MAGAZIN CRITIC Nr. 75

REVISTĂ ACREDITATĂ DE
MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE,

I.S.J. GORJ, NR. 8522
Preşedinte de onoare
Petre ŢUŢEA
Consiliul ştiinţific
Pr.Univ.Dr. Ion Popescu Brădiceni
Prof. Dr. Mitel Pasăre
Dr. Albinel Firescu
Director general Preşedinte fondator

Mihai Fandel Ionel Cioabă
Director tehnic Redactor-şef
Marius Ionescu Iva Lăcrimoara
Redactor şef adj. Secretar general

Cătălin Pleșu Ioan Constantinescu-MOTRU
Redactori: Corespondenţi
Florin Dobrescu Buciumul
Mihai Tîrnoveanu Glasul Moldovei
Claudiu Dumitrache-Costeşti Cutezător
Chirilă Rebeca Claudia R3Media (…)
Coperta/Design Concepţie grafică/Design

Mihail Teodora Daniel Murăriţa
nr. 75, martie, 2021

Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541
• EDITORIAL
04
• ARTICOLE ŞI STUDII
14-70
Anul XV, Nr. 75(1), martie 2021
________________________________________________________________________
© Editura eParadigme

Cine va fi suveranul? Omul sau robotul?
Claudiu Dumitrache
Trăim vremuri în care filmele au devenit realitate. Nu ne este greu să digerăm această
actualitate, aceste situații, realizări mărețe și conflicte. Filmele ne-au pregătit pentru
aceste vremuri. Există cu certitudine o dorință de setare a psihicului uman prin poveștile
prezentate în filme, o redare a viitorului pe care copiii o percep ca fiind normală, fără a
mai cunoaște libertatea sau normalitatea în esență.
Copiii, tinerii sunt ținta acestui proces de inițiere în lumea cea nouă. După ce vizionez
filme în care se redă anarhia, epidemii, războaie civile, lovituri de stat, conflicte
cibernetice și digitalizate – ies afară din casă și realizez că nu aș fi surprins să se întâmple
acestea în realitate. Realizez că subconștientul meu deja a fost setat la a se adapta sau a se
supune unei situații de această natură dacă s-ar întâmpla, fără a mai exista șoc.
Omul a ajuns un semizeu tehnic înainte ca, din punct de vedere moral, să fi coborât de
tot din copac – Jean Rostand
Nu credeam că voi trăi atât de devreme această accelerare spre scopul final –
dezumanizarea, digitalizarea, globalizarea. Tehnologia evolueză vizibil într-un mod
incredibil, iar în cel nevizibil majorității – încă nu știm cât de mult.
Experimentele și misiunile de natură spațială iau amploare și ne gândim că este un lucru

bun. Dar cât de bun să fie acesta în condițiile în care țările sunt invidioase pe
performanțele altora și intervin conflicte, ură între popoare, dorința de a elimina alte
puteri pentru a se afirma ca suverană într-un domeniu o altă țară ce pune cel mai mult
preț pe “ego-ul național”?
Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri

controlate de o elită malefică. – acad. Ioan-Aurel Pop
Ne întrebăm ca specie evoluată pe o planetă mare ce dispune de toate resursele pentru trai
– de ce mai avem nevoie de instituții și baze armate/militare? De ce mai investim în
fortificarea acestora și în armament?

Cum este posibil să fie pace și să primim 150 miliarde de dolari de la NATO pentru
stabiliarea calității bazelor din România în scopul apărării aeriene și marine?
Oare cu această sumă, dacă am fi fost atât de umani pe cât ne prezentăm, nu puteam
scăpa multă lume de sărăcie și boli? N-am fi putut face lucruri care să aducă bunăstarea
multor oameni? Nu… Pentru că ei știu bine, și nu ar investi într-o cauză deșartă dacă nu
ar exista un adevărat viitor război mondial.
Populația României este în scădere
Fără o populație semnificativă România ar fi un semn de întrebare pe hartă. Se

preconizează de cercetători că în următorii 30 de ani, de la 19,40 de milioane de români
vom scădea la minus 10 milioane. Și atunci, oare, cine va ocupa acest teritoriu?
Musulmanii, evreii, chinezii…? Sunt destule teorii care arată: mai multe nații vor alcătui
România, Europa devenind un stat unic.
Probabil vor exista câteva sute de mii de români. Dar Patria, nicidecum nu va supraviețui,
pentru că ea înseamnă Limba Română, iar aceasta se va pierde puțin câte puțin în
următorii ani, fiind obligată să piară de curentul globalizării. S-au mai pierdut limbi și
popoare în trecut. Se vor pierde majoritatea, iar primele culturi care par a se
dizolva sunt cele nordice. Să înveți română în 2070, probabil, va fi un lux, o
alegere academică precum este acum învățarea limbilor medievale.
În final, prevăd un viitor cu roboți. Întrebarea este: cine va fi suveranul? Omul sau
robotul?
Există studii publice ale cercetătorilor independenți care nu au fonduri, resurse și acordul
celor de sus, dar care afirmă că se poate sintetiza mintea umană. Adică se pot extrage
informațiile neuronale și se pot pune într-un program digitalizat, astfel un om poate
deveni robot, cu toată cunoașterea și amintirile sale, și poate “trăi” probabil multe sute de
ani sau veșnic. Nu știm însă dacă și sufletul ar mai fi prezent…
Dar încotro, și ce rost să trăiești într-o lume digitalizată fară valori și identități? Trebuia
să ne dăm seama că lumea nu mai e a noastră de când ni s-a impus să plătim pentru un
petic de pământ pe care ne punem cortul, oriunde pe Terra. Urgia se va produce la unison
cu toate statele lumii, “de-adevăratelea”!
Toate întâmplările care par sau nu naturale astăzi – sunt planuri bine făcute și
găndite, sunt obiective pentru scopul final
Pe insula Spitzberg din Norvegia, aproape de Polul Nord, există o bază numită Arca lui
Noe care adăpostește multe specii de plante și cereale urmand să ajungă la un număr de 3
milioane.

În viitor nu doar plantele se vor bucura de acel cămin, ci și animalele, oamenii de care va
fi nevoie pentru lumea cea nouă. Pentru că se preconizează foametea, seceta și bolile
mortale pentru următorii zeci de ani.
Baza nu a fost fondată și construită de niște necunoscuți bogați care doar se joacă sau
cred prostii, ci de unii dintre bogătașii planetari despre care se vorbește de mulți ani că
vor instaura Noua Ordine Mondială: Familia Rockefeller și Bill Gates. Cred că a venit
momentul să nu mai fim sceptici în legatură cu anumite lucruri și profeții ce iau contur.
Inconștient și adept al teoriei conspirației făcând aceste constatări, sau aș fi

inconștient nefăcându-le?
.. şi când n-am să mai fiu, se va şti, că am fost…

şi când n-am să mai scriu, mă veţi şti pe de rost,
veţi citi, savurând versul scris pentru voi
pân-la ultimul rând, pân-la ultimul sloi…
adevărul din el: impecabil, curat,

mult mai mult ca rebel, mult mai mult ca ciudat,
l-or sorbi ca pe-un vin, scârţâind din saboţi,
nu doar oameni-maşini, ci şi simpli roboţi…
poezie de Iurie Osoianu (13 octombrie 2018)
Când un om declară „aşa e viaţa”, interlocutorul consideră discuţia terminată. Numai

robotul e nemulţumit: „Cum?”
aforism de Constantin Ardeleanu
Sheldon: Îţi dai seama, Penny, că tehnologia folosită la construirea acestei mâini robotice
o să înlocuiască într-o zi chelnerii necalificaţi, ca tine.
Penny: Serios? O să construiască un robot care să-ţi scuipe în hamburger?
replici din filmul serial Teoria Big Bangului

Evoluţia naiului în România în secolele XIX şi XX
Prof. dr. Dumitru Pasăre
Consolidarea poporului român ca entitate s-a făcut lent în decursul a secole şi

milenii trecând prin metamorfoze uriaşe care au cuprins limba, portul, arhitectura, cultura
şi mai ales muzica ce şi-au pus pecetea în acest cadru geografic şi demografic, care este
astăzi ţara noastră.
Apariţia unui popor are loc prin multe sacrificii, multe triburi şi formaţiuni umane
de anvergură, dispărând parţial sau definitiv în aceste lupte cu natura sau în contact
paşnic sau violent ce a dus la diminuarea celor slabi până la dispariţia lor totală.
Dintre popoarele barbare care au venit mai ales din est şi-au încercat să pună
stăpânire pe locuitorii ţării şi pe ţara care se numeşte astăzi România, puţine au
supravieţuit, unele amestecându-se cu băştinaşii până când au fost total asimilate, alţii
fiind decimaţi de-a lungul secolelor în conflicte fără număr în setea lor de a cotropi şi a
pune stăpânire pe teritorii care nu le aparţineau. Providenţa a vrut ca noi să supravieţuim
atâtor cotropiri şi ocupaţii străine şi să ne consolidăm ca naţie în pofida distrugerii
sistematice a poporului şi a ţării de-a lungul atâtor milenii.
Longobarzii, gepizii, cumanii, hunii, etruscii, de pe teritoriul actualei Italii, parţii,
huriţii, hytiţii şi alte popoare biblice, fenicienii au dispărut definitiv, altele precum
mongolii, numai parţial, nereuşind niciodată să revină la Gloria şi la numărul de altădată.
Spaima Asiei şi a Europei care a fost Mongolia prin Ghinyhis Han, Timur Lenc, sau
Attila s-a redus astăzi la 1.500.000 de locuitori trăind pe un teritoriu imens de 1.500.000
de km pătraţi împreună cu 7.000.000 de cai ceea ce revine 6 cai pe cap de locuitor,
precum australienii care sunt 16 milioane de locuitori cu 300.000.000 de capete de oi, sau
locuitorii Noii Zeelande 3.500.000 cu 30 de milioane de oi, proporţii incredibile, dar
adevărate.
Urme de popoare, umbre ale unor glorii apuse, pagini de istorie care atestă
existenţa tumultoasă a unor personaje care au marcat această parte a lumii, unele
ajungând din îndepărtata Mongolie până în Franţa precum Attila.
Timur Lenc a marcat istoria, Ghinghis Han la fel, despre care se spune ca a
însămânţat 8% din Asia după afirmaţia omului de ştiinţă Chir Tyler Smith genetician la
Universitatea din Oxford. „Acest împarat mongol după fiecare victorie avea dorinţa să i
se aducă cele mai frumoase femei din rândul popoarelor învinse, în cortul său, fapt care a
dus la transmiterea chromozomului Y ce s-a transmis din tată în fiu, înmulţind rasa pe tot

ţinutul Asiei”. În rândul poporului nostru cu siguranţă că s-au stabilit părţi ale multor
triburi barbare care au făcut incursiuni nenumărate pe teritoriul ţării noastre după cum am
mai pomenit. Bătălia genetică a fost teribilă şi înclin să cred că genele noastre au învins
nu numai pe cele ale hoardelor venite din Asia, dar şi pe cele din nordul Europei. Celţi,
romani, germanici, vikingi, polonezi şi alţii.
Ce este de crezut e faptul că nu numai 8% din populaţia Asiei de astăzi poartă
chromozomii Y ai lui Ghinghis Han dar şi finlandezii şi ungurii care vin probabil tot din
el sau din teribilii huni stabiliţi în aceste zone europene . Este lesne de înţeles că în
transferul lor în Europa au adus în timpul uriaşelor campanii militare şi arsenalul lor
cultural, dansatoare şi formaţii instrumentale care acompaniau alaiul.
În acest fel ţambalul transportat pe cai a ajuns în Ungaria, instrument care a fost
transformat în ţambalul de concert din zilele noastre preluat de la unguri, precum si
taragotul.
De remarcat faptul că taragotul construit şi întrebuinţat de unguri timp îndelungat,
astăzi nu mai este cântat în Ungaria, ci numai în România. Fenomenul este într-un fel
inexplicabil şi mă întreb de ce ţambalul şi taragotul n-a fost preluat de popoarele
germanice precum austriecii care au condus imperiul Austro-Ungar timp de decenii. De
ce nu le au italienii, francezii sau spaniolii? De ce nu le-au preluat finlandezii?
Ciudat fenomen, având în vedere că instrumentul posedă puteri şi coduri extrem
de puternice. Au trebuit inventate altele moderne precum oboiul, flautul, vioara, pianul,
violoncelul, fagotul, clarinetul, care să ocupe treptat un loc preponderent în muzică din ce
în ce mai dominant, până a deveni
indispensabile în universul muzical modern şi în orchestra simfonică. Naiul în perioada
erei noastre după Hristos a traversat o istorie extrem de ciudată,
fiind prezent după cum am văzut numai în basoreliefuri şi sculpturi care-l arată aproape
în exclusivitate pe Zeul Pan. Perioada dintre secolul III era noastră şi secolul IX-X este
săracă în documente. Dimpotrivă occidentul şi orientul ne oferă o istorie extrem de
bogată nu numai din punct de vedere militar, dar şi cultural.
Evul mediu a strălucit prin renaştere, făcând cadou umanităţii o întreagă pleiadă de
pictori, sculptori, filozofi, literaţi, poeţi, savanţi şi descoperitori ai noilor continente care
au întregit definitiv harta pământului şi au stabilit teorii care au rămas valabile şi-n zilele
noastre despre forma şi gravitaţia planetei noastre.
Imperiul otoman a fixat noi frontiere. Imperiul rus deasemeni sub Ivan cel
Groaznic şi Petru I. Franţa, Germania, Anglia, Spania, Italia după secole de frământări şi
războaie s-au stabilit în limitele frontierelor de astăzi. Imperiul Austro-Ungar după primul
război s-a dizolvat ca şi cel german. Rusia a devenit U.R.S.S. Iată o nouă faţă a Europei
care a influenţat enorm viaţa social-culturală.
În primul mileniu preocupările de bază ale regilor din Europa de nord erau
războiul şi schimbul de influenţă şi putere pe teritorii care treceau cu uşurinţă de la unii la
alţii.

Concomitent cultura a scos la iveală noi idei, noi genii, care au structurat forme şi
culori în stiluri, genuri şi epoci rămase mărturii incontestabile. Mileniului al II-lea s-a
înscris în prima sa jumătate ca un meteor dând valori uriaşe pe plan cultural cu toate
frământările sociale care au tulburat enorm societatea de atunci. A doua jumătate a
acestui mileniu şi-a continuat existenţa în uiaşe frământări care au dus la mari revoluţii la
toate nivelele.
Imperiul otoman şi-a extins puterea şi în Europa supunând şi o parte din ţara
noastră care a trecut la rându-i prin mari transformări.
Ocupaţii peste ocupaţii, supuneri succesive care au trecut prin foc şi pârjol biata
noastră ţară care a dat mari oameni, viteji adevăraţi, eroi care şi-au sacrificat viaţa pentru
apărarea şi salvarea patriei în cele două evenimente istorice sub Mihai Viteazul (1600) şi
sub Regele Ferdinand (1918) România a cunoscut unirea şi crearea sa ca stat european,
capabil să facă faţă atâtor forţe străine. 1877 a marcat istoria României prin eliberarea de
sub jugul otoman. Fără îndoială că angajarea ţării noastre în ciclul transformărilor majore
care au durat atâtea secole au influenţat toate structurile, inclusiv cea culturală. Muzica la
noi a jucat un rol major. După cum am spus mai înainte, în afară de documentele din
primele secole ale erei noastre, nu suntem în posesia vreunui document care să ateste
perenitatea naiului pe teritoriul ţării noastre în acest timp care a durat peste 1.500 de ani.
Acest vid ne pune pe gânduri, dar ne consolăm cu gândul că el a existat, din
moment ce ş-i-a marcat prezenţa prin atâtea documente în primele secole. Abia în secolul
XVIII îi remarcăm prezenţa şi mai ales în secolul XIX când apare în anumite formaţii
muzicale.
Mai trist este faptul că la greci a dispărut definitiv şi că din perioada antică până
astăzi n-a mai apărut niciodată ca şi cum n-ar fi existat.
Eminentul muzicolog şi om de cultură Vasile Tomescu, în volumele sale „Muzica
Daco-Romană” apărute în 1978 la editura muzicală din Bucureşti pomeneşte în
nenumărate rânduri despre existenţa naiului.
La începutul secolului XIX el se face prezent în Moldova şi Muntenia, fiind
aproape nelipsit în formaţiile muzicale de lăutari îmbrăcaţi în caftane lungi până la
pământ.
Astfel muzicieni celebrii din occident precum marele Franz Liszt aflându-se în
vizită în ţara noastră unde a concertat în anumite oraşe din Moldova, Muntenia şi
Transilvania a remarcat naiul precum şi frumuseţea muzicii noastre populare.
Ioana Ungureanu, cercetător muzicolog la Roma, în extrem de valorosul său
studiu despre nai spune: „în epoca modernă (înţelegând perioada după 1850) naiul a fost
practicat de un număr important de virtuoşi anonimi care au păstrat tradiţia într-un mod
riguros răspunzând astfel cerinţelor sociale în grupurile din care ei făceau parte.” Este
vorba de ceea ce discutasem mai înainte, aceşti lăutari fiind total integraţi în viaţa socială
a timpului participând activ la sărbătorile populare, în târguri şi iarmarocuri, serbări,
nunţi şi chefuri boiereşti.

Aceste tarafuri compuse din viori, cobză şi mai târziu violoncel, braci (violă),
contrabas şi ţambal mic ce se atârna de gât cu o curea lată de piele, fiind acordat în
acordaj unguresc, s-au înmulţit considerabil după dezrobirea ţiganilor de către Alexandru
Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Române, în anul 1864, şi mai ales
după 1981 şi când România a devenit regat sub regele Carol I din familia Hohenzollern
de origine germană. Abia din acest moment România s-a înscris ca stat independent total
integrat în Europa pe calea modernizării armatei, a economiei şi culturii, ajungând la o
stare de mare înflorire mai ales între cele două războaie mondiale 1930-1940 când
devenise a patra ţară exportatoare de petrol din lume şi prima ţară exportatoare de grâu
din Europa cu o industrie uşoară şi mai ales textilă de primă mână. În toată această
perioadă de dezvoltare muzica românească a făcut un progres considerabil atât prin
apariţia unor compozitori care s-au impus pe plan naţional cât şi prin crearea primelor
şcoli ¬şi conservatoare de muzică. Eduard Caudella, Alexandru Flechtenmaher, Ciprian
Porumbescu, Ion Vidu, Gheorghe Cucu şi alţii au participat asidu la dezvoltarea vieţii
muzicale româneşti. Dezvoltarea muzicii la oraş a dus în mod implicit la apariţia multor
talente ce veneau din mediul rural. Formaţiile de lăutari ţigani au participat în mod activ
la lărgirea repertoriului prin crearea unui stil tipic lăutăresc, care a lărgit sfera muzicală şi
interpretativă.
În aceste formaţii naiul era nelipsit el având rolul de a dubla melodia viorii
atingând la începutul secolului XX o treaptă înaltă a virtuozităţii.
În descrierea sa, Mahillon Victor Charles în „Catalogul descriptiv şi analitic al
Muzeului Instrumental al Conservatorului de muzică din Bruxelles” din 1893 editat de
Librăria din Gand de Ad Hoste 1900 pagina 410, vorbind de naiul din România spune:
„interpreţii din România demonstrează o extraordinară virtuozitate pe care am putut-o
asculta cu ocazia expoziţiei internaţionale din Paris din 1889. Ei sunt capabili să execute
cu precizie un semiton pe acelaşi tub prin felul în care acoperă sau deschid buza pe tubul
instrumentului. Astfel pentru a schimba tonalitatea ei introduc în tuburi două sau trei
boabe care pot ridica nota cu un semiton.”
Deasemeni Robert Leydi şi Sandra Mantovani în lucrarea „Dicţionar al Muzicii
populare europene” editată de Guido Bondiani la Roma la pagina 140-141 spun: „Foarte
caracteristic este muscalul sau musiqual în arabă, iar turcă mithqual, deasemeni Naiul sau
Nay care se găseşte în România”.
Descrierea naiului din această epocă este foarte precisă după Ioana Ungureanu.
,,Tuburile sunt dispuse de la tonurile joase către tonurile înalte acordate diatonic
începând cu nota Sol până la Re. Tubul cel mai larg are dimensiunea 0,275m, iar cel
mai mic 0,065m’’. Naiul este format din 19 sau 20 de tuburi care variază între 22 cm şi
5 cm înălţime. Acest tip de nai se întâlneşte în România.” Dar să vedem ce se întâmplă
la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX
În 1894 se naşte cel ce avea să devină mai târziu celebrul Fănică Luca, (Ploieşti)
într-o familie de ţigani lăutari. Tatăl său cânta la nunţi şi petreceri la nai. Astfel băiatul

său a putut să primească lecţii încă din fragedă copilărie de la părintele său. Adolescent
fiind, practica naiul în ocaziile amintite mai sus dezvoltându-şi o tehnică remarcabilă şi
un larg repertoriu până când a fost depistat de un vestit lăutar, Lache din Găieşti, care l-a
introdus în taraful său.
Fănică Luca a cântat mulţi ani în acest taraf perfecţionându-şi sunetul, repertoriul
şi tehnica ajungând la o măiestrie unică, fapt care i-a determinat pe specialiştii vremii să-l
cheme la Bucureşti să înregistreze la postul de radio şi la casa de discuri Columbia. Dotat
cu un auz excepţional armonic, el se acompania singur la chitară, cântând şi cu vocea sa
extraordinară, de neegalat, Fănică Luca a putut înregistra în Bucureşti numeroase discuri
de succes, făcându-l celebru nu numai în România dar şi în străinătate. Astfel în 1937 la
expoziţia universală de la Paris şi în 1939 la cea din New York se face remarcat fiind
solicitat apoi să participe în anumite spectacole la Teatrul Châtelet din oraşul luminii
jucând rolul Zeului Pan. În Bucureşti Fănică Luca cânta în diferite localuri ca restaurantul
lui Fuică ce se afla pe malul Dâmboviţei la Restaurantul „Leul şi cârnatul”, vis a vis de
Palatul Justiţiei, la restaurantul Lozana de pe strada 11 iunie şi în alte locuri foarte
frecventate de boierii vremii care apreciau în mod deosebit prestaţiile muzicale ale
vestitului lăutar.
Fănică Luca
Un alt naist care avea mare trecere în viaţa lăutărească bucureşteană a fost George
Ştefănescu, care a înregistrat la rându-i discuri cu formaţia lui Nicolae Matei la casa de
discuri Decca. A fost prezent la expoziţia mondială de la New York la pavilionul
românesc unde a avut un succes remarcabil. Discul său a atras atenţia americanilor care l-
au caracterizat ca un excelent interpret. Fantastic pentru acea perioadă este faptul că acest
grup de lăutari conduşi de Nicolae Matei a înregistrat pentru americani o serie de discuri
care cuprindea un larg repertoriu extrem de straniu care nu se mai practică de mult la noi
precum: muzică armeniană, caucaziană, persană sau turcească. Genuri sau nume de
dansuri şi cântece precum: Lullaby, Hail to Autranic, Rangni-Tashn, Tehors Misirlou,
Chanakali, Skutari, Haitarma Kunak, Alah Verdi, Mraval Jamier, Kuraoglu, Scharaschub
ne uluiesc prin varietatea şi cu siguranţa prin interpretarea lor pentru că altfel americanii
cu vestitul lor simţ pentru perfecţiune era imposibil să fi acceptat colaborarea cu astfel de
formaţiuni muzicale .

În discul său realizat la Casa Decca, Nr. 119 în anii 30, repertoriul conţinea
Ciocârlia, Hora pompierului, Tudoriţă nene, Doina Cavalu, Radu mamei, Hora
boierească, La Bacău, sârbe şi melodii Gypsy, ţigăneşti.
În ce priveşte repertoriul românesc, remarcăm prezenţa unor melodii pe care le
recunoaştem şi care au fost preluate de naişti şi după 1950 transmise de înaintaşii noştri şi
muzicanţii şi lăutarii celebrii precum Nicolae Buică, Ion Dură, Ion Matache, Grigoraş
Dinicu, Ciolac, Zavaidoc şi mulţi alţii: Doina Oltului, Steluţa (vestită romanţă), celebra
Hora staccato, Hora calului, Transylvania, sau Sârba.
Grupul lui Nicolae Matei împreună cu George Ştefănescu au fost invitaţi de mai
multe ori la New York la Cazinoul rus unde au câştigat o mare popularitate.
După informaţiile date în programul discului lui Ştefănescu din 1940 imprimat de
casa Decca, folclorul românesc a cunoscut o evoluţie marcantă mai ales după 1812 ca şi
muzica clasică ce a pătruns în saloanele la modă în acea perioadă precum cel al prinţesei
Ralu.
Vestitul muzician Stan Golestan, afirmă că grupurile de lăutari numite Taraf,
abordau un repertoriu prin care conservau melodiile româneşti precum Doina, Hora şi
alte cântece care erau executate de violonişti virtuoşi şi naişti. Ştefănescu avea un
repertoriu larg care cuprindea şi compoziţii personale în stil lăutăresc fiind considerat ca
adevărat compozitor precum Grigoraş Dinicu. George Enescu s-a inspirat din acest stil de
cântece precum se afirmă în acest text. Numărul naiştilor a fost mare în perioada dintre
cele două războaie mondiale, mulţi dintre ei murind de tuberculoză, boală care a decimat
multe vieţi omeneşti în Europa secolelor XIX şi XX .
În perioada anilor 50 în Bucureşti mai cântau la nai doar trei naişti precum Boiţă,
Ion Oprea şi Fănică Luca. Fără îndoială că cel mai important reprezentant al naiului
primei jumătăţi a secolului XX a fost Fănică Luca. După imensul succes pe care l-a avut
până în 1945, în 1948 crează la Institutul de folclor din Bucureşti la iniţiativa
oficialităţilor politice şi culturale care au luat puterea în acei ani, prima clasă de nai.
Printre elevii lui Fănică Luca s-au numărat Gheorghe Zamfir, Dobre Constantin şi
Damian Luca pe numele său adevărat Gheorghe Drăghici ca şi Fănică Luca pe care-l
chema în realitate Iordache Ştefan.
Prima clasa de nai Fănică Luca

Se poate afirma că în acest moment naiul românesc trecea printr-un moment de
mare răscruce aflându-se chiar pe cale de dispariţie, căci Boiţă era un simplu lăutar fără
mare importanţă, iar Ion Oprea, un flautist care s-a apucat de nai şi nu erau în stare să
predea acest instrument într-o şcoală de muzicieni profesionişti. Ceea ce a fost
extraordinar la Fănică Luca este faptul că mai presus de calitatea sa de lăutar perfect şi
interpret de excepţie, avea un talent excepţional de pedagog, prin care a salvat pur ¬şi
simplu naiul românesc de la dispariţie.
Curajul lui Fănică Luca a fost ieşit din comun pentru că în anii când a format
prima clasă de nai nu ştia să scrie nici să citească şi era şi analfabet muzical, el luând
certificatul de 4 clase primare la vârsta de 62 de ani,
Perioada grea prin care a trecut ţara noastră după 1947 a marcat enorm şi viaţa
culturală. Interesaţi să demonstreze că sistemul comunist era superior celui capitalist,
comuniştii care câştigaseră puterea politică şi armată în acei ani tragici în care a dispărut
toată elita intelectualităţii româneşti în închisori, sau în Canalul Dunăre-Marea Neagră,
(monstruozităţi de tristă amintire), au încercat să creeze impresia că ceea ce realizează ei
şi pe plan cultural este desăvârşit.
Şcolile de muzică şi artă, au dat la iveală talente care s-au evidenţiat mai târziu ca
reprezentanţi de seamă ai ţării. Şcoala din Bucureşti şi cea din Cluj, au constituit
adevărate pepiniere de cultură care an de an au dat generaţii de aur, la vioară, violoncel,
percuţie, trombon, pian, oboi, flaut, fagot, clarinet, canto, ţambal, nai şi alte instrumente.

Stânca de pe munte
Viorica Crecan
Frigul nu se lasă și se întețește,

1 Clanța de ușă mâna îți lipește.
Bate vântul Bine mai e la caldurică în casă
Și sub, plăpiumioara de mătasă.
În așternutul poroaspăt stau,
Sub plapumă-n pătucul meu, Sper să am o noapte liniștită,
Cu drag,ascult cum bate vântu, Ușor, să dorm și să nu am frică.
Șuierând lung la geamul meu. Dimineață, vântul să nu bată
Și ziua eu, să mi-o fac frumoasă.
Din ce, în ce, el suflă și mai tare,
Spulberând, ce găsește el cale. 2
Afară aș ieși, dar, îmi este frică, Ai venit in vis
E întuneric tare, vântul mă ridică.
Ai venit în visul meu astănoapte,
Dinspre pădure vântul vine, Ți-am deschis ușa și tu ai intrat.
Zăpada o spulberă o troienește. Mi-ai zâmbit și te-ai uitat la mine
Geamurile toate-s înflorate, Și pe frunte, tu m-ai sărutat.
Cu zăpadă toate-s dantelate.
O bucurie-n suflet mi-a pătruns,
In soba mare, focul arde liniștit, Te-am strâns în brațe și cu drag ți-am
Flacăra pe lemn, mai dă scântei, spus,
Le privesc și pocnetul l-ascult, Că eu sunt bine, dar lipsa ta o duc,
Din horn, vântul le întărâtă mult. E greu fără de tine, dar totuși mă descurc.

Intâlnirea a fost, doar de câteva clipe, Pe calea Ta să mergem, fară frică,
Inima mi sa frânt, când el a dispărut . Iar privirea noastră spre cer, Tu ne-o
Din acel vis frumos, când m-am trezit, ridică.
Am vrut să plâng, dar bucurie-n suflet
am avut. 4
Ai fost iubirea mea
Legile naturii sunt multe și nu le cunosc
Și nici nu aș vrea, să le cunosc. Ai fost iubirea mea adevărată
Dar atâta știu, că el pe mine mă veghează Suparată nu ai fost, dar tu, ai plecat.
Și grija mi-o poartă și îl bag în seamă. De atunci, inima mea-i îndurerată,
Dar știu să aștept, vei reveni odată.
3
O rugăciune Iubirea mea ți-am dăruit-o toată,
Nu ți-a păsat de ea, tu ai plecat.
Dumnezeule Tu ne-ai adus în lume, Te-aș căuta în lumea asta toată,
Ne-ai dat o viață și ne-ai dat destin. Dar n-are rost, precis, tu m-ai uitat.
Ne-ai pus în trup, câte un suflet bun,
Iar noi te iubim și ascultam de tine Voi aștepta că așteptarea-i bună,
Inima îmi spune că iarăși o să vii
Te rugăm, grijă să ai de sănătatea Iubire ca la mine nu vei găsi la nimeni,
noastră, O să te convigi și tot a mea vei fi.
Când suntem bolnavi, să ne dai
mângâiere. Iertare îți vei cere și vei lăcrima
Curaj sădește în noi și să avem alinare Și îmi vei spune, că vina a fost a ta.
Și însănătoșire grabnică să avem. Bineînțeles, iertare îți voi da
Și stăpânire voi pune, pe inimioara ta.
Știm că te îngrijești de noi și îndrazneală
avem, 5
Să-ți cerem ocrotirea în fiecare zi. Stânca de pe munte
Primejdiile sunt multe, necazurile vin,
Dacă n-ai fi Tu, noi ne-am prăbuși. Câtă trudă și sudoare,
Câte pălmi bătătorite,
Intotdeauna ajutorul nostru Tu să fii, Câte fețe, fețe plânse,
Apărăror și ocrotitor că-ți suntem fii. Ce cruzime, ce suspine,
Să ne izbăvești de marile primejdii, Câtă moarte, sigur știe,
Că Te purtam în suflet și Te lăudăm. STÂNCA, de pe vârf de munte,
Ce voiau mulți, să o surpe,
Ziua și noaptea alăturea Tu să ne fii, Tăind munte, după munte.
Să ne luminezi mintea, și pași noștri să-i
îndrepți, Mii de ani, a stat de veghe,

Chiar a plâns, în zile triste, Ceva pe mine parcă nu mă lasă.
A chemat norii să plouă,
Peste sângele fierbinte. Voi fi supărată un timp mai mult,
Peste trupuri dezvelite, Voi găsi ceva, și eu am să îl uit.
A tâșnit, din piatră ape, Are suflet bun, mereu m-a ajutat,
Ca sa stingă a lor sete, Multe lucruri mi le-a rezolvat.
Munții, râuri să reverse.
Când nori grei se vor ridica ,
Stă și azi, în vârf de munte, Cu ei mă voi duce și-l voi căuta.
Strălucind, mereu în soare, Vreau să-i explic așa cum toate au fost,
Mohorâtă, nu mai pare, Să nu fiu judecată fără rost.
Răspândind, raze de soare
Peste acele, ZIDURI multe, I-am spus numai lucruri adevărate,
Ce s-au ridicat la poale, Pe care le-am avut și bine mi-au făcut.
De sărmani, cu vorbe MUTE, Nu le-a analizat, o vorbă rău m-a supărat
Ce-a știut ea, să le-asculte. După care, lacrimi am vărsat.
6 Voi spune vântului să spulbere tot.

Supărarea Iar noi să uităm toate, câte-au fost.
La el rugăminți eu nu voi mai avea
Supararea-n suflet mi-a venit, Și îmi voi vedea tacit, de treaba mea.
Mi-a adus-o vântul de la răsărit.
De departe, de la un necunoscut, Pentru tot ce-a făcut, eu lui îi mulțumesc,
In care eu, mult am mai crezut. Dar să se gândească bine că eu nu
greșesc.
Văntul mi-a spulberat încrederea mea Sunt sinceră cu multă bunătate,
toată, Dar pe cine mă supăr, eu îl las în pace.
A risipit-o, nu mai e ca altădată.
Inima-mi spune, să îl las în pace,

Brodând în zâmbet fericirea
Bucuria culorilor- Mihaela CD
Mihaela CD

2. Țurțuri- autor Mihaela CD
Despre Mihaela CD
”De fapt la mine versurile au venit singure… din durere si din iubire … eu n-am făcut
nimic deosebit… decât le-am scris…” Mihaela CD
Mihaela CD s-a născut în România. A emigrat în Canada în urmă cu mulţi ani împreună
cu familia şi s-a stabilit la Montreal. A iubit întotdeauna pictura, poezia şi muzica dar a
început cu adevărat să scrie poezie în urma unui şoc puternic când şi-a pierdut tatăl pe
care îl iubea enorm. Versurile au venit singure, fără să vrea, o bântuiau noapte de noapte
cerând să fie scrise. Un dar divin, un răspuns al universului care aplică parcă o lege a
compensaţiei. Îţi ia şi îţi dă!
Este scriitor, redactor, artist, realizând pictura tradiţională şi pictura digitală.
Mihaela CD este membru al Uniunii scriitorilor din Canada, The naţional organization of
professionally published writers, TWUC- ”The Writers’ Union of Canada” și este
membru al asociaţiei ”World Poets Association”.
Activitate literară:
Este fondatoarea revistei on line: ” Poezii pentru sufletul meu ” revistă de artă, literatură
şi cultură a românilor de pretutindeni. Pune bazele revistei în 30 octombrie 2018 în
Montreal, Canada, ajutată fiind de soţul sau Johnny care este şi editorul revistei. Aceasta
colaborează cu nenumăraţi autori, artişti , pictori şi muzicieni, revista virtuală fiind citită
on line în peste 100 de țări din întreaga lume.

Mihaela CD este autoarea volumului de poezii ”Binecuvântare şi chin” publicat la editura
Celestium, în România în iunie 2019. Lansarea oficială având loc în 28 septembrie 2019
în Montreal, Canada.
La un an de la fondarea revistei virtuale ”Poezii pentru sufletul meu” Mihaela CD

împreună cu soţul său Johnny publică la Montreal primul număr al revistei tipărite Poezii
pentru sufletul meu, Nr1/2019 Noiembrie/ Decembrie. Lansarea oficială a revistei având
loc în 25 ianuarie 2020 la Montreal în cadrul evenimentului GALA ARTELOR LA
CEAS ANIVERSAR.
Colaborarea cu compozitorul /artistul Dan Lucian Corb i-a adus nenumărate melodii pe
versurile sale care pot fi ascultate pe youtube pe canalul autor Mihaela CD. Iar
colaborarea cu soprana Corina Maria Zosim îi aduce o altă minunată melodie, un vals:”
Portativul inimii”, pe versurile sale fiind interpretată chiar de compozitoare şi prezentată
în diverse spectacole la Montreal.
Mihaela CD participă la Antologia ”Parfumul clipei, vol IX” apărută la Editura

Scriitorilor din România, în februarie 2020 şi tot atunci publică în revistele: Cutezător,
Magazin Critic, Luceafărul din Vale şi Vocea Literară. Mihaela CD participă în martie
2020 la antologia ”Floriile Poeziei” editura Ecreator România.
Autoare a volumului ” Focul din Noi” poezii pentru suflet, volum care este împodobit de
minunate picturi ale artistului Mircea Rustiuc, publicat în aprilie 2020 la editura Globart
Universum din Montreal, Canada în colaborare cu editura Celestium din România. În
aprilie 2020 i se acordă din partea Word Lierature Academy şi Word Poets Association,
diploma şi trofeul pentru promovarea literaturii la nivel global.
În luna mai 2020 participă la antologia ”Cele zece porunci pe scara vieții” editura Izvorul
cuvântului din Romania și la antologia” Visul copilăriei” la editura Ecreator din
Romania. În luna iunie 2020 participă la antologia ”Columna Iubirilor Eterne”editura Luc
Val Ken, antologia ”Literatura Popoarelor” editura Liric Graph, antologia ”Vis cu
Nichita” editura Ro.cart și grupul cultural Apollon și publică în revistele”Freamat” și
”Ecreator”.
În luna iulie 2020 participă la proiectul ” Dicționarul World Poets Association 2020” și i
se acordă din partea World Literature Academy, Diploma de Excelență. În luna august
2020 participă la antologia ”Lirica hunedoreană ” editura Luc Val Ken și la proiectul
„Femeia, un nou anotimp în literatura contemporană” interviuri , coordonator Mariana
Moga editura Rotipo. Tot în luna august 2020 participă la proiectul ,,Olympiada
mondială de poezie” al World Literature Academy unde i se atribuie Diploma cu
mențiunea ”Special guest of the Festival L’olympiade mondiale de poesie”
În luna sept 2020 publică în antologia ”Recunoștința prieteniei ” editura Luc Val Ken, iar
în luna oct-nov în antologia Universum, editura Globart Universum -5 volume.
În luna dec 2020 publică cartea de aforisme, reflecţii şi enunţuri motivaţionale bilingva

romană-engleză ”Uneori elefanţii zboară”/”Sometimes elephants are flying, editura
Globart Universum 2020
Dec 2020-realizează proiectul de pictură digitală ”Be happy” /”Fii fericit” care conţine 10
picturi digitale.
Proiecte în curs:
Proiecte personale: În prezent autoarea lucrează la alte trei proiecte literare: Un al treilea
volum de poezii pentru suflet care încă nu are nume], o carte de poezii de dragoste
”Iubește-mă în fiecare anotimp” și un roman de proză bilingv, romană și engleză ”Femeia
care a uitat să mai plângă/The women who forgot to cry”continuând să publice zilnic in
revista virtuală ”Poezii pentru sufletul meu” și trimestrial în revista tipărită cu același
nume. Colaborează cu muzicieni, artiști, pictori, participând la diverse proiecte literare și
publicând articole, traduceri și creații literare în numeroase reviste și grupuri culturale.
Adoră să picteze și în prezent lucrează la un proiect artistic care îmbină pictura
tradițională cu poezia, expoziția ”Descoperă-mi sufletul”.
Proiecte în colaborare: ”Dialog peste ocean”- volum de poeme în colaborare cu poetul

Trandafir Sîmpetru. Este coautor la alte antologii în curs de apariție: ”Cartea Crizelor”
editura Inspirescu, ”Poeți și prozatori români în Regal eminescian” coordonator Eugenia
Gavrilescu, antologia Starpress și altele.
Referințe critice:
”Poeme dăltuite cu har ne dezvăluie o lume interioară subtilă, complexă,

contemplativă ce se descoperă pe ea însăși, cu mirare si dor, ca o mimoză literară,
gingașă, ascunsă si caldă. Un poesis bun, de înaltă ținută care va avea multe de spus, de
dezvăluit, în viitoare tărâmuri de vers, în următoarele coperți de carte!”
MUGUREL PUSCAS
”Valsând pe clapele iubirii, pe corzile sufletului, pe cărări de dor , sub ploaia de gânduri,
Mihaela CD pendulează între durere și bucurie, acolo unde doar secundele se-adună pe
pervaz, strângând ” bucățele din sufletu-i cuvântat”, într-un permanent dialog cu
divinitatea, în care” lumina vie să ne fie încântare”.
VIOLETA BOBOCEA
”Poezia Mihaelei CD este binecuvântare și chin, o rugăciune „în versuri strop cu strop”,
un crez îndeplinit, o romanță „pictată cu ceară-n stropi de dor” pentru oameni și îngeri!
Asemenea bunicii sale, poeta pune multă pasiune în tot ceea ce face! Este atentă și
minuțioasă și parcă perfecțiunea caută.”
LĂCRIMIOARA IVA

”I-au fost lăsate picături din darul ceresc încă din copilărie, dar adevărata revărsare s-a
produs în urma unei drame sufleteşti.Poezia i-a bătut în fereastra sufletului, i-a trezit
simţurile îmbrăcate în durere şi i-a pus pana măiastră în mână. Când se întâmplă acest
lucru, se deschid toate porţile zăvorâte până atunci şi ies la suprafaţă sensibilităţi, trăiri,
frumuseţe, lacrimi şi toate acestea îmbrăcate în cuvinte.”
AURELIA OANCA
‘Respectul şi sfinţenia cu care curge versul, singur, îţi impun să te înclini cu respect
pentru limba, pentru stăruinţa şi pentru giuvaierele primite de la el. Acolo unde
Dumnezeu a pus har cuvintele oamenilor sunt mici, incomparabile cu talentul poetei”
VIOLETA BUTNARIU
”Citind versurile frumoase ale autoarei, simți parte din trăirile sufletești pe care le-a lăsat
în fiecare vers, împletind cu multă dăruire de frumos, iubirea, dorul, supărarea, neliniștea
și dialogul cu Dumnezeu. Stări sufletești de o sensibilitate aparte în care ne regăsim
fiecare lecturând cu atenție versurile minunate ale autoarei!
TEODORA DUMITRU
”Versurile curg ca mierea ce se revarsă dintr-un fagure și îndulcesc inima cu bunătate,

iubire și credință.Toate acestea le găsim răsfoind cele peste 230 de pagini, ale superbului
volum de versuri ”Focul din Noi”. Cartea ne atrage ca un magnet și odată ce am deschis-
o, nu ne mai putem opri până nu ajungem la final. Pe măsură ce ne adâncim în lectura ei,
o liniște ne cuprinde și simțim o descătușare de grijile ce ne înconjoară în viața de zi de
zi. Devenim parcă mai buni, mai credincioși și parcă ne-am dori să îmbrățișăm pe cineva
drag sau chiar primul om ce ne iese în cale!
SANDU CHIVA
‘Se observă din start performanța lucrărilor expuse, cât și șansa de a continua mai departe
cu noi apariții valoroase. Acel foc arzător a determinat curgerea ca și un fluviu a
versurilor, după cum și faptic se vede prin primul sau volum care a deschis toate
drumurile evoluării in acest sens. De acest autor nu ai cum să nu te îndrăgostești și să nu-
ti fie sete de a parcurge operele sale.”
TEODORA CHIRIC
”Scriitoarea Mihaela CD este un scriitor al adevārului în care se include talentul și harul,

ca necesitate vitalā, ca aerul, la un loc cu cei mai valoroși scriitori contemporani, care
pune multā pasiune în tot ceea ce face și care știe sā împrāștie pe deplin cāldura sufletului
prin cuvinte trāite, care devin balsam pe rānile vieții. Ea înmoaie pana sa în cernealā cu
arome ale sufletului sāu, pe care le aseazā apoi în poezii și aforisme…. Aforismele
dumneaei, sensibile, o înveșnicesc și o înobileazā prin cuvânt. În scrierile dumneaei am
descoperit forța și rostul, oglindit în toate capitolele. Pentru mine scriitoarea rāmâne o
revelație, o bucurie și o surprizā prolificā și impresionantā.”
VICTOR MANOLE
1
Ți-s Eu
Ți-s Eu, vinā și pācat

Ți-s Eu, dorul legānat
Ți-s Eu, vis împlinit
Ți-s Eu, stâncā, granit!
De toate ți-s astāzi și mâine

De toate: murmur, râset, pâine
De toate ți-s în vremuri noi
De toate: dans, plâns și ploi
Ți-s zilele de rouā pline

Ți-s diamante și rubine
Ți-s tremuratul din simțiri
Ți-s Eu,a ochilor sclipiri.
2
Navigând pe-a vieții unde
Iubirea ne-a croit un drum

În viața sā-i fim partizani
Și-amorezați în umed fum
Am tot valsat printre castani
Ne-am adorat printre troiene

Și am vâslit pe tulburi māri
Am construit peste antene
Și am zburat în ’nalte zāri
Dragostea ne-a fost aliat

Ne-a îngrijit cu sârg unirea
Și-n clipe grele ne-a salvat
Plutind în văzduh fericirea

Și-oricâte ploi vor mai veni
Nu-i chip iubirea sā scufunde
Cāci mereu ne-om înzdrāveni
Și-om naviga pe-a vieții unde .
3
Durere încrustatā
Mâinile amorțite nu mai scriu

Refuză sā scrijeleascā durerea
Ferecatā-n al tristeților sicriu
Cât se tânguie și zbiarā vrerea
Să descrie vrea suferința arsā

Ce încā-i jar, mocnește de dor
Cāci sec a-nghițit a vieții farsā
Ce-i pârjolește inima dogoritor
N-ajunge doar s-așeze-n slove

Furca tristeților ce-i mai toarce
Cālāul ipocrit crestat prin clove
Nu lasā încă vieții timp de pace
C-așa se tânguie parsiv, durerea

Printre amintirile de dor și chin
E greu sā-și dezmorțeascā vrerea
Cā-i îmbibatā de-un cernit pelin .
4
Cu fiecare …
Cu fiecare frunzā veștejitā

Sufletu-mi moare… un pic
Cu fiecare floare pricājitā
Mā sting și eu… pic cu pic
Cu fiecare vânticel de toamnā

Îmi pleacă soarele din priviri
Cu fiecare murire de toamnā

Se-aud tresāriri din nemuriri
Cu fiecare ploaie în ofrandā

Îmi plânge iarași inima de dor
Și-n fiecare clipā de lavandā
Trimit un gând pe-albul unui nor…
5
Ascunde gândul rāzlețit

Îngheațā clipa care geme
Rāstoarnā vasul cel sfințit
Ce poartā a iubirii teme
Uitā de relele ce-ți zac

Prin triste colțuri opacee
Ascultā-ți clipele ce tac
Păstrând parfum de azalee
Dezgroapā lira de smarald

Revarsā din adânc iubirea
Și-alintā-te cu tonu-i cald

Povești cu tâlc din Marele Război (LXXII). Postamentul Coloanei
Gabriel Sarcină
Turnul Eroilor din Târgu Jiu – nemuritoare capodoperă a magului Brâncuși – a fost
ridicat în toamna anului 1937 pentru „(…) proslăvirea memoriei faptelor de eroism
arătate în răsboiul de reîntregire a neamului 1916-1918, de către eroii gorjeni”. În zilele
noastre i se mai zice și Coloana Infinitului. Literatura de specialitate a mai reținut și alte
denumiri: Coloana fără Sfârșit sau Coloana Recunoștinței. În arhivele gorjene, chiar noi
am regăsit-o și sub denumirile de Monumentul Păcii sau Monumentul Recunoștinței,
precum și cea de Coloana Eroilor (Turnul Eroilor), toate fiind pe placul nostru. În anul
1938, Turnul Eroilor a trebuit să fie metalizat. Autoritățile târgujiene au apelat la ajutorul
Camerei de Agricultură a județului Gorj. Aceasta a pus la dispoziție un tractor care a
furnizat „(…) forța motrice necesară metalizării acestui monument”. S-a lucrat cu spor
mai bine de o lună așa că și costurile au fost destul de ridicate (500 lei zi/chirie la care s-a

adăugat și combustibilul și plata tractoristului). Cum s-au iscat divergențe, autoritățile de
la Târgu Jiu s-au adresat oficialităților de la București. În cele din urmă, totul s-a reglat
spre lauda tuturor. O legendă locală (nu știm cât este de reală!) ne dezvăluie că după un
deceniu și jumătate, prin anul 1953, autoritățile comuniste și-au pus în minte ca Turnul
Eroilor să fie demolat. Aveau nevoie de resurse financiare pentru Festivalul Mondial al
Tineretului. Un tânăr activist – originar chiar din Hobița lui Brâncuși (!) – împreună cu
tractoristul Milotin ar fi legat lanțul tractorului IAR de fabricație românească (inițial se
gândiseră la un Kirov folosit de ruși la extragerea sondelor de petrol!) de primul
„grăunte” al Coloanei. Au tras cu destoinicie, precum stahanoviștii sovietici, însă lanțul a
cedat. Atunci au învârzobit legătura de zale de mai multe ori. Degeaba. Tractorul s-a
cabrat precum un pur sânge arab, însă Coloana nici măcar nu s-a clintit. Greu de imaginat
dacă reușeau, pagubele erau de necuantificat. Am fi fost de râsul întregului mapamond!
De ce nu au reușit? Poate așa a voit destinul. Un răspuns pe placul nostru/tuturor l-am
găsit într-un dialog imaginar, însă fabulos – dintre Constantin Brâncuși și un avocat – în
piesa de teatru „Pasărea de aur” („Infinitul Brâncuși”), scenariul fiind semnat de Valeriu
Butulescu. Îl redăm și noi cu fidelitate, cu credința că fiecare dintre dvs. va trage
concluziile de cuviință:– av. MIHAI: La Târgu Jiu au tras cu tractorul de Coloana
Infinitului…– BRÂNCUȘI: Zvonuri. Nu cred. N-au cum să o răstoarne! Postamentul
Coloanei este întreaga Oltenie… Adevărat grăit-a magul din Hobița. Cum să reușească
cineva, chiar ditamai mașinărie comunistă, să răstoarne întreaga Oltenie? Nu au reușit
turcii în sute de ani, nici măcar austriecii, darămite ei. Să nu ne împăunăm însă, deoarece
în zilele noastre există totuși și această vulnerabilitate. Condiția este ca Știința să
reușească să devină campioana României la fotbal!

„Patriarhul“ de la Drăgăşani
Mare cercetător şi folclorist, istoric de seamă, publicist neîntrecut, părintele

Dumitru Bălaşa reprezintă imaginea perfectă a cărturarului care scormoneşte
neîncetat în colbul istoriei pentru a scoate la lumină adevăruri de mult uitate.
Înainte de toate, Dumitru Bălaşa nu a fost istoric, ci preot. Slujind în vremuri
tulburi, de grea opresiune comunistă, părintele cărturar şi-a adăpostit toate
năzuinţele la poala epitrahilului, zicând de multe ori ca dreptul Iov: „Domnul a dat,
Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!“.
Părintele Dumitru Bălaşa s-a născut în comuna vâlceană Guşoieni în ziua de 1 august a
anului 1911, fiind al doilea vlăstar dintre cei şapte copii ai familiei Bălaşa. Provenind
dintr-o veche familie preoţească, tatăl său, Matei Bălaşa, a urmat cursurile seminarului de
la Râmnic până în anul al treilea, dar, îmbolnăvindu-se de febră tifoidă, a trebuit să le
întrerupă. De la mama sa, Ioana, a învăţat dragostea faţă de cele sfinte, ea dorindu-şi
dintotdeauna ca măcar doi dintre fiii săi să devină slujitori ai Sfântului Altar.
Mânat de dorinţa mamei, dar şi de ambiţiile sale de a cerceta şi de a sluji Biserica, tânărul
Dumitru intră în anul 1923 la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea.
Aici va face pasiune pentru poezie şi literatură, dovedindu-se şi un bun gazetar bisericesc.
Poeziile şi eseurile pe care le alcătuieşte îl fac în scurt timp colaborator fidel al unor
reviste de prestigiu din Râmnicu Vâlcea, precum: „Curierul muncii“, „Naţionalul Vâlcii“,
„Îndrumarea Vâlcii“, „Seminarium“, „Roza literară“ etc.
Dragostea pentru literatură şi poezie l-a determinat pe tânărul seminarist să pună la punct
un plan pentru întemeierea unei reviste proprii, urmând modelul marelui preot-cărturar
Gh. Dumitrescu-Bistriţa, care, cu zece ani în urmă, înfiinţase revistele parohiale
„Izvoraşul“, „Opaiţul satelor“ şi „Alarma satelor“. După ce a editat primul număr al
revistei sale, intitulată sugestiv „Foaia literară“, ambiţiosul redactor a uitat să obţină
aprobarea şcolii şi pentru asta a fost la un pas de exmatriculare.

Prima revistă istorică din Craiova
Imediat după terminarea seminarului, în anul 1932, s-a căsătorit cu Ana, nepoata
învăţătorului Preda Grecu din Suteştii de Vâlcea. Familia a devenit pentru viitorul părinte
centrul echilibrului său şi baza viitoarelor cercetări. Rodul căsătoriei au fost cele două
fiice ajunse mai târziu medici de renume în judeţului Vâlcea. La scurt timp după
căsătorie, Dumitru Bălaşa a îmbrăcat haina preoţie,i fiind hirotonit pe seama unei parohii
destul de modeste din apropierea comunei Suteşti.
Au urmat studiile universitare la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care le-a

absolvit în 1936 cu calificativul „magna cum laude“. În această perioadă, pasiunea pentru
literatură şi poezie a cedat locul celei pentru istorie şi cercetare. A început să transcrie
documente vechi din chirilică, foarte multe din ele fiind publicate în revista „Renaşterea“
din Craiova. Tot în această perioadă, părintele a luat contact cu numeroşi oameni de
cultură din domeniul istoriei şi teologiei bucureştene, legând numeroase colaborări şi
prietenii durabile. Printe aceştia se numără şi actualul mitropolit al Clujului şi Feleacului,
IPS Bartolomeu Anania, devenit mai târziu unul dintre prietenii apropiaţi ai părintelui.
La îndemnul marelui savant Nicolăescu Plopşor, părintele Bălaşa s-a stabilit în capitala
Olteniei în 1939 fiind numit preot la parohia „Sfântul Nicolae“-Ungureni. Pe lângă
slujirea de la Sfântul Altar, părintele şi-a continuat studiul şi cercetarea, învăţând foarte
bine limba slavonă şi reuşind să traducă numeroase inscripţii şi documente. Împreună cu
mentorul său, N. Plopşor, părintele a pus bazele primei reviste istorice din Craiova:
„Oltenia“. Aici se regăsesc numeroase manuscrise şi transcrieri traduse din slavonă de
laboriosul preot şi istoric.
Sfânta Liturghie pe front
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Dumitru Bălaşa a îndeplinit misiunea de
preot militar, fiind ridicat ulterior la gradul de colonel pentru faptele sale de vitejie. În
rapoartele armatei, care se găsesc la Arhivele statului din Piteşti, se află consemnat faptul
că de multe ori părintele Bălaşa a sfidat ploaia de glonţe şi obuze pentru a săvârşi Sfânta
Liturghie sau pentru a le oferi ostaşilor căzuţi la datorie creştineasca înmormântare. S-a
oferit voluntar pentru a merge să facă misiune în Transnistria, botezându-i pe cei care
erau oprimaţi de regimul stalinist. Numai Dumnezeu a făcut ca părintele să scape cu viaţă
din toate aceste încercări. Este, de asemenea, cunoscută corespondenţa de pe front cu
credincioşii săi din parohia „Sfântul Nicolae“ din Craiova. Scrisorile au fost ulterior
publicate în revista „Lumina creştină“ de părintele Tudor Mirescu.

Întors de pe front, părintele şi-a reluat activitatea cărturărească şi a continuat să slujească
la biserica „Sfântul Nicolae“ din cartierul Craioviţa. Domnul profesor Toma Rădulescu,
şeful Secţiei de arheologie din cadrul Muzeului de artă din Craiova, unul dintre ucenicii
apropiaţi al părintelui, îşi aminteşte că „în perioada Postului Mare, părintele Bălaşa ajuna
mereu în prima şi ultima săptămână, iar la biserică avea un regim ca de mănăstire. Unul
dintre canoanele pe care le împlinea cu stricteţe era acela de a face câte o sută de metanii
inaintea icoanelor împărăteşti la începutul fiecărei Sfinte Liturghii. Pentru toate acestea,
unii îl considerau nebun, dar el era de fapt nebun pentru Hristos. Toate slujbele sale se
împleteau cu munca de cercetare dusă uneori până la sacrificiu de sine. Cutreiera Oltenia
în lung şi în lat pentru a face noi descoperiri. De multe ori mergea pe jos, îmbrăcat în
haine modeste, cu o bucată de pâine şi cu o geantă ruptă de care nu se despărţea
niciodată. Aproape nu există biserică în toată ţara Olteniei care să nu fi fost cunoscută,
cercetată şi studiată în detaliu de părintele Dumitru Bălaşa“.
Cum i-a sfidat pe torţionarii comunişti
După instalarea regimului comunist, părintele Bălaşa a devenit foarte incomod. Era unul
dintre preoţii cu cele mai consistente dosare din arhivele fostei Securităţi. A fost acuzat
pe nedrept că unelteşte împotriva statului şi a primit pentru aceasta cinci ani de temniţă
grea. În anul 1959, părintele a fost ridicat de la domiciliul său din Siteşti şi a fost deportat
la Aiud, la Jilava, iar în cele din urmă la Piteşti. Aproape toate scrierile sale i-au fost
confiscate şi puse sub sechestru.
În anul 1964, atunci când foarte mulţi dintre deţinuţii de la Piteşti urma să fie eliberaţi, un
oarecare Crăciun, comandantul penitenciarului, l-a chemat pe părintele Bălaşa şi i-a spus
că în ziua eliberării o să vorbească înaintea deţinuţilor pentru a le spune că el nu mai
crede în Dumnezeu şi că a fost total „reeducat“. În ziua respectivă erau adunaţi în curtea
puşcăriei peste o mie de oameni care aşteptau lumina libertăţii. Ajuns în faţa
microfonului, părintele a zis cu voce tare: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu, fraţilor, că am
scăpat cu viaţă!“ şi a început să cânte „Tatăl nostru“. Toată lumea a căzut în genunchi şi
au cântat până la capăt împreună cu el Rugăciunea Domnească. După această întâmplare,
părintele a fost bătut crunt şi i s-a promis că nu va mai ieşi de acolo cu viaţă. Cu toate
acestea, Dumnezeu nu l-a lăsat nici de această dată singur. Povestea părintelui a fost
imediat dusă de episcopii catolici şi greco-catolici care au asistat la acest episod până la
porţile Vaticanului. Toate radiourile mari ale Europei (Radio Vatican sau Europa Liberă)
vorbeau de curajul nebun al preotului ortodox care îi sfidase pe torţionarii comunişti chiar
pe terenul lor.
A ridicat prestigiul publicaţiilor din Oltenia
După eliberarea din 1964, a fost trimis la cea mai săracă parohie din Vâlcea, pe care a
aceptat-o fără să se opună în vreun fel. În 1967 a fost rechemat la Craiova de mitropolitul
Firmilian pentru a revigora revista Mitropolia Olteniei şi pentru a sluji la Catedrala
mitropolitană „Sfântul Dumitru“. Prin cercetările sale a reuşit să aducă în paginile revistei
subiecte inedite pe care nimeni nu le mai abordase până atunci. Deşi nu a predat niciodată
la catedră, părintele a avut foarte mulţi ucenici pe care a reuşit să-i formeze pentru
viitorul Bisericii. Tot în grija sa a fost lăsată şi bogata bibliotecă a Mitropoliei Olteniei.
De foarte mule ori rămânea până dimineaţa în sala de lectură pentru a traduce sau pentru
a pune pe foaie noile sale descoperiri. A contribuit semnificativ la elaborarea lucrării
„Bibliografiei monumentelor din Ţara Românească“ care-i aparţine lui Nicolae Stoicescu.
În 1970 a devenit membru al Asociaţiei Slaviştilor din România şi colaborator al
societăţii „Prietenii muzeului Nicolae Bălcescu“. Deşi era în continuare vizat de
Securitate pentru predicile sale prea naţionaliste, părintele Bălaşa a fost trecut în 1978 cu
întreaga sa operă într-o sinteză a celor mai bune scrieri istorice româneşti din acea
perioadă.
A refuzat să devină membru al Academiei Române
După moartea iubitei sale soţii, părintele s-a retras la vechea sa locuinţă din Suteşti, unde
a continuat să lucreze. A fost adesea vizitat de ierarhi şi cărturari de seamă care au venit
pentru a se documenta. În 1983 i-a fost confiscată întreaga bibliotecă, cu toate
manuscrisele traduse din slavonă. Cu toate acestea, părintele a reuşit să o ia la capăt şi să
refacă încă o dată golul pe care îl lăsaseră tovarăşii comunişti. În 1990 i s-a propus să
devină membru al Academiei Române, dar a refuzat, dorind să rămână aceeaşi persoană
modestă.
După nouă decenii de viaţă închinată lui Dumnezeu prin studiu şi cercetare, părintele
Dumitru Bălaşa a trecut la cele veşnice la data de 24 decembrie 2001: „Dumitru Bălaşa a

fost un mare cercetător, dar înainte de toate el a fost preot, unul aşa cum rar am mai
văzut, înzestrat cu putere de rugăciune şi cu o modestie ieşită din comun. I se spunea
„Patriarhul“ de la Drăgăşani, iar atunci când se ruga i se lumina faţa la fel ca unui călugăr
îmbunătăţit“, mărturiseşte cu emoţie profesorul Toma Rădulescu, ucenicul părintelui
Bălaşa.
Ioniță Apostolache, Ziarul Lumina
”Dragii mei, păstraţi-vă credinţa indiferent de ce va urma!”
M-au luat în 1959, m-au dus la Securitate pe 16 septembrie. “Ai o puşcă acasă. Să ne dai
puşca!” A fost un motiv. Ne-am dus până acasă, au făcut percheziţie, pe urmă m-au luat
şi ne-au ţinut aci în Drăgăşani într-un beci acolo, nu ştiu cât. Ne-au dus într-o noapte
la Piteşti. Şi acolo a început calvarul. Cea mai cumplită pedeapsă de pe lume! Chinuri,
bătaie! De la ora 1 la 3 noaptea era oră de bătaie.
Ce s-a întâmplat? De la ora 1 la 3 noaptea te băteau aşa, în prostie.
Te scoteau doar în chiloţi, desculţ, îţi puneau ochelarii ăia chinezeşti la ochi şi te duceau
într-o sală, acolo unde era numai ciment şi câţiva te băteau: ăsta-l bătea pe ăla, ăla îl bătea
pe ăla. Pe noi ne bătea unul Cetăţeanu Dumitru. Şi ne cerea ca să declarăm că eu am
cumpărat un pistol cu butie şi că Gh. Grecu a cumpărat un pistol Steier de la nemţi, că noi
am vrut ca să împuşcăm pe Gheorghiu Dej. “Păi, domnule, eu pe Gheorghiu Dej nu l-am
văzut decât în poză.” “Nu e nevoie, dar să declaraţi!” Păi cum era să declar, dacă nu era
aşa? Cum să scriu eu treaba asta dacă nu era aşa? Sigur că da, a fost bătaie! După 6 luni
de zile, Gh. Grecu a declarat săracul! Nu a mai putut să mai ţie. Şi la urmă mă luaseră
pe mine. “Păi dacă ăsta a declarat! N-auzi? Ăsta spune că aţi vrut să împuşcaţi pe
Gherghiu Dej!” Bine! Între timp îmi dă ăsta un pumn aşa în nas, şi am căzut cu capul pe
ciment. Când am căzut cu capul de ciment, m-a podidit sângele pe nas şi atunci cu mâna
căutam să iau sângele de pe nas ca să pot să respir, că nu mai puteam să respir, nici să-mi
vin în fire după lovitură. Între timp trece pe lângă noi un ofiţer cu stea mare, maior. Şi
cum eram pe spate, m-am apucat de pantalonii lui, d’aici de jos. Zic: “Tovarăşe maior,
salvaţi-ne!” Ăsta vine şi-mi dă cu cauciucul peste mână. Eu însă, cât m-a lovit el, nu I-
am dat drumul ăstuia de pantaloni. Nu! Şi atunci a zis maiorul:“Locotenent Cetăţeanu,
trei paşi înapoi!” Cetăţeanu, zice: “Tov. Maior Săvulescu, vă rog să nu vă amestecaţi în
instrucţia mea!”
Maiorul Săvulescu, domnule, a scos pistolul şi a zis: “Locotenent Cetăţeanu!”. “Să

trăiţi! Sunt locotenentul Cetăţeanu Dumitru. La ordinele dumneavoastră! Să
trăiţi!” Maiorul îi zice:“Eşti liber!”. M-a luat de mână maiorul: “Ridică-te! Hai cu mine

în birou!” Nu mă gândeam că e un om. M-am dus acolo. “Stai pe scaun!” “Tov. Maior,
nu pot să stau pe scaun că-l umplu de sânge.” “Ce contează un scaun pe lângă viaţa
unui om?” Ăla comunist şi celălalt tot comunist. Ca să vezi! Doi comunişti. Da ăsta om,
şi ăla neom! Şi am stat în fine pe colţul scaunului. Am stat astfel încât să nu murdăresc
scaunul, dar totuşi îmi curgea încă sânge din nas. Mi-a dat maiorul un prosop acolo, m-
am şters şi mi-a zis: “Care-i baiul?” I-am spus eu:“Ni se cere să declarăm strâmb, eu şi
cu un ţăran, ca să ne ia casele – ştiam treaba asta – şi vor să ne facă un proces.” “Aveţi
ceva împotrivă?” “Păi da! Nu-i adevărat.” “Păi cum nu-i adevărat?” “Nu este, aşa ne
cer ei.” Atunci a sunat la sonerie şi a venit Cetăţeanu şi a spus: “Să-mi aduci dosarul lui
părinţelu.” Aflase că sunt preot, eram mai tânăr, vreo 50 de ani aveam. Mi-a adus
dosarul, l-a citit el acolo şi zice:
“Părinţele, eşti condamnat la 6 ani, şi ţăranul Gheorghe Grecu la 5 ani.” I-am

spus:“Tovarăşe maior, dar n-am avut procesul până acum.” “Bine, nu l-ai avut, dar uite
aici lista”– adică era scrisă cu creionul nota de la Securitate, câţi ani să ne dea. Era scris
acolo: Banditul Bălaşa Dumitru va primi 6 ani, ca intelectual. Banditul Gheorghe Grecu
va primi 5 ani, că se considera că l-am influenţat ca intelectual, el fiind ţăran. Când am
văzut aşa …! Maiorul Săvulescu a spus:
“Dacă nu vă condamnăn noi, tot vin alţii şi ne închid şi pe noi şi ne fac un proces şi
ne condamnă şi ne bagă lângă dumneavoastră. Cu ce pot să vă ajut?” a spus el. „Pot să
dau ordin ca să nu vă mai dea nici o palmă.” “Tovarăşu’ maior, asta ar fi ideal. Cel
puţin ar fi linişte noaptea.” L-a chemat şi pe Gheorghe Grecu care declarase că într-
adevăr ar fi cumpărat un pistol. Zice: “Ai cumpărat măi pistolul?” Gheorghe Grecu a
zis: “N-am cumpărat tovarăşe maior.” I-au zis că dacă declară, îl lasă şi nu-l mai bat.
Zice: “Părinţelul de ce nu a declarat?!” “Părintele a ţinut mai mult la bătaie.”
În fine, a trecut treaba asta, ne-au dat drumul şi când am plecat a vrut să dea mâna cu
mine – era un om cumsecade – şi a spus: “Dacă îţi mai dă cineva o palmă sau dacă te
înjură să ceri să fii scos la raportul tovarăşului maior Săvulescu. Dar să pronunţi numele
meu pentru că dacă nu pronunţi numele meu nu faci nimic.”
Am rămas, ne-au dus la celulă la comun şi ne-au întrebat unde am fost: “Am fost
la bătaie.”Până şi aici nu aveam voie să spunem, pentru că dacă spuneai ne turnau ăştia
ai noştri, turnătorii. Şi după aceea am stat noi două săptămâni şi au venit declaraţiile celor
şase inşi de la Suteşti. Declaraţia lui Mărăcine la instrucţie a fost că nu ştie nimic rău de
părintele Bălaşa. Un singur rând era scris. La proces a spus şi el la fel cum a spus toată
lumea.
Şi a fost frumos atunci, ne-au bătut ca să recunoaştem. Cum era să recunoaştem treburi de
astea? Când au văzut că nu recunosc, că nu era adevărat, au întrerupt şedinţa. M-au băgat

dincolo, în cameră. M-au zdupănit de mi-a dat sângele, m-am şters, apoi m-au dus
către judecată şi atunci am spus încă o dată treaba asta. M-au bătut şi m-au înţepat cu un
vârf de cuţit în spate. Dar n-am recunoscut nici atunci. M-au întrebat apoi care este
ultimul cuvânt şi am spus că dorim ca aceşti oameni care au jurat strâmb, atunci când vor
petrece la zile mari, cununie, botez, să-şi aducă aminte că au jurat strâmb şi au băgat la
închisoare un om nevinovat.
Mâncarea era foarte bună: ciorbă de sfeclă furajeră, sărată la maximum. Un doctor care
era de la Leleasca, ne-a spus: “Cine vrea să supravieţuiască, oricât v-ar fi de foame, să nu
mâncaţi ciorba niciodată cu lingura şi să mai lăsaţi cât puteţi pe fundul gamelei din
mâncare, pentru că sarea rămâne la fund.” Pentru că mulţi care au murit la închisoare n-
au murit propriu-zis de foame, au murit din cauză că s-a pus sare multă şi nu li s-a dat apă
de băut. Noi niciodată n-am avut apă de băut la discreţie.
La Piteşti, copile, m-au bătut cu o blană (scândură) cu cuie. Nu ştiu câte cuie o fi avut,
dar erau ieşite numai 3-4 mm. Când te lovea curgea sânge dar nu intra în carne. Îţi
perfora pielea, te făcea numai sânge. Apoi, puneau pe un alt deţinut şi te ştergea cu
un prosop cu apă sau chiar cu spirt. Atunci luai foc! Credeai că înnebuneşti. La mine s-
a infectat. Când am plecat de aici, am mers la Jilava.
Când am ajuns acolo simţeam că nu mai pot, că am septicemie. Aveam în spate o rană
mare. Am avut norocul că acolo ne-au dus să facem baie. Şi eu cum era să fac baie? I-am
arătat securistului: “Păi tu ştii mă ce ai în spate?”. ”Nu văd, dar aştept să mă curăţ.” M-
au dus la infirmerie şi m-a consultat o doctoriţă surdă. A tăiat până la urmă toată
stricăciunea de pe spate, că intrase în putrefacţie. M-a ajutat mult femeia aceea că a vărsat
o sticlă de penicilină pe rană şi mi-a zis că peste două zile să mă duc să-mi schimbe
pansamentul. Când m-am dus peste două zile, mi-a zis: “Ce, banditule, maica ta, nu ştiu
ce şi nu ştiu cum. Nu mai e pansament.” Atunci mi-am rupt cămaşa. Aveam cu ce să mă
leg, că mi-au dat şi alţii, dar nu aveam ce să pun pe rană. Am luat cămaşa mea, mi-au mai
dat alţii din poalele cămăşilor lor.
Apoi ne-au trimis la Aiud, dar ne-au plimbat vreo două săptămâni prin ţară. Nu ştiu
pe unde am fost. Cu trenul. Era trenul dubă, fără geam, fără nimic. Am ajuns la Aiud.
Acolo ne-au băgat într-o sală, la vizita medicală, ca să spună că nu ai murit din cauza lor.
Era un doctor Crăciun care s-a uitat la spatele meu. A luat un bisturiu şi a zis că rana aia
mare, plaga, se vindecase cu muguri. Şi a tăiat el acolo. A spus: “Nu te sfii, o să te doară
niţel, dar trebuie să tăiem mugurii ăştia ca să rămână semnul semn.” Şi a rămas. Eu am
cicatricea şi acum în spinare.
La Aiud am ajuns în 1961 toamna. La început ne-au băgat la un salon, la

grămadă. Dormeam pe jos, ca animalele, fără pat, fără nimic. La urmă ne-au repartizat la

celule, unde eram în patru paturi, aşa, puse unul peste altul. Şi noi ne organizaserăm
acolo, ţineam conferinţe, în cadrul celulelor, în saloane. Apoi pe noi ne-au izolat. Pe
mine, pe părintele Dumitru Stăniloae – am stat cu el, dar am stat puţin – , Valeriu Anania.
Dar ne-au ţinut puţin şi ne-au despărţit că au zis: “Ăştia sunt capii!”, că noi vorbeam, mai
ţineam câte o conferinţă, povesteam şi ne turnau, tot dintre noi. Ascultau însă şi ei la uşă
acolo, aveau aparate…
La urmă m-au izolat. M-au băgat într-o cameră de unul singur. Aveam alături acolo unul
care înnebunise din bătaie.
Am stat la celular. Ca animalele. Apă, cu socoteală; de mâncare: sfeclă furajeră, şi cu

arpacaş. Arpacaşul era ceva!… Îl dădeau seara.
Doctorul Ridichie m-a întrebat ce zic cei din celulă despre Partidul Comunist. Când l-
am auzit aşa ceva, “Păi bine domnule, zic – eu n-am putut să mă abţin, să ştii –
dumneata aşa ai ajuns?” “Mă întreabă şi pe mine. Ce să le spun?”. “Ce să spui? Eu
sunt delator?”. Nu ştiu ce-o fi făcut că m-am trezit şi atunci băgat la mititica. Nu mi-au
zis nimic, decât m-au ţinut vreo trei zile într-o cameră, seara îmi aduceau o saltea de paie,
ca să nu dorm pe ciment, că nu era pat, n-aveai nimic. Am înţeles de aci că nu trebuie să
răspunzi obraznic, dar ce, puteam să fac jocul lui Ridichie? Eu n-am suportat treburile
astea. Am dus-o foarte greu după aceea la Aiud.
De la Aiud ne-au dus în Balta Brăilei şi atunci a trebuit să facem declaraţii că nu credem
în Dumnezeu, ziceau ei ca să ne redea, auzi, societăţii, reeducaţi. Şi trebuia să dai o
declaraţie scrisă. N-am putut să fac treaba asta.
V-am spus că m-au luat în 1964 să dau declaraţie că nu cred în Dumnezeu. Cum să dau
eu declaraţie când în brigada de 2600 de oameni făceam liturghie în închisoare, cu risc, şi
mă duseseră de atâtea ori… (N.Red.: la bătaie)? A venit o hârtie că dacă vrem să ne dea
drumul acasă să declarăm că nu credem în Dumnezeu. Au zis dar că fiecare trebuia să
declare în scris aşa: “Subsemnatul cutărăscu, fiul lui cutare din cutare şi nu ştiu ce,
declar că n-am crezut niciodată în Dumnezeu, că am minţit…”. Aşa era textul, dar
tu trebuia să îl scrii cu mâna, să rămână în arhivă un asemenea document. Era de la
Işalniţa comandantul nostru (maiorul) care ne teroriza. M-a bătut vreo săptămână şi ceva;
doctorul Puşcaşu mi-a zis: “Dă, părinte, declaraţie, că ştim noi de ce-ai dat, că te
omoară ăştia”.
Şi atunci, nu mă laud, a fost un har de la Dumnezeu, i-am spus: “Domnul doctor, nu voi
da nici o declaraţie”, dar până la urmă i-am spus că mă gândeam să zic că declar, dar de
fapt să le ţin o predică, că ne adunau acolo pe toţi! Ziceau că vor să facem declaraţia asta

ca să ne redea societăţii, reeducaţi, adică depărtaţi de Dumnezeu. Să declarăm că ne-am
depărtat de Dumnezeu, ca să putem să zidim mai departe acest monstru al comunismului.
Şi m-am dus cu o filă de caiet la maior. Zice: “Bine că te-ai lămurit”. I-am spus că întâi
declar în faţa tuturor şi apoi scriu, că trebuia să şi scrii, ca să se găsească declaraţia acum
în arhivele securităţii, o declaraţie semnată de mine, cum că eu, părintele Bălaşa, declar
că nu cred în Dumnezeu. Ce-ar fi fost? Mai bine să se fi scufundat pământul sub mine!
Şi i-au adunat pe toţi. El sta la vreo 40 de metri cu patru securişti în curte, (la Balta
Brăilei, unde am fost – că ne-au scos de la Aiud) şi a venit microfonul ca să vorbesc să
audă toţi, şi atunci am început cu “Dragi tovarăşi” dar le-am spus: “De opt zile
mă chinuiesc să mă leapăd de Dumnezeu, să declar că nu cred în Dumnezeu.
Dumneavoastră aţi dat…” (că dăduseră unii dintre ei declaraţie, că nu au putut să îndure
şi nu aveau nimic de pierdut). Le-am ţinut atunci cea mai frumoasă predică pe care am
ţinut-o în viaţa mea şi mă aşteptam ca după aceea să vină să mă împuşte, că am zis că,
dacă vine un glonţ în cap, mor mai repede decât atunci când ar fi să-mi dau sfârşitul pe un
pat în mod normal. Şi norocul a fost că nu mi-a oprit curentul de la microfon. Când am
terminat le-am spus că acum or să mă omoare şi să spună şi la mine acasă că am murit cu
credinţă în Dumnezeu şi nu m-am lepădat. Am îngenuncheat, am lăsat microfonul jos, am
luat două pietre şi am cântat “Tatăl nostru” în genunchi. Nu aveam glas că eram
nemâncaţi, vai de capul nostru. Au îngenuncheat 2600 de oameni şi în bătaia pietrelor s-a
cântat un “Tatăl nostru” în Balta Brăilei (microfonul încă funcţiona). Încă se vedeau
securiştii ăştia patru acolo şi cu comandantul de la Işalniţa.
M-am ridicat, am făcut trei metanii, mi-am cerut iertare de la ei, că mă gândeam că pe
mine acum o să mă împuşte şi “Îmi pare rău că v-am făcut rău şi dumneavoastră”. Între
timp am spus o rugăciune pe care am făcut-o eu atunci, a noastră, a tuturor. Şi le-am spus
rugăciunea, a noastră, a celor bătrâni, care, sub o formă oarecare, a trebuit să facem pact
cu diavolul, cum a zis vlădica Firmilian, până a trece puntea.
Cu sufletul de păcate îndestulat

Străbat în templul Tău lucrat din aur şi argint,
Mergând sfios cu ochii spre pământ plecat.
Eu vin să cer la Tine, Preabunule, alint,
Iertare de păcate, căci de ele mi-e sufletul plin
Nu mai am din ce-ai făcut Tu nimic senin
Am pângărit tot ce-a fost mai sfânt.
De multe ori deasupra Ta m-am ridicat
Şi în loc de rugă şi cânt,
Cuvinte preamurdare eu Ţi-am aruncat.
Nesocotit-am, nebunul, tot ce-i curat şi sfânt,
Nu m-am gândit la ceruri niciodată
Cum nici n-am crezut că ele sunt.
Nici nu Ţi-am zis eu cândva: Tată!
Grăit-am în deşert atât de mult
Că nu îmi vine nici mie să m-ascult.
Dar Tu, Tu eşti bun şi blând şi sfânt Părinte,
Şi i-ai iertat pe toţi câţi de păcate s-au căit
Şi i-ai făcut iar fii ai Tăi.
Părinte preaslăvit mă iartă şi pe mine
Că şi eu am fost al Tău
Un om ce toată viaţa făcut-a numai rău.
Şi cum pe desfrânata spălatu-o-ai de păcat,
Aşa şi mie Doamne îmi dă iertăciune
Căci mă simt de rele atât de apăsat
Când îţi zic, Tată, această rugăciune.
Cum am terminat le-a dat în gând şi au oprit curentul de la microfon. A

trecut comandantul pe lângă mine cu patru securişti cu pistoalele la ei şi zice: “De ăsta
mi-ai fost banditule?”“Tovarăşe maior, eu am spus că de Dumnezeu nu mă leapăd”. Şi
zice: “O să mai vezi tu casa când o vedea mutul iapa!”.
Seara, sigur că mă aşteptam ca să mă ia. După ora nouă a fost culcarea. Eu m-am culcat
la patul al doilea. Noi dormeam ca maimuţele, câte patru paturi unul peste altul şi eu eram
cu patul al doilea. Şi după ora nouă au intrat patru securişti şi cu pistoalele, sau dus la
brigadier, un avocat din Timişoara, care apoi a venit la mine (mă făceam
că dorm): “Părinte Bălaşa – zice avocatul – eşti chemat la Comandament.” M-am dat
jos, m-am îmbrăcat, m-am dus acolo… Nu vă spun ce a urmat… Au urmat opt zile după
care în cele din urmă m-au băgat la carceră grea, cu o zi o bucată de turtoi şi trei pahare
de apă, două zile numai un pahar de apă dimineaţa, unul la prânz şi unul seara. Ziua
următoare iarăşi o bucată de turtoi şi trei pahare de apă… Şi iar la fel. Apoi, a treia zi, mi-
era foame şi aş fi mâncat şi lemne; corpul ăsta păcătos! Adică mi-era sete, mi-era foame.
După a patra zi, a dat Sfântul Dumnezeu de nu am mai avut nici o poftă. A cincea zi sta
securistul cu cauciucul lângă mine şi mă bătea ca să mănânc şi să beau apă. A opta zi, în
fine, când am ieşit de acolo, m-a dat brigadierului (avocatului): “Vezi că nu poate să se
ţină”.
În fine, nu vă mai spui. Peste două săptămâni ne-au dat drumul la toţi acasă. Peste două
săptămâni! Cum rămâneam eu în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, dacă aş fi scris
acea declaraţie?!…

Dragii mei, păstraţi-vă credinţa indiferent de ce va urma; nu vă gândiţi. Cea mai mare
putere, cel mai mare ajutor ne vine de la Dumnezeu: “Ajutorul nostru este de la Domnul,
Cel ce a făcut cerul şi pământul”. Tot ceea ce este rău, ceea ce se întâmplă, necazuri,
dureri în casa noastră, nenorociri, astea sunt de la vrăjmaşul.
Doamne ajută poporului nostru român, ajută-ne şi nouă, luminează mintea noastră, ca să
ştim ce facem, să ne îndreptăm nu spre moarte ci să ne îndreptăm înspre viaţă. În Sfânta
Scriptură spune: “Pus-am în faţa ta viaţa şi moartea. Spre care vei vrea, vei întinde mâna
ta”.
Trecuseră ani de zile de temniţă comunistă. Peste trei mii de preoţi ortodocşi
fuseseră ridicaţi din sânul familiilor lor şi duşi cu duba neagră de securitate. Unde?
Nimeni nu ştia. Nici noi nu ştiam unde ne duc. Din când în când, când zgomotul
motoarelor permitea, aflam gara sau localitatea prin care trecea trenul cu vagonul morţii.
Îngrămădiţi cu genunchiul de securişti, ca peştii într-o cutie de sardele, de abia mai
puteam respira. În întunericul nopţii fără de sfârşit, duba se oprea. Să nu se audă o şoaptă,
ordona caraliul. Ochelarii chinezeşti la fiecare. –Tu nu ieşi afară, banditule? –E mort,
tovarăşe ofiţer!… Venise Crăciunul.
Peste trei mii de biserici ortodoxe au rămas închise. Clopotele chemau la rugăciune în
gol. Credincioşii treceau pragul sfânt dar altarul era pustiu. Mironosiţele se mai
întrebau, încet, în durere mută: s-a mai auzit ceva de părintele? Când i-o mai da drumul,
că n-a făcut nimic? Tăcere, tăcere, spaimă, frică. Stătusem două luni singur într-o celulă
în temniţa de la Aiud, la etaj. Acum scăpasem de oribila singurătate. Eram opt într-o
celulă. Patru paturi de fier suprapuse, ne odihneam de la 21 (seara) până la 5 dimineaţa.
Stam pe marginea patului şi lângă zidurile reci. Din când în când vizeta de la uşa celulei
se mişca. Caraliul se uita să vadă dacă este cineva întins pe pat. Şi dacă vreunul, sleit de
puteri era observat că a călcat consemnul, lacătul de la celulă şi drugul se mişcau şi
“banditul” respectiv era dus la mititica, pentru o zi, pentru două, după cum era de darnic
securistul respectiv. Cei opt erau înfrăţiţi în suferinţă. Unul avea o condamnare de 25 de
ani. Dăduse o pâine altuia din munţi. Ştia bine alfabetul morse şi ne comunica noutăţile
pe care el le primea din când în când: a mai venit o dubă… de unde?… cu câţi?…
Palma lui Damaschin era Calendarul puşcăriaşului. Peste trei zile este Crăciunul. Să
facem o Sfântă Liturghie. Cum? Din când în când, în loc de turtoi sau mămăligă, ne da
câte o felie de pâine, cam cât două cutii de chibrituri.
Rar ne dau dimineaţa şi ca două ghinde de marmeladă… Şi făceam Sfânta Liturghie.

Cum? Felia de pâine a unuia era “artosul”. Într-o gamelă opream un păhărel de apă – căci
nici apă nu aveam îndeajuns – pe care o amestecam cu marmelada. În trei zile fermenta şi
făceam un fel de vin. Era Crăciunul, era noaptea sfântă. În toate celulele se cântau

colinde, colinde! Că s-a născut Domn Prea Bun/ Numele lui e Crăciun. Că s-a născut
Domn Frumos/ Numele Lui e Hristos. Moare comunismul şi se naşte Mântuitorul nostru,
al tuturor. Unii caralii erau oameni şi ei. Se făceau că nu aud. Alţii băteau în uşi,
deschideau zăvoarele. Cine a cântat? Şi începea teroarea. Nu se înfiinţaseră turnătorii
între noi. Uşa se închidea tare, drugul şi lacătul pecetluiau celula.
Cel ce avea cea mai mare condamnare se culca pe duşumea, preotul cel mai în vârstă–
căci, slavă Domnului, eram destui – aşeza felia de pâine şi gamela cu vinul pepieptul
celui culcat cu faţa în sus. Cu un prosop pe umăr, în loc de patrafir, dam
binecuvântarea cu palmele făcute cruce: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului
şi aSfântului Duh. Se răspundea: Amin. Urma ectenia mare… totul oral. Se spunea din
memorie un Apostol, o Evanghelie – se sfinţeau darurile, când toţi cei şapte stam în
genunchi. Doamne, Cel ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea… fă şi
pâinea aceasta în cinstitul trupul Hristosului Tău, iar ce este în vasul acesta, cinstit
sângele Hristosului Tău. Le binecuvântam pe amândouă, cântam Tatăl nostru şi preotul
cel mai învârstă da la fiecare câte o frânturică din Trupul Domnului şi din gamelă gusta
fiecare de trei ori, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Se scula şi “vieţaşul”
făcea trei mătănii, cu Binecuvântaţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul, i se da şi lui părticica
respectivă şi Sfântul Sânge din gamelă. Erai discuţii, dacă jertfa noastră este primită sau
nu? “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu şi Eu sunt în mijlocul lor”. Şi toţi am
început să credem că Sfânta Liturghie care avea ca prestol şi antimis un martir, un
condamnat nevinovat, […] era bine primită. Se făceau rugăciuni cu lacrimi, cu gândul la
cei de acasă, cu gândul la morţii noştri. Se deschideau cerurile şi vedeam lumina care
înconjura Dumnezeirea. Nădejdea în ajutorul celui Atotputernic ne fortifica în suferinţă,
în durere şi chiar de mai muream, muream în Dumnezeu, în veşnicie.
În 1963, ne-a scos din temniţa de la Aiud şi ne-a dus undeva – unde? Am ajuns la Salcia,
în Balta Brăilei – la diguri, să ne luptăm cu valurile Dunării. Drum de piatră în baltă făcut
de cei ce luptaserăm “împotriva orânduirii socialiste”. Oricum, faţă de regimul celular,
aici aveam aer, apă şi o mâncare, nu mai bună, dar mai… substanţială. Carnea de cal era
considerată de regimul comunist “umanitar”, reconfortantă. Şi în adevăr, era singurul fel
de carne care se da “bandiţilor”.
De multe ori am zis: “Doamne, de ce nu le dai şi celor ce ne-au chinuit, să fie hrăniţi şi
ei, cel puţin 2 luni, cum ne-au hrănit ei pe noi, cu ciorbă de sfeclă furajeră şi carne de
cal, dar şi de aceasta, cât de puţină. Să zică şi ei: mi-e sete, mi-e sete!”.
Aici, duminica aveam zi de curăţenie, când ne spălam cămăşile şi ne mai găseam timp
pentru Sfânta Liturghie. Aici, din cei condamnaţi cu mai mulţi ani de temniţă,
eram martirii pe pieptul cărora săvârşeam noi, “Bandiţii”, 3-4 preoţi, Sfânta Liturghie. Un
avantaj faţă de celulă îl aveam aici, căci unii dintre noi, cei ce aveam drept la pachet,
primeam de acasă “stafide”. Din ele făceam un adevărat vin. Aici nu ne mai
supravegheau caralii pe vizetă. Făceam Sfânta Liturghie, care dura o oră, ne împărtăşeam
şi se împărtăşeau toţi. Mai erau şi între noi fricoşi, care nu luau parte la slujbă, de teama
turnătorilor care începuseră să creadă că, dacă vor sluji diavolului, vor ajunge mai repede
acasă. Ni s-a cerut să dăm declaraţii că nu credem în Dumnezeu… A fost cel mai greu
moment din viaţa noastră şi a mea, pe care l-am trecut cu brio. Dar dintre noi, cel mai
mult au suferit maicile, surorile şi studentele creştine ortodoxe… Cum aş apare la ziua
judecăţii lui Dumnezeu sau în faţa urmaşilor mei, dacă în Arhiva Securităţii s-ar găsi
scrisă de mâna mea o lepădare de Dumnezeu?! Nu mă sfiesc să spun că niciodată nu am
săvârşit Sfânta Liturghie, cu lacrimi şi cu completă lepădare de lume, ca la Aiud şi ca în
Balta Brăilei.
Celula cu regim greu şi Celula cu şerpi – mai buni decât oamenii, nu le voi uita niciodată.
Ortodoxia ar trebui să-şi numere cândva morţii şi să facă un Pomelnic al celor ce au

pătimit şi al celor ce au murit în cei patruzeci de ani de comunism. O zi a celor ce au
murit în lupta contra Comunismului…
• Pr. Dumitru Bălașa, Porunca iubirii nr. 1 din februarie 2001, p. 20-22; Porunca
iubirii nr. 2 din aprilie 2001, pp. 28-30; Porunca iubirii nr. 3 din iunie 2001, pp.
34-35, apud Fericiti cei Prigoniți

Contratimp
Stela Cheregi
1
ÎNTUNERIC
Miroase a tristeţe pârguită-n miezul iernii

O plagă ce se-ntinde desţelenind dureri
O sanie la care visul şi-a pierdut toţi renii
În oceane de zăpadă care înghit tăceri.
Se mai aud răzleţ colinde în simfonii de ger

Şi umbre arcuite se perindă în paşi de vals
Cerul se-ncovoaie şi cade în aşteptări stingher
Vântul urlă-n fereastră şi viforul îmi pare fals.
Mă-nfioară această spaimă şi mă străpunge lent

Şi-mi viscoleşte-n oase dureri ce le resimt în tălpi
Nepotriviri de-o clipă mă răscolesc acum fluent
Şi cu-n descântec vechi am să-ţi aprind lumina-n lămpi.
La marginile nopţii mă scald în mări de-ntuneric

Şi-am să m-ascund în umbra unui gând nepotrivit
Apoi am să te leg de viaţă cu un poem homeric
În anotimpuri ce încolţesc speranţe-n infinit…
2
FUNEBRU
Se cutremură umbre păşind printre tenebre

Sfidând statui îngenunchiate pe treapta unui vis
Zidite în splendoarea blazărilor funebre
Ce însoţeau eternitatea în gândul interzis.
E colosală îndrăzneala marilor nababi

Agonizând răpuşi de meteahna infatuării
În încercarea de a-i răpune pe cei slabi
Înlănţuind în ceaţă limita răbdării.
Soldaţi de teracotă şi-au înecat revolta

În dinastii uitate sub talpă de asediu
Determinând strateg un citadin să-şi facă volta
Călcând pe gloata care îi devenea imperiu.
Soldaţi fără armură ucişi de libertate

Au rătăcit prin veacuri zidind mirosul morţii
Într-un ocean de gloanţe în ape obturate
Ce destrămau onorul adus în faţa sorţii.
3
CONTRATIMP
Ne urmăreşte teama şi ninge peste noi cu semne

Emitem definiţii , dezbatem totu-n gânduri demne
Suntem în contratimp, născuţi devreme sau poate prea târziu
Nici iarna nu-i un anotimp când in poveste vrei să-ţi fiu.
Când totul pare neînţeles se nasc ades blesteme

Şi viaţa toată-i doar un joc rezumându-se la scheme
Întâmplarea un efect de scenă, deloc întâmplător
Un cabaret fără artişti că timpul este trecător.
Clipe zbat într-un segment nedefinit şi fără formă

Veşnicii râvnesc la focuri aprinse ce ard cu normă
Rămâne un cadran spicluit doar în ceasuri goale
Exod de clipe moarte îngropate evaziv în lutul moale.
Să nu-ţi doreşti clepsidre cumpărate la întâmplare

Deşertul arde, nu se scurge şi totul parcă doare
Nimic nu-i cert lumini şi umbre se desprind în noapte
Şaradele trezesc tăcerea născută în limbi moarte.
Lirismul s-a pierdut, rima divorţa de poezie

Metafora cioplită în absurd o tristă erezie
Nebuni înlănţuiau poeme într-un limbaj ascuns
Călcând prin praf de absolut de lacrimă pătruns.
Preludiul prevestea extazul încătuşând uimirea

Răstignind pe crucea unui gând prea alb neştirea
Şiroaie de rugină, agonia întâiului învins
Semn că vine iarna şi în sufletul trist, a nins.
4
INTERZIS
Veşnicii ne-mbrăţişează îmbrăcate-n taine reci

Şi pe file învechite mai rescriu în vis poeme
Anotimpuri hibernale ce îndeamnă ca să treci
Şi în umbre-ncremenite viforul începe-a geme.
În plăcerea interzisă nopţile ni-s răsfăţate

Taina noastră mai ascunde doar o clipă fără vină
Paşi pierduţi în zbor astral printre stele îngheţate
Vor divide depărtarea împărţită-n ani lumină.
Din peniţă se scurg poveşti încătuşate în vânt

Şi ne-ntoarcem la extazul nesfârşitelor candori
Într-un vis de buze arse ce respiră în cuvânt
Ca un sfânt ce-ngenunchează noaptea rece până-n zori.
Poate că-n oglinzi ciobite se cutremură tristeţi

Neputând să-mpărtăşească spasmul unui foc ascuns
Ce susţine infinitul, raiul îngerilor beţi

Care au înfrânt infernul şi-n adâncuri au pătruns.
5
ANARHIE
Eu abdic fără fasoane din acest regat de ceaţă

Cu redute întărite pe tărâmuri fanteziste
Când orgoliul se dezice şi trufia prinde viaţă
Într-un pumn de necuvinte printre gânduri anarhiste.
Visul e scăldat în ceară, speculând prin nori de fum

E corabia-n derivă rătăcind pe mări de zgură
Liniştea e confiscată coborând în bernă-acum
Şi în valuri de nobleţe dorurile n-au măsură.
Într-un manuscris pierdut am îngenunchiat iubirea

Fără a gusta din taina convertită la sărut
Exilând în plâns infernul care subjuga simţirea
Iar plictisul deplorabil respirând gerul acut.
Sub privirile umile se îndepărtează toamna

Deşirând un vis frumos într-un zbor prins în atele
Când un anotimp bătrân îşi încoronează doamna
Fulguind zăpezi cernute care s-au desprins din stele.
Drumul pare mai uşor dacă-l facem împreună

Când atâta neputinţă e scăldată în păcate
Dar în veacul care vine tu să-mi împleteşti cunună
Şi să-mbătrânim frumos şi apoi să-mi dai dreptate.

Bianca LEGMULLER: Comoara bunicului
Jacob un tânăr pasionat în creerea plușurilor, trăia într-o căsuță mică așezată la capătul
unui sat. Familia l-a susținut tot timpul să facă ceea ce își dorește, dar ce nu știa el era ca
plușurile luau viață. Într-o zi când băiatul a plecat dis de dimineață la școală, unul dintre
urșii pe care el i-a creat încerca să găsească comoara ascunsă de bunicul lui Jacob.
Bunicul lui avea darul de a putea vorbi cu plușurile. Înainte ca Fredy să moară a ascuns o
comoara pentru Jacob, iar ursulețul încearcă să îl ajute pe băiat să o găsească.
Honey încearcă o modalitate de a vorbi cu Jacob fără a se speria. Băiatul venise de la

școală, cum intrase pe ușă fugise repede în bucătărie ude mama lui îi pregătise felul lui
preferat de mâncare.
-Cum a fost la școală ? Întrebase mama lui
– A fost incredibil, în pauză mi-a venit o idee superbă
-Ce este ?
-M-am gândit să merg să o vizitez pe bunica. Îmi este foarte dor de ea. Aș putea să stau la
ea în weekend?
-Da desigur, așa îi vei putea vizita și pe prietenii tăi Anne și August .
Ursulețul auzind conversația dintre băiat și mama lui, Honey se pregătise să îi spună
adevărul lui Jacob. El urcase sus în camera lui pentru a-și face bagajele. Își luase valiza
din dulap și începuse să își umple valiza cu haine și tot felul de reviste despre plușuri.

-Se pare că aștepți cu nerăbdare să îți vizitezi bunica.
-Hmmm…….Cineva acolo, cine este. Ești afară și arătate! Spuse băiatul înfricoșat
-Nu te speria sunt inocent, chiar tu mai creat cu mânuțele tale talentate.
-Honey! Nu se poate, cum de poți vorbi și cum poți să te miști?
-Vezi tu, tu ai un dar de la bunicul tău. Poți vorbi cu plușurile pe care le-ai creat, iar el a
ascuns o comoară cu care numai cu ajutorul tău pot să o găsesc.
Honey îi povesti tot băiatului despre comoară și copilăria bunicului său.
-Deci va trebui să stăm mai mult la bunica ?
-Da
Dis de dimineața, Jacob coboară jos în bucătărie pentru ași lua micul dejun și a se pregăti
de școală. El nu sa putut concentra deloc la școală, s-a gândit tot timpul la ce ia povestit
ursul. Ajunse acasă își pune bagajele în portbagajul mamei și se urcă în mașină.
Bunica lui era pictoriță, așa că ea își petrecea majoritatea timpului în atelierul din oraș. La
ușa casei bunica lui Jacob îl aștepta, era îmbrăcată într-o rochie neagră. În picioare purta
tocuri, iar pe cap avea o beretă neagră cu o floare roșie ca și macul.
Ajunși la bunica, băiatul fugii din mașină și o strânse tare în brațe pe bunica lui. Jacob își
luase bagajele și intrase în casă. Înăuntrul casei bunicii, se afla un hol mare care era
încărcat de picturile bunicii, el nu ezită și mersese să vadă picturile.
-Wow bunico, aceste picturi sunt minunate!
-Aceste picturi erau preferatele bunicului tău. A fost un om extraordinar.
-Ce obișnuia sa facă bunicul Fredy?
-Bunicul tău era ca și tine, era pasionat în creerea plușurilor.
Se făcuse și noapte, iar băiețelul nostru se duse la culcare, deoarece a fost o zi epuizantă
pentru el. Dimineață bunica lui i-a pregătit micul dejun și i-a spus că va avea puțină
treabă în oraș și dacă vrea să afle mai multe despre bunicul său poate să se urce în pod.
Jacob a luat micul dejun și s-a dus în camera să îl ia pe Honey, dar ursulețul nu era în
cameră.

-Oare unde s-a dus ? Honey! L-a strigat băiatul căutând-ul peste tot.
El s-a gândit ca ursulețul s-a dus în pod așa că a urcat și el. În pod erau numai cutii, iar la
geamul mare de la capătul podului se afla ursulețul cu o scrisoare în mână.
-Ce faci aici ? , te-am căutat peste tot. Îi spuse băiatul îngrijorat
-Mă uitam prin cutii și am găsit o scrisoare cu numele tău.
Băiatul luase din mâna lui Honey scrisoarea.
„ Salut micul meu talental, dacă citești această scrisoare poate eu nu voi fi acolo.
Această comoară de care ursulețul tău ți-a povestit este una specială. De când te-ai
născut am știut că vei fi ca mine, un băiat talentat și deosebit. Comoara pe care eu ți-o
dăruiesc este veche de sute de ani, eu am primit-o de la bunicul meu și m-am gândit că
acum este rândul tău să o primești. Comoara este ascunsă în pădurea fermecată, dar ai
grijă această pădure poate fi periculoasă câteodată .
În mijlocul pădurii se află o căsuță înconjurată de spiriduși, dar înainte de a ajunge

acolo va trebui sa treci de prăpastia spiridușului malefic și lacul adânc. Sunt sigur că vei
reuși să ajungi la căsuță si să găsești comoara.
Bunicul Fredy ”
În centrul orașului, locuiesc Anne și August, cei doi prieteni ai lui Jacob. De mici cei trei
obișnuiau sa se joace în parcul de lângă magazinul pe care părinții lui Anne și August îl
dețineau. A doua zi, Jacob îl luase pe Honey și plecase în parc pentru a se întâlni cu
Anne și August. Pe o băncuță din parc stăteau cei doi nerăbdători pentru al vedea din nou
pe băiat.
-Jacob !
Cei trei fugiseră unul spre celălalt și se îmbrățișară.
– Ne-ai lipsit mult de tot. Spuse cei doi.
– Și mie mi-ați lipsit mult de tot, dar avem o misiune foarte importantă.
Anne , August și Jacob se așezaseră pe bancă și băiatul începuse să le povestească despre

bunicul său și comoara pe care trebuie să o găsească.
– Deci, mă ajutați să găsesc comoara ?

– Da, te poți baza pe noi!
Trecuse doua ore, iar băiatul și ursulețul trebuie să plece pentru a nu întârzia la cină,
bunica îi promise că îi va găti lasagna. Între timp acasă, bunica pregătea masa, așezase
tacâmurile și farfuriile ei albe ca și neaua, pusese o vază cu trandafiri albi, totul era alb
imaculat.
– Bunico, am ajuns !
– Sunt în bucătărie, pregătesc masa !
– Bunico, totul arată minunat!
-Haide să mâncăm, îmi este foame…
Jacob și bunica Mathila savurase fiecare îmbucătură pe care o luase. După ce terminase
băiatul își ajutase bunica la curățarea vaselor și îi povestise despre scrisoarea bunicului,
spre fericirea băiatului, bunica știa de scrisoare și îi promise că dis de dimineață vor pleca
pentru a găsi comoara. Băiatul urcase în camera sa și își pregătise rucsacul împreună cu
bunica Mathilda.
Dis de dimineață, în fața magazinului părinților lui Anne și August, cei doi îl așteptase
pentru a pleca la drum. Bunica Mathilda și Jacob ajunse.
– Bunica Mathilda ?
– Nu vă panicați și bunica știe despre comoară
– Da
Cei patru porniseră, după ore în șir de mers fără oprire Jacob, bunica și cei doi prieteni ai
săi ajunseră la prăpastia spiridușului malefic.
– Cum vom trece pe partea cealaltă? Întrebase August
Lângă o floare gigantică de lângă prăpastie se afla un pod de lemn care era destul de lung
pentru a trece prăpastia.
-Bunico, cum vom duce podul pe cealaltă parte pentru a putea traversa ?
Atunci bunica scoase din ghiozdanul ei, două furculițe imense din fier, le legase cu o
sfoară care o avea cu ea tot din ghiozdan și aruncase podul peste prăpastie. Cei patru
aventuroși reușiră să traverseze și iși continuară drumul spre lacul adânc.
-Bunica Mathilda am obosit, ne putem opri pentru a ne odihni ? Întrebase Anne și
August, răsuflând din răspteri .
Înaintea lor se afla o bancă, cei patru se așezară pentru a se odihni, însă bunica nu. Bunica
Mathilda găsi un copac cu frunze plantat de spiriduși. Frunzele îi ajutau pe spiriduși să
respire prin apă. Bunica culese câteva și făcuse patru măști pentru ea și copii.
Cei patru venturoși continuară și ajunse în final la lac. August zărise din larg o barcă
maronie și două vâsle.
-Bunica Mathilda, priviți ! Băiatul își îndreptase degetul spre barcă pentru ca bunica să o
vadă. Mathilda și copiii împinseră barca, se urcaseră si începuse să vâslească. De sub apă
se ridicase o creatură verde ca mlaștina și cu colți imenși și distruse barca în două. Bunica
îi trase pe copii lângă ea și le înmânase măștile.
– Veniți cu mine nu mai avem mult timp, trebuie să ajungem la capătul lacului, dar
trebuie să stăm uniți pentru ca monstrul să nu ne observe.
Jacob, bunica Mathilda, Anne și August ajunseră pe cealaltă parte a lacului și își
continuaseră drumul. După multe ore de mers în șir aventuroșii noștri ajunseră la căsuța
unde se afla comoara.
-Intră, nu-ți fie frică ! Spuse bunica entuziasmată.
Înăuntrul căsuței se afla un spiriduș care îi întâmpina cu un ceai cald și fursecuri.

Spiridușul îl conduse pe Jacob la comoară. Era un cufăr alb cu numele bunicului său.
Înăuntrul cufărului se afla o cutie, băiatul nu ezită și deschise cutia. Acolo se afla un
pandantiv.
-Deschide-l ! Spuse bunica.
Jacob nu ezită și deschise pandantivul, în pandantiv era o poză cu bunicul Fredy de când
era mic. Băiatul își îmbrățișase bunica și porniră spre casă. Spiridușul se oferi să îi ducă
pe cei patru acasă în siguranță cu balonul său cu aer cald.
A doua zi băiatul își luase rămas bun de la bunica și urcase în mașină pentru că avea un drum lung până
acasă. Iar din ziua aceea, Jacob încă poartă pandantivul și în ziua de azi.

Alexandru Nicolschi, ilegalist comunist, spion sovietic, deţinut şi general de securitate
Moldova – d. 16 apr. 1992, mun. Bucureşti). S-a născut într-o familie de evrei
basarabeni, tatăl său Grünberg Alexandru (n. ? – d. 1934) fiind de profesie morar iar
mama casnică.
Foto: IICCMR
Grünberg Alexandru a mai avut 4 fraţi şi o soră: Solomon (mort în timpul Primului
Război Mondial); Şlema, de profesie morar, decedat în 1935 la Chişinău din cauza unui
tifos exantematic; Zosim, funcţionar la moară, decedat în 1935 la Chişinău; Iosif,
muncitor calificat la un siloz din Chişinău, şi Zina, muncitoare la fabrica de sifoane.
Mama sa, Rozalia Grünberg (n. ? – d. 1933), a mai avut 3 surori (Krijevschi Aniuta,
Krijevschi Zena şi Vera Iacobovici) şi un frate (Krijevschi Manea), care au emigrat în
SUA în 1905 odată cu exodul masiv al românilor peste ocean de la începutul secolului al
XX-lea. Cu aceştia a ţinut legătura prin corespondenţă în perioada 1925 – 1928, după
care a întrerupt orice fel de comunicare.
Nicolschi a mai avut două surori: Marva/Manea Grünberg (n. 1910, Chişinău, Republica
Moldova – d. ?), a lucrat ca taxatoare la Societatea comunală de transport din Chişinău
până în 1940. După izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial s-a refugiat în
interiorul URSS unde a murit de tifos exantematic; şi Fenea Grünberg (n. 1913, Chişinău,
Republica Moldova – d. ?), muncitoare la Fabrica de tricotaje din Chişinău (? – 1940). În
timpul celui de Al Doilea Război Mondial s-a refugiat în interiorul URSS unde a stat
până în 1945, atunci când s-a întors în oraşul natal. Ulterior, s-a angajat ca muncitoare
ţesătoare la Cernăuţi începând cu anul 1946.
Intrarea în mişcarea muncitorească ilegală

În 1925, Nicolschi a absolvit 4 clase primare la Chişinău după care, în acelaşi an, a fost
admis la Liceul nr. 2 din localitate. Însă situaţia financiară nu i-a permis să-şi definitiveze
studiile medii, astfel că abandonează cursurile în 1928 (în anul şcolar 1929 – 1930 a
încercat să continue studiile în particular pentru clasa a 4-a, dar din aceleaşi motive nu s-a
prezentat la examene). În decembrie 1930 a intrat ca ucenic la un atelier de gravură şi
ştampile unde a muncit până în 1932, atunci când a plecat să lucreze la un alt atelier
profilat pe lucrări de gravură şi bijuterie (1932 – 1937). În primăvara anului 1932,
Nicolschi a început să activeze în Sindicatele Unitare (structuri sindicale controlate de
PCdR), iar în toamna aceluiaşi an, la recomandarea lui Brader Lacizer (membru în
Comitetul orăşenesc al Uniunea Tineretului Comunist din Chişinău), a fost cooptat în
Uniunea Tineretului Comunist din România. Aici a deţinut funcţiile de secretar al celulei
din Cartierul „Munceşti” din Chişinău şi cea de instructor al Comitetului orăşenesc
Chişinău al UTCdR (oct. 1932 – 1937).
În iarna 1933 – 1934, în timpul alegerilor locale, a activat în cadrul Blocului

Muncitoresc Orăşenesc ca delegat din partea organizaţiei locale a UTCdR*. La intrarea
sa în mişcarea comunistă de tineret i s-a atribuit numele conspirativ de „Vasea”. În ziua
de 28 martie 1933 a fost arestat ca urmare a căderii organizaţiei comuniste de tineret
„Şcolarul Roşu”. La ancheta de la Siguranţă, Nicolschi şi-a dat seama că fusese arestat în
urma unui denunţ făcut de elevul Şlihemayer de la Liceul Comercial din Chişinău, căruia
Nicolschi îi dăduse să citească unele materiale de propagandă interzisă în vederea
recrutării sale ulterioare în UTCdR. În cursul anchetei, Nicolschi a realizat că Siguranţa
era la curent cu toată activitatea sa din cadrul UTCdR (în autobiografie susţine că în faţa
anchetatorilor nu a recunoscut nicio acuzaţie care i s-a adus şi nu a deconspirat pe
nimeni).
În primele zile ale anchetei conduse de comisarul Gheorghiu şi agentul Galiţov, Nicolschi
a fost bătut, însă după ce părinţii săi i-au oferit comisarului Gheorghiu, prin intermediul
avocatului, un şperţ în valoare de câteva mii de lei, brutalităţile au încetat.**
Din lipsă de probe, dar şi în urma sprijinului financiar şi juridic al MOPR-ului (Ajutorul
Roşu), după circa 2-3 săptămâni a fost pus în libertate. Ulterior eliberării sale şi a unei
părţi a tinerilor comunişti arestaţi, Nicolschi şi-a reluat activitatea ilegală în cadrul UTdC
(eliberarea tinerilor comunişti fusese obţinută de către avocatul Sachelarescu). Mai
multe aici.
• Mihai Burcea, Marius Stan, „Alexandru Nicolschi, ilegalist comunist, spion

sovietic, deţinut şi general de securitate„, experți IICCMR

Uniți în jurul lui Mihai Eminescu, Calea Neamului, Starea de Libertate, NOI, Neamunit,
Camarazii, Grai Străbun, Dulce Românie, alături de sute de oameni din București și întreaga
țară.
Manifestarea de la mormântul ,,Românului

Absolut” a început cu Parastasul oficiat de
părintele Ganciu, după slujbă intonându-se așa
cum se cuvine întodeauna, Imnul României,
tinerii din Corul Ressurectio din Moinești, jud.
Bacău, coordonați de doamna profesoară
Gabriela Biea având acest onorant rol. Din
partea asociațiilor participante au vorbit
Pompiliu Diplan, Starea de Libertate, Theodor
Troiciu, NOI, Andrei Dincă, Neamunit și
subsemnatul, reprezentând Calea Neamului. Un frumos și emoționant cuvânt a avut și
doamna profesoară de limba română, Simona Belciu care i-a însoțit de tinerii din
Moinești, aceștia, alături de membrii filialei Calea Neamului din Vrancea, conduși de
Tanta Stan, încălzindu-ne inimile pe parcursul întregii manifestări prin cântec și vers
eminescian. M-am bucurat să constat că toate cuvântările, scurte dar pline de substanță, s-
au axat în primul rând pe evidențierea luptei naționale dusă de Mihai Eminescu, atât ca
jurnalist, în special la ,,Timpul”, cât si ca membru marcant al Societății ,,Carpații”, care-
și propunea unirea tuturor românilor în vechile hotare ale Daciei Mari, sau ca organizator
al Congresului de la Putna.
Mihai Eminescu este întemeietorul Doctrinei Naționale, cuprinzând în aceasta afirmarea

Nației din toate punctele de vedere, economic, social, politic, juridic, cultural, religios. A
gândit pe fiecare domeniu în parte soluții si direcții de conservare identitară atât în fața
agresiunilor externe din partea marilor imperii, în special țarist si austro-ungar cât și a
celor interne venite dinspre pătura superpusă. Eminescu a fost și este cel mai însemnat
vizionar politic, în sensul cel mai larg al cuvântului, el este un reper actual prin
genialitatea concepției sale, oferindu-ne si în prezent un exemplu de gândire si acțiune în
fața marilor probleme pe care poporul român este nevoit să le înfrunte, pentru că în
profunzime, problematica internă și externă din timpul lui Eminescu este la fel ca în
vremurile noastre. De aceea doctrinarul național Mihai Eminescu trebuie să fie în modul
cel mai serios cu putință ”obiect de studiu” pentru orice român care dorește binele țării
sale. Înțelegerea acestui om însă nu este deloc ușoară, căci presupune o muncă enormă de
cercetare. ”Produsul” operei lui este înțelegerea mecanismelor dăunătoare ce strică lumea
și rezistența identitară în fața lor. Demnitate si muncă națională, refuzul tranzacționării
idealului românesc, într-un cuvânt, Libertatea de a fi român în România Întreagă, cam
asta cred eu că înseamnă Mihai Eminescu.

Să nu mă minți
1 2
…ÎN PALME… MI-E POEZIA SEACĂ ȘI SĂRACĂ
Am prins viaţa mea în palme A mai trecut o zi, chiar două zile
Și am strâns-o de pe drum, Și versul se-nvechește ca și noi,
Am ascuns-o între drame Răspunsuri așteptăm să ne găsească
Care-o chinuiesc cu fum. Și noi plecam doar chinuiți și goi.
Am prins viaţa prigonită
Și-am păstrat-o fără tâlc, Mi-e versul trist de-atâta așteptare
O privesc nemărginită, Ți-am scris așa, să mă-nțelegi,
În deşertul ei tac mâlc. Dar te uitai pe rânduri oarecare,
Mă aplec de gânduri nude, Nevrând să vezi cuvintele întregi.
Îndoit parcurg prin nopţi,
Clipele ce cântă surde, Și-am povestit în poezii iubirea,
Pe la uşi şi pe la porţi. Aș vrea din nou să mă topesc în ea
Și m-aș schimba pe mine cu tăcerea
Să nu te mai aud în mintea mea.
Mi-e poezia seacă si săracă,

Ți-am fost cuvânt și strigătul culori
Și mâine de-ai veni strângând în brațe
Din file… am rămâne cititori.
3
Peste verdele de toamnă, SUNT, NU SUNT… TU ȘTII MAI
Ninge albul ruginiu, BINE…
Mi-am făcut din el o haină,
O îmbrac şi mi-e pustiu Sunt un trecător prin viaţă,
Viaţa mea o strâng în palme, Ca şi alţii, ca şi tine,
Dar mă dor, mă dor prea mult, Depăn firul meu de aţă,
Parcă taie cu mici lame, Nu ştiu dacă mă mai tine.
Timpurile de demult. Sunt actor şi joc o piesă,
Dacă mă desfac la palme, Am un rol prestabilit,
Poate-ar fi mai bine aşa, Timpul strânge sub o presă
Fugă clipele din drame, Cât mai am din ce-am trait.
Viaţa mea şi umbra sa. Sunt un clovn râzând cu lacrimi,
Să înalţ doar către ceruri Râd de mine cei din jur,
Tot ce-i viu şi omenesc, Unii văd în mine patimi,
Să rămână doar ecouri Văd în mine omul şnur.
Pe la cei ce mă iubesc. Sunt un om ca orişicare,
Aşa mi-aş dori să vezi,
Dăruiesc şi câte-o floare,
De ai timpul să mă crezi. Poate aşa ne e mai bine
Sunt, nu sunt, tu ştii mai bine, Să spargem singuri mori de vânt,
Ai un loc şi-n el m-aşezi, Tu nu mai eşti, nici eu cu tine,
Până când sătul de mine, Suntem noroi pietrit mărunt.
Voi dormi sub pomii verzi.
5
4 SĂ NU MĂ MNȚI
POATE AȘA NE E MAI BINE
Să nu mă minți acum, mai bine niciodată
Poate aşa ne e mai bine Căci dragostea ne moare-n anotimp,
Să spargem singuri mori de vânt, E iarnă cu alei întortocheate
Eu rătăcită, tu prin lume, Spre inimi nu se-ajunge-n contratimp.
Dar amândoi pe-acest pământ. Să nu mă minți acum, mai bine niciodată,
Eu calc noroiul, tu prin pietre, Căci frunze suntem în bătăi de vânt,
Ne mai visăm din când în când, Suntem noi doi și iarna o arată
Mai mângâiem luna pe plete, Și și-ar dori un soare-n plin cuvânt.
Îi prindem raze luminând. Să nu ma minți acum, mai bine niciodată
Ne întrebăm sub cerul tainic De-am trece singuri gândurile reci
Și aşteptăm răspunsuri vii, Și vorbe multe, spuse fără noimă
Ne vin în tonul lor amarnic, Ce-au transformat din vise în poteci.
Murim încet spre a trăi. Să nu mă minți acum, mai bine niciodată
Simţim în noi ceva de veghe, Am fost făcuți din dragoste si vis
Ne este somnul pârjolit, Dar n-am știut culege rodul toamnei
Atingem ce nu e pereche, Ducem acum în spate ce e scris.
Un trup străin şi rătăcit.
Corina Mihaela Soare

Declarație de dragoste
1 m-aș închide
Poem în sufletul tău,
luminându-te.
Eram atât de îndrăgostită Dacă aș fi pasăre
încât înghițisem pentru o clipă,
un ochi de rouă ți-aș mângâia
crezând că-i al tău. cu aripile
Acum… am trei ochi fiecare gând,
și văd păsările fiecare speranță.
încondeind cerul cu versuri. Fiindu-mi teamă
Cine știe, să nu te strivească
poate într-o zi voi înghiți soarele atâta iubire,
crezând că-i sufletul tău! te păstrez sub pleoape.
Ești lumina ochilor mei !
3
Tăcerea din gând
Câteva stele cad șoptit, cad a destrămare,

Inima-mi devine-o lună plină de dor, de
așteptare.
Galbenul mă-nconjoară într-un zbor
tăcut, plăpând,
Peste tot este tăcere, o tăcere și în gând.
2
Declarație de dragoste Lacu-mi știe întristarea, barca leagănă
ușor,
Dacă aș fi luna Cerul oglindește chipul care-mi dă suspin
pentru o noapte, și dor,
m-aș furișa Luna-mi spune c-o să vină, raza ei nu
în inima ta cred că minte,
să-ți șoptesc Chiar de-aș vrea, acum… în noapte,
galbene cuvinte. despre el nu am cuvinte!
Dacă aș fi soarele
pentru o zi, 4

De ce-ul adolescentin
Prin lanuri `nalte îmi port gânduri și vise,
De ce chipul tău mereu în gând mi- apare maci îmbujorați, sălbatici, dansează
Și vreau să fim uniți ca și un roi? menuet,
De ce nu văd nici luna când răsare inima mea are ferestrele deschise,
Și vreau să fim în noapte doar noi doi? soarele îi face speranței… un portret.
De ce calzi sunt stropii reci de ploaie 6

Atunci când alături de tine eu sunt? Dorul
De ce vreau să merg cu tine-n veșnicie O coardă-n suflet, vântul îmi atinge.
Și-nvăluită în misterul nopții, te încânt? Și tu aseară o coardă-mi mângâiai.
Aseară te-am văzut, însă… dorul iar mă
De ce gândurile-mi sunt buchet de crini frânge
Și inima îmi bate puternic lângă tine? Când mă gândesc la piept cum mă
Cu tine alături voi ignora ai vieții spini strângeai.
Și ochii-ți vor fi stele pentru mine? Voiam să-ți povestesc de ”cealaltă eu”,
Însă tăceam înfiorată-n noapte.
5 Priveai o ea?! Priveam un zeu!
Ferestre deschise Se auzeau șoapte de inimi, doar șoapte!
Ce mult aș vrea să fii aici în barcă,
În ochii noștri marea era mereu cuminte, luna să fie martorul iubirii ce ne leagă!
pescărușii… albastrul i-l vălureau Barca și cu mine pleacă, pleacă…
sublim. Se aude un foșnet! Ești tu? Este o
Aș vrea să colind lumea cu locurile-i creangă!
sfinte
să uit c-odinioară noi doi eram un număr
prim.
Lăcrimioara Iva

De ce să cumpărăm cărțile unui autor?
Dacă vi se pare ciudat acest titlu de articol și ați hotărât totuși să îl citiți mai departe, ei
bine, am să vă dau câteva motiv întemeiate ale acestuia.
Tot mai mulți autori români se plâng că nu își pot vinde cărțile, ajung să fie demotivați și
cel mai des amână să mai scoată o carte nouă pentru că spun ei ”rămân cu ele pe stoc”.
Vă veți întreba desigur dacă acel autor scrie cartea pentru el însuși sau pentru noi
cititorii?
Deși există și excepții de la regulă, scriitorul e dăruit cu har, cu o inspirație creatoare, un
autor în general nu scrie o carte la comandă, pentru că îi cere cineva sau pentru că are de
îndeplinit o dorință a cuiva ci pur și simplu o scrie din interiorul său. Filonul creator este
cel care îi hrănește dorința și îl face să așeze în scris cuvintele tălmăcite și împletite în
opere literare. Scriitorul, în momentul în care scrie, arde ca o flacară, el se dă pe sine în
procesul creației. Dăruiește părticele din el însuși, oferă și nu așteaptă nimic în schimb.
Și totuși… bucuria cea mai mare a unui scriitor vine atunci când reușește să își vadă
opera prinsă între coperțile unei carți, se bucură când o prezintă publicului cu ocazia unei
lansări sau a unui eveniment. Motivația sa și răsplata cea mai mare vine din comentariile
cititorilor care atunci când îi transmit mesaje îi umple inima de bucurie! Până aici totul
este minunat și toată lumea pare fericită! Dar… există și partea monetară care deși nu
este primordială pentru un scriitor, el nu creează neapărat ca să vândă dar trebuie să
trăiască! Până una alta lumea e clădită pe liber schimb iar banul ca instrument de plată
este și rămâne un subiect arzător.
Autorii în genere, scriitorii și poeții, nu sunt bogați, ei nu încasează sume fabuloase din
vânzarea cărților lor, nici în Romania, nici în străinătate. De ce? Pentru că nu sunt
suficient de buni? Nu! Categoric nu! Pentru că nu există acea cerință de carte, de cultură
plătită pe bani. Ne-am învățat să considerăm cultura ca pe ceva gratuit care poate fi găsit
on line, citim la repezeală ce ne pică la mână și nu alegem neapărat să cumpărăm cărțile
unui autor anume.
Autorii români cu care am stat de vorbă ne spun că își vând cărțile doar necunoscuților
pentru că cei apropiați, rude și prieteni le primesc gratuit. Acest lucru este un alt aspect
care ar trebui luat în considerare. De ce dăm bani pe cartea unui necunoscut și nu dăm
bani pe cartea unui prieten? Suntem curioși să știm ce a scris, vrem să îi fim aproape și de
cele mai multe ori așteptăm să ne dea cartea gratuit fără a ne gândi că noi am putea să îl
motivăm cumpărând o carte! Acea sumă modică pe care o plătim care nu o să ne
sărăcească în nici un caz, pentru scriitor va fi o puternica motivație, un gest de apreciere,
de susținere și de respect. Da, de respect! Pentru că ne respectăm cumpărându-ne cei mai
buni pantofi, cea mai buna marcă de bere, cea mai bună mașină, dar când vine vorba de
cărți, alegem să citim ce găsim sau primim gratuit.

Ne întrebăm desigur dacă se mai poate vorbi atunci în ziua de azi de meseria de scriitor
(român) sau mai degrabă de o vocație, un hobby pe care îl fac scriitorii români în timpul
liber? Deseori scriitorii își publică în regie proprie cărțile, pentru că editurile nu le oferă
publicarea acestora din lipsă de fonduri și dacă o fac, comisionul încasat din royalties este
atât de mic încât nu își acoperă nici cheltuielile minime inițiale. Ajungerea pe raftul unei
librării este o altă poveste complicată la fel de întortocheată dacă nu chiar imposibilă și
atunci scriitorul rămâne cu cărțile sale, vânzând sporadic câte unui necunoscut.
Și cum rămane cu cărțile electronice? De ce mai imprimă cărți scriitorii? De ce nu scriu
doar cărți în format electronic? Ei bine, cărțile electronice sunt și nu sunt agreate! Adică
majoritatea cititorilor trecuți de 50 de ani nu sunt obișnuiți să citească cărți electronice,
nu ar da bani pe ele pentru că nu le pot așeza în biblioteca lor acasă. Site urile cu vânzări
de cărți în format ebook sunt în continuă creștere dar până când se va împământeni acest
obicei de a citi cărți electronice și între cititorii români, va mai trece o vreme.
Dacă în străinătate cultul cititului creează vânzări de cărți librăriilor, în România lucrurile
sunt diferite. Librăriile de stat au dispărut iar librăriile private preferă să vândă autori
străini traduși, best seller-uri cu care nu riscă să rămână pe stoc, comandă cărți numai pe
măsura vânzării și le plătesc la fel pe măsura vânzării.
Și totuși ei continuă să scrie, continuă să lase adevărate comori literare pentru că arta și
cultura nu au preț, ele rămân mărturie peste timp generațiilor viitoare, devenind
nemuritoare! Suntem cu toții responsabili, autori și cititori să ne asigurăm că vom lăsa în
urma noastră ca moștenire, o cultură, o limbă, un alean și un imbold pentru cei ce ne vor
urma. Responsabilitatea nu aparține numai lor scriitorilor ci în aceeași măsură și nouă,
societății care alegem sau nu să îi citim, să îi promovăm, să îi susținem!
Susținerea scriitorilor se poate face în diverse forme, începând de la sponsorizări, donații

și până la cumpărarea cărților lor. În străinătate este des întâlnită forma de sponsorizare în
întregime când un sponsor (persoană privată, prieten, cititor sau o organizație, o firmă)
alege să susțină integral un proiect, o carte de la A la Z, a unui scriitor! O altă formă de
susținere a scriitorilor sunt donațiile fie ele ocazionate de un proiect anume, de un
eveniment sau pur si simplu de susținere a scriitorului respectiv. Chiar dacă nu avem
mijloace suficiente ca să sponsorizăm sau să facem donații , cea mai la îndemână formă
de susținere rămâne cumpărarea de cărți.
Va invit deci dragii mei să cumpărați cărți românești și să le oferiți în dar celor dragi
vouă. Susțineți scriitorii români preferați și dăruiți hrană pentru suflet celor dragi!
Mihaela CD

Selfie sub nuc
1
decor
sunt nunți în cartier, pisicile au intrat în săptămâna brânzei,

acoperișurile de tablă se sparg sub zgomot lasciv,
lucesc sub luna de-un roșu decolorat, de sânge
peste care-a trecut praful virgin al vreunei comete;
e aproape frig, e nebunia sfârșitului de iarnă,
când ghioceii pălesc încă de dor, visându-și moartea următoare;
noi stăm liniștiți, dezmățul din natură trece pe lângă noi
precum știrile de la televizor, cu morți, răniți,
violuri și tâlhării la cel mai înalt nivel al nerușinării patriotice;
stăm cuminți, înșirați prin odăi ca bibelourile ieftine.
viața e afară, dincolo de ghiocei și caprifoi, nu intră
niciodată înăuntru, în spațiul de lipicioasă hibernare.

2
selfie sub nuc
zgomotele intră-n amiază, sângele ei amărui miroase a frunză de nuc,

pașii târșiți ai tăcerii în papuci roz de plastic
se adună lângă tomberoane cu resturi și câini vagabonzi,
cu blata orientalis fojgăind printre cărți aruncate.
cineva își face ordine în bibliotecă, împodobește
asfaltul cu litere în toate culorile curcubeului.
ca și el, noi, ceilalți anonimi, am uitat să scriem,
degetele știu doar să apese pe clape:
țâșnesc emoticoane-n văzduh, printre vrăbii și porumbei autentici.
probabil că mâine, pe cerul patriei vor înflori buchete mari
de popcorn pentru banchetul îngerilor.
moartea ține o pisică în brațe și-și face selfie sub nuc;
din când în când, împinge literele cu piciorul, înapoi,
în cărțile de lângă tomberon.
amiaza sângerează amărui, coaja ei verde intră-n asfalt și
parastasul începe.
3
mărțișor
moartea mergea pe stradă cu un mărțișor în piept și o țigară în mână

fă, depravato, se zburleau la ea colivăresele târgului,
gura lor plină de aur, și salbele de la gât, și păduchii împletiți
cu mătase albă și roșie sclipeau de după ostrețe;
vino să ne cosești buruienile, vino să dai un rost
umbrei de la casă și norului care-o îmbracă-n alean,
vino să-i iei pe ăștia care-au mai rămas, cică-s vii,
dar cine să-i creadă, poate domnul primar, când îi scoate la
vot cu găleata, cu mălaiul, cu uleiul și cu ce-o mai da
îl de sus cu literă mică;
celălalt, în lumină și îngeri, e taman dincolo de gardul galaxiei,
face acolo zidărie sau lutărie, poate știi matale mai bine,
da hai sictir cu mărțișorul tău,
ia-ți coasa și du-te, îți montăm noi GPS.
4
mâini parfumate

tufele de caprifoi se încolăcesc, mușcă lacome
unele din altele și împreună din spațiu,
până-l fac verde-închis, ca pădurile de pe Ciobănuș;
în amintire, muntele acela singur sub cerul golit de îngeri și sfinți,
albastru ca ochiul rămas în urmă al lui Dumnezeu;
aici, în unica noastră realitate, smoala curge pe străzi,
ecranează privirea spre alt orizont,
năclăiește obiectele și ființele devenite obiecte.
suntem mașini second hand pentru turnătorii de asfalt,
pentru constructorii de poduri și catedrale
prin care nimeni nu mai trece, nimeni nu mai respiră.
caprifoiul cucerește totuși, cu mâinile lui blajine
și parfumate, de mamă îndurerată,
clipele care ne despart de moartea lucidă, de somnul vegetal.
5
nisip
cum e să renunți la primăvară

să te îngrețoșeze veșnica ei stare gestantă,
mugurii ei ca niște buboaie crescute pe trup,
trilurile, și mieii, și sângele ei plin de otrăvuri perfide și alcool?
renunți când ți se pare mai rea decât moartea,
mai pierdută decât toate visele tale în alb, roz și pur,
mai cenușie decât străzile pe care mergi la întâmplare,
pas și la pas, ca un ceasornic stricat.
orele tale astrale sunt totuna cu nisipul
poți face din ele figurine cu găletușe din plastic și forme de lemn
nimeni nu vine să dea un sens,
să toarne în matrice altceva decât nisip.
da, primăvara e ceva la care poți să renunți
când mormintele sângerează verzui
sub frunze prea crude, în proaspăt infern.
Valeria Manta Tăicuțu

De vorbă cu Paula Tudor – Ut pictura poesis
Geanina Saru. Am intrat la Cercul Militar, atrași amândoi de o expoziție abstractă la

prima vedere. Am întâlnit acolo, o doamnă, autorul, care ne va rămâne în minte pentru
mult timp! Paula Tudor, pentru toată lumea, cu informații, zâmbete, cozonac, ciocolată,
apă… și tot sufletul ei!
Am început să cunoaștem artistul, să înțelegem picturile, să ne emoționăm…
V-am adus și vouă în dar, câteva cuvinte de la Paula Tudor – artist absolut al percepției si
al creației, cu expoziții și succes în multe țări, cu multe brevete și inimi măgulite.
Claudiu D.: Cum își revendică Paula Tudor stilul „Art Nouveau”? Ce valențe a avut
în arta ta, de-a lungul timpului, „simbolul figurativ” și cum ai defini contextual,
suprarealist, filiatiile cu Giorgio de Chirico și Dalí care-ți sunt atribuite de exegeti?
Paula T.: Având în vedere că stilul „Art Nouveau” se definește prin utilizarea extrem de
stilizată a motivelor din natură, prin utilizarea liniei curbe ondulate, ritm și dinamism, pot
spune că în pictură mea, sunt prezente elemente vegetale, insecte, păsări, linia curbă este
frecventă în lucrările mele, dar imaginea nu este atât de stilizată, ca în stilul „Art
Nouveau”.
Această mișcare artistică de tranziție, a apărut la începutul sec. XX, ca reacție asupra
convenționalismului sfârșitului de sec. XIX, și folosește diverse materiale: fier, sticlă,
ceramică, lemn. Ca materiale noi, aș putea spune că și eu, am experimentat pictura
integral cu foiță de aur, în lucrările – Prima balerină, Pasărea fericirii, În șoaptă, Cocori,
etc. -, iar în domeniul icoanei bizantine, am descoperit o tehnică nouă, unică în lume, de
pictură pe fibra lemnului, rețeaua de fibră fiind integrată în compoziție. Această simbioză
dintre imagine și lemn, fiind o provocare pentru privitor care în timpul lecturării imaginii
[aparent incomplete], se transformă în creator, fiind condus spre a-și completa, în mental,
imaginea întreagă. Am brevetat la OSIM – România această metodă, în anul 2010.
Jean Moreau spune că „poezia/pictura trebuie să sugereze, nu să descrie”, simbolurile

folosite în pictura mea, cred că sunt ușor descifrabile.
Ex. În lucrarea Albatrosul, pasărea este în afara unui grilaj – sugerând LIBERTATEA, iar
privitorul se află închis într-un interior imaginar –sugerând sentimentrul de claustrare.
Două păsări pe crengi înflorite, sugerează DRAGOSTEA
Trei păsări -FAMILIA
Lucrarea Micul prinț –MATERNITATEA
Șarpele care oferă mărul-ISPITA
Căruța care se duce-DESTINUL
Căruța cu flori -IUBIREA
Culorile contrastante, alb și negru, pe care le folosesc uneori au semnificația lor:
ALBUL reprezintă forțele divine, pozitive.
NEGRUL reprezintă forțele nocturne, negative.
În peisajele dobrogene „Niculițel” {unde m-am născut}, „Balta Rotundu”, folosesc

frecvent culoarea vieții, VERDELE.
„Dealul copilăriei” [aici era casa mea], pe care am mers la săniuș, am cules flori și plante
medicinale, i-am admirat schimbările cromatice în fiecare anotimp și mai tîrziu, când
mama mea zăcea fără cale de întoarcere, am simțit că dealul este viu și veghează ca un
preot, l-am pictat în mai multe variante, iar Editura Minerva l-a publicat pe coperta
volumului Zări și etape, de Lucian Blaga, în 1989. Și acest tablou are VERDELE, ca
dominantă cromatică-simbolul vieții.
Coridoarele pustii și lungi, cuprinse parcă de o tăcere neobișnuită, care se topesc într-o
lumină celestă, prezente în pictura mea, amintesc oarecum de GIORGIO DE CHIRICO,
suprarealist, exponent al picturii metafizice, cel mai enigmatic exponent al artei figurative
din sec. 20.
Lucrăile mele: „Transfigurare”,„Omagiu”, „Clopotniță”, „Rugăciune”,

„Credință și lumina”, s-ar încadra aici, iar în „Simfonia apelor” unde am pus un pian pe
un ghețar, mi-aș putea integra Suprarealismului [Dali].
Ce înseamnă, pentru tine, „haiku”? Poți comenta metaforele din naturile tale statice
aplicandu-le adagiul „ut pictura poesis” (Poezia să fie că pictura)?
Tabloul este un poem al culorii. Poetul Horațiu, în „Arta poetică”, spune că un tabloul
trebuie apreciat după aceleași criterii că și un poem.
Goethe spunea: …„deosebirea dintre artele plastice și acelea ale vorbirii, ne-a devenit
clară și ne-am dat seama cât de despărțite sunt culmile lor, oricât li s-ar atinge
temeliile”.
Suprarealiștii români au inventat pictopoezia. Pictură are ritm și operează cu imagini

concrete, iar poezia are ritm și operează cu imagini mentale.
Categoriile estetice utilizate în „haiku” precum :
*stare emoțională intensă, bucurie, optimism, frumusețe armonioasă,
*eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a artei, a naturii,
*efemerul, ceea ce este vremelnic, dimensiunea trecătoare a naturii
Misterul singurătății, al lipsei de comunicare, m-a preocupat și pe mine, prezent în pictura

mea, prin păsări sau personaje în căsuțe de sticlă, peisaje astrale sau în simbioză cu
instrumentele muzicale.
Aici aș menționa lucrările: „Claustrare”, „Cuibul de flori”, „Marina”, „Simfonia apelor”.
Fiecare artist are un summum de mitologii față de care se raportează sorgintea lucrărilor
sale… Trebuie căutată în mitologii anume, sau e vorba de o topire a „universaliilor” în
propriul creuzet?
Se știe că miturile implică prezența unui element sacru, a unor forțe supraomenești pe
care le-am asimilat datorită educației și experienței de viață. Octavian Paler spunea:
„Eternitatea nu poate fi smulsă zeilor decât clipa de clipă” .
Pentru mine, „a picta” este similar cu „a mă ruga” și sunt momente când lucrând, îmi dau
seama că uit să respir!
Peisajele pictate de mine sunt definite că „onirice”, deoarece încerc să văd dincolo de tot
ce este concret în lumea palpabilă și cred că cele nevăzute , dar existente, ne determina
viață .

Un pasionat admirator al operei mele, care este foarte evoluat spiritual, mi-a spus că
simte anumite lucrări ca fiind inspirate din „Nagual”, un spațiu spiritual la care se ajunge
foarte greu.
Același lucru îl pot spune și despre simetriile din tablourile mele, care prezintă subiectul
concret pe de o parte, și difuz, misterios, pe de altă parte.
Luate ca un tot, la final, formează o lume care te provoacă la interogații și meditație.
Ex.„Toamna aurie”, „Nuferi”, „Margarete” .
Spuneai că o latură a creație tale este lirico-filozofică. Ce filiații filozofice trebuie

căutate în arta Paulei Tudor? E opera ta plastică tributară unor dogme?
Am văzut în respectarea dogmei religioase, o cheie de acces la tainele cunoașterii ultime.
Textele biblice m-au fascinat și inspirat constant în lucrările mele.
Ex.Textul „Eu sunt calea, adevărul și viață” mi-a adus imaginea unui drum
în transparență, cu trupul Lui Iisus.
Ex.Textul „Eu sunt pâinea vie care s-a coborît din cer” – mi-a adus imaginea Lui Iisus cu
un snop de spice în brațe.
Cuvinte ca „veșnicie”, „sfințenie”, „mintuire”, „rugăciune”, mi-au populat copilăria în

vacanțele pe care le petreceam la mânăstire, unde tatăl meu avea trei surori, călugărițe.
Slujbele religioase pe care le ascultam atunci cu greu, administrate ca un medicament
amar, au rodit acum fructe dulci și înmiresmate, în tablourile mele.
Există o stare vibrant–dramatică în lucrările tale, pe care o împărtășește orice

iubitor de pictură în față simezelor, perceptibilă în latența ei. Acestui
„dramatikos”ce origini ar trebui să-i căutăm?
Acest „dramatikos” prezent în unele din picturile mele, s-a născut din viața trăită înainte
de ‘89, într-o școală unde am predat pictură timp de 16 ani. Perioada cu multe
constrângeri de ordin material și spiritual [în paralel pictam și nu aveam voie să abordăm
decât anumite teme]. Și atentă la timpul nostru liber, constrânși fiind să participăm la
ședințe interminabile, să scriem lozinci nenumărate, pentru manifestații dedicate
conducătorilor de tristă amintire. Mai pregnantă era însă lipsa de comunicare. Mi s-a
interzis să particip la o expoziție personală la Flensburg RFG, pentru care primisem
invitație. În perioada asta am pictat multe păsări în colivii de sticlă și mai târziu,
personaje în căsuțe de sticlă care te privesc, dar nu pot comunica.
Ex. „Claustrare”.

Născută: 28 noiembrie 1951, Niculițel
Absolventă în 1974 a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, clasa Prof.

Traian Brădean
Membru în „Uniunea Artiștilor Plastici”
Prezentată în Enciclopedia artiștilor români contemporani vol. III, Editura ARC

2000.
de Claudiu Dumitrache

Ora de gramatică
Românii au impresia că scriu și vorbesc corect mai tot timpul. Însă, realitatea spune
altceva. Conform unui studiu personal, am realizat top 10 cuvinte scrise greșit în mod
repetat de către români.
Deși avem numeroase surse pe care le putem consulta, atât surse online, cât și cărți de
specialitate, mulți nu apelăm la acestea niciodată.
Top 10 cuvinte scrise greșit:
Greșit Corect
• Servici Serviciu
• Monstră Mostră
• Țigare Țigară
• Șcenă Scenă
• Ghiuvetă Chiuvetă
• Teneși Teniși
• Curcubee Curcubeie
• Iericid Erbicid
• Mingie Minge
• Complect Complet
de Chirila Rebeca Claudia

Cioburi de speranță
1
Ademeniți de trādare Iubește-mā în toamna ce se frânge
Și lasā ca sā picure tristețile din noi…
Din dragostea cea fārā de hotare Din stropii cei ce cad ai sā poți strânge
Alesu-v-ați c-un fraged scrum Fluvii de iubire care înfruntā vânt și ploi
Din munți de pasiune și înaripare Cāci toamna vieții ce ne bate-n poartā
Doar zgura a rămas, atât… și fum! Danseazā decadent în dulcele-i oftat
. Ne-ndreaptā spre luminile din soartā
Vândutu-v-ați iubirea pe ocarā Valsând avid prin al iubirilor pācat
Și drumul parfumat vi l-ați ucis Ne plânge simfonia toamnei în priviri
Voi bieți amorezați de-odinioară Și-n suflet ne șoptește o romanțā…
Dragostea irosită vi-i acum un vis! Suntem aceeași,… cei din amintiri
. Ce suspinam prin cioburi de speranțā…
Și-n serile pline de însingurare
Vā plângeți mut tristețile de dor
Că v-ați lāsat ademeniți de trādare 3
Pentru o clipā disperatā de amor. Tinerețe, pasāre de dor
Aș fi vrut sā zbor mai mult

2 Prin lanul macilor purpurii
Cioburi de speranțā Sā gust al tinereților tumult

Ani mulți pânā sā ajungā arāmii
Asemeni unui stol de rândunele
Dar nicicând n-or fi îndeajuns Ce pleacā ș-apoi vine ne-ntrebat
Cāci stā scris în umanā ființā Tu pleci și iar revii-n zile rebele
De o tristețe ca sā fi pātruns Moment de patos, clipā de pācat !
Când tinerețea ajunge neputințā
Aș fi vrut sā mā înfrupt din drag 5

Sā-mi degust timpul în lin zbor În alte vremuri
Sā mai poposesc pe al tāu prag
Tinerețe mândrā pasāre de dor În alte vremuri ne vom naște iar
Și-om lua viața iar de la-nceput
Ne-om dezvolta un nou dicționar
4 Și-om inventa ce cândva am știut
Clipā de pācat!
Din viscole de vise ne-om compune
Te-alung și te rechem în conștiințā Prin noi simțiri, agili vom înota
Tu clipā oarbā… plinā de pācat Și roata va avea o nouā rațiune
M-ai fulgerat… pânā-n ființā Apoi misterul vieții-om deznoda
Și-n tulbure cearșaf m-ai îmbrācat
Atunci, în alte vremuri neopace
N-ai spus “Adio” nici “Mai stai” Ne-om bucura de-un alb neprihānit
Vrând sā te joci cu mine… Acolo fi-va numai dragoste și pace
Tu clipā cu miros de mucegai Iar timpul ne va fi nemārginit.
Mā-ndemni și nu mi-e bine…
Mihaela CD

Ochiul vărsătorului
1 Timpul s-a oprit aici în raza de lumină;

TURNUL DE DOR peste prăpăstii – soarele.
Nu privi în genune, doar umbra
Poeții trec sublimi în rondul lor de noapte mestecenilor albi ne mai urmează;
Se-aud şi fâlfâiri şi ţipete şi şoapte; nu privi în ochiul neantului
În ochii orbi statuile au lacrimi amare din abis, mai bine te uită
Se zbat spre turlele bisericii din zare. spre Ochiul Vărsătorului
O, rugineşte-n Someş şi podul meu de imuabil ca ochiul lui Dumnezeu.
aur Printre aripi de îngeri freamătă ca frunza
Iar pe stradele cântă Ofelia pe-un plaur; de sicomor genele Sale.
Din Cetăţuie ca-ntr-un vis coboară Nu privi în abis, nu sunt decât umbre
Cu lupii albi, o lyră şi-o vioară. şi tăcerea de dinaintea avalanşei
E primăvara verde pe apele-n alint, gheţarilor.
Cu frezii şi lalele, cu flori de mărgărint;
Pe la Matei Corvinul vin fetele, băieţii 3
Aşteaptă carul care să ducă-n cer poeţii… Ca altă Ană
Ţi-am spus, tu nu te duce la carul cel cu
flori, M-ai zidit, m-ai zidit ca pe o mumie
Dacă te vede mire, să ştii că ai să mori; egipteană.
Mai bine stai în turle cu porumbei şi Ca pictorul ce intră în tablou zăresc firele
corbi, cu care m-ai măsurat din creștet până-n
Ca să păzeşti statui de piatră cu ochi orbi, tălpi
Iar eu să strig din piatră că eşti și plumbul cu care m-ai așezat vertical
nemuritor; între cercurile
Iar de ne plânge lyra din turnul ei de mâinilor tale unde se rotesc umbrele
dor… iubirii
ca un vârtej de apă, ca frunzele apei; un
2 joc
Ochiul vărsătorului al păsărilor ce se pregătesc de migrare:
din tablou în perete…
privind apoi cu uimire luna prin sita Vei striga, vei striga
destinului, meștere. şi nimeni nu te va auzi;
Zidește-mi trupul, doar chipul lasă-l să te în extazul durerii
pot privi vei dansa ca o bacantă,
așa cum ai zări un diamant galben ivit având orgoliul unui ascet.
din peștera lui Eol Eşti un pom aplecat de rod
care – mi împinge cu un șuierat corăbii și şi aştepţi mâna care să te culeagă.
epave La marginea drumului-pomul;
spre adâncimi de lumină; zidește-mi pe marginea pârâului – iarba;
trupul… în turla catedralei- Dumnezeu;
doar el îţi va culege
4 sufletul ca pe un fruct.
Blândă mâna ta
6
Prin lume trec înfăşurată-n aur Sinestezie
Şi zâmbetul îmi luminează faţa, Drăgăneşti, 29 apr.2014
Port mâna ta pe umăr drept tezaur
Mai blândă, mai duioasă decât viaţa. Miros de moarte vine din păşune
Ce iarbă, o, thanatică minune
E semnul vremii, dar e nu e totuna: O simt pe trupul meu cum scoate colţii,
Tristeţea ţi s-a- ntipărit pe faţă, Vorbindu-mi de toţi viii şi toţi morţii.
Prin lume treci, dar înfruntând furtuna,
Privind şi balansând pe-un fir de aţă. E trupul meu pădure de mesteacăn,
Pe braţele-alizeului mă leagăn
Te-ai regăsit în liniştea durerii? Şi pâlcu-acesta de brânduşe ivorii
Vederea cea lăuntrică, se ştie, Sunt ochii mei întrebători sub glii.
Apare ades în clipele plăcerii
Ivite dintr-un vers de poezie. Din subsuori- pădure de crăiţe-
Iţesc spre voi lalelele pestriţe,
Regretul nu-l cunoşti şi nici strigarea Din sânii mei mirositori a mir
Mai crezi din nou în bunătatea lumii, Ivi-se-vor boboci de trandafir.
Copiii de pe umăr privesc marea
Şi pieptul tău e reazemul furtunii. Doar gleznele ca sprintenă vioară
Se vor muta în pui de căprioară,
E blândă mâna ta pe umăr şi e calmă, Iar din ulcior de lut va răsări
Cum, Doamne, am trăit fără de ea? Miresma din gutuile târzii.
Întind spre faţa ta o ninsă palmă,
Şi în căuşul ei iubirea răsărea… Dar ca să ştiţi, doar coasta cea de drac
5 O las pentru urmaşii din alt veac…
Pomul cu rod
de Maria Vaida

Nu mă dezic de nicio picătură de sânge românesc, de nicio jertfă!
Merg din nou la CNCD, de data aceasta pentru Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu
si organizarea Zilei Naționale în Cimitirul Internațional al Eroilor Valea Uzului. Sunt
deasemenea acuzat de fundația maghiară, că atât în postări, cât și la Valea Uzului, a
apărut portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, alături de cel al lui Valeriu Gafencu. Nu
vreu să mă justific în fața unora, dar pur si simplu realitatea este că nici în postări, nici la
Valea Uzului, nu a fost tabloul lui Corneliu Codreanu. Nu știu de ce a afirmat tovărașul
de la fundația maghiară acest lucru, dar putem deduce că acesta nu cunoaște
personalitățile istoriei României, așa cum nu cunoaște nici istoria Cimitirului
Internațional al Eroilor Valea Uzului. Fundația din Harghita cere CNCD să fiu pedepsit
pentru discriminare, incitare la ură și propagandă naționalist-șovină, desfășurate prin
acțiuni si texte împotriva minorității maghiare, pe fondul, citez, ,,afinităților față de
mișcările naționalist-xenofobe interbelice”, făcându-se referire la Mișcarea Legionară.
Cei care m-au reclamat se pare în schimb că au

afinități puternice față de tribunalele bolșevice
din anii 50, pe când exista și Regiunea Autonomă
Maghiară, făcută la ordinul lui Stalin, căci atât
tribunalele comuniste cât si Regiunea de aceeași
factură pedepseau si înfierau aprig orice expresie
a identității naționale românești. La fel ca în
perioada bolșevică, realitatea și istoria sunt
rescrise după bunul plac, Cimitirul Internațional
al Eroilor de la Valea Uzului fiind asumat de ei
ca unul exclusiv maghiar, în acest context orice
pomenire a eroilor români înhumați acolo fiind
percepută ca o ofensă adusă minorității maghiare.
Faptul că în 1994 reprezentanți ai UDMR au
dărâmat si ars crucile ridicate în memoria
militarilor Armatei Române căzuți în luptele de
pe Valea Uzului nu constituie nicio ofensă la
adresa noastră, a românilor. Într-un mod cu totul
pervers si manipulator, acuzatorul aduce ca argument împotriva noastră un comunicat
ONCE, afirmând în același timp că în Cimitir nu se află niciun militar al Armatei
Române…dar se face că nu vede că acel comunicat nu spune nici pe departe acest lucru,
ci doar face referire la un anumit număr al eroilor români înhumați acolo. Nu mai insist
asupra acestui aspect, viziunea intolerantă a unor lideri politici și civici maghiari fiind
cunoscută în ceea ce privește Cimitirul de la Valea Uzului.

Faptul că ei ni-l judecă pe Valeriu Gafencu, că se lipește eticheta de extremism pe
comemorarea unui om care efectiv s-a jertfit în închisorile comuniste pentru credința lui
în Hristos și Neam, denotă din nou, o atitudine bolșevică, antiromânească în opinia mea,
relevată si prin felul în care este descris (voi face referire într-o postare aparte la asta)
bannerul cu Armata Română în fața Parlamentului Ungariei din campania militară a
anului 1919 care a măturat pur și simplu regimul bolșevic Bela Kohn. Tovărășeii din
Câmpia Panonică nu au reușit să emită nimic, nici pe vremea lui Kohn, nici în cea a
Regiunii Autonome Maghiare fără Rusia, țiitoarea pretențiilor lor nemăsurate, descrise
atât de bine de Mihai Eminescu în articolul ,,Echilibrul”, așa cum nu reușesc nici astăzi să
depășească faza de breloc al imperiului de la Răsărit, în ceea ce privește geopolitica
concepută împotriva României.
Dar oare de ce pe 1 Decembrie am avut cu noi chipul lui Valeriu Gafencu la Valea
Uzului, laolaltă cu Avram Iancu, Părintele Justin Pârvu, Ioan Ianolide și harta României
Întregi? Hai să le spunem și lor, să înțeleagă mai bine istoria, destinul, acestui neam
românesc.
Ziua Națională este despre Harta României Întregi, care înseamnă teritoriul național, dar
mai înseamnă ceva, întreaga luptă, jertfă, mărturisire de credință, a celor care au făcut
Harta să fie întreagă atât geografic cât și în Duh. Teritoriul nu acoperă numai pământul ci
și duhul românesc. Avem un Teritoriu pe orizontală și în același timp unul ce leagă
pământul cu cerul, unde sunt împreună toți luptătorii, martirii si sfinții ce dau definiția
etosului românesc. Este mai greu de înțeles pentru cei de alt sânge și altă credință, la fel
cum greu de înțeles este pentru ei de ce nu murim, de ce încă reperele istorice sunt încă
vii în sufletul nostru, de ce numele lor nu sunt uitate deși sunt interzise, de ce mai trăim în
acest Teritoriu. De ce oare? Pentru că el se înalță până în Cer, până la Țara lui Hristos si a
Sfântului Apostol Andrei. Suntem în Veac si mergem împreună cu cei din Veac, cu
Dumnezeu înainte pentru Biruința Neamului Românesc!

Mărțișoare
*
Deși n-au aripi, gândurile-mi zboară. Vrabia se miră.
*
Hornul casei- punct de reper pentru berze îndrăgostite.
*
Copacii ascund vrăbii în bluzele lor… frunzo-bufante.
*
Harakiri primăvăratic- flori de cais în burta fântânei.
*
Desprimoptimism- lăstari de gănd țâșnind din zăpadă.
*
Oile trec puntea. Un fluier mângâie. Luna intră-n ape.
*
Încoronare – cerul așează stele pe fruntea mieilor!
*
Aricii plâng țepi. Unul dintre țepi susține cerul, soarele…
*
Inima ia forma unei stânci. Pescăruși odihnindu-se.
*
Arta seducției- ochi de rouă tremurându-și genele!
Lăcrimioara Iva

Am să te iert și azi
1 Întoarce-n suflet un impas,

Iarăși copil dă cu piatra într-un geam
şi strigă azi cu-același glas:
Fă din viață sărbătoare,
„griji mai mari, n-aș vrea să am!”
zile multe, cât mai poți,
șterge tot ce-n suflet doare , Strângeți iar în brațe mama,
zilele ce-s fără soț. spune-i azi cât o iubești,
când te va cuprinde teama…
Viața nu stă în tipare,
poate mâine, n-o găsești.
nici în dorul plin de chin,
uită tot ce-n suflet doare, Fă din viață nebunie,
uită ultimul suspin. fură-ți visele tiptil,
desenează pe-o hârtie,
Șterge și cuvântul „moarte”,
fii din nou, o zi, copil.
fă nou ce nu-i permis,
gândurile să te poarte
dincolo de orice-abis.
2
GLODUL UMILINȚEI
Cu dezgustul de pe buze, cum să-mpaci mâine o minte
și-ale timpului rebuturi, să faci pasul înainte,
prin a vieții încercare să fii mâine iar ființă
cu iluzii înecate în a sorții neputință.
În a gândului ispită, vrei să scuipi o mutră strâmbă
când dezgustul te îmbată, de privirea ei nătângă,
interesele și banii, noua formă a virtuții,
stăpânesc o lume-ntreagă, toți sătuii și-ncrezuții.
Și-n a societății spumă sar cucoane fără carte,
buze groase, minte scurtă, căci mai mult nu au ce-mparte,
suflete mărinimoase vor și ele-o carieră,
cu picioarele deschise, mai ridic-o barieră.
Vezi doar hoți și vezi nemernici, nu merită un alt nume,
idolul lor e minciuna ce-o repetă pân’ la spume,
ne conduc de nas prin beznă, ce virtute înțeleaptă,
când la turma flămânzită îi vorbești de-o lume dreaptă…
De te-ntreb de-a ta simțire sau răbdare, câtă-ncape
când privești o bandă hâtră care groapa vrea să-ți sape,
s-au întoxicat cu furturi și cu viață de paradă,
țara-ntreagă e-nslugită, hoții stau la colț de stradă.

Cine poate să priceapă, nu sunt școli și nici spitale!?
Muritorii dau din coate să-și urmeze-a vieții cale,
când sacrifici generații și le iei pâinea din gură
unde-i dragostea de țară, lume goală și obscură?
Ești convins de-un singur lucru, te trezești iar plin de ură,
care-i sensul vieții tale, mergi ca viermele pe zgură,
când soția și copilul cer o haină sau li-e foame:
-„haina veche încă-i bună și din pâine două grame“
Respirând același aer plin de gustul neputinței,
te-ai pierdut în ceața vremii și în glodul umilinței,
când de voie lași pe altul, țara, neamul, să le vândă,
ți-ai trădat părinții, viața, pentru-a jugului osândă.
Au furat până-n prostie și-acum vor o grațiere,
să trăiască hoții liberi, să mai fure pentr-o bere,
urletul îmi stă pe buze și în suflet doar disprețul,
țară dragă, Românie, ți-au vândut până și prețul…
Când istoria îți plânge în morminte și în vene,
iar tu stai ca oaia blândă ce de umbra ei se teme,
tot te jelui de-a ta soartă și la Domnul vrei a plânge,
nu uita că porți în tine, o victorie șî-n sânge.
În a timpului oglindă-n urma voastră ce răsare?
Un popor în pribegie, fără țară și hotare,
nu știu cine să vă ierte, nici un Dumnezeu nu poate,
răzbunarea sorții noastre, din morminte vă va scoate.
3 ce-n suflet îmi sunt plinul
IUBIREA TA prin clipele-mi puține.
Iubirea ta-i acasă Iubirea ta nu moare,
cum vântul suflă lanul e pâinea de pe masă
prin nopțile și anul și poate mai frumoasă
ce inima-mi apasă. ca razele de soare.
Iubirea ta-i ca vinul Iubirea ta-i divinul
ce vrea să mă îmbete și totuși mă mai doare,
mă umple cu regrete în lumea asta mare
când nu-i găsesc seninul. mi-a devenit destinul.
Iubirea ta e mare, 4
iar dorul să mă ierte E greu…
de clipele-s incerte
E greu să mergi în rând cu hoții,
și nu mai am răbdare.
cu trădători ce te-au vândut,
Iubirea ta-i în mine fiind o victimă a sorții,
ca cerul și suspinul – doar pumnul care strânge lut.

Ai stat în rând cu blestamații, 5
să-nfrângi adâncul cel profund, Am să te iert și azi
te-ai ridicat precum bărbații,
M-ai învățat ce-i dragostea fierbinte,
călcând nămolul de la fund.
nu te blestem; că mi-ai lăsat pieirea,
O viață te-ai luptat cu soarta, de speri să ai mai mult ca înainte,
rob al propriilor vise, îți dau din mine azi toată iubirea.
uitând ca-n urmă, e doar poarta,
Poate-am gustat din fructul de păcate
spre luminile ce-s stinse.
și mi-a rămas în suflet sărăcia,
E greu să-nghiți lacrima-n tine, eu n-am cerut nici Domnului de toate,
când speranța ți se stinge, dar dragostea-mi era toată-avuția.
ai vrea să schimbi o lume-n bine,
Mi-ai otrăvit și gustul de pe pâine,
viciul mulți, prea mulți învinge.
îndestulându-ți pofta, nu simțirea,
E greu să fi unul din mie, am să te iert și azi, poate și mâine,
lupți cu prețul unui suflet, dar lasă-mi pentr-o noapte doar iubirea…
văzând în jur doar lăcomie,
chiar și-n ultimul răsuflet.
de Mihail Janto

PROPOZIŢII ATRIBUTIVE IZOLATE ŞI NEIZOLATE
-Studiu de specialitate-
Prof. Mariana Cojocaru
Liceul cu Program Sportiv, Tg-Jiu
Ca şi atributele, propoziţiile atributive propriu-zise pot fi „izolate”, şi „neizolate”.

Propoziţiile atributive izolate mai sunt întâlnite şi cu numele de „explicative”, iar cele
neizolate cu numele de „determinative”.
În vorbire se deosebesc propoziţiile atributive izolate de cele neizolate după sens,

intonaţie (când propoziţia atributivă este izolată intonaţia se ridică pe elementul regent,
iar când este neizolată regentul şi atributiva se pronunţă la acelaşi nivel al înălţimii) şi
pauză, iar în scris după prezenţa semnelor de punctuaţie (cel mai des virgula).
Uneori la analiza unui text scris, este greu de precizat dacă atributiva este izolată
sau nu, deoarece regulile de punctuaţie nu sunt întotdeauna respectate.
Există câteva situaţii în care atributiva nu poate fi izolată>
1.2.1.Când regentul articulat este precedat de prepoziţie (articolul apare datorită

determinantului care urmează), cu excepţia substantivelor care pot fi articulate când sunt
precedate de prepoziţie: mama, tata, etc. şi a prepoziţiei „cu”:
S-a dus înapoi în locurile natale de unde venise.
1.2.2.Când atributiva este introdusă prin conjuncţie sau prin pronumele „cine” la
forma de genitiv „cui”:
Ai ocupat locul cui te-a ajutat cel mai bine.

Când atributiva apare după alt atribut sau atributivă care determină acelaşi element
regent nu putem şti cu exactitate dacă ea este izolată sau nu faţă de regent.
„Din când în când mai clipea slab luleaua lui Chirilă cătră moara neagră, care
sta pe o coastă, într-o poziţie ciudată.”
(G.A., II, p.278)
Atributiva care determină un nume propriu sau un pronume personal este de obicei
izolată:
„De să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?”
(Gramatica Academiei, II, p.278)
Când numele propriu se opune altuia, atunci atributiva poate fi neizolată:
Ion care studiase la cea mai bună şcoală din oraş era cel mai bine pregătit.
(Spre deosebire de alţii cu numele de Ion)

Anul XV, Nr. 75(1), martie 2021
APARIŢIA
Revista (ziarul online de atitudine civică) MAGAZIN CRITIC este
editată periodic la cererea cadrelor didactice şi se găseşte de vânzare la
sediul redacţiilor EURO EDUCATION FEDERATION.
CONTACT
Motru: Str. Primăverii, Nr.3, Bl M4, Sc.1, Ap 16
Târgu Jiu: Ecaterina Teodoroiu, Nr. 4, Bl. 4, Sc. 2, Ap 16
Telefon: 0770529500 sau 0728353441.
http://www.magazincritic.ro/ .
E-mail: magazincritic2007@gmail.com sau cdi7910@yahoo.com
COLABORARE
Aşteptăm colaboratori serioşi. Textele tehnoredactate*, în Microsoft Word,

Office XP, şi semnate pot fi trimise pe adresa de e-mail a revistei:
• magazincritic2007@gmail.com, până la data de 20 a fiecărei luni.
Tehnoredactarea se va face cu font Times New Roman, corp 12-14, pagină

format A5, folosindu-se diacritice. Responsabilitatea textelor publicate aparţine în
exclusivitate autorilor. O echipă redacţională va selecta articolele în vederea
publicării acestora. Atenţie la plagiat! (*Reguli minime de tehnoredactare: Înainte
de punct, virgulă, punct şi virgulă, două puncte, trei puncte, semnul exclamării,
semnul întrebării, nu se pune spaţiu. Spaţiul se va pune după aceste semne de
punctuaţie, precum şi înainte de deschiderea unei paranteze.)
CONCEPŢIE GRAFICĂ / MACHETARE / DESIGN
Asociaţia culturală Semn – Târgu Jiu
EDITURA
eParadigme
Powered By
EURO EDUCATION FEDERATION
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541


MAGAZIN CRITIC Nr. 75

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MAGAZIN CRITIC Nr. 75

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REVISTĂ ACREDITATĂ DE

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE,

Director general Preşedinte fondator

Redactor şef adj. Secretar general

Coperta/Design Concepţie grafică/Design

nr. 75, martie, 2021

Anul XV, Nr. 75(1), martie 2021

nr. 75, martie, 2021

Experimentele și misiunile de natură spațială iau amploare și ne gândim că este un lucru

Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri

nr. 75, martie, 2021

Populația României este în scădere

Fără o populație semnificativă România ar fi un semn de întrebare pe hartă. Se

nr. 75, martie, 2021

Inconștient și adept al teoriei conspirației făcând aceste constatări, sau aș fi

.. şi când n-am să mai fiu, se va şti, că am fost…

adevărul din el: impecabil, curat,

poezie de Iurie Osoianu (13 octombrie 2018)

Când un om declară „aşa e viaţa”, interlocutorul consideră discuţia terminată. Numai

aforism de Constantin Ardeleanu

Penny: Serios? O să construiască un robot care să-ţi scuipe în hamburger?

replici din filmul serial Teoria Big Bangului

nr. 75, martie, 2021

Consolidarea poporului român ca entitate s-a făcut lent în decursul a secole şi

nr. 75, martie, 2021

nr. 75, martie, 2021

nr. 75, martie, 2021

nr. 75, martie, 2021

nr. 75, martie, 2021

Prima clasa de nai Fănică Luca

nr. 75, martie, 2021

Frigul nu se lasă și se întețește,

nr. 75, martie, 2021

nr. 75, martie, 2021

6 Voi spune vântului să spulbere tot.

nr. 75, martie, 2021

Bucuria culorilor- Mihaela CD

nr. 75, martie, 2021

Este scriitor, redactor, artist, realizând pictura tradiţională şi pictura digitală.

nr. 75, martie, 2021

La un an de la fondarea revistei virtuale ”Poezii pentru sufletul meu” Mihaela CD

Mihaela CD participă la Antologia ”Parfumul clipei, vol IX” apărută la Editura

nr. 75, martie, 2021

Proiecte în colaborare: ”Dialog peste ocean”- volum de poeme în colaborare cu poetul

”Poeme dăltuite cu har ne dezvăluie o lume interioară subtilă, complexă,

nr. 75, martie, 2021

”Versurile curg ca mierea ce se revarsă dintr-un fagure și îndulcesc inima cu bunătate,

”Scriitoarea Mihaela CD este un scriitor al adevārului în care se include talentul și harul,

Ți-s Eu, vinā și pācat

De toate ți-s astāzi și mâine

Ți-s zilele de rouā pline

Iubirea ne-a croit un drum

Ne-am adorat printre troiene

Dragostea ne-a fost aliat

nr. 75, martie, 2021

Mâinile amorțite nu mai scriu

Să descrie vrea suferința arsā

N-ajunge doar s-așeze-n slove

C-așa se tânguie parsiv, durerea

Cu fiecare frunzā veștejitā

Cu fiecare vânticel de toamnā

nr. 75, martie, 2021

Cu fiecare ploaie în ofrandā