DE 17 ANI ÎN SLUJBA NEAMULUI!

Anul XVII, Nr. 83 (3), iunie 2023

 Revistă de informație culturală, educație, comunicare științifică și opinie

Publicația aparține EURO EDUCATION FEDERATION, federație acreditată de COMISIA EUROPEANĂ

prin EPALE și este recunoscută de Inspectoratul Școlar Județean Gorj ca revistă a profesorilor de istorie.

Preşedinte de onoare
Petre ŢUŢEA

Preşedinte fondator
Ionel Cioabă

Director
Claudiu Dumitrache-Costeşti

Director marketing
Radu Buțu

Redactor şef
Iva Lăcrămioara

Consiliul ştiinţific
Pr. Univ. Dr. Ion Popescu Brădiceni
Conf. Univ. Lazăr Popescu
Prof. Dr. Mitel Pasăre
Dr. Albinel Firescu

Redactori
Florin Dobrescu
Mihai Floarea
Mihai Tărnoveanu
Andrei Popete Pătrașcu

Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321

ISSN–L 1842 – 8541

nr. 83, iunie, 2023

 • EDITORIAL
04

• ARTICOLE ŞI STUDII
09-48

Anul XVII, Nr. 83 (3), iunie 2023

________________________________________________________________________
© Editura eParadigme

nr. 83, iunie, 2023

Confiscați averile trădătorilor, fraților! Ne-au distrus țara și familia! “O
viață avem români, și-o cinste, deșteptați-vă că ați dormit destul!”

Acesta este strigătul disperat al părinților și al majorității românilor

umiliți de “reprezentanții poporului”. Aceștia au ajuns acolo doar ca să fure

“legal” din munca unui neam care a jertfit zeci de milioane de oameni pentru a

câștiga independența și suveranitatea națională. Mint cu nerușinare că țara

nu are bani pentru bugetari, dar trădătorii sistemului au beneficiat mereu de

măriri salariale, sporuri și alte facilități legistative. Votează legi

antinaționale și batjocoresc fără discernământ cultura și spiritualitatea

românilor. Până când mai sugeți sângele poporului, nemernicilor? AJUNGE!

“O viață avem români, și-o cinste, deșteptați-vă că ați dormit destul!” –

spunea într-o replică de film, domnitorul Mihai Viteazul.

Da, unii profesorii își merită umilința!

Am știut de la bun început că finalitatea acestei greve este una umilitoare și

că liderii de sindicat nu fac nimic fără “acordul puterii”. Pentru cei ce au

studiat istoria și au înțeles un lucru elementar, reamintesc că orice proiect

politic este discutat, analizat, aprobat și redactat, fie ca proiecte clasificate,

fie declasificate. Și în cazul grevei profesorilor a fost același lucru. Evident,

nr. 83, iunie, 2023

mulți dintre d-voastră mă veți acuza de conspiraționism, dar vă răspund

promt că tocmai cei care fac astfel de proiecte clasificate fac parte din

sistem și sunt cu adevărat conspiraționiștii care se joacă cu inteligența

angajaților din cultură și educație care încă mai cred în “progresul

democrației”.

Ce este cu adevărat democrația? Suntem învățați la școală că ea reprezintă

“puterea poporului”. Cum poate cineva crede că poporul are putere dacă nu

este educat? Cât a evoluat educația în ultimii 33 de ani de la revoluție. Cât a

evoluat și poporul….? Astea-s roadele concrete ale democrației, restul

reprezintă doar demagogia politică a băieților deștepți.

Cine sunt vinovați pentru ce a ajuns educația astăzi? Mulți veți răspunde că

decidenții politici, fără a înțelege că aceștia nu fac nimic de capul lor, decât

la negocieri cu societatea civilă și sindicatele pentru a se asigura că legile

trec fără prea mult zgomot. Membrii acestora sunt ori incompetenți, ori

privilegiații sistemului cu condiția ca aceștia să fie martorii unor diversiuni

politice derulate cu ocazia implementări proiectelor politice. Mai concret,

avem aceiași lideri de peste 20 de ani. Vă întreb, cum poate reuși cineva să

reziste într-o funcție atâția ani fără a fi omul sistemului? Ce democrație mai

este asta când în organizația fundamentală a unei instituții de stat, liderii

sunt aceiași, cu toate că această instituție este vizibil în pragul degradării.

Este cazul, evident, al Ministerului Educației, instituția fundamentală a unui

“stat de drept”. Deci cine sunt cu adevărat vinovații? Ați înțeles, nu

profesorii, nu politicieni, ci președinții Biroului Executiv Central al

federațiilor sindicale.

Ioan Constantinescu - Motru

nr. 83, iunie, 2023
 SCRISOARE DESCHISĂ către Ministerul Culturii: Dezastrul de pe
Calea Eroilor din Târgu Jiu și batjocura unui simbol național trebuie
oprite!

Asociația cultural-istorică Pleniceanu

O scrisoare deschisă adresată noului ministru al Culturii, doamna Raluca

Turcan, a fost publicată pe pagina de Facebook a profesorului gorjean Andrei

Popete Pătrașcu. Acesta atrage atenția că fără o intervenție responsabilă și

fermă din partea Ministerului Culturii, față de dezastrul de pe Calea Eroilor

din Târgu Jiu, acest simbol al României este în pericol să nu mai fie inclus în

patrimoniul mondial UNESCO:

Calea Eroilor din Târgu Jiu este unul dintre cele mai importante simboluri

naționale ale României. Construită între 1937 și 1938 de către faimosul

sculptor Constantin Brâncuși, Calea Eroilor reprezintă o operă de artă

monumentală care atrage anual mii de turiști din întreaga lume.

Cu toate acestea, în ultimii ani, Calea Eroilor a devenit subiectul unui

dezastru arhitectural notoriu. Lucrările de reabilitare și modernizare care se

nr. 83, iunie, 2023

desfășoară de peste trei ani sunt de mântuială și nu respectă deloc valorile

culturale și naționale pe care le reprezintă acest monument.

Deși autoritățile locale au promis îmbunătățirea infrastructurii și

modernizarea acestei străzi, obiectiv aflat pe Lista Monumentelor Istorice

din România, clasificat la clasa A, conform Institutului Național al

Patrimoniului, realitatea este cu totul alta. Calea Eroilor a devenit o sursă de

indignare pentru locuitorii orașului și pentru turiști în timp ce autoritățile

locale se pregătesc de recepția finală, declarând că în proporție de 99%

lucrarea este finalizată.

Lucrările nu au fost supravegheate de specialiști în restaurarea și

conservarea monumentelor istorice, așa cum impunea legea, în timp ce

termenul de finalizare a lucrărilor a fost depășit de la un an, la peste trei și

jumătate. Materialele care s-au folosit pentru reabilitarea și modernizarea

acestui obiectiv care face parte din Ansamblul Monumental Calea Eroilor,

sunt de proastă calitate și nu respectă niciun standard minim care să

satisfacă destinația lor, fiind deja deteriorate.

Autoritățile se laudă cu investiții de milioane de lei în reabilitarea Căii Eroilor,

dar realitatea este că acești bani sunt cheltuiți fără niciun fel de

responsabilitate și fără nicio îmbunătățire vizibilă a stării monumentului, ba

dimpotrivă. Este dezarmant să vezi cum un monument istoric atât de

important pentru cultura noastră este distrus prin neglijența și

iresponsabilitatea autorităților locale și naționale, în egală măsura cu vina

arhitectului și constructorilor. Este nevoie în acest moment de implicarea

urgentă a tuturor instituțiilor abilitate să intervină pentru a salva Calea

nr. 83, iunie, 2023

Eroilor și a păstra valorile patrimoniului național și european ale României, în

forma lor inițială.

Tragem acest semnal de alarmă, în atenția noului ministru al Culturii, doamna

Raluca Turcan, precizând că este necesar să ne implicăm cu toții pentru a

preveni astfel de situații de ignorare a valorilor culturale, mai cu seamă că

Ansamblul Monumental Calea Eroilor de la Târgu Jiu își leagă numele de cel al

marelui sculptor Constantin Brâncuși. Calea Eroilor este un simbol național,

inclus pe Lista Patrimoniului European care trebuie protejat și conservat

pentru generațiile viitoare.

Doamna ministru, Dosarul Calea Eroilor a fost depus încă de anul trecut la

Ministerul Culturii, de către Grupul Civic Gorj. Fără o intervenție

responsabilă și fermă din partea instituției pe care o conduceți, acest simbol

al României este în pericol să rateze includerea în patrimoniul mondial

UNESCO. Este timpul să acționăm acum pentru a păstra și a proteja ceea ce

ne definește ca națiune și cultură!

prof. drd. Andrei Popete Pătrașcu,

președinte Asociația cultural-istorică Pleniceanu, membru fondator

Grupul Civic Gorj

nr. 83, iunie, 2023

 Exclusivismul rasei şi culturii germane

Viaţa germanului, în toată raţiunea şi maniera sa de a fi, îşi are exponentul

în celebra „Kultur”, pe care acesta o primeşte la vîrsta fragedă a tinereţii şi

pe care este ţinut, printr-o metodică manifestare a factorilor de seamă în

stat, să nu o uite în nici-o măsură până la vîrsta cea mai înaintată. Caracterul

dominant al rasei şi culturii germane este „exclusivismul” cel mai exagerat,

aplicat în toate domeniile de activitate omenească şi concretizat în cunoscuta

lozincă „Deutschland über alles”. A încerca, pe scara istoriei, o identificare

de dată, de la care să fi luat naştere această tendinţă, este foarte greu sau

de-a dreptul imposibil. Toţi cunoscătorii, de competenţă necontestată, ai

evoluţiei germane sunt unanimi în a o considera înnăscută, iar nu „fabricată”.

De altfel, numai aşa se explică sensul mistic pe care ea îl întreţine în toţi

compatrioţii lui Bismark, de la proletarul şomeur iremediabil pînă la

aristocratul cu apucături încă feudale. Sunt nenumăraţi acei cari au căutat să

dea o concretizare justă acestei metafizici, dar acela care a reuşit să

făurească, din atavismul tulbure, un crez de proporţii aproape geometrice şi

de năzuinţi determinante este Oswald Spengler. Concepţia sa despre destinul

german este cuprinsă în aşa numitul mit al lui „Faust” sau „omul faustian” (der

faustliche mensch). Care sunt caracterele sale? Spengler îşi începe opera

printr-o critică puternică a latinităţii. Nu vom arăta cuvînt cu cuvînt această

critică, ci printr-o interpretare cît mai largă, întrucît e mult mai valoros ceea

nr. 83, iunie, 2023

ce se ghiceşte c’a vrut să spună decît ceea ce propriu zis a strîns în fraze

tipărite. Idealul latin – după el – este static. Fiind astfel, el se manifestă prin

democraţie şi moderaţie, dînd şi celui mai slab posibilitatea să traiască în el,

ajutându-l chiar, multe ori, prin instituţia asistenţei sociale. Prin aceasta el

îmbracă un caracter abstract de largă umanitate, dar în realitate demască

incapacitatea latină de a se înarma cu aspiraţii sociale, positive. Năzuinţele

spiritualităţii sunt universale, fanteziste. Visează o aducere la acelaşi

numitor a tuturor oamenilor, uitînd că viaţa adevărată constă în cultivarea

variaţiunii, diferenţialului. Postulatele sale, în genere, fiind ca să

întrebuinţăm o analogie justă – să coboare şi pe pămînt „împărăţia cerurilor”,

ignorînd cu încăpăţînare antagonismele nenumărate şi ireductibile, cari se

opun unei asemenea concepţii. Acelaşi ideal se califică singur ca superficial şi

ieftin, prin faptul că e prea uşor accesibil tuturor popoarelor.

Superficialitatea sa constă din cultul excesiv al formei, care să poată fi

îmbrăcată cu aceeaşi uşurinţă şi la antipozi ca şi pe malurile Senei. Inspirat

din abstract, pe deasupra realităţilor, idealul latin merge cu paşi repezi către

declasare, fiind depăşit de exigenţele vieţii moderne. Deviza revoluţiei

franceze din 1879 „liberté, égalité, fraternité”, a fost realizată. Pîrghia pe

care s’a mişcat toată revoluţia idealului latin, a fost aceasta. Odată realizată,

el a rămas fără obiectiv. Refuzul de a-şi apropia un altul, cerut de vreme, i-a

tăiat contactul cu viaţa, sortinduse singur unui sedentarism de vise, şi cedînd

primatul idealului germanic. Ce opune idealul german celui latin? Un dinamism

puternic şi aproape iraţional. Idealul germanic e dinamic pînă la catastrofic.

Omul faustian nu „este” ci „devine” (der faustliche mensch „ist” nicht er

„wird”). Cu alte cuvinte, năzuinţele sale nu îmbracă un caracter latent, static,

nr. 83, iunie, 2023

ireal, ci unul activ. Nu se mulţumeşte cu o stare de fapt, îmbunătăţită chiar

cu corective în cadrul ei. Vrea, pur şi simplu „altceva”. Principiul său este

activitatea în vederea unei deveniri dusă cu o îndărătnicie necunoscută la un

alt popor. Din trăsătura aceasta, trage Splenger că tipul dominant al viitoarei

culturi occidentale va fi cel germanic, nu cel „francez” (sinonim cu cel latin)

care coboară cu paşi repezi povârnişul decadenţei. Toţi savanţii Germaniei,

proclamă infailibilitatea poporului lor, sub toate formele. Patrimoniul

civilizaţiei, pînă la potenţialul actual, cuprinde, cu oricît de bunăvoinţă am

face aprecierea, cel puţin o jumătate din el contribuţie franceză. „Kultur”

ignorează cu totul această realitate. Marii scriitori, marii oameni de stiinţă,

marii oameni de stat, sunt pentru „ea”, numai germani, nepomenind decît de

foarte puţini străini, micşoraţi şi aceia complet sub unghiul aceluiaşi

exclusivism. În „Istoria chimiei” a marelui chimist german, Osvald, numele lui

Lavoisier nici nu e pomenit. Molière e mai cunoscut, cu siguranţă, la Yokohama

decât la Frankfurt am Main. Furia activismului şi – implicit – devenirii

germane nu cunoaşte nici-un scrupul şi nici-o margine. „Dreptul celui mai

tare”, arborat cu atîta emfază şi ironie în faţa fraternităţii franceze este

îndestul de concludent. … Viaţa e luptă, „o luptă pentru voinţa de putere,

groasnică, inexorabilă, o luptă fără cruţare” (Spengler). Ce vrea şi ce a vrut

Germania întotdeauna? Dominaţia mondială sub puterea poporului german.

„Germania concretizează într’însa cel mai puternic avînt al supremaţiei

omeneşti, şi se vede osîndită, prin însăşi măreţia sa, să absoarbă într’însa

toate popoarele sau să se întoarcă în neant” (Bernhard). „Noi (germanii)

suntem din punct de vedere moral şi intelectual, superiori tuturor oamenilor.

Germania e cea mai desăvarşită creaţie din cîte a cunoscut istoria”

nr. 83, iunie, 2023

(Profesorul Lasson). „Că acest ultim război a fost o întreprindere de cuceriri,

cu scopul de a-şi asigura stăpînirea Europei şi a lumei, prin anexiuni de

teritorii, acest lucru nu poate fi contestat decât de însăşi autorii acestei

crime împotriva umanităţii. Că a trebuit strînsă unire a forţelor ale Franţei,

Angliei şi a celorlalte popoare direct ameninţate, împreună cu ajutorul

american (după deruta Rusiei) pentru a sfărîma întreprinderea militară a

Germaniei, acest lucru nu-l va contesta nimeni, afară de partea

încriminată”(Ciemencean). În lumina tuturor celor spuse pînă aici „hitlerismul”

apare ca ceva foarte logic în viaţa poporului german. Tentativa din 1914 de

cucerire a dominaţiei mondiale, a eşuat. O nouă tentativă în acelaş sens, ar

necesita o sumă de exigenţe externe şi interne, fără de care succesul ar fi

ratat. Vom vedea, într’un alt articol, dacă conjunctura favorabilă din 1914 îi

va mai fi pusă vreodată în faţă şi în ce fel. Până atunci însă – sau mai precis în

aşteptarea acestei noi conjuncturi – poporul german a ţinut să-şi exercite

exclusivismul său în elementul intern al populaţiei. De aici a pornit, în mod

firesc, „eliberarea evreilor” şi decretarea „Germaniei a germanilor”, care nu

e decît un revers în mic al celeilalte năzuinţi „Universul al germanilor”. Există,

în realitate, un pericol evreesc în Germania, aşa cum a fost arătat şi cum au

bătut actualii guvernanţi moneda în el? Deloc. Ce înseamnă o sută de mii de

familii evreieşti la o populaţie totală de şaizeci şi cinci de milioane de

locuitori? Doresc să fiu înţeles. Nu e vorba aici de o degenerare sau de o

aprobare a acţiunii rasiste. Ci pur şi simplu, de cunoaşterea adevărului.

Originea rasismului nu e alta decît „exclusivismul” specific, înăscut, al

poporului german, după cum am arătat. Iar ca o concluzie pe marginea celor

spuse pînă acum, se mai impune o precizare. „Kultur” nu este propriu zis

nr. 83, iunie, 2023

depozitară caracterului german, ci factorul fidel care-l luminează şi-i

precizează axele, şi-i amplifică orizonturile.

Ion C Pena, publicat în „SO4H2”, anul II, nr. 7-8, din 1933 (22 de ani)

nr. 83, iunie, 2023

De două ori e gratis, a treia e cu bani!

de Alin Mureanu
Din primul an, cam de prin luna șapte,
Ne dau la toți, încet, dinții de lapte,
Care ne țin vreo 10, 12 ani,
Până ce devenim puștani.
***
Când devenim adolescenți,
Ne dau alți dinți, mai rezistenți
Dar trebuie să fim atenți,
Că-s ultimii, și-s permanenți!
***
Cu ei, în gură o să-mbătrânim,
Și alții gratis, n-o să mai primim,
Iar de uităm să-i îngrijim,
A treia oară, “trebe” să-i plătim!!

nr. 83, iunie, 2023

 Istoria tristă a României: un val de 10.000 de arestări s-a
pornit în noaptea de 14 spre 15 mai a anului 1948

Istoria tristă a României: un val de 10.000 de arestări s-a pornit în

noaptea de 14 spre 15 mai a anului 1948. La începutul lunii mai a anului
1948, arestările înopinate erau la ordinea zilei. Mașini negre tulburau
liniștea cartierelor din marile orașe ale României în miez de noapte. În
aer plutea o nesiguranță continuă și o frică până la paroxism în rândurile
populației. Perioada cuprinsă între anii 1948 și mijlocul deceniului al
cincilea a reprezentat o teroare instituționaliztă împotriva poporului
român, informează Glasul info.
În noaptea de 14 spre 15 mai a anului 1948 s-a declanșat un nou val imens de
arestări. În atenția prigonitorilor intraseră mai ales tinerii implicați în viața
politică a țării, indiferent de ideologia și clasa socială din care făceau parte.
Potrivit Ordinului numărul 5 transmis în provincie de către D.G. S.P. (Direcția
Generală a Securității Poporului) încă din data de 13 mai a anului 1948
trebuiau arestate toate persoanele “care s-au încadrat în partidele istorice”
după 23 august 1944 și care prin activitatea lor se opuneau “regimului
democrat”.
Echipe formate din câte trei membri erau trimise la domiciliile cunoscute ale
celor care urmau să fie arestați. Operațiunea a fost una amplă și foarte
atent plănuită și coordonată, astfel încât foarte puțini au putut scăpa de
aceste arestări.
Temnițele și torționarii din ele au măcinat apoi și distrus floarea
intelectualității și culturii românești din perioada interbelică, poate una
dintre cele mai strălucite generații de tineri pe care i-a avut vreodată
România.
Azi pentru poporul român este din nou zi de doliu…

Redacţia GLASUL INFO

nr. 83, iunie, 2023

 Avem sindicate, avem societate civilă, avem cultură sau educaţie?

“Avem doar trădători care pentru 15-25% indemnizaţie de conducere

sau funcţii în viitorul guvern trădează, ca de altfel de mii de ani… Avem

oameni fără principii care pentru 50-100 de euro bonus la salariu sunt

capabili să desfinţeze şcoli care îndeplinesc normele de funcţionare potrivit

legilor în vigoare…

Avem oameni fără demnitate care pentru a fi în graţiile “gangsterilor” lovesc

fără milă sub pretextul favorizării “binelui colectiv”. Şi dovezile moral-civice

pot continua (şi asta nu că n-ar fi şi cele concrete, dar noi cei mici nu putem

avea acces la ele). Este limpede că aceste dovezi nu pot avea efect datorită

traficului de influenţă generat de manipularea mediatică. Istoria presei arată

că încă din epoca modernă trusturile mediatice nu erau altceva decât

elementele de campanie ale corporaţiilor mondiale care se luptau pentru

supremaţie. Eventual multe din aceste corporaţii au fuzionat pentru “binele

comun” şi pentru menţinerea unui monopol financiar-economic dirijat.

Probabil globalismul contemporan este un efect al acestor fuzionări sau

negociei tacite. Prin urmare nu avem nimic şi nu putem avea ceva decât legi

scrise dar precise acolo unde trebuie aplicate. “(30 ianuarie 2014)

nr. 83, iunie, 2023

 “Am fost şi noi demni de munca noastră doar pentru o zi asta pentru cǎ în

ziua următoare am fost deja umiliţi de opinia publică în fel şi chip de îţi era

ruşine sǎ mai dai ochii cu cei cunoscuţi. Evident că educaţia pântecului şi a

buzunarului specifică civilizaţiilor dispărute stă în mâinile unor parveniţi şi

semidocţi care contribuie încet dar sigur la pierderea identităţii naţionale.

Dar problema nu sunt ei, ci noi cei din sistem care ne pasǎ la fel de mult cum

le pasă şi lor chiar dacǎ invocăm disproporţia dintre merit şi răsplată care

contribuie la dezbinarea socială generală. Nu ne mai rǎmâne decât un Ţepeş

care va veni când Dumnezeu va considera adică la sfârşitul veacurilor cǎci

pedeapsa pentru genocid a naţiunii române n-a fost ispăşită şi nu va fi curând

ispăşită.” (oct 2008 – după greva sindicală din învăţământ).

Vă aduceţi aminte de greva din noiembrie 2013 – vreo diferenţă?

nr. 83, iunie, 2023

 Știe cineva de ce hoții, corupții și criminalii s-au aciuat în
fruntea țării și își bat astăzi joc de copii noștri? Ce ar trebui
făcut pentru asta?

O întrebare destul de dură și cât se poate de legitimă, având în vedere

situația economică, socială și politică a României din ultimii cinci ani: Știe

cineva de ce hoții, corupții și criminalii s-au aciuat în fruntea țării și își

bat astăzi joc de copii noștri? Ce ar trebui făcut pentru asta?

Comentariile sunt mai mult sau mai puțin comice și pe măsura întrebării.

Totuși, puteți înțelege că cei mai mulți români sunt foarte inteligenți.

Ioan Constantinescu - Motru

nr. 83, iunie, 2023

 “CELE MAI CRÂNCENE ÎNFRÂNGERI – SUNT RENUNȚĂRILE
LA VIS”
Înfrânt nu ești atunci când sângeri
și nici când ochii’n lacrimi ți-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renunțările la vis.
(Radu Gyr – “îndemn la luptã”)

Aceste rânduri exprima mai mult decât sentimentul celor chinuiţi în

închisorile comuniste: o credinţă, un ideal, o concepţie de viaţă, o întreagă
filosofie. Sensul plenar şi final al oricărei existente. Pentru asta trăim.
Pentru a ne realiza că persoana umană. Țel pe care nu-l putem împlini decât
visând, imaginând ceva nou, proiectând dincolo de învelişul material al vieţii
reflexele lumii de dincolo. Trebuie să prindem un crâmpei de cer în tot ce
întreprindem aici pe pământ. Trebuie să avem ochii aţintiţi spre valori mai
înalte decât zidurile în care trăim, patul în care dormim sau mâncarea ce-o

nr. 83, iunie, 2023

digeram. Nici chiar pleiada de invenţii tehnice, care mai de care mai arătoasă,
nu trebuie să ne strice echilibrul interior. Toate acestea sunt lucruri
pieritoare. Ele vin şi pleacă şi nu afectează destinul nostru împărătesc. Omul
e om numai în măsura în care visează la mărirea neamului său şi se integrează
în zbuciumul lui istoric şi spiritual. Naţiunea e o componentă a sufletului său
şi nu poate renunţa la ea fără a-şi mutila existenţa. Pe linia neamului, omul se
urcă mai departe şi printr-un efort convergent se întâlneşte cu Dumnezeu şi
contemplă creaţia Lui în ordinea etnică. “Visul” lui Radu Gyr este aceasta
ierarhie a valorilor, care-l smulge pe individ din zoologie şi-l înzestrează cu
dimensiunea transcendentului. În închisorile comuniste, tratamentul aplicat
deţinuţilor, cu fioroasele lui secvenţe, avea ca scop final dezintegrarea
persoanei umane. Să repudieze, ca un anacronism istoric, atât “superstiţiile”
religioase cât şi ataşamentul lor faţă de neam. Odată conştiinţa golită, prin
teroare şi foamete, de aceste “resturi” ale unei civilizaţii apuse -ideea
religioasă şi ideea națională- nu rămâne la limita decât materia. Cosmonauţii
sovietici în peregrinările lor prin văzduh au raportat doar “că n-au întâlnit
nicăieri pe Dumnezeu”. Dar iată că în ciocnirea dintre reprezentanţii
sistemului, care aveau toate avantajele de partea lor, şi populaţia închisorilor,
despuiata de orice protecţie legală şi condamnată să moară prin denutriţie şi
lipsa de aer, s-a întâmplat un fenomen neprevăzut de specialiştii în tortură a
şcolilor de la Moscova. “Biruit-a gândul”, cum spune cronicarul. Deţinuţii s-au
ghemuit în ultima lor tranşee, în albia nevăzută a sufletului lor, şi aici au
rezistat asalturilor repetate ale unui inamic ce nu cunoaşte nici milă şi nici
omenia. Sistemul monstruos a fost înfrânt de om, de omul adevărat, de omul
interior, care-i legat printr-un fir nevăzut de Dumnezeu. Regimul comunist a
confiscat proprietăţile oamenilor, pământurile lor, munca lor, dar n-a putut să
confişte sufletul oamenilor azvârliţi în “zarca” sau alte locuri de exterminare.
Deţinuţii au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunţat la visele lor, ştiind
prea bine, cum spune Radu Gyr, că “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la
vis”. Cine-şi reneagă structura lui sufletească, îşi pierde identitatea lui
spirituală, se despoaie de propriul său eu şi devine o anexă a lumii materiale.
Toate înfrângerile îşi pot găsi o compensaţie sau o reparaţie, afară de aceea
care anulează însăşi condiţia umană. Iar dacă Dumnezeu îi va chema la El pe
acei ce-şi apara cu atâta înverşunare înfăţişarea de om, vor primi o îndoită
răsplata: laurii istoriei şi cununa martiriului. În închisorile din România,
regimul comunist a suferit cea mai mare înfrângere a lui. “Idealul” a biruit
realitatea îngrozitoare în care au trăit deţinuţii zeci de ani. Tinereţea celor
ce-au supravieţuit s-a măcinat în celule, dar “visul” lor n-a încetat o clipă să-i

nr. 83, iunie, 2023

susţină din interior şi să-i scoată cu fruntea sus peste pragul închisorilor.
Prin ei s-a impus neamul nostru contra năvălitorului din răsărit, dovedindu-şi
capacitatea lui supraomenească de a rezista celor mai crâncene prigoane şi
tiranii. Când luăm act de aceste exemple cutremurătoare de tenacitate şi
mândrie a acestor Feti-frumosi ai închisorilor, datoria pribegilor liberi
creşte la infinit. Nu ne putem lăsa copleşiţi nici de ani nici de vârsta nici de
decepţiile provocate de atitudinea unui Occident mălăieţ, lipsit de
demnitatea ultimului deţinut din România, ci ne vom călăuzi după suferinţa
celor din închisori, care nu s-au uitat la vremea care trece peste ei şi le-a
supt toată vlaga tinereţii. Ne vom cumineca din comorile lor spirituale,
adunate în deceniile de detenţiune, ştiind că aceste suferinţe nu vor rămânea
fără răsplata în ochii Domnului şi vor cădea, într-un viitor apropiat, că o mană
cerească peste deşertul istoric ce-l străbate neamul nostru acum. Să
fraternizăm cu epopeea muceniciei naţionale, răspunzând cu hotărârea
noastră tot atât de nezdruncinata de a “nu renunţa niciodată la vis”, de a nu
înceta o clipă lupta de eliberare. E singurul omagiu ce-l putem aduce
cohortelor de morţi şi vii din închisori, care au salvat onoarea neamului
nostru.

de Horia Sima
“Ţara şi Exilul”, Madrid
Curier Informativ al Mişcării Legionare
Director: Gheorghe Costea
Anul XVII (1980-1981)

nr. 83, iunie, 2023

 “Cei trei mușchetari din educație” care au speriat vestul! Vorba
maestrului Tudor Gheorghe: DEGEABA!

Redau mai jos articolul “Da, unii profesorii își merită umilința!” scris în
urmă cu cinci zile:
Am știut de la bun început că finalitatea acestei greve este una umilitoare și
că liderii de sindicat nu fac nimic fără “acordul puterii”. Pentru cei ce au
studiat istoria și au înțeles un lucru elementar, reamintesc că orice proiect
politic este discutat, analizat, aprobat și redactat, fie ca proiecte clasificate,
fie declasificate. Și în cazul grevei profesorilor a fost același lucru. Evident,
mulți dintre dumneavoastră mă veți acuza de conspiraționism, dar vă răspund
prompt că tocmai cei care fac astfel de proiecte clasificate fac parte din
sistem și sunt cu adevărat conspiraționiștii care se joacă cu inteligența
angajaților din cultură și educație care încă mai cred în “progresul
democrației”.
Ce este cu adevărat democrația? Suntem învățați la școală că ea reprezintă
“puterea poporului”. Cum poate cineva crede că poporul are putere dacă nu
este educat? Cât a evoluat educația în ultimii 33 de ani de la revoluție? Cât a
evoluat și poporul….? Astea-s roadele concrete ale democrației, restul
reprezintă doar demagogia politică a băieților deștepți.
Cine sunt vinovați pentru ce a ajuns educația astăzi? Mulți veți răspunde că
decidenții politici, fără a înțelege că aceștia nu fac nimic de capul lor, decât
la negocieri cu societatea civilă și sindicatele pentru a se asigura că legile
trec fără prea mult zgomot. Membrii acestora sunt ori incompetenți, ori
privilegiații sistemului cu condiția ca aceștia să fie martorii unor diversiuni

nr. 83, iunie, 2023

 politice derulate cu ocazia implementării proiectelor politice. Mai concret,
avem aceiași lideri de peste 20 de ani. Vă întreb, cum poate reuși cineva să
reziste într-o funcție atâția ani fără a fi omul sistemului? Ce democrație mai
este asta când în organizația fundamentală a unei instituții de stat, liderii
sunt aceiași, cu toate că această instituție este vizibil în pragul degradării?
Este cazul, evident, al Ministerului Educației, instituția fundamentală a unui
“stat de drept”. Deci cine sunt cu adevărat vinovații? Ați înțeles, nu
profesorii, nu politicieni, ci președinții Biroului Executiv Central al
federațiilor sindicale.
Concluziile le puteți trage dumneavoastră, dar la final de grevă, ne-am mai
putea întreba:

1. Care este obiectivul politic al declanșării acestei greve din educație de

o frumusețe incomparabilă în ultimii 20 de ani?
2. Care este viitorul sindicatelor, oricum dezbinate încă de pe vremea
primului mandat a lui Traian Băsescu?
3. Ce mai pot face profesorii pentru viitorul lor și al elevilor în condițiile
date?

Ioan Constantinescu - Motru

nr. 83, iunie, 2023

 13,14,15 iunie 1990, trei zile în care toporul și ranga au zdrobit un
Ideal.

Visul nu poate muri, așa cum

Doina nu poate fi prinsă în pumn,
nici vântul dintre brazi între
gratii. Atunci în iunie 1990
regimul moscovit instaurat în
România pe sângele românilor,
regim condus de Ion Ilici Iliescu,
Petre Roman (fiul lui Walter
Roman, nume la naștere Ernő
Neuländer) și Silviu Brucan
(nume la naștere Saul Bruckner) a reprimat în sânge cea mai lungă
demonstrație anticomunistă din istoria omenirii, 53 de zile și nopți în care
tinerii au militat pentru Idealul Libertății, pentru Idealul Național, sub
Icoana Maicii Domnului și a lui Mihai Eminescu.
În ziua de 13 iunie la comanda regimului mai sus amintit structurile conduse
de Virgil Măgureanu (născut cu numele de Imre Asztalos) au orchestrat
pretextul represiunii precum si represiunea în sine. Șeful Politiei Române,
generalul Diamandescu a dat dispoziție pentru autoincendierea autobuzelor
Ministerului de Interne. Cadre “civile” aflate în comanda lui Măgureanu au
“atacat” în cea mai perfectă diversiune Televiziunea Română și Politia
Capitalei. S-a desfășurat astfel tabloul unei așa zise “rebeliuni legionare”,
sintagmă uzitată obsesiv de Ion Iliescu, fiu de ilegalist comunist. Puținii
oameni care mai erau în Piața Universității în dimineața zilei de 13 iunie au
fost arestați. Cei care au ieșit în stradă pe parcursul zilei de 13 iunie pentru
a le lua apărarea celor arestați au fost reprimați brutal de forțele de ordine.
Marian Munteanu, șeful Ligii Studenților, liderul Pieței Universității a făcut
în acea zi apeluri repetate la non-violență, prevăzând înscenările puterii
politice din acea vreme.
A doua zi, 14 iunie, la apelul lui Ion Iliescu, pe fondul isteriei creată de TVR
condusă de Răzvan Theodorescu mii de mineri au descins în București
pentru ,,a face ordine” sub îndrumarea directă a “civilior” lui Virgil
Măgureanu. Liderii Ligii Studentilor au fost bătuți cumplit, cu oase zdrobite,

nr. 83, iunie, 2023

capete și dinți sfărâmați, sute de oameni băgați în dube și in spital. În
cimitirul de la Străulești au apărut peste noapte peste o sută de cruci de
“neidentificate”. Gloanțele, răngile, topoarele, lanțurile, pumnii și-au spus
cuvântul. Măcelul a fost îngrozitor. Așa s-a vrut să se îngroape un Ideal. De
atunci a început exodul tinerilor peste hotare, de atunci România este privită
ca o țară de barbari. De atunci regimul satanic a început să facă “pui” dându-
și seama că trebuie să nască fantome, alte “partide” alte forme, pentru a-și
acoperi Crima, pentru a-și “schimba” , cosmetiza fața hâdă, pentru a
perpetua. În acele Timpuri cumplite cei care “rezistă” acum, Mihai Șora,
Andrei Pleșu (miniștri FĂRĂ demisie din guvernul Roman), Gabriel Liiceanu
(cel care a primit cadou de la Brucan Editura Tehnică pentru a forma
Humanitas) se bucurau de privilegiile “noului” regim, via vechiul regim, cel
kominternist. Fața hâdă trebuia să aibă și o ,,opoziție”… “intelectuală, ,,nu-i
așa”, vorba lui Saul Bruckner, cunoscut publicului larg ca Silviu Brucan.
Cristian Tudor Popescu, alt “rezistent” justifica în ziarul Adevărul, ziarul
puterii, crimele din 13-15 iunie, prin articolul ,,Spirala violenței”. Rădăcinile
răului ce subjugă azi România se află și în acei ani. Până când nu le vom smulge,
până când nu vom tăia ramurile lor, nu ne vom ridica. “Alte măşti, aceeaşi
piesă, Alte guri, aceeaşi gamă,/ Amăgit atât de-adese/ Nu spera şi nu ai
teamă./ Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte,/ Te-or întrece
nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte; Teamă n-ai, căta-vor iarăşi/ Între dânşii
să se plece,/ Nu te prinde lor tovarăş:/ Ce e val, ca valul trece”.
Pe crimă și pe minciună nu se pot clădi ziduri noi. Cine nu cunoaște istoria
anilor 90, nu poate întelege cu adevărat ce se întamplă astăzi. De aceea nu
trebuie să uităm. Atunci tineretul român a fost zdrobit, dar nu învins. A lăsat
mărturie peste veac că și-a făcut Datoria. A scris cu sânge și suferință o
pagină de Luptă din Istoria acestei Țări.
Idealul Pieței Universității este în matca Neamului Românesc.
Mihai Tîrnoveanu

nr. 83, iunie, 2023

 19 iunie 1987. Demolarea bisericii Sfânta Vineri. Blestemul
familiei Ceaușescu.

Acum 31 de ani, pe 19 iunie 1987, Biserica “Sfânta Vineri” a fost

rasă de pe fața pământului, chiar într-o zi de vineri, sub pretextul
sistematizării Bucureștiului.

O placă de marmură reamintește astăzi trecătorilor despre lăcașul de

cult și de icoana făcătoare-de-minuni a Cuvioasei Parascheva.

Primul schit al acestei Biserici a fost construit spre sfârșitul secolului 13 de

credincioșii locali. Tradiția spune că în acest schit domnitorul Mircea cel

Bătrân a adus pentru un scurt timp moaștele Sfintei Parascheva și ale Sfintei

Filofteia de la Argeș. Mai târziu, în vremea domnitorului Matei Basarab,

Nicolae vel Aga a reconstruit biserica pe aceeași temelie, astfel încât

tradiția a început a numi noua biserică „Agănița”, până în anul 1749, când

Elena Doamna și fratele său, Udriște Năsturel-Herescu, au preluat obligația

sprijinirii materiale a Bisericii, iar credincioșii au început să o numească

Biserica Sfânta Vineri-Hereasca. În secolul 18, protecția materială a bisericii

a fost asigurată de boierii Băleni, care au și construit noi clădiri pentru

săraci și bolnavi, iar celebrul Anton Pann a înființat aici o școală de cântăreți

bisericești.

nr. 83, iunie, 2023

 Calvarul… Ceaușeasca: „Jos cu porcăria!”
Părintele Gelu Bogdan este personajul a cărei viață este indusolubil legată de

„Sf. Vineri”. Diacon la această biserică, pe 12 februarie 1978 este hirotonit

preot de Patriarhul Iustin, pe seama aceleiași Biserici Sf. Vineri, cu

ascultarea de a o reconstrui, lăcașul fiind avariat după cutremurul din 4

martie 1977. „Patriarhul Iustin mi-a dat 100.000 de lei și m-a trimis la

treabă”, povestește preot Gelu Bogdan. Lucrările, care au durat 8 ani, au

costat la acea vreme 2.845.000 de lei! Pe 14 octombrie 1985 Biserica, pictată

de celebrul Dimitrie Belizarie, a fost resfințită.

Bucuria părintelui și a credincioșilor nu a durat mult, pentru că în iunie 1987

s-a primit o hârtie de la Primărie în care se cerea Bisericii să cedeze 1450

metri pătrați de jur-împrejur, pentru construcția unui bloc. „Am intuit că vor

să pună blocul ca o fațadă, să ascundă biserica, așa cum au făcut la Domnița

Bălașa. Patriarhul m-a îndemnat să nu aduc nici un răspuns, să trenez, iar

Consiliul Parohial, care era format din oameni de cultură, a refuzat să cedeze.

Tragedia acestei biserici a început pe 9 iunie 1987, când au sosit 3 delegați

nr. 83, iunie, 2023
ai Primăriei, conduși de vicele Dumitru Necșoiu, un comunist fără inimă, care

m-a amenințat că varianta cu construcția blocului «e cea mai bună soluție». Pe

13 iunie, pe la ora 14.15, m-am trezit cu Elena Ceaușescu. Însoțitoarea îi tot

arăta câte ceva cu mâna, iar ea, după câteva secunde, a zis: «Jos porcăria!».

Am fost martor și am auzit cu urechile mele. Nu pot să uit: 13 iunie 1987″,

spune părintele.

„Pe 14 iunie 1987 am săvârșit ultima Liturghie în Biserica Sf. Vineri”, continuă

acesta.

Dezastrul… Pentru prima oară: „Jos comunismul!”

Luni, pe 15 iunie, la ora 4 dimineața, biserica era înconjurată cu panouri înalte

de peste doi metri. La 7.00 părintele Gelu Bogdan a fost anunțat de oamenii

Primăriei că biserica nu va fi mutată, iar casa parohială demolată. Cu ajutorul

studenților teologi și al seminariștilor, părintele salvează tot ce se putea

salva din casa parohială, începând cu grandioasa bibliotecă.

„Pe 16 iunie 1987, întreaga casă parohială era distrusă. Pe 17 am fost

informat că există trei soluții pentru biserică: mutarea pe banii statului,

mutarea pe banii bisericii sau demolarea. Încă mai credeam că pot salva

biserica. La 13.30 am fost anunțat însă că se va dărâma. Am fost în audiență

la Ilie Ceușescu, la Tamara Dobrin. Mi se răspundea: «Nu se poate face nimic

e dispoziția Tovarășei…» Zeci de oameni de cultură au protestat în zadar.

Cordoane de milițieni și securiști au înconjurat Biserica. Obiectele de cult au

ajuns la Cernica, iar cele cu valoare istorică au ajuns, prin bunăvoința și

ajutorul lui Panait I. Panait, la Muzeul Hereștilor.

nr. 83, iunie, 2023

Demolarea a început la orele 18.00. Pentru prima oară în România oamenii au

strigat: „Jos comunismul! Jos Ceaușescu!”. S-au operat arestări, lumea nu

ceda. Muncitorii au refuzat să dărâme biserica și au fost aduși pușcăriași,

cărora li s-a promis reducerea pedepsei. „La 20.30 pușcăriașul care s-a

agățat de turlă a căzut și am aflat că după câteva săptămâni a murit în spital.

În genunchi, lumea plângea în hohote, se auzeau blesteme, iar securiștii

arestau…”, spunea părintele Gelu Bogdan.

Istoricul Radu Ciuceanu, martor la demolare, își amintește: „Un tânăr înalt, cu

o cămașă albă, de cam 24 de ani, s-a aruncat în fața buldozerelor. „Eu nu fug

din fața altarului, darâmați biserica peste mine. Va fi cel mai frumos

mormânt”.

După demolare, martori oculari ai distrugerii, au aprins lumânări și au vegheat

toată noaptea ruinele bisericii.

de Florin Dobrescu

nr. 83, iunie, 2023

 Comunicat de presă: Luna iunie, lună a identității creștine!

„Luna iunie – Luna identității creștine” este titlul unei inițiative legislative

cetățenești care își propune promovarea unui proiect de lege conform căruia

luna iunie a fiecărui an să fie desemnată „lună a identității creștine”, anunță

reprezentanții inițiativei.

„Luna identității creștine” are ca obiectiv recunoașterea rolului fundamental

al creștinismului în istoria și identitatea locuitorilor României vreme de

veacuri, se arată în textul proiectului de lege.

Conform acestuia, în luna iunie cetățenii României vor putea organiza

manifestări care au ca obiectiv afirmarea, recunoașterea și aprecierea

contribuției creștinismului la civilizația și cultura României, iar autoritățile

publice centrale și locale vor putea contribui cu sprijin logistic, administrativ

și/sau financiar, potrivit atribuțiilor și competențelor legale, pentru

susținerea acestor manifestări.

Proiectul legislativ a fost inițiat de un grup de cetățeni români, creștini de

diverse confesiuni, care s-au constituit, în condițiile legii nr. 189/1999, într-

un Comitet național de inițiativă. Demersul a fost publicat în Monitorul

nr. 83, iunie, 2023

Oficial al României, nr. 444/23.05.2023. În conformitate cu legea nr.

189/1999, proiectul se află în acest moment în faza de colectare de

semnături de susținere. Pentru a fi acceptat de Parlament, unde ar urma să

fie supus votului de adoptare, este necesar sprijinul a cel puțin 100.000 de

cetățeni români cu drept de vot din țară.

„Credința creștină a reprezentat un filon al românității de-a lungul istoriei,

iar evidențierea acestui fapt onorează memoria înaintașilor poporului român,

pe de o parte, iar pe de alta, păstrează și transmite generațiilor viitoare

aceeași identitate, care s-a dovedit a fi determinantă pentru supraviețuirea

națiunii române”, apreciază Adrian Iov, președintele Comitetului de inițiativă

cetățenească. „Creștinismul este moștenirea spirituală, valorică și morală a

cetățenilor României, indiferent de confesiune religioasă ori apartenență

etnică. Afirmarea acesteia devine cu atât mai importantă în contextul

schimbărilor continue care marchează societatea contemporană. Din aceste

motive, noi supunem dezbaterii și aprobării Parlamentului României o

propunere legislativă care are drept obiect stabilirea lunii iunie drept lună a

identității creștine.”

Informații suplimentare pot fi găsite pe website-ul oficial al inițiativei

cetățenești, www.identitate-crestina.ro.

nr. 83, iunie, 2023

 18/19 iunie 1951: Cumplita noapte de Rusalii – deportarea în

Bărăgan

Foto: Historia

18/19 iunie 1951, trei judeţe ale României, 12.791 de familii, 40.230

de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane;

destinaţia – câmpia stearpă a Bărăganului. Acestea sunt coordonatele

celei mai cumplite pribegii a satului românesc. „Historia“ recompune,

după şase decenii, teribila noapte de Rusalii aşa cum a fost trăită de

românii condamnaţi la inexistenţă, care s-au întors din iad.

Ileana Mateescu şi Silviu Sarafolean au fost purtaţi pe braţele unei

ideologii comuniste absurde a exterminării programate. Au fost duşi, din

Banatul lor de acasă, în câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic, în

satele fără nume din deşertul Bărăganului. Erau copii, le jucau ochii în

nr. 83, iunie, 2023

cap de voie bună şi de prospeţime şi nu ştiau că sunt duşmani ai poporului.

Astăzi, după şaizeci de ani, povestesc despre deportări, despre labirintul

câmpiei şi despre întâmplările zilelor din pustiu fără patimă aproape, dar

cu o luciditate înspăimântătoare. Au fruntea brăzdată, dar senină. Are

şi memoria uitările ei.

Închisoarea în aer liber din Câmpia Bărăganului

„Bărăganul a fost Siberia noastră“, spune Ileana Mateescu şi e greu să

descrii, pe cât de succint, pe atât de complet, o viaţă în care te recomandă

doar ştampila „D.O.“ (Domiciliu Obligatoriu) din acte. În Bărăgan au murit

oameni fără să se fi eliberat de frică, altora durerea încă le tulbură

instinctul şi toţi au trăit absurdul unei închisori în aer liber. Impulsul e

normal şi nobil:„deportarea, înstrăinarea forţată şi ruperea legăturii sfinte

cu pământul sunt nedreptăţi şi umilinţe care nu trebuie uitate niciodată“ –

aşa cere Silviu Sarafolean, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi în

Bărăgan, filiala Timişoara.

(Primele adăposturi ale familiilor de deportaţi în Bărăgan, înjghebate din te

miri ce)

Aritmetica dictatorilor e însă mereu simplă:Iugoslavia anului 1948,

transformată – după „teoria“ lui Gheorghe Gheorghiu-Dej – de

„fascistul“ Tito într-o „semicolonie a imperialismului anglo-american“, nu

putea sta în calea sovietizării fireşti a României. Marea schismă dintre Iosif

Tito şi Iosif Stalin însemna curăţarea oricăror urme de „titoism“ din ţară.

Dar pe teren, când orgoliile ideologiilor stabilesc destine, matematica nu mai

funcţionează ca în fotoliile Kremlinului. Ascunsă de eufemismele limbii de

nr. 83, iunie, 2023

lemn, soarta a 40.230 de persoane începea să fie scrisă brutal:la Plenara C.C.

al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare

socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama detaşat

necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a

rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului.“

Drum liber strămutărilor

Într-un an şi jumătate, era deja finalizat „recensământul“ fermierilor,

proprietarilor de pământ, industriaşilor, hangiilor, refugiaţilor basarabeni sau

aromâni, foştilor membri în forţele armate germane, cetăţenilor străini,

simpatizanţilor lui Tito, cadrelor militare, oficialităţilor demise sau contra-

revoluţionarilor care puteau pune în pericol socialismul românesc. La 26

octombrie 1950, prin HCM 1154/1950, era aprobat planul de deportare sau

internare în domiciliu obligatoriu a tuturor acestor „elemente duşmănoase cu

factor ridicat de risc“ – „elemente“, aşa li se spunea oamenilor. Totul, pentru

„curăţarea“ zonei de influenţă cu Iugoslavia titoistă. Comisia Centrală ce

trebuia să coordoneze acţiunea era formată din Alexandru Drăghici (ministru

adjunct la Interne), Marin Jianu (ministru adjunct la Interne), Mihail Burcă

(general-maior la Interne), Pavel Cristescu (general-locotenent de poliţie) şi

Vladimir Mazuru (general-maior de securitate).

(Lăsaţi în mijlocul câmpiei, deportaţii şi-au construit la început bordeie,

locuinţe ale sărăciei)

Forma legală, verdictul, fără noimă ori judecată, a venit, scurt şi tăios, abia la

15 martie 1951. Teohari Georgescu, ministru al Afacerilor Interne, propunea

modificarea art. 6 al HCM 1154/1950. Acest text nu mai poate lăsa loc de

nr. 83, iunie, 2023

comentarii:„Ministrul Afacerilor Interne va putea pe cale de decizie să

dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi

justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a

persoanelor care prin manifestările faţă de poporul muncitor dăunează

construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va

stabili domiciliu obligator în orice localitate.“ S-au îngrămădit să semneze

Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker, Dumitru Coliu şi Gheorghe

Gheorghiu-Dej.

O listă a păcatelor care transformă un om obişnuit într-un „element“ e greu

de întocmit. Raţiunea „omului nou“ nu se poate explica în cuvinte, iar singurele

unelte rămân cifrele, cele care supravieţuiesc mai mult decât amintirile. 258

de localităţi din apropierea frontierei cu „imperialismul“, 12.791 de familii,

40.230 de persoane au căzut pradă celei mai dureroase zile a satului şi au

fost trimise să trăiască acolo unde nu se poate trăi. În câmpul gol, în deşert,

căci Bărăganul a fost dintotdeauna deşertul României.

„Printre mobile erau raţe, gâşte, purcei“

În puterea nopţii, în a doua zi de Rusalii, peste 10.000 de militari conduşi de

generalii Mihail Burcă şi Eremia Popescu au bătut la uşi şi au ordonat

îmbarcarea. S-au grăbit oamenii să-şi strângă cele câteva lucruri câştigate şi

muncite într-o viaţă dar, „ce să iei şi ce să laşi, de ce-o fi nevoie acolo, unde e

«acolo»?“, întrebau toţi. Ileana Mateescu avea atunci 5 luni şi povesteşte

detaliile plecării din satul de baştină Floreşti (Mehedinţi) aşa cum i le-au

povestit şi ei părinţii:„Semăna cu un convoi de ţigani lăieţi care umblă cu

corturile.

nr. 83, iunie, 2023

Era format din care, căruţe, în care se vedeau de-a valma saci cu făină ori

cereale, mobilă, cearşafuri în care era înnodată îmbrăcăminte, covoare, oale,

perne, saltele şi tot felul de alte lucruri pe care oamenii le adunaseră la

repezeală. Printre mobile erau raţe, gâşte, purcei, copii sau bătrâni, care

priveau speriaţi când la soldaţi, când la oamenii care ţipau la marginea satului

ca după mort, când la oamenii la fel de speriaţi care se uitau de după garduri“.

Mehedinţeanca recompune imaginea unei lumi dezrădăcinate şi umilite fără

temei, o lume sleită de greutatea demnităţii. Aceste detalii, transmise de

familie, le duce mai departe;ele nu trebuie să fie uitate.

Două mărturii impresionante

Ca în orice dramă, supliciul e programat în detaliu şi, după o săptămână în

care au împărţit aceleaşi vagoane întunecate cu animalele, oamenii au găsit

primele repere ale noii vieţi:un număr primit în gară, la coborâre, şi un ţăruş

înfipt în pământ. Acesta era Bărăganul, locul unde nimic, nici măcar sărăcia,

nu avea hotare, unde apa avea miros de motorină, oamenii se îmbolnăveau de

enterocolite, hepatite şi febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice. Vara

Bărăganului topea şi pietrele şi, când crivăţul viscolea zăpada, cu iarna nu era

de glumă. Aici, în bordeie umede, destinul se va rescrie pentru „duşmanii“ de

clasă. Deportaţii au fost lăsaţi în Câmpia Bărăganului sub cerul liber, cu

interdicţia de a se deplasa mai departe de 15 kilometri.

(Un băieţel din satul Olaru plecând la şcoală:viaţa trebuie să meargă înainte)

Erau, printre ei, numeroşi bătrâni, dar şi copii de vârste diferite (o fetiţă,

născută la 16 iunie 1951, a fost cel mai tânăr deportat din România).

nr. 83, iunie, 2023

Deportarea a durat până în 1955-1956, când – în contextul destinderii impuse

Moscovei de occidentali prin Convenţia de la Geneva – unei mari părţi a

deportaţilor li s-au ridicat restricţiile de deplasare. Bănăţenii şi mehedinţenii

s-au întors în satele lor, dar şi-au găsit casele ocupate şi averile confiscate,

aşa că au trebuit să ia, încă o dată, viaţa de la capăt.

Citiţi în continuare două fragmente cutremurătoare din memoria vastă a celei

mai sinistre acţiuni pe care a cunoscut-o Banatul comunizat:deportarea în

Bărăgan. Amintirile aleg şi redescoperă, iar aceste mărturii needitate, eseuri

retrospective, nu fac decât să promită că teribila noapte de 18/19 iunie 1951

nu va fi uitată.

Silviu Sarafolean:

„Să ai ce pune pe masă în Bărăgan a rămas o grijă zilnică“

„Îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă, sub directa

supraveghere a activiştilor, miliţienilor şi securităţii. Oamenii credeau că se

îndreaptă spre Siberia. S-au oprit însă în Bărăgan. Într-un fel, memoria este

cea care a salvat deportaţii, ajutându-i să supravieţuiască. În Bărăgan, n-am

uitat nicio clipă cine suntem şi nici de unde am fost smulşi cu forţa,

purtându-ne cu demnitate cătuşele deportării. Eram neputincioşi în faţa

suferinţelor îndurate şi a nedreptăţilor. Ne vedeam umiliţi şi sărăciţi:toată

averea noastră încăpea într-un car sau două. Despre condiţiile în care miile de

deportaţi erau nevoiţi să trăiască, iată ce spun notele de informare ale

Securităţii:«În problema apei de băut, se resimte lipsa de apă şi nu s-au

amenajat butoaiele cu capace şi cana pentru a se evita infectarea apei. S-au

găsit viermi în apa din butoaie.» Lupta pentru supravieţuire avea să înceapă

nr. 83, iunie, 2023

încă din prima zi de Bărăgan. Primul adăpost a fost între două dulapuri

acoperite cu o pătură sau, pur şi simplu, sub căruţe. Spiritul de solidaritate

creştea proporţional cu starea de frică şi supărare. Deportaţii, chiar dacă în

majoritatea lor erau ţărani, au înţeles destul de repede că sunt victime ale

politicii comuniste.

Azvârliţi în câmp, prima grijă a fost să-şi construiască un acoperiş mai sigur,

un fel de colibe înjghebate din te miri ce. Prima etapă de adaptare a

deportaţilor, în noile condiţii de viaţă, a început prin construirea bordeielor,

locuinţe ale sărăciei.

Verificarea inventarului uman dislocat nu era departe de apelul zilnic

practicat în penitenciare. Supravegherea şi evidenţa populaţiei n-au încetat

până în ultima zi. Drumurile, gările şi trenurile erau patrulate de miliţie şi

armată, care aveau ordin de a legitima populaţia din zona satelor noi.

Evadarea era aproape imposibilă. Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a

încheiat niciodată.

(Familia Sarafolean şi familia Ureche în Bărăgan. Silviu Sarafolean e cel mai

tânăr component al grupului)

Să ai ce pune pe masă în Bărăgan a rămas o grijă zilnică. Tot mai des apăreau

activiştii şi securiştii, ca să lămurească oamenii să se apuce de construirea

caselor. De voie, de nevoie, fiecare familie a început construcţia casei din

chirpici sau pământ bătut. Pe lângă construirea caselor proprii, toţi au fost

mobilizaţi şi la «muncă voluntară» pentru a fi ridicate «clădirile

oficiale»:Sfatul Popular, şcoala, Miliţia, Dispensarul, Cooperativa. «Nu faci

nr. 83, iunie, 2023

muncă voluntară, nu-ţi dăm pâine!»-acesta era unul dintre argumentele

dictaturii comuniste.

Satul nou era un adevărat lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un

comitet provizoriu alcătuit din activişti de partid, care informau zilnic, apoi

din trei în trei zile, despre situaţia satului. Se trimiteau rapoarte statistice

informative privind potenţialul forţei de muncă, pe vârste, sex, apt, inapt,

profesii etc., tabele şi locuri de muncă. Fermele de stat (GAS-urile)

din apropiere solicitau zilieri pentru culturile de bumbac, orez, grădinărit etc.

Munca deportaţilor era dirijată şi controlată. Au fost cazuri când, pentru a-

şi salva bolnavul, familia şi rudele vindeau bunuri din casă sau trimiteau la

lucru copii minori. Sufocată de nedreptăţi şi necazuri, fiecare familie şi-a

purtat totuşi crucea cu demnitate. În acei ani grei, Dumnezeu era singura şi

marea speranţă. Nimeni şi nimic nu poate plăti suferinţele şi nici averile

pierdute. Victimele deportării, ca şi tragedia Bărăganului au rămas o amintire

tristă“.

Silviu Sarafolean, 64 de ani;4 ani la momentul deportării

Satul natal – Comloşu Mare (Timiş)

Satul din Bărăgan – Măzăreni, amplasat pe tarlaua Gostatului (Brăila)

Ileana Mateescu: „N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun“

„Bărăganul a fost Siberia noastră. Nenorocirea a fost că unii, precum

basarabenii ori bucovinenii, au avut de îndurat ambele Siberii – şi pe cea

rusească, şi pe cea românească. Noi, copiii, am fost lipsiţi de copilărie.

Bucuria noastră era joaca pe câmpia nesfârşită, sub arşiţa soarelui, în timp

nr. 83, iunie, 2023

ce păşteam vitele. N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun, nici

n-am văzut, decât în poze. Ce să mai vorbim de jucării!

Acasă, în bordei, dormeam îmbrăcaţi şi aliniaţi, pentru că locul era foarte

strâmt. În loc de uşă, aveam o pătură. Soarele ardea nemilos şi în jurul

bordeiului se făcea adesea un strat gros de praf în care ţi se afunda piciorul

şi pe care vântul, care bătea zilnic, îl purta dintr-o parte în alta, murdărind

haine şi lucruri.

Partea cea mai proastă, cea mai grea, era alimentarea cu apă potabilă. Nu era

apă suficientă nici pentru oameni, nici pentru animale;nu era bună nici de băut,

nici de spălat, nici pentru mâncare. Era adusă cu cisternele, era caldă, cu gust

rău, dar tot stăteam la coadă pentru câţiva litri, aşa rea cum era. Foarte

mulţi s-au îmbolnăvit aşa. Din cauza căldurii prea mari, şi apa Călmăţuiului a

secat, iar animalele sufereau şi ele de sete. Au trecut luni, pentru unii chiar

ani, până ce problema apei a fost rezolvată. A izbucnit şi o epidemie de tifos

exantematic. Oamenii tremurau, aveau febră şi transpirau. Din cauza bolii, se

producea o disfuncţie a intestinelor şi nu puteau urina decât la opt-zece zile.

Nu aveau voie să mănânce nimic, doar să bea un pic de ceai. Cei care mâncau

mureau. Alţii, tot din cauza apei, au făcut dizenterii. Nişte asistente mai rele

ziceau să-i lăsăm să moară, că doar de-aceea au fost aduşi aici.

Ileana Mateescu, pe-atunci Caraiman (sus, stânga), la Rubla, în Bărăgan

Casele erau construite din chirpici făcuţi din pământ, apă şi paie sau pleavă.

Aveau un fel de fundaţie cam de 0, 5 m de la pământ, făcută tot din pământ

amestecat cu apă şi paie şi bătută cu maiul între nişte cofraje făcute din

nr. 83, iunie, 2023

scândurile pe care apoi le foloseau la tâmplăria casei. Era foarte greu să

frămânţi pământul cu picioarele ca să-l amesteci bine, mai ales când te aflai

după o zi de muncă istovitoare la fermă, sub arşiţa soarelui şi mai mult

nemâncat. Pământul bine frământat era pus în nişte tipare, îndesat bine şi

nivelat apoi cu palmele, să ia forma de chirpici. Apoi erau răsturnaţi pe nişte

paie şi lăsaţi să se usuce câteva zile.

Erau veri toride, ploi torenţiale, iar iernile aduceau zăpezi abundente şi

viscole. Pe 10 august 1951, în raionul Brăila, în localitatea Ion Sion, foarte

aproape de Rubla, au fost+44, 5˚ C! Mă întreb oare cât o fi fost în plin soare,

unde stăteam noi, dacă temperatura aceasta s-a înregistrat la umbră şi la

distanţa de doi metri de la sol.

Transpuneţi-vă pentru câteva clipe în locul unui deportat şi, scutit de spaima

pe care n-aveţi cum s-o trăiţi, imaginaţi-vă cum aţi fi reacţionat într-o

situaţie similară! Sufletele noastre au purtat pecetea deportării pentru vecie.

Nimeni nu a putut să uite, şi nici nu va uita vreodată, şocul desprinderii de

locul natal, chinurile şi privaţiunile din primii ani. Puţine au fost familiile care

să nu fi pierdut pe cineva drag acolo, cei mai mulţi decedaţi înainte de vreme.

În spatele fiecărui nume stă un suflet mutilat de această aberantă

măsură dictată de un regim totalitar“.

Ileana Mateescu, 60 de ani;5 luni la momentul deportării

Satul natal – Floreşti (Mehedinţi)

Satul din Bărăgan – Rubla, pe Valea Călmăţuiului (Brăila), unde a avut

domiciliu obligatoriu şi Corneliu Coposu

Bilanţul deportării: 1.731 de morţi, dintre care 175 de copii

nr. 83, iunie, 2023

Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ a găzduit, până la sfârşitul lunii

aprilie, expoziţia „Rusaliile Negre:Deportarea în Bărăgan“, organizată de

Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului

Sighet. Nu mai puţin de 28 de panouri, aflate în sala „Gheorghe Focşa“ a

muzeului, înfăţişează diversele faţete ale unui proces de epurare socială care

a strămutat, în Câmpia Bărăganului, peste 40.000 de români din Banat şi

Mehedinţi în vara anului 1951;sunt panouri cu denumiri scurte, simple,

ilustrând însă, cu fotografii şi frânturi de amintiri, felii din viaţa atât de

complicată a strămutaţilor:„Primele adăposturi“, „Construirea caselor“, „Viaţa

de zi cu zi“, „Munca în deportare“, „Şcoala în deportare“, „Iarna în Bărăgan“,

„Copiii în deportare“, „Evenimente“ (Nunta, Crăciunul, Înmormântarea),

„Întoarcerea. Stigmatul dezmoştenirii“.

„Expoziţia se înscrie în această ofensivă a istoricilor din România pentru

redezgroparea unui trecut ţinut necunoscut. Este istoria unui genocid social,

aparent neexplicabil“, a menţionat, la vernisaj, Romulus Rusan, directorul

Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului şi realizatorul

expoziţiei. Acesta a detaliat:„Până nu demult, explicaţia a fost aceea că

acţiunea a avut loc pentru a se curăţi frontiera dintre România

cominformistă şi Iugoslavia titoistă. Şi acesta e un motiv, dar mai sunt şi

altele, de-ale noastre. Numeroşi transfugi treceau în Iugoslavia prin această

fâşie de 25 de km. Şi mai erau şi mişcările de partizani din Munţii Banatului,

adică grupul avocatului Spiru Blănaru şi grupul colonelului Ioan Uţă, care

aveau planul de a se uni şi de a întâmpina pe americani, dacă această speranţă

utopică s-ar fi îndeplinit“.

(Înmormântarea unei fetiţe de 3 luni, în Bărăgan, în 1952)

nr. 83, iunie, 2023

Acestea au fost motivele care au făcut Securitatea suspicioasă, motivele

care au dus în cele din urmă la procesul masiv de deportare din noaptea de 18

spre 19 iunie 1951. Un proces cu deznodământ teribil, aşa cum o dovedesc

panourile negre din fundul sălii, pe care sunt înscrise, cu litere mici, de

culoare albă, numele celor 1731 de deportaţi care au murit în Bărăgan

(printre care 175 de copii) în perioada 1951-1956. În mijlocul unei avalanşe de

nume – Matache Gheorghe, mort pe 27 iunie 1956 la Valea Viilor, avea o

zi;Mociu Ioan, 4 zile, 9 ianuarie 1956, Zagna;Mutescu Ion, 3 ore, 8 august

1956, Salcâmi şi lista neagră continuă, continuă – e o fotografie de la

înmormântarea unei fetiţe de 3 luni, în 1952, şi nişte crâmpeie tulburătoare

de poveşti. E citată aceeaşi Ileana Mateescu:„…Aş putea să vă spun numele

unei femei chiar de la noi, din Floreşti, căreia i-a murit băieţelul de numai

câteva luni… Ana Basica se numea şi femeia asta atât de tânără – era singurul

ei copil – practic şi-a pierdut minţile. Era copilul mort şi ea stătea lângă el cu

un fel de evantai din frunze şi tot îl apăra de muşte… Şi ceilalţi vroiau să i-l

ia să-l înmormânteze şi ea nu vroia să-l lase până nu vine soţul ei, care nu ştiu

unde era plecat…“. Prezentă la vernisarea expoziţiei, Raluca Moise şi-a

amintit de ea-copil, în primii ani în Bărăgan (avea 1 an şi jumătate la plecarea

de acasă):„Când ploua, mama ne băga pe mine şi pe sora mea în şifonier, ca să

ne apere“. Şi a subliniat cu voce clară, să se audă:„Cei tineri trebuie să afle,

iar noi nu trebuie să uităm“.

de Florentina Ţone

Aşezări speciale pentru deportaţi

După o perioadă de provizorat şi denumiri temporare, cele 18 „comune

speciale“ pe care le-au format deportaţii în Câmpia Bărăganului s-au numit

nr. 83, iunie, 2023
Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari,

Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila

Gâldăului, Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui,

Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti. În 1956, după eliberarea deportaţilor,

aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici

„recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici

pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964, după graţierea generală, casele au

fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel, urmele au fost şterse.

Sursa: Historia

nr. 83, iunie, 2023

“Suferințele din Ardeal”. Răsplata pentru Revoluția de la 1848-1849. La
21 iunie 1852 împăratul Frantz Iosef vine la Cîmpeni!

«După înfrângerea ungurească

îndată începu în toate ţinuturile
activitatea de împăciuire şi
deodată începură la noi multele şi
amarele dezamăgiri. Guvernatorul
Ardealului, Wohlgemuth, ceru, ca
Românii să depună cu toţii armele.
Au fost trimise trupe împărăteşti
în satele noastre, care au strâns,
mai ales în Munţii Apuseni, nu
numai armele luate de la Ungurii
învinşi, ci până şi tunurile turnate de Nicolae Mucea în Câmpeni, ba chiar şi
puţin vinovatele tunuri de cireş ale Moţilor noştri. Unde populaţia arăta
reticentă, cătanele făceau rânduială cu patul puştii.
Conducătorii legiunilor româneşti au fost răsplătiţi doar cu câte o medalie, ca
şi când această tinichea mizerabilă ar fi balsam pe rana care sângera în
piepturile lor, când vedeau, că zadarnică le-a fost truda. Avram Iancu plecă
îndată după încetarea luptelor, la Viena, ca în numele Moţilor săi, el, care i-a
conclus la biruinţă pentru steagul împărătesc, să ceară drepturi şi uşurare de
sarcini şi să ceară viaţa naţională ce i se cuvine unui popor vrednic şi
credincios, cum a fost al nostru. Zece luni de zile bate la uşile împărăteşti şi
ale guvernului, fără ca să-l primească cineva în audienţă. Ce le mai păsa
dumnealor acum în Viena de omul acesta tânăr, care a fost bun numai acolo în
munţii lui? Ce le mai păsa de poporul acela neştiutor şi credincios până la
prostie?
Într-o bună zi Iancu se trezeşte chemat la poliţie, unde i se dă şi lui o
medalie. El o respinge, spunând că nu tinichea îi trebuie, ci drepturi pentru
neamul său. Atunci ofiţerul îl somează, ca în decurs de 24 de ore să
părăsească Viena. Se întoarce deci acasă, amărât până în adâncul sufletului
de atâta nerecunoştinţa.

nr. 83, iunie, 2023

Cuprins de melancolie bolnăvicioasă scrie în testamentul său din 20
Decembrie 1850: “Unicul dor al vieţii mele e, să-mi văd naţiunea fericită,
pentru care după puteri am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes; ba
tocmai cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în
nimic”.
Cu doi ani mai târziu, în 1852, împăratul Frantz Iosef vine prin Ardeal şi în 21
Iunie e în Câmpeni. Iancu vine, să fie primit în audienţă. Aghiotantul
împăratului însă, contele Grüene, nici nu vrea să audă de asta, ci-l dă pe mâna
jandarmilor lui Lowenhart, care îl dau afară pe uşe şi-l zmintesc în bătăi.
Amărât şi cu sufletul tulburat bietul Iancu pleacă căutând mângâiere între
Moţii săi din munţi.
Cum se vede însă, stăpânirii austriece îi părea primejdios. De aceea în
Septembrie sosesc în Câmpeni trei companii sub comanda colonelului
Springinsfeld şi arestează pe toţi fruntaşii români, mai ales pe cei care au
avut roluri în legiunile Moţilor, iar pe Iancu îl urcă într-o trăsură şi-l trimit
sub escortă la Alba-Iulia. Aici nefericitul erou e aruncat în temniţă, pălmuit
în faţă de funcţionarul Hohn şi bătut de jandarmi şi temniceri până la leşin.
Când după câteva săptămâni i se dădu drumul din închisoare, bietul Iancu nu
mai era, decât umbra celui ce a fost. Mintea-i începuse să se tulbure de
chinurile morale şi trupeşti îndurate din milostivirea austriacă, şi în curând i
se întunecă de tot. De aici încolo ca o umbră rătăci prin munţi din sat în sat
încă douăzeci de ani, cântând îndurerat din fluier şi vorbind despre suferinţe
– o adevărată mărturie vie a blestematei recunoştinţe habsburgice. Poposea
mai des la covrigarul Ion Stupină din Baia de Criş, unde dormea pe o targă. În
dimineaţa de 10 Septembrie 1872 Stupină îl găsi mort pe targă, cu fluierul lui
drag lângă el. Aşa s-a stins cel mai nenorocit mucenic pe care l-a avut neamul
românesc din Ardeal.»*
*Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, ediția, a 4-a, Bacău:
Vicovia, 2008, p. 221-224

nr. 83, iunie, 2023

 Anul XVII, Nr. 83 (3), iunie 2023

APARIŢIA
Revistă de informație culturală, educație, comunicare științifică și opinie. Aparține EURO
EDUCATION FEDERATION, federație acreditată de COMISIA EUROPEANĂ prin EPALE
și acreditată de Inspectoratului Școlar Județean Gorj.
CONTACT
Motru: Str. Primăverii, Nr.3, Bl M4, Sc.1, Ap 16
Târgu Jiu: Ecaterina Teodoroiu, Nr. 4, Bl. 4, Sc. 2, Ap 16
Telefon: 0728353441.
Site: http://www.magazincritic.ro/ .
E-mail: contact@magazincritic.ro
COLABORARE

Aşteptăm colaboratori serioşi. Textele tehnoredactate*, în Microsoft Word,

Office XP, şi semnate pot fi trimise pe adresa de e-mail a reviste până la data de
20 a fiecărei luni.
Tehnoredactarea se va face cu font Times New Roman, corp 12-14, pagină
format A5, folosindu-se diacritice. Responsabilitatea textelor publicate aparţine în
exclusivitate autorilor. O echipă redacţională va selecta articolele în vederea
publicării acestora. Atenţie la plagiat! (*Reguli minime de tehnoredactare: Înainte
de punct, virgulă, punct şi virgulă, două puncte, trei puncte, semnul exclamării,
semnul întrebării, nu se pune spaţiu. Spaţiul se va pune după aceste semne de
punctuaţie, precum şi înainte de deschiderea unei paranteze.)
CONCEPŢIE GRAFICĂ / MACHETARE / DESIGN
Asociaţia culturală Semn – Târgu Jiu
EDITURA
eParadigme
Powered By
EURO EDUCATION FEDERATION
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

nr. 83, iunie, 2023

Anul XVII, Nr. 83 (3), iunie 2023

nr. 83, iunie, 2023