răspândească şi băuturi alcoolice cu Violete de Parma, de la cidruri la lichioruri sau gin.
Se realizează un fel de „pastile de gură”, de fapt tot bomboane, cu această aromă.
Începutul secolului XX va aduce şi ciocolata cu Violete de Parma, lansarea
bomboanelor englezeşti numite chiar Parma Violet (Violetă de Parma) etc., etc.

La Români florile din familia Viola au fost totdeauna preţuite. Nume precum Viorel,
iunie, 2020, nr. 6
Viorela, Violeta sau Viorica le sunt datorate. În popor Violeta sau Vioreaua este
simbolul dragostei curate şi puternice. În zona livrescă a secolelor XIX-XX, până la
venirea Comunismului, Violeta de Parma are un statut special, de floare nobilă ce
mărturiseşte sentimente profunde, serioase, nobile. De la celebra Cofetărie Capşa până la
bucătăriile casnice nenumărate sunt locurile în care aceste flori împodobeau mesele ori
făceau parte, pur şi simplu, din compoziţia cofeturilor sau băuturilor. Şi nu numai!
Dulceaţă de Toporaşi, Violete de Parma glasate, torturi decorate sau aromatizate
cu Violete de Parma, parfum cu sau de Violete de Parma, chiar apă de colonie cu
asemenea aromă, bomboane cu aromă de sau chiar incluzând flori de Violetă de Parma,
iată doar câteva din produsele epocii. E drept, o bună parte dintre ele scumpe şi greu de
atins de omul obişnuit. Care îşi permitea, totuşi, reţetele făcute în casă (a se vedea şi
articolul Violetele şi toporaşii de pe minunatul blog Ierburi uitate!).

Astăzi există studii tot mai complexe asupra Violetelor (precum acest studiu croat). Patru
state nord-americane (Illinois, New York, Rhode Island şi Wisconsin) au Violeta ca
floare naţională5. O provincie canadiană (New Brunswick) şi un judeţ englezesc
(Lincolnshire) au Violete ca simbol (din specii diferite). Dar, bineînţeles, Violeta de
Parma a rămas cumva cea mai cunoscută dintre Violete.

b) Violetele Africane

Ştiţi acele flori de apartament (în România) cu frunze cărnoase şi pufoase? Cu flori mai
ales violete, dar şi albastre, roz, roşii etc.? Având de obicei cinci petale? Cu un pistil cu
două capete galbene, uşor de văzut, în mijlocul florii?

Sunt Violete Africane, mai numite şi Violetele Sfântul Pavel sau Violete Saintpauli.În
limba germană ele mai poartă şi numele de Usambara Violet (voi reveni). Denumirea
ştiinţifică a acestor flori este Saintpaulia ionantha.

Ele nu sunt, atenţie, nu sunt „Violete de Parma”!

Deşi, da, chiar pe site-urile producătorilor şi vânzătorilor de flori, specialişti în domeniu,


se face această confuzie ruşinoasă (pentru un specialist; noi, amatorii, avem dreptul să
fim derutaţi de vreme ce specialiştii nu îşi fac treaba!).

Aceste plante de apartament sunt Violete Africane, denumire primită deoarece au fost
descoperite în Africa.

iunie, 2020, nr. 6


Mai exact, în vremea în care o parte din Tanzania era sub ocupaţie germană, a existat un
guvernator (evident, german) cu numele Walter von Saint Paul-Illaire (1860-1940).
Călătorind prin Munţii Usambara, aflaţi la sud-est de Lacul Victoria, Guvernatorul
Walter a văzut nişte flori albastru-violet, cu o pată galbenă în mijloc (pistilul), în mijlocul
unor frunze păroase verde-închis. I-au plăcut, aşa că a luat o parte din ele, cu tot cu
rădăcini, pentru grădina sa. Probabil în vara lui 1892 va trimite seminţele acestor flori
tatălui său, în Germania. Deoarece culoarea lor îi amintise de violetele europene, le
denumise, evident, Violete Africane. Tatăl său, Baron Ulrich von Saint-Pauli Illaire,
mareşal al curţii, era un grădinar amator foarte pasionat. Şi a cultivat seminţele primite de
la fiul său cu mult succes (la locuinţa sa din Fishbach). Încântat de ele, trimite în toamna
aceluiaşi an (1892) câteva seminţe şi exemplare de plantă unui prieten. Dar nu oricui, ci
lui Herman Wendland, Maestru Grădinar al Serelor Herrenhaus. Expertul Herman
Wendland va descrie în anul următor această plantă, nouă pentru Europa, în anul următor
(1893). Prezentările sale vor fi tipărite în almanahul Gartenflora, Berlin 1893, şi
în Möllers Deutsche Gärtner-Zeitung, Erfurt, în 20 Mai 1893. În cinstea celui care o
descoperise, Herman Wendland va da Violetelor Africane denumirea ştiinţifică pe care
am amintit-o mai sus: Saintpaulia ionantha. Primul nume fiind, bineînţeles, al familiei
Saint Paul-Illaire, iar ionantha fiind un cuvânt compus (din greaca veche) ce înseamnă
„floare violetă”.

Violetă Africană, Violeta Sfântului Pavel numită ştiinţific Saintpaulia ionantha

Prezentată la A Cincea Expoziţie Florală a Serelor Herrenhaus, în16-25 Aprilie


1893, Violeta Africană, denumită şi Violeta Usambara (după munţii în care a fost
găsită), ori Violeta Sfântul Pavel, respectiv Floarea Sfântul Pavel (Saintpauli), a avut
un succes uriaş. Pe de-o parte, originea sa era exotică, fapt foarte căutat (şi) pe atunci. Pe
de altă parte, evident, planta este de o mare frumuseţe, combinând prezenţa aspră a

iunie, 2020, nr. 6


frunzelor cu delicateţea catifelată a florilor. Ca urmare, s-a răspândit tot mai mult.

Între 1900 şi 1964 cercetătorii Burtt, Engler şi Roberts aveau să descopere încă 23 de
specii de Violetă Africană, crescând numărul speciilor de Saintpauli-a la 24.

Putem să observăm că în afară de o apropiere a culorii florii şi a faptului că amândouă


sunt fanerogame, cele două feluri de plante (Violeta de Parma şi Violeta Africană) sunt
categoric diferite.

c) Încurcătură şi descurcătură

Cum s-a ajuns la confuzia între Violeta de Parma şi Violeta Africană?

Comunismul!
După 1948 ocupanţii bolşevici au urmărit, printre altele, distrugerea a tot ceea ce
socoteau a fi „cultură burgheză”. Oricât de iraţional ar părea, aici au intrat şi ramuri ale
industriei alimentare, textile etc., eliminându-se „produsele burgheze”. Cofetăriile
particulare au fost distruse ori au fost transformate în cofetării de stat (adesea cam acelaşi
lucru). Şi, ca urmare, au trecut la producţia comunistă, adică a unor dulciuri după model
sovietic. Respectiv de proastă calitate. Produsele rafinate, precum dulciurile cu Violete
de Parma, băuturile cu Violete de Parma ş.a.a. nu au fost pe gustul limbilor şi gâturilor
bătucite de samahoancă şi vodcă. Prin urmare, au fost alungate ca „mofturi burgheze”6.

În acelaşi timp agricultura a fost industrializată pe model sovietic. Mii şi mii de soiuri de
flori, legume, zarzavaturi, fructe au fost pierdute. Aşa cum au pierit şi multe rase de
păsări şi animale româneşti (aşa cum se stinge chiar în zilele noastre, prin „grija”
neocomuniştilor din Parlament şi Guvern, sura de stepă, o rasă tezaur).

După retragerea trupelor sovietice vizibile, în 1956-1957, a început o discretă dar


puternică revenire a tradiţiilor gastronomice româneşti. Caşa rusească nu se putea
compara nici măcar cu mămăliga sau pâinea, cu atât mai puţin cu drobul de miel, mici,
sarmalele şi alte bunătăţi tradiţionale româneşti. Dar, desigur, această revenire s-a făcut
în limitele produselor de pe piaţă şi cu ferirea de „produse burgheze”. Una dintre soluţiile
găsite de ceea ce putem numi „rezistenţa moale anti-comunistă” a fost aceea de a publica
fragmente gastronomice din scrierile unor autori recunoscuţi de Comunism.

Ca să nu mai lungesc povestea, trec la încheiere: până în ziua de astăzi bucătăria


românească nu a revenit la bogăţia de preparate dinainte de 1940. Şi, în toată această
perioadă bolşevică şi neocomunistă din 1948 şi până astăzi, Violeta de
iunie, 2020, nr. 6
Parma a fost uitată ca plantă şi produs şi reţinută ca nume. Violetele Africane, prezente
în apartamentele epocii – de, ca plante africane nu puteau fi burgheze! – au început să fie
supra-numite Violete de Parma.

Din nenorocire, confuzia a fost preluată şi perpetuată de feluriţi producători şi


comercianţi de flori. Deşi aveau datoria de a face lumină în această privinţă, continuă să
înşele cumpărătorii vânzându-le Violete Africane sub numele de Violete de Parma.

Rămâne ca cititorii să încerce să iasă din această încurcătură de sorginte comunistă.


Doar soldatul românesc se descurcă, nu-i aşa? Şi fiecare dintre noi este ostaşul războiului
vieţii lui.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Articolul acesta mi-a fost inspirat de tatăl meu, om de cultură pasionat (şi) de
floricultură, crescător de Violete Africane (şi nu numai) de o viaţă întreagă. O menţiune
de onoare merită Adina Dosan pentru articolul prea puţin citit Violetele Africane nu
sunt Violete de Parma. Publicat de mai bine de şase ani, articolul ar fi trebuit să trezească
deja reacţii de îndreptare. Dacă nu de la Protecţia Consumatorilor (nu e voie să vinzi un
produs sub denumirea altui produs!) măcar de la comercianţii care se fac de râs în faţa
oricui ştie adevărul.

1Subliniez aici două fapte: (a) numele de Viorea este dat mai multor flori albastre ori
violete din specii, genuri şi chiar familii diferite; (b) aici folosesc numele de Viorea doar
în înţelesul de Violetă.

2Trei fraţi pătaţi este folosită pentru stimularea activităţii rinichilor, împotriva bolilor de
piele, împotriva alergiilor, împotriva răcelilor şi gripelor cu expectoraţie, împotriva
febrei, împotriva reumatismului, ca sprijin pentru ficat şi împotriva bolilor hepatice,
împotriva constipaţiei, împotriva intoxicaţiilor şi pentru întărirea celor care se
îmbolnăvesc des (adică pentru întărirea sistemului imunitar). După cum se poate vedea
sunt mai mult de nouă daruri…

3Unele amănunte privind poziţia Violetelor în cultura greco-romană şi vest-europeană


pot fi găsite în articolul sintetic publicat de Societatea Americană a Violetelor în Ianuarie
2000, sub semnătura lui John Reismiller.

iunie, 2020, nr. 6


4De obicei Violeta de Parma, deşi de culoare viorie, este încadrată la specia Viola
alba (de culoare albă), mai exact au denumirea Viola alba Besser subsp. dehnhardtii.

5Conform lui Annabele Rice (Violets as State Flower Simbols) este vorba despre
speciile Viola sororia (Viorea în română) pentru Illinois şi New Jersey, Viola
palmata pentru Rhode Island şi Viola papilionaceae pentru Wisconsin. Ultimele două
sunt tot varietăţi ale Viola sororia (cf. şi Missouri Botanical Garden).

6Nu discut aici de cazuri particulare ale câte unui cofetar sau bucătar de calitate păstraţi
pe ascuns de câte o familie sau un grup de nomenclaturişti cu înclinaţii gastronomice.
Vorbesc aici despre practica de masă.

iunie, 2020, nr. 6


Spre alte sfere

Lica Octav
*
VAMA VECHE VINO!
A fost cândva, o coastă-n spume, Vino cu mine să vânăm cozi de zmeu!
Un colț îndepartat, de lume, Și-am să te-acopăr de vrajă mereu;
O limbă de pământ scăldat, Vino cu mine să-ți arăt curcubeul,
De-o mare-nșelătoare, Să ne turtim fruntea de cer,
Ce îndelung a așteptat, Și-am să-ți umbresc iluzia
O vară-amăgitoare, Cu nori de mister.
Un licăr dintr-un ciob lucind, Vino să-mpărțim pământul
O strălucire în nisip, Și vântul
O scoică-nfiptă-n malu-arzând, Și apa și marea cu zarea,
Un val pe val, udând pe rând, Tu să fii sus, eu sa fiu jos,
Doar amintiri, rămase-n gând, Tu să răsari, eu să apun,
Cu firea lucrurilor spuse, Tu să trezești, eu să adorm,
În anul ce se scurse. Tu să visezi, eu să plutesc,
Și dacă marea ar putea, Tu să rămâi, eu să dispar…
Adâncă cum e ea,
*
Să-nghită tot ce piere,
MUNȚII
Și dacă marea ar putea,
Imensă cum e ea, Acolo unde pământul,
Tot ce e rău, să spele, S-a lovit în vârful frunții,
Nicicând nu aș putea uita, S-au ivit cucuie, munții,
C-a fost cândva, scăldat în spume, Malformând în carne lutul,
Un colț îndepărtat de lume! Acolo, unde pământul.
* Au murit milenii multe,
Scurse ca arzânda ceară,
iunie, 2020, nr. 6
Ce păstrat-au vii, sculptate, SUFLET CĂLĂTOR
Formele-n bătrâna sferă,
Nu poți cunoaște lumea,
Modelând, pe ici, pe colo,
Cât timp un suflet slobod
Munți și văi, din eră-n eră.
Stă-ncătușat în trup,
* Răpindu-i libertatea
BALUL VIEȚII De-a se mișca în timp.
Căci spațiul înrobește
Sunt invitat la balul vieții,
Un cuget câlător,
Cu titlu onorific,
Ce va cunoaște lumea,
Să savurez răcoarea serii,
Zburând, doar în eter!
Ce-a zilei ochi a-nchis.
Un trup e pe pământ
E doar un bal!
Și din pământ e rupt,
Și-n orice bal,
E greu precum țărâna
Podeaua-i sclipitoare,
Și patima de mort.
Luciri de pași grăbiți de vals
În zborul său înalt,
Plutesc în piruete,
De suflet călător,
în foșnetul de bun augur
De sus privește cerul,
Al rochiilor cochete.
Iar marea e un nor.
În mijloc, o pereche,
Pământul e o sferă,
Dansează un tangou nebun,
Difuză și albastră,
Pe-o melodie veche,
Rămasă într-o eră,
Și el și ea-s un tot acum,
Trecută-ndepărtată.
înlănțuii de-a lor pasiune,
Căci timpul va rămâne,
învăluiți de-un nor nocturn!
Stăpân doar pe pământ,
Tavanul e un cer imens,
În lumea noastră plată,
Cu stele candelabre,
De vorbe spuse-n vânt!
Din loc în loc, un bec se arde
Și cade pe pământ, *
Lăsând în urmă albe dâre, DESPRE LIBERTATE
Regrete ce s-au stins.
Născuți sub steaua libertății,
E doar un bal!
Depindem toți, unii de alții.
Un bal mascat,
Trăim în interdependență,
Sunt toți ascunși de măști,
Obțiunile sunt aparente;
Doar dirijoru-i demascat
Nicicând n-a fost independență,
De propria lui baghetă,
Siliți suntem în fapte.
Ce simulează dedicat
Suntem păziți de societate,
Un gest de conveniență.
Prin legi condescendente,
Și totuși nu-i un simplu bal!
Stăm aliniați, în voia sorții,
Perechi, perechi sosesc mereu,
Toți, așteptând o moarte.
Și-n sunete de madrigal
Clădim imaginea abstractă,
Dispar cum au venit!
Dorind o utopie,
* Căci libertate-adevărată,
Nu știu pe-aici să fie!
iunie, 2020, nr. 6
Ecouri vii, de clopot sacru, *
Al vântului de libertate, OGLINDIREA
S-au risipit în jurul nostru,
Ascuns în irizări
Pierdute-ndepărtate!
Un chip se dedublează;
În zornăitul sec de lanțuri,
În spatele oglinzii
Ce-atârnă de picioare,
Un duh îl stăpânește.
Un sunet răgușit și stins,
El pune în cântar
Mai bâiguie-n durere;
Virtuți și slăbiciuni
E libertatea care piere!
Și oglindește incolor
Un imn, profund și melodios,
Imaginea în adevăr.
Ce-a fost compus pentr-o idee,
În fața oglinzii apare
Cântat în cor, suna grandios,
Doar umbra amăgită
Ar fi putut fi, o epopee!
În gândurile-ascunse
* De falsa lor valoare!
NOAPTEA
O umbr-a adormitei zi, e noaptea!
Născută din durerea crud-a despărțirii,
Când Soarele s-a-ndepărtat de Lună,
Lăsându-i suferința pe fruntea diafană,
Cu palida-i lumină, ce amăgește surd,
Oceanul de-ntuneric, nelimitat și crud!
Pare că totul tace, sub pleoapa adormită
A nopții ce inundă, cu liniștea-n visare,
O altă zi, pierdută-n așteptare,
O altă dimineață, ce naște deșteptare,
Un Soare-n căutarea amorului pierdut,
O Lună visătoare, în noul început!
*
SPRE ALTE SFERE
Îmbătrânim și timpul nu ne iartă,
Plătim dobânzi la zilele pierdute,
Ne agățăm de-un perimetru de pe hartă
Ne vrem stăpâni, reperelor terestre!
Gonim o zi, chemând grăbiți o alta,
Gândind, că multe vor mai fi rămas,
Așa cum cerul, plin de stele,
Mai pierde câte una de pripas!
În locul ei vin alte mii de stele
Ce se divid din steaua de geneză,
Mici licurici, sortiți să ne vegheze
În zborul nostru către altă sferă!

iunie, 2020, nr. 6


În numele iubirii

De drumul e deschis de-un fir de liliac,


Tu îmi apari în cale aşa... ca o poveste
Şi printre miile de stele ce mi-s pe cer,
Una ce este sus, şi e a ta, mi se găteşte.

Când drumul mi se leagănă tremurător,


Lăsând oglinda lumii undeva în urmă,
Tu vii sfios şi îmi aduci, în albe straie,
O rază rămasă dintr-o lacrimă în umbră.

Când cotul drumului mă face nevăzut,


Un fulg de nea topit de ieri pe pleoapă,
Tu te ridici, să mă ridici pe firul ierbii,
Făcând din verde, în durere, eternitate.

Eugenia Bucur
Sonet ÎNVIERII DOMNULUI
Se scurge timpu-ncet pe lângă noi
Și, din păcate, nu-l vedem și nu-l
simțim,
Doar ne grăbim să dăm trecutul înapoi
Grăbiți să prindem clipa, să iubim…
Iubirile-s deșarte, sunt nimic,
Când tot dorim să ne-nălțăm deasupra
lor
Nemulțumiți c-am prins cândva doar
câte-un pic
De fericire și-am gustat amor…
Mereu, țintind mai sus, ne depărtăm
De cei ce ne-au iubit și-nvățături ne-au
dat,
Malciu Marian
Suntem superiori, nici nu-i mai
salutăm,
RONDEL CONTRADICTORIU Deși, nu-i mult de-atunci, i-am adulat…
Călcăm ades pe sufletul cinstit,
Trufași, uitând de unde am plecat
Poet doresc s-ajung și eu odată, modești,
În rime, ritm, cuvinte curgătoare, Cât de curați eram când ne-am
Să îmi exprim trăiri din viața toată, îndrăgostit
Așa cum e, știm bine, trecătoare. Și ce firesc era să strălucești…
Să strâng mereu în jurul meu o gloată, Se scurge timpu-ncet pe lângă noi,
Să recităm, să spunem ce ne doare, Dar nu-nvățăm nimic, nu știm să-l
Poet doresc s-ajung și eu odată, prețuim,
În rime, ritm, cuvinte curgătoare. Tânjim succesul efemer, dar suntem
Tot ce-am trăit în scumpele budoare goi,
Ori ce-am iubit și n-am trădat vreodată, Căci am uitat deja să ne iubim…
În suflet e, pe buze niciodată, Nu avem timp să facem rugăciuni
Rămâne-ascuns ca într-o închisoare… Și nici în jocuri cu copii să evadăm,
Și nu mai vreau poet s-ajung odată! Să mergem la părinți să cerem
iertăciuni,
* Că toți avem păcate, dar uităm…
Prețuiți-vă timpul!
iunie, 2020, nr. 6
Tot trece timpul, nevăzut șuvoi, Chiar și oamenii politici
În propria-i măsură dându-ne valori, – Da! E semn de întrebare –
Dar nu-nțelegem că doar clipe suntem Se lansează-n false critici
noi În secretă adunare.
Și-n toată viața suntem bieți actori!
Vin cu-acuze-nșelătoare
* La adresa vreunei nații,
Doar cu zvonuri hulitoare,
NU MĂ SUSPECTAȚI!
Să răstoarne situații!
Ori altfel, se știe bine,
Suspiciunea e prezentă Sunt ascunse interese
De onoare-n prietenie! De departe pur meschine,
Ea nu poate fi absentă Dar minciuna planuri țese
Oriunde-i veselie…
Să le prindă-n ordonanțe
Ea dărâmă tot ce-atinge, Ce-s votate-n miez de noapte,
Înfierbântă minţi lucide, Când mai marii iau vacanțe
Nervii toţi îi poate-ncinge Și-acoliți vorbesc în șoapte!
Într-atât încât ucide.
La-ntâlniri fac plecăciune
Nu-i o simplă bănuială, Cu priviri iscoditoare,
Nici încredere ştirbită, Gata de obversiune
Ea nu naşte îndoială, Chiar în fraza următoare…
Ci din asta e clădită! ………………………………………
Ea dă naştere la vorbe Suspicioși sunt procurorii
Ce lovesc fără cruţare, Care-adună prin dosare
Se amestecă în ”ciorbe” Vorbe de te prind fiorii,
Şi nu crede în iertare. Greu găsite prin glosare!

Uneori chiar naşte ură Orice mică pârâciune


Şi din ea se şi hrăneşte, Fără probe atestată,
Pune duşmănie-n gură Faptă – simplă ficțiune,
Și cuvântul biciuiește… Te târăsc la judecată.
……………………………………… Alte ori, doar la comandă
E dosar, rechizitoriu,
Suspiciunea naşte monştri C-așa-i munca-n mare bandă:
Printre prieteni, rubedenii, Acuzat, obligatoriu…
Dar îi prinde şi pe-ai noştri ………………………………………..
Din familii, cu vedenii…
iunie, 2020, nr. 6
Unde-i dragoste, lovește, care a însemnat
Nu se-ascultă explicații un ceva pentru tine
De la cel care iubește, sau pentru mine
Importanți sunt implicații. ori pentru alții,
mulți și necunoscuți,
Poate naște gelozie
în mulțime pierduți,
Dintr-n gest banal, o șoaptă,
dar cu suflet,
Poate mare nerozie
asemeni nouă…
Ce-i tradusă-n gravă faptă.
Așa a fost de când
O privire-ntâmplătoare
lumea și pământul
Ori un zâmbet prea amabil
și așa va fi
În tramvai, la șezătoare,
până-n sfârșitul
E izvorul redutabil…
ce nu ne va fi dat
…………………………………….
a-l cunoaște
Oricum, e treabă clară
pentru a ne feri
Şi devine un pericol.
barca vieții
Nu lăsa în ochi s-apară
de naufragiu
Suspiciunea! E PERICOL!
pe coaste…
*
Vine vremea…
SĂ NU UITĂM…
Curând va ninge
peste lume
Să nu uităm crucile… real sfârșit,
Cruci au fost când va veni
și înainte și-L vom vedea
de a ne naște noi… pe Cel cu nume
Cruci au crescut mereu izbăvitor,
în timpul nostru când va sosi…
și cruci vor fi Și s-o crăpa
și după noi… văzduhul
Vor fi întotdeauna… să treacă oști
Și cu fiecare cruce de heruvimi,
pleacă un gând, să treacă
pleacă o adiere, și arhangheli
pleacă un suflet și îngeri
mai apropiat ori serafimi…
mai depărtat de noi,
iunie, 2020, nr. 6
Va ninge peste lume, dar nu te-am văzut…
peste păduri
Am întins mâna
și munți
sub crengile de pom,
și mări,
am strâns în pumn
va ninge cu dreptate
atâţia picuri reci
și peste vii
cât să-mi fac oglindă
și morți
şi-n ea să te sărut…
din nevăzute zări…
*
*
ÎNVIEREA DOMNULUI
TRĂIRI ÎN AMINTIRI…
Sonet ÎNVIERII DOMNULUI
Gândul
Câtă speranţă,
Hristos a înviat! Ne salutăm de-ndat`
tristeţe și dor
Cu ochii strălucind și sufletul plutind,
ne-ncearcă în viaţă!
Cu inima iubind, cu buzele rostind
Şi toate ne dor…
Răspunsul ce ni-i dat de cerul luminat.
Doar gândul tot vine
și-aleargă cu spor Cu flăcări licărind, pe drumul șerpuind,
durerea să aline… Cât este el de lat și fost-a-ntunecat,
Veşnicul gând călător… Acum, ca niciodat”, de după înnoptat,
Se merge-nveselind cu psalmi ca-ntr-un
Dorul
colind.
Câte doruri zac în noi
Se bucură creștini sub ramuri de
şi-n suflet se usucă!
măslini,
Ne-ar trebui prea multe ploi
Buchete mii de flori în sute de culori
să ude dorul lor de ducă…
Împodobesc grădini ce-nlătură ciulini,
Iar de-am avea mai multe vieţi,
mai multe doruri strângem… Iar muzici de viori slăvesc pe Domnu-n
Cât de iubire suntem beţi, sori,
de doruri nu ne plangem… Coroanele de crini rupând pe cea de
spini
Fantasmă
Prin cei divini fiori crescuți de până-n
Pentru că am simţit zori.
sărutarea-ţi
Stimați cititori,
pe părul meu cărunt,
m-am întors Eu vă salut cu dragă prietenie
să te îmbrăţişez, Precum am învățat de la moși-străbuni

iunie, 2020, nr. 6


Și, mai târziu, citind prin rugăciuni, Lumina Învierii să o primiți
Zâmbind curat și plin de veselie! Cu suflet însetat și cu credință,
Adâncă pace în suflet să simțiți,
Să-mpărtășiți cinstit, fără ficțiuni,
La Înviere, mare bucurie, În inimi, dar și-n întreaga ființă!
Lumină și credința voastră vie Iertare cereți, de vreți să fiți iubiți
Precum, spre Domnul, adânci Şi-n tot ce faceți, puneți chibzuință!
devoțiuni.
HRISTOS A ÎNVIAT!

iunie, 2020, nr. 6


Plânsul cireșului am fost…dintr-un altoi de soi
Însă..nu mai e stăpănul
care să ne culeagă
Am fost dulci întotdeauna, azi…pe noi.
de câte ori voi m-ați gustat. Amar…de cireșe dulci pun în gură
Acum..am devenit amare… Ai grijă prin viață cum treci
de când stăpănul ne-a plecat. Fă toate cu dreaptă măsură
El…m-a plantat și îngrijit,

ca pe-o podoabă în grădină. Nimic nu duci cu tine, atunci…. când


Azi… sunt amar și îmbătrânit, pleci.
grădina însăși mi-e străină. Sădește în grădină un pom
Mi-am transformat în lacrimi floarea și Și lasă-ți în el amintirea
plâng… Atât de puțin lași ca om
amar de dorul lui. Și asta îți este pomenirea.
Doar eu îi mai aud suflarea în pala lină
*
a văntului.
Acesta sunt eu…
Cireșe dulci…,suntem amare,
iunie, 2020, nr. 6
Eu nu-s poet..sunt doar un fir de praf Ce faci acum…în prag de seară
Ce aleargă aiurea prin cuvinte. Când gândul meu e doar la tine?
Din inimă aduc trăiri…ce poate le veți De ce nu vii să aprindem
ține minte. focul Iubirilor ce ard în mine?
Arunc cuvinte în virtual…nu sunt poet Vino…să aprindem amândoi
Sunt doar un fir de praf banal. Acele lumănări sublime
Acum…să trec la subiect…mie îmi Pe care le-am primit odinioară
place mai direct Trimise în eter, de tine.
Și așa cred că, e corect Vezi întunericul din mine
Să vă spun tot ce-i iminent. Vezi în ce beznă stau acum
Așa…deci, sunt analfabet, Să știi că, nici nu-mi este bine
spun asta astăzi, la obiect. Oricum…mă port ca un nebun.
Cănd scriu…offf, mi se face foame, Cărările-mi sunt tot spre tine
mănănc și…lemnul din icoane! Însă nu duc parcă …nicăieri
Ce vrei să fac dacă mi-e foame? Și găndurile parcă-mi sunt străine
Mănânc și virgule Nimic nu este cum a fost ieri .
și poame. De ce nu vii să aprinzi acum
Dacă mă doare la ficat, Această veșnică lumină?
iau la desert…un predicat. Te aștept..cu dor…pe același drum
De substantive…ce să spun, Pe aceeași bancă din grădină.
mănânc la prânz ca un nebun.
La cină…iau doar puncte-puncte…
atâta îmi mai rămăne în minte. de Nelu Cazan
Mănânc din litere doar seara,
atunci… cănd nu-mi găsesc vioara
Și de-o găsesc și începe a plânge…
vă jur că, foamea mi se stinge.
Așa că, stați liniștiți, v-am spus la toți
ci, să știți,
Nu sunt poet..,sunt un nebun.
Doamneee,nu știu ce să mai spun!
Să nu îmi vină foamea iar…
aș rămâne fără..Alfabetar!
*
Te aștept…

iunie, 2020, nr. 6


PRIMĂVARA fierbinți
s-ajungă
primăvara
la tine
de-atâta bucurie
căldură *
și lumină MERSUL
calde
poate
iarba
sunt poet
ca un cântec
om oarecare
de iubire
al cărui mers
a-încolțit
aiurit
și-n inimă
și diform
* printre răutățile
NEȘTIUTOARE omenești
are totuși
vară
aripi
dogoare
de vise
la răscruce
la picioare
Iisus răstignit
furnicile *
urcă BRIZA
și coboară
din briza
purtând
serilor
neștiutoare
de vară
picături
mi-am
de sânge
făurit
din patimile
faleză
lui
la promenadă
* și visare
PRECUM BEDUINUL
Ioan Hada
seara
imi intind
inima
precum beduinul
covorașul
spre locurile
sfinte
ca versurile mele
asemeni rugăciunilor
Nicolae Nicoară-Horia
*

Cititul este liber… citesc și recitesc.”


C. D.
Cititul este liber, nu poate să-mi impună
Nicio voință-n lume ce să citesc și cât, Cine știe poate el îmi spune
Nici gândurile mele sub lacăt să le pună, Ce cuvinte să le pun pe-altar
Pe sufletul acesta năvalnic, nici atât! Atunci când sufletul e-n rugăciune,
În rugăciunea fără de hotar!
Cititul este liber! Era și-atunci la școală,
„Lecturi obligatorii”, rămase în conspect, Îl văd mereu pe Muntele Găina
Citesc doar ce îmi place și simt fără- Și-mbrățișarea lui o simt aproape,
ndoială, Frate Grigore, vrednică-i lumina,
Lectura fiecărui în viață i-o respect! Lumina ta pe care-o port sub pleoape!
Cititul este liber din cărți, dar și din stele Deasupra noastră Dumnezeu e viu,
Și nu dau socoteală ce înțeleg din toate, Mi-ai spus că El nu moare niciodată,
Nici n-am avut pretenții ca versurile mele Degeaba vor să-L ducă în pustiu,
Să le citească omul ce nu vrea și nu În fiecare clipă mi se-arată
poate!
Din graiul tău moldovenesc, durut,
Voi scrie-atâta vreme cât va răbda Cu „Albinuța” care nu se vinde,
pământul Frate Vieru, margine de Prut,
Să nu orbească pașii pe unde trec și treci, Limba Română nu te mai cuprinde!
Cititul este liber, precum a fost cuvântul
*
De la-nceputul lunii și-așa va fi în veci!
Mi-e dor de noi…
*
Mi-e dor de noi, ca apei de izvor,
De vorbă cu Grigore Vieru…
Precum i-e dor luminii de o rază
28 Aprilie 2020
Și brațele cuvintelor mă dor
„Parcă-l citesc pe marele poet Vieru,
Strângându-te-n Poem, iubire trează!
iunie, 2020, nr. 6
Mi-e dor de noi și tu mi-ai înțeles Întâi Florar 2020
Tot aerul înmiresmat ce vine
Visul este liber, niciodată-n viață
Când îl respiri din fiecare vers
N-o să-l pună nimeni după gratii viu,
Pe care-l scriu cu gândul lângă tine;
Cel ce mă trezește-n orice dimineață
Aș vrea să merg pe munte, împreună Nu i-a dat puterea nimănuia, știu!
Acolo sus, pe Muntele cel viu
Visul este liber și așa rămâne,
Întotdeauna dragostea ne-adună,
Cel purtat de omul rătăcit prin rai,
Mi-e dor de noi și Dorul nu-i târziu…
De când dormi degeaba, nu uita, române,
* Fără el în suflet astăzi nu erai!
Nu toate râurile au punți…
Visul este liber, chiar acum sub pleoape
Nu pot să fiu prieten la toți Ca un glas de înger n-auzi cum te
Cu folos, cheamă?
Celor de sus Din tot mai departe, vino mai aproape
Și celor de jos; Și sărută-i ochii, să nu-ți fie teamă!
Fiecare om e unic
Din copilărie mi-a fost drag, fidel
După miros,
Și la bătrânețe să visez îmi place,
După gust
Visul este liber și-ocrotit de el
Și ucenicilor lui Hristos
Eu îmi scriu Poemul plin de-o sfântă
Le-a fost spus:
pace…
„Sunt plini de must!”
Om și eu,
Asemenea vouă,
Nici drac
Și nici sfânt!
Nu am furat de la nimeni
Niciun cuvânt,
Toate vin de la Dumnezeu,
Precum o rouă
Dimineața
Peste iarba necosită din Munți,
De-aceea, prieteni,
Vă spun doar vouă,
celor mulți
Și adevărați:
Nu toate râurile
Au punți,
Unele e nevoie
prin valuri
Să le străbați…
*
Visul este liber…

iunie, 2020, nr. 6


Scrisoare din mijlocul sălbatic al lumii

Scrisoare despre o privire uitată în gară


IUBITO, mi-am amintit că ţi-am amintit o poveste din gară mi-am amintit că ti-am
spus că trenul mă stie că mă cunoaste pe de rost locomotiva şi că de fiecare dată vrea
să mă îmbratişeze pe peron acolo ţi-am spus că-mi văd vremelnic povestea trecerii
prin lume ca un copil mă simt intrând pe furiş la cinematograful din centru mă uit la
mine şi văd că nu mai sunt de-o vreme erou principal că-ntr-o viaţă întreagă nu mi-a
făcut o lume întreagă atâtea reproşuri ca tine de parcă lumea ar începe cu tine-n lanul
de viaţă şi-ar muri cu mine-n cana cu ceai de la tine. (Voiam să merg pe jos până la
capătul lumii însă pantofii mă strângeau!) Astăzi am ascultat iarăşi cântecul pe care l-
ai ascultat prima dată la mine voiam să mă conving de faptul că am facut bine plecând
că e normală despărţirea de tine am vrut să ascult acordurile şi să nu-mi mai las
prietenii să cânte credeam că mă pot detaşa de iluzii şi vise că pot opri scurgerea lumii
în loc am bătut la porţile vieţii cu suflet de humă şi Dumnezeu mi-a trimis o lumină şi-
un gând. (Când am îndrăznit să sfredelesc norii Dumnezeu mi-a zis să mângâi lumina
ce m-atinge!) Am cumpărat lumânări de la magazinul din colţ şi tămâie uscată
am stat singur la rând până a venit primul cumpărător în faţa căruia să mă bag cu
nesimţirea celui ce vrea doar pentru el tăcerea am cumpărat smirnă să mă înnobilez de
unul singur aer cât să-mi încapă-n plămâni. (Ştii că oamenii nu ştiu că au o singură
viaţă avută?!) La birtul din colţ am jucat table pe viaţă şi pâine am câştigat viaţa,
Iubito, şi am pierdut pâinea prima dată am crezut că trebuia invers să fie însă azi mă
bucur că pot să-ţi scriu iarăşi ţie şi ţie şi ţie.
*
Scrisoare din mijlocul sălbatic al lumii
IUBITO, am stat amândoi pe trotuarele lumii şi lumina abia se strecura atunci până
la noi printre oamenii grăbiţi vântul răzbătea greu număra ore şi zile şi răvăşea frunze
căzute în parcul gol aleile ne ţineau minte trecerea şi pe băncile goale umbrele nostre
se ţineau în continuare în braţe nu era nimeni în jur să fie martor la trecerea vieţii prin
sângele nostru numai Dumnezeu stătea la pândă din înaltul crucii bisericii din colţ să
ne prindă cu viaţa în zâmbet. (Mai ştii ce bine ne-am simţit în fotografia cu franjuri
alb-negru şi cu atâta căldură în zâmbet?) Iubito, aşa a fost atunci când ne-am promis
mântuire-n iubire şi visarea-n simţiri atunci când am îndepărtat de pe cărţile groase
praful strecurat în sufletul eroilor noştri preferaţi când de pe tablourile vechi am
îndepărtat negura vremii ca să crescă iar lumina-n privirile triste aşa a fost atunci la
marginea lumii şi-a noastră în mijlocul ei era mai linişte mai gol. (Mai ştii când la
intersecţie n-am păşit pe asfaltul crăpat până nu a trecut ca o salvare vântul?) Din
cuvinte ne-am tras sensul unicei vieţi tălmacite ca pânza trupul din culorile toate aşa a
fost atunci şi tot aşa va fi şi mâine când amintirile încartiruite-n trup ne vor trage de
mână pe stradă când la fiecare pas capul plecat va tălmăci trecerea noastră prin lume.
(Mai ştii că atunci când ţi-am văzut sufletul în colţul ochiului mi s-a limpezit
lacrima?) Aşa a fost atunci când ne-am aplecat de pe balcon să prindem o rafală de
şoaptă şi viaţă aşa a fost atunci când pe geamul deschis a intrat pofta flămândă de
viaţă şi când pentru prima dată curcubeul trăirii a înflorit noaptea.
*
Scrisoare despre tristeţe şi tristeţea ei
Iubito, când am ajuns acasă porumbeii mei făceau grevă, de planton stătea vântul în
viscolul greu era frig şi sete şi nimeni nu mai ştia unde începe lumea şi unde se
sfarşeşte cerul ca la ruleta rusească stăteau amintirile goale cu mâna pe trăgaci era
timpul mă apropiam de moarte cu pieptul gol prin viaţa sfâşiată de clipe poemul făcea
nudism pe pagina goală cuvintele defilau printre gânduri era ceas de tristeţe, Iubito şi
minutarul arăta aceeaşi oră pe ceasul meu ceas de sărac, Iubito dar la marginea lumii
bogaţii zilei mureau degeaba eu trăiam degeaba, Iubita mea ca să spun şi astăzi că eşti
de printre jaluzelele lăsate trupul tău îl văd ireal de gol eşti frumoasă, ştii asta dar
vântul te dă de gol când îţi ridică fusta pe asfaltul crăpat tocurile tale au lăsat urme
poliţişti inculţi mi-au luat amprentele să vadă dacă eu sunt cel ce te-a pupat pe sufletul
gol. (Mai ştii când ţi-am zis că mă doare că fericirea mea nu e viciu?) Iubito, câteodată
mi se termină de numărat stelele pe bolta vieţii şi dorul de moarte e mai contagios ca
şi râia desenez asfinţituri degeaba sunt pictor ratat în poemul amiezii în seara asta voi
arde la foc mic ultimele asfinţituri de printre tenebre cineva va ţine minte că eu
râdeam atunci în pustiul din inima ta atunci când am vrut să plec în America mi-am
adus aminte că ea e acolo oricând am amânat plecarea ca să te văd venind ca o umbră
printre umbrele înserării ireale păsări cu aripi uitate în zbor spintecau cerul acela cu
lacrimi de ploaie în el. (Mai ştii când ţi-am spus că visele ca să rămână vise trebuie să
nu fie împlinite niciodată?)
Aşa a fost, Iubito când ţi-am zis să-mi laşi visele în pace aşa a fost când te-am rugat să
nu mă mai bântui cu zâmbetul tău când ţi-am arătat în marginea marginii zării apusul
pustiu atunci am vrut să plec pe Lună ca să fac plajă la umbră şi suflet apoi mi-am dat
seama ca astăzi e ziua ce trece şi mâine e cea pe care n-o mai putem putea prinde am
iunie, 2020, nr. 6
ştiut că dacă apuc viitorul Luna va fi tot acolo şi că eu am timp să te mai admir de
departe
am ştiut că dacă astăzi sunt trist mâine voi campion mondial la tristeţe.
*
Odă părintelui meu

Eram copil acasă şi tatăl meu puternic,


şi mama îmi era precum în zi lumina,
stătea în crucea zilei privind spre cerul ’nalt,
şi culegea luceferi cu sufletul şi mâna.
Eram copil în urbe şi tata de ne-nfrânt,
şi mama-n mănăstire sfinţea icoana rece,
stătea la miezul lumii, tăia în două-un vânt,
privind cum înspre moarte amiaza sa se trece.
Eram copil în curte şi tatăl meu cel sfânt
tăia în două viaţa cu pieptul şi cuvântul,
avea în piept lumina ne-mprăştiată-n vânt,
şi-l aştepta în pulberi şi-n pulbere pământul.
Eram copil acasă şi tata-mi-era scut,
avea în stânga luna şi soarele-n piept,
mă învăţa în codru nemoartea să-mi ascult,
să risipesc în ceţuri mărgăritare-n vânt.
Eram copil în casă şi tata era dus,
plecase să închine paharele cu rouă,
când mama în odaie, c-un caier şi cu-n fus
torcea lumina lunii şi o tăia în două.
Eram copil prin curte şi sufletu-mi plângea,
şi venea tata-n grabă şi mama mea venea,
aveau cu ei balsamul ce viaţa-mi vindeca,
şi tata cu-a sa palmă o lacrimă-mi ştergea.
Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tata prin ogradă făptura-şi mântuia,
eram copilul care prin neguri şi prin frig
priveam un tată care în viaţă se stingea.
Eram copilul care părintele-şi iubea,
iunie, 2020, nr. 6
eram copilul care adulmeca în vânt,
aveam un tată-n lume şi lumea mi-l rănea,
aveam un tată-n viaţă şi-o umbră-n pământ.
Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tatăl meu în trudă puterea-şi sfâşia,
şi s-a făcut de ziuă, şi mama mea s-a dus,
în vremea-n care-n tata şi lacrima plângea.
Şi m-am trezit de-o dată matur cu barba rasă,
şi tatălui în suflet îi tremura un gând,
aveam de toate-n viaţă, aveam de toate-n casă,
dar nu aveam un sprijin în tatăl meu cel blând.
I se scursese-n pulberi şi în cenuşi puterea,
la margine de lume el moartea şi-o dorea,
iubise-n viaţa-ntreagă pe mama mea lumită,
şi-o lacrimă de jale în lacrimi şi-o-nflorea.
Aşa sfârşit cu zile, cu zilele în mâini,
s-a dus spre ceas de noapte un tată ce-am avut,
mireasma de agheasmă, de ceară şi azimi,
îmi mai presară-n suflet veninul nebăut.
Şi tocmai de aceea, în ceasul ăsta rece,
descântul meu de viaţă e veşted şi pătat,
şi amintirea caldă a tatălui nu trece,
el îmi rămâne-n vremuri şi tată şi-mpărat.

Romeo Ioan Rosiianu

iunie, 2020, nr. 6


Vis sfărâmat

Anotimpuri
În arșița verii, îmi erai
ceaiul de mentă c-un strop de lămâie
și-o felie de dragoste mare.
Toamna mi-o aduceai galbenă crizantemă
și brună rostogolire din castani
strivită de pasu-mi cu capul în nori,
să nu-mi fure cocorii un fir de tine.
Șchiopătai sclipirea zăpezii:
„Mi-a-nghețat apa din genunchi!”,
șoptea zâmbetu-ți tandru.
Dar primăvara…
Primăvara-mi venea pitită,
buchețel de plăpânzi ghiocei,
sub stânga hainei, lângă inimă,
și-n buzunar, aproape strivită
felie de Alba ca zăpada:
„A făcut mama… ți-am adus și tie, iubito!”
Anotimpuri… îndărătnice anotimpuri!
Nu-mi vin decât aduse de amintiri.
*
Între noi
Între mine și tine-s hectare de ape stinghere,
Iubirea- sirenă flămândă, așteaptă pe țărmul dinspre răsărit
Lovită de un talaz răzvrătit.
Între tine și mine își cerne tăcerea poala-nserării,
Marginea cerului, spuzită de stele, întinde hectare din vălul uitării
Croit din resturi de curcubeu ce-a unit două inimi.
Între mine și tine-i foșnet vag de miresme tari din hectare de dor
Din care urcă săgeată un țipăt de rănit pescăruș.
Iubirea, înghețată de moarte, pare că doarme.
Pune-i mâna caldă pe pleoapele-nchise
Și-o lacrimă roșie va lăsa dâre pe hectarele de zăpadă căzută-ntre noi,
Ca să găsești drumul înapoi, tăinuita cărare-nspre noi!
Între tine și mine fumegă hectare de chemări pustii
Purtate de vânt spre locuri misterioase de foarte departe.
Curcubeul, ce-a fost cândva între mine și tine,
iunie, 2020, nr. 6
S-a scurs în hectare de lacrimi- cascade smintite,
Prăvălite-ntr-o poveste depănată,
Ce-au tot căutat două inimi rătăcite-n așternute hectare-ntre noi.
Ce-ntins e pustiul… ce greu e departele dintre tine și mine…
Hectare, hectare, hectare… nesfârșite hectare-ntre noi.
*
Casa veche
În cămașă de păienjeniș
trasă pe umerii căzuți,
pe ochii încețoșați a pustiu,
adormită e acum casa veche.
Din stele sfioase prinse în plete,
jelește luna în întuneric,
suplă momeală ispititoare,
strecurată în grație pe veranda tocită.
O voce îndepărtată,
spirit singuratic al nopții ori boare de vânt,
tânguie adieri prin sunete de cântec trist.
În străluciri de mătase sălbatică,
un înger cu aripi de lavandă
împăturește tristețea într-un trandafir
să-l pună la urechea șubrezită a casei
în care am râs, am plâns, am iubit,
filotim am lăsat urme de suflet.
Trilurile-s demult amuțite în casa sleită…
Prețul vieții urcase înălțimi nepermise
și păsările-aripi împuținate, au plecat
așa cum visele, trezite din fantezie,
se duc să moară în neant.
*
Spectre
S-a spart balonul răutății infinite;
plutea pe-o mare de zgomote hialine,
în zbor deasupra a toate… și-a peste nimic!
Spectre, tentacule tainice, mii, de ventuze pline,
au intrat prin ungherele lumii; vieți aspirând inamic,
dislocă speranțe, mătură visuri smintite,
împrăștie miros de trandafiri
însângerați de-ale lumii amintiri zdrobite.
iunie, 2020, nr. 6
Liniște-mormânt s-a făcut; de jertfiri,
tăcerea miroase a lemn de cosciug și-a veșnicie,
gânduri dezbracă de cuvintele-fiere;
amorțite de-atâta fățărnicie,
inarticulabile-s vorbele ce-n sfâșiere
culorile curcubeului au rănit,
lăsându-le să se lovească buimace.
Săgeată aruncă așchii negre-granit
umbra morții… pândă rânjind pe la colțuri, vorace
rănește muchii de viață rămasă.
Ast-noapte-am visat că zăgazuri de cer s-au deschis
să spele păcatele lumii, să țeasă
bisericii vechi haină nouă din flori de cais,
spectre să răpună-n roz de zmeură zdrobită,
din cenușă votivă să-nalțe lumea de ele robită.
Stăm în casă, privim din fereastră… Visu-i tot pe orbită!
*
Vis sfărâmat
Aveam mai demult un vis de smarald
la piept îl țineam să-i aud suflul mării
dar nu mai știu cum
într-o zi l-am scăpat
pulberi verzui vopseau gustul sării
Am vrut amintirea-i să șterg din gând
în locul pustiu să pun ceva netrăit
zadarnic a fost
încercare în van
din cioburi de vis lăstar s-a ivit
I-am făcut mai apoi cercuri de griji
să îl ocrotesc ca să prindă vigoare
frumos a crescut
în roua iubirii
și-a plecat cu smaraldu-i în mare
Acum nu mai visez nu mai clădesc
acum nu mai lipesc niciun vis sfărâmat
așa cum vrea ea
las ziua să vină
val înspumat din smarald nechemat
*

iunie, 2020, nr. 6


Să nu-mi fie dor
O parte din mine ești tu, iubita mea fragilă!
Când mi se-ndoaie inima de nesfârșită milă,
Când mă revolt strigând apoi de-absurdă nedreptate,
Când mă trezesc cu noapte-n cap ca să le fac pe toate,
Când scot din greul așternut tălpile-nfierbântate,
Când toți acei ce te-au știut mă strigă-n pietate,
Meliodoră, alintând neîntâlnitu-ți nume,
Când râsu-ți mi-e splendoare din surâsul meu în lume,
Atunci neîndoios sunt tu, suflet de Filoftee,
Ce-n colț de Rai și-n mine stai, contur sfânt de femeie!
O parte din mine ești tu, iubitul meu, și-ți sunt spic!
Când îndârjită trag în ham, nu spun, docilă, nimic,
Când, pașnic, pe toate le iau așa precum au venit,
Când mă închid în mine, rănită de ce-am omenit,
Când ochii mi se umezesc și inima-i bulboane
De văd că omul este om, cum îți plăcea, Ioane,
Când mă aprind precum scânteia și tot ca ea mă sting,
Când în evlavie mă plec, tind Mâna Sfântă s-ating,
Atunci sunt poleită-n tu; sufletul smerit, de Iov,
E-acolo sus și-n mine este un așternut ostrov.
Sunt tu și tu, sunt eu cu voi, ne leagă strâns glicine,
Deși plecați, nu-mi este dor, căci v-ați mutat în mine
Îmbrățișați în vioriu, stați lângă scump odorul,
V-ați sfâșiat în două lumi ca să nu știu ce-i dorul!

Silvia Cuzum

iunie, 2020, nr. 6


Ridicarea la putere
Mai dă-ne şi azi simfonie,
Bunica Pe cerul iubirii, pe cerul înalt!

Cu basmaua trasă pe frunte, *


Pleacă privirea spre pământ, Comuniune
Cu ea ceața adunată a ochilor, Descrețeşte omule fruntea
Ce vor doar lumina pe gând. Priveste-o mereu cu bucurie
Nu-i mai trebuiesc. Ea citeşte. Spune-i că pieptul te apasă
Omul e îmbrăcat în atingere… Iar ea îți e veşnic comoară vie
A pământului, a aerului, a apei, Mai spune-i ce azi ai făcut
Toate, toate viață în aprindere. Ce mâine ai vrea să mai faci
Ea citeşte. Vorba îți dă sufletu’, Că îți e dor de parfumul ei
Ca o grădină. Una plină de ea, Şi al aluatului de cozonaci
Mireasma ochilor în lumină vie, Mai spune-i că îți e dragă
Cântecul iubirii scris pe frunte… Că ea trăieşte prin copii
Alta, câmp nesecat de buruiană, Prin caracterele dăltuite
Ce îți arată splendoarea florilor, Şi prin iubirea ce-o are în a fi
Apoi te atinge cu țepii otrăvitori. În iubirea dăruită inocentă
Ea îi cunoaşte prin ceața ochilor. În frumosul ce-n urmă l-a lăsat
Merge grăbită trăgând de coşare Las-o să ajungă în lumină
Şi haina cernită peste sărbătoare, Hai te rog arată-i fii bărbat
Unde speră să găsească neamul, Ea mereu te va îndrăgi ştii bine
Odihnit sub țărâna, azi, umblătoare, Şi în somnul nopții va veni
Un strai învechit, ce ținea lumina, Să te întrebe de îți e bine
Ca o mână scorojită, pe lumânări, Şi că te aşteaptă..
Pentru odihna veşnică a celor duşi, Când tu o fi să-i vii
Luminarea întunecaților mergători.
*
* Ceasul şase
Surâs
Terapia prin cuvânt
Chip răsărit pe taine de ape, În atingere subtilă
Smarald, zâmbet cuminte, Straiul e un balsam
Şoptească-ți vântul în plete, Pe nescrisă dăruire
Să mergi surâzând în cuvinte! Nu e daltă nu-i ciocan
Cu raza de soare în brațe, Nicovală iar n-aş zice
Cu vânt, ce în bine clădeşte, E un strop de cer curat
Mai lasă o dâră prin viață, Lumină semn şi cruce!
Castelul în suflet clădeşte!
*
Tu mare de lumi şi lumină,
Ridicarea la putere
Ce strai bucuriei i-ai dat,
iunie, 2020, nr. 6
Iar matematică -ridicarea la putere… măsură.
Câtă ceață a coborât la puterea 1967 Acum… doar ochii şi vorbele cu duh
Acolo puterea văzduhului era însoțită pline.
Uneori de puterea de neoprit a vântului Ferestrele sufletului erau larg deschise,
Alteori de puterea nestăvilită a apelor… Pentru trecătorii ce le atingeau în
Şi ea puterea soarelui de viață dătător căutări.
De sta puterea în mâna dreaptei măsuri Vorbe ghem din viața mângâiată cu
Dar puterea omului de a ridica pruncul anii,
Cu o putere nevăzută şi al face pe el Lumini din greşeli din adânc de
OM chemări.
Doar prin singura putere a cuvântului Cercul se răspândeşte din chipul vopsit
Să-l ferească de primejdii îmbrăcându-l De soarele verii dogoritor, de fumul
Cu lumina celei mai înmiresmate puteri frigului,
Puterea mărinimiei a renunțării de sine Ce avea povestea lui cunoscută din
Să aibă loc puterea puterilor dragostea! citire,
De pe bolta cerului, unde aveau să
*
ajungă.
Icoana din poartă
Icoana din poartă avea chipul scorojit,
Iar mâinile… mâinile urme ale EUGENIA BUCUR
iconarului,
Ce le dăruise început cu dreaptă

iunie, 2020, nr. 6


DINCOLO DE ÎNTÂMPLARE

Sunt piedica propriei


mele întâmplări.
Sunt stânca așezată
înaintea poveștii
vieții mele.
Sunt firul de nisip
zămislit în vânt.
Sunt nimicul din…
mormânt!

Marian Vișescu

iunie, 2020, nr. 6


Declarațide de dragoste

De-aș fi luna
pentru o noapte,
m-aș furișa
în inima ta
să-ți șoptesc
galbene cuvinte.
De-aș fi soarele
pentru o zi,
m-aș închide
în sufletul tău,
luminându-te.
De-aș fi pasăre
pentru o clipă,
ți-aș mângâia
cu aripile
fiecare gând,
fiecare speranță.
Fiindu-mi teamă
să nu te strivească
atâta iubire,
te păstrez sub pleoape.
Ești lumina ochilor mei!

Lăcrimioara Iva
Pace-n mănăstirea verde!

1.
CEARCĂNELE PLOII…
mi-e sufletul exilat în canionul gândurilor
secondate de neuronii fumigeni
adormiți în condurul cu stele al nopții
e liniște pe lama ascuțită a orizontului
nu dansează nici felia albotină a lunii
nici coconul rubiniu al răsăritului
numai visele sparg banchiza de gheață
în așchii de lumină hialină
curg țurțuri de fluturi pe pleoape
descălțându-mi irișii hăituți de tăcere…
mi-am urcat sentimentele
în turnul de fildeș al izbăvirii
pierzând nasturii cămășii timpului
între zdrențele lumânărilor topite…
mi-am cusut teama cu firul de mătase al ierbii
opintindu-mi lacrimile în cearcănele ploii…
2.
HERGHELIE DE FLUTURI…
mi-ai furat un ciob din suflet
și l-ai prins butonieră la sacoul de duminică
să-ți fiu aproape când departele doare
nu-ți fie teamă că ploile mor
atunci când sărută pământul
acoperă-ți trupul cu umbra-ți șireată
și-ascultă văpaia pietrelor încinse
dezleagă din hățuri iubirea
și-nhamă herghelia de fluturi
la trăsura bălaie din poiana narciselor
e nuntă-n seraiul cu flori
în diminețile ninse cu rouă
îmbie-mă-n pletele crude-ale ierbii
și n-o să-ți înșel așteptarea
cu ochii-ți ca șaua murgilor sălbatici
cuprinde-mi privirea și fă-o să-ți fie mireasă…
3.
CLOCOTUL CERULUI
încrucișezi, poetule, cuvinte
născute din fotosinteza azurului
îți înmoi degetele în călimara sufletului
și-mparți cu noi clocotul cerului
cântând simfonia primăverii
la pianul crângului înverzit
îți ninge cu flori de tei peste umeri
amețindu-ți simțurile
te-arunci în vâltoarea scrisului
și nu te-oprești până ce
nu s-a scuturat și ultima petală
ce dulce ți-e versul
ce rotundă ți-e strofa
ce leac dumnezeiesc plămădești
pentru rănile dureros înmugurite…
îți legi ochii de felia de-argint a lunii
și-i deschizi când curcubeul ți-a tăiat respirația
plouă cu soare în inima ta…
condeiul ți-e șuvoi de lumină
ce pâlpâie în mucul undelemnului încins…
4.
MOARTEA MILENIULUI TREI
Ți-aș scrie planetă o doină, dar seva cernelii e sloi,
Păgâni îmbrăcați în paiațe își spală păcatu-n noroi,
E jale-n cadelnița lumii, miroase-a tămâie-n condei,
O altfel de moarte ne paște, e moartea mileniului trei.
Strănut când privirea mi-e scundă, fiori pe spinare roiesc,
Răscolesc printre file de carte, teorii alarmiste citesc,
Pornesc în derută pe mare să îi fiu călimării luntraș,
Să pot a doini o poemă planetei ce îi sunt chiriaș.
În ceruri, conflict de gherilă-n spitale, clipite de iad,
Biserici ticsite de racle duhnesc a rășină de brad,
În ciuda-nsoritelor zile un zâmbet n-aude pământul,
iunie, 2020, nr. 6
Doar bocetul cerului urlă și fluieră-a vaiete vântul.
Purtători ai făcliei luminii păcălim un sfârșit aparent
Nici banal, nici bizar, nici penibil, socotibil a fi inocent,
Vânători de alese capricii, potoliți de un virus mârșav
Cântărim libertatea de ieri în durerile celui bolnav.
I-a schimbat rânduielii socoata inversând mareșalii-ntre ei,
I-a făcut să rostească mătănii pe-nrăiții și falșii atei,
E actor, dirijor și profesor, în strănut s-a pitit pe ascuns,
Întrebându-l unde i-e muma, ne-a găsit vinovați de răspuns!
5.
CINE VA PLÂNGE PLANETA?
Cine va mai plânge pământul când pieri-vom bolnavi rând pe rând
Și-om lăsa coasa morții șomeră și biserici în flăcări arzând?
La un an de când turla ,,săgeată’’ prăbușindu-se n-am înțeles
Ce blestem încolțea omenirea aruncând viitoru-n regres.
E convoi de sicrie la morgă, trotuare cu dricuri jelind,
Vinovat e doar timpul în care și-au ales să trăiască sfârșind,
Lumânări se topesc pe morminte ceruind flori căzute din rai,
Dumnezeu le-a trimis ca ofrandă celor mulți adormiți fără-alai.
Ne hrănim disperați cu nădejde cât mai credem în darul divin
Îmbătându-ne palmele-n votcă și necazu-n paharul cu vin,
Când trezi-vom lumina la viață e târziu s-o putem s-o salvăm,
O lăsăm să cutreiere-n voie, oricum am uitat să visăm.
Am pierdut șirul zilelor triste, ne-amăgim că de mâine-i altfel,
Amețiți ne trezim din beție, conștienți că de fapt e măcel.
Printre pietre crescură cucuta, înghețată-i de lacrimi și ger,
Cine-o mai plânge pământul? Doar soborul de îngeri din cer!
6.
PACE-N MĂNĂSTIREA VERDE!
S-au călugărit copacii, luciul frunzei-i dau de gol,
În spendoarea primăverii strălucesc în coaja lor,
N-au simțit atâta viață de când omul a-nceput
Să strivească roua-n talpă și s-o ardă c-un strănut.
Cornul cerbului desfată, gustă fructul libertății
Căutând printre tufișuri puștile și cuiul morții,
Să le dea spre reciclare timpului ce îl alintă,

iunie, 2020, nr. 6


Spre uitare să îi fie de-o mai fi vreodată țintă.
Zburătoare aripoare pigmentate-n curcubeie
Tihna codrului-au surprins și-au găsit uitata cheie
Ruginită printre pietre sau sub pătura de iarbă,
E o altfel de-nviere, i-a crescut pădurii barbă.
Teama lamei și-au învins-o, brazii falnici nu mai plâng,
Slobozenia naturii între porți de rai o strâng,
Râul ce lovește-n stâncă pune vântul să-l dezmierde,
Ciripesc soprane-n ramuri: Pace-n mănăstirea verde!

Sibiana Mirela Antoche

iunie, 2020, nr. 6


Dragoste cu chip de primăvară

APRILIE Aprilie mă face bogat dintr-un om


sărac.
În primăvara asta mă-nvelești cu ochii,
Îmi curg florile prin sânge și prin oase, *
Ți-am pus lalele, zambile și cais la DUBITATIV
rochii,
Hoinăream de un an prin viață
Din verdele pur îți fac un șal de mătase.
Să mai pun o frunză-n ramă,
De-atâția muguri ți-e goală visteria, Dăltuind cu lacrimi de gheață,
Pentru tine primăvară merg și la cerșit, Manuscrisul meu de dramă.
În aprilie din zămbetul tău fac florăria
Primăvara mi-a bătut în geam
Și o nouă inundație florală am pornit.
Să-mi lase mie fericirea zălog,
Sub raiul de petale albe închid ochii și A lăsat doar un mugure pe ram,
tac Așa, ca unui fraier…sau milog.
Așa cum fac în primăverile mele toate,
Uneori, îmi simt tălpile ostenite
Cum să fiu eu prin viață trist și sărac
De-atâta colindat prin lume,
Când florile îmi sunt filele de la o carte
Din toate cuvintele moștenite,
?
Am să scriu vreo cinci volume.
Tu ai obrăjorii mai aprinși ca o narcisă,
Ai adus multe mirosuri nebune
Îți înmuguresc sânii si ești mai femeie,
Ș-un verde crud la fiecare pas,
Buzele sunt pline de mireasmă de caisă,
Parcă fiecare floare-mi spune
Ochii poartă din stele câte o scânteie.
Că doar o primăvara a rămas.
Parcă aprilie ți-a lasat în ochi și tăciune
Atâtea tăceri în cale întâlnesc,
Din rugul nestins doar al dragostei
Iar șoapta nenăscută se oprește,
mele,
Pe fiecare dor ce nu-l gândesc…
Cu vântul în amurg rostesc o rugăciune,
Și nici măcar inima nu și-l dorește.
Ce vreau să fie ecoul inimii… spre
stele. Atâția muguri nasc căte-o floare
Și tu doar unul mie mi-ai oprit.
Tu esti primăvara mea când ești
Te-ai gândit că n-am raze de soare
departe,
Pentru un anotimp floral, fericit.
Cu voal de poezie te duc zilnic la altar,
Aprilie dragoste și fericire în jur M-am decis să nu mai sper atunci,
împarte Și consolat, în hoinărit iar mă-ntorc.
Și-ți pune verighetă de petale pe inelar. În rănile sufletului atât de adânci,
Înghesui toate anotimpurile la un loc.
Ești mireasa mea cu rochie de iasomie,
Voalul este din flori parfumate de liliac, *
Buchetul e plin de galbenul de păpădie, DRAGOSTE CU CHIP DE
PRIMĂVARĂ
iunie, 2020, nr. 6
Draga mea, te rog atent privește Acolo unde sunt, de noi, încă le pasă.
Cum castanii noștrii se-noiesc,
Ce fericit ești, omule, să ai părinte…!
Pe aleia lor, izvor de flori tâșnește
Să simți cum inima lui pentru tine bate,
Și toate-ți spun că te iubesc….!
Chiar dacă porți și tu aceste veșminte,
E dragostea cu chip de primăvară, Iubește-l ca un copil, nu-l da deoparte!
Ce se plimbă fericită iar pe alei,
Iar dacă ai norocul să-i ai pe amândoi,
Hai să ne sărutam ca-ntâia oară
Sărută-le des mâinele ce te-au crescut,
Sub ninsoarea fină a florilor de tei!
Ei lasă cea mai de preț moștenire în noi
Privește iubito cerul de cicoare Fericirea de a dărui și noi alt început.
Cum se prăvale cu dragoste pe noi,
*
Undeva se aude o privighetoare,
PITITĂ-N LILIAC
Concertul primăverii e în toi.
Azi te-am găsit pitită-n liliac
E totul gingășie, o dulce alinare,
Şi afară ploua mărunt şi rece,
Amorul cu parfum seducător e scris,
Îți vorbesc dar toate cuvintele tac,
Tu ești azi, cea mai frumoasă floare,
Doar palma lin prin păr îți trece.
Ești zâna mea… ce-a coborât din vis.
Cu haina mea vreau să te îmbrac
Iubita mea, te rog privește-n zare,
Şi tu te uiți la mine tare speriată,
Cum soarele poartă chipul tău în zori,
Ştiu, nu sunt îmbrăcat în frac,
Ochii tăi căprui sunt o splendoare,
Dar nu vreau să stai dezbrăcată.
Dorințe-ncinse– și-nvăpăiați fiori .
………………………………………… Să stii că am rămas nițel buimac
……………. Şi nu găsec deloc vreo explicație,
Dragostea poartă chip de primăvară Ştiu, uneori îți par foarte maniac,
Și noi o trăim….pentru a câta oară? Doar de iubire e această senzație.
* Azi te-am găsit pitită-n liliac
PRIMĂVARĂ PENTRU PĂRINȚI Şi am înțeles iubire ce-i cu tine,
Ți-a fost prezis mereu în zodiac
Iar zboară petale albe ca niște sfinți,
Doar aici te vei găsi azi cu mine.
Pomii ne trimit frumusețea lor în dar,
Sunt sufletele parfumate de părinți *
Ce-au trecut al vieții și al morții hotar. NINGE CU ALBE PETALE
Un clopot din turla bisericii scâncește, Puhoi de petale în vânt sunt ridicate,
E cântec de dragoste, tristețe și dor, Au sărăcit atâtea zeci de mii de flori,
Oricât de orb e sufletul, el tot iubește În neant, pentru un an sunt aruncate,
Părinții, ce-au părăsit al lumii decor. În lada anotimpurilor plină de comori.
Este primăvară cu aromă de dor greu, Ninge acum cu petale albe peste noi,
Tristeți nesfârșite pe suflet ne apasă, Parcă se-ntorc toate spiritile din cer,
Ne cheamă iubirea părinților mereu, Primavară este afară, este și în noi,
Poveste de viață cu timp alb, efemer.
iunie, 2020, nr. 6
Mă-nvelești cu inima ca un veșmânt, Ninge cu petale de gutui, vișin și cireș,
Romantic, petale pentru tine culeg, E anotimp de iubire, nu mă îndoiesc,
Îmi ești iubire, ești icoană, esti cuvânt Mă iartă destine, dar n-am să dau greș,
Și ninsoarea asta încep s-o-nteleg. Vieții și ție iubire, vreau să-ți
mulțumesc!

Vasile Halici

iunie, 2020, nr. 6


Revelație
Revelaţie
Îndurare Aruncă în el cu vorbe
cu zvonuri deşarte
E frig în casa omului îl ameninţă cu pierderea sufletului.
în cer şi pe pământ e frig Până la urmă omul se lămureşte
ne-apasă o durere fără nume că e ceva la mijloc
şi nu mai am cuvinte, Doamne, să te şi pe el nu-l cuprinde.
strig.
I se aminteşte istoria
Şi nici cuvinte nu mai sunt şi vede că istoria se repetă
învie frica pe pământ fără să se clintească nimic
şi nici durerea nu mai doare din firea omului.
şi nici o spaimă nu-i atât de mare. Până la urmă
Viaţa românului e ca un cui într-o rană Adevărul ajunge în cărţi
pentru fiecare suflet a înviat Iisus din o pură ficţiune.
icoană Ca pe covoare îi scutură
şi camere video, amăgiri şi minciună codul genetic
fac din om un ghem de ranchiună îi anticipă până la o milionime de
şi parcă ninge, dar ne facem că plouă secundă
viaţa ni s-a rupt parcă în două. mişcarea pleoapelor
E tot mai frig pe pământ şi-n cuvinte când va vedea moartea.
nu se mai cumpără, ci totul se vinde Îi numără paşii
e tot mai târziu pentru om pentru o sută de ani de singurătate.
şi fructele cad fără vreme din pom În laboratoare ultrasofisticate
şi lumina e rece şi fără de viaţă genialoidul
îngeri de lumină zboară prin ceaţă cu prea fine mănuşi protectoare
şi parcă omul nu mai are faţă jubilează
nu mai e loc pe pământ, nu mai e loc realizând
şarpele casei se răceşte la foc. cum se moare mai uşor şi mai repede
Îndură-te, Doamne, şi iartă-i pe români încât l-au făcut pe om
ei sunt ca roua pe spini. să creadă
Îndură-te, Doamne, şi vezi-i pe români că veşnicia e vorbă în vânt.
ei doar cu lumină se spală pe mâini. În schimb
Iartă-i, Doamne, pe români nu au reuşit să prevadă
pentru că ei ştiu şi pentru că presimt nici în vreo cabală
că ne vede Dumnezeu surparea umană
cum suferim pe pământ. dacă omul se va întâlni vreodată
* cu el însuşi.

iunie, 2020, nr. 6


* Uneori, am vrea să fim
Au înflorit spinii cât mai departe
de ceea ce nici moartea
Au înflorit spinii
nu mai poate a desparte a
de pe fruntea Mântuitorului
cum aici
şi purtăm fiecare
mâine dincolo
moartea în floare.
traşi pe o roată cu osia goală
Rotunde şi în culori profunde scârţâind a neîndurare
până în adânc ne pătrunde fără de aer şi nici respirare
fără cuvinte suntem mai mult
un fel de strigăt mut decât putem să ne imaginăm
din mai multe părţi deodată alunecăm repede repede
de parcă ne-ar cuprinde pe o netedă lespede
o teamă de ceva necunoscut. cum moartea ne curăţă fără cruţare
Numai cel ce ştie de rămăşiţe de viaţă
are parte de o împărăţie pustie de o trăire fără măsură
numai pentru cel ce cunoaşte pe măsură ce uităm că trăim.
moartea e cu o clipă mai aproape. Acum ne hrănim cu aer
Au înflorit spinii în loc de cuvinte
de pe creştetul Mântuitorului cum din senin, atât de curat
mai aprinşi şi cuprinşi moartea citeşte
de o spaimă nevăzută. ea singură
numele nostru
Au înflorit spinii uscaţi scris pe curat.
şi mlădiţe au înnoit
lemnul uscat al crucii Frica ne apără de noi înşine
pe fiecare frunte de-a nu cădea
pe fiecare creştet în preajma cuiva
e cununa de spini şi de a ne înstrăina.
a celui care moartea o surpă Frica e arma cea mai teribilă
şi noi vom fi cei dintâi ea nu ucide şi nici nu ţinteşte
şi cei de pe urmă decât asupra omului
văzând cum moartea când ceva pare a-l prigoni
prin moarte se curmă. şi a-l izgoni din casa naşterii sale
din prea largul unei întinderi
* care ne cuprinde şi ne surprinde
Omul aflat la răspântie mai singuri decât am fi fost vreodată.
Când frica pune stăpânire pe omul Teama de celălalt e teama
aflat la răspântia clipei de noi înşine. Nu ştim
cât durează clipirea unei stele nu ştim ce va urma
spre stingere. de nu cumva voi fi chiar eu
iunie, 2020, nr. 6
următorul. ştiutoare şi presimţitoare
Urmez o cale că va fi vai de cel care vine în lume
fără nimeni înaintea mea. şi lumea nu-l va recunoaşte
E calea umană a suferinţei nici ca fiu, nici ca frate.
când nici părinţii nu-ţi sunt de ajutor. Chiar dacă şi tatăl îl recunoaşte
Nu au nici o vină că te-ai născut legământul acesta intim
eşti doar fructul iubirii lor. durează şi ne îndurerează
Eşti lacrima mamei tale până la moarte.
suspinul ei de moarte Şi dincolo de moarte.

Gheorghe Simon

iunie, 2020, nr. 6


Confesiune

ACROSTIHURI ACROAMATICE Eh! sau măcar cât arzi în sfeșnic…


*
*
Identitate
Confesiune
I-am spus fericirii că nu o mai caut
Cartea crește de la un poem la altul…
Deoarece ea se găsește azi în mine,
O imensă scenă este lumea toată.
Entelehiacă, pură, cântând la flaut
Numai ciocârlia caută înaltul,
Neatârnarea sublimului nostru sine.
Făcându-și peste oameni privirea roată.
Truditorii întru lumină și-adevăr
Este ora când Preasfântul Duh pogoară.
Incomensurabile simbrii ei dobândesc.
Sarea sufletului este o comoară,
Tot aprinzând iasca vremii, făr-astâmpăr,
Irumpând cu o forță herculeană.
Au devenit slujitorii tainelor ce cresc,
Unicul răspuns la întrebarea vieții
Tineri luceferi vărsând tainic în noapte
Ne este solemnă, dorită coroană.
Edenica lumină-a sensurilor coapte…
Eli, Eli, călăuzești toți p(r)o(f)eții…
*
*
Creativism
Melancolie
Cerul este mai aproape de noi.
Mireasma toamnei iarăși mă îmbată…
Rădăcinile visului tainic
Edenice cărări m-ademenesc.
Exultă ca un cântec din cimpoi.
La poarta inimii încep să bată
Adevărul e-al binelui crainic.
Amintiri într-un ritm sărbătoresc.
Tigri albi mușcă din tăcerile
Naiul visurilor este acordat
Irizate ale sinelui meu.
Cu mâinile zeului, aducând
Veacu-i tânăr, iară trăirile
O tristețe în sufletul devotat,
Irump în inima marelui zeu.
La ceas de taină, dulce ca un gând…
Singură, dragostea poate face
Intrând încet în turnul său de fildeș,
Minunea de-a fi în lume pace.
Eul cântă pe-al vremii fatidic leș…
*
*
Caligrafie
Priveliște
Cunoașterea de sine începe
Privește, Dumnezeule, spre noi, robii tăi,
Acum, la ceas târziu în noaptea mov.
Rănește-ți privirea în ghimpii istoriei,
Licorni nechează setea de-a pricepe
Inundând apoi cu lacrimi marile văi,
Inima fecioarei dintr-un alcov.
Visul păstrându-l în adâncul memoriei…
Genuni de vis se cască tainic iar…
E toamna aceasta ca un templu păgân
Recazi lin, agonizant de dulce.
Locuit de-un zeu neobișnuit de bătrân.
Ah, toată noaptea este doar un jar!
Irumpe-n profanul zilelor de toamnă
Fornăie misterele bisulce.
Și-nveșnicește-ne, Doamne, cu iubirea
Iubire, prin tine trăiesc veșnic.
Ta,

iunie, 2020, nr. 6


Tăvălugul istoriei, ce condamnă Sau de hienă nictalopă…
„Este”-le nostru, purificându-l cu Arta!
*
* Greierele și furnica
Biblioteca
(varianta clasică)
Biblioteca este un templu în care
Cântând întreaga vară
Inițiații rost(ui)esc literele sacre.
La faimoasa lui vioară,
Bunăoară, cele scrise pe pergamente,
Sărutul rece-al toamnei
Libere și irefutabile argumente
Pe domnul Greier găsi
Ideii că universul e o idee
Fără grâu și fără mei —
Omnipotentă a sinelui, ca o cheie
Și-ncepu a lâncezi.
Tubulară; cât despre cele scrijelite
Eminent în codexuri, erau pentru elite. Nici măcar o bucățică
Cartea tipărită provoacă voluptatea?! De muscă sau vierme,
A celui ce-o citește găsind eternitatea… N-avea don Greierică
Să poată să se-ntreme,
FABULE CREATIVISTE
Și-alergă, cătând cina,
* La Furnica, vecina,
Leul și hienele
Rugând-o: „— Pe toți sfinții,
Într-o savană oarecare, Dă-mi și mie grăunțe,
Un leu alb, cu o coamă mare Că, de foame, ameții
Și foarte iscusit vânător, Și-i tărăboi în mațe.
Mai are, Doamne, un singur dor: Pe onoare de insectă!”
Ea, tare circumspectă,
Să scape-n veci de hienele
Care îi dau mereu târcoale Refuză cu stoicism:
Pentru a se-nfrupta din prada „— Astă-vară, ce făcuși? ”
Obținută în vânătoarea „— Am cântat zi și noapte”,
Zise el cu optimism.
Pe care, în fiecare zi,
„— Ai cântat? Acum, frate,
O începe cam pe la amiazi.
Dansează la alte uși!”
Până când amurgul sosește
Și strânge ziua într-un clește, *
Greierele și furnica
Leul, cu răbdare și trudă,
Își face rost de halca crudă (varianta romantică)
Pe care s-o mănânce la ceas
De când o văzuse la un bal,
De tihnă sau meritat popas.
Junele Greiere, luat de val,
Morala: Se-ndrăgosti de o Furnică,
Tare frumoasă și harnică.
Un leu, un tigru sau un pardos
Are-ntotdeauna un os de ros, Câtă vreme fu primăvară,
Indiferent că-i de-antilopă O însoțea prin iarba rară,

iunie, 2020, nr. 6


Șoptindu-i vorbe de amor, „— Eu am treabă, nu ca tine
Iar ea îl respingea cu umor. Ce-ți plângi singur de milă!
Du-te la muncă mai bine,
Acordându-și bine chitara,
De vrei să mănânci jimblă!”
Îi cânta serenade sara,
La ferestrele larg deschise, Aste vorbe cu temei,
Căci vara, ah, nu se sfârșise… I le susură-n auz
Și plecă în treaba ei,
Toamna, deloc nesimțitoare,
Lăsând greierul mofluz.
Furnica se simțea datoare,
Din când în când, să-i mai arunce, *
Grâne, câte-o ocheadă dulce. Greierele și furnica
Și când iarna, pe nesimțite, (varianta suprarealistă)
Veni cu-al său crivăț năpraznic,
Astă-seară, în program:
Ea, cedând divinei ispite,
Greierele — recital,
Invită greierul la praznic.
Iar Furnica, nobil neam,
Cât fusese vremea-nsorită, Este sponsor principal.
Furnica strânsese bucate,
Invitați: Lumea bună
De-acuma, doamna se desfată
Din metropola Abis;
Cu greierul, pe săturate…
De vă va plăcea cum sună,
* Puteți cere-ndată bis!…
Greierele și furnica
Un bilet? Doar cinșpe lei!
(varianta realistă) Iar în primul rând de vrei,
Vei da mai mulți firfirei,
Într-o zi, furnicuța,
Căci artistul e de soi…
Cum se ducea la oraș,
Cu treburi mii, drăguța, Trei ore mai devreme,
Se-ntâlni cu-n greieraș În sala de spectacol,
Venise multă lume,
Amărât, ca vai de el,
Ce-aștepta să-și intre-n rol.
Ce cânta într-un ungher:
„— Cri, cri, cri, timpu-i mișel, La momentul anunțat,
Iar eu stau aici stingher…” Cortina s-a ridicat
Și pe scenă a intrat
Furnica, ascultându-l,
Greierele, timorat…
Se încruntă, zicându-i:
„— Nu-i leneș ca greierul! Dar, prinzând nițel curaj,
Fir-ar el, ah, iaca cui!” Cu aplomb el a cântat,
Fiind ovaționat
Dar greierul răspunse:
De veselul anturaj.
„— Zgârcită ca furnica
Pe lume nu-i! Ah, un’ te *
Grăbești, domnișorica?” Greierele și furnica

iunie, 2020, nr. 6


(varianta futuristă) Întâlnit la o vedetă din showbizul
Vremii; cucerea topurile temerar.
Cântând serile cu amicii într-un bar,
Greierele nu avea deloc un impresar… Acum nu mai cânta serile într-un bar,
Căci avea lângă el un mare impresar…
Carismatic, talentat nevoie mare,
Simbria lui era o cină și-un pahar *
Cantafabulă
Cu vin rece de la gheață sau cu bere,
Pentru că așa era timpul… mai amar… Cânta cobzaru-ntr-un cătun
Colinda cea creștină.
Într-o seară de Răpciune, pură-ntâmplare,
Cânta cum craiul Colmartun
Intră în bar Furnica, un agent șmenar
Cândva cucerise-o copilă
Din lumea tare a muzicii ușoare.
C-o cingătoare cafenie,
Zarurile fuseser-aruncate iar!…
Chibzuind că-n câșlegi
Auzindu-i mult bogatul repertoriu, Celebra-vor cezara cununie.
Furnica îi propuse un contract de star: Cică ce crești, curând culegi!
„— Domnule Greier, de vrei s-ajungi
notoriu,
Îngăduie să fac cunoscut al tău har,
Punându-ți semnătura pe acest contract!
Doar cu-ajutoru-mi, vei pune lumea pe
jar!”
„— Stimată Furnică, zise-acesta cu tact,
Sunt încântat de propunere, așadar,
Haidem să bem împreună adălmașul!”
De-atunci, Greierul cunoscu un succes,
rar CRISTIAN GABRIEL MORARU

iunie, 2020, nr. 6


Labirinturi

Anca Popescu

Și a venit cu ploi de mai târzii și dimineți senine,


în care curcubeul pictează pânze vii.
Și a venit timidă, pe-aleea de castani,
cu soarele în plete și rochie de narcise *
zâmbind printre-anotimpuri, eternă Pânza de vis
peste ani
Dorinţa se-aprinde
ea, primăvara verde, cu muguri albi și
pe raze de lună,
vise.
milioane de fluturi
Și a venit plutind, frumoasă ca o zână, în piept se adună.
ținând în palme rouă, și lăcrămioare-n Iubiri chinuite
păr iar ne-aduc împreună.
cu un buchet de fluturi, brățări de maci
Speranţe ascund
pe mână
în pânza de vis
dansând ca o mireasă, sub florile de
un strop de culoare,
măr.
într-un pumn de abis.
Și-o mai veni, ștrengara, cu zumzet de Etern efermer,
albine, infinit compromis.
cu ciocârlii și berze, roind peste câmpii
* Te voi visa în noaptea asta
Noaptea ta dormind pe perna mea de stele,
şi-n zori voi mângâia fereastra
În timp ce rătăceai, înfrigurat în noapte
pe care-mi desenai castele.
chemându-mă stingher, în mii şi mii de
feluri, Iar mâine voi alege un fior
eu îmi primeam botezul, printre-ale în care te voi lua de mână,
Lunii şoapte cu tine-n ploaie voi visa că zbor,
purtând câte un un nume, cu fiecare sor ne vom opri lângă-o fântână,
şi sărutam copacii toţi, pe care i-ai iubit şi-acolo vom sorbi iubirea,
sperând să zboare păsări, să-mi dea în cuminte, albă, nerostită,
grabă aripi în noi va plânge nemurirea
s-ajung până la tine, măcar pentru o voi fi pe veci a ta sortită.
clipă
Te voi visa în altă noapte
să-ţi cad la piept plângând, să tac, să
pe-un dig, la margine de lume,
mă-ncălzești
unde sub ale lunii şoapte
mai leagănă-mi singurătatea pe ale tale vei da iubirii noastre-un nume.
braţe
Iar într-o seară voi alege
împărtăşeşte-mă cu lacrimile tale,
un vis adevărat, în care vii
să mă mai nasc din nou din fluturi
şi faci destinul să dezlege
şi-mi mângâie obrazul, cu mâna ta
durerea ce o port,dar tu nu ştii…
curată
să mă mărturisesc, să-mi pot spală eu te iubesc dintotdeauna
păcatul şi îmi aleg pe noapte un vis
de-a nu fi fost în stare vreodată să unde cu tine port într-una
iubesc un zâmbet într-un far închis
şi fă-mă a ta noapte, doar dacă-mi poţi Şi va veni apusul vieţii
fi zi când nopţile se vor sfârşi
pot fi a ta corabie, doar dacă far îmi îți va sopti doar roua dimineţii
eşti, că te-am iubit, dar tu nu ştii.
să luminăm pereche, un singur val pe
*
mare,
ce efemer atinge, doar firul de nisip. Labirinturi
Într-o dimineață te-am privit
*
Te voi visa în timp ce dormeai, zâmbind
pe perna mea
iunie, 2020, nr. 6
şi-atunci m-am gândit *
să-ți secționez sufletul Haiku
în mii de felii egale și transparente.
rouă pe lăstar- murgii nechezând
Am luat un gând ascuțit mielul se-mpărtășește scânteia
și-am tăiat cu ochii închiși prima felie, fulgerului
unde am găsit viu, un sâmbure în zorii jerfei aprinde căpița
de adevăr,
la capul mamei zi norocoasă-
mic, dar atât de frumos, conturând
fitilul lumânării se-aude în zori
marginile eului tău,
covaciul
şi-am plâns de fericire.
atinge o stea potcovind iapa
Faldurile sufletului tău
nu erau decât labirinturi noapte de patimi- câmp de lavandă-
de amintiri multiplicate, mieii privesc din staul printre gâzele-
printre care am alergat împreună, adormite
atâta timp prin Univers. luna-nsângerată un future treaz

Mai târziu, seara am tras perdeaua pe-aracul din vie


întregii lumi peste noi doar cioara mai culege
şi ne-am învelit iubirea cu secunde stropii lui Bachus
de eternitate.

iunie, 2020, nr. 6


Bunicul sub chip de înger…!

Cristina Maria Bălțățeanu – elevă

Copile dragă bine.


Nu ți-am cerut bani, avere,
Copile dragă, vreau să știi
Acum sunt de dor cuprins,
Că viața mi-e pe terminate,
Doar o simplă mângâiere,
Când o să ai și tu copii
O vorbă mi-era de-ajuns.
Ai să vezi că-n zadar le faci pe toate.
Copile dragă, nu te judec eu,
Te-am crescut cu greu, copile,
N-am dreptul, nu e firesc,
N-am știut ce-i fericirea,
O să te judece Dumnezeu,
Nu aveam bani nici de pâine,
Eu nu pot să te urăsc.
Dar ți-am oferit iubirea.
Te iubesc și te-am iertat,
N-am vrut să știi ce-i supărarea,
Dar, copile, să-nțelegi,
De multe ori simțeam că pier,
Tu să-l iei ca pe un sfat
Dar îmi găseam mereu puterea
Iubirea… nu are legi.
Doar ridicând ochii spre cer.
Cu ce ți-am greșit eu oare? *
De ce nu vii pe la mine? Bunicul sub chip de înger…!
Cu sufletul plin de ardoare
Vreau doar să știu că ești
iunie, 2020, nr. 6
L-am visat pe-al meu bunic, *
Stăteam cu el de vorbă, Iubire neîmplinită
Sub chip de înger s-a arătat,
Mi-ai rămas adânc în suflet,
Cu privirea-i blândă!
Doar în vis îți mai zăresc
M-a privit, m-a mângâiat Privirea-ți caldă și senină,
Și-ncet mi-a șoptit: Semn că n-am încetat să te iubesc.
„Chiar de-am plecat în altă lume,
Eu te-am iubit de la-nceput
Rămân al tău bunic!”
Și nici acum nu spun că nu,
Mi-a mai spus cu vocea-i caldă: De- atunci de când te-am văzut,
„Știu că-ți este dor de mine, Pe sfert să mă fi iubit și tu.
Și mă pomenești de bine,
Te-am pictat în diferite nuanțe
Dar asta-i viața, scumpa mea nepoată!”
Pe cerul plin cu stele,
Mi-amintesc cu ochii-n lacrimi Mi-am făcut o mie de speranțe
De visul ce l-am avut Că vei reveni în brațele mele.
Și mi-aș fi dorit din suflet
Nu-mi pot lua gândul de la tine,
Ca să fi ținut mai mult!
Să te uit mi-e în zadar,
Aștern acum câteva versuri, Te simt aproape lângă mine,
Bunicule, n-ai să le citești, Totul pare atât de banal.
Dar eu le voi purta în gânduri
Tu poate nu știi să iubești
Fiindcă acum, la Domnul ești!
Și nu vei ști niciodată,
M-ai învățat ce-i simplitatea Te rog măcar să-ți amintești
Și cum pe toți să-i respect, eu, Eu te-am iubit cu inima curată.
Că om mă face bunătatea,
*
Mi-ai spus să cred în Dumnezeu!
Sunt doar un suflet
Am să-mi aduc mereu aminte,
Sunt doar un suflet trecător
Că nimeni nu era ca tine,
Și călător pe-acest pământ,
Și că-i certai pe-ai mei, țin minte,
Sunt doar un simplu muritor
Pentru că mă certau pe mine!
Ce poartă-n el atâta dor.
Am un gol în inimă
Sunt doar un suflet pierdut
Și sufletul se face mic,
Prin viață și anotimpuri,
Dac-aș putea timpul să-ntorc,
Sunt doar un om care-a căzut
Să mai vorbesc cu-al meu… BUNIC!
Și-a-ntâmpinat atâtea hopuri.

iunie, 2020, nr. 6


Sunt doar un suflet, nimic mai mult, Învață să fii încrezător
Oare cine sunt eu? Și răul se transformă-n bine!
Sunt o adiere-n vânt,
Dacă ai un vis măreț
Un om trimis de Dumnezeu.
Și un țel în viață,
Sunt doar un suflet care luptă O s-ajungi unde-ți dorești,
Și îndrăznește pân’ la moarte, Să ai un gram de speranță!
Sunt doar un suflet care cântă
Dacă te-a cuprins tristețea
Și-și are locul lui… aparte.
Și sufletul ți-e necăjit,
* Omule, te rog, nu uita
Visele se împlinesc ușor De Dumnezeu ești iubit!
Chiar dacă viața este atât de grea, Viața este ca o carte, plină de mister,
Încearcă să nu disperi! Este darul cel mai sfânt!
Ce ți-e dat a se-ntâmpla, Soarta noastră-i scrisă-n Cer
Se v-antâmpla, trebuie să speri. Dumnezeu are ultimul cuvânt!
În viață nimic nu-i întâmplător,
Totul este cu un scop anume,

iunie, 2020, nr. 6


astăzi este despre tăcut

Simona Șerban

am vorbit aseară cu o prietenă iar eu mai aștept încă duminica


și mi-a spus că suferința
*
face bine poeziei
astăzi este despre tăcut
că atunci când suferi
nu ai nevoie de inflorescențe am primit o carte
și metafore elaborate în formă de tată
poezia este acolo unde al meu a ieșit din rând
îți tai sufletul a plecat
și mori încet pe brațele tale cu soarele în piept
pline cu chei spre nicăieri în loc de inimă
doar atunci cerneala îi țin sufletul
este mai albastră ca pe un pahar
iar cuvântul se izbește de pereți cu apă limpede
ca o pasăre beată ca să mă vindec
în drame reale
*
așa mi-a spus perioada de negare

iunie, 2020, nr. 6


refuzul de a accepta mi se pare că pereții camerei
ceea ce mi se întâmplă se apropie tot mai mult de mine
îmi deformează gândirea iar doza de tăcere
starea îmi tulbură motivația de a fi îmi dă halucinații
mă simt ca un ciung urmăresc un vis ca pe un zmeu
și mă ascund și alerg până la epuizare
mă tac să nu-l pierd
până nu mă mai doare
înfrunt vântul rece
nu trebuie să mă înțelegi de la tâmplă
nici eu nu o pot face pentru că vreau să țin pasul
îți cer să-mi accepți decizia cu lumea asta computerizată
de a mă retrage în care tastele stau
lipite de degete
e prea dimineață
și mă agăț cu unghiile
ca să-mi înceapă sfârșitul
de ecranul ochilor
sunt doar obosită
unde ți-am oprit umbra
și trebuie
la plecare
să dorm un pic
*
umbra

iunie, 2020, nr. 6


_____________________________________________________________________

Revistă (portal online de atitudine civică) “Cutezător” este editat periodic la cererea gorjenilor

_________________________________________________________________________________________________

CONTACT

 Telefon: 0728353441.
 Web: http://cutezator.ro/
 E-mail: cutezator2014@yahoo.com

_________________________________________________________________________________________________

COLABORARE

Aşteptăm colaboratori serioşi. Textele tehnoredactate*, în Microsoft Word, Office XP, şi semnate pot fi
trimise pe adresa de e-mail a revistei: magazincritic@yahoo.com, până la data de 20 a fiecărei luni.
Tehnoredactarea se va face cu font Times New Roman, corp 10-12, pagină format A5, folosindu-se diacritice.
Responsabilitatea textelor publicate aparţine în exclusivitate autorilor. O echipă redacţională va selecta
articolele în vederea publicării acestora. Atenţie la plagiat! (*Reguli minime de tehnoredactare: Înainte de
punct, virgulă, punct şi virgulă, două puncte, trei puncte, semnul exclamării, semnul întrebării, nu se pune
spaţiu. Spaţiul se va pune după aceste semne de punctuaţie, precum şi înainte de deschiderea unei paranteze.)
_________________________________________________________________________________________________

CONCEPŢIE GRAFICĂ / MACHETARE / DESIGN

Asociaţia culturală Semn – Târgu Jiu

_________________________________________________________________________________________________

EDITAREA

Euro Education Federation

_________________________________________________________________________________________________
TIPARUL

a fost executat de Editura eParadigme

(Online) = ISSN 2501-3033 ISSN–L 2501-3033

iunie, 2020, nr. 6


Nr. 6, iunie, 2020

iunie, 2020, nr. 6