nr.

69/70(3/4), aprilie 2020

MAGAZIN CRITIC
ADEVĂRUL MAI PRESUS DE TOATE!
 REVISTĂ DE CULTURĂ ȘI ATITUDINE CIVICĂ

Preşedinte de onoare
Ion Gavrilă OGORANU
Consilier editorial
Florin DOBRESCU
Director marketing Preşedinte fondator
Ioan Constantinescu Ionel Cioabă
Redactor-şef Redactor-şef adj.
Zenoveiov Ana-Marina Cristina Cioabă

Secretar de redacţie Secretar general de redacţie

Iva Lăcrimoara Moise Sletchinger

Redactori: Corespondenţi
Mihai Șomănescu Buciumul
Tîrnoveanu Mihai Glasul Moldovei
Eugenia Bucur Cutezător
Mihai-Andrei Aldea Active News (…)
Coperta/Design Concepţie grafică/Design
Mihail Teodora Daniel Prof. Murăriţa

Anul XIV, Nr. 69/70(3/4), aprilie 2020

________________________________________________________________________

© Editura eParadigme

aprilie, nr. 69/70

 Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

• EDITORIAL

• ARTICOLE ŞI STUDII

Anul XIV, Nr. 69/70(3/4), aprilie 2020

REVISTĂ ACREDITATĂ DE INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN GORJ

NR. 8522, ARIA CURRICULARĂ OM ŞI SOCIETATE

________________________________________________________________________

© Editura eParadigme

aprilie, nr. 69/70

 Acum se vede de ce a fost BLOCAT mediatic tratamentul pentru
COVID-19!!!

Mare anunţ mare! Lume, lume, vino şi vezi! Cea mai bombă ştire dintre toate
ştirile bombă: Vaccinul anti-COVID-19 a fost realizat la Centrul de Terapii Genice
şi Celulare în Tratamentul Cancerului – OncoGen, din cadrul Spitalului Clinic
Judeţean de Urgenţă Timişoara!

Vestea aceasta a CUTREMURAT sensibilitatea profundă a mass-mediei „româneşti”

care a izbucnit în preluări entuziaste. „Avem vaccinul împotriva COVID-19„, citează un
titlu. „Centrul de cercetare din Timişoara, Oncogen, anunţă că a finalizat un vaccin
împotriva noului coronavirus”, anunţă alt titlu. „România are vaccinul împotriva
COVID-19!„, urlă altul. Etc.

O minciună generalizată, ruşinoasă, nedemnă. Dar care lămureşte câteva lucruri.

Înainte, voi explica de ce este o minciună ruşinoasă şi nedemnă. Generalizată este prin
amintitele titluri, sper că e limpede.

Este o minciună pentru că vaccinul este doar în faza de încheiere… a pregătirii pentru
testarea de laborator. Altfel spus, doar începe testarea de laborator. Până la testarea pe
oameni mai este, iar până la punerea pe piaţă şi mai mult. NU avem vaccinul împotriva
COVID-19! Avem doar o speranţă că încercarea Oncogen ar putea avea succes.

Ce lucruri lămureşte această nouă campanie mediatică de manipulare?

1. Că propaganda ce acuză Statele Unite ale Americii că ar fi produs virusul SARS-

CoV-2, sub pretextul că „altfel nu aveau cum să realizeze un vaccin atât de repede” este
aberantă. Iată, la nici trei săptămâni după începerea testării vaccinului american începe şi
testarea vaccinului românesc. Şi, între noi fie vorba, au început asemenea testări şi în alte

aprilie, nr. 69/70

părţi. Tehnologia a avansat, simulările virtuale sunt incredibil de complexe şi ajută enorm
în cercetare etc., etc. Şi anunţurile se dau în faze de realizare a vaccinului în care altădată
s-ar fi tăcut. Pentru că testarea poate dovedi că vaccinul este un eşec…

Tabelul 2 din raportul oficial privind tratamentul COVID-19 cu hidroxiclorochină şi

azitromicină (Gautret et al. 2020)

2. Că motivul blocării tratamentului cu hidroxiclorochină şi azitromicină este, aşa

cum am bănuit, dorinţa promovării vaccinurilor anti-COVID-19. Este evident că un
tratament care se dă bolnavilor aduce venituri mult mai mici decât un vaccin impus
întregii populaţii. Diferenţa este de miliarde de dolari. Aşa că în locul unui tratament
descris de 13 (treisprezece) ani se preferă vaccinuri aproape netestate (un timp de testare
mai mic de doi ani este neconcludent).

Dar de ce spun că această campanie de presă dovedeşte rea intenţie?

Pentru că se foloseşte o dublă măsură: un vaccin netestat este anunţat cu entuziasm

teribil, un tratament cu medicamente consacrate şi testat este denigrat sau ignorat.

Mass-media pune constant accentul pe vaccin ca pe o speranţă şi pe tratamente ca fără

speranţă. Şi asta spune totul din punctul meu de vedere.
aprilie, nr. 69/70
Dar cetăţenii, desigur, îşi îndeplinesc datoria comunistă de a avea deplină încredere în
luminata clasă conducătoare, în măreţii cârmaci care cu părintească grijă îi storc nu doar
de bani, ci şi de ultima picătură de libertate şi raţiune.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. În urmă cu aproape două decenii mă opreşte un domn din parohie, străin de Biserică,
să îmi spună ceva. După ce îi înjură pe politicieni şi televiziunile lor îmi dă „o veste
trăznet”. Îl ascult şi îmi dau seama că este o aberaţie mediatică, din cele încropite pentru a
face rating atunci când nu au ce da pe post. Şi îl întreb cum poate să creadă aşa ceva.
„Am văzut la televizor!” – îmi spune el, cumva jignit că pun la îndoială vestea. „Păi nu ai
spus acum câteva minute că televiziunea minte?”. Dă din cap: „Da, televiziunile mint de
îngheaţă apele!”. „Atunci cum de crezi în vestea asta?”. Se uită la mine mirat şi puţin
îngrijorat de prostia mea: „A spus la televizor!”

P.P.S. Titlul folosit de mine este un exemplu tipic de titlu obişnuit în mass-media… de
azi.

aprilie, nr. 69/70

Evelyne Maria Croitoru

Rădăcini nu avea

El se ivea uneori
dinspre capătul lumii.
Rădăcini nu avea.
Îl recunoşteam
după dansul nebun
al glicinelor
din sufletul meu,
după locul acela
care înverzea deodată,
se dilata.
Degetele florilor
se întindeau după
tâmplele lui înrourate

aprilie, nr. 69/70

 de lianele ochilor mei.
El rădăcini nu avea.

*
Sub runele trezirii
Atât de fine
sunt brazdele iubirii,
drumul nădejdii lor
fără martori
încolţeşte
acolo unde
pasărea îşi înalţă
bucuria primului zbor,
sub runele trezirii.
O străvezime
grăbită de scrumul
viitoarelor arderi.

*
Ce să-ţi mai spun?
Că trece ora ca şi clipa
Când sunt cu tine?
Că ai sădit mii de tulpini
Ce cresc în mine?
Că simt în vorba-ţi
Un ecou gândului meu?
Că mă-nfăşoară-n catifea privirea ta?
Că în afară de a ta iubire,
Nu am nimic,
Nu sunt nimic
Decât zadarnică simţire!
Ce să-ţi mai spun?
Când mă atingi
Eşti adiere de petală
Mai preţioasă decât

aprilie, nr. 69/70

 Însăşi floarea.
Cu tine
Am atins cerul!
Căzând vreodată
Din paradis,
Voi şti că i-am gustat culoarea!

*
Trecerile mele
Pădure de piatră
nefoşnitoare,
descătuşează
bătăile inimii mele
sfielnice.
Trecerile mele,
dinspre vară;
contur de aur,
jur-împrejur,
nesfiindu-mă respir
abur de tinereţe.
Şi iar contur, clipe, azur.
Nopţi în ploi – doi –
noi, amândoi,
Chipul tău, contur, pur.
Apoi, vârtej de toamnă,
La un loc.
Timp.
A nins, înadins?
Suflete,
pădure de piatră
nefoşnitoare,
descătușează-mă!

aprilie, nr. 69/70

 Cândva

Evelyne Maria Croitoru

Cândva,
sufletul meu va pleca
cu vântul.
Atunci
eu voi mai fi
doar în cânt de mesteceni
şi-n foşnet,
răcoare şi-n umbra,
ce- o dă liliacul.
Mă vei auzi,
în tremurul frunzelor,
puţin, tot mai puţin,
apoi, deloc.
Totuşi
poate vântul,
va păstra
un timp măcar,
conturul
a ceea ce sufletul meu
a rodit…

*
Bogăție

Evelyne Maria Croitoru

Noapte de noapte
silabele mele
galopează cu stelele,
pasc fulgere,
extazul lor topeşte abisul.
Apoi mi se întorc
sub piele şi ard
aprilie, nr. 69/70
 până-n zori.
Mă dor.
Totuşi,
dacă-ntr-o zi s-ar rătăci
ce sărac aş deveni.

*
Dorul

Dorul de tine
E ultimul gând
Din geana somnului.
El țese mătasea
Ce mă-nfășoară
În răsăritul
Ce-mi ești.

aprilie, nr. 69/70

 Povești cu tâlc din Marele Război (XXII). Preoții confesori

Ne-am propus mai de mult să facem câteva aprecieri asupra unor preoți confesori din
județul Gorj, cei care au înfruntat cu demnitate și curaj vitregiile războiului, dar nu în
propriile parohii ca în vremurile de pace, ci acolo unde i-a chemat patria, datoria și
destinul. Sunt preoții care au însoțit regimentele militare în teatrele de operațiuni din
Primul Război Mondial. Din păcate unii dintre ei au fost făcuți prizonieri, alți răniți sau
au rămas invalizi ori au fost răpuși de tifosul exantematic, dar cu toți au avut un
comportament comparabil cu eroii din legendele antice sau medievale.
Despre preotul Vasile Gh. Ionescu din comuna Groșerea-Gorj se știe că a fost repartizat
la Regimentul 18 Infanterie Gorj. La 20 noiembrie 1916 a căzut prizonier în comuna
Greci-Argeș și a fost trimis în lagărul de la Stralsund (Germania), apoi a fost transferat în
lagărul din Tuchel (Germania). „Purtarea sa în captivitate a fost demnă și patriotică. În
lagărul Tuchel s-a interesat foarte mult și a depus tot interesul pentru ca hrana oamenilor
din acel lagăr să fie de bună calitate. Prin conferințe a pregătit pe soldați contra
propagandei bolșevice care căuta să ia naștere și în lagăr”.

Preotul Haralambie N. Baculescu din Câlcești de Sus-Gorj a fost mobilizat ca „preot de

armată” la Brigada I Călărași. Cum a înțeles să-și îndeplinească îndatorirea ne dăm seama
doar dacă lecturăm raportul
colonelului Nicolescu: „la Săliște
sluja morții sub cel mai cumplit
bombardament de artilerie de toate
calibrele, zi și noapte (patru luni) în
tranșee printre bravi. Tot timpul
luptelor nu am avut nici un dezertor și
aceasta se atribuie în mare parte
Sfinției Sale. Este o podoabă nespus
de frumoasă a clerului român”.

Preotul Vasile Cernăianu din parohia Racoți-Gorj, potrivit colonelului Stănescu –

comandatului Regimentului Gorj 18 – „și-a îndeplinit îndatorirea preoțească cu toată
abnegația și dragostea creștinească, necruțându-și persoana în nici o ocazie (…). Model
aprilie, nr. 69/70
de cinste și de muncă acest preot face onoare instituției bisericești și face onoare
regimentului pe care îl servește (…). Consider ca o datorie a afirma că în izbânzile de la
Mărășești și Muncel, preotul Cernăianu își are partea sa dreaptă, o largă parte
sufletească”.
Părintele Ilie Roșoga a fost preot confesor al Regimentului I Vânători. Este și autorul
unei lucrări despre Marele Război, lucrare ce azi o putem regăsi la Muzeul Județean
„Alexandru Ștefulescu” din Târgu Jiu. Despre el, istoricul Gh. Nichifor susținea că „(…)
în luptele de la Fărcășești, căzând prizonier a fost eliberat în baza vârstei prea înaintate”,
dar tot Sfinția Sa este și cel care „a oficiat ceremonialul religios dedicat reînhumării
rămășițelor pământești ale eroinei de la Jiu”.

Mobilizat la Brigada I Artilerie preotul Victor Dobrescu din comuna Crețești-Gorj „a

căzut bolnav de tifos exantematic” nu înainte de „a servi de pildă ofițerilor și trupei în
toate împrejurările”.

La Regimentul 3 Vânători a fost mobilizat și preotul Dumitru Elian din comuna Piscoiu-
Gorj. Surse istorice contemporane ne dezvăluie că „în grelele lupte ce a dus regimentul,
în ziua de 9 septembrie 1916 la Ghimboc și dealul Nucului, unde secția de mitraliere a slt.
Chiriacescu rămăsese într-un moment dat fără cartușe, părintele Elian (…) având în
spinare două cutii cu cartușe, a mers în fruntea soldaților…”.

Preotul Dumitru Murărețu din comuna Urdarii de Sus-Gorj a fost mobilizat la Regimentul
7 Vânători. Mărturiile unor ofițeri ai acestui regiment sunt emblematice: „a însoțit
regimentul în lupte și în tranșee, chiar în linia I. A ajutat pe medic la facerea
pansamentelor. A mângâiat pe răniți (…) a însoțit în mod voluntar recunoașterile de
ofițeri și patrule până la rețelele de sârmă ale inamicului aducând și o scrisoare și alte
materiale găsite în apropierea rețelelor (…). Fără frică, disprețuind moartea”!

de Gabriel Sarcină

aprilie, nr. 69/70

Cum a fost deturnată de neocomunişti prima manifestaţie liberă de după
Revoluţie. Răspunsul lui Iliescu: „Dar nu ne puneţi sula-n coaste, dom’le
Coposu!“

La 28 ianuarie 1990 a avut loc primul miting pentru democraţie, organizat la iniţiativa
PNŢCD şi a celor trei partide
istorice, reamintește Adevărul.
Pe 23 ianuarie 1990, Ion Andrei
Gherasim, secretarul seniorului
Corneliu Coposu a făcut o cerere
scrisă în numele celor trei
partide, care mai apoi a fost
bătută la maşină de secretara
preşedintelui, pe care a depus-o
la Primăria Bucureşti pentru a
obţine aprobare pentru realizarea unui miting la data de 28 ianuarie.

Televiziunea Română, care intrase sub totalul control politic al puterii, a refuzat să
transmită imagini de la manifestaţia anti-FSN din Piaţa Victoriei pe motiv că era ceaţă.
Însă, pe fondul manifestaţiei de stradă, Ion Iliescu a acceptat să negocieze. Discuţiile s-au
purtat în sala de şedinţe a Guvernului. „De-o parte a mesei erau Ion Iliescu, Petre Roman,
iar în spatele lor se plimbau Dan Iosif, Ion Cârciumaru şi Cazimir Ionescu. De cealaltă
parte a mesei erau Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Dinu
Patriciu, Sergiu Cunescu, Dudu Ionescu, Ion Raţiu, Liviu Petrina, Iftene Pop, Gavrilă
Copil, Avramescu de la PSDR şi lângă el eram eu. În timpul discuţiilor, pe uşă se tot intra
şi ieşea. M-am uitat să văd cine este în cealaltă cameră, fiind plasat în partea stângă a
mesei rotunde, aproape de cei de la FSN, şi l-am văzut pe Silviu Brucan, care probabil că
le dădea indicaţii. Din această perioadă a rămas expresia celebră a lui Ion Iliescu, care s-a
adresat Seniorului folosind un limbaj suburban: «Dar nu ne puneţi sula-n coaste, dom’le
Coposu cu propuneri pe care să le acceptăm necondiţionat!»“, îşi aminteşte Ion Andrei
Gherasim.

Manifestaţia anti-FSN pentru alegeri libere şi corecte a fost deturnată de cei care deţineau
puterea la acea vreme, fiind aduşi în piaţă oameni înarmaţi cu răngi, topoare şi mergându-

aprilie, nr. 69/70

se până acolo încât vocile puterii au cerut condamnarea la moarte a celor care subminau
noua ordine politică. La ora 22.00, piaţa era ocupată de agitatori, înarmaţi cu răngi şi
topoare, care strigau: „Moarte intelectualilor!“, „Moarte lui Coposu!“, „Noi muncim, nu
gândim“, „Huo!“, „Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!“

În noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1990, pe lângă muncitorii de la IMGB şi poporul care a

fost minţit şi scos în stradă pentru contramanifestaţie, se aflau şi mineri. „În Gara de Nord
au ajuns cred că unul-două trenuri în care erau mineri de la Târgu Jiu, de la Rovinari.
Practic, a fost prima mineriadă. Cum mi-am dat seama că erau mineri? Printre cei care
huiduiau în faţa sediului PNŢ la 28 ianuarie, în fiecare parte a pieţei erau câţiva care
aveau şi căşti de miner“, retrăieşte Ion Andrei Gherasim acele zile.

În aceeaşi zi, pe 29 ianuarie 1990, Nicolae Militaru l-a invitat pe Corneliu Coposu la
sediul Ministerului Apărării Naţionale. Preşedintele Coposu ne-a spus când am plecat de
la televiziune că Nicolae Militaru vrea să stea de vorbă cu el între patru ochi. Aceste
discuţii au durat trei ore. La plecare, Corneliu Coposu mi-a spus doar atât: „Ruşii sunt
implicaţi în România“.

de Adrian Petreanu

aprilie, nr. 69/70

 Gorunul

Aurel Chiorean
*
Fugă
În alergarea noastră un vis
avem ca drum,
așa ne este firea sau căutăm
să fim,
se sting lumini în noi,
sub tălpile de fum,
toți desfătați de taine, ca bine
să trăim.
Suntem cu toți, iubito,
o fugă spre durere,
fugim mereu în viață spre abrupte
arătări,
înlocuim un strigăt, mereu
cu o tăcere,
ne pierdem și iubirea
și visul pe cărări.
Din temple facem case, ca zeii,
să se închine,
din un copil cu vise, o lume fără
vis,
care trăiește azi în case
cu destine,
aprilie, nr. 69/70
 ce parcă toate-s prinse, într-un
imens abis.

*
Silabisesc
Silabisesc ecoul tău cel sfânt,
cioplind iubirea-n poarta
de sărut
și-mi las din vise
ultimul cuvânt,
ecou în amfore lut.
Și zbor cu brațele deschise,
lovind furtunile
din gânduri,
mai lasă-mă iubito-n vise,
în patima nescrisă-n
rânduri !
Mă lasă-n jertfă sau suspin,
sau în răscrucile
de veci,
cu pâinea cea muiată-n vin,
să fiu acol’
pe unde treci !
Să-ți fiu eu visul, ce te-alină,
un foc pe pernă,
jar în pat,
să dăinuim într-o lumină,
sau în seninul de păcat.

*
Dormim
Dormim într-un timp
sub copite de cai,
când iarna-și închide anotimpu-n
paftale.
la țărmuri de mări cazutul alai,
sub un tropot ștergând
mereu calendare.
Lăsăm și averi, lăsăm amintiri
în lanuri și cazne
urgia din vremi,
aprilie, nr. 69/70
 vezi cade într-una o ploaie
la știri,
mistuindu-ne în taine, sărmani …
sau boemi..
Sub copite de cai, adunata
cenușă,
mai cântă pădurea la umbre
de suflet,
și face din arbori doar
tocuri de ușă,
așteptându-ne în vară
în tăcerea din cântec.

*
De fericire
Am fost cândva, iubito, fericit,
în timpul unui vis curgând
pâraie,
un somn adânc lăsat de infinit,
cu jocul de copii…
în ploaie.
Băteam cu tine cuiele în apă,
și coboram din dealuri
ce-s sărace,
spre dorul ce cu doruri ne adapă,
ca doi copii, jucându-ne-n
băltoace.
Ne bucura cenușa unor lemne,
ne bucura și iarbă cea orfană,
pădurile care voiau să însemne,
c-au dăruit și slove
de pomană.
Am fost atât o jertfă dată nopții,
în alte slove tainic
răstignite,
născute-n noi sau poate din adopții,
pe un raft coperți de cărți
ce-s prăfuite .

*
În frig şi ploi
aprilie, nr. 69/70
 În frig şi ploi şi rugăciuni vom sta,
străini în fluturi, capătul
de lume
şi din belşugul toamnei
vom gusta,
cu tine Doamne gustul cald
de pâine .
Vom fi doar focuri ce-au rămas
tăceri,
sau fâlfăiri de aripi pentru
îngeri,
trăind un timp de azi rămas
de ieri,
din locul vostru de oftări
sau plângeri.
Vom fi doar noi pe culmi
şi încruntarea,
sub pipăiri de urme din trecut,
nădejdea noastră ne va fi
cărarea,
şi laudele care
le-am avut.
Ne vom ruga sub o lumină vie,
în curcubeul cel născut
din ploi,
pustiu-adânc şi neumblat să fie,
suspinul anotimpului
cu „Noi „

*
Caută
Caută,
caută mereu dorul care te-a cuprins,
munții care ard și visează
o iubire !
Visează-ți mâinile rebele dornice de atingeri,
învolburarea tainică în care te aprinzi,
caută să înțelegi de ce ploile sunt albe
și vântul te doare, pătrunde
și te rătăceste în visul de iubire !

aprilie, nr. 69/70

Incearcă să înțelegi ce inseamnă visarea de lumini,
lumina care îți iartă o taină în frig
și ploile care te-au cuprins
Avem drept la lumină, la umbre,
la zâmbet zămislit, la porți de păcat.
Suntem cu toții un vis,
un pas, rămas uneori mai în urmă,
un gând, ce are dreptul la stele, la timp și la ploi,
la vise și amintiri, la coroane de regi,
la coroane de spini, la iubire,
la iertare și la noi.

*
Gorunul

Gorunul îmi e mânăstire,

în văi sau pe deal,
sau ruine,
butucul lui crește din fire,
sub patimi și gânduri
străine.
Îmi este și toamnă și frunză,
mi-e taină, îmi este
și viață,
o vină rămasă confuză,
durere și doruri
aprilie, nr. 69/70
 de gheață.
Mi-e ram, dintr-un trunchi poezia,
sub ceruri ce azi
mai răstoarnă
târziuri în care hârtia,
e scrum sub vânturi din toamnă.
Gorunul îmi este iubire,
esențe de drum
peste ape,
fac spițe din el spre învârtire,
fac porți negăsite …
încuiate.
El înalță tulpini în furtuni,
le înalță și în vis
adieri,
le înaltă la polii nebuni,
în tăceri care-s plânse
de ieri,
Îl simț ca iubire și dor,
și crunt adevăr
și popas,
vreri răscolite ce dor,
pe un pământ cu iubirea la pas.

aprilie, nr. 69/70

 Binecuvântare și chin

Mihaela CD, partener media – Canada

Cuvânt de autor
Povestea începutului …
Nu m-am gândit niciodată să scriu poezii în mod expres.Cândva, în copilărie, am
îndrăznit să scriu câteva versuri care au fost recompensate de profesoara mea de
limba romana cu o notă de zece. Apoi, după foarte mulţi ani, am scris o mică poezie
despre mama în limba engleză pentru un concurs la o publicaţie şi am fost plăcut
surprinsă când am văzut că mi-au publicat poezioara. Mi-au plăcut întotdeauna poeziile
să le recit, să le citesc, să le interpretez, dar nu m-am gândit niciodată să scriu cu adevărat
poezii.
Viaţa însă, ne dă lecţii neştiute, ne surprinde şi ne şochează uneori. Inspiraţia mea a venit
fără să vreau, aşa dintr-o dată, când l-am pierdut pe tata şi eram cu inima sfâşiată. De fapt
la mine versurile au venit singure… din durere şi din iubire … eu n-am făcut nimic
deosebit… decât le-am scris…
Poezia Binecuvântare şi chin deschide volumul de poezii căruia îi dă şi numele. Acest
volum de poezii vine după un an de când versul mi-a fost binecuvântare atunci când
inima mea era sângerândă. O dată cu dispariţia tatălui meu iubit, rimele au început să mă
bântuie, să mă chinuie, apăreau fără să vreau în fiecare zi şi noapte.Am convingerea că
acest ”har” al poeziei mi-a fost transmis de tata în momentul plecării sale.
După şase luni am pierduto şi pe scumpă şi dragă Anya, mama soţului meu, iar atunci am
înţeles că versul meu nu-i o întâmplare, mi-a fost dăruit ca să trec mai uşor prin aceste
pierderi imense.
Acest volum de poezii nu este numai despre tristeţe! Veţi găsi aici poezii care s-au
născut din iubire, din durere, din suferinţa sau de dor dar şi poezii de dragoste, de

aprilie, nr. 69/70

prietenie, întâmplări din viaţă, amintiri, învăţături etc. Sunt poezii de suflet care
reprezintă trăiri şi emoţii exprimate în versuri.
Vă invit cu mare drag să păşiţi în lumea mea de vers şi sper că poeziile izvorâte din
sufletul meu să atingă sufletele voastre!

Binecuvântare şi chin

Să fie oare doar o întâmplare? Este şi binecuvântare e şi chin

De când eu l-am pierdut pe tata, întruna versurile-mi vin.
Şi nu mă lasa noaptea toată, se-nvârt în cap, să dorm nu pot
Când vreau să spun o rugăciune, mă rog în versuri strop cu strop
De – atata durere amară ? … m-am întrebat în al meu chin
Să fie oare numai suferinţa ce-mi luminează acest destin?
Deodată am devenit poeta şi versurile -mi curg puhoi.
Nu ştiu de este binecuvântare, să fie un blestem apoi ?
De ce mi se întâmpla mie? … De ce a început acum?
De ce n-am scris eu oare versuri în asta lume pân’ acum?
Şi mă întreb încă o dată de nu se vor opri pe drum?
Veni-vor luni şi ani de acuma aşa durerea să îmi spun?
Şi n-am hodina noapte toată, îmi pun o mie de-ntrebări.
De undeva din depărtare cuvinte zboara-n alte zări.
M-aşez şi scriu, le pun pe foaie, aşa cum vin, nu le aleg
Şi când termin mă simt de parcă eu am îndeplinit un crez
Aşa îmi plâng acum durerea, şi versurile îmi curg lin
Să fie oare o -ntamplare? Este şi binecuvântare e şi chin!

aprilie, nr. 69/70

 CÂTE DARURI MINUNATE..

de Preot Sorin Croitoru

Când Te-ai botezat, Iisuse, apele Tu le-ai sfințit,

Pregătind botezul nostru cel din apă și din Duh.
Atunci Duhul Sfânt deodată din înalturi S-a ivit,
Ca un porumbel al păcii înălțându-Se-n văzduh.

Nu al Tău era Botezul, căci păcat Tu n-ai avut,

Ci era sfințirea apei prin intrarea Ta în ea,
Ca din apele curate cei ce-n Tine au crezut
Să se nască-a doua oară, cum Scriptura le cerea.

Când i-ai săturat de pâine pe acei ce Te urmau

Și ai tâlcuit mulțimii că ești Pâinea Cea din cer,
Cei îndestulați cu pește auzind se îndoiau
Fiindcă le spuneai că fără Tine sufletele pier.

Câte daruri minunate omenirea a primit..

Cei ce vor să le accepte se vor îndumnezei,
Pregătindu-se în taină pentru traiul fericit
Din a Ta Împărăție, unde sfinții vor trăi..

aprilie, nr. 69/70

 CLASA ÎNTÂI
Da, aici luminile s-au stins,
În băncile trecute în uitare,
Cu ele a dispărut şi ea, clipa,
Ce azi te cheamă în visare.
Lumânări subțiri s-au aprins,
Unele candelă, altele-s făclii,
Unele-s ghemuite în zăpadă,
Amintirile încă mi-s toate vii.
Mireasma scumpă de Abecedar,
Ce din trecut îmi este azi icoană,
Purtată în mersul vieții şi în gând,
Din el am învățat a scrie – MAMĂ.
Aritmetica îmi vorbeşte în silabe.
Unu plus unu, pe degete, fac doi,
În viață un prieten de nădejde este
Desenul cu creionul, colț c-un trifoi.
Iubirea, în file albe, cu litere de aur
S-a scris, în mersul sacru prin timp,
Purtând cerneala prin firul frunții,
Colegul de bancă în nou anotimp.
(Colegului meu de bancă, din clasa întâi,
Mărinică!)
08.02.2020
Privesc în ochii de copil
Seninul cerului din mine
Când primăveri nu număram
Şi nici de nume n-aveam ştire.
„-Să-ți faci un nume şi cu fală
Tu să te întorci, copile, acasă,
Iar numele de tu îl ai, să nu-l pătezi,
Să fii mereu lumina ďin fereastră!”
Şii ochii mamei se ‘plecau
În pasul lung şi apăsat.
Eram comoarea ei nestinsă,
Eram ce ea m-a învățat.
Apoi am luat din lungul vremii
Vorbe multe, şi bune, şi rele,
Dar le-am oprit la mine-n suflet,
În asemănarea cu gândurile mele.
Le-am dat mai departe şi când m-a durut,
Le-am dat mai departe şi când am trecut,
Când în privire lumini am strecurat,
Or’ glas de clopot când m-a apăsat.
Sunt azi… ce am dat.
08.02.2020, Eugenia Bucur
aprilie, nr. 69/70
 Iubire, gingășie, sensibilitate, sinceritate....!

Iubire, gingășie, sensibilitate, sinceritate....!

Un " amalgam" de sentimente, trăiri și bucurii care îți mângâie sufletul și te fac să înțelegi
că viața este frumoasă,cu bune , cu rele și merită ,trăită , fără a pierde nici măcar o clipă!
"Ce înseamnă azi?
Înseamnă o nouă zi care spune,
Mereu veni-va un alt azi,
Se v-a topi în ieri,
Și nu-ți vor mai întoarce
Trecutele întârzieri!"
Admirație și respect!

aprilie, nr. 69/70

 Visătorul

Căzuse lumina pe liniştea din mine

Şi pasul spre unde încet mă chema
Se întâlnea soapta lui cu cele divine
Şi-o lume în fruct copt mă îmbrățişa

Privirea era de-o lumină închinată

Ce-n picuri în suflet mi se revărsa
Erai tu sau era o altă suavă simțire
Şi cerul tot în stea mi se cuprindea

Acum privesc amintiri de ceară

Sub focul nostalgic apar şi dispar
Şi dorul mă gustă în esența amară
Mai vino-mi în visul din sfântul altar

de Eugenia Bucur

aprilie, nr. 69/70

 Rimă, ritm şi muzică

Am să cumpăr rime,
Pentru muzică, desigur,
Tuturor pe plac să fiu.
O să-mi cumpăr un pian.
Dar acum le las să cadă,
Tot visez la el de-o viață
Ele vin, iar eu le scriu.
Şi la studiu... an de an.
Despre ritm, altă poveste,
Aş fi vrut să am un flaut,
Doar un puls de bucurie.
Un oboi un clavecin...
Inimile noastre toate-s
N-am ştiut decât să fluier,
Dar, unicat din veşnicie.
Azi, nici asta nu mai ştiu.
Unele tresar în soapte,
Am de multă vreme-n gând,
Altele-n vorbe puține...
Dar mereu ceva din spate...
Unde e dreapta măsură?!
"Nu acum, n-ai bani, n-ai timp,
Sigur nu este la mine.
Vine-o vreme pentru toate!"

Am să cumpăr nişte rime,

Şi-un oboi şi o harpă nouă
Dăruind ca într-o poveste
Din puținul meu... şi vouă!

Eugenia Bucur

aprilie, nr. 69/70

 „APOCALIPSA” E ÎN NOI!

Convinge-te, prietene! Cred că din minte nu „ți-a căzut” nimic. Pur și simplu, ai obosit
de politică, de informații false, fake news! Oricum, te invit, citește acest text până la
capăt. Trebuie să crezi în rațiune. Peste 80% din oamenii contactați de mine să participe
la analiza apocalipsei, un fenomen atât de important pentru viață lor, au trecut pasiv pe
alături.
…..Paradoxul omului contemporan e evident. El merge spre apocalipsă. Când omul e
singur în fața naturii, el intuitiv se supune legilor ei, le venerează („Totul e de la
Dumnezeu!”). El nu crede că poate cunoaște legile Domnului. Când omul e unit cu a sa
comunitate, legile de contact cu natura sunt cele pe care le formulează oamenii de
încredere, cărturarii. Iar dacă nici acele legi nu sunt clare pentru el, omul acceptă relația
de integrare a sa în comuniuni cu Slujitorii Bisericii sau cu Conducerea de Stat. Astfel,
comunitatea umană există pe legi inventate, alături de natură. Adică, adiacent conform
activității sale, la fel de planare, 2D . Așadar, activitate umană se efectuează ca pe o piață
de târg. Pe planul, 2D. Aici, are loc comunicarea prin limbi. Aici, de asemenea, e
schimbul de materii, valori.

Așa a fost întotdeauna. Asta continuă prin salturi, din generație în generație, până la un
moment de criză socială, chiar, dacă materii de consum sunt în de ajuns (exemplu:
Germania anilor 1930). Și dacă economia ajunge la saturație, apoi cultură generală a
poporului niciodată nu se oprește. Ea trebuie să se reverse în relații sociale mai largi,
spațiale, de trecere din 2D în 3D. Anume, conform principiul logic al rațiunii suficiente.
Dar, în ramele unei singure limbi naționale, asta e imposibil. Amintiți-vă de Marele zid
chinezesc. Închisă, cultura nu poste să se „reverse” până la saturație, la suficiență. Iar cu
cât mai multă cultură, cu atât e mai bine. Așa, organizând activitățile lor planare, 2D,
oamenii nu se înțeleg pe sine însuși. „Ceva” le lipsește! Iar o măsură concretă, pentru a
doza Rațiunea culturii, în general lipsește. Așa, criza vine din cultură, din limbajul folosit
aberant, consecvent, în linie și plan, 2D, în căutări fără răspuns.

Din istorie știm urmările apocalipsei războiului mondial. Lipsa cunoașterii legilor naturii,
3D, de către poporul germani, n-a putut indica faptul că legile lor planare, 2D, sunt
deviate de la legile naturii, 3D, eterne. Educația oamenilor „cobora”, ca și acum, de sus în
jos, de la Conducerea Statului. Situația era ieșită de sub control. În intimitatea umană se
formase o structură logică, potențial intelectual înalt, care trebuia să meargă până la
capăt, „efect domino”. Același potențial „neîmplinit” venea din partea opusă a
Comunismului sovietic. A fost o apocalipsă….ieșită din voința omului.

aprilie, nr. 69/70

Aplicarea „Teoriei științifice a cunoașterii”(vezi „Cartea Educației”), aduce lumină
asupra trecutului prin prezentarea legilor eterne ale naturii. Legile naturii sunt
tridimensionale, evidențiate ca parte din intimitatea umană, din intelectul personal, rampă
de lansare în activitatea socială, planară. Logica formulării acestui intelect e următoarea.
Lumea omului deja e creată. Legile acestei lumi sunt formulate ca drept internațional al
omului. Iar omul e investit într-un intelect social, tradițional, 2D. Faptul că aceste legi nu
corespund legilor naturii, 3D, și vieții tale proprii, e evident deja. Practic e vizibil prin
încălzirea globală. Toți înțeleg acest lucru, dar procedeul social de corectare a situației nu
funcționează. Nu-l are nimeni! Pe lângă poluarea planetei, și în viitor vor continua
războaiele, terorismul, corupția și hoția. Adică, atâta timp, cât omul nu este dotat cu
structura adecvată de restructurare, în 3D, a cunoștințelor însușite deja, planare, 2D.
Doar, nu poți pune presiune asupra oamenilor prin un jandarm mondial pentru a nu polua
planeta. Fiecare în parte va trebui să recunoască că el nu poate opri aceste fenomene. În
vorbe-da! În fapte –nu! (Cine te vede noaptea?). De aceea, în fața acestui dezastru omul e
singur. Fiecare va trebui să înceapă de la sine însuși de a gândi altfel, 3D. Doar, până
acum, nimeni nu ia spus omului că gândește planar, deformat, deviat de la realitatea de
raționament. Cei maturi, dacă au mai „păstrat copilul în sine”, se pot acomoda. Copiii
însă, au de primit botezul său intim prin „Științele Complementare”. La școală.
Și așa, structură actuală a cunoștințelor este formată liniar și planar, 2D, conform modului
de activitate socială, existență în plan. Dar, spațiul de viață al omului e tridimensional, e
intim ca și organismul. Deci, raportul dintre existență și viață, activitate și pauză, e
contradictoriu de până la antagonism: existență/viață = 2D/3D. Adică existăm social,
planar, iar intim trăim spațial, 3D.

În această ordine de idei, Viața e garantată de legile naturii, de a treia dimensiune, 3D, iar
existența omului, activitatea lui, - de legile omului (case, drumuri, mâncare preparată la
foc etc.), 2D. Așa, intelectul uman poate fi recunoscut oficial ca bivalent: „de acasă” și
social, de școală. Legământul acestor două intelecte va trebui efectuat prin o relație
specială, -0-, inteligență, prin o Educație Complementară. Se va instrui capacitatea de a
structura cunoștințele sale proprii, prin o unitate cognitivă nouă, cuvinte duale montate în
balanțe, triade: existență-0-viață, 2D-0-3D; intelect social-0-intelect intim. Structura dată
e orientată armonios, plan-0-volum, și fiind răspândită ca parte din gândire, nu va mai
admite fake news pentru a formula dorințe ireale folosite de unii lideri, pentru a face
experimente sociale pe oameni……

Activitatea socială e planară și abuzivă, ea deformează conceptul spațial de viață,

spiritualitatea, intelectul intim, le supune legilor planare. Conflictul e aici: Plan-Volum;
social-0-intim. Există o axiomă: „Toate procesele noi apar la granița a două faze”. Așa,
locul inteligenței omului e aici, între social și intim(social-0-intim). Astăzi, trecerea dintr-
un spațiu în altul, tradițional este deformată, precede apocalipsa personală. Ea nu e

aprilie, nr. 69/70

liniară, ci discretă, prin salt-suferință, din 2D în 3D. De aceea, comportamentul uman e
egocentric, abuziv, apocaliptic. Depresia și stresul – boală a sec.XXI (20-30% din
populație), iar terorismul nu are logică.

Recunoașterea faptului că omul gânditor gândește consecvent, liniar și planar, 2D,

deschide întrebarea gândirii spațiale, 3D. Astăzi, gândirea spațială, 3D, se efectuează
intuitiv, iar conștientizarea gândirii spațiale, 3D, are nevoie de un element deosebit de
important, o „prismă” a cunoașterii și Calea spre folosirea ei. Această capacitate cere
cunoașterea de Sine însuși, iar omul gânditor, devine om meditator. Apoi, activitatea
omului se va începe de la Realitatea de raționament, dacă e însușită, 3D. Ea e formată
dintr-un sistem rațional integrat de cunoștințe Complementare: cuvinte duale, legi,
principii logice, științe și religii. Fiind descrise tradițional în linie și plan, ele ar putea fi
percepute tridimensional, 3D, numai prin însușirea lor integrată. Aceste sistem de
cunoștințe, pentru prima dată în lume, a fost formulat în lucrarea „Cartea
Educației”.(Sunteți martori ai unui moment istoric.).Iar „Științele Complementare” nu
sunt un adaos la cunoștințele tradiționale. Ele numai pasiv, intim, se alătură de Știința
ordinară prin structura, tradițional-0-complementar, 2D-0-3D; social-0-intim,
contradicție-0-complementaritate, știință-0-religie. Deci, prin legământul,-0-, științele
complementare aparțin ambelor dimensiunii, 2D și 3D. Dar, încă nu s-a inventat alfabetul
scrisului în volum pentru dimensiunea a treia, 3D. Totuși, prin relația, -0-, ne putem
apropia de conceptul înțelegerii acestei dimensiuni. Cele șase cuvinte duale de pe axele
XYZ se rotesc în jurul centrului, 0. Și, dacă ele sunt alese corect (de „computerul” intim),
atunci ne convingem că egalitatea folosită, morala=etica, perfect=ideal, iubire =dragoste,
pereche=cuplu, contrapus=complementar etc. și chiar, bărbat=femeie, sunt false. Așa, și
logica activității în plan, 2D, va deveni aceiași, de la om la om, standard, condiție de
demascare a manipulării posibile, fake news.

Necesitatea formulării acestei lucrări s-a bazat pe observații multiple precum că în

comportamentul uman lipsește „ceva”. Era un segment de cunoștințe „pierdute”. Însușit ,
el ar aduce omului armonie și pace sufletească. Dezvoltarea științei a adus multă
dezbinare între oameni, iar războiul a devenit un mod de conducere a omului prin teamă.
Specializarea e un efort pozitiv și a influențat cultura generală într-atât, că oamenii nu se
mai înțeleg între ei. Fiecare om are o părere liniară, formată pe o balanță inventată,1-0”-1,
deviată de la centrul,-0-, al inteligenței,-0-, pusă la construcția naturii. Această
discrepanță, 0-0”, are o limită dirijată de legile naturii. „Pozitivul” nu are măsură. În lipsa
cunoașterii acestei limite, apare… apocalipsa (depresie, stres, furie). Indicele perfecțiunii
naturii nu e folosit (vezi, lucrarea).

Oricum, pentru omul contemporan, o așa abordare a apocalipsei pare a fi aberantă. După
discuțiile din anii 2000 și 2012 despre „sfârșitul timpurilor”, lumea e obosită. Nimeni nu
crede în nimic. Nici în rațiune. Criza încrederii, lipsa de credibilitate, e peste tot. La nivel
aprilie, nr. 69/70
global.
Astfel, promovarea pe Facebook, a unui lucru atât de important ca „Educația
Complementară”, este trecută cu vederea. Impas? (Mai rabdă puțin. A rămas numai o
pagină.)
Educația e multilaterală și nu poate fi atinsă numai prin o singură carte. Axiomatic. Dar,
„Cartea Educației” nu reflectă cantitatea, ci calitatea Educației. Gradul ei e începutul,
inițierea calității autentice. Educația e bivalentă: de școală și „de acasă”. Ceea ce scapă
din mâna educatorilor, e Educația de acasă. Aici, în educația de acasă, avem cea mai
necontrolată diferențiere dintre copii. De la primitiv, la genial. Tratând-o ca pe o
metafizică, ea este ocolită de
organele de Stat și profesori.
Nimeni nu are treabă cu educația
de acasă. Doar o constată ca bună
sau rea. Așa, fizica educației
actuale nu poate rezolva eficient
problema Educației. Consecințele
se știu. De aceea, se propune
folosirea structurii spațiale, XYZ.
De exemplu, dacă fizic se
vorbește de noțiunea „jos”,
fiecare elev, intim (acasă), se
orientează corect pentru că știe (!) noțiunea „sus”. El le înțelege! Toate aceste triade
(stânga-0-dreapta; înainte-0-înapoi; jos-0-sus) prin „Saltul cunoștinței” sunt balanțe,
echilibre sau celule integrate ale cunoașterii (irațional-0-raționale): conștiință-0-
cunoștință, spirit-0-intelect, contradictoriu-0-complementar, materialist-0-idealist etc. Ele
vor trebui acceptate. În condițiile lipsei practicii de exersare a multor cuvinte, celor
sinonime sau complementare, sensul lor este înțeles confuz: morala=etica,
respectul=stimă, ideal=perfect, pereche=cuplu, iubire=dragoste, familie=parteneriat, și
chiar, femeie=bărbat etc. De aici, ipotetic, apare condiția depresiei și stresului, a
„analfabetismului funcțional”etc. Aplicarea triadei orientate, de bază (Portal al
cunoașterii): General-0-Particular, schimbă „revoluționar” situația. Toate alte perechi de
cuvinte complementare sunt derivate ale acestei triade, deoarece comparându-le le
orientează adecvat. Sensul textelor se orientează „funcțional”, devine înțeles conform
însușirii sensului cuvintelor, chiar dacă tradiția folosirii lor e „infectată” de metafore,
comparații și alegorii. Noțiunile: morala, respect, perfect, pereche, iubire, familie, sunt
generale și adecvate naturii. Celelalte: etica, stimă, ideal, cuplu, dragoste, parteneriat,
sunt noțiuni particulare, umane, neadecvate naturii deoarece exprimă voința omului,
societății. Sensul lor e determinat de tradiția de viață a omului. Așa, prin exersarea
cuvintelor montate în triade, omul obține siguranță în cunoștințele sale și deci, manifestă
practic un comportament comun, civilizat, standard. Așa, se deschide un spațiu nou în

aprilie, nr. 69/70

cercetările științifice din Știința Pedagogiei: Complementaritatea. Complementaritatea
este pentru contradicție, ca sufletul pentru trup, ca pacea pentru război, ca binele contra
răului.
Axiomă: Toate lucrurile incompatibile au un grad de complementaritate, iar toate
lucrurile complementare - un grad de contradicție.

Dacă se caută armonia, apoi aplicarea triadei, contradicție -0-complementaritate (război-

0-pace), arată în direct, fapt clar oricui, că umanitatea trăiește într-un coridor lung doar al
contradicțiilor, contradicție-0”-contradicție (rival A-0”-rival B), prin un legământ nebun,
secund,-0”-,deviat de la realitatea de raționament. Iar realitate faptică e inventată abuziv
(raționament-0-faptic), numai de dreapta. De aici, și impasul. E dovedit deja, că „nebună
e înțelepciunea lumii acesteia”/I Corinteni/. Noi nu putem controla viteza mișcării
distructive al Lumii omului decât prin modificarea modului de a gândi. Iar libertatea
gândirii moderne încă se mai confundă cu haosul, părerea.

Lucrurile create de om sunt temporare, o invenție. Oricare construcție, în timp se va

dărâma. Iar o „creație” de abuz, însușirea prin salt-suferință (corupție și hoție), e urmărită
de însăși psihica umană. Psihologia e o reflecție a naturii armonioase, eterne, și dacă nu e
folosită adecvat, echilibrul deranjat totdeauna tinde spre revenire la normă (ca o cărămidă
fără suport (realitatea de raționament) ridicată sus, de asupra capului). Astfel, e evident,
că în condițiile educației actuale prin o singură unitate cognitivă, cuvântul unitar,
rezultatul activității umane este nesigur, urmărit de ridicări și căderi neprevăzute. De
aceea însușirea echilibrelor, prin lucrarea propusă, are scopul de ai da omului
posibilitatea de „a se vedea” dintr-o parte, de a programa viitorul său. Iar pentru asta este
nevoie de a se exersa teoretic, medita nu numai asupra cuvintelor, dar și asupra legilor-
axiome ale naturii, principiilor logice, științelor și religiilor (vezi in lucrarea dată). Astfel,
se va evidenția și Credința în rațiune, o „religie nouă”, instrument de pătrundere în spațiul
gândirii, 3D, condiție de a lărgi funcția ecumenismului de până la nivel global (Credința
în rațiune (generală)-0-credința în revelații ((particulară), intimă. Fiecare cu a săi profeți,
credință)).
Și, în concluzie, apocalipsa e în tine (În Noi!), în incapacitate ta proprie de a-ți integra
cunoștințele cele de credință cu cele de știință (religie-0-știință). „Cartea Educației” e o
carte complementară. Ea nu este nici religioasă, nici ordinar științifică (de supus
experimentului științific social). Ea este o carte extraordinară a „Teoriei științifice a
cunoașterii” integrate, intime, prin acceptarea unui segment de cunoștințe „pierdute”,
lipsă din mentalitatea omului contemporan. Acest segment de cunoștințe se
fundamentează pe Credința în rațiune și Știința axiomatică (extraordinară, nouă). Așa, în
lipsa cunoașterii noțiunii de complementaritate, ateiștii se alertă. Ei nu vor „Credință în
rațiune”, o confundă cu religia sau cu o altă credința mistică aberantă. La fel, din altă
parte, o fac și creștinii. Ei ignoră „Știința axiomatică” și anume, prin faptul că dogma

aprilie, nr. 69/70

religioasă, trinitatea, „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”, este prezentată structurat, prin
legământul elementelor lor: Tatăl-Duhul Sfânt- Fiul. Apoi, prin prezentarea Duhului
Sfânt prin alt cuvânt, științific, ca Origine a cunoașterii, -0-, legământ al tuturor lucrurilor
din lume și a omului cu zeul, om-0-zeu. Scriem: Tată-0-Fiu. De aici, se evidențiază și
Portalul cunoașterii: General-0-Particular (Dumneze-0-om). Dar, asta se tratează ca
„hulă” la credința religiei lor. Așadar, apocalipsa e în fiecare din noi, ateist sau
credincios. Astfel, fără cunoașterea Legii complementarității, asemănării și atracției
dintre oameni, „apocalipsa” e în fiecare. Și nu există o altă cale de a combate apocalipsa
internă, nepăsarea, ura sau indiferență din om, decât prin Saltul cunoștinței, dezvoltarea
capacității intime, de a structura cuvintele, aranja cunoștințele proprii armonios, trinitar,
adecvat spațiului de viață, funcțional dimensiunii a treia, 3D.

Mitul Biblic spune că Noe, construind Arca de lemn pentru a-și salva familia de Potop,
invita oamenii să facă același lucru. Oamenii însă nu Credeau în rațiunea cuvintelor lui.
Așadar, când au venit apele, Noe a încărcat pe nava sa pe cei care au venit: puțini oameni
și multe animale. Nimic nou sub soare! Fenomenul se repetă și acum. În „Cartea
Educației” se explică Originea cunoașterii și inteligența, -0-, autentică a omului. Dar, unii
oamenii preferă să aștepte „inteligența artificială”. Alții, creează roboți (de tip „Sophia”)
care îi amenință că vor „distruge omenirea”. De aceea, la„bordul” lucrării „Cartea
Educației”, se invită: 1. persoanele aflate în depresie și stres(20-30% din populație), 2.pe
cei pocăiți că au încălcat legea și nu știu ce să facă cu a sa viață, 3.pe cei tratați ca
„analfabeți funcționali” și fără BAC (30-40% din populație), 4. pe oricare om, care vrea
să cunoască Cine e el, însuși.

Veniți! Urcați sus la „bord”, cei „amărâți” sau „săraci cu duhul”. Veniți prin Saltul
cunoștinței proprii, căci a voastră va fi împărăția cerului înstelat, dacă credeți în rațiunea
structurii tridimensionale a acestui Univers. Loc sub Soare ajunge tuturor.

Victor Deleu 05.02.2020. Bacău

aprilie, nr. 69/70

 Povești cu tâlc din Marele Război (XXVIII). Prietenul cel mai fidel al omului

Foarte mulți dintre noi cunosc faptele de bravură ale legendarului general Ioan
Dragalina, rolul avut de către acesta în Marele Război, dar și sfârșitul atât de neașteptat
datorat în mare măsură evenimentelor din coridorul Văii Jiului, din apropierea Mănăstirii
Lainici (jud. Gorj).

Către sfârșitul anului 1915, generalul Ioan Dragalina a primit un cadou neașteptat, cadou
care l-a impresionat în mod deosebit. Societatea „Câinele de Război” din Constanța -
știind de slăbiciunea sa pentru patrupedele canine - i-a dăruit o pereche de buldogi, pe
Leu și Vida. Cum cățelușa Vida a murit la puțin timp, generalul l-a luat personal în
îngrijire pe Leu.

Virgil Alexandru Dragalina, unul din fii

generalului și autor al unei cărți despre viața
și cariera acestuia, susținea că Leu s-a atașat
foarte mult de tatăl său, practic erau
nedespărțiți. „La însoțit peste tot și l-a păzit în
toată clipa cu curaj...”. Și ce anume credeți că
cerea? Doar o caldă și suavă mângâiere!
Inclusiv în perioada Marelui Război au fost
nedespărțiți, fie că stătea la ușă și nu permitea
nimănui accesul fără acordul stăpânului său,
fie în diversele activități zilnice în care era
implicat mai mereu generalul.

Leu a fost alături de generalul Dragalina și în luptele de la Jiu (octombrie 1916). A fost
inclusiv în mașina în care gloanțele inamice l-au rănit pe bravul general, dar și când
acesta a fost transportat de urgență în Spitalul organizat de Crucea Roșie în clădirea
Primăriei din urbea de pe Jiu.

Sursele istorice au consemnat că în data de 26 octombrie 1916, în momentul în care

trupul generalului-erou a fost coborât în cripta Cimitirului Belu Militar, Leu „(...) a scos
urlete fioroase, smuncindu-se să rupă lanțul cu care îl ținea ordonanța Andrei, voia să se
ducă în mormânt după stăpânul lui, bun și drag”. Într-adevăr, indestructibilă dovadă de
prietenie și fidelitate până la moarte!

aprilie, nr. 69/70

 Grădina cu iz de rai

Tu, Grădină cu iz de rai,

Dă-mi mângâieri de petale,
Cu vorbe din vechiul plai
Şi ape limpezi de izvoare.

Fă-mi din vârfuri de iarbă aşternut,

Din petale de floare veşmântul,
Gândul să mi-l împreunez cu rouă,
Liniştea să cuprindă pământul.

Copiii să umble desculți pe câmpie,

Să-mi zburde desculți pe afară,
Poeții zilei să nu-mi mai scrie
Cu lacrimi de durere din călimară,
Să nu mai îmi țin mama departe,
Nici tata să nu mai tremure-n barbă,
Când prin privirea încețoşată
Mai vede cum cade o iarnă...

Hai, hai Tu, grădină ce porți sub i

Merele de aur ale acestui pământ,
Adu iar soarele omeniei în suflet,
În minte, în suflarea din gând!

Tu, Grădină cu iz de rai,

Dă-mi mângâieri de petale,
Cu vorbe din vechiul plai
Şi ape limpezi de izvoare.

Eugenia Bucur

aprilie, nr. 69/70

 Pântec matern

Teama curge în artere

Curcubeul nu se arată
În lumini din vechi vremi
Pruncu' privirea îşi întoarce
În pântec putea să se joace
Straiul mamei a dezbrăcat
Cămaşa lumii l-a îmbrăcat
Priveşte copilul neîntrebat
Nu privi pe fereastră
Nu-i bine afară
Nu asculta vremurile
Nu nu nu te-nfioară
Nu atinge sânul
Poți fi contaminat
Nu respira în voie
Este decretat
Doar lacrimi de dor
Şi pântecul mamei uşor

Eugenia Bucur

aprilie, nr. 69/70

 Mitul aurului dacic şi adevărul – cât îl ştim

Există, mai ales în România, o destul de bogată mitologie a aurului dacic şi a atracţiei
pe care acesta ar fi produs-o în lumea antică.

De pildă, se spune în această mitologie că Dacii ar fi fost excepţionali în extragerea şi

prelucrarea aurului. Că Dacia ar fi fost cea mai bogată ţară în aur – ceea ce ar fi atras
către ea mulţi duşmani. Ba chiar, în unele surse, că ar fi fost singura ţară cu aur în
Europa.

O mitologie asemănătoare este aceea a sării.

Un dacist extrem de subiectiv, G.G., a făcut cândva mult tam-tam pe prioritatea sa

extraordinară, care ar fi fost folosirea importanţei sării în alimentaţie ca factor al analizei
istorice. Din această perspectivă, d-sa a hotărât că izvorul umanităţii, cel puţin în
Europa, trebuie să fie în Dacia. Pentru că, spunea d-sa, Dacia ar fi fost singurul loc din
Europa în care se găsea sare. Iar fără sare, oamenii nu pot trăi.

Desigur, d-sa ignora cu superbie faptul că sarea de mare este un produs extrem de vechi.
Pe malurile celor mai multe ape sărate mari – fie ele oceane sau mări – se formau natural
depozite de sare care i-au învăţat pe oameni că dacă apa sărată se evaporă, sarea rămâne.
„Gropi de sare” au apărut, ca urmare, inclusiv pe ţărmurile Atlanticului şi Mării
Mediterane. De asemenea ignora faptul că Salzburg, oraşul sării, are o vechime a
mineritului salin de peste 5000 de ani. Adică dinainte de venirea valului indo-european
care, amestecându-se cu populaţiile mai vechi (pre-indoeuropene şi indo-europene) i-au
format pe Traci (din care Dacii se desprind prin secolul V î.Chr.). Ignora şi vechile
extracţii de sare din Sicilia şi alte părţi ale Europei, izvoarele sărate din Galia sau
Britania. Etc. (Poate mai revin asupra subiectului…)

Oricum, pe aceeaşi linie se află şi mitologia care pretinde că (a) aurul Daciei i-ar fi atras
pe Romani, că (b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului şi (c) că şi
alte popoare ar fi fost atrase de „aurul dacic” înainte de venirea Romanilor. În sfârşit, (d),
era Dacia singura sau cea mai mare sursă de aur a Antichităţii, înainte de cucerirea
romană?

aprilie, nr. 69/70

 Felurite obiecte realizate de Scito-
Sarmaţi, cu un accent pe cele din aur

a) Aurul Daciei i-a atras pe Romani în

Dacia?

Nu.
Oricât de şocant ar fi, adevărul este
că Romanii habar nu aveau că există aur
în Dacia până când nu au cucerit-o. De
ce?

În primul rând pentru că aurul pare să fi

fost un privilegiul al familiilor regale
sau, respectiv, al unei elite a preoţilor
daci ajunsă şi pe tron. Din care familii
sau elită preoţească se trăgea şi Decebal.

Acest aur era tezaurizat atât de tare, atât de fanatic, dacă e să vorbim cinstit, încât după ce
Sarmisegetuza cade, cantitatea găsită de Romani pare de vis. Acest lucru a fost cu putinţă
deoarece aurul practic nu circula printre Daci. De unde ştim asta?

Din faptul evident că monezile dacice erau de argint*. (Şi erau, din secolul II î.Chr.
încolo, copii ale denarului roman de argint). Deci, pentru Romani, de vreme ce Dacii nu
băteau monezi de aur, era clar că ţara este săracă în aur. Într-un fel, chiar aşa era: ţara, ca
populaţie, era săracă în aur – acesta era privilegiul unui grup foarte mic.
În al treilea rând, până la cucerirea Daciei nu există nicio menţiune documentară despre
bogăţia în aur a acestei zone.

În al patrulea rând, pentru că Traian, după primul război cu Decebal, îi lasă acestuia
partea din ţară cu cele mai mari rezerve de aur – şi nu doar de aur. Este evident că dacă
pentru aur ar fi venit Traian aici – şi nu doar ca să pedepsească trădarea unui (fost) aliat –
ar fi încercat cel puţin înlocuirea lui Decebal cu cineva mai potrivit. Şi, desigur, ar fi
„arendat” zona auriferă, dacă nu ar fi cucerit-o direct. În fapt bogăţia în aur a tezaurului
lui Decebal şi a munţilor Daciei a fost un şoc pentru Romani. Desigur, unul plăcut.
Mai sunt şi alte argumente, dar sunt incluse de mine în răspunsul la celelalte puncte.
Adevărul este că Romanii nu au invadat Dacia în înţelesul comun (acela al unei

aprilie, nr. 69/70

neaşteptate şi nedrepte cotropiri). Ei au fost nevoiţi să cucerească Dacia de repetatele
invazii sud-dunărene ale Dacilor şi Scito-Sarmaţilor dintre Regatul Iazigilor şi Tisa.

b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului?

Nu.
Din păcate pentru cei care se raportează la ei ca la rasa pură din care visează să se
tragă, Dacii nu erau prea buni în minerit. De ce?

Probabil şi pentru că Celţii se pricepeau la asta mai bine decât oricine în afară de Romani.
După invazia celtică din secolul IV î.Chr., centrele de greutate ale stăpânirii Galaţilor la
est de Tisa vor fi Munţii Apuseni şi Dunărea. Dunărea ca axă comercială esenţială –
şi Celţii înfiinţează aici un lung şir de aşezări. Munţii Apuseni ca resursă minieră. După
ce Burebista hotărăşte să-i măcelărească pe Celţii care nu se încuscriseră cu Dacii – sau
nu cu Dacii care trebuie! –, mineritul cunoaşte o mare prăbuşire în Dacia. Se extrage, mai
departe, câte ceva, dar în cantităţi mici. Mici fiind şi cuptoarele de prelucrare a fierului,
cu rare excepţii – de obicei şi târzii, şi de influenţă sau origine romană.

O dovadă clară a lipsei de experienţă a Dacilor în domeniu o avem după ce Dacia devine
provincie romană. În clipa în care Romanii găsesc aur în Munţii Apuseni de astăzi, se
apucă să aducă aici pe Piruşti, trib de Iliri specializat în minerit. Este evident că dacă ar fi
existat Daci mineri nu mai era nevoie de Ilirii mineri. Şi dacă cineva se va arunca să
presupună că minerii daci ar fi fost duşi la minerit în Iliria, Spania ori Egipt… nu, nu este
cazul. Dacii prizonieri sunt, în cea mai mare parte, folosiţi ca gladiatori sau soldaţi – şi ei
preferă, desigur, ultima variantă. Nu se cunoaşte niciun lot de Daci mineri care să fi fost
dus la vreo mină din Imperiul Roman.

Desigur, asta nu înseamnă că Dacii nu adunau aur. Da, îl adunau. Din jafuri, din negoţul
– inclusiv cu sclavi – practicat cu Romanii şi Grecii, dar şi din albia râurilor, de unde s-a
tot extras până în secolul al XIX-lea. Această extragere din râuri (lâna de aur) este
principalul mijloc de obţinere a aurului „mineral” de către Daci.

Dar, desigur, Dacii erau pricepuţi în prelucrarea aurului.

S-a crezut până acum câteva decenii, de către mulţi specialişti, că Dacii ar fi prelucrat
doar metalul Lunii, argintul. Găsirea unor obiecte dacice din aur a confirmat faptul că
meşterii daci prelucrau şi acest metal cu pricepere… chiar dacă atât de discret încât
practic nu se ştia asta în afara castei care deţinea privilegiul adunării aurului.
aprilie, nr. 69/70
Trebuie spus, totuşi, că dintre Străbunii noştri atât Tracii Sudici (precum Odrizii şi alţii),
cât şi Sciţii, aveau o iscusinţă în prelucrarea aurului care întrece tot ce s-a găsit până
acum la Tracii Nordici, inclusiv la Daci.

c) Aurul Daciei a atras pe migratori înainte de venirea Romanilor?

Nu.
Celţii s-au concentrat pe extragerea fierului în Munţii Apuseni iar invazia lor din secolul
IV î.Chr. nu a avut ca ţintă Dacia. Dimpotrivă, ei au ajuns până departe, dincolo de
Nistru, ba chiar şi în Asia Mică – unde, în afară de mici Galate, înfiinţează o ţară numită
Galatia (unde va aduce Creştinismul chiar Sfântul Apostol Pavel). Nici vorbă ca inelul
carpatic să fi fost ţinta lor. Aurul de aici îi interesa prea puţin, mai ales că aveau la
dispoziţie – prin comerţul dunărean – legături bune cu Galia, unde se ştia că există aur şi
se exploata. (De altfel în Galia mineritul aurifer va fi puternic dezvoltat de Romani după
cucerire.)
Agatârşii, parte a Sciţilor, se aşează, străbătând mai întâi ţinuturile Tracilor Nordici dintre
Carpaţi şi Bug, tocmai în Transilvania de astăzi. Unde? În părţile Târnavelor şi văii
Oltului. Nici vorbă să fi venit după aur.

Iazigii urmăresc să ajungă în Panonia, aşezându-se între Dunărea de mijloc şi poalele

vestice ale Carpaţilor dacici. Nici ei nu au treabă cu aurul din Dacia, despre care nu ştiau
nimic. Şi, la sărăcia lor, ar fi avut de ce să îl râvnească!

Bastarnii se aşează între Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, în sudul Moldovei de mai târziu.
Nici vorbă să caute aur în Dacia. Mai curând îl caută în jafurile făcute alături de Decebal
asupra Traco-Romanilor de peste Dunăre.

Roxolanii se aşează între Argeş şi Galaţi, între Dacia aşa cum era şi sub Decebal,
Dunărea de Jos şi, evident, Bastarni. Nici ei nu sunt veniţi în Dacia după aur.

Etc.

aprilie, nr. 69/70

 Sciţii în Europa

Se poate vedea aici cum aşezarea Scito-Sarmaţilor ocoleşte zonele aurifere ale Daciei

Chiar şi în povestea lui Lisimah şi Dromihete se vede limpede că nimeni nu ştia că ar fi

aur în Dacia. Invazia lui Lisimah este o explorare militară, în care curiozitatea şi trufia
sunt mult mai mari decât cunoaşterea. Lisimah şi oamenii lui sunt convinşi de sărăcia şi
slăbiciunea militară a Geţilor. Dromihete îi întăreşte în convingerea sărăciei în timp ce,
paradoxal, le dă peste cap ideea slăbiciunii militare.

Am amintit şi de faptul că Traian a văzut primul război drept unul strict de pacificare. A
încercat să facă pace la Dunăre, să întărească bine amândouă malurile. Bloca, astfel,
atacurile nordicilor (Traci, Scito-Sarmaţi sau oricare alţii). Cucerirea Daciei nu merita –
socoteau el şi generalii lui – cheltuielile militare şi aministrative necesare. Dacă ar fi ştiut
de minele de aur de aici ar fi avut cu totul altă purtare şi strategie.

aprilie, nr. 69/70

 Romania sub Constantin cel Mare şi suprapunerea răspândirii Străbunilor:
Romanii, Celţii (verde), Sciţii (albastru) şi Traco-Ilirii (purpuriu).

d) Era Dacia unica sau cea mai mare sursă de aur a Europei înainte de cucerirea
romană?

Evident, nu.

Pe de-o parte, Galia şi Iberia erau surse de aur vestite. Mine romane sunt şi astăzi bine
întreţinute – şi vizitate de turişti – în Masivul Central al Galiei. Dar cea mai vestită zonă
minieră a Europei a fost, chiar şi după cucerirea Daciei, Iberia. Cu atât mai mult înainte
de alipirea Daciei la Imperiul Roman Peninsula Iberică era cea mai celebră sursă de
bogăţii minerale.

În Iberia (ce este împărţită astăzi de Spania şi Portugalia) mineritul începe încă din
mileniul IV î.Chr. Mai târziu, Cartagina şi, după ce aceasta atrage pe Romani în zonă, şi
Republica Romană devin interesate de minereurile iberice. Se extrag de aici mai ales
cupru şi fier, dar şi lapis specularis, o varietate de gips transparent, folosit pentru
ferestre** în locul sticlei (pe atunci altfel decât sticla de astăzi), argint şi, desigur, metalul
galben – Las Medulas fiind cea mai celebră mină romană din Spania. În secolul I d.Chr.
Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, povesteşte şi despre aceste mine. Iberia era pentru
mulţi un adevărat El Dorado.

Însă nu doar Iberia. O altă zonă celebră pentru aurul produs este Macedonia, care era însă
umbrită, în ciuda bogăţiei sale, de vestitele mine de aur din Asia Mică, mai ales din

aprilie, nr. 69/70

Misia, Lidia şi alte zone învecinate. Plumbul, zincul şi cuprul se extrăgeau şi ele din
aceste locuri al căror tezaur mineral este probabil sintetizat de bogăţia lui Cresus din
Sardis, capitala Lidiei.

Apropiată de Italia – chiar privită ca o extensie naturală a acesteia – este Dalmaţia, de

unde se extrăgeau serios, alături de piatră, şi fier, argint şi, da, aur. Romanii se bucurau de
aceste resurse încă din secolul III î.Chr.

În sfârşit, ar fi total nedrept să trecem sub tăcere unul dintrele izvoarele mineritului
european, Tracia. Care este, totodată, patria unor meşteşugari aurari de o iscusinţă rară,
rivalizată în Antichitate doar de Sciţi. Comorile de aur – şi argint – ale Tracilor Sudici au
uimit lumea şi constituie, pe drept cuvând, mândria muzeelor din Bulgaria.
O să trec peste minele de aur din Caucaz, Alpi sau Britania. Cred că este deja destul de
limpede că aurul se găsea, masiv, în multe părţi ale Europei şi bazinelor mediteranean-
pontice. Dacia era, pe această hartă, o zonă albă înainte de cucerirea romană.

––––––––––––

Deci, pe scurt, cele patru mituri sunt zdrobite.

Rămâne însă adevărul, iar acesta este mai tare decât mitul dacist (de origine comunistă).

Adevărul este că povestea aurului dacic este mai tainică şi mai tulburătoare decât o
simplă concurenţă tehnică sau artistică între Daci şi alte popoare.

Primele obiecte din aur – mici mărgele primitiv realizate – au fost descoperite acum
câţiva ani în vestul Transilvaniei. Ele datează de cel puţin 7.000 de ani, depăşind epoca
obişnuit cunoscută a folosirii metalelor. Lucrurile nu sunt deocamdată neelucidate – este
o practică reală a civilizaţiei respective, sau este o întâmplare fericită, cineva a dat peste
câteva bobiţe de aur într-un râu, le-a lustruit şi le-a folosit? Oricum, reprezintă un hotar, o
dată de naştere a folosirii aurului în părţile nordice ale Românimii, cu mii şi mii de ani
înainte de naşterea Neamului Românesc.

De atunci şi până în epoca romană, circulaţia aurului, bronzului, fierului, argintului şi

altor metale nu a încetat. Dar, cumva, în epoca dacică teritoriul carpato-dunărean tinde să
devină, literar spus, un fel de „gaură neagră”. Aurul nu apare acolo unde ar fi de aşteptat
să apară.

aprilie, nr. 69/70

Un stăpânitor ca Burebista trebuie să fi bătut monede de aur! Bătuseră stăpânitori mult
mai mici decât el! Dar, iată, nu cunoaştem nicio monedă de aur care să îi aparţină.
Încă din secolul II î.Chr. Dacii încep să imite denarul de aur roman. Atât de bine încât şi
în secolul XX se credea că aceste monede sunt exclusiv romane. Doar după găsirea unor
matriţe dacice s-a constatat „falsificarea”, „plagiatul” sau, mai corect spus, copierea
săvârşită de Daci.

Podoabele dacice cunoscute până acum câteva decenii erau exclusiv din argint, bronz şi
alte materiale, dar nu din aur. Între timp s-au găsit brăţări din aur – ritualice? –, dar
puţine. Nu ne pot da o imagine clară asupra orfevrăriei nord-dunărene în acele vremuri.
În sfârşit, avem episodul de neînţeles al războaielor dintre Decebal şi Romani.

Trec repede peste faptul că mulţi Daci şi cei mai mulţi dintre Traci erau de partea
Romanilor. Ceea ce este esenţial pentru acest eseu este faptul că Decebal a stat până la
moartea sa pe un tezaur imens. A stat pe el precum cloşca pe ouăle din care trebuie să îi
iasă puii.

Dacă Decebal trimitea o tonă de aur la Germanici, o tonă la Costoboci, o tonă la Sciţi şi
una la Perşi, cu doar patru tone ridica un război nimicitor împotriva Romanilor. Şi avea
toate şansele de biruinţă.

Se spune – în izvoarele romane – că ar fi fost peste 100 de tone de aur în tezaurul dacic.
Patru tone din acest tezaur pentru a câştiga războiul este puţin. Dar Decebal nu a dat nici
măcar 100 de kilograme. Nu a dat nimic. Tezaurul a ajuns, întreg, la Romani.

De ce?

Nu ştim.

Nu ştim până astăzi ce mitologie, ce vrajă, ce superstiţie, ce spiritualitate înconjura aurul,

pentru Dacii din părţile stăpânite şi de Decebal, ca să apară un asemenea fenomen.
Ştim că este un fenomen generalizat, pentru că cei care încalcă monopolul şi strâng, pe
ascuns, mici tezaure cu monezi de aur sunt puţini. (Vorbesc despre cei din Dacia
secolelor II î.Chr. – I d.Chr.) Şi se prea poate ca şi aceştia să fi avut origini străine
(scitice, romane, greceşti etc.).

Ne putem da seama că fenomenul este specific Dacilor, pentru că se manifestă doar în

zona carpatică nord-dunăreană. Dar ce îl determină, nu ştim.

aprilie, nr. 69/70

Dar, cu siguranţă, este un fenomen extrem de puternic.

Decebal era un mare conducător. Capacitatea sa a fost dovedită în cele două războaie pe
care le-a provocat. Şi dacă ne putem întreba de ce le-a provocat – dincolo de ipotezele
romantice sau comuniste, lipsite de substanţă dar prezentate ca dogme –, trebuie să ne
întrebăm, iar şi iar, de ce nu a folosit comoara pentru a câştiga războiul. Cât de puternică
era ideea, religia, convingerea care îl făcea să nu folosească această avere gigantică? Şi,
ştiind că nu va folosi tezaurul, de ce îl strângea? Şi de ce a mai pornit războiul?

Ipoteza avansată de un coleg, după care tezaurul ar fi aparţinut unei elite preoţeşti sau
nobiliare şi, ca urmare, Decebal nu ar fi avut acces la ea, nu rezistă analizei. Este limpede
că Decebal venea dintr-o familie de prestigiu, deci obligatoriu ar fi ştiut de comoară,
chiar dacă aceasta nu era în stăpânirea regilor.

La vreme de luptă, mai ales după pierderea primului război, Decebal ar fi pus mâna pe
tezaur fără probleme… dacă ar fi vrut. Dacă erau nobili ostili avea toate pretextele şi
toată puterea să îi execute. Dacă stăpânii comorii erau conducătorii preoţimii dacice,
sigur ar fi dat din ea spre a scăpa de ocupaţia romană. Care, se ştie, aducea schimbări în
religiile locale ce nu acceptau cultul împăratului…

Este limpede, prin urmare, că pentru aur exista la Daci (sau la Dacii din această ţară
condusă şi de Decebal) ceva special. Ceva care trecea de valoarea „de piaţă” a aurului.
Ceva care împiedica folosirea lui ca marfă – cu puţinele excepţii care întăresc regula.

Această constatare ne poate duce cu gândul la asemănările şi deosebirile dintre Daci şi

Romani, atât cât le cunoaştem.

Vorbind limbi semnificativ diferite (latina, limbă centum, traca, limbă satem), şi unii şi
alţii erau aprinşi de dorul excelenţei. Şi unii şi alţii socoteau îndemânarea în luptă ca pe o
datorie firească a oricărui bărbat liber. Doar că la Romani şi excelenţa, şi îndemânarea (în
orice, inclusiv în luptă), aveau valoarea doar în slujba Patriei. În vreme ce la Traci,
inclusiv la Daci, şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau o valoare
de sine stătătoare – fie că erau folosite spre bine sau rău. (De aceea Dacii se puteau lupta
între ei, aliindu-se cu străinii, fără să fie socotit acest lucru dezonorabil – era o parte a
îndemânărilor de război.)

O altă deosebire mare este în privinţa misticii. Pentru Romani, originar, mistica avea preţ
doar cât era de folos Patriei. Conducătorii Patriei se foloseau de auguri şi de toate
aprilie, nr. 69/70
mijloacele pe care le puteau oferi slujitorii zeilor spre creşterea, întărirea şi prosperitatea
naţională. Evident, fenomenul se repeta în mic la nivel regional sau familial. La Traci
situaţia este complexă, deoarece nu există o unitate religioasă, nici de raportare mistică.
Tracii Sudici nu doar că dau Grecilor – şi, implicit, Romanilor – pe Orfeu, Dionisos, Pan
şi alţii asemenea, dar au şi preluat ulterior interpretările religioase greceşti sau romane
(inclusiv ale zeilor de origine tracică). Varietatea religioasă tracică este derutantă pentru
cercetători: se întâlnesc în acelaşi timp curente ascetice (Orfeu) şi curente ce promovează
desfrânarea (Dionisos), curente paşnice (capnobatai) sau, dimpotrivă, violente (Zamolxe).
Este limpede că spiritualitatea centrată pe Ţara Haţegului şi împrejurimi era una mistic-
militaristă. Aici apare dacă, o armă a elitelor dacice, dar tot aici este centrul din care
ţâşnesc cele mai multe invazii sud-dunărene până în 106 d.Chr. Armele curbe dacice par
să fie legate şi de un anumit statut social (ridicat, războinic), dar şi de o anume
apartenenţă religioasă.

Este, această lume tracică nordică centrată pe munţii dintre Porţile de Fier ale
Transilvaniei şi Munţii Lotrului, o lume încă plină de mistere. Formele religioase de aici
sunt complexe şi foarte puţin descifrate. Distrugerea Sanctuarului de la Sarmisegetuza de
Ceauşescu, descrisă drept „refacere” (fantezistă şi neştiinţifică), nu a ajutat, evident. Dar
nici vânătoarea de comori, care a scurs din ţară elemente arheologice esenţiale din metal,
distrugând totodată ireversibil nenumărate situri arheologice cu toate mărturiile pe care le
păstrau.
Ce gândeau războinicii daci din aceste părţi? Cum vedeau lumea? Ce anume îi făcea pe
aceşti luptători teribili să se poarte cu aurul în acest fel original şi, deocamdată, de
neînţeles? Ce spiritualitate le modela astfel viaţa?

Sunt întrebări fascinante la care, din păcate, munţii şi pădurile nu ne pot răspunde câtă
vreme nu se investeşte foarte serios în arheologia românească. Dar sunt întrebări prin care
privim către lumea acestor Străbuni ai noştri cu sinceritate, deci cu un respect adevărat.
Nu punându-le în cârcă ceea ce nu le aparţine, în stil comunist, ci încercând cinstit să-i
înţelegem.

Mihai-Andrei Aldea

aprilie, nr. 69/70

* Cosonii din aur sunt, s-a constatat recent, monede bătute în Macedonia, din aur
macedonean (analiza chimică a dovedit asta). Cel mai probabil au fost o plată pentru
nobilii daci care au trimis trupe (sau au şi luptat) împotriva lui Cezar.

** Romanii sunt primii din istorie care înlocuiesc ori suplimentează uşiţele din lemn ale
„golurilor de vânt” ale caselor cu o structură de felii de cristal. Cel mai ieftin, deci şi cel
mai răspândit – este lapis specularis, o varietate de gips numită şi selenit. Marele avantaj
al lapis specularis faţă de cuarţ, mică şi alte variante este mărimea cristalelor. Mai mult,
acestea puteau fi tăiate uşor în felii destul de subţiri (chiar până la 1 mm), aproape la fel
de transparente ca sticla de geam de mai târziu. Mărimea lor, spre deosebire de mică – şi
cu atât mai mult de cuarţ şi alte structuri cristaline – ajungea obişnuit la suprafeţe utile de
cca. 400 cm (20×20 cm). Era nevoie, ca urmare, de un număr mai mic de piese pentru a
umple rama unei ferestre. Prin montarea acestor felii de cristal Romanii au inventat ceea
ce astăzi este cunoscut sub numele de vitraliu. Mai târziu chiar ei vor folosii pentru
vitralii şi sticla propriu-zisă (de unde şi numele montajului). Plumbul ce uneşte bucăţile
de cristal şi sticlă era esenţial pentru cultura romană.

aprilie, nr. 69/70

 Din tâlhăriile politicienilor. Cardul de sănătate

Cetăţenii Republicii România şi-au lăsat viaţa lor şi a copiilor, părinţilor, prietenilor lor
etc. în mâinile politicienilor. De ce? Pentru că politicienii le-au spus că aşa este bine.
Deci statul este pe picior de război, poliţia, jandarmeria şi armata patrulează pe străzi şi
din megafoane puse pe maşini ni se strigă lozinci încurajatoare. Sau ameninţătoare, după
caz.

Ca într-un clasic film S.F. în care societatea a intrat sub dominaţia Comuniştilor. Sau a
extratereştrilor, sau a roboţilor. Oricum, un regim autoritar, o lume distopică, în care
vieţile oamenilor sunt declarate nepreţuite… şi chiar nu mai preţuiesc nimic.

Photo by TruShotz on Pexels.com

Între marile gesturi de încredere în politicieni ale cetăţenilor amintiţi – sau de nepăsare,
inconştienţă şi nesimţire? – se numără şi mai vechile carduri de sănătate.
Vă mai amintiţi lozinca? Se repeta în neştire!

Cardul de sănătate salvează vieţi!

Introdus – volens, nolens, ca în orice regim comunist – în 2014, devenit obligatoriu din
2015, salvatorul de vieţi card de sănătate a fost suspendat în Martie 2020.

Deşi în dezbaterea publică nu a existat nici măcar un grup civil care să susţină
proiectul cardului de sănătate, politicienii au mers înainte fără oprire. Batjocorind

aprilie, nr. 69/70

grosolan, după chipul lor, criticile aduse. Şi dezvoltând o uriaşă propagandă, pe toate
canalele mediatice (istoria se tot repetă, dar prea puţini învaţă).

Vă amintiţi deviza? „Cardul de sănătate salvează vieţi„!

Cardul de sănătate salvează vieţi?

Păi, atunci, de ce l-aţi anulat tocmai acum? Tocmai acum, în plină isterie a politicienilor
disperaţi să ne salveze de coronaviruşi?

Acum era momentul cardului de sănătate! Acum trebuia să arate cum salvează el vieţi!
Acum era clipa să vedem pe ce s-au cheltuit peste 200 de milioane de euro din banii
cetăţenilor. Da, o sumă cât Catedrala Mântuirii Neamului, pentru nişte carduri inutile.
Inutile?
Hai să vedem!

Care este rostul cardului de sănătate?

După mine, să pompeze banii cetăţenilor obişnuiţi în buzunarele şmecherilor care au

oameni în politică.

După politicieni, adică după declaraţiile oficiale CNAS, cardul de sănătate „are ca scop
principal transparentizarea şi eficientizarea fondurilor utilizate în sistemul de asigurări
sociale de sănătate.„

Emoţionant şi înălţător! Cum face asta, de fapt? Ce este el? Ce conţine? Cum

funcţionează?

„este codul de acces pentru toate sistemele informatice ale CNAS.[…] [este] instrumentul
de confirmare a prestării tuturor serviciilor din sistem (PIAS)„

„… conţine doar datele de identificare ale asiguratului.

Pe card şi în memoria electronică a cardului sunt imprimate următoarele informaţii:

 Numele şi prenumele asiguratului

 Codul unic de identificare în sistemul de asigurări sociale de sănătate
 Numărul de identificare al cardului naţional de asigurări sociale de sănătate
(CID)
 Data naşterii
 Termenul de valabilitate al cardului (5 ani)

aprilie, nr. 69/70

Doar la cererea asiguratului, medicul de familie poate inscripţiona pe cardul de sănătate
date medicale.”

Să înţelegem!

Cardul de sănătate (să îi zicem de acum C.S.) conţine, pe el şi în memoria-i electronică:

numele, prenumele şi data naşterii posesorului, codul acestuia de identificare în sistemul
de asigurări de sănătate şi numărul de identificare al cardului. Termenul de valabilitate, în
context, este secundar.

Acum, pe buletin sau cartea de identitate, avem seria şi numărul (adică „numărul de
identificare” pentru acest act).

Pe aceste documente mai avem şi CNP-ul, adică un cod de identificare a noastră în

sistemele de stat.

Mai avem pe acelaşi act de identitate numele şi prenumele, cetăţenia, locul naşterii, data
naşterii (în CNP), domiciliul, emiţătorul şi… termenul de valabilitate. În context,
secundar.

Pe scurt, tot ce este pe C.S. există şi pe actul de identitate, ba chiar există şi informaţii în
plus.
Iar dacă cineva îşi pierde C.S.-ul, „identificarea în sistem” se face pe baza celorlalte date
(CNP, nume etc.).

Altfel spus, cardurile de sănătate, cititoarele de carduri din cabinetele medicale, clinici şi
spitale şi programele folosite sunt o inutilitate totală.

Cardul de sănătate dublează, inutil şi aberant legal, actul de identitate al cetăţeanului.

„Identificarea în sistem” se putea face, fără probleme, folosind buletinul sau cartea de
identitate.
În rest, iată, cardul de identitate este inutil chiar după prevederile CNAS-ului. Singura
utilitate este aceea de confirmare a identităţii „pe sistem” a poseorului. Care ar fi trebuit
realizată – legal şi decent – prin folosirea actului de identitate.

Altfel spus, peste 200 de milioane de euro au fost irosite pe ceva complet nefolositor.
Doar nefolositor?

aprilie, nr. 69/70

Sau dăunător?
Evident, cardul de sănătate nu a salvat vieţi. Dar a ucis?

În 2016 cardul de sănătate a produs nu mai puţin de 24 de blocări ale sistemului medical.
Adică cca. două pe lună.

De fiecare dată, timp de câteva ore, personalul medical se învârtea înnebunit, căutând să
rezolve problema blocajului, să folosească vechile formulare şi să le completeze.
Întârzierile în consultarea şi internarea bolnavilor se acumulau. Mai mult, după revenirea
la viaţă a sistemului cel minunat aceeaşi doctori erau nevoiţi să introducă datele de pe fişă
pe calculator. Alte ore pierdute.

Fenomene similare au avut loc şi în 2015, şi după 2016. Blocaje, blocaje, blocaje.
Cu timp pierdut şi oboseală adunată şi de medici, şi de restul personalului, şi de pacienţi.

Nimeni nu a căutat să vadă consecinţele asupra pacienţilor.

Nimeni nu a încercat să afle cum a fost afectat actul medical, an de an, de blocajele
produse de cardul de sănătate.

Nimeni nu a încercat să afle dacă aceste blocaje nu au dus chiar la moartea unor pacienţi
(sau la felurite alte consecinţe nefericite).

S-a vorbit despre „inconvenientele provocate pacienţilor şi furnizorilor„.

Atât. Nu anchetă sau anchete, nu sancţiuni. Nimeni nu a verificat nivelul concret al

„inconvenientelor”.

Ori, dacă a încercat cineva, a fost, cumva, redus la tăcere.

Acum s-a hotărât renunţarea la folosirea cardului de sănătate „pe perioada crizei”. De ce?
După cum interpretează un ziarist, „ca pacienţii să nu mai stea la cozi„. Voalat,
comunicatul CNAS spune de fapt cam acelaşi lucru. Într-adevăr, oricine cunoaşte
sistemul medical ştie că în cele mai multe instituţii sunt cozi la care o jumătate de oră de
aşteptare înseamnă foarte puţin, o oră „am scăpat repede„, două ore e ceva normal, trei
ore „era de aşteptat„, patru ore „offf” etc.

aprilie, nr. 69/70

Bineînţeles, în locul cheltuirii sumei de peste 200 de
milioane de euro pe un card inutil şi un sistem care
îngreunează actul medical se puteau plăti salariile pentru
sute de medici şi sute de asistente medicale. Adică se
putea aduce un ajutor adevărat pacienţilor, pe banii
cetăţenilor.

Politicienii au făcut însă altceva. Au sifonat banii

cetăţenilor printr-un produs inutil, cronofag şi blocant.

Aşa cum fac şi cu bordurile, cu parcuri scumpe la care nu

ajunge nimeni, cu plante scumpe ce se ofilesc după un an,
cu accizele la benzină şi motorină puse peste impozitul ce merge la ministerul
transportului, peste taxele de drum, impozitul pe maşină şi altele asemenea etc., etc.

Încrederea oarbă în politicieni, încăpăţânarea de a vota „răul mai mic, dar cu şanse în
alegeri”, în loc de „un bine cât de mic, chiar şi fără şanse în alegeri”, încăpăţânarea de a
crede în teatrul politic de zi cu zi, de a căuta salvatori în partidele ce se perindă la putere
făcând exact ceea ce acuză la oponenţi – iată câteva din cauzele stării de astăzi a
României şi cetăţenilor ei.

În faţă, un drum lung…

Mihai-Andrei Aldea

aprilie, nr. 69/70

 Din cuvintele tale te voi judeca. Studiu de caz – „Hotel California” de
Eagles
Din cuvintele tale te voi judeca. Studiu de caz – Hotel California de Eagles

Introducere

Eseul acesta face parte dintr-un proiect mai vechi. Încă din 2002 îmi propusesem o
analiză a unor cântece binecunoscute în lumina celebrei sintagme „Din cuvintele tale te
voi judeca!” (Luca 19.22). De multe ori m-am gândit la această frază şi mi-am dat seama
că, de foarte multe ori, dincolo de toată făţărnicia noastră – şi cine nu ştie că o are se află
într-o auto-înşelare extremă – atunci când vorbim „ne dăm pe faţă” (ca să folosesc un
cuvânt popular foarte potrivit). Căci din prisosul inimii grăieşte gura1, într-adevăr. O
întâmplare petrecută, cred, în 2005 mi-a întărit această dorinţă. Însă, având mult prea
multe de făcut, nu am izbutit să mă ocup serios de proiect. Am izbutit, iată, o primă parte.
Nădăjduiesc să vină şi alte câteva. Chiar şi acest prim eseu este, din punctul meu de
vedere, foarte neşlefuit. Dar m-am gândit că dacă nu îl arunc în apă, nu învaţă să înoate…
Altfel spus, eventualele critici, sugestii şi observaţii mă vor ajuta să-l şlefuiesc.
Mulţumesc anticipat!

Rostul acestei lucrări este ajutorarea cititorului în înţelegerea adevărului ce străbate prin
măştile păcatului. Nu există, în această epocă, nicio societate creştină – din câte cunosc
eu. Toate societăţile contemporane sunt dominate de culturi materialiste, (neo)marxiste,
consumeriste, în cel mai bun caz clasic-capitaliste – dar şi acestea, de obicei, puternic
infectate de teologia tâlhăriei şi lenei numită şi ideologie de stânga. Şi, ca urmare, există
o puternică lucrare de justificare a păcatului şi patimilor – de la perversiuni şi avort la
tâlhăria motivată, pervers, prin egalitarism.

Cântecele sunt roadele acestor societăţi. Şi adeseori promovează exclusiv curvia şi

perversiunile sexuale, drogurile, beţia – într-un cuvânt, exact patimile cele mai
distructive.

Totuşi, paradoxal la prima vedere, pentru cine este atent la cuvintele acestor
cântece adevărul iese la iveală. Căci din prisosul inimii grăieşte gura…

Voi mai adăuga faptul că această înţelegere duhovnicească a societăţii şi manifestărilor ei

face parte din Teologia Istoriei aplicată. (Este vorba, desigur, despre Teologia Ortodoxă a
Istoriei.)

Studiu de caz, Hotel California de Eagles

Hotel California este un cântec – melodie şi text – lansat de formaţia americană Eagles în
Februarie 1977. Melodia a fost compusă de Don Felder, textul este creaţia lui Glenn
Fray, voce Don Henley (în forma originală, există şi alte versiuni), chitară electrică Don

aprilie, nr. 69/70

Felder şi Joe Walsh. După mai multe mărturii textul a fost, totuşi, retuşat cu ajutorul lui
Don Henley şi Don Felder.

Hotel California a fost şi este un succes uriaş. Dincolo de premiile primite (de multe ori
prea puţin semnificative pentru valoarea unei opere), există o receptare uriaşă a
cântecului – una din reinterpretările celebre fiind realizată de Gipsy Kings – şi
nenumărate traduceri. Din SUA până în Coreea şi din România în Mexic, Argentina ori
Africa de Sud, întreaga lume a ascultat – şi mulţi au fredonat – Hotel California.

În înţelegerea textului există, desigur, două abordări.

Prima este aceea a înţelegerii intenţiei creatorului.

A doua este a încercării de a înţelege ce spune textul dincolo sau independent de intenţia
creatorului.

Dacă vrem să vedem lucrurile din punctul de vedere al creatorului – sau, aici, al
creatorilor – ne izbim de o mare problemă: punctul lor de vedere s-a schimbat.

De la început şi până prin 2012 Glenn Fray şi ceilalţi au spus, repetat, că sensul
cântecului este acela de critică a materialismului şi exceselor – jocuri de noroc,
desfrânare, beţie, droguri – pe care le-au văzut în California, şi mai ales în Los Angeles.

Desigur, Glenn Fray a mai spus – şi merită ţinut minte – că „ne-am hotărât să creăm ceva
straniu, doar să vedem dacă putem”. Fraza nu poate fi luată ca atare şi absolutizată, aşa
cum a încercat în 2018 o prezentare BBC. Pentru că, dincolo de această idee iniţială –
dacă şi cât a existat – se află o muncă prelungită, în care s-au retuşat sistematic muzica şi
textul. Pe o anumită linie.

Totuşi, este adevărat, fraza lui Glenn Fray are o anumită valoare de adevăr: opera iese
adeseori de sub controlul creatorului, ajungând să fie altceva decât a vrut sau a crezut cel
care a făcut-o. Dar, repet, în acest caz chiar Glenn Fray acceptă, alături de ceilalţi, că
dincolo de dorinţa „de a crea ceva straniu” se află întâmplări ale vieţii lor, experienţa lor,
înţelegerea lor faţă de lume şi de toate cele trăite.

În esenţă, este un cântec despre întunericul interior al visului american şi despre

excesele din America, lucruri despre care noi ştim o grămadă”, spunea Don Henley într-
un interviu din 2002.

Don Felder va confirma această interpretare şi în 2012, într-un interviu pentru Songfacts.
A vorbit atunci pe larg despre clipa în care ei – cei care nu erau din Statul California – se
apropiau prin deşert, noaptea, de Los Angeles. Erau la peste 100 de mile (170 km) de
oraş, dar deja luminile mişcătoare ale acestuia se reflectau pe cer (anii ’70 ai secolului
XX). Au simţit energia oraşului, chiar de la acea distanţă uimitor de mare, energie care s-
a materializat în mintea lor sub chipul vedetelor de cinema, stelelor de pe Bulevardul
Hollywood, plajele, bikinii, palmierii etc. Mirosul plantelor din deşert le-a rămas în
memorie – şi a creat mai târziu sintagma celebră mirosul cald de colitas ridicându-se în

aprilie, nr. 69/70

aer. Ulterior toate acestea s-au cristalizat subconştient sub impresia creată de oraş direct,
prin viaţa de zi cu zi. Au găsit aici o lume în care excesele deveneau dependenţă, până la
nivelul de a fi impuse tuturor. Şi, chiar dacă înţelegeai cumva că nu este bine, erai cumva
prins într-un angrenaj din care nu puteai să ieşi. De aici, de pildă, şi termenul
de colitas folosit pentru plantele din deşert. Acestea aveau, în noapte fierbinte în care
Don Felder se întrepta către Los Angeles, „un fel de miros înţepător, aproape supărător”.
Mai târziu, într-o seară la hotel, când, se pare, au încercat experienţe de fumat ameţitoare,
Joe Walsh avea să ajungă să spargă pereţii, într-un moment în care i se părea că nu mai
găseşte ieşirea. Dincolo de nota de plată (de 28.000 de dolari), experienţa mirosului
acelor… ţigări avea să se unească, într-un fel, cu ideea dezmăţului, dar şi cu aroma
puternică şi neplăcută a plantelor din deşertul californian. Termenul colitas este de
inspiraţie mexicană, fiind folosit ca termen vulgar sau sexual pentru imaginea văzută din
spate a bazinului femeilor (acei „bikini” amintiţi de Don Felder sunt o sinteză eufemistică
reuşită a termenului). Termenul mai este folosit tot în înţeles sexual, pentru altă parte
(foarte) intimă a femeii. Altfel spus, după Eagles (cel puţin până în 2012) Hotel
California este despre capcana excesurilor tipice pntru California – droguri, sex, beţie,
lăcomie, lene etc. Şi, foarte important, despre şarpele ce se ascunde în aparenţe
atrăgătoare pentru a-i ucide pe cei care, cuceriţi, îşi pierd discernământul şi intră în
capcană2.

În 2013, însă, interpretarea se schimbă.Don Henley spune, dintr-o dată, că este „un
cântec despre o călătorie de la inocenţă la experienţă”. Exprimarea este atât de corectă
politic încât dezamăgeşte.Dar, după cum am amintit, BBC va aranja lucrurile şi mai bine
pe o linie corectă politic pretinzând că, de fapt, versurile nu au niciun înţeles anume, nu s-
a intenţionat nimic, şi orice interpretare este corectă.

Este o versiune pe care cei din Eagles care mai trăiau după 2013 au început să o susţină
repetat.
„Am încercat să dăm cât mai multe înţelesuri”, spunea Glenn Frey (†2016), de pildă, iar
Don Felder susţine şi astăzi varianta lipsei de intenţie şi de înţeles.

Desigur, se poate spune că cei care au creat Hotel California se tem de potenţiala
ofensivă a veşnic ofensaţilor stângişti. Şi de aceea au renunţat la interpretările, variantele
şi explicaţiile date din 1977 până în 2013.

Dar, de asemenea, se poate spune şi că s-au maturizat şi, în loc să braveze pretinzând
felurite intenţii şi interpretări, au curajul să spună că ce a ieşit a fost strict întâmplător.

Chiar dacă mie mi se pare puţin credibilă a doua variantă, poziţia mea este, evident,
subiectivă. Nu am fost acolo atunci când au compus şi au lansat piesa (aveam 3, respectiv
4 ani numai, ca să nu mai spun că eram în alt stat, de pe alt continent, în celălalt bloc
politic al vremii). Dacă nu am fost acolo, nu pot pretinde că am o dovadă absolută a ceea
ce a fost realitatea – s-a intenţionat o critică a dezmăţului şi excesului devenite
normalitate şi ideal în cultura de stânga americană, sau a fost o producţie muzicală şi
poetică întâmplătoare, fără altă intenţie anume decât de a realiza „ceva ciudat” şi
„interpretabil”.

aprilie, nr. 69/70

Dar nici nu are prea mare însemnătate care dintre cele două ziceri este adevărată!

De ce?

Pentru că, aşa cum am amintit, chiar şi atunci când artistul sau artiştii pleacă de la un
plan, de la dorinţa de a exprima ceva etc., se întâmplă să iasă cu totul altceva.
Dacă a fost cu intenţie sau nu, dacă declaraţiile de ambiguitate ideatică ţin de laşitate sau
de curaj, este un fapt care, până la urmă, ţine de oamenii formaţie, nu de cântec.

Valoarea cântecului este dată de ceea ce exprimă el, cu sau fără voia creatorilor.
(Desigur, aici apare şi un impact asupra vieţii acestora, mai ales după moarte, ceea ce de
obicei se uită ori se trece sub tăcere.)

(…)
Primele opt versuri zugrăvesc o imagine tipică a vremii:

Americanul tânăr, aventurier, călătorind pe largile şi lungile drumuri americane pe

motocicletă sau în maşina decapotabilă, ori în camioneta cu geamurile larg deschise.
Deşertul a fost totdeauna o teamă şi o atracţie pentru americani, prezenţa lui se
încadrează în tiparul clasic. Dar prezenţa lui aici, în contextul dorinţei finale „trebuia să
găsesc trecerea/ către locul în care fusesem înainte”, arată că înţelesul este dublu.
Deşertul – în care se ridică aroma caldă a ispitelor – este lumea obişnuită, dinainte
de Hotelul California. O lume de care mulţi sunt nemulţumiţi, care li se pare seacă
(deşertică) şi în care ispitele sunt (erau!) mai mult o aromă decât o prezenţă constantă.

Aici trebuie amintit că majoritatea membrilor Formaţiei Eagles au o origine simplă şi

sănătoasă, în clasa de mijloc americană. Clasă care, în anii ’60-’70 ai secolului XX era
subiectul nemulţumirii şi atacurilor tinerilor. Era prea cuminte, prea decentă, prea
tradiţionalistă. Tinerii – manipulaţi de propaganda bolşevică începută încă în perioada
interbelică – voiau „libertatea” de a se lăsa duşi de pofte, patimi, ispite. Voiau să urmeze
„aromele”, erau obosiţi de viaţa cuminte, li se părea că această viaţă le limitează
gândirea, spiritualitatea. Cine cunoaşte epoca ştie că aceste lucruri îi sunt pur şi simplu
caracteristice. Mişcarea Hippy, mare succes sovietic, este lansată în 1960, iar în 1970 era
deja o parte a realităţii cotidiene. Vom vedea mai încolo încă o dovadă categorică a
acestor legături între text şi realitatea revoluţionară (flower-power & Co.) a vremii.

Dorinţa de a te retrage pentru a te odihni peste noapte este la fel de firească precum
dorinţa ieşirii din „cotidianul banal” al clasei de mijloc în ethosul tineretului american de
atunci.

Merită observat că în acea vreme dormitul în deşert sub cerul liber, în sau pe maşină, ori
pe o pătură aşezată pe pământ/piatră, era ceva firesc. Dar…

aprilie, nr. 69/70

Dar în depărtare eroul cântecului vede pâlpâind o lumină. Ideea de a opri acolo i se pare
dintr-o dată atrăgătoare. Evident, cine refuză puţin lux dacă îl poate avea?

Şi vine şocul, alarma, schimbarea de tonalitate, cum vreţi să-i spunem.

„Iat-o stând la intrare!/ Am auzit clopotul misiunii / Şi m-am gândit în sinea mea/ „Ăsta
poate să fie Rai sau poate să fie Iad”.”

Textul atrage atenţia asupra ei, al doilea personaj al cântecului. Pentru ca prezenţa ei să
aibe un asemenea impact, evident, este de presupus că era spectaculoasă în sensul
obişnuit al tinerimii vremii: adică sexy. Versurile următoare confirmă categoric această
interpretare.

Fac aici o paranteză necesară: e limpede că termenul de sexy este insultător. El înseamnă,
ad-literam „de făcut sex” ori, puţin extins „bun/bună pentru sex”, „de vrut pentru sex”.
Este absolut clar că este un termen ce reduce persoana căreia îi este aplicat la valoarea
sexuală cea mai vulgară. Este absolut clar că folosirea lui presupune dorinţe şi imagini
sexuale legate exclusiv de aspectul şi/sau trupul persoanei ţintă. Şi reduce relaţia dintre
cel/cea care foloseşte termenul şi ţinta exprimării la „sex” în cel mai animalic înţeles. A
spune cuiva „eşti sexy” este totuna cu a-i spune „vreau să facem sex” (ori ceva şi mai
vulgar, după nivelul vorbitorului). A crede că este un compliment să ţi se spună „eşti
sexy” este totuna cu a crede că este un compliment să ţi se spună că eşti o jucărie sexuală.

Acest termen şi această gândire au provocat sute de milioane de abuzuri sexuale şi

violuri. Cu cât termenul „sexy” este mai folosit şi privit ca normal, crezut compliment, cu
atât vulgarizarea, deci implicit abuzurile, se înmulţesc. Eforturile disperate ale multor
femei de toate vârstele de a-şi expune agresiv părţile sexuale secundare3 fac parte din
această cultură, în care femeia „trebuie să fie sexy”. Delicat spus, în această cultură şi cu
acest termen, femeia devine o păpuşă gonflabilă vie, bărbatul un vibrator viu. Dacă
imaginea vi se pare vulgară sau şocantă, da, este, dar asta este cultura – sau kitsch-ul –
care consideră bună gândirea perversă ce transformă insulta sexy în compliment.

Evident, nu discut aici despre discuţiile dintre soţi, care în mod normal nu afectează
societatea. Dar, dacă atingem acest subiect, voi sublinia că centrarea căsătorie pe sex duce
totdeauna la eşecul căsătoriei. Toate artificiile promovate de mass-media (neo)comunistă
– gen „cum să trezeşti dorinţa partenerului într-o relaţie lungă” – sunt aberaţii totale. Şi
nu fac decât să prelungească boala, dar nu să împiedice decesul. Întâlnirea dintre bărbat şi
femeie este o minune tocmai pentru că presupune dăruirea totală – un concept total străin
egoismului contemporan. Iar o dăruire totală este ireversibilă. Într-o asemenea legătură
vie, partea sexuală poate să fie sublimă, dar va fi totdeauna secundară, pentru că cei doi

aprilie, nr. 69/70

se iubesc unul pe celălalt. Spre deosebire de adepţii gândirii sexy, care iubesc doar
formele şi caracterele sexuale secundare.

Veţi vedea mai jos că acestă paranteză nu este fără rost. Dimpotrivă, este foarte
importantă pentru a înţelege mesajul cântecului.

Şi, revin pentru subliniere, trebuie să ţinem minte că ea este zugrăvită ca una dintre
femeile care au renunţat la moralitate pentru plăceri, modă şi avere.

Ca să fie limpede acest lucru, fac un salt la versurile care o descriu, primele opt din a
doua strofă.

Ea are mintea „sucită de Tiffany”. Tiffany & Co. este, pentru cei care nu ştiu acest lucru
poate cea mai reprezentativă marcă americană de bijuterii „la modă”. Textul este aici
clar: ea a devenit sclava modei şi bijuteriilor.

Ea „obţinuse Mercedes Benz-ul”. Textul nu foloseşte expresia „She had the Mercedes
Benz”, adică „avea Mercedes Benz-ul”. Ca urmare, accentul nu cade numai pe posesie, ci
şi pe obţinere. Este, iarăşi, un element tipic al vremii. Să obţii hainele de la o anumită
firmă, un anume tip de maşină etc. erau victorii glorioase pentru toţi cei dependenţi de
modă. Forma „Mercedes Benz-ul” arată că este vorba despre acea maşină – maşina
şmecheră, cum s-ar spune în mahalalele noastre – care „îţi dă clasă”, „îţi arată
valoarea”. Ea reprezintă o lume în care valoarea nu mai este dată de ceea ce eşti şi de
binele pe care îl poţi săvârşi, ci de ceea ce poţi cumpăra. A cumpăra devine, dacă ceea ce
cumperi este de marcă, o victorie, o dovadă a valorii tale. Consumerismul este religie.

Este de reţinut aici şi faptul că un Mercedes Benz era în SUA apanajul celor cu foarte
mulţi bani. Costa mult să-l cumperi şi te costa mult orice reparaţie cu piese originale.
Altfel spus, ea, deşi la prima vedere o recepţionistă, are foarte mulţi bani peste ceea ce ar
fi normal. De unde?

Ea „obţinuse o mulţime de drăguţi, drăguţi băieţi”. Am ales această traducere deoarece

originalul sugerează valoarea de „păpuşei” a băieţilor în cauză. Termenul „pretty” are
totdeauna şi un înţeles diminutiv, alintător. Pentru un bărbat bărbătos (manly man),
termenul este nepotrivit. Dar, deşi ea este, evident, femeie matură, ei sunt… băieţi. Sau,
pe româneşte, păpuşei.

Pe scurt, ea este înfăţişată ca atrăgătoare (sexual), lacomă (de bani şi produse de marcă),
dependentă de produse de marcă şi foarte disponibilă.

Această prezentare pe care am făcut-o este, cumva, un spoiler, o dezvăluire a ceea ce

urmează. Deci poate să pară extracontextuală. Dar să ne dăm seama că pentru oricine

aprilie, nr. 69/70

ascultă cântecul de mai multe ori imaginea se aşează în (sub)conştient. Cu această
imagine în minte, să ne întoarcem la versurile

„Iat-o stând la intrare!/ Am auzit clopotul misiunii / Şi m-am gândit în sinea mea/ „Ăsta
poate să fie Rai sau poate să fie Iad”.”

Ea pare să emane o personalitate atât de puternică încât devine cel puţin la fel de
importantă, dacă nu mai importantă, decât stabilimentul pe care îl reprezintă. Misiunea.

Aţi observat, probabil, că am pus un accent pe cuvântul misiune.

Acest cuvânt este folosit aici într-unul din înţelesurile spaniolo-americane, înţeles
definind o casă de oaspeţi ţinută de o mânăstire, o biserică sau un centru misionar
(catolic). Pe atuni camerele aveau Rozariul sau altă carte de rugăciuni catolică la
dispoziţie, un Crucifix pe perete şi preţuri foarte bune. De asemenea misiune se mai
foloseşte în mexicană şi pentru centrele misionare – ele putând să fie biserici, mânăstiri
sau chiar aşezări misionare – dar şi pentru activitarea propriu-zisă misionară.

Termenul de misiune a rămas în uz şi în engleza americană (dar nu numai) cu înţelesul de

clădire aparţinând unei misiunii, unui centru dedicat răspândirii unei religii. (Trec aici
peste sensurile comune ale cuvântului.)

În clipa în care ea este cea care deschide calea spre interiorul misiunii, întrebarea „este
Rai sau Iad?” nu doar importantă, ci chiar absolut necesară.

Asta cu atât mai mult cu cât „erau voci slabe pe coridor”!

El însă o urmează pe cea care îl conducea, fără să asculte cu adevărat acele voci.

Ajungem astfel la refren, care, în numele vocilor, spune

„Bun venit la Hotel California!/ Un loc aşa de atrăgător (Un loc aşa de atrăgător)/
O faţă aşa de atrăgătoare/ E plin de camere la Hotel California/ În orice parte a anului
(În orice parte a anului)/ Poţi găsi una aici.”

Vocile acestea care par să fac reclamă hotelului conţin, totuşi, o prevenire, o atenţionare:
„O faţă aşa de atrăgătoare”. Omului i se spune, prin aceste cuvinte, că locul este frumos
la suprafaţă. Dar cine caută să vadă dincolo de suprafaţă?

Strofa a doua începe, aşa cum am arătat deja, cu descrierea ei. El este, se pare, la masă,
urmărind cumva spectacolul oferit. Pentru că, dincolo de mintea ei sucită de Tiffany,
dincolo de Mercedes-ul ce îi marchează succesul social, statutul superior, ea încă este
dependentă de acei „drăguţi, drăguţi băieţi”, adică de sex. Ca urmare, au loc dansurile,

aprilie, nr. 69/70

unele de reamintit – presupus decente –, altele de uitat – evident, murdare. Toate aceste
versuri o transferă din poziţia iniţială de recepţioneră în aceea de animatoare sau chiar
de prostituată – mijloc de legare a clienţilor de hotel…

Urmărind ceea ce se întâmplă – dulcea sudoare de vară [sugestia sexuală este evidentă]
şi dansurile [unele, iarăşi, foarte indecente] – el, eroul principal, nu se retrage, nu se
scârbeşte, nu fuge. Cere să i se aducă vinul lui. Şi cere aceasta căpitanului.

În contextul de faţă cuvântul poate avea trei înţelesuri.

Pe acela de şef de sală – dar şeful de sală nu ia comenzile, acestea sunt luate de chelneri,
iar aici nu apare niciun chelner. Pe acela de căpitan propriu-zis, termen militar, ofiţer,
termen care într-o misiune ca centru religios catolic poate avea sens – şi transformă Hotel
California într-o instituţie într-adevăr cultică. Şi, respectiv, pe acela de şef de bordel, o
situaţie întâlnită adeseori în cultura păgână romană şi în cea catolică şi protestantă (vest-
europeană)4. Avem aici o congruenţă interesantă între termenul de misiune ca centru
misionar şi acela de căpitan ca şef de bordel, pentru că într-o serie de culte vechi-
păgâne şi, respectiv, new-age, prostituţia este o obligaţie religioasă, un mijloc de
atragere a adepţilor şi a veniturilor. Vom vedea îndată că această congruenţă, ce poate să
pară incidentală la o primă vedere, corespunde textului.

Căpitanul este încântat de reacţia clientului la spectacol, declarând

„nu am mai avut aici acest spirit din 1969”.

Pentru mulţi Români anul 1969 are cel mult o semnificaţie personală – atunci s-au
căsătorit ei sau părinţii lor, atunci s-au născut ei sau părinţii lor, atunci au absolvit părinţii
sau bunicii facultatea etc. Pentru Americani în general şi pentru Californieni în special
anul 1969 are două semnificaţii esenţiale binecunoscute.

Pe de-o parte, este anul în care multe culte sataniste din SUA au spus a doua oară că „a
venit vremea lor”, „a venit stăpânirea Satanei” etc. Prima dată a fost în 1966. Pentru
amândoi anii răsturnarea cifrei 9 duce la obţinerea numărului „666”, simbolul lui
Antichrist. La nivelul intelectual al sataniştilor, asta este o mare chestie (deşi, biblic, nici
măcar anul 666 nu are nicio valoare şi nicio legătură cu antihrist, cu atât mai mult aceste
forme chinuite). Dar pentru ei, repet, lucrurile stau altfel. Şi, mergând pe acest principiu,
pentru Anton LaVey 1966 este anul în care îşi înfiinţează oficial cultul satanist,
iar 1969 este anul în care îşi publică doctrina sub numele Satanic Bible. Este un fel de
ieşire în public a unor culte şi tendinţe sataniste până atunci ascunse ori discrete. Această
ieşire va provoca un şoc în societatea americană. Unii vor alerga spre „exotismul
satanismului” alţii vor fi înspăimântaţi până la teroare de ideea că în mod oficial şi public

aprilie, nr. 69/70

se poate spune bine răului cel mai brutal şi evident. Iar unele fapte ale sataniştilor au dat
girul adevărului acestei spaime.

Pentru că, pe de altă parte, 1969 este anul în care un cult satanic de cca. 100 persoane,
desprins dintr-o ramură ieşită din Biserica Scientologică, va organiza un şir de patru
atacuri ucigaşe, sub conducerea şefului cultului, Charles Manson. Cultul purta
denumirea Manson Family. A rămas celebră fraza unuia dintre ucigaşi, atunci când o
victimă, trezită din somn, l-a întrebat „Cine eşti? Ce faci aici?”. Răspunsul a fost „Sunt
diavolul şi sunt aici să fac lucrarea diavolului.”.

Băutura, drogurile, violenţa şi desfrânarea au fost practicate masiv de Manson Family şi

considerate un lucru bun. Tiparul este consacrat ca parte a ritualurilor satanice moderne
de Aleister Crowley. Dar asta este de fapt doar o redescoperire în mediul sfertodoct
apusean a unei realităţi străvechi, numită şi magie (evident, nu în sensul de scamatorie).
O realitate prin care răul este numit rău dar considerat bun. O realitate ce defineşte
desfrânarea şi perversiunile ca formă de venerare sau adorare a demonilor. Identificând,
adică, supunerea faţă de patimi demonismului. Poziţie negată, manipulativ, de
propaganda bolşevică a desfrâului, însă recunoscută ca atare şi de cultele sataniste, dar şi
de cercetătorii obiectivi precum Ioan Petru Culianu.

Conştient sau nu, prin fraza „nu am mai avut aici acest spirit din 1969” (ce va fi întărită
prin conţinutul strofei a III-a), textul descrie desfrânarea, beţia şi drogurile ca mecanisme
prin care Satana pune stăpânire pe om. Practicându-le, practici un cult satanic – adică
exact ceea ce misiunea promova. Vom vedea mai jos confirmarea acestui înţeles.

Mai trebuie adăugat aici faptul că a lăuda pe cineva şi a spune că are un spirit excepţional
pentru că a comandat vin la masă într-un local public este absurd. Dar, dincolo de faptul
că este genul de laudă sub-infantilă al generaţiei hippy, devine logică în contextul în care
comanda confirmă aderenţa nou-venitului la valorile cultului.

Însă peste lauda şi confirmare se ivesc iarăşi, în al doilea refren, avertismentele, chiar
dacă slabe – avertismente ce sunt, iarăşi, reclamă şi prevenire. Ceva mai puţin prevenire,
mai mult reclamă şi chiar iniţiere. Ele se aud slab „de departe”, dar izbutesc, totuşi, să-
l trezească „în mijlocul nopţii” pe cel care le aude. Textul este schimbat în a doua parte a
refrenului faţă de prima formă:

„Bun venit la Hotel California!/ Un loc aşa de atrăgător (Un loc aşa de atrăgător)/
O faţă aşa de atrăgătoare/ Ei trăiesc sus la Hotelul California/ Ce surpriză plăcută! (Ce
surpriză plăcută!)/ Adu-ţi alibiurile.”

Pentru primele trei versuri înţelesul este păstrat. Apoi apare o schimbare ce marchează
iniţierea nou-venitului. „Eitrăiesc sus la Hotelul California” cine sunt ei nu se înţelege
aprilie, nr. 69/70
din textul de până aici, dar următoarea strofă sugerează că este vorba
despre supuşii sau ucenicii stăpânului(master). Trăirea „sus” are aici trei înţelesuri ce se
potrivesc în context.

Întâi acela de poziţie înaltă în ierarhie (ierarhia religioasă a cultului, ierarhia bandei).

Al doilea este acela de nivel social înalt (care consonează cu mintea sucită de Tiffany şi
„Mercedes Benz-ul” care dă statutul high society).

Al treilea este sensul de ameţeală provocată de droguri. Cuvântul consacrat este „high”,
dar folosirea lui ar fi fost şi prea evidentă, şi prea directă. „Up” se pretează, evident, la un
poli-semantism ce acoperă toate înţelesurile adunate anterior.

Dar care este, în acest context, „surpriza plăcută”? Singura explicaţie oferită de
conţinut este exact faptul că Hotel California este în realitate un templu al
plăcerilor. Această sintagmă [templu al plăcerilor] acoperă şi înţelesul implicit religios al
termenului misiune, şi tot contextul de promovare a patimilor sub incidenţa doctrinelor
sataniste (reamintesc, explicit invocate prin „spiritul anului 1969”, an dominat categoric
de Familia Manson şi alte culte asemănătoare).

Îndemnul „adu-ţi alibiurile” poate fi tradus foarte bine şi „adu-ţi justificările”. Este o
chemare la construirea unor motivaţii, în realitate incorecte, dar suficiente spre a acoperi
greşeala alegerii drumului patimilor. Desigur, expresia poate fi înţeleasă şi ca „îţi aduc(e)
alibiurile/justificările”, prin care s-ar înţelege că însuşi Hotelul California îţi crează – îţi
aduce – alibiurile sau jusificările spre a urma drumul patimilor.

Ajungem astfel la a treia şi ultima strofă.

Scena care începe este tipică unor bordeluri: oglinzi pe tavan, şampanie roză la gheaţă şi,
desigur, ea. Dar este, totodată, tipică şi unor faze de „iniţiere prin sex” practicată de o
serie de culte. În acest context, ea devine chiar unul dintre misionarii misiunii în care ei
se află, iar păpuşeii par să devină fie instrumente ale propagandei (puterea turmei), fie
convertiţi. Şocant este că tot ea, dintr-o dată, spune

„Noi toţi suntem doar prizonieri aici/ Prin propria noastră vrere.”

Textul se potriveşte clipelor de sinceritate „de după” care, uneori, duc la dezvăluiri
neintenţionate.
Şi marchează, totodată, acea justificare ce îşi schimbă atât de mult înţelesul după cine,
când şi de ce o spune: „a fost/este vrerea mea” sau „a fost/este vrerea ta„, după caz. Cine
vrea să-şi apere păcatul spune „aşa vreau eu„, de parcă asta îl face bun şi anulează relele
şi suferinţele provocate. Când diavolul l-a prins pe om îi spune „tu ai vrut„, încercând să

aprilie, nr. 69/70

ascundă manevrele nesfârşite de înşelăciune şi atragere, adică propria sa răspundere. La
fel fac mulţi oameni care îi ispitesc pe ceilalţi.

De această dată însă exprimarea are şi sensul angajamentului. Noi vrem să fim aici şi să
trăim astfel. Cu subînţelesul „şi tu ai ales ca şi noi„.

Versurile ce urmează acestei afirmaţii au o tentă biblică evidentă şi, totodată, amintesc şi
de Aleister Crowley, poreclit din pricina satanismului său Fiara (The Beast), tot în sens
apocaliptic. Ele [versurile] confirmă aici congruenţa între mision ca stabiliment
şi mision ca centru misionar, în acest caz, evident, al doctrinei sataniste a supunerii totale
faţă de patimi (care este, în fapt, supunerea faţă de Satana).

„Iar în camerele stăpânului/ Se adunaseră pentru ospăţ/ L-au înjunghiat cu cuţitele lor
oţelite/ Dar totuşi n-au putut ucide bestia.”

Primul aspect ce trebuie observat este prezenţa stăpânului.

Al doilea, identificarea stăpânului cu bestia.

Al treilea, prezenţa lor (conform refrenului 2, ei sunt cei care trăiesc „sus” în Hotel
California) în camerele stăpânului, adică în intimitatea lui. Legătura dintre ei este, logic,
puternică.
Al patrulea aspect este acela al adunării lor în camerele stăpânului pentru ospăţ. Acest
termen ospăţ sau feast este folosit şi pentru unele ritualuri sataniste în care se practică
orgii cumulând mâncarea peste măsură, beţia, drogurile şi perversiunile. Deschiderea
satanistă către violenţă face ca uneori aceste ospăţuri sau petreceri să devieze în bătăi şi
felurite abuzuri.

În cazul de faţă însă, degenerarea este într-o revolt împotriva stăpânului – ceea ce
constituie un al cincile element.

Al şaselea este acela al prezenţei cuţitelor ca ceva „al lor”. Conectată cu invocarea anului
1969 sintagma duce la cuţitele folosite de membri cultului Familia Manson spre a-şi
ucide victimele cu multiple înjungheri (în unele cazuri peste 60!). Dar aminteşte, evident,
şi de înjunghierea biblică a fiarei.

Al şaptelea element, evident, este însăşi încercarea nereuşită de ucidere a Bestiei, care,
totuşi a fost înjunghiată… Să vedem şi referinţa biblică:

„Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe
coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă. Şi fiara pe care am
văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură

aprilie, nr. 69/70

de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare. Şi unul din
capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot
pământul s-a minunat mergând după fiară.” (Apocalipsa 13.1-3)

S-ar putea ca unii dintre cititorii de origine română, având în spate deja peste 70 de ani de
Comunism şi Neocomunism, să creadă că folosirea unei referinţe biblice în acest context
este nepotrivită. Ideea este greşită din patru pricini: pe de-o parte, cultura americană a
fost impregnată de prezenţa textului biblic de la începuturi şi până în prezent; pe de altă
parte, pentru că însuşi textul face repetat referinţe religioase; în al treilea rând pentru că
eseul acesta este o analiză teologică, deci este absolut necesară urmărirea raportării
textului la reperele creştine (primul fiind, evident, Biblia); în al patrulea rând, pentru
textul şi contextul impun paralela.

Lămurind acest aspect, să observăm paralela între cultele invocate prin „spiritul din
1969” şi „numele de hulă”, între cele două înjungheri şi „totuşi n-au putut s-o ucidă”,
respectiv „rana ei de moarte fu vindecată”. Termenul de fiară este identic în cele două
texte, ceea ce deja depăşeşte stadiul paralelei.

Este limpede, ca urmare, că textul identifică stăpânul Hotelului California cu

această fiară din Apocalipsă, care este unul dintre diavolii cei mai puternici de sub
Satana. Şi dacă pentru cititorii creştini sau atei care nu cunosc această zonă a culturii
americane identificarea pare greu de acceptat, trebuie să spunem că sunt numeroase
analize americane ce o acceptă. Doar că multe dintre ele ajung să pretindă – datorită
acestei simbolistici – că însuşi cântecul ar fi satanist. Rămâne să vedem în ce măsură
textul confirmă sau infirmă această idee.

Suntem acum la ultimele versuri, care prezintă două scene esenţiale.

Prima este aceea a trezirii (parţiale?) a clientului devenit iniţiat:

„Ultimul lucru pe care mi-l amintesc, eram/ Fugind să găsesc uşa,/ Trebuia să găsesc
trecerea/ Către locul în care fusesem înainte ”

Am lăsat forma „eram fugind”, cu toate că nu sună bine în româna contemporană (mai
mult creolo-română…), deoarece exprimă foarte bine înţelesul original (şi e foarte
corectă în româna veche…).

Cred că termenul eram are aici valenţe complexe.

Patima duce la nimicire. A fi presupune libertate. Patima este robie şi pierdere a

identităţii. Într-adevăr, dacă există un mijloc de a realiza egalitatea între oameni, acesta

aprilie, nr. 69/70

este acela al înrobirii lor. Nu există oameni mai egali decât sclavii. Patimile îi transformă
pe oameni în sclavi. Iar sclavii au o identitate ştearsă, alterată, uneori anulată.

Textul insinuează o contradicţie între eram, la trecut, şi un acum neexprimat, dar care,
prin finalul cântecului, pare să ducă spre neant.

Fuga este tipică încercărilor de ieşire din drog, este o fază între trezirea de după „sesiunea
de vise” şi sevraj. Este faza în care cei mai mulţi dependenţi se agită într-o luptă pe care o
ştiu dinainte pierdută cu nevoia unei noi doze. Este o zbatere cumplită, este o clipă în care
omul din nou este, adică are o voinţă separată de a drogului, dar în acelaşi timp este
conştient că această stare nu va dura. Şi, de multe ori, vrea, sau încearcă să vrea, să
dureze.

Cine nu cunoaşte această stare este un om care fie nu şi-a cercetat niciodată cu adevărat
adâncurile sufleteşti în lupta cu o patimă (oricare ar fi ea), fie nu a luptat niciodată
împotriva patimilor. Zbaterea aceasta, perioadele tipice dependenţei (satisfacere,
amorţeală, ruşine şi luptă împotriva patimilor [aka zbatere], cedarea în căutarea unei noi
„doze”, revenirea la satisfacere) sunt aceleaşi indiferent că este vorba despre bârfă,
onanie, beţie (alcoolism), plăcerea de a face scandal, invidie, fumat, făcut
sex/perversiuni, jocuri de noroc, iarbă, zăpadă sau orice altă patimă.

Ca urmare, după iniţierea prin sex şi, respectiv, dezvăluirea secretelor cultului, tentativa
de a fugi este la fel de normală ca dorinţa de a renunţa la băutură după beţie, atunci când
mahmureala provoacă dureri cumplite. Dar cât de puternică şi de sinceră este această
dorinţă? Este ea o fugă de drog, sau doar o fugă de durerea de după?

Textul spune „trebuia să găsesc trecerea/ către locul în care fusesem înainte”. Deodată,
iată, deşertul nu mai pare atât de plictisitor şi de pustiu! Locul dinainte era un loc în care
lipsea contactul direct cu patimile, ceea ce îi dădea personajului principal iluzia pustiului.
Dar, în fapt, era un loc infinit mai bun decât acela în care omul este supus patimilor.
Această conştientizare, această zbatere, pot duce, într-adevăr la eliberare. Dacă nu există
„prieteni” care să închidă calea către eliberare.

Aici intervine omul nopţii.

Am folosit această traducere deoarece este exactă şi mai apropiată de înţelesul din
engleză. Paznic, de exemplu, nu merge. Vigil sau paznic de noapte poate fi ceva mai
aproape. Totuşi, atunci când el ajunge la misiune, era deja noapte şi nu era niciun paznic.
Era doar ea.

Funcţia de paznic a omului nopţii capătă, prin urmare, în contextul cântecului, mai curând
înţelesul de gardian. Dar acest înţeles este sugerat prin vorbele lui, nu prin numele care

aprilie, nr. 69/70

pare să îl asocieze cu ideea de slujitor al nopţii, adică, implicit, o slugă a diavolului.
Şi acest personaj pecetluieşte înţelesul misiunii ca templu al patimilor, controlat de
diavol:

„„Relaxează-te”, a spus omulnopţii/ „Suntem programaţi să primim,/ Poţi să-ţi faci

cerere de ieşire oricând vrei/ Dar nu poţi să pleci niciodată!””

Este evident că termenul „relaxează-te” are aici, privind mai adânc, un înţeles
ironic. Descrierea făcută de omul nopţii se potriveşte doar pentru două situaţii sau lumi:
închisoarea pe viaţă sau iadul.

O primă interpretare – propusă în SUA – este aceea a identificării personajului principal

cu Charles Manson (condamnat la închisoare pe viaţă). Nu se potriveşte, însă. Charles
Manson a avut prea puţin „inocenţa copilăriei”, cu atât mai puţin a adolescenţei, trăind
într-un mediu nociv şi dur încă de mic. Deci, chiar dacă ar fi existat intenţia ca textul să-i
fie dedicat, nu a ieşit aşa. (Formaţia a negat o asemenea intenţie.)

În ciuda referinţei la spiritul din 1969, prin care se aminteşte de ethosul satanist, sub-
animalic, al unor persoane devenite celebre – în sau prin rău –, textul are o adresare mai
largă, incluzând elemente ce nu se potrivesc unei singure persoane.

Ca urmare, singurul înţeles fidel textului este acela al Iadului, din care ieşirea este
imposibilă.

Concluzie

Pe scurt, cântecul Hotel California este un puternic avertisment împotriva alunecării în

patimi. Este uşor să te laşi cucerit de ele – ajunge o clipă de oboseală, deprimare,
slăbiciune, plictis – dar este foarte greu să ieşi din ele. Şi atunci când faci din ele un
ritual, există riscul uriaş al intrării pe un drum fără întoarcere – drumul spre Iad.
Acesta este, de fapt, şi înţelesul comun acceptat de membrii trupei iniţial.

Şi, evident, pentru un om care vrea, ştie sau se întâmplă să asculte, cântecul este bun.
Poate fi redus, cu puţin umor, la o frază ca: „Feriţi-vă de patimi că altfel vă ia dracu’!„.

Există însă şi un înţeles ignorat de obicei, legat de numele piesei.

Hotel California este un nume a cărui origine a fost mult căutată. Însă nu mă voi apleca
asupra acestei căutări, care nu aduce, de fapt, niciun element surpriză pentru analiza de
faţă. Mă voi opri la faptul că într-adevăr Statul California este un fel de „hotel” pentru
oameni din toată lumea. Este greu de găsit un stat care să nu aibă oameni în California.

aprilie, nr. 69/70

Ca să fiu mai exact, mă îndoiesc de existenţa vreunui stat care să nu fi avut, cel puţin,
oameni în aceste locuri.

Altfel spus, Hotel California are, într-adevăr, o mulţime de camere.

Şi după cum cântecul a fost iniţiat de contactul cu Los Angeles-ul, la fel şi versurile se
potrivesc perfect Californiei care, într-adevăr, este o capitală mondială a patimilor. De
exemplu, pornografia a ajuns în acest stat o industrie foarte puternică, producătorii
investind în toată lumea şi multe dintre firmele ce par străine fiind, în fapt, „firme fiică”
ale celor californiene. Fără a detalia în privinţa laturilor inumane ale acestei industrii,
merită amintit că nu este singura de acest fel. California „a dat tonul” la nenumărate
reforme conforme revoluţiei sexuale bolşevice, ajunsă acum la nivele patologice greu de
închipuit. Incluzând chiar mutilarea copiilor pe baza unui capriciu al acestora şi împotriva
voinţei părinţilor5.

Cântecul Hotel California descrie foarte bine California de astăzi – aş spune profetic, dar
în sensul Numeri 22.21-33, adică al profeţiei involuntare.

Oamenii nu pot spune că nu au fost preveniţi: de zeci de ani, numai în SUA

cântecul Hotel California este reluat de un post sau altul de radio la fiecare 11 minute.
Imensa majoritate a Americanilor îl cunosc. Dar, se pare, încă nu l-au înţeles. Ori…

Mihai-Andrei Aldea

1Luca 6.45, Matei 12.43, II Corinteni 2.17 etc.

2Don Felder, care va contribui la forma finală a textului alături de Don Henley şi de textierul originar,
Glenn Fray, a fost afectat de – şi a exprimat în cântec – o întâmplare zguduitoare prin care au trecut soţia
sa şi copilaşul de curând născut. În grădina frumoasă a casei lor din Los Angeles proaspăta mămică se
întinsese la soare împreună cu bebeluşul. Când, întorcând capul, îşi dă seama că lângă păturică, foarte
aproape de ea şi copil, era un ghem de şerpi cu clopoţei. Şi-a luat uşor copilul şi a fugit în casă, unde şi-a
sunat soţul spunându-i în loc de „Bună ziua!” doar „Ne mutăm!”. Răul ascuns ce foloseşte frumuseţea
aparentă spre a atrage şi a prinde victimele devine astfel un element important în creativitatea lui Don
Felder.

3Pentru cine nu înţelege, trebuie spus că în Anatomie se consideră părţi sexuale principale ovarele şi
respectiv testiculele, toate celelate fiind caractere sau părţi sexuale secundare.

4A se vedea şi Prostitution in Medieval Society. The History of an Urban Institution in Languedoc, de

Leah Lydia Otis, Chicago and London, 1985, Le soldat et la putain – Histoire d’un couple inséparable,
de Christian Benoit, Ed. de Pierre de Taillac, 2013, Villers-sur-Mer, sau, sintetic, A brief history of
brothels, de Paul Vallely, în „Independent”, 21 Ianuarie 2006 (independent.co.uk. Situaţia în care un
ofiţer conduce sau supraveghează un bordel este comună în Imperiul Roman păgân (ofiţerii de poliţie

aprilie, nr. 69/70

având această funcţie până la Constantin cel Mare, care începe să desfiinţeze bordelele ca instituţii de
stat şi să crească demnitatea femeii – având ca model demnitatea mamei sale, creştină de înaltă trăire,
Împărăteasa Elena). De asemenea este comună în Evul Mediu Occidental, în care oraşele puneau ofiţerii
pazei orăşeneşti (poliţiei) să controleze instituţiile, în campaniile militare vest-europene şi în formele de
bordel aflate sub umbrela unor bande. Chiar şi în timpul celui de-al doilea război mondial există bordele
aflate sub controlul oficial sau discret al armatei – fie că este vorba despre Armata Germană, Armata
Sovietică, Armata Franceză sau Armata Americană.

5Cazul pe care îl dau trebuie să rămână anonim, dar merită cunoscut pentru fondul ideologic. După
şedinţele de îndoctrinare sexuală (zise „educaţie sexuală”, dar la o vârstă în care subiectul nu ar trebui să
existe în viaţa copiilor), un băieţel a luat parte, cu clasa sa (I-a primară) la o şedinţă de lectură cu un
travestit (bărbat deghizat într-o femeie vulgară, îmbrăcată de prost gust). După acea şedinţă, mai mulţi
dintre băieţi s-au gândit că ar fi amuzant să se îmbrace ca fetele şi să imite „exemplul” travestitului. Şi
încercau să convingă pe acest băiat să fie primul. Cumva, învăţătoarea a înţeles că băieţelul în cauză ar
vrea să devină femeie dar nu are curaj şi a anunţat psihologul şcolii. Care a luat legătura cu autorităţile
spre a aranja începerea tratamentului hormonal şi a formalităţilor necesare pentru operaţia de schimbare
de sex. După rezolvarea primei etape a actelor, părinţii au fost chemaţi să le semneze. Adică au fost puşi
în faţa actului împlinit. Băiatul habar nu avea ce-l aşteaptă. Mama a rămas încremenită, neştiind ce să
spună. Spre şocul ei, soţul care încă citea actele a început să râdă. Apoi le-a zis autorităţilor: „Nici nu ne
gândim să semnăm aceste acte. Genul este fluid. El se poate hotărî peste câţiva ani să fie gay. Şi atunci,
ce facem? Îl operăm iarăşi, ca să-i dăm organele necesare? Sau poate vrea să fie bărbat bisexual. Sau
poate vrea altceva! Trebuie să fim deschişi! Trebuie să îi dăm libertatea să aleagă! Genul este un
spectru larg şi noi nu vrem să limităm copiii noştri la o singură variantă.” etc. Cu toate că pentru orice
om raţional discursul era o aberaţie (în engleză BS), a prins şi tatăl şi-a salvat copilul de la operaţie (şi
de la o eventuală instituţionalizare, dacă opoziţia faţă de operaţie ar fi fost argumentată raţional).

aprilie, nr. 69/70

 Lăcrimioara Iva

ALERTĂ ÎN PODUL CASEI

Podul casei bunicilor era plin cu butoaie, saci cu porumb și grâu, iar pe jos erau întinse
ziare vechi. Peste ziare, bunica a pus la uscat boabe de fasole. Cu atâtea bunătăți, nici nu-i
de mirare că acolo era teritoriul unei comunități de șoareci, dar nu orice fel de șoareci, ci
unii foaaaarte cumsecade. Într-o noapte, câțiva priveau cu mare poftă la lună.

-Eheeei… Dacă aș avea o scară, m-aș urca pe ea și aș ajunge la bucata aceea uriașă de
cașcaval, cam în cât timp număr grâul dintr-un sac! așa se gândise cu voce tare Codiță-
Ruptă

-Tu și ideile tale, interveni Arțăgoasa - o șoricioaică grăsuță și pusă pe harță.

-Mai bine am prinde cașcavalul cu o undiță, își dădu cu părerea un alt șoarece.

Discuția le-a fost întreruptă, pe un ton autoritar, de Marele Mustăcios. Acesta era șeful
șoarecilor din gospodăria bunicilor.

-Liniște! Liniște! Vorbiți niște bazaconii. Auzi la ei: să urce pe scară până la lună sau să o
pescuiască. Dar ce, luna este un pește? Nici măcar nu-i o bucată de cașcaval.

-Dar ce-i luna, dacă nu-i o bucată de cașcaval? îndrăzni să-și întrebe stăpânul un șoarece
foarte curios, numit de-altfel Curiosul.

Marele Mustăcios zâmbi și, pe un ton mai blând, continuă:

-Nu sunteți voi de vină pentru lipsa de cultură. De vină sunt vremurile. Pe vremea mea,
șoarecii aveau acces la cultură. Am venit pe lume departe, departe, peste ulițe, peste case,
peste căpițe de fân, dincolo de Criș, în biblioteca școlii din sat. Încă de mic mi-a plăcut să
aprilie, nr. 69/70
ronțăi cărțile. Spre deosebire de ceilalți șoareci, eu le ronțăiam de-adevăratelea. Așa am
citit începând de la povești și legende, până la tratate de medicină, teze filozofice... Am
studiat chiar și dicționarul explicativ al limbii române.

-Dacă ai ronțăit atâtea cărți, atunci de ce nu ești gras? îl întrerupse din nou Curiosul.
-Dacă citești, nu te îngrași, zâmbi cu îngăduință Marele Mustăcios. Dacă citești, devii mai
înțelept. Datorită cărților studiate, acum știu că de fapt luna nu-i o bucată de cașcaval.
Conform dicționarului explicativ al limbii române, luna este ”un astru, satelit al
pamântului, care se învârte în jurul acestuia și pe care-l luminează în toiul nopții.”

-Aha, deci luna este un bec uriaș, interveni Chițăela, o șoricioaică tânără, frumoasă, dar și
inteligentă, după cum se pare.

-Mulțumesc, Chițăela! Comparația ta îi poate ajuta să înțeleagă mai ușor.

Aceasta înroși în obrăjori și își plecă privirea. Inima îi bătea așa de tare, de era gata-gata
să-i iasă din piept. Nu-i un lucru oarecare să îți mulțumească stăpânul. Chițăela îl stima
pe Marele Mustăcios, dar felul autoritar al acestuia o inhiba. Totuși, își dorea din tot
sufletul să ajungă una din elevele acestuia. A fi luat sub mustățile ocrotitoare ale Marelui
Mustăcios, a-i fi elev, era ceva la care visau toți șoarecii: cine i-a fost elev a ajuns domn
la oraș. Dar exigența Marelui Mustăcios era renumită. Nu oricine ajungea să-i fie elev,
trebuia să-i demonstrezi că meriți! Chițăela visa cu ochii deschiși. Ar fi dorit din tot
sufletul să fie una dintre elevele stăpânului.

Între timp, Marele Mustăcios declară adunarea închisă. Cât ai zice:„chiț!”, șoarecii se
împrăștiară prin pod, fiecare la culcușul său. În scurt timp, podul răsună de sforchițăituri.
Doar Chițăela nu putea dormi, se gândea că Marele Mustăcios este singurul care-o poate
ajuta să ajungă o doamnă la oraș. Pentru ea învățatul n-ar fi o corvoadă. De mică i-a
plăcut să stea în preajma șoarecilor bătrâni. Poveștile acestora o încântau. „Chițăela, hai
să ne jucăm de-a v-ați ascunsa!” o îndemnau ceilalți șoareci-copii. De cele mai multe ori,
Chițăela îi refuza. Prefera să privească cerul înstelat. „Chițăela, hai să stăm cu burțile la
soare!” Ea prefera să stea cu burta pe vreo carte. De aceea, mulți copiii-șoareci o
considerau o „ ronțăilă”, un fel de tocilară în lumea șoarecilor. Chițăelei nu-i păsa, știa că
într-o bună zi va avea parte de o viață mai bună. „Cine are carte, are parte!”este proverbul
pe care îl auzise de atâtea ori din gura stăpânului.

Chițăela adormi într-un sfârșit. Printr-o ciripă spartă intrau raze de lună, dar Chițăela nu
le mai simțea mângâierile. Podul casei răsuna de sforchițăituri…

***

aprilie, nr. 69/70

În următoarea noapte, șoarecii iar s-au adunat la taifas. De data aceasta, Chițăela stătea la
dreapta stăpânului, semn că acesta o luase sub mustățile lui ocrotitoare. Fericirea se putea
citi pe mustățile fetiței, ajunsese una dintre elevele stăpânului. Știa că nu peste mult timp
va scăpa de podul casei și va ajunge o doamnă la oraș.

-Ia uitați-vă unde a ajuns Ronțăila!

-Șmechera de ea, și-a atins scopul. Nu degeaba de atâtea ori ne-a măgulit stăpânul!

Nimeni n-o să-i mai ajungă la mustăți nici cu prăjina!

Câțiva dintre șoarecii-copii făceau în șoaptă aceste remarci răutăcioase. Se vede că o

invidiau. Doar câțiva șoareci-copii erau fericiți pentru norocul Chițăelei. Acestora li se
putea citi admirația pe mustăți. Într-adevăr, nu oricine ajunge elevul Marelui Mustăcios!

După cum am spus, șoarecii se adunaseră pentru un alt taifas. Stăpânul declară adunarea
deschisă:
-Bună seara! Datorită bunului Dumnezeu, iată-ne din nou împreună. Cine are ceva de
spus, poate să ia cuvântul!

De după un butoi cu cercuri ruginite ieși un șoarece fără coadă și cu o ureche ciuntită.
Blana acestuia era roasă de timp, puținii dinți care-i mai rămăseseră erau tociți. Deși arăta
ca vai și amar, acesta a pășit demn în fața adunării. Toți erau curioși ce are de spus
Veteranul – așa îl chema pe acel șoarece bătrân. Veteranul făcu o plecăciune și, cerând
permisiunea Marelui Mustăcios, începu să relateze următoarele:

-Stăpâne, onorat auditoriu, ce am auzit astăzi m-a bulversat. Și voi știți că nimic nu mă
mai bulversează, nimic nu mă mai dă peste cap, nimic nu mă mai întoarce pe dos... și
totuși, azi... dar mai bine să vă povestesc! Eram în cămara stăpânilor casei, beam lapte
dintr-o oală pusă pe un raft, când deodată în bucătărie a început un mare tărăboi. Stăpânii
se certau. Curios să aflu care-o fi motivul, mi-am ciulit urechile și ce credeți că am aflat?
Cearta pornise de la boala vacii nebune.

-Chiț-chiț-chiț, boala vacii nebune? Ce boală o mai fi și asta?

Șoarecii începură să-l bombardeze cu întrebări pe Veteran.

-Aveți răbdare, vă voi explica.

-Lăsați-l să-și continuie povestea, interveni autoritar Marele Mustăcios.

Ca prin farmec, aceștia tăcură, așa că Veteranul a putut să-și continue povestea.

aprilie, nr. 69/70

-Cică în urmă cu mulți ani a izbucnit în Anglia boala vacii nebune. Victimele de până
acum au murit în chinuri groaznice. Ei bine, stăpâna casei zicea că trebuie luate măsuri de
precauție: «Nu mai trebuie să consumăm niciun produs de vită, fie el carne sau produs
lactat.» «Măi muiere, tu exagerezi ca întotdeauna. N-ai auzit că până-n prezent, laptele
este considerat un aliment sigur? Experimentele de laborator au arătat că animalele
hrănite cu laptele provenit de la vitele infestate cu „boala vacii nebune” n-au dat nici-un
semn de îmbolnăvire. Totuși, pentru a-ți mai tace fleanca aia o dată, dar și pentru a te
liniști, uite, vom face cum zici tu. Așa că de azi înainte vom consuma lapte numai după
ce a fost foarte bine fiert. Vom mânca doar carne de porc, oaie, gâscă, găină, pește...
Starea de sănătate a Joianei o vom urmări cu mare atenție, iar la cel mai mic simptom de
boală vom contacta medicul veterinar. Mulțumită, muiere?» «Mulțumită, bărbate!» Apoi,
cei doi se despărțiră împăcați, fiecare mergând în treaba lui. Ei, dragii mei, ce părere aveți
despre ceea ce v-am relatat? Nu este o știre bombă?

Pentru început, șoarecii stăteau cu boturile căscate și mustățile blegite: nu înțelegeau în ce

mod îi poate afecta pe ei boala vacii nebune. Văzându-le nedumerirea, Marele Mustăcios
interveni:
-Știam de existența acestei boli. Nu v-am informat pentru că nu am vrut să produc panică.
Probabil abia acum a sosit momentul să aflați. Asemenea stăpânilor casei, trebuie să luăm
și noi măsuri de precauție. Va trebui să facem mai multe provizii de grâu, porumb,
semințe de ludaie. Totul va fi folosit cu chibzuință: s-ar putea să vină vremuri grele.
Evitați să consumați orice produs de-al Joianei sau de-al altei vaci. Este o rugăminte, dar
în aceeași măsură este și un ordin. Această boală nu trebuie ignorată.

Știa Marele Mustăcios ce știa, nu degeaba studiase la biblioteca școlii din sat și nu
degeaba avea cele mai lungi mustăți din regiune. Pentru a-i face pe ceilalți șoareci să
înțeleagă și mai bine ce-nseamnă boala vacii nebune, Marele Mustăcios începu să le
explice următoarele:

-Dragii mei, după părerea medicilor specialiști, factorul care provoacă boala este așa
numitul „prion” - o proteină cu o mărime de câțiva nanometri, asemănator unui tirbușon.
Motivul pentru care prionul este creat de către corp nu este cunoscut încă. Cel mai
probabil ajută la reglarea somnului. El explodează ca niște capcane cu care stăpânii
încearcă să ne prindă (la cuvântul „capcană” câtorva șoareci mai fricoși le tresăriră
mustățile), și se depune pe circumvoluțiunile creierului. Sub masa de proteine, celula
nervoasă se distruge și se crează o gaură. Victimele de până acum au murit în stare de
inconștiență, orbi, fără niciun control asupra propriilor membre și a funcțiilor fiziologice.

Nu știu dacă șoarecii au înțeles ceva din explicațiile Marelui Mustăcios, dar un lucru știu
sigur: toți, de la mic, la mare, au plecat la culcare cu frica-n mustăți. Veteranul nu reușea
să adoarmă. Îl dureau încheieturile, îi vâjâia capul, avea o stare generală de rău. Și-a

aprilie, nr. 69/70

amintit că-n ziua aceea băuse lapte. „Dacă Joiana o fi bolândă? Vai de mine și de mine,
atât mi-ar trebui, să fiu infestat!” Primul imbold fu să-l trezească pe Marele Mustăcios și
să-i mărturisească temerile. Gândindu-se mai bine, și-a dat seama că deocamdată era mai
bine să tacă. „Mă vor izola, ba chiar poate mă vor ucide. Mai bine sufăr în tăcere.”

*****

Pe zi ce trecea, Veteranul se simțea tot mai rău, i-a scăzut și vederea, distingea mai mult
umbre. N-a trebuit să treacă prea mult timp până când ceilalți șoareci și-au dat seama că
Veteranul era bolnav. Drept urmare, s-a iscat panică, crezând că acesta are boala vacii
nebune. Degeaba încercase Marele Mustăcios să le explice că sărmanul Veteran nu
prezenta simptomele bolii, ci erau simptome de bătrânețe. Degeaba le amintise că un
șoarece cu frică de bunul Dumnezeu trebuie să aibă compasiune pentru cel aflat în necaz.
Degeaba, pentru că în momente de panică iese la suprafață caracterul fiecăruia.
După cum veți vedea, în momente de panică nu toți ne comportăm creștinește. Unii
șoareci și-au îngrădit locul cu știuleți de cucuruz și-au început să-l evite pe Veteran. Alți
șoareci nu-i mai adresau acestuia nici măcar un simplu „bună ziua”. Până și cel mai bun
prieten al Veteranului i-a întors acestuia mustățile. Sărmanul a rămas chiar și fără locul
său cald, când Arțăgoasa s-a făcut stăpână pe locul acestuia. Era un loc la care jinduise de
multă vreme: deasupra acelui loc acoperișul avea o ferastruică și razele soarelui putând
pătrunde pe-acolo cu ușurință. Puțini șoareci au dat dovadă de compasiune, printre aceștia
numărându-se Chițăela, Curiosul și, bineînțeles, Marele Mustăcios.

Rămas fără adăpost, simțindu-se trădat de prieteni, Veteranul izbucni în lacrimi. Ar fi

vrut să le poată ascunde, dar n-a reușit. Știa că lacrimile lui le va da satisfacție celor mai
mulți dintre șoareci, dar mai știa că, plângând, va întrista și inima puținilor prieteni care i-
au mai rămas. Ei bine, la aceștia se gândea Veteranul. Se gândea că nu meritau să le fie
arsă inima de lacrimile lui. Câtă dreptate avusese sărmanul. Văzându-l plângând, cei mai
mulți dintre șoareci au început să râdă pe sub mustăți, ba unii, chiar pe față. Cu
înțelepciune, Veteranul se făcu că nu-i observă, dar, văzând tristețea din ochii celor câțiva
prieteni, Veteranul se opri din plâns. Apoi, ajutat de câțiva șoareci care încă mai aveau
frică de bunul Dumnezeu, Veteranul își încropi un culcuș lângă gura podului, un loc nu
tocmai bun, dar măcar avea un culcuș.

În scurt timp, podul iar a început să răsune de sforchițăituri. Veteranul adormi ultimul,
dar nu înainte de-a spune o rugăciune: „Mulțumesc, Doamne, că sunt încă viu, că n-ai
lăsat pe nimeni să-și murdărească mustățile cu sângele meu. Îți mulțumesc că mi-ai dat
un culcuș și mi-ai deschis ochiul minții: acum știu care-mi sunt cu adevărat prietenii. Pe
cei care m-au tratat cu dispreț, iartă-i, te rog, și le dă sănătate și înțelepciune! Celor care
nu mi-au întors mustățile, rogu-Te să le dai și acestora măcar cât bine pot să care în
spate!”

aprilie, nr. 69/70

 ***

Starea Veteranului s-a agravat. Abia reușea să mai scoată un chițăit. Chițăela îl îngrijea
cu devotament. Îi umezea mustățile cu rouă de trandafiri, îi prepara ceai de mușețel, îi
citea versete din Cartea Sfântă. Marele Mustăcios, deși ocupat până-n mustăți cu treburi,
își găsea timp și pentru sărmanul Veteran. Trecuseră câteva zile de când Marele
Mustăcios hotărâse să se ia măsuri de urgență. Șoarecii îi respectau ordinele, totuși, cum
se întamplă de-obicei, pisica și-a băgat coada. Printre șoareci s-au ivit și câțiva răzvrătiți.
Șeful acestora era Rică, un șoarece macho de pod. Acesta nu pierdea nicio ocazie să-i
submineze autoritatea Marelui Mustăcios.

-Babalâcul ăsta nu mai îi în stare să ne conducă. Din cauza lui nu vom progresa nicicând.
Gesturile lui de caritate ne împuținează proviziile. Trebuie făcută o selecție: bolnavii și
bătrânii trebuie sacrificați. De ce să hrănim atâtea guri care nu mai aduc niciun folos
comunității? De ce? Pentru că suntem noi fraieri?

-Ai dreptate! Ai dreptate! se auziră chițăiturile câtorva șoareci mai ușor de influențat.
Pe când acești răzvrătiți nici nu se așteptau, de nicăieri apăru Marele Mustăcios.
Mustățile acestuia erau roșii de furie și se uniseră deasupra sprâncenelor.

-Nu vă este rușine? se adresă el răzvrătiților. Voi nu aveți bolnavi în familie? Nu aveți
părinți, bunici? Voi credeți că întotdeauna veți fi tineri și sănătoși?

Rică nu s-a lăsat intimidat:

-Hei, moșulică, filozofiile tale sunt expirate! E timpul să te lași de meserie! Te crezi mare
stăpân?! Ha ha ha!!! Hai, luptă-te cu mine dacă ești în stare!

Marele Mustăcios își dădu seama că numai dacă îl ia pe Rică pe nepregătite îl poate
învinge. Așa că nici n-a apucat Rică să-și dea seama ce se întâmplă cu el, că se și trezi la
podea. Marele Mustăcios îl încolăcise cu mustățile sale uriașe. Simțind că-și dă duhul,
Rică începu să-și implore stăpânul:

-Iartă-mă, Mare Mustăcios! Iarta-mă tu, cel mai de treabă stăpân din lume!

După cum vedeți, în câteva clipe, Rică, dintr-un macho de pod, a ajuns un linge mustăți.
Marele Mustăcios reușise cu un mic efort să înăbușe revolta răzvrătiților. Apoi, asemenea
unui șef ce-și respectă mustățile, a împărțit și câteva pedepse.

-Tu, Rică, toată viața vei strânge provizii pentru colectivitate.Vei trăi din mila celorlalți.
Vouă, celorlalți răzvrătiți, vă ridic dreptul de vot. Hotărârile voastre nu vor mai conta nici
cât o ceapă degerată.

aprilie, nr. 69/70

Fascinați de victoria Marelui Mustăcios, toți ceilalți șoareci s-au strâns roată în jurul
acestuia. Să fi văzut cum se îmbulzeau, care mai de care să-i sărute mustățile.

-Nu mă mai dezmierdați atât. Era de datoria mea să pun la punct niște răzvrătiți. N-aș fi
vrut să-mi folosesc mustățile, dar n-am avut altă solutie. Cât despre comportamentul
vostru din ultima vreme, aș avea multe de spus. Vă credeți mai breji decât acești
răzvrătiți? M-aș fi bucurat măcar unul să arate un pic de compasiune față de aceștia.
Măcar unul să mă roage să-i iert. Poate aș fi și făcut-o. Om fi noi șoareci, dar nu suntem
orice șoareci, suntem niște șoareci cu frică de bunul Dumnezeu... Șoareci buni, unde vă
este compasiunea? Ați întors spatele unui șoarece aflat în suferință, ați râs de lacrimile
acestuia, ați fost surzi la suspinele acestuia.

Rușinați, șoarecii își lăsaseră mustățile în jos. Apoi, cu mustățile plecate, fiecare a trecut
pe rând pe lângă culcușul Veteranului să-i ceară acestuia iertare.

Arțăgoasa i se adresă Veteranului cu lacrimi pe mustăți:

-Veteranule, iartă-mă! Uite, poți să te întorci la locul pe care ți l-am luat! Uite, îți dau și
plapuma mea din pănuși de cucuruz.

Firește că acesta îi iertă pe toți, ba chiar reuși să le chițăie câteva cuvinte:

-Cum aș putea să nu vă iert? Cum? De fapt, v-am iertat imediat după ce ați comis faptele
de care acum vă rușinați. Știu că prin voi bunul Dumnezeu a vrut să mă întărească în
credință. Impresionați de lecția pe care le-a dat-o Veteranul, toți șoarecii au plecat în acea
seară la culcare mai înțelepți. Avuseseră parte nu numai de o lecție, ci de mai multe. Ar
trebui să luăm și noi aminte de acestea!

***

Noaptea era liniștită. Până și șoarecii sforchițăiau în șoaptă. Din colțul său, Veteranul
încerca să deslușească luna. Din păcate, vederea îi slăbise atât de mult încât n-a reușit.
Totuși, un surâs i-a înflorit în colțul mustăților: deși nu vedea luna, îi simțea razele. Era
mângâiat de razele acesteia. Chițăela, care nu lipsea nicio clipă de lânga el, observă.

-Știi, Veteranule, ce mă gândeam adineaori, când tu încercai să deslușești luna? Cât sunt
de norocoși cei care pot vedea, dar ei nu știu aprecia acest dar de la bunul Dumnezeu!
Degeaba au ochi dacă sunt orbi la frumusețile care-i înconjoară.

-Ai dreptate, draga mea! Ce n-aș da să mai pot vedea măcar pentru o clipă cerul înstelat,
nucul de lângă fântână, fluturii zburând din floare în floare… Dar nu voi mai apuca în

aprilie, nr. 69/70

această lume. Cine știe, poate în cealaltă. Uite, Chițăela, trebuie să-ți fac o mărturisire:
cred cu tărie că bunul Dumnezeu este atât al oamenilor, cât și al nostru.

Veteranul se opri un pic, pentru că obosise. Pentru el era un adevărat chin să vorbească.
Își trase un pic de aer în piept și continuă:

-Chițăela, nu mi-e frică de moarte, dar mi-e rușine să dau ochii cu bunul Dumnezeu. Am
comis multe fărădelegi la viața mea. Am furat, am mințit, am lăcomit la grânele celuilalt,
am și suduit. Cum pot da ochii cu Dumnezeu? Cum? Și pentru că noi, șoarecii, nu avem
încă un preot al nostru, vreau să mă spovedesc ție. Te rog, acceptă!

Chițăela acceptă fără să stea pe gânduri. Cum ar fi putut să refuze dorința unui muribund?
-Vei vedea, dragă Chițăela, ce jigodie de șoarece ai în față, ce jigodie de șoarece
îngrijești.
Chițăela a vrut să-l întrerupă, pentru a-l contrazice, dar se hotărî în ultima clipă să n-o
facă. A simțit că trebuie să-l lase pe Veteran să vorbească, poate erau ultimele lui cuvinte.

-Știu, toți suntem șoareci și suntem supuși greșelii, dar eu nu-mi merit numele de șoarece,
mai ales de un șoarece care crede în Dumnezeu. În anii tinereții am păcătuit foarte grav în
fața Tatălui Ceresc. Mi-e tare greu să-ți mărturisesc, dar trebuie s-o fac înainte de-a părăsi
această lume. Eram tânăr și mă simțeam mare și tare, mi se părea că totul mi se cuvine.
De câteva ori, din teribilism, am intrat în incinta bisericii și am început să ronțăi Cărțile
Sfinte la propriu, nu la figurat.

Veteranul se opri să-și tragă sufletul, dar și să șteargă câteva lacrimi care i se iviseră în
colțul ochilor, apoi continuă:

-Atunci nu mi se părea o fărădelege, din contră, consideram că făcusem un act de

bravură. Cine are curajul să profaneze un loc sfânt? Cineva fără frică de Dumnezeu, nu-i
așa? Pe atunci nu credeam în Divinitate. Eram adeptul teoriei evoluționiste a lui Darwin.
Ce n-aș da să pot întoarce timpul înapoi! Păcat că teleportarea este doar în faza de
proiect. Tu, Chițăela, cu siguranță vei ajunge acele timpuri când se va putea călători în
spațiu și timp, știința progresând de la un an la altul. Am un singur sfat, niciodată să nu
pui la îndoială existența divină. Niciodată! Sper că Dumnezeu mă va ierta, pe mine, cel
mai păcătos dintre toți șoarecii din lume.

Veteranul se opri din nou, îi era din ce în ce mai greu să vorbească, dar avea atâtea de zis
Chițăelei. Simți cum de sus cad fulgi „O fi fereastra deschisă”, își zise Veteranul în sinea
lui. Închise ochii. Fulgi pufoși începuseră să-i acopere pleoapele, mustățile… „Este ceva
ciudat cu acești fulgi. Nu sunt reci, cum ar trebui să fie. Atingerea lor e atât de caldă,
asemenea mângâierii unei mame.” Senzația era atât de plăcută încât, deși o auzea pe
Chițăela rugându-l să deschidă ochii, el nu reușea. Pentru a o liniști, încerca s-o mângâie,
aprilie, nr. 69/70
dar... Veteranul descoperi că nu mai are mâini. În locul acestora îi crescuseră o pereche
de aripi. „Chițăela! Chițăela! Am aripi! Am aripi!” Își dădu seama că aceasta nu-l aude.
„Doamne, ce se întâmplă cu mine?”

Drept răspuns, bunul Dumnezeu i-a luminat ochii și-n acel moment a văzut luna, stelele...
Erau atât de aproape că le putea atinge. Se uită în jos și o zări pe Chițăela plângând la
capul unui șoarece bătrân care murise.

„Chițăelaaaaaaaaaaaaaa! Chițăelaaaaaaaaa! Sunt aici sus! Nu mai plânge, te rog!”

Chițăela nu-l auzea. Înlăcrimată și cu inima sfâșiată de durere, își ridică privirea spre cer
și începu o rugăciune:

„Doamne, Dumnezeule, iartă-l, Doamne, și odihnește-l!”

Abia atunci Veteranul înțelesese că acel șoarece lângă care plângea Chițăela era de fapt
el. Nici nu se miră cum de poate fi în două locuri deodată. Se mai uită încă o dată spre
pământ, apoi își desfăcu larg aripile și continuă să zboare sus, tot mai sus, nerăbdător să
dea ochii cu bunul Dumnezeu.

ALERT IN THE ATTIC

Grandparents’ attic was filled with barrels, sacks of corn and wheat, and old newspapers
were spread everywhere. Over the newspapers, grandma put beans to dry. With so many
goodies, no wonder that there was the territory of a community of mice, but not just any
mice, but some veeery decent ones.

One night, a few mice were watching with great relish to the moon.

-Ohhhhh... If I had a ladder, I would climb on it and get to that huge piece of cheese, it
would take about as long as it takes to count the wheat grains in a bag! thought aloud
Broken-Tail.

-You and your ideas, interfered Cantankerous - a plump and quarrelsome female mouse.
-We’d better catch the cheese with a fishing rod, rolled his opinion another mouse.
The discussion has been interrupted with an authoritarian tone by the Great Whisker. He
was the head of the mice from the grandparents’ household.

-Quiet! Quiet! You are talking nonsense. Hear them: to climb the ladder to the moon or to
catch it with a rod. What, the moon is a fish? It’s not even a piece of cheese.

-But what is the moon, if not a piece of cheese? dared to ask his master a very curious
mouse called Curious.

aprilie, nr. 69/70

The Great Whisker smiled, and on a softer tone, he continued:

-You are not to be blamed for the lack of culture. The times are to blame. In my days, the
mice had access to culture. I came into this world far, far away, across streets, over
houses, over haystacks, beyond the Criș River, in the school library in a village. I love to
chew books since I was small. Unlike other mice, I nibbled them for real. So I read from
stories and legends, to medical books, philosophical thesis... I even studied the dictionary.

-If you chew so many books, why are not you fat? Curious interrupted him again.

-If you read, you do not get fat, the Great Whisker smiled indulgently. If you read, you
become wiser. Due to the books I studied, now I know that in fact the moon is not a piece
of cheese. According to the Dictionary, the moon is “the earth's natural satellite that
shines by the sun's reflected light, revolves about the earth from west to east."

-Oh, so the moon is a giant light bulb, intervenes Squeakie, a young, beautiful and
intelligent, as it seems, female mouse.

-Thank you, Squeakie! Your comparison can help them understand more easily.

She blushed and lowered her gaze. Her heart was beating so hard, it was almost ready to
leave her chest. It is not a small thing to satisfy your master. Squeakie esteemed the Great
Whisker, but authoritarian way inhibited her. However, she wished with all her heart to
become one of his female students. Being taken under the protection of the Great
Whiskers’ moustaches, to be his student, was something all mice dreamed about:
whoever was a student of his became a city gentleman. But the Grand Whiskers
exactingness was famous. Not everyone could become his student, you had to prove that
you deserve! Squeakie was daydreaming. She wished with all her heart to be one of the
master’s schoolgirls.
Meanwhile, the Great Whisker declared the meeting closed. As you said "squeak", the
mice scattered through the attic, each on his couch. Soon, the attic was full of
snorsqueaks. Only Squeakie could not sleep, she was thinking that the Great Whisker was
the only one who could help her become a lady.

For her, learning would not be a chore. Since she was a little girl she liked to be around
the old mice. Their stories charmed her. "Squeakie, let's play hide-and-seek!" other
mouse-children urged her. Most often, she refused. She preferred to look at the stars.
"Squeakie, let's stay with our bellies in sun!" She preferred to sit with her belly on a
book. Therefore, many mouse-children considered her a "chewer", a nerd in the world of
mice. Squeakie did not care; she knew that one day she will have a better life.
"Knowledge is power." is the saying she had heard so many times from the master’s
mouth.
aprilie, nr. 69/70
Squeakie fell asleep at last. Moonbeams were entering through a broken shingle, but
Squeakie could no longer feel their consolations.

Snorsqueaks resounded in the entire attic...

***

The next night, the mice gathered to chat. This time, Squeakie stood at the master’s right,
a sign that he had taken her under his patronizing moustache. Happiness could be read on
the girl’s moustaches, she had become one of the schoolgirls’ master. She knew that not
before long she will escape the attic and become a lady in the city.

-Look where Chewer is!

-The leery and she has achieved her goal. No wonder she had so often flattered our
master!
-Nobody's going to reach her moustaches anymore!

Some of the mouse-children were whispering nasty remarks. They envied her. Only a few
mouse- children were happy for Squeakie’s luck. You could read the admiration on their
moustaches. Indeed, not everyone can become the Great Whisker’s student!

As I said, the mice had gathered for another chat. The master declared the meeting open:
-Good evening! Thanks to the good Lord, here we are together again. Whoever has
something to say, take the word!

From behind a barrel with rusty hoops came out a tailless mouse, which had a curtailed
ear. His fur was worn by time, the few remaining teeth were blunt. Although he looked
deplorable, he stepped worthy in front of the group. All were curious to find out what the
Veteran had to say - that was the old mouse’s name. The veteran bowed and, asking
permission from the Great Whisker, he began to relate the following:
-Master, honoured audience, I heard today something that confused me. And you know
that nothing can cause me unrest, nothing messes me up, nothing turns me upside down...
and yet, today... but I should better tell you! I was in the pantry in the masters’ house,
drinking milk from a pot placed on a shelf in the kitchen when suddenly a big ruckus
started. The lords were arguing. Curious to know what the reason was, I pricked up my
ears. What do you think I found? The quarrel had started from the mad cow disease.
-Squeak-squeak- squeak, the mad cow disease? What disease is this?

The mice began to bombard the Veteran with questions.

-Be patient, I'll explain.

aprilie, nr. 69/70

-Let him carry on with the story, the Great Whisker intervened authoritatively.

By magic, they became silent, so the Veteran could continue with the story.

-Supposedly years ago the mad cow disease erupted in England. The victims died so far
in agony. Well, the lady of the house said that precautions should be taken: «We should
not eat any beef product, be it meat or dairy.» «Hey woman, you exaggerate as always.
Did you hear that up to the present, milk is considered a safe food? Laboratory
experiments showed that animals fed with milk from cattle infected with "mad cow
disease" have given no sign of disease. However, to shut up your mouth, but also to
reassure you, look, we'll do whatever you say. So from now on we will only consume
milk after boiling it well. We will only eat pork, lamb, goose, chicken, fish... We will
check Joian’s health with great attention, and at the smallest symptom of disease we will
contact the veterinarian. Are you satisfied, woman?» «Satisfied, man!» Then, the two
parted reconciled, each going to his job. Well, my dear, what do you think about what I
said? Isn’t it bomb news?

For starters, the mice stood with gaping snouts and whiskers drooping: they could not
understand how they could be affected by the mad cow disease. Seeing their perplexity,
the Great Whisker intervened:

-I knew about the existence of this disease. I did not inform you because I did not want to
cause panic. Perhaps only now is the time for you to find out. Such as the masters of the
house, we must take precautions too. We will need to do more supplies of wheat, corn,
pumpkin maize. Everything will be used wisely, because hard times might come. Avoid
drinking any product of Joian or the other cows. It is a request, but also an order. This
disease should not be ignored.

The Great Whisker knew what he knew, not in vain had he studied at the village school
library and not for nothing had he had the longest whiskers in the region. To make other
mice understand better what mad cow disease means, the Great Whisker began to explain
the following:

-My dear, in the specialists’ opinion, the factor that causes the disease is the so-called
"prion" - a protein with the size of a few nanometres, looking like a corkscrew. Why the
prion is created by the body is not yet known. Most likely it helps regulate the sleep. It
explodes like the traps with which the owners are trying to catch us (the word "trap"
made the whiskers of some frightened mice twitch), and deposits on the brain
convolutions. Beneath the protein, the nerve cells get destroyed and create a hole.
Victims so far died unconscious, blind, with no control over their own members and
physiological functions.

aprilie, nr. 69/70

I do not know if the mice understood something of the Great Whisker’s explanations, but
one thing I know for sure: everyone, from small to large, went to bed with the fear in
their moustaches.
The Veteran was unable to sleep. His wrists ached, his head was spinning, had a malaise.
He remembered that on that day he had drunk milk. "What if Joian was ill? Woe me and
me, I could also be infested!"

The first impulse was to wake up the Great Whisker and confess his fears. Thinking
better, he realized it was better to keep quiet for now. "They will isolate me and they
might even kill me. I should better suffer in silence."

*****

Day by day, the Veteran felt worse, his sight lowered, he could barely distinguish shades.
It did not take long for other mice to realize that the Veteran was sick. As a result, panic
sparked, believing he had mad cow disease. The Great Whisker tried in vain to explain
that poor Veteran did not present any symptoms, he was just old. In vain had he reminded
them that a mouse fearing the good God must have compassion for those in distress. In
vain, because in times of panic the true character resurfaces.

As you will see, in moments of panic not all of us behave christianly. Some mice have
enclosed their place with cobs of corn and started to avoid the Veteran. Other mice no
longer addressed him a simple "hello". Even the Veterans’ best friend turned his whiskers
away. The poor mouse remained even without his warm place, when Cantankerous made
herself owner on it. It was a place she wanted for a long time: the roof over the place had
a sawing and the sunlight could penetrate there easily. Few mice showed compassion,
among them being Squeakie, Curious and of course, the Great Whisker.
Homeless, feeling betrayed by friends, the Veteran burst into tears. He wanted to be able
to hide it, but he did not manage to. He knew that his tears would give most mice
satisfaction, but he also knew that, by crying, he would grieve the heart of the few friends
he had left. Well, they were the ones about which the Veteran thought. He thought they
did not deserve to have their heart burned by his tears. And he was so right. Seeing him
crying, most of the mice began to laugh under the moustaches and even some openly.
Wisely, the Veteran pretended not to notice, but, seeing the sadness in the eyes of some
friends, he stopped crying. Then, aided by a few mice that were still afraid of the good
Lord, they put together a couch near the mouth of the bridge for the Veteran, a place not
very good, but at least he had a shelter.

Soon, the attic soon began to be full of snorsqueaks.

aprilie, nr. 69/70

The Veteran fell asleep last, but not before saying a prayer: "Thank you, God, for being
still alive, for not letting someone dirty his moustaches with my blood. Thank you for
giving me a bed and opened my mind's eye: now I know who my real friends are. Those
who treated me with contempt, please forgive them, and give them health and wisdom!
Those who have not turned away their moustaches from me, please give them as much
goodness as they can carry on their back! "

***

The Veteran’s health got worse. He could barely squeak. Squeakie took care of him
devotedly. She wetted his moustaches with rose dew, she prepared him chamomile tea,
read him verses from the Holy Book. The Great Whisker, although busy far into his
moustaches with several businesses, found time for the poor Veteran too.

It had been a few days since the Great Whisker decided to take emergency measures. The
mice were respecting his orders; however, as it happens usually, the cat stuck its tail.

There were also some rebellious mice. Their boss was Rică, a bridge macho mouse. He
never missed any opportunity to undermine the Great Whiskers’ authority.

-That old geezer is no longer able to lead us. Because of him, we will never progress. His
charity gestures our supplies are dwindling. A selection has to be done; the sick and the
elderly should be killed. Why feed so many mouths when they do not bring any good to
the community? Why? Because we are suckers?

-You are right! You are right! some more easily influenced mice squeaked.

While these rebellious nor expected, out of nowhere came the Great Whisker. His
whiskers were red with anger and banded above the eyebrows.

-Do you have no shame? he told the rebels. Don’t you have sick mice in the family?
Don’t you have parents, grandparents? Do you think you will always be young and
healthy?

Rică was not intimidated:

-Hey, old man, your philosophies are outdated! It's time to quit your job! You think
you're a great master?! Ha ha ha!!! Come, fight with me if you are!

aprilie, nr. 69/70

The Great Whisker realized that only if he took
Rică by surprise would beat him. Rică was
caught off-guarded, suddenly he found himself
lying on the floor. The Great Whisker had curled
his whiskers up against his body. Feeling he was
to lose his life, Rică began to beg his master:

-Forgive me, Great Whisker! Forgive me, you,

the coolest master in the world!

As you can see, in a few moments, Rică, an attic macho, became a whiskers’ licker. The
Great Whisker managed with little effort to suppress the rebellion. Then, like a chief who
respects his moustaches, he shared a few sentences.

-You, Rică, will gather supplies for the community your whole life. You will live by the
mercy of others. You, other rebels, will no longer have voting rights. Your decisions will
not worth more than a damn thing.

Fascinated by his great victory, all other mice gathered around him. They were crowding,
to kiss his whiskers.

-Stop fondling me. It was my duty to stop these rebels. I would not have wanted to use
my moustaches, but I had no choice. Regarding your recent behaviour, I have much to
say. You believe you are better than these rebels? I would have enjoyed seeing you
showing a bit of compassion for them. I expected at least one of you to ask me to forgive
them. I might have done it. We may be mice, but we are not ordinary mice, we're mice
with faith in the good Lord... my dear mice, where is your compassion? You turned your
back on a mouse in distress, you laughed at his tears, you were deaf to his sobs.
Ashamed, the mice left their moustaches down. Then, with lowered moustaches, each
took turns and went by the Veterans’ couch, asking for forgiveness. Cantankerous
addressed him with tears on her whiskers:

-Veteran, forgive me! Look, you can go back to your place! Look, I give you even my
duvet from corn husks.

Naturally he forgave everyone; he even managed to squeak a few words:

-How could I not forgive you? How? In fact, I have forgiven you immediately after
committing the acts of which you are now ashamed. I know that the good Lord wanted
me to strengthen my faith through you. Impressed by the lesson given by the Veteran, all
mice went to bed that night wiser. They had had not only a lesson, but several. We should
take them into account too!

aprilie, nr. 69/70

 *****

The night was quiet. Even the mice were snorsqueaking whispered. From his corner, the
Veteran was trying to discern the moon. Unfortunately, his sight weakened so much that
he did not manage to. However, a smile flourished in the upper whiskers: although he
could not see the moon, he could feel its rays. He was comforted by its rays.

Squeakie, who stood next to him all the time, noticed.

-You know, Veteran, what I was thinking just now, when you were trying to see the
moon? How fortunate are those who can see, but they do not know to appreciate this gift
from the good Lord! In vain they have eyes if they are blind to the beauty that surrounds
them.

-You are right, my dear! What I would give to be able to see the starry sky for a moment,
the walnut near the fountain, the butterflies flying from flower to flower... But I will not
see them anymore in this world. Who knows, maybe in the next one. Look, Squeakie, I
must confess: I firmly believe that God belongs to the people as much as he belongs to
us.

The Veteran stopped a bit because he was tired. For him it was a real pain to speak. He
pulled a little breath and continued:

-Squeakie, I'm not afraid of dying, but I am ashamed to face the good Lord. I committed
many transgressions in my life. I stole, I lied, lusted to other mice’s grains, I even swore.
How can I face God? How? And because we, mice, do not have a priest, I want to
confess to you. Please accept!

Squeakie accept without a second thought. How could she refuse a dying wish?

-You will see, dear Squeakie, what a terrible mouse you have in front of you.

Squeakie wanted to interrupt him, to contradict him, but decided at the last minute not to
do it. She felt the need to let the Veteran speak, maybe they were his last words.

-I know, we are all mice and fallible, but I do not deserve my mouse name, especially of
a mouse who believes in God. In the early years I have sinned seriously in front of the
Heavenly Father. It's very hard to tell you, but I must do it before I leave this world. I was
young and I felt great and strong, I felt that I deserve everything. Several times, being
rebellious, I went inside the church and began to literally crunch the Holy Books.

The veteran paused to catch his breath, but also to wipe a few tears which had arisen in
the corners of his eyes, then continued:
aprilie, nr. 69/70
-Then it did not seem a trespass, on the contrary, I considered it an act of bravery. Who
dares to desecrate a holy place? Someone without fear of God, is it not? Back then I did
not believe in God. I was a supporter of Darwin's theory of evolution. What I would not
give to be able to turn back time! Too bad that teleportation is only at draft stage. You,
Squeakie, you will definitely get those times when you could travel in time and space,
since science is progressing from year to year. I have one piece of advice, never doubt the
divine existence. Never! I hope God will forgive me, me, the most sinful of all mice in
the world.

The Veteran paused again, it was increasingly difficult for him to speak, but had so much
to say. He felt the flakes fall from above "Oh, an open window," said to himself the
Veteran. He closed his eyes. Fluffy flakes were beginning to cover his eyes,
moustaches... "There is something strange about these flakes. They are not cold, as they
should be. Their touch is so warm, like a mother’s touch."

The feeling was so pleasant that, although he could hear Squeakie asking him to open his
eyes, he could not do it. To calm her down, he tried to comfort her, but... the Veteran
discovered that he no longer had hands. Instead he had grown a pair of wings. "Squeakie!
Squeakie! I have wings! I have wings!" He realized that she does not hear him. "God,
what's happening to me?"

In response, the good God has enlightened his eyes and at that moment he saw the moon,
the stars... They were so close that he could touch them. He looked down and saw
Squeakie weeping at the head of a dead old mouse.

"Squeakieeeeeeeeeeeeeeee! Squeakieeeeeeeeeeeeeeee! I'm up here! Do not cry, please!"

Squeakie could not hear him. Tearful and heartbroken by grief, she looked up at the sky
and began a prayer:

"Lord, God, forgive him, Oh, Lord, and let him rest in peace!"

Only then the Veteran realized that the mouse next to which Squeakie was crying was
actually him. He did not even wonder how he could be in two places at once. He looked
again toward the ground, spread his wings wide and continued to fly upward, above all,
anxious to face the good Lord.

aprilie, nr. 69/70

Pot fi atacate în instanţă ordonanţele militare? Un avocat îţi explică la ce
să te aştepţi

Importanţa unei ordonanţe militare reiese din situaţia care a generat emiterea acestui
act. Dacă te-ai săturat să ieşi din casă doar cu declaraţia în mână sau îţi e dor să ieşi la
cafeneaua preferată (acum închisă) şi intenţionezi să mergi în faţa judecătorului pentru a
suspenda ordonanţele militare, află că nu este atât de simplu.

Avocatul Andreea Lakatos a explicat, pentru MEDIAFAX, ce înseamnă, din punct de

vedere juridic, ordonanţa militară şi la ce trebuie să se aştepte un cetăţean care vrea să
meargă în instanţă.

MEDIAFAX: Care este regimul juridic al unei ordonanţe militare şi ce o face atat de
importantă?

Andreea Lakatos: Natura juridică a ordonanţei militare este aceea de act administrativ
normativ emis pentru punerea în aplicare / executarea dispoziţiilor legale aplicabile în
stare de urgenţă. Deci, ordonanţa militară este un act administrativ emis de o autoritatea a
administraţiei publice centrale în temeiul unor dispoziţii legale (OUG nr. 1/1999 adoptată
prin Legea nr. 453/2004) şi al prevederilor decretului prezidenţial privind instituirea stării
de urgenţă (Decretul nr. 195/2020).

Importanţa ordonanţei militare derivă tocmai din raporturile juridice care au generat-o.
Astfel, daca nu ar fi fost instituita starea de urgenţă, nu am fi discutat acum despre
ordonanţa militară.

Potrivit prevederilor art.20 lit. n din OUG nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi
regimul stării de urgenţă ”Pentru aplicarea dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă,
precum şi a măsurilor prevăzute în decretul de instituire a stării de asediu sau a stării de
urgenţă,(s.n. Decretul nr. 195/2020 ) autorităţile militare, precum şi celelalte autorităţi
publice prevăzute la art. 7 alin. (1) au următoarele atribuţii şi răspunderi: să emită
ordonanţe militare sau ordine, după caz”

MEDIAFAX: Cât de uşor – sau de dificil – poate fi contestată în instanţă o ordonanţă

militară (sau articole din cuprinsul ei)?

aprilie, nr. 69/70

Andreea Lakatos: Pentru a întelege cât de greu sau uşor poate fi contestată în instanţă
ordonanţa militara trebuie să căutăm în primul rând să vedem în ce măsură ordonanţa
militară, ca act administrativ normativ, se încadrează sau nu într-una dintre categoriile de
acte exceptate de la controlul în contencios administrativ.

Astfel, potrivit prevederilor art. 126 alin. 6 din Constituţie şi art. 5 alin. 1 din Legea
contenciosului administrativ (Legea 554/2004) sunt exceptate de la controlul pe calea
contenciosului administrativ actele: a) care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi
b) actele de comandament cu caracter militar.

Potrivit art. 2 lit. lit. k şi l din Legea contenciosului administrativ, actele care privesc
raporturile cu Parlamentul sunt acele acte emise de o autoritate publică, în realizarea
atribuţiilor sale, prevăzute de Constituţie sau de o lege organică, în raporturile de natură
politică cu Parlamentul, iar actele de comandament cu caracter militar sunt cele
referitoare la problemele strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice
organizării militare, care presupun dreptul comandanţilor de a da ordine subordonaţilor în
aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război ori, după caz, la
îndeplinirea serviciului militar.

Observam din definiţie că nu toate actele administrative ale armatei sunt acte de
comandament cu caracter militar, ci doar acelea care presupun un drept de comandă
militară efectivă.

În continuare, pentru a întelege mai bine cât de uşor sau greu poate fi contestată
ordonanţa militară precizăm faptul că, potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 din Legea
contenciosului administrativ se prevede expres faptul că în litigiile referitoare la actele
administrative emise pentru aplicarea regimului stării de urgenţă nu sunt aplicabile
prevederile art. 14 din aceeaşi lege, respectiv nu se poate solicita suspendarea executării
actului administrativ vătămător până la pronunţarea instanţei de fond. Din analiza de mai
sus rezultă că actele administrative emise pentru aplicarea stării de urgenţă nu pot fi
suspendate de instanţa de contencios administrativ, însă instanţa poate verifica legalitatea
respectivelor acte şi poate dispune anularea în tot sau în parte ori menţinerea acestora.

În continuare însă ne lovim de faptul că toate aceste măsuri dispuse prin ordonanţa
militară au un caracter temporar, cât timp este instituită strea de urgenţă. În această

aprilie, nr. 69/70

perioadă ştim bine însă, că instanţele de judecată nu soluţionează decât acele pricini
urgente, şi cum ordonanţa de urgentă nu poate intra in discuţie, astfel cum am arătat mai
sus, ne punem întrebarea legitimă la ce mai foloseste introducerea unei actiuni in instanţă
după ce starea de urgentă a fost ridicată, cu atât mai mult cu cât potrivit prevederilor art.
23 din Legea contenciosului administrativ”. Hotărârile judecătoreşti definitive prin care
s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”

MEDIAFAX: La ce şanse de succes ar trebui să se aştepte un justiţiabil atunci când

decide să conteste în instanţă anumite prevederi dintr-o ordonanţă militară?

Andreea Lakatos: Nu aş vrea să-i dezamăgesc pe cei ce doresc să meargă în instanţă

printr-un răspuns tranşant, cu atât mai mult cu cât frumuseţea dreptului rezidă în a găsi
soluţii. Fiecare e liber să urmeze ce căi doreşte, la fel cum e liber să înţelegă la ce poate
să se aştepte de la instanţele de judecată din explicaţiile de mai sus.

Demersul pe care un justiţiabil îl poate face in acest moment, sau ulterior încetării stării
de urgentă, nu ţine de legalitatea actului în sine ci de finalitatea acestuia. Închei prin a vă
spune ca libertatea de a gândi şi a găsi soluţii este o libertate pe care nici o stare de
urgenţă nu ţi-o poate limita sau lua.

Departament corespondenți

***

PSD și legile defrișării pădurilor

În frunte cu pesedistul Cătălin Rădulescu, în urmă cu 6 ani, 38 de deputaţi au dat liber

la defrişări pentru proprietarii de păduri în scopul construirii de pensiuni, terenuri de
recreere sau agrement, în scop turistic. Astfel, 37 de pesedisti şi un conservator şi-au pus
semnătură pe o serie de amendamente aduse la Codul Silvic, astfel încât nu doar că
pădurile vor putea fi incluse în intravilan, ci vor putea fi scoase din fondul forestier
naţional până la 100% din suprafaţă.

„Este interzisă includerea pădurilor în intravilan, cu excepţia pădurilor proprietate privată

ale persoanelor fizice sau juridice, care prin planuri urbanistice sunt transformate în

aprilie, nr. 69/70

structuri de primire turistică cu funcţiuni de cazare turistică, terenuri de recreere sau de
agrement”, se arată în noua formă a articolului 7, alineatul 4.

În expunerea de motive a proiectului de lege, iniţiatorul susţine că măsură vine pentru

încurajarea investiţiilor în turismul montan.

„Vrem ca ţara asta să devină o ţară de interes

turistic, că nu suntem nici tara industrială, că s-a
dus dracu industria la noi. Dacă nu suntem nici
agrară, nici turistică, vai de capul nostru. Să facem
şi noi că francezii, nemţii, belgienii, care au
construit, nu au pus limita de scoatere din circuitul
silvic, cum e acum la noi. Poate vreau să fac un
resort, mă duc cu familia şi nu vreau să stau o
noapte acolo, vreau să stau o săptămână ca să cheltuiesc bani acolo”, a declarat, pentru
gândul.info, Cătălin Rădulescu.

„Având în vedere că şi acum se permite defrişarea, cred că a da voie să se construiască

unităţi de cazare turistică în anumite zone va fi benefic pentru zonele respective”, a
precizat şi Ninel Peia.

In 2018, o alianță politică ad-hoc formată în Senat între toate partidele politice, excepție
făcând USR, a votat un proiect legislativ care permite defrișarea pădurilor pentru sisteme
de utilități publice, indiferent de amplasarea acestor păduri în zone cu protecție strictă.
Propunerea a venit de la un politician care are 13 terenuri pe Valea Prahovei.
”Coincidență sau nu, inițiatorul proiectului legislativ (modificarea şi completarea Legii
nr.51/2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice, înregistrată ca Legea 52/2018)
este vicepreședintele Comisiei pentru Mediu din Senat, senatorul PSD Emanoil Savin,
fostul primar al Bușteniului în perioada 2004 – 2016, care deține, alături de soția sa, 13
terenuri pe Valea Prahovei, conform declarației de avere”, spune Greenpeace.
Organizația de mediu cere Parlamentului ”să excludă articolul care dă liber defrișărilor în
pădurile virgine și cvasivirgine”.

”Argumentele PSD, ALDE, UDMR, ca inițiatori ai legii, bonus PNL și PMP (susținători
ad-hoc), sunt că scoaterea din fondul forestier a unor suprafețe de pădure sunt necesare
pentru a debloca proiecte de utilități publice cu finanțare europeană. Ce nu spun
susținătorii acestei legi e că în majoritatea zonelor cu protecție strictă ori integrală ale
aprilie, nr. 69/70
ariilor protejate nu prea există localități. Mai mult, aceste zone sunt cele care dau valoare
ariilor protejate și, implicit, reprezintă motivul pentru care li s-a acordat regimul de
protecție. Distrugerea lor echivalează, practic, cu dispariția fundamentelor pentru care s-a
instituit regimul de arie protejată”, spune el.

Cel mai discutabil articol al legii 52/2018 spune: “Scoaterea definitivă și ocuparea
temporară a terenurilor din fondul forestier național necesare realizării, dezvoltării,
întreținerii și modernizării sistemelor de utilități publice este permisă inclusiv pentru
suprafețe cuprinse în zona de protecție strictă, zona de protecție integrală și zona de
conservare durabilă a ariilor naturale protejate, precum și pentru suprafețele incluse în
Catalogul național al pădurilor virgine și cvasivirgine din România”.

Compania de prelucrare a lemnului Holzindustrie Schweighofer continuă să se

aprovizioneze cu material lemnos provenit din parcurile naţionale ale României, în
ultimele 18 luni furnizorii de lemn ai firmei transportând peste 35.000 de metri cubi de
lemn provenit din două parcuri naţionale, susţine un raport al Agenţiei americane pentru
Investigaţii de Mediu (EIA – Environmental Investigation Agency) prezentat marţi.
Autorii raportului solicită Guvernului să continue instrumentarea cazului Schweighofer,
îmbunătăţirea platformei Inspectorul Pădurii pentru a pune mai multe informaţii la
dispoziţia publicului, consolidarea aplicării legii în domeniul tăierilor ilegale şi corupţiei
şi oprirea tăierilor comerciale în parcurile naţionale. Potrivit raportului intitulat „Jaful
pădurilor din România”, furnizorii firmei Schweighofer exploatează peste 50 de zone din
două parcuri naţionale din nordul României. În ultimul an şi jumătate, arată realizatorii
raportului, au fost transportaţi peste 35.000 de metri cubi de lemn din aceste zone.

EIA arată că firma Schweighofer şi-a vândut majoritatea depozitelor proprii şi toate
pădurile pe care le deţinea, iar acum este dependentă de depozitele private.

„Compania a făcut numeroase afirmaţii înşelătoare cu privire la capacitatea sa de a-şi

monitoriza lanţul de aprovizionare, în special referindu-se la sistemul său de monitorizare
prin GPS, Timflow. Companie pretinde că fiecare camion care livrează lemn la gaterele
companiei este prevăzut cu un dispozitiv GPS care dovedeşte cu precizie locul de
încărcare al buştenilor. Cu toate că acest lucru este adevărat, locul de încărcare pentru
aproape jumătate din aceste transporturi este doar un depozit de buşteni, lucru care nu
ajută compania să cunoască efectiv pădurea de origine a buştenilor respectivi”, scrie în
raport.

aprilie, nr. 69/70

Unul dintre depozitele care furnizează lemn către Schweighofer este compania
românească Frasinul, care vinde lemn din patru depozite de lângă parcurile naţionale
Rodna şi Călimani. Camioanele firmei Frasinul au transportat cel puţin 6.000 de metri
cubi de lemn din aceste parcuri pe parcursul ultimelor 18 luni.

„Firma Frasinul are un istoric în privinţa problemelor cu legea. Patronul acesteia se află
sub investigaţia autorităţilor româneşti anticorupţie începând cu anul 2014”, atrag atenţia
realizatorii raportului.

Ei amintesc şi de ancheta DIICOT privind modul ilegal de obţinere a lemnului de către

Schweighofer, care este acuzată de fraudarea statului cu suma de 25 de milioane de euro.

Potrivit raportului EIA, din Parcul Naţional Călimani, dintr-un singur loc, o companie de
exploatare a lemnului care aprovizionează firma austriacă a tăiat peste 4.600 de copaci,
mai mulţi decât în orice alt loc dintr-un parc naţional românesc în 2017. De asemenea,
importurile de lemn ale companiei Schweighofer în României au crescut la 1,6 milioane
de metri cubi, o mare parte din acestea provenind din ţări vecine cu niveluri de corupţie
ridicate, printre care Ucraina şi Belarus.

Realizatorii studiului mai spun că au verificat numerele de înmatriculare ale camioanelor

care au intrat în fabricile companiilor Kronospan şi Egger, două dintre cele mai mari
companii producătoare de cherestea din România, ambele austriece şi cu legături de
afaceri cu Schweighofer. Pe durata a cinci ore de supraveghere, au fost înregistrate 137
de camioane care au intrat în fabrica Kronospan din Sebeş, dintre acestea 86 erau
acoperite, 19 erau încrăcate cu resturi lemnoase, alte 30 erau încărcate cu buşteni întregi.
22 dintre aceste camioane veneau direct de la locurile de încărcare din pături, în timp ce
alte opt veneau de la depozite. 18 erau înregistrate ca transportând buşteni pentru lemn de
foc, în timp ce alte 12 transportau buşteni cu calitate standard. Cele mai multe dintre
camioanele care transportau lemn tocat şi camioanele acoperite nu erau înregistrate.

De asemenea, într-o pădure din care se aproviziona firma Kronospan cu buşteni, lângă
locul de încărcare, EIA a descoperit o operaţiune de exploatare forestieră în curs de
desfăşurare, unde muncitorii făceau mici defrişări circulare, transformând un rău într-un
drum forestier ilegal, pe care târau buştenii pe o distanţă de 700 de metri până la zona de
încărcare.

aprilie, nr. 69/70

În ceea ce priveşte firma Egger din Rădăuţi, realizatorii raportului au observat 20 de
camioane care intrau în fabrică şi niciunul nu era înregistrat în sistemul Inspectorul
Pădurii.

EIA a trage atenţia că România rămâne o ţară cu risc ridicat în privinţa tăierilor ilegale de
lemn şi cere companiei Schweighofer să stopeze achiziţiile de material lemnos fără
deplină trasabilitate până în pădurea de origine, nu doar la punctul de încărcare, iar
companiilor Kronospan şi Egger – reanalizarea lanţurilor de aprovizionare şi stabilirea
unor termene pentru obţienrea trasabilităţii până cel târziu în 2020. Guvernului japonez,
care în prezent se aprovizionează de la Schweighofer, EIA îi solicită să oprească
aprovizionarea până în momentul în care compania poate asigura o trasabilitate completă.

De asemenea, realizatorii raportului solicită Guvernului să continue instrumentarea

cazului Schweighofer, îmbunătăţirea platformei Inspectorul Pădurii pentru a pune mai
multe informaţii la dispoziţia publicului, consolidarea aplicării legii în domeniul tăierilor
ilegale şi corupţiei şi oprirea tăierilor comerciale în parcurile naţionale.

Departament corespondenți

***

SCHEMELE PUTERII

Nu există regim perfect. Cum se recunoaşte un troll sau o mass media aservita politic?
după faptul că nu recunoaşte atât aspectele pozitive, cât şi cele negative ale unui regim,
sau le recunoaşte doar pe cele pozitive, în condiţiile în care slujeşte regimul.

Dacă ne uităm la peisajul politic românesc din ultimii 30 de ani, vom vedea că fiecare
regim politic a avut în spate un personaj care a dictat din umbră prin interpuşi guvernarea
ţării.

Aşa a făcut Ion Iliescu prin Năstase, Roman şi toţi care au aservit prin presa şi legi
sistemul.

Aşa a făcut Traian Băsescu, prin Boc, Udrea şi tot alaiul PDL.

Aşa a făcut şi Dragnea prin Grindeanu, Dancila, Tudose şi toată gaşca psd-ista care trăgea
în tandem.

aprilie, nr. 69/70

Aşa a făcut şi face şi Klaus Iohannis prin Kovesi, Hellvig, Tzesari sau prin Orban cu tot
alaiul de miniştri. Orice regim are marionetă şi păpuşarul din spate.

Totul nu este decât spălare pe creier prin mass media. La mijloc este prins în
incapacitatea de a replică cetăţeanul ale cărui drepturi sunt încălcate în picioare.

Asta ni s-a inoculat cu diaspora şi cozile de

votanţi pe care Klaus Iohannis le-a vizitat în
comunităţile din ţările respective pentru a le
aservi. Bineînţeles plimbări şi vizite pe spatele
poporului român. Nu a fost decât un profit de
situaţia şi starea de nemulţumire a poporului pe
care orice regim o transformă în crezul său de
manifest pentru a veni la putere.

Să nu mai vorbim de trolii de la proteste, atât psd-isti cât şi pnl-isti sau usr-isti (Dide,
Malin Bot, galerii fotbaliste etc), posibil unii dintre ei sub acoperire SRI. Dar în
momentul în care un regim ajunge la putere devine incapabil să reacţioneze, pentru că se
pune în situaţia vechiului regim în care a lovit. A folosit şi a învăţat aceeaşi stratagemă.
Din victima, ajunge la un moment dat călău. Totul pentru putere, avere şi pentru orgolii.

Eclar ca trăim vremuri în care se vor schimba multe. Prea mulţi dubioşi, prea mulţi
aserviţi politic, o mass media politizată integral.

Mai rămâne speranţă, mai rămâne în picioare punctul 8 de la Timişoara.

Departament corespondenți

***

Ordonanțele și conotațiile lor

Dincolo de cadrul legal al celor 7 ordonanţe de urgenţă date până acum, se întrevăd
mai multe conotaţii care seamănă regimurilor dictatoriale, naziste sau comuniste.
Probabil s-a vrut umilirea poporului român cu botniţă la bot şi bilet de învoire de la
tovarăşul preşedinte.

aprilie, nr. 69/70

Normal conform ordonanţei 2, art. 5), aliniat 5), autorităţile fac excepţie pentru că ei sunt
imuni şi la legi şi la viruşi, ei le ştiu pe toate şi îşi permit orice:

„Fac excepţie de la aceste prevederi personalul din cadrul Administraţiei Prezidenţiale,

Parlamentului României,Guvernului României, Ministerului Public, instituţiilor
sistemului naţional de apărare, ordine publică şi securitate naţională,corpului
diplomatic şi personalul care asigură serviciile de utilitate publică.”

Normal că fac excepţie pentru că altfel nu pot controla masele, iar dacă se infectează unul
de al lor care infectează şi pe alţii, căzând astfel sub incidenţa legilor, totul se bagă sub
preş. Nu vrem comunism, nu vrem socialism şi nici nazism. Încă suntem o societate
bolnavă şi spălată permanent pe creier.

Ceea ce este mai dureros că însăşi autorităţile nu le-au respectat atunci când a venit vorba
de închiderea graniţelor, aducerea diasporei aservite, plecarea din ţară a contingentelor de
muncitori agricoli.

Într-o altă ordine de idei ordonanţele de urgenţă ar suna aşa: „Staţi în casă cu botniţă la
bot pentru a vă manipula mai bine. Noi suntem soarele şi lumina în această perioadă plină
de întuneric”. Se pare că SRI-ul lui Hellvig şi trolii pe care îi plasează la proteste îşi fac
bine treaba. Asta am votat, asta avem. Nimic diferit între nea Nelu şi nea Ciolanis. Chiar
nu avem ce alege.

Doar că această stare nu poate fi prelungită

la infinit şi romanii îndobitociţi de un
guvern care e de fapt faţa ascunsă a unui
psihopat, neiubit decât în cercurile ascunse
ale agenţiilor secrete, nu vor uita măsurile,
spălarea pe creier, nici botniţa sclaviei şi nici
umilinţă de a se purta astfel. Orice om
respecta nişte măsuri în condiţiile în care îl
tratezi ca OM, în momentul în care i le
impui cu forţa te-ai transformat în dictator. Să rămână în case doar cei care cred în viruşi
invizibil şi în cai verzi pe pereţi. În rest, nu avem decât un exerciţiu de forţă în care

aprilie, nr. 69/70

societatea credulă este testată la cât demult poate îndura măsurile, pentru că pe viitor pas
cu pas să se impună altele şi mai grave.

Acest virus a scos din mulţi conducători gena de dictatori, şi o dată cu asta fanteziile lor
psihopate de oameni iubiţi de popor. Nu e vorba de binele poporului şi de respectarea
libertăţii şi demnităţii, este vorba de umilire, îndobitocire şi pumnul băgat în gât. Asta
ştiu astfel de regimuri să facă în astfel de vremuri în care drept motiv se ia ceva invizibil.
Cei bolnavi ar trebui să stea în carantină, libertatea de a alege să porţi sau nu masca.
Singurul pretext este contagiozitatea. Se raportează fals, doar pentru a da cotele de
bolnavi zilnice şi pentru a induce panică.

Oricum nimeni nu le respecta. Politistii se fac ca isi fac treaba, lumea se face ca are bilete
de voie, iar cel care le-a conceput sta trist si solitar intr-o bula a mintii sale psihopate.

Nu cred că suntem în aceeaşi barcă, de altfel nu am fost niciodată, şi nu ne interesează

politica şi nici legile date ca să le apere puterea, corupţia şi interesele meschine. Iar legat
de pandemie, cred că e la libera alegere a fiecăruia de a se autoizola, de a purta sau nu
masca sau de a lua propriile măsuri.

De unde atâta grijă pentru sănătatea noastră din partea autorităţilor, din moment ce nu am
fost băgaţi în seamă 30 de ani şi nu vom fi vreo dată? Sau în spatele acestor griji se
ascunde ceva mult mai meschin? Rămâne de văzut, doar că trebuie să fim vigilenţi,
libertatea de a gândi, de a trăi sau de a muri aparţine fiecăruia.
***

Cezar și Biserica

„Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu”

În vremea noastră, în loc de „cele ce sunt ale

cezarului” avem „cele lumeşti” şi problema se pune
aşa: cele lumeşti, la vremea lor, cele dumnezeieşti,
la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor
lumeşti, iar cele dumnezeieşti sunt lăsate deoparte.
Ca atare, acestea din urmă nu numai că nu sunt pe
locul cuvenit lor, adică pe primul plan, aşa cum se
cuvine, ci au căzut cu totul în uitare. Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenţionate,

aprilie, nr. 69/70

pomenirea lor se întunecă în conştiinţă, iar apoi devin tulburi şi conţinutul, şi temeiurile
lor. De aici iau naştere slăbiciunea convingerilor şi şubrezenia credinţei, iar apoi
înstrăinarea de ea şi clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învăţăturilor mincinoase.
Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare faţă de cele dumnezeieşti; şi tot
această cale o străbate şi societatea atunci când în rânduielile sale începe să nu mai ia
aminte la cerinţele lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi romani se declară credincioşi şi se comportă ca atare, dar în acelaşi timp
România este considerată una dintre cele mai corupte tari din Uniunea Europeană.
Corupţia presupune minciună, înşelăciune şi hoţie, iar furtul încălcarea uneia dintre cele
10 porunci. Cum e posibil să fii şi hoţ şi credincios în acelaşi timp?

Este un nonsens, evident. Să nu ne imaginăm însă că lucrurile pot fi tranşate aşa simplu.
Istoria şi antropologia religiilor ne demonstrează că există în toate tradiţiile religioase
autentice şi hoţi care… se închină, îşi aleg drept patroni anumiţi zei, ba chiar sfinţi!

In crestinism ne situam la nivelul traditiei populare, desigur. Bine, la limita, in religiile

abrahamice (iudaism, crestinism, islam) a existat si o coruptie de ordin spiritual ca pacat
fondator ceea ce a determinat caderea in lume…

Antropologic vorbind, este si mai interesant, voi porni de la o explicatie data de istoricul
Neagu Djuvara care se refera la statul african Niger: acolo statul nu este perceput ca
entitate. Dar aceasta se petrece si cu romanii cand e vorba de furt! Asadar, daca furi de la
stat nu ar fi cine stie ce pacat, mentalitate pe care o intalnim si in alte spatii culturale, nu
numai in estul european, nu numai la romani. Aceasta perceptie perdanta a existat si
inainte, dar a fost dramatic accentuata de comunism.

Ca să nu ne ascundem după deget, trebuie subliniat că în ceea ce priveşte ortodocşii, dar

şi celelalte culte semnificative numeric (catolici, greco-catolici, protestanţi,
neoprotestanţi) din România, se poate constata o gravă derivă de la exigenţele dogmei.
Una vorbim, altă fumam. Pentru unii este o fatalitate: păcatul este intrinsec lumii în care
trăim şi se manifestă abrupt în multiple modalităţi mai mult sau mai puţin vizibile.

Cât de tare se implica Biserica în combaterea hoţiei/corupţiei? Ar putea face mai

mult? Ar fi necesară o campanie a BOR pe această temă, în colaborare cu
autorităţile statului? Dacă preoţii ar explica în comunitate gravitatea faptelor

aprilie, nr. 69/70

comise de un primar sau un parlamentar condamnat, oamenii nu l-ar mai vota? Am
văzut cazuri de aleşi aduşi din închisoare să depună jurământul.

Observ ca va limitati la Biserica Ortodoxa Romana (BOR), ceea ce nu este corect,

fenomenul implica toate cultele recunoscute de stat. In anumite spatii – cultele
neoprotestante, de pilda – pastorii au o putere de influenta semnificativa.

Evident ca este loc de mai bine. Dar cu clerul si ierarhii existenti astazi nu vad sanse
prea mari – ma refer si la BOR, dar si la celelalte structuri oficiale ale altor culte. Sunt
oare pastorii actuali mai buni decat turma? Nicidecum!

De ce nu se face mai mult? Fiindcă lipseşte asumarea profetică a rolului pe care-l au

aceşti oameni. Apoi, lipseşte actualizarea, updatarea discursului la realitatea lumii în care
trăim. Paradoxal, profeţii Vechiului Testament ori Sfinţii Părinţi – adesea invocaţi de
creştinii majoritari – ai primelor veacuri de după Hristos erau uluitor de vii şi de bine
racordaţi la lumea în care ei trăiau…

Culmea ironiei: majoritatea crestinilor, cu precadere cei foarte conservatori (nu zic
fundamentalisti), se considera totodata buni romani, ba chiar nationalisti. Cu toate
acestea, „uita” ca una din formele de subminare a securitatii nationale – recent si aspru
dovedita in Ucraina – este tocmai coruptia!

Biserica se manifestă în multiple planuri: spiritual (duhovnicesc), teologic, dogmatic,

eclesiologic, catehetic, liturgic etc. Se uită însă – prea adesea – că Biserica reprezintă de-
a lungul istoriei nu numai un izvor de modele morale şi spirituale, nu numai o uriaşă
contribuţie la dezvoltarea artelor s.a.m.d., ci şi un vector de securitate, şi un vector de
apărare. Aşadar, este o fractură aici: să pretinzi că eşti credincios şi că îţi iubeşti tara, dar
să accepţi corupţia, care este calea cea mai sigură de diminuare a securităţii naţionale.

În fine, Biserica a pierdut demult puterea de influenţă de odinioară, iar puterea de

influenţă a unui trust media care vorbeşte minut de minut doar despre crime, furturi, bani,
politică ori sex aduce semnificative bruiaje unei educaţii morale sănătoase. Un tânăr
necopt face din ce în ce mai greu diferenţa dintre modelele culturale şi spirituale reale
versus oferta zilnică de „oameni de succes” livraţi de media…

Mulţi politicieni sunt pictaţi pe zidurile bisericilor. E normal? De ce e acceptat acest

lucru în cazul celor încă în viaţă? De exemplu, ce credeţi că gândeşte un om care

aprilie, nr. 69/70

aude la slujbă ca nu trebuie să furi şi să minţi, iar la ieşire vede chipul lui Gigi
Becali pictat pe zid?

Să ne înţelegem, acei oameni au fost zugrăviţi acolo fiindcă sunt ctitori. Dacă ne
imaginăm că de-a lungul istoriei cei care au dat banii pentru construirea bisericilor,
catedralelor, templelor au avut viaţa de îngeri, ne înşelăm. Majoritatea au procedat exact
ca Becali ori alţi potentaţi contemporani nouă.

Gigi Becali – un personaj caraghios şi, deopotrivă, tragic – a făcut nenumărate acte de
caritate, inclusiv donaţii pentru construirea ori renovarea unor biserici.

Pe de altă parte, au fost şi excepţii: vă amintesc că, spre deosebire de alţi ierarhi
ortodocşi, mitropolitul Bartolomeu Anania a refuzat ofertele financiare ale personajului
Gigi Becali şi i-a livrat acestuia o lecţie severă, îndemnându-l la smerenie. De ce nu s-a
întâmplat aceasta şi cu alţi ierarhi rămâne un mister. Poate pentru că Becali nu fusese
dovedit încă în instanţă ca hoţ, chiar dacă avea un dosar pe rol, îndelung amânat.

Sunt convins că, cel puţin la nivelul ierarhiei bisericeşti, măcar o parte din aceasta va fi
mult mai reticenta cu astfel de personaje.

Poate fi cumpărată cu bani iertarea divină? Aţi observat că unii încearcă să facă
asta, dăruind din banii furaţi săracilor sau construindu-le case?

Nu cunosc cazurile concrete la care vă referiţi. Dacă faceţi aluzie la acelaşi G. Becali, să
nu cădem însă în extrema cealaltă, diabolizandu-l. Ar fi de dorit ca toţi cei care au
câştigat bani să facă şi acte de caritate. Decât deloc, mai bine că au o asemenea tendinţa.

Presa a scris că inclusiv BOR este măcinată de corupţie şi sunt destule cazuri prezentate
public. Cum comentaţi?

Da, şi în rândul preoţilor şi ierarhilor există corupţie. Şi în BOR, şi în celelalte culte.

Fiind majoritari, ortodocşii sunt mai vizibili, aceasta este singura diferenţă.

Sunt de notorietate faptele ierarhului ortodox care pretinde a păstori la Constantă. Relaţia
sa de prietenie cu Mazăre, stilul în care l-a sprijinit recent, taman când primarul
Constantei a ajuns, în sfârşit, să fie anchetat, spune totul despre mafia locală în care sunt
implicaţi şi clericii alături de baronii locali.

aprilie, nr. 69/70

Ca să fim oneşti, trebuie să mai subliniem faptul că, de la instalarea în funcţie a actualului
patriarh, PF Daniel, lucrurile au luat o turnură pozitivă, cel puţin în ariile de păstorire
directă ale acestuia. În BOR, corupţia la nivelul învăţământului teologic, de pildă, a fost
semnificativ diminuată, numirea pe posturile de preoţi nu se mai face pe bani grei,
precum înainte etc. Aşadar, se poate.

Ce părere aveţi despre cineva care este acuzat de fapte grave şi multiple de corupţie,
dar declară că nu se teme de justiţie, ci doar de Dumnezeu? Cum să te temi de
Dumnezeu, dacă furi?

Ar trebui sa intrebati un psiholog ori un psihiatru – dincolo de telenovela, caci eu evit sa

cad in capcana pe care chiar aceste personaje ne-o intind prin mediatizarea excesiva a
propriei persoane, a propriului caz, in speranta persuadarii celor care-l vor judeca.

Este, cu siguranta, o ruptura. Dar noi ne furam singuri caciula acordand prea multa
atentie unor astfel de cazuri.

Apoi, personal, nu prea cred in statisticile de la care pornim. Una este credinta in
Dumnezeu – cu o infinita plaja de manifestare, de la cea autentica, pana la iluzie, mimare,
joc de putere etc. -, alta este credinta in Biserica si alta este increderea acordata preotilor
si ierarhilor. Bref: nu consider ca suntem atat de credinciosi pe cat arata statisticile.

O reala asumare a credintei crestine ar aduce in discutie si o atitudine mai ferma fata de
jumatatile de masura. Va dau un singur exemplu: exista destul de multi preoti si ierarhi
profesori universitari, ba unii sunt si decani – ati vazut pe vreunul care sa incrimineze
public actele de coruptie si de plagiat din mediile universitare, incepand cu cel, de
notorietate, al lui Victor Ponta?

Pe de altă parte, vă propun să nu confundăm ierarhia vizibilă cu cea invizibilă. Liderii

informali, duhovnicii, spre deosebire de cei formali, ierarhii Bisericii, sunt mult mai vii şi
tranşanţi. Am avut şansa cândva să fiu aproape de marele duhovnic Pr. Ilie Cleopa
(Mănăstirea Sihăstria, Neamţ), ba chiar să fiu găzduit sub acelaşi acoperiş cu Sfinţia Sa.
L-am auzit personal întrebând-o pe o femeie simplă care i-a cerut să se roage pentru că
nepoata ei să intre la facultate: „crezi că dacă eu o să mă rog şi ea nu învaţă, va intra?!”…

Ion Apetrei

aprilie, nr. 69/70

 copil
Anul XIV, Nr. 69/70(3/4), aprilie 2020

APARIŢIA
Revista (ziarul online de atitudine civică) MAGAZIN CRITIC este
editată periodic la cererea cadrelor didactice şi se găseşte de vânzare la
sediul redacţiilor EURO EDUCATION FEDERATION.
CONTACT
Motru: Str. Primăverii, Nr.3, Bl M4, Sc.1, Ap 16
Târgu Jiu: Ecaterina Teodoroiu, Nr. 4, Bl. 4, Sc. 2, Ap 16
Telefon: 0770529500 sau 0728353441.
http://www.magazincritic.ro/ .
E-mail: magazincritic2007@yahoo.com sau cdi7910@yahoo.com
COLABORARE

Aşteptăm colaboratori serioşi. Textele tehnoredactate*, în Microsoft

Word, Office XP, şi semnate pot fi trimise pe adresa de e-mail a revistei:
magazincritic@yahoo.com, până la data de 20 a fiecărei luni.

Tehnoredactarea se va face cu font Times New Roman, corp 12-14, pagină

format A5, folosindu-se diacritice. Responsabilitatea textelor publicate
aparţine în exclusivitate autorilor. O echipă redacţională va selecta articolele
în vederea publicării acestora. Atenţie la plagiat! (*Reguli minime de
tehnoredactare: Înainte de punct, virgulă, punct şi virgulă, două puncte, trei
puncte, semnul exclamării, semnul întrebării, nu se pune spaţiu. Spaţiul se va
pune după aceste semne de punctuaţie, precum şi înainte de deschiderea unei
paranteze.)
CONCEPŢIE GRAFICĂ / MACHETARE / DESIGN
Asociaţia culturală Semn – Târgu Jiu
EDITURA
eParadigme
Powered By
EURO EDUCATION FEDERATION
Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

aprilie, nr. 69/70

Magazin critic (online) - ISSN 2360 – 3321
ISSN–L 1842 – 8541

aprilie, nr. 69/70