Serie nouă • Anul XXX, Nr.

4–5–6 (338–339–340) aprilie–mai–iunie 2019

REDACTOR-ŞEF:
Alexandru Ovidiu VINTILĂ

REDACTORI:
Mihaela GRĂDINARIU
Acest număr al revistei
Ioan MATEICIUC
este publicat cu sprijinul financiar
Isabel VINTILĂ
al Consiliului Judeţean Suceava,
prin Programul de finanţare
COLEGIUL REDACŢIONAL:
nerambursabilă în anul 2019.
Nicolae CÂRLAN
Prof. univ. dr. Mircea A. DIACONU
Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU
Monahia Elena SIMIONOVICI (Preşedinte de onoare al S.S.B.)
Prof. univ. dr. Elena-Brânduşa STEICIUC

COLABORATORI PERMANENŢI:
Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ)
Liviu ANTONESEI (Iaşi)
Leo BUTNARU (Chişinău) Revista este membră a Asociaţiei
Marius CHELARU (Iaşi) Revistelor şi Imprimeriilor Literare
Paul EMOND (Bruxelles) din România (A.R.I.E.L.).
Gheorghe GRIGURCU (Târgu Jiu)
Număr ilustrat
Ioan HOLBAN (Iaşi)
cu reproduceri după lucrări
Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)
ale artistului plastic
Magda URSACHE (Iaşi)
francez Pierre Guimet.
Matei VIŞNIEC (Paris)

Redacţia şi administraţia:
Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava
E-mail: ovidius_vintila@yahoo.com.

Puteţi să ne scrieţi şi la adresa:

Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, str. Mitropoliei nr. 4,
720035 Suceava.

Răspunderea pentru opiniile exprimate revine în exclusivitate autorilor.

Manuscrisele trimise redacţiei nu se înapoiază.
 Autograf Ion Beldeanu

(Poetul la 80 de ani)

Noaptea ca o pisică

Avea gustul libertății în priviri

în felul ei aiurit
de a trece munții
pentru a întâlni soarele
marele lui dangăt
Alergam prin ferestrele deschise
strigând: „Nouă nu ne pasă
de moarte”
și noaptea se cuibărea
în brațele noastre ca o pisică
sau ca o părere de pisică

Iată contemplu stelele acum

peste ochi îmi lunecă oglinzile
în care te afli tu
și-ți bei cuminte cafeaua

Într-adevăr ești nemilos de frumoasă

Într-adevăr ești nemilos de departe.

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 1

 Aforisme

„Atît de sexualizată
e mentalitatea noastră”

Gheorghe GRIGURCU
Candoarea sumbră a oricărei lăcomii. *
* Te privești în oglindă: ceea ce vezi te în-
Atît de sexualizată e mentalitatea noastră, spăimîntă. Este imaginea, adică eul tău străin, ceea
încît de multe ori caracterele „virile” ale unei creații ce va rămîne după, semn funerar.
artistice (autoritate, decizie, anafectivitate, cinism *
etc.) îi hotărăsc valoarea. Poate că innumerabilele greșeli pe care le-ai
* săvîrșit de-a lungul vieții terestre și care-ți împovărea-
Supunîndu-te la munca zilnică pe text, ză conștiința sunt asemenea literelor stîngace pe care
nu observi că acesta crește de la sine, cum un co- le așterne un copil ce abia învață să scrie și care nu vor
pil care devine adolescent, cum un adolescent care însemna nimic în scrisul adultului ce va deveni.
devine adult. Te pomenești că e altfel decît cu cîțiva *
ani în urmă, încărcat de toate melancoliile corozive „Dacă a te feri de oameni e o asceză, una
ale despărțirii. „De multis grandis acervus erit” („De și mai mare este a-i primi la tine” (Thomas Mann).
mai multe ori cîte puțin se face mult”), scria Ovi- *
diu. Nu te recunoști pe deplin decît în textele
* străine, fie că sunt scrise de altcineva, fie că, fiind
Viclenia celor ce te tulbură cu aerul că-ți scrise de tine, le-ai uitat.
fac confidențe, săvîrșind, de fapt, indiscreții, tenta- *
tive de a stabili cu tine vulgare raporturi de compli- Recunoașterea de sine, ca o fatalitate inte-
citate. Adevărata confesiune e pură și fantomatică, rioară. Cazi în ceea ce este dat. Orice lirism e o fata-
plutind deasupra lumii precum luna. litate melodioasă.
* *
Jena cu care supraviețuiești. Nu poți construi decît din materii adevăra-
* te. Ficțiunea devine ea însăși un adevăr.
Viață desăvîrșindu-se nespus de subtil, *
aidoma unei ape mîngîiate de vîntul care o lasă apa- Zăpada, imaculata zăpadă nu e cinică prin
rent intactă. răceala ei?
* *
Amputat de toate slăbiciunile sale: un mare Nu căuta să-ți transformi iluziile în aștep-
mutilat. tări. Nu le vulgariza.
* *
Are un „miez” artist atît de extins, încît îl Puținul e adesea mai rezistent în fața Ne-
face, aproape clipă de clipă, vulnerabil. Este ca un antului decît multul. Din disperare, din viclenie, din
fruct lipsit de coajă. orgoliu?

2 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019


„Revistele literare, coloană vertebrală a li-
teraturii contemporane”, sublinia, sobru, Nicolae
Manolescu în numărul 27-28 / 2019 al României
literare, pe fondul emoției provocate de Ion Simuț,
care a ajuns să conteste existența revistelor literare
(a publicat un articol lung în Familia 5 / 2019 inti-
tulat „Elegie pentru revistele literare”; articol reluat
într-un ziar județean și apoi republicat în Observa-
tor cultural / 19 iunie 2019, cu noi comentarii ale
lui, în căutare evidentă de scandal)... În condițiile în
care în România de azi, aparent cel puțin, avem de a
face azi cu o înflorire a revistelor literare, pe fondul
legii finanțării revistelor literare (spuneam asta la
aniversarea celor 300 de numere ale revistei Hype-
rion, la Botoșani, în prezența președintelui Uniunii
Scriitorilor, inițiatorul acestei legi). Neuitând că o
bună parte dintre aceste reviste literare înfloritoare
(le las la o parte pe cele finanțate de legea pomenită
prin Ministerul Culturii sau cu bani de la AFCN),
apar „sub egida Uniunii Scriitorilor”, cu o autoritate
morală nesperată. Uniunea Scriitorilor, cu cei peste
2.600 de membri ai ei, a reușit, din acest an, prin
acordarea acestei egide a Uniunii Scriitorilor unor
reviste „provinciale”, mult prea multe, să împace
scriitorii neglijați, mult prea mulți (promovați critic
în aceste „reviste de nișă”; scriitori care s-au con-
stituit într-o masă critică, fiind ignorați de revistele
Uniunii Scriitorilor; din păcate, receptarea critică
lasă de dorit la aceste „mult prea multe” reviste ce
apar sub egida Uniunii Scriitorilor, din acest an; dar
dacă lumea literară se complace în această situație,
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Jurnal comentat
Un critic resentimentar,
care urăște poeții și
revistele lor de cultură
Liviu Ioan STOICIU
de a accepta cronici „slabe”, complezente, înseamnă
că e nevoie de o asemenea supapă).
A fost șocant pentru toți cei ce citesc re-
viste literare să audă de concluziile „obiective” trase
de un critic răsfățat ca Ion Simuț (altfel, pensionar
angajat la Familia): 1. Revistele de cultură (cu cele
trei excepții: România literară, Dilema veche și Ob-
servator cultural) nu au difuzare, nu au vizibilitate
pe piață, nu au public, din nefericire, și nu fac nimic
pentru a-l identifica și a-l cîștiga; aproape tot tirajul
se dă colaboratorilor, celorlalte reviste și prietenilor;
2. Revistele de cultură nu au orizont și spirit jurnalis-
tic: adună literatură și recenzii ușurele, complezente,
pe care le împachetează neatractiv și neproblematic;
revistele noastre nu au întrebări, nu au neliniști, nu
fac investigații, nu ridică probleme în domeniul cul-
turii; 3. Revistele de cultură sînt făcute predominant
de poeți, rămășițe de mentalitate ale vechii epoci, dar
poeți buni, care burdușesc sumarul cu poezie și își
închipuie că au dat lovitura; poezia a căzut din ran-
gul comunist în această epocă de piață, dar nimeni
nu vrea să vadă, se iluzionează că tot genul liric se
poartă; din păcate, nu se mai poartă, iar la recitalu-
rile USR elevii aduși cu forța rîd pe înfundate și se
distrează; 4. Revistele noastre de cultură sînt făcute,
în marea lor majoritate, de pensionari, ca și cum ar
juca șah sau table în parc, fără să fie conectați la ma-
rea cultură și la tendințele europene sau universale; 5.
De aici derivă și al cincilea viciu major – provincialis-
mul: facem revista noastră pentru noi și ai noștri sau
o facem cu plecăciuni față de centru, față de Uniune,
3
Jurnal comentat

ca să se vadă că avem busolă... (Din Observator cul-

tural 975). Mă opresc numai la acest citat, Ion Simuț Biblioteca Bucovinei literare
crezându-se deja, azi, victimă a scandalului pe care
singur l-a provocat inutil. Natural, „elegia” lui „pen-
tru revistele literare” (la care Nicolae Manolescu a
reacționat neiertător sub titlul „Elegie pentru un Debating Migration as
critic literar”) are „în principiu” dreptatea „omului a Public Problem, eds.
imparțial” (sic!), revistele literare n-au difuzare și Camelia Beciu, Mălina
tiraj (cu excepția săptămânalelor pomenite, care se Ciocea, Irina Diana
mai găsesc la vânzare la chioșcuri), de exemplu. Dar, Mădroane, Alexandru
cum bine scrie Nicolae Manolescu (România litera- I. Cârlan, Peter Lang
ră din 21 iunie 2019): „Istoricul literar Ion Simuț ar Inc., 2018.
fi putut să compare revistele de astăzi cu cele din in-
terbelic, deși până și cele mai anodine prezintă după
decenii bune măcar un interes documentar” (altfel,
reviste interbelice fără difuzare și cu tiraj minim)...
Aș continua atrăgând atenția că revistele „provinci-
ale” (adică revistele care apar cu bani ai consiliilor
județene sau ai primăriilor, chiar de comune și oră- Magda Ursache, Carte
șele; banii publici trebuie investiți în cultură cu orice pentru minte, inimă
preț; cultura e „singura care rămâne”) exploatează şi (wow!) literatură,
scriitorii „locali”, cei cu domiciliul în întreaga țară, București, Eikon, 2019.
nu numai la București, până una, alta. E chiar ex-
trem de important să fie reviste literare peste tot, să
acopere pe cât posibil întreaga viață literară de la noi
(dacă așa se vede, că viață literară, martoră zilelor de
azi, e „ternă”, istoria o va consemna ca atare, care e
nenorocirea? Groaznic ar fi să lipsească documen-
tele epocii legate de literatură, să nu apară revistele
de cultură). Condamnabilă însă, la „obiectivul” Ion
Simuț cu „Elegia” lui deschisă, e înjurătura joasă la Petru Ursache, Istorie,
adresa poeților care conduc revistele literare (po- genocid, etnocid,
eți-șefi dintotdeauna cu personalități accentuate, Bucureşti, Eikon, 2019.
mari profesioniști ai scrisului și cititului, cu spirit
critic aparte; că sunt pensionari sau nu, vârsta biolo-
gică n-are legătură cu vârsta spirituală, măcar atâta
lucru putea să știe). Istoricul literar Ion Simuț nu se
respectă, urăște pur și simplu poeții, pentru el poe-
zia ar trebui exterminată din țară, ea trăgând în jos
nu numai literatura română, ci și eterna noastră Ro-
mânie! Într-o vreme în care poezia e performantă în
limba română! Acum am aflat că poeții sunt de vină
și de faptul că avem reviste literare proaste, anacro- Marian Drăghici,
nice. Un Ion Simuț obtuz, de rea-credință. păhăruţul, Iași,
Junimea, 2019.
28 iunie 2019. BV

4 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019

 Cadran

RITUAL

Paul EMOND

Spunea că de vreo douăzeci de ani, în fiecare seară fără excepție, între opt și nouă, lăsându-se
în voia cuvintelor și a gândurilor scria într-un caiet mare, mereu de același format și cu un gest solemn
desena impresionantele teancuri de caiete clădite unele peste altele pe șemineu, spunea că scria mereu în
același ritm, fără să se oprească o clipă, că în toți acei douăzeci de ani nu a citit nimic din ce a scris și că
l-a rugat pe cel mai bun prieten al lui, care era cu mult mai tânăr și avea șanse mari de a-i supraviețui, să
ardă toate caietele în ziua când el va închina steagul, vedeți, eu îmi folosesc o mare parte din existență ca
să împlinesc un act artistic cu totul gratuit, perora el cu mândrie pe când ne adunam ca să vorbim de una,
de alta, despre soarta lumii, iar cel-mai-bun-prieten, care nu lipsea niciodată de la întâlniri, aproba grav și
tăcut dând din cap cât se poate de elocvent dar uite că închinarea steagului s-a produs mult mai devreme
decât ne așteptam și imediat după înmormântare cel-mai-bun-prieten a luat toate caietele ca să le ardă
însă înainte de a le arunca în foc n-a rezistat tentației de a deschide unul, la întâmplare și tare rău a făcut,
pentru că deîndată ce a citit câteva rânduri l-a apucat o amețeală cumplită, a fost dus la spital de urgență
iar mai pe seară a închinat și el steagul, prin urmare noi, ceilalți prieteni, cei ce luam parte la întâlnirile în
care se vorbea de una, de alta, despre soarta lumii, am tras la sorți ca să aflăm cine avea să preia misiunea
de a arde caietele și soarta m-a ales pe mine, așadar le-am luat, hotărât să le ard fără să arunc nicio privire
asupra lor, am aprins un foc mare, apoi m-am tot uitat cum ard butucii în camin, fără să mă pot hotărî, în
cele din urmă am pus caietele unele peste altele pe șemineul meu, să tot fie câteva luni de când stau acolo,
poate că-ntr-o zi voi avea curajul să iau unul la întâmplare și să-l deschid, poate că, dimpotrivă, voi hotărî
să le ard pe toate fără să arunc nicio privire, adevărul e că de când le țin pe șemineu am început să scriu
în fiecare seară, între opt și zece, într-un caiet de același format, am umplut deja două pe care, cu un gest
solemn, le-am pus peste teancul cel mai subțire format de caietele lui… (Text inedit, destinat revistei
Bucovina literară. Traducere de Elena-Brândușa STEICIUC)

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 5

 Inedit

Poeme*

Constantin ABĂLUȚĂ

1. MERG

Merg în toate părțile

ca un crab
nisipul mă-nțelege
urmele mele lasă ecou
în norii pe sub care trec
mersul meu nu
depinde de nimic
e întâmplător ca pietrele
care se trezesc oriunde
fără să se-ntrebe de ce
eu merg mereu
fără să vreau
fără să știu
și ecoul prelins din nori
mă legitimează crab
om
piatră
primește-mă cu iubire
univers infinit
atotrotitor

* Din volumul în pregătire „Lucrurile oamenilor”.

6 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019

 Inedit

atunci orașele și fluviile

nu s-ar mai simți părăsite
2. ALERGAREA a spus-o într-o doară și-a alergat mai departe
cei care nu aleargă îl lasă rece
Un om aleargă între două orașe dacă nu alergi soarele orașele străzile
un om aleargă între două fluvii podurile nu fac doi bani
schimbă mereu orașele și fluviile dacă nu alergi aleargă viața după tine
după cum i se năzare te prinde-n laț te chinuiește te hăituiește
stă prin hoteluri ieftine te hăcuiește aleargă omule aleargă
mănâncă prin birturi între două orașe între două fluvii între două mări
celor care-l întreabă de ce face asta alergarea ta picioarele mâinile inima
e un protest dimineața seara noaptea întreagă
e angajat al vreunei firme anume durere mândrie și umilință
militează împotriva războiului pe toate drumurile pe toate culmile
vrea să ajute bolnavii de Sida
nu le răspunde nimic
aleargă mai departe cele două orașe
cele două fluvii sunt țelurile lui în viață
n-are soție n-are copii
aleargă pentru soția pe care n-o are
aleargă pentru copiii pe care nu-i are
să le arate și lor orașele fluviile
pe care le iubește rând pe rând
nu-i patriotism
e viața lui de zi cu zi
cunoaște sute de oameni zeci de
hoteluri monumente
în loc să vadă filme aleargă pe străzi
traversează câmpii
e martorul mut a mii de întâmplări
oameni care-i fulgeră prin creier
oameni ce se nasc trăiesc și mor sub ochii lui
scrie de el prin ziare o curiozitate a naturii
nu se simte niciodată singur
mănâncă zdravăn doarme buștean
iubește copacii iarba ciupercile
despre biciclete spune că-i sunt dragi
doar agățate-n cui
pisat de-o reporteriță a spus odată
președintele țării să facă ce fac eu

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 7

Inedit

3. COPILĂREȘTE ANCORAT...

Îmi pierd adesea echilibrul

sunt gata să cad
dar sufletul meu se bucură
în fiecare zi
căci uite cât de elegant
mă sprijin în baston
și traversez strada
și pe balcon salcia mă salută
cu lăstarii ei care-n câteva luni
au devenit crengi înfrunzite
sunt emoționat
de toate cele din jur
le simt că-mi citesc gândurile
și îmi dau dreptate
așa că scriu poeme
mai bune ca niciodată
am câțiva prieteni câțiva fani
câteva străduțe joviale
câteva mâncăruri preferate la dada
sau la restaurantul libanez
ne-am luat mobilă nouă
dar golurile prin odăi
al celei vechi ne bântuie ca bolile
avute-n tinerețe
adesea în zile ploioase văd fulgere
și mă surprind cântând două-trei măsuri
din melodii necunoscute
zilnic mă simt copilărește ancorat
în viața mea de mâine de poimâine...

8 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019

 Inedit

4. BASTONUL ȘI MAREA

Încâlceala din capul meu dimineața

nori spintecați de ploi cu fulgere
străzi ce se surpă și-o iau la vale
și tot ce gândesc istovește
ușile și ferestrele casei
cu harababura ecourilor întretăiate

Nu am pretenții sunt un bătrân

sprijinit în baston
caut un taxi să mă ducă la mare
și nu găsesc nici unul
n-am văzut niciodată marea și-nainte să mor
vreau să-i fiu măcar câteva ore
țărm pasager
cred că și bastonul meu dorește asta
baston de lemn în zi cu soare
ghidându-mi pașii pe nisip
scufundându-se în apă cât de puțin
luat poate de-un val șiret și dus în larg
lăsându-și stăpânul fără să-i pese
plutind tot mai departe
fără să știe unde
scăpat pe totdeauna de tirania
de a-mi sprijini pașii nevolnici
și liber întâia oară
în viața lui

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 9

Inedit

5. PRIETENIE

Mi-am amintit
de becul cel mare
și de poezia pe care am scris-o
pentru el
și-am început să lăcrimez
caraghios consfințind
ce se spune despre bătrâni:
merg încet
și plâng repede
Toată lumea se-ntreabă
ce-am găsit
la becul cel mare
simplu: prietenie
chiar stins emană prietenie
becul cel mic
dinlăuntrul lui
pulsează ca o inimă
zi și noapte
pentru mine și pentru gabi
căci și noi
decum am văzut arătarea asta
în magazin
ne-am dorit s-o avem în casă
nu câine
nu pisică
doar becul cel mare
cu micuța inimă
pulsând zi și noapte
pentru noi

10 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019

 Inedit

6. LUCRURILE OAMENILOR

Chinuit de propria mea cămașă

Seferis

Lucrurile casei
ferestre și uși
gazde bune pentru
scaune masă pat
apoi veșmintele în care
se-arată-n lume trupul omenesc
cămașă
pantaloni
sandale
pălărie
baston
puține repere să nu
le uiți în lunga călătorie
printre lumini și umbre
care nu știi ce vor
de la tine
care nu știi de n-or încerca
să-ți răpească de-a valma
tot ce-au agonisit casa și trupul tău
ferestre și uși
pălării și sandale
un baston de lemn
și chiar această cămașă
roasă
ce nu te-ai fi gândit
c-o să te chinuie
cu atâta-ndemânare

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 11

Inedit

7. SCAUNUL PE CARE NU L-AM FĂCUT

Am vrut să fac un scaun

din câteva lemne rămase
nu se știe de unde
ziceam că-i ușor
joacă de copil
doar că nimic nu se potrivea
zilele treceau soarele răsărea apunea
scaunul rămânea invizibil
muream de ciudă și rușine
eu care scrisesem atâta despre scaune
stătusem pe milioane de scaune
prin atâtea țări în avion pe vapor
eu care inventasem vendete
jurăminte răzbunări împăcări
umanizând la saturație scaunul
nu eram în stare din câteva lemne
să înjgheb unul fie cât de urât
să nu se uite nimeni la el
fie cât de mic
abia să stea pe el o muscă
vă jur n-am fost în stare
anii veneau și treceau
scaunul rămânea invizibil
impostor ce sunt
mâzgălitor de scaune pe hârtie
bâlbâind de zor cele cinci litere
cu care o viață-ntreagă
pretindeam a ferici oamenii
scaun
aruncă dracului lemnele alea
că te faci de râs

12 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019

 Inedit

8. UMBRE ȘI DIMINEȚI
Liviei

În apartamentul de deasupra mea

stă o tânără poetă
scrie despre personajele din bloc
și despre cei doi copii ai ei
ne-am întâlnit la megaimage
ea mă știa mai demult
dar nu-ndrăznea să-mi spună
că diminețile apăreau întâi
în balconul ei și abia apoi
coborau într-al meu
și că salcia umbrea pe rând amândouă
balcoanele la un decalaj de
maximum un sfert de oră
Acum vreo zece ani
când mă mutasem
în acest apartament pe tavan
trona o frumoasă pată de igrasie
de la tânărul becher ce locuia deasupra
acum în locul petei se-aud
tropăiturile celor doi copii
cărora poeta le-a dedicat
a doua ei carte de versuri
pe care mi-a dăruit-o
și mie
la un sfert de oră după ce
m-a cunoscut la megaimage
mă gândesc că de acum înainte
clămpăniturile bastonului meu
pe trotuar
înspre și dinspre megaimage
vor mai reține un timp
atenția posterității
măcar prin mărturia tinerei poete
cu care fără să am habar
am împărțit o vreme umbrele salciei
și diminețile unui bloc bucureștean

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 13

Inedit

9. ÎNDOIELNICE SUPRAVIEŢUIRI

„Am reuşit să trec

de la mic la foarte mic,
o singură cameră,
în apartamentul de două
al fiicei mele (...)
Vă mărturisesc
că dispun de o
îndoielnică supravieţuire.”
(Constanţa Buzea –
scrisoare din 9 mai 2008)

În patru ani
micul apartament
de două camere
a cunoscut
două morţi
întâi camera mare
în care a murit fiica
apoi camera mică
în care a murit mama
tatăl a murit între timp
undeva
în altă odaie
la altă adresă
Mare e durerea odăilor
în care mor de-a valma
părinţi şi copii
mare singurătatea zidurilor
ce preiau alte tablouri
alte fotografii
alte îndoielnice
supravieţuiri

14 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019

 Inedit

SCURTĂ POSTFAȚĂ*

În anul 1978, în volumul meu „Obiecte de

tăcere” (Editura Albatros), prima parte a
poemului tripartit „Exerciții de copiat aerul”
debuta cu enunțul Vreau să scriu cu lucruri.
Aveam pe atunci exact jumătatea vârstei pe
care-o am astăzi când sunt octogenar. Un
vers pe care la vremea aceea l-am socotit
întâmplător, iată că, pe parcursul celor patru
decenii care s-au scurs nici nu știu când, s-a
dovedit a împlini o profesiune de credință.
Prin faptul că este rudă bună cu timpul,
devenirea/împlinirea este și ea un mister. Iar
timpul – știm bine – că nici sfântul Augustin
nu știa ce este. Oricum, finalul primei
părți a poemului citat mai sus se sfârșea cu
versurile: Aud o voce: ca să scrii cu lucruri/
trebuie să fii mort demult și prin văzduh/
să năvălească aerul pe care-odinioară// l-ai
respirat. Vocea oracolului, pare-se, n-a fost
întrutotul exactă, dar se poate considera cu
larghețe că între vârsta de optzeci și termenul
final nu mai e atât de mult. Așa că, iată-
mă scriind cu lucruri într-un legitim mod
ultimativ: mi-am câștigat acest drept. Și aerul
respirat odinioară năvălește peste mine tot
mai insolent.

Constantin Abăluță / 27 iunie 2019

* Desenele care însoţesc poemele sunt realizate de autor.

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 15

 Poesis

Floricele pentru bunica

Mihail Vakulovski

(1)
cînd a murit bunica
era joi
şi-o iubeam ca şi acum
aveam educaţie fizică
şi susţineam proba de rezistenţă
şase kilometri
pe atunci distanţa mea preferată
deşi eram 20 de băieţi în clasa a VII-a „B”
majoritatea foarte buni sportivi
i-am lăsat în spate mai mult de un kilometru
parcă cineva mă mîna din urmă
ca să ajung primul la linia de finiş
unde secretara şcolii mi-a spus pe un tot grav
să mă duc repede acasă
„a murit bunică-ta”
nu! nu are cum să moară bunica
(2)
cînd am intrat în casa bunicilor
era prea multă lume
nu ţin minte să fi întîlnit pe cineva
bunica – în dormitorul
unde am crescut primii mei ani
sicriul – între cele două ferestre
bunicii îi plăcea lumina foarte tare
poveştile ei ciudate şi dure erau fermecătoare
m-am dus la bunica
am aruncat rublele de pe ea
şi am apucat-o de mînă
(3)
cînd o duceau spre cimitir
şi ne-am oprit la şcoală
a sunat clopoţelul
atunci bunica a deschis o pleoapă
şi a zîmbit cu colţul gurii
directorul a vorbit mult despre bunica
pînă ieri se urau
acum povesteşte însufleţit
cît de bună era Maria Andreevna ca om şi
învăţătoare
fotograful imortaliza totul
n-am intrat în nici un cadru
(4)
cînd tata mama mătuşa unchiul şi celelalte neamuri
îşi luau rămas bun de la bunica
azvîrlind cîte-un pumn de pămînt în groapa
unde bunica mea se ascundea de mine
unul dintre ei mi-a şoptit
să arunc şi eu o mînă de ţărînă
„aşa-i obiceiul”
mama mi-a spus mai tîrziu
că atunci mi-am smuls toate „legăturile” de la braţ
(„aşa-i obiceiul” – înmormîntare cu legături)
şi le-am aruncat furios în mormînt

16 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019

 Poesis

(5)
după moartea bunicii bunica mireasă bunica la vîrsta femeii lui Balzac
bunicul are grijă de florile sădite de bunica şi de ultima fotografie cu bunica
păsările rămase de la ea alte fotografii cu ea
„am 18 găini şi jumătate” zice
bunicii îi plăceau mult găinuşele de munte toate aceste bunici ale mele privesc
toate găinuşele ei pitice şi strălucitoare erau Aluţa cum la Paştele Blajinilor ne întîlnim acolo cu toţii
cocoşeii – Petruşca şi ne certăm
mîţele – Muraşca
motanii – Feghiuşca avem şi noi acasă
– şi mătuşa şi unchiul –
bunicul a transformat dormitorul în sufragerie cîte o Muraşca şi un Fedea un Petea şi o Ala
şi a înşirat peste tot fotografii cu bunica
bunica tînără bunica elevă bunica şcolăriţă

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 17

Poesis

a doua venire

Nicolae SILADE

ziua întâi. repornirea timpului a doua zi. regăsirea spaţiului

aici este locul de întoarcere ladies and gentleman
this is the place aici
unde începe marea nesfârşita mare după ce
pământul s-a tot rontunjit
s-a îngerit şi s-a întors în pământ plin de viaţă e
cuvântul aici cuvântul
ce dă naştere cuvintelor întoarse dintr-o altă viaţă
aici e viaţa de apoi
adevărata viaţă care pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire
când bat clopotele în două biserici deodată şi se
sincronizează perfect
dangătul de plecare cu cel de sosire dintr-o biserică
mare la ţărmul mării
într-una micuţă pe un vârf de munte cum am văzut
în grecia în thasos sau
în severin pe semenic să pleci dintr-un loc şi să
soseşti în altul în acelaşi
timp ca şi cum timpul şi spaţiul se fac una în cel
mai pur gând omenesc

s-a arătat este ivirea din cuvinte ca o barcă
legănându-se-n larg cu o
lumină aprinsă în vârful catargului în noaptea pe
sfârşite a mării când
muzica valurilor ei acoperă larma teraselor acoperă
amintirile dragostei
şi marea a fost la început un cuvânt marea
doamnelor şi domnilor priviţi
cum îşi aruncă la ţărm necurăţiile ca omul care îşi
spală singur păcatele
mult călătoreşte omul prin sufletul său dar mult
mai mult sufletul şi încă
mai mult şi mai departe gândul gândul cel bun
gândul care înalţă şi unde
nu credeai că te mai întorci vreodată dumnezeu
face pe loc o minune şi te
trezeşti ca dintr-un somn de veci te trezeşti trăind
din nou în aceeaşi vilă în
aceeaşi cetate şi pe acelaşi ţărm de mare privind
cum răsare iarăşi soarele

ca muntele care se spală singur cu apa mării în ziua
mării care acum
începe ca o lumină reaprinsă după marea stingere
ca un timp oprit un
timp şi care acum reporneşte cu întreg alaiul său de
secunde e marea
devenire a mării ziua ei dintâi când cel plecat se
întoarce după o lungă
uitare de sine când cel plecat se întoarce din sine
prin sine pentru sine
după ce l-ai apus pe totdeauna îndărătul unui turn
de biserică îndărătul
unei moschei şi din întunericul acela adânc te
trezeşti dintr-odată luminat
te trezeşti luminând după ce ai uitat totul şi ţi-ai
amintit totul de la facerea
lumii încoace după ce ai renunţat la propriul tău
nume şi ai luat numele
lor numele tuturor în numele tatălui în numele
fiului şi al sfântului duh

18 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019


ziua a treia. reconfigurarea traseului
ce fel de nori ca nişte picturi abstracte ce valuri
înspumate ce insule pe
marea învolburată în această dimineaţă după ce
toată noaptea ai stat să
asculţi ce vrea să spună tunetul ca şi cum ai fi vrut
să surprinzi la lumina
unui fulger viaţa de noapte a unui întreg oraş ca şi
cum ai fi vrut să fii vântul
iscat din senin ce poartă norii încoace şi-ncolo
norii luminaţi de fulgere norii
fulgerându-se între ei până când ploaia
binecuvântată se porneşte peste
lume şi o spală de păcate ca şi cum ai fi vrut să fii
tunetul dezlănţuit şi valul
care a rupt baliza valul ce împinge la ţărm
ambarcaţiunile puţine sunt locurile
cu ştaif ce mi-au plăcut dar şi mai puţine vremile
uneori ţi se pare că vii de-a
dreptul din antichitate cu toţi zeii după tine cu toţi
înţelepţii şi faraonii toţi
din evul mediu până în zilele noastre nicio zi nu a
fost mai frumoasă nicio
zi nu a fost mai a noastră să ne bucurăm aşadar de
această zi de această
clipă de această viaţă întoarsă la viaţă acum când
cerurile se înseninează
acum când gps-ul nostru reconfigurează traseul şi
ne anunţă că am ajuns
la destinaţie în noi înşine adică în frumuseţea fără
de seamăn a sinelui
a patra zi. un parasailing în zori
să mănânci să bei să faci dragoste să înalţi o cetate
pe un ţărm de mare da
să plantezi rodii măslini palmieri să zideşti o casă
pe stâncă şi toate acestea
pentru a duce mai departe o viaţă care te lasă în
urmă şi toate acestea într-o
înlănţuire de cazne şi legi care te ţin legat de
pământ care te ţin în loc şi care
te ţin în timp în oaza deşertăciunii acesteia de parcă
altele mai frumoase nu-s
greu de stăpânit popoarele dar mai grea stăpânirea
de sine când întâlneşti
la tot pasul comori pe care le vrei ale tale frumuseţi
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Poesis
străluciri şi măriri care îţi
fac cu ochiul sau când îţi zâmbeşte o fată iar
zâmbetul ei devine dintr-odată
icoană la care te-nchini la mare la mai mare când
dragostea pune stăpânire
pe tine ce să facă un om care nu-i decât om în zilele
vieţii lui sub soare care
nu-i decât om şi nici măcar liber în această
imensitate albastră o poţi vedea
şi cu ochii închişi şi cu ochii închişi poţi vedea mult
mai bine cum vin îngerii
şi cum pleacă cum te cheamă în împărăţia lor du-te
nu e nimic mai frumos
decât muzica mării ce se răsfaţă între ţărmuri decât
muzica valurilor izbite
de stânci când te înalţi în parasailing spre cer iar
cerul brusc se deschide
ziua a cincea. un refresh vizual
atât de albastră marea n-a fost niciodată atât de
liniştită atât de curată atât
de prezentă în noi şi în jurul nostru încât cerul şi
marea sunt una iar timpul
întreg e în această clipă stătătoare şi iată-i pe
cavalerii de altădată îmbrăcaţi
în armuri iată-i pe oamenii mărilor şi iată corabia
piraţilor iată-l şi pe robinson
crusoe iată-i şi pe oamenii grotelor pe oamenii
viitorului cu toţii bat la porţile
acestei cetăţi de necucerit sunt lucruri pe care le
vezi şi sunt lucruri pe care
nu le vei vedea niciodată pentru că nevăzutul nu
vrea să le arate din pricina
opacităţii noastre din pricina necredinţei noastre şi
din alte pricini ce bun ar fi
un refresh vizual să vezi laolaltă în golful albastru
bărci de pescari şi corăbii
cu pânze şalupe şi plute skijeturi vapoare şi
yachturi de lux dar sunt lucruri
care se văd cu ochii şi sunt lucruri care se văd cu
inima noi însă privim acolo
unde nu e nimic de văzut iar marea oglindită în
geamurile unui hotel de cinci
stele nu e aceeaşi mare şi vederile trimise pe
facebook nu înseamnă vedere
iar clopotul ce-l auzim cum bate e doar o
înregistrarea unui clopot ce bate
în această imensitate albastră pe care pluteşte
pierdut un colac de salvare
19
Poesis

mare unde vii să devii

şi mai mare unde vii să devii şi nesfârşita mare e o
a şasea zi. in love reloaded nesfârşită zi cum
nesfârşite sunt toate cele ce sunt şi atotputernic este
la aceeaşi masă pe aceeaşi terasă la acelaşi ţărm de cel care este
mare în timp ce fumez am văzut tatuate aceste cuvinte pe mâna celui ce a
aceeaşi ţigară în timp ce beau aceeaşi bere rece scris înainte
încercând să-mi adun toate
gândurile într-un singur gând toate cuvintele într- şi am luat aminte şi am luat înălţime am luat tot ce
un singur cuvânt adevărul se poate lua
despre viaţă despre moarte despre înviere privind dintr-o viaţă şi am dat tot ce se poate da dar ceea ce
marea cum te îmbrăţişează rămâne e ca
soarele cum te arde cum devin gelos pe mare gelos o hologramă vie într-o lume moartă sau ca
pe soare şi cum devin imaginea soarelui ce apune
în propriul său răsărit mântuieşte-ne pe noi acum
ce ochi ce buze ce zâmbet o fata mea când intri în şi-n timpul vieţii noastre
mare când ieşi când slobozeşte-ne şi aminteşte-ţi de noi cei care în
goală te-ntinzi pe nisipuri ce sâni ce fese ce sublimă măreţie am fost asemenea ţie
invitare la dragoste
o fata mea oricât de frumoasă e lumea frumuseţea
ta o întrece căci toate
frumuseţile lumii din tine se nasc odată cu tine de
parcă dumnezeu te-a
aşezat la începutul începuturilor bucură-te fată tu
care bucuri cu trupul

de rodul trupului tău bucureşte-te şi fericeşte-ne pe

noi în timpul vieţii
noastre şi fericeşte-ne pe noi cu dragostea ta
reîncărcată toată filosofia
lumii păleşte în faţa nudului tău şi toată mitologia
lumii piere în miracolul
trupului tău vino acum cu îmbrăţişările mării vino
cu soarele ce te arde
vino aici unde dragostea arde mai tare şi nu-s ape
în stare s-o stingă

ziua a şaptea. o hologramă vie

când închid ochii te văd pe tine dumnezeule când îi
deschid văd lumea
pe care ai biruit-o tu ce poate fi mai frumos decât
această vedere această
înălţare a sinelui în sine doamne cât de aproape e
omul de tine şi cât de
departe eşti tu cât de înalt în această măreţie
albastră m-am chemat pe
mine însumi la mine şi am răspuns chemării mele
şi iată-mă şi iată-l pe

cel flămând cel însetat cel ce plânge cel alungat din

sine iată-l aşezat
la locul lui iată-l aşezat la înălţime la marea cea

20 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019


Transsubstanțialitate
Înspre amiază vata de sticlă a lucrurilor
năpădește șesul și muntele deodată
dispar din fereastră mușcatele
din lacul ochiului se reped în năvoadele amintirii
Copilul ieșea în drum prin gaura din gard a găinilor
fără doar și poate în patru labe ești mai aproape de
pământ
cel mai bun prieten de joacă e cuțul dezlegat din lanț
când a murit i-ai adunat oasele i le-ai spălat la izvor
să se întoarcă la viață într-un trup
care să fie și al lui și al tău
Rugăciunea poetului
Se împleticesc răsărituri apusuri
pe coama paginii
Te apleci să arunci un zar o privire
să umpli ochi prăpastia dintre cuvinte
de comete pulsari și de sorii altor planete
Răsuflarea ta peste mâna ce scrie ia foc
laptele degetelor sfârâie
Fă Doamne după placul inimii poemul
care pe amândoi ne ține sub fiorul trezviei
până în zori clopotele facerii nu mai tăcură
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Poesis
Nu-mi mai sunt
Denisa CRĂCIUN
Din mâzga zilelor carte vă scriu
Deși umbra zăbrelei gâtuie zidul de zor
hotărârile inimilor voastre sub pragul casei
înstrăinate nu mor
peste ele nu se poate trece din mâzga zilelor vă scriu
un pâlc de sălcii smulse din crâng
pornesc să vă întâmpine în cremenea muntelui
Același cuc ne-a pierdut pe toți trei
în ziua de Paști pe drumul spre biserică
amu odihniți în huma stelelor
în timp ce eu lacrimă încleștată
mă tot rostogolesc din piatră în piatră prin grohotișuri
Nici unul din voi doi nu a văzut decât marea
știuleților de porumb
pământului nu s-au împotrivit mâinile voastre
goale de viitor și goale de trecut
în spuza cerului stivuiesc pâini
Trăiai ca-n sânul lui Avraam
Trăiai ca-n sânul lui Avraam
ca apa spre canal ca fluviul către mare
vei mai ști tu oare când or să fete caprele sălbatice
atunci când cornul și trâmbițele suna-vor a
deșertăciune
în gheare de amnar te va purta șoimul cu aripi de
corabie
Îi ești dator cu cel puțin un naufragiu
când bulgării de pământ se vor lipi de lopată
va veni vremea ca vorbele să-ți fie vândute
21
Poesis

bucată cu bucată să fie întinse crucile se pun pe foc iar lemnul lor scârjelit de flăcări
în fața casei la soare te dezgolește vultur scuturându-te de aurul
mormintelor
ne scrutezi umbrele neclintite peste
Poemul despre el însuși lespezi de inimi măturate de vânt

Eu sunt cel ce sunt ce-ar mai fi de făcut

cine crede în mine nu va avea viață să ne alcătuim vulturului ca prinos al înălțimilor
veștedă

Eu sunt șuvoiul Nu-mi mai sunt

năvalnicul roib al pietrelor
dintr-o cută a pleoapelor deșurubându-mă slove
îți cad pe piept pe mâini pe genunchi ghiftuite de
flăcări
gâtlejurile lor cuvinte aruncă când în negura ploilor
când în vârtoșenia paginii te duci după ele
în priponul Nimicului poposești preț
de o clipită
Drumul pietrei spre mare
Piatră umblătoare când privirea se plivește
treci podul peste valea seacă
alături de omul care și-a sărutat umbra
mari cât roata cerului ochii de jind ai umbrei
două potoape spășite îți cuprind gleznele
sorbindu-le măduva pietroasă apoi piatra-inimă
dintr-un salt sare în holda mării de lumină
ai murit de prea multă lumină
încolăcită pe grumaz
te-a săgetat în sarea lacrimii o pană
de pasăre ca dâră de cântec
să scot din tine
primăvara e-n toi
Nu-mi mai sunt pașilor mei trecătoare
peste munți loviți de cozi de furtună
Nu-mi mai sunt verdele de iarbă crudă
pentru odihna oaselor de brumă
Nu-mi mai sunt chip ci doar asemănare
aici în casa măturată de valuri
o întrupare m-ar înviora
Descântec
Cine are dreptul să ciocnească cuvintele
ca pe niște ouă de Paști
Miezul lor auriu de sub coaja roșietică
nu se mănâncă ci se aruncă în apă
fântânii săpate în săptămâna cu două duminici
îi clocotește un ochi adâncit sub pleoapă
Fă cruce deasupră-i și spune
Dacă clocotești de bine clocotește înainte
Dacă clocotești de rău oprește-te

Să ne alcătuim vulturului Adăstare

Alaiul nopților streine Zilnic vizitez vizuina vulpii din vâlcea

cu osârdie alerga spre tine mă atrage în ea liniștea lătrată de jur împrejur
colosală vă jur gura burdufului de pământ
și ai făcut pentru noi miroase-a romaniță
două plăpumi
una umplută cu lâna oilor Ca-ntr-un mormânt deschis
cealaltă cu iarbă și fără piatră oricine e liber să intre și să iasă
cerească
oaste migratoare de oase Cu vulpea nu m-am văzut niciodată
închid în mine trupul ei de rouă fermentată
casa prin toate colțurile lumii subterane aleargă
închid în mine un val de vorbe cucernice îmi leagănă munții văile
grădina îmi respiră cele patru gânduri cardinale

și mierea cuvintelor o ascund Pierdut în nemișcare sufletul meu

când răgetul cerboaicelor o schimbare la față adastă
pare să nu fie din lumea aceasta râzând și plângând în visul lui
de pasăre albastră

22 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019

 Poesis

Marele Arpentor

PURUŞA
Când am scris Poema sfârşitului
era o seară smolită de gânduri
când orice disperare îşi cerea dreptul la desăvârşire
iar prinţul Mîşkin cu care ne-ntâlneam tot mai des
surâdea apocrif.
Ca un înger trecea deasupra noastră
Puruşa în rochia-i de nenufar
canonizând absenţa.
Dar nu aceasta-i consolarea noastră
clipă neagră şi lacomă clipă
despre munţii ascunşi prin ceruri
am vorbit cu clavăzătorul Von Dogen
până când domestica absenţă da-n muguri
doar el ştia că începusem să scriu erezii
că nu mă interesează urmele zeilor
că nici un bătrân adevăr nu minte.
Totul ştia. Nu râde, visează-nainte!
UN ALT BEETHOVEN
Poetului Dumitru Crudu
Politețea trebuie gonită din fiecare poem.
Nu-i o rușine să scrii despre sînge
și carne despre sex și neant
nu-i o rușine să mori
fără coroană de spini pe creștet.
Daniel CORBU
Poți muri pur și simplu
în timp ce vorbești
despre patimi despre fericite havuzuri
despre ploaia de îngeri
sau despre coapsa iubitei
care te-a părăsit anul trecut.
Nu-i o rușine să scrii
despre cătușele ruginite ale ploii de-april
NU-I O RUȘINE SĂ MORI FĂRĂ COROANĂ
DE SPINI PE CREȘTET.
Nu-i o rușine să alungi politețea
din fiecare poem.
Îmi spune cineva ce se-aude?
Un alt Beethoven cîntă Simfonia.
SCRISOARE APOCRIFĂ A TRUPULUI
CĂTRE SUFLET, EXTRASĂ DIN
BABILONUL DE SEMNE CU OCAZIA
DESCINDERII ÎN BANAL ÎNTRU
SALVAREA CELOR ȘAPTE PRINCIPII
Toată tinerețea am ocrotit în mine
mirabilul poet
cel care deseori îmi călca în picioare așteptările
îmi zdrobea rărunchii
îmi devia respirarea
și-mi îngreuna mersul pe labirintica
noastră planetă.
Doar el se bucura de interiorul
feericul dezastru al piramidei fără ferestre

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 23

Poesis
care eram
doar el era prințul de neatins
al tuturor miresmelor și-al cîntecului
neașteptat
dictat în somn sau în trezie.
Doar pentru el zornăiau cătușe
din cuvintele limbilor moarte.
Doar el se mîndrea la nesfîrșire cu mine
doar eu sufeream pentru visele sale sparte-n bucăți.
Acum cînd am gîrbovit
și încheieturile scîrțîie precum spînzurătorile
în crivățul iernii
îl văd răvășit
agonizînd prin antecamera acestui
nefericit poem ca un Sfinx rătăcitor
prin Babilonul de semne.
MARELE ARPENTOR
Vezi tu, Vicențiu, aceste cătușe
din cuvintele limbilor moarte
lucrate cu migală și tact
mi-au fost dăruite de chiar
Marele Arpentor
într-o seară a slăbiciunilor
o seară de pomină după ce
isprăvisem de scris o mie de versete
la cartea despre juna Junona și Jaself
împăratul filosof din pierduta Mesopotamie
pe cînd adăstam la picioarele nichelate
ale unei dimineți de april
probînd una după alta ideile firave
(ca anemonele)
ale desprinderii de sine le sticlos.
Însă ia seama, bunule Vicențiu,
aceste cătușe din cuvintele limbilor moarte
care-mi curg pe suflet și trup
dăruite de Marele Arpentor
ascund firicelul de sînge totemic
și ascund
rîsul călăuzitor al întunecatelor triburi.
ALL RIGHTS
O, dar istoria poate sta şi-n cap
şi din buzunare îi curg toate mărunţişurile !
24 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Uite, zice unul, războiul de o sută de ani
uite-l pe Caligula şi uite Cartagina-n flăcări
uite nişte războaie civile
şi nişte eroi anonimi călcaţi în picioare.
Uite-l şi pe cel care trecea prea des prin
umbrarele conştiinţei de sine
dar mereu căuta o uşiţă spre lume
ca s-o zbughească
asemenea fetelor fugite de-acasă. Dar uite şi sufletul
lui, mai zice, caleidoscop de speriat credincioşii.
All rights ! Privim ca la teatru
homo ludens bizareriile semiotica demodată
All rights !
TOTUL SE VINDE PÎNĂ ŞI
BĂTĂTURILE LĂSATE DE DRUMUL SPRE ZEI
All rights ! Prea comodă limba oamenilor
în care ceri pizza cu mozzareli şi bucăţi de mosc
în care cînţi versete înălţătoare
şi tîrguieşti vise la second hand în timp ce cu atîta
dexteritate
muţi în secret întunericul
dintr-un buzunar în altul
iar nemurirea de care-mi vorbeşti miroase ca un ou
stricat.
PROLEGOMENE DE ŞOAPTE
Ziceam: toate uşile dau în haos…
Şi mai ziceam: NIMENI N-A VĂZUT
MORMÂNTUL
UNUI CUVÂNT
Şi mai încă ziceam: stai singur ca o uşă
săpată în ziduri
râvnind mereu orizontul de după orizont
trece adevărul dintr-o cameră în alta
şi te ignoră
trece umbra morţii şi te sperie.
Pas encore, Monseur Le Best Daniel, pas encore!
Ziceam:
şi mormintele călătoresc.
Şi mai ziceam: nu-l uitaţi pe cel care-şi are
mormântul în mare !
Şi mai încă ziceam: CEL CE-ŢI OPREŞTE
MOARTEA LA FIECARE RĂSPÂNTIE
CEL CARE-O ALUNGĂ MEREU
LA DOI PAŞI MAI ÎNCOLO
TE VA UITA ÎNTR-O ZI !

Dacă Nicolae Balotă este criticul apolinic
al Cercului Literar de la Sibiu, după cum afirmă
Bogdan Creţu, Ion Negoiţescu este cel dionisiac. Fi-
ind aflat mai aproape de mit decât de realitatea ter-
nă a lumii, prezenţa unei specifice fervori discursive
pe care o întâlnim în scrierile lui şi, nu în cele din
urmă, atitudinea sa insurgentă, impun un anumit fel
de a fi în critica literară de la noi.
Autor al celebrului studiu intitulat Poezia
lui Eminescu, Ion Negoiţescu „preia şi radicalizează
demersul lui Călinescu de valorificare a postumelor
până la răsturnarea raportului valoric dintre acestea
şi antume”1. Sacrilegiul pe care îl comite este sancţi-
onat vehement de tabăra tradiţionalistă a eminesco-
logiei din acea vreme. De fapt, demersul său a fost
înţeles greşit: „Negoiţescu nu discreditează, cum
vom vedea, poezia eminesciană antumă, ci o diso-
ciază, pur şi simplu, de cealaltă, rămasă în manus-
crise, dar aplicând în ambele cazuri acelaşi criteriu
de evaluare, care este strict estetic şi vizează lirismul
în esenţialitatea sa. Există, prin urmare, doi poeţi
distincţi, unul plutonic şi altul neptunic, primului
corespunzându-i lirica postumă, celuilalt cea antu-
mă”2. Petru Poantă subliniază: „Diferenţa între cele
două niveluri se măsoară prin ponderea lirismului,
maximă în primul, diminuată mult în al doilea în
avantajul conceptualizării şi al fineţei artistice. Se
înţelege că vizionarismul, specific zonei plutonice,
1
Petru Poantă, Recuperarea vizionarismului originar, în Ion
Negoițescu, Poezia lui Eminescu, ediția a V-a, Pitești, Editura
Paralela 45, 2000, p. 6
2
Ibidem
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Reflux
Ion Negoiţescu, criticul
dionisiac al Cercului
Literar de la Sibiu
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
izbucneşte fragmentar şi în spaţiul neptunicului. De
fapt, între cele două lumi (cu criteriile lor poetice di-
ferite) ar exista o relaţie subtilă, aceea dintre dublu-
rile unei personalităţi scindate; e un raport de rup-
tură a structurii, nu de comunicare a părţilor”3. În
fine, în Prefaţa studiului Poezia lui Mihai Eminescu,
Ion Negoiţescu atrage atenţia asupra postumelor
marelui poet şi vorbeşte despre necesitatea unei noi
ediţii a poeziei acestuia. Este limpede că perspectiva
hermeneutică a lui Negoiţescu reprezintă o piatră
unghiulară aflată la o răscruce a cercetării operei
omului deplin al culturii româneşti.
Revenind la ceea ce am putea numi latura
dionisiacă a lui Negoiţescu, focul lumii plutonice faţă
de care avea o reală propensiune ni-l situează într-o
asemenea zonă. În acest context, semnificativă este
opţiunea hermeneutului pentru partea plutonică a
lui Eminescu, „acea parte ce corepunde în general
laboratorului şi care, tot aşa ca-n geologie – roca
născută din focul subteran, vine mai adânc, de unde
se frământă văpăile obscure. Această combustie a
poeziei, această radiaţie cvasidemonică a spiritului,
ce creează, departe de natura comună, una enig-
matică şi profundă: dorul imensităţilor elementa-
re, vârsta de aur, inconştientul beat de voluptate al
somnului, umbra tragică peste un tărâm de palori,
decorul halucinant mirific, magia şi mitul, impli-
caţiile lor oculte, iată universul plutonic, metafora
infernală”4.
3
Ibidem
4
Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, Ediția a V-a, Pitești,
25
Reflux

Negoiţescu, ţinând cont că a încercat să se sinucidă

de trei ori, a purtat de-a lungul vieţii „un sâmbure
morbid existent în personalitatea sa” (Rudolf Stei-
ner).
Dincolo de orice, Ion Negoiţescu rămâne
un eminescolog de substanţă, un critic, mai ales,
de poezie major, unul dintre cei mai buni pe care
îi avem, cel care, să nu uităm, la doar 24 de ani, cât
avea în 1945, îl va considera pe George Bacovia un
mare poet. Şi asta în contra curentului unor nume
cu greutate precum George Călinescu sau Eugen
Lovinescu, critici care nu au avut organ de receptare
pentru lirica bacoviană. De remarcat este că încă de
atunci, din tinereţe, a furnizat suficiente argumente
pentru a fi considerat un critic, fără doar şi poate,
matur.
Deşi şi-a propus multe şi nu prea le-a dus
până la capăt, Negoiţescu rămâne un reper pentru
critica literară de la noi, pentru eminescologie, un
scriitor pregnant, blestemat de sorţi cu har.

Una peste alta, tocmai din acest imbold

dionisiac, Negoiţescu „îşi va trăi până la capăt natu-
ra stranie, lirică”, despre care criticul literar Bogdan
Creţu susţinea că: „l-a predispus mereu către gesturi
romantice sau porniri entuziaste, temperate cu greu
de cultura prodigioasă a acestui dandy ultrasensibil,
niciodată maturizat”5. Nu întâmplător, menţionează
tot Bogdan Creţu: „poezia pe care a ratat-o în volu-
mele lirice, a răscumpărat-o cu asupra de măsură în
critică”6. Îl putem identifica astfel pe Ion Negoiţescu,
fie el poetul sau criticul, în sfera creaţiei, a invenţiei
veritabile, punând în mişcare, eliberat de convenţii,
supapa dionisiacă a lumii.
Probabil că precum Nietzsche, discipol al
filosofului Dionysos, după cum se autointitula, şi

Editura Paralela 45, 2000, p. 15

5
Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii, Bucu-
rești, EuroPress Group, 2015 (ediție electronică)
6
Ibidem

26 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019


Budila-Express din volumul Cinci (1982)
şi Strada Castelului 104 (1984) sunt reperele po-
eziei lui Alexandru Muşina, volumele ulterioare
corectând şi completând ceea ce n-a lăsat cenzura
acolo, cum se întâmplă cu Lucrurile pe care le-am
văzut (1979-1986), carte apărută abia în 1992 sau
adăugând, adâncind teme, motive şi figuri lirice –
embrioni încă în anii debutului – în Aleea Mimozei
nr. 3 (1993), Tomografia şi alte explorări (1994), Tea
(1998), Personae (2001), Şi animalele sunt oameni
(2002), Hinterland (2003), Poeme alese (1975-
2000), o antologie tipărită în 2003, Album dumi-
nical (2008). Poemele volumului Strada Castelului
104 dezvoltă câteva raporturi tensionale care defi-
nesc şi personalizează lirica lui Alexandru Muşina
în peisajul, iată, destul de variat al liricii generaţiei
de poeţi, care intră în lumea literaturii la începutul
deceniului nouă al secolului trecut; semnificantul
şi semnificatul lui Ferdinand de Saussure, lectură
obligatorie pentru „studenţii bursieri anii I-IV“,
cărora poetul le oferă un Îndreptar sentimental cu
prima carte, forţa referentului şi tentaţia imagina-
rului, discursul liric şi retorica limbii de lemn care
înfăşoară în straturi succesive de pânză, mumifică
realul, privirea omului din cotidian şi vederea orbu-
lui, realul şi realitatea, experienţele omului exterior
şi himerele fiinţei interioare, timpul evenimenţial
şi cel al aduceriiaminte îşi dispută teritoriile liris-
mului în toate volumele lui Alexandru Muşina, ple-
când chiar din structura primelor poeme ale cărţii
de debut: „Prietenii care mă ştiu/ Şi cei care mă ştiu
mai puţin/ Intră pe fereastră şi se aşează comozi/ În
cele patru vânturi ale inimii mele,/ Îşi aprind ţigări-
le lor puturoase,/ Se întind încălţaţi în pat şi joacă/
Indiferenţi şi pasionaţi diverse/ Jocuri de noroc şi
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Cronica literară
Alexandru Mușina –
65 de ani de la naștere
Omul din Budila-Express
Ioan HOLBAN
cărţi;/ Cotrobăie prin toate ungherele şi beau/ Sân-
ge albastru şi venin amărui,/ Se trezesc cu apă de
busuioc,/ Apoi se cară bombănind nemulţumiţi./
«Unde dracu e nesimţitu ăsta,/ De ce nu stă şi el pe
acasă?»/ Eu cobor din tavan, de unde priveam/ Sub
chip de păianjen cu cruce, nevăzut şi otrăvitor,/ Mă
apuc şi deretic, pe urmă, timid,/ Îmi torn şi eu o
ceaşcă de busuioc,/ Care se sparge cu sunet cristalin,
şi eu strig:/ «Aceasta e arta, băieţi!»“ (După-amia-
za lui Hyperion); „Peste el au trecut şenilele tancu-
lui,/ Apoi asfaltul după-amiezelor noastre de pace,/
Erau crengi care-i sprijineau inima,/ Vârtejuri de
nisip şi ciori cu sânge albastru/ Rătăcite sub arca-
dele albe./ «Noi mai avem timp» îşi spusese/ Lăsân-
du-se într-o rână în coliba strâmtă,/ Dar frunzele
putreziseră şi stâlpii căutau/ Cu degete jilave inima
lui nepăsătoare./ El s-a amestecat cu noroiul/ Cum
se amestecă vinul cu sângele de tânăr,/ Celulele i sau
umflat ca nişte ciuperci,/ Pielea i s-a răsfrânt peste
margini şi a curs/ În iarba măruntă de jur împrejur./
Desigur că s-au rostit câteva cuvinte/ Ca nişte gar-
duri de sârmă ghimpată/ Sub care cresc florile de
muşeţel,/ Desigur că el a lăsat în geantă o scrisoare/
Ca o jivină oarbă şi înfricoşată./ Noi nu mai ştim
însă nimic, noi stăm pe malul lacului/ Ca într-un
vas de porţelan preafrumos/ Privind asfaltul vânăt
spre departe“ (Mormânt de soldat).
Decisive sunt aici întâlnirile cu prietenii
care, conform portretului-robot, practică diverse
jocuri de cărţi, beau sânge albastru, venin amă-
rui şi se trezesc cu apă de busuioc, dar şi ceea ce
aş numi o poetică a evenimentului, structurată pe
etaje temporale – prezent, trecut, imperfect – atent
elaborate şi pe niveluri de semnificare care pun în
valoare discursul liric în raport tensional cu reto-
27
Cronica literară
rica goală de conţinut; amfiteatrele străvezii ale
emoţiei şi păianjenii „suavi şi persuasivi“ care obo-
sesc ascultătorii cu interminabile discursuri, cineva
care citeşte poezii vorbeşte despre o lagună „în care
pescarii noştri obţin recolte superioare ihtiologic“,
în vreme ce poetul întreabă despre cocioaba de sti-
clă „înconjurată de pari plini de capete vorbitoare“,
fiecare nivel de semnificare având un personaj,
o figură lirică de referinţă: prietenii care „se cară
bombănind nemulţumiţi“, unul care zice, cel care
mânca salam („străjuit de un câine albastru“), pri-
etena „amăruie“ şi, mai ales, orbul desfac învelişul
realităţii pentru a găsi himera realului de dincolo:
orbul („În fiecare duminică orbul ieşea la soare/ Şi
spunea: «Oamenii sunt mai răi, Pe vremea mea era
căldură mai multă»./ Avea un bursuc jigărit ce-l du-
cea/ De acasă în piaţa istorică a oraşului/ Şi înapoi,
fără greş./ Oamenii ajunseseră să-şi spună că piaţa/
Nu mai face doi bani fără orbul acesta/ înmulţit în
milioane de ilustrate/ Cu bursucul lui devotat şi în
dungi,/ Deşi chiar în aceeaşi piaţă, cândva,/ Prinţul
Rozmarin fusese înjunghiat de lumină“ – Culise de
ilustrată) rămâne figura dominantă, despărţind, din
turnul pleoapei şi din cetatea sângelui, privirea de
vedere: „Tu rămâi curat. Auzi sunetul focului,/ Auzi
rostogolirea aştrilor în depărtare./ Şi priveşti fără-a
vedea nimic“, scrie poetul, aedul în Unu, în primul
minut, adică, al Lecţiei de engleză. Privirea alunecă
peste lucruri, le înregistrează, patinează pe realita-
te, cum spune Radu Petrescu, în timp ce vederea
e a orbului „care sunt“, a ochiului dinlăuntru care
„se deşteaptă“, a cunoaşterii şi accesului la esenţe, la
himerele realului: „De o noapte eu sunt scarabeu de
aur/ De o zi eu sunt lăcustă verde“, o învaţă orbul,
adolescentul întârziat pe prietena sa amăruie.
Poezia noastră contemporană începea
cu o viziune a sentimentelor, în anii ’60 ai secolu-
lui trecut, pentru ca, prin poeţi precum Alexan-
dru Muşina, Călin Vlasie, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel
Dumitraşcu, Nichita Danilov, Elena Ştefoi, Liviu
Antonesei, Marta Petreu, Florin Iaru, să continue
cu o viziune a apocalipsei, în cenuşiul cotidianului,
dincolo, în structurile imaginarului sau în biografia
fiinţei interioare; la Alexandru Muşina, în Strada
Castelului 104: „La jumătatea unui drum,/ Poate
undeva în marea Asie sau/ În propria viaţă, în care
nici desfrâul,/ Nici asceza nu au luminat nimic,/
A privit în jur./ Locul era gol, soarele în amiază./
În depărtare se auzeau glasuri nedesluşite/ Şi prin
perdelele aerului/ Păreau că se mişcă fiinţe fantas-
tice/ Cu 16 labe, 3 capete şi coame lânoase/ Deasu-
pra chipurilor de om,/ «O viziune a apocalipsei» îşi
spuse,/ «Toate acestea nu sunt posibile şi adevărate/
Decât când ţesătura lumii/ Începe să se destrame.
28 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Or eu/ Sunt viu şi uman». Scara de oricalc/ De
din deasupra-i dispăru, ca o lucire întâmplătoare./
Trupul i se restrânse brusc la forma pieritoare./ Lo-
cul era gol. Soarele în amiază“ (O viziune interme-
diară). Poezia din viziunea intermediară a lui Ale-
xandru Muşina caută „nestematele“ care se ascund
în oboseală, ca într-o cutie unde se închide „restul
strălucitor al adolescenţei“ – „Încerc să fac poezie
din oboseală,/ Deşi oasele-mi sunt tinere şi cu mu-
guri./ Încerc să scriu despre marele oraş putrezit,/
Deşi-n sânge port o dinastie de munte“, scrie poe-
tul în Un tânăr aproape ateu, la 1980 d.H. –, fixând
o stare care e a întregii generaţii; poezia făcută din
oboseală se scrie între referenţii navetei, o altă temă
foarte frecventă în lirica optzeciştilor: „călătorind
cu trenul dis-de-dimineaţă“ spre Întorsura Buzău-
lui, polul frigului, cu lumina de mercur de pe feţele
navetiştilor, în camera cu leandrul sprijinit de un
tub de neon, în gară sau la balul comunal, la pia-
ţă, ca orice tânăr intelectual care îşi ajută părinţii
la „aprovizionarea de toamnă“, în clasă cu „proşti-
proştiproşti“, în compartimentul trenului peste pie-
trele colţuroase ale terasamentului, poezia descope-
ră osia lumii, himera unui omphalos, a unui animal
de aer „invizibil, dar foarte mic“, care desface „pe
rând“ mecanismele realităţii pentru a trece în di-
mensiunile realului de dincolo. Toate se (pe)trec în
Strada Castelului 104 şi pe Aleea Mimozei la numă-
rul 3, în Budila – conform Dicţionarului: „Comună
în judeţul Braşov; 2.917 locuitori (1984). Biserică
(sec.18)“ –, la Întorsura Buzăului şi la Braşov, la Pu-
cioasa, culegând folclor şi în Gara de Nord, pe când
avea douăzeci şi unu de ani şi era „un tremurător
îndrăgostit“: nu puterea imaginii a lui René Huyghe
acţionează în poezia lui Alexandru Muşina, ci forţa
referentului, fluxul conştiinţei şi viziunea dantescă,
precum în Cantos ale lui Ezra Pound.
Între realitatea referenţilor şi himerele
imaginarului, între semnificantul şi semnificatul
numelor se face un permanent schimb: poezia nu
cumpără şi nu vinde decât, iată, o bucată de timp ori
un început de speranţă: „poezia în pijama roz cum-
pără doar/ conserve cu eticheta/ udată de ploi/ doar
aşa simte că/ natura încă există sau mâini/ neînde-
mânatice ea încă/ mai crede că marfa e o/ bucată
de timp sau un/ început de speranţă“ (Poezia în pi-
jama roz). Realul senzitiv dăruieşte, eventual, „praf
de aur“, un ban „calp şi plăpând“ poate fi schimbat
pe o „privelişte cu zei şi zefire“, guzganii care urcă
prin coapsele prietenei amărui „acoperă“ preţul
unui scarabeu de aur şi al unei lăcuste verzi, trupul
face un troc cu sufletul, oferind „spasmul îngheţat“
pentru nişte dansatoare „ca nişte răni ce abia se ghi-
ceau“, realitatea târguieşte experienţe pentru nişte

himere – Experienţele (o himeră a realului), se inti-
tulează una din secţiunile volumului de debut –, iar
între acestea, sugestia unei zone intermediare, ace-
ea a basmului, cu figuri precum prinţul Rozmarin,
într-o gondolă sau înjunghiat de lumină în „piaţa
istorică a oraşului“, prinţesa clar de lună, „suavul
prinţ“ al blugilor şi al începutului de studenţie, un
inorog „nespus de urât“ de-scriu o lume dintr-o
memorie pierdută odată cu zariştea adolescenţei.
Basmul, zona intermediară dintre experienţele rea-
lităţii, care au dat greş, consumate fără martorii care
vor fi fost ucişi şi himerele rătăcite în întâmplările
adolescenţei, cu omul de aer, de ivoriu, de celofan
plutind pe deasupra oraşului, în privirea din ochii
zilei-jivine, alături de o strălucitoare, „nemaivăzută
femeie“ ori dintre o geografie fixată în Sud, Nord şi
„marea Asie“ şi călătoriile unui călător care n-a ple-
cat niciodată, nicăieri, se identifică, în Strada Caste-
lului 104, în baladescul unui burg medieval: „Aerul
poeziei e blând./ Acţiunea ei începe primăvara: se
deschid/ Câteva ferestre şi ies fecioare şi arlechini,
se aude/ Un sunet îndepărtat de corn./ Sărbătoarea
poate porni: cu inorogi, prapuri roşii şi mandoli-
ne,/ Cu priviri şi semne tainice. Dacă ziua e lungă/
Vom vedea şi o vânătoare de mistreţi. Dacă nu,/
În amurg vom schimba inele şi jurăminte./ Pe sub
pământ gnomii caută aur./ Pe câmp ţăranul aruncă
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Cronica literară
grâul./ Pe casă berzele îşi fac cuibul şi se iubesc: un
dans/ Caraghios şi plin de gingăşie./ Aerul poeziei e
blând. Cândva/ Şi noi am locuit acolo şi am cântat“
(Aerul poeziei e blând).
Frapantă, dar deplin funcţională în per-
spectiva raporturilor tensionale pe care se constru-
ieşte poezia lui Alexandru Muşina este cromatica;
culoarea dominantă a albastrului care, asemeni
seninului unui cer de vară, apropie şi îndepărtează
lucrurile e aproape-departe, unind şi despărţind ex-
perienţele realităţii de himerele realului; albastru e
sângele pe care îl beau prietenii, dar şi sângele ciori-
lor, rătăcite sub arcadele albe, câinele care îl păzeşte
pe „cel care mânca salam“ şi ochii adolescentului
întârziat ori ai suavului prinţ, ierburile şi încăperea
care e alternativa „putregaiului“ realului dintr-un
poem precum Ruth şi eu cel tânăr, bucătăria şi si-
giliul care închide „coletul“ trimis în magazia celes-
tă, o agendă din camera cu leandrul jigărit şi ochii
unui brotac subţire, visul femeilor blonde, gura ce-
rului şi ochii lui Kavafis: „A fost un poet zgomo-
tos al mahalalei,/ Urla prietenilor de soiuri diver-
se/ Despre libertate, despre scris,/ Că nu vrea să fie
poet de curte, laureat/ Şi că simte/ Cum pana i se
frânge sub tiranie./ În luna lui cuptor l-au însurat/
Cu o frumoasă circaziană, ochi verzi/ Şi trup de
şarpe lung, obişnuit/ Cu toate mărimile./ Era trist
29
Cronica literară
şi a băut/ Cu singurul lui prieten, delirând/ Despre
adolescenţă şi moartea pasiunii./ A fost mândria
mahalalei/ Cu chica lui cânepie, cu ochii albaştri,/
Puţin miopi, cum urla/ Despre poezie şi libertăţile
creatoare“ (O apocrifă a lui Kavafis): ochii lui Kava-
fis seamănă cu cei ai prototipului, ai orbului, aedu-
lui, suavului prinţ al blugilor, iar apocrifa e, în fapt,
un autoportret.
Asemeni lui Kavafis, poetul din Strada
Castelului 104 va fi urlat despre libertate şi scris, a
refuzat să fie un poet de curte, laureat, a băut, s-a
întristat, a delirat despre adolescenţă, moartea pa-
siunii şi pericolul de a i se frânge pana sub tiranie;
a fost torturat astfel: „«Arta metamorfozei constă/
În suprimarea aerului dintre celule. Ele atunci/ Se
transformă într-o pastă gelatinoasă, pe care/ O re-
compunem cu un aer special în forma dorită». Mi-
au explicat./ Eu am închis ochii. Ţin minte, în stân-
ga mea era aşezat/ Un ghiveci imens, cărămiziu./
Mi-au luat capul, au scos aerul, apoi au modelat/
Nişte frunze mari, cărnoase./ Mi-au luat gâtul, au
scos aerul, apoi l-au separat/ În câteva tije gălbui,
pline de sevă./ Mi-au luat trunchiul, au scos aerul,
au ştanţat/ Un fel de capac verzui. Materialul ră-
mas/ L-au pus deoparte./ «E bun, e bun» îşi spu-
neau, se citea/ Satisfacţia unei munci utile pe chi-
purile lor, bănuiesc./ Acum, gata au spus, turnând
materialul rămas/ În pâlnia sexului, astupând totul
cu discul verzui./ «Hei, gulie, ce mai faci, gulie?!»
– au strigat fericiţi,/ Frecându-şi mâinile, lovind
cu aripile lor de gumilastic/ Aparatele străvezii din
jur, bănuiesc./ «Bulb, bulb» am răspuns din ghiveci,
încercând/ Să le zâmbesc cu frunzele mele grase şi
mari/ Ca mâinile unei bucătărese, «bulb, bulb…»“
(Experienţa a patra. Lecţia de agronomie). Cine sunt
ei? Cei de atunci, din întâmplările adolescentine, în
faţa cărora urla despre poezie şi libertăţile creatoa-
re, dar şi protagoniştii din volume precum Perso-
nae, Hinterland, Şi animalele sunt oameni ori din
eseurile cuprinse în Sinapse (2001). Acum, în Lu-
crurile pe care le-am văzut (1979-1986), volumul de
completare şi corectură a cărţii de debut, se află şi
prima tomografie, iar experienţele vor deveni, mai
târziu, explorări. Sunt, însă, în Lucrurile pe care le-
am văzut (1979-1986) nu doar necesarele restituiri
ale unor bunuri simbolice confiscate altădată, ci şi
multe lucruri noi care lărgesc spectaculos spaţiul
poetic; în Breviarul anestezic al maestrului Forni-
catus, de pildă, prinţul de Rozmarin e o marione-
tă (de)construită din trupul himeric al aceluia: „El
îmi loveşte creştetul moale al capului/ Cu un baston
alburiu de cauciuc, el îmi modelează/ Forma picio-
rului cu un sicriu de gips, el prelucrează/ Pânza fină
a ţesuturilor pentru a face/ Din ea drapele, coşuri
30 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
de piaţă, bastoane de cauciuc,/ Nu îl cunosc, nu mă
cunoaşte, între noi noaptea/ Stă ca un deget plin
de sânge, din malaxoare/ Ies strigăte de copii ce
seamănă a cântec./ Această odă e chiar noaptea, e
pintenul de aur, rubinul/ Malaxoarelor, lumina ce
se vede pentru/ Călătorul obosit de departe. «Aten-
ţie, pericol de electrocutare!»/ Aş vrea să strig. Eu
doar strălucesc./ Stegozaurul visează mamiferul,
mamiferul/ Visează primatul, acesta pe Homo
Erectus Erectus;/ De aici înainte totul e o mişcare
a mâinii/ În sensul acelor de ceasornic, atât./ «Dar
ce visează fratele tău, femeia, părinţii, prietenii?»/
Nimic, ei se învârt/ În sensul acelor de ceasornic,
ei ascultă/ Bufnitura bastonului, boncănitul prote-
zei,/ Apoi adorm liniştiţi“ (Oda I. Hermetica); mo-
delată, prelucrată, făcută, marioneta din universul
mecanic al malaxoarelor îşi joacă oboseala cronică,
urmând indicaţiile unei regii rigide care nu-i lasă
nici un fel de libertăţi, pe o scenă (în oraşul străve-
ziu), într-un decor cu zăpadă murdară care începe
să se topească, cu lumini şi sunete moarte („Becul
murind în sticla adâncă a nopţii,/ Muşcătura şaca-
lului murind în sticla rece-a cuvântului,/ Sunetul
mădularelor murind în sticla opacă“ – Oda a VI-a.
Anima) şi cu o figuraţie demnă de Trogloditenland:
„Dacă ziua e însorită vor ieşi; bătrâni cu pielea/
Atârnând pe fălci, puştani cu coşuri şi priviri alune-
coase,/ Adolescente cu picioare groase, cu funduri
flasce, genunchi pătrăţoşi,/ Bătrâne stafidite, ele-
gante, c-un trecut/ Erotic demn de admirare, ţânci
abia-nvăţând/ Să meargă, să privească, să respire./
Dacă e ziua însorită vor ieşi; la marginea/ Pădu-
rii, în faţa blocului, pe taluzul căii ferate. Vor juca/
Table sau volei, cu burţile roşii/ Revărsându-se de
sub maiouri. Se vor bronza; celulita/ Izbucnind din
elastice şi bretele./ Vor ieşi. Mii de biografii îngheţa-
te pentru o clipă./ Toropite. Anesteziate/ Sub masca
de cloroform a soarelui. Miliarde/ De întâmplări,
de imagini, milioane de ani,/ O istorie/ Mergând
până-n triasic. Bâjbâind. Şi visând./ Dacă ziua-i
prielnică vor ieşi./ Nenumăraţi. Mişcându-şi axo-
nii, dendritele./ Nenumăraţi. Celule. Bulbi coloi-
dali. Cu franje. Plasă./ Mână întinsă în vid“ (Oda
a VIII-a. Demotica). Până şi terasele adolescenţei,
învăluite în aburul unor experienţe erotice, se surpă
în inform pentru că, iată, întâmplările de acolo sunt
construite din plastilină, modificându-şi mereu vo-
lumul şi formele, trecând, prin simplul gest al de-
getelor, de la chip la închipuire. „Prea leneşul meu
prieten e mort/ Undeva pe o terasă a adolescenţei.
Eu stau şi privesc,/ Construiesc din plastilină-o
poveste/ Din ţări mai clare“, scrie poetul în Oda a
XV-a. Virgo. Totul e clar şi curat, se spune în Oda
a XVI-a. Thanatica; ce fel de claritate şi curăţenie,

însă? Iată, cu primele accente acide ale satirelor
de peste ani: „Carcasele camioanelor pe marginea
şoselei,/ Carcasele dinozaurilor în solul extrem de
fertil,/ Pereţii subţiri ai conservelor pe maidanele
municipale,/ Blana roşie a hârciogului pe câmpul
cu furnici,/ Supele concentrate în anvelopa femei-
lor ruinătoare/ Ce traversează senzorii oculari zi de
zi./ Un tractor ce curăţă zăpada: viitorul./ O gaşcă
de prim-miniştri îngropaţi/ În dialoguri oficiale:
speranţele./ Un capac imaculat de closet: zâmbetul
cu care/ Întâmpinăm copiii proaspăt întorşi de la
grădiniţe./ Un salam bine uscat: amintirile/ Epicei
juneţi. Ciuperci marinate; fecioarele/ Ce foarte ne-
au iubit cândva./ Totul e clar şi curat. Ştiţi totul/
Despre-acest colţ de univers, calmă/ E  mâna mea
senzuală pe pulpa stiloului, o muzică repede/ Curge
din geamul spart al camioanelor în pământul/ Ex-
trem de fertil, plin de roşii furnici“.
Alexia consacră jocul cu vorbele, ca în pri-
ma carte a lui Daniel Turcea, Entropia: un oniric
printre optzecişti, ar zice Dumitru Ţepeneag care
găseşte în onirism sursa literaturii generaţiilor de
după mişcarea anilor ’70; „Pâş, pâş, leul de iarbă.
Leul de antimoniu./ Pâş, pâş, pisica. Şi şoarecele.
Guzganul./ Cataclop calul cel roşu, calul verde,/
Până la glezne în ceaţă, «Ai tu/ Pe tine culoarea
aceasta?» Plici, plici,/ Ploaia vânătă la fereastră.
Vroum, bomba,/ Vrum, vrum, bombiţele. Ciuper-
cuţele./ În pajiştea mănăstirii. În câmp (…) Cata-
clop, cataclop, clop, calul în ceaţă./ Calul pe deal.
Pâş, pâş, leul roşu prin iarbă./ Şi leul verde prin
râu. Pâş, pâş, pisica-n meninge. Ronţ, ronţ,/ Şoare-
cele. Guzganul. În materia cenuşie./ «Ai tu pe tine
această culoare?» Noi nu,/ Niciodată, noi nu“ (Unu.
Elementele. CELE AMESTECATE). În Alexia, ca şi
în Budila-Express e o lirică a lui totuşi şi dar („Di-
mineaţa/ Ne primeşte totuşi cu braţele deschise,
totuşi lumina/ Mai bate în epiderma fanată, totuşi
vântul/ Ne mai aeriseşte orbitele duhnind de amin-
tiri“, spune Alexandru Muşina în Budila-Express;
„Să punem inima pe tapet. Dar aici/ Lupte grele
au dat gândacii. Istoria lor/ E însemnată aici. Dar
muştele au descoperit/ Un Vaterland minunat. Dar
guzganii/ Au întemeiat universităţi“, scrie poetul în
Alexia), fixând o existenţă devenită hârtie: „Poate
suntem doar visători şi placizi,/ Incapabili. Cu oase
gelatinoase./ Pe sub vergea treceau dansând/ Şi erau
liberi. Dar unde plecau?/ Am evadat în Gondwana
când valurile/ S-au prăvălit din cer? Am avut aripi/
Când pielea pământului s-a crăpat?/ Ştiu dinainte.
Poate dacă eram/ Mai tânăr, mai prost? Povestită/
De mii de ori viaţa ta se face hârtie“ (Doi. Mica ele-
gie). Totuşi şi dar segmentează şi aşază în raporturi
de tensiune referenţii poemului, oferind o nouă via-
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Cronica literară
ţă marionetei care trăieşte într-un „aer de celofan“
şi care călătoreşte prin catacombele unei realităţi
numite altfel, învelită în staniolul unor nume în de-
riziune (Teliu-Valley, Întorsura City, Paupasse-Oul,
Las Crasnas, Cité de Sarmache), agonizând într-o
metastază încă incipientă, generalizată, apoi, în vo-
lumele următoare, sfârşind în Album duminical.
Înainte de a fi o carte, textul lui Alexandru
Muşina e un înscris al său despre sine; astfel, textul
poetic răspunde celui teoretic din Paradigma poeziei
moderne (1996), de exemplu, unde poetul defineşte
o „poezie a cotidianului“, a noului antropocentrism
adică, „centrarea pe fiinţa umană, în datele ei con-
crete, fizicsenzoriale, pe existenţa noastră de aici şi
de acum şi o anume «claritate a privirii»“: în logica
acestui program estetic ferm articulat, poemele lui
Alexandru Muşina compun catalogul profesorului
de franceză de la Întorsura Buzăului, lecţiile deschi-
se ale profesorului de limba franceză A.M., îndrep-
tar sentimental pentru studenţii bursieri, anii I-IV,
dedicaţii pentru B.V. şi K., „prietene ale adolescen-
ţei mele“, manualul tânărului neliniştit „întocmit de
profesorul A.M.“, o dedicaţie Taniei „care m-a dis-
ciplinat“, o lecţie de engleză, Breviarul anestezic al
maestrului Fornicatus, Hebdomadarul profesoru-
lui A.M., un album duminical „alcătuit pentru sine
însuşi de către maestrul A.M.F., cu ocazia zilei de
21 aprilie“ şi „photo, Bild, foto: Alexandru Muşina“.
O carte alcătuită aproape exclusiv din în-
scrisuri este Tomografia şi alte explorări; un rezultat
de la Dr. Nicolae Simionescu, Centrul de Tomogra-
fie Computerizată Spitalul Clinic nr.9, Bucureşti,
în versuri, desigur („Unii dau câte-un regat,/ Alţii
dau câte un cal,/ Eu vă dau un rezultat/ Mult mai
preţios normal“), apoi, o inscripţie pe monumentul
maeştrilor cântăreţi (al aezilor, fireşte, astfel, despre
frică: „Noi am învăţat ceva mai presus/ Decât frica.
Să scriem/ Despre frică. Fiindune frică. Şi să tră-
im“) şi multe scrisori care constituie tomografia (şi
nu, ca la alte generaţii literare, radiografia) fiinţei.
Şi nu e doar o problemă de tehnologie, aici; Ale-
xandru Muşina se întoarce, prin înscrisurile sale,
în particular, prin seria de Scrisori din volumul ti-
părit în 1994, spre terasele adolescenţei (către Lumi,
Romi cel creţ, Nicu, marele gagicar, Vali, Nelu X,
Ky, Oana, Rodi, Tina, Doiniţa, Viviana, Mircea M.,
Victor, „prieten bărbos şi meditator“, către sine în-
suşi, cititorului necunoscut şi „clipei care-a fost“, alt
fel de clipă decât aceea a lui Goethe). Rostul scriso-
rilor? Iată: „dar tu mă faci să mă mai simt ca la no-
uăsprezece ani/ când ne-am cunoscut în faţa cortu-
lui meu din campingul de la costineşti/ să mă simt
o fiinţă vie normală între fiinţe normale/ care ştie că
totul se plăteşte că există un final/ nu ca în filme ci
31
Cronica literară
mult mai modest şi nefotogenic/ cu dureri şi urdori
cu mirosuri urină rahat/ dar se bucură totuşi de cli-
pa de-acum de băiatul/ mic şi blonduţ ce se joacă
cu dominoul cu animale şi plante/ ştiind că există
departe dar nu/ prea departe un prieten bărbos lim-
pede meditator“ (Scrisoare către Victor, prieten băr-
bos şi meditator). Într-un alt orizont, despre frică şi
despre femei e cartea din 1994; Trogloditenland, nu-
mită şi Hinterland, Tristolitania, Lingeblidania, Ge-
nuflexia, Polentia, cu al său „doinomălai“, Papuaşia,
Neurastenia, Scatofagia – Kakania, în fond, rămâne
teritoriul fricii, al parodiei şi al spectacolului care
începe, iată, în spatele cortinei; totul e prevăzut,
textul e scris, gesturile, culoarea costumelor, con-
versaţia: ceea ce în teatru se numeşte caiet de regie:
„De-acolo, de dincolo de gară, de stâlpi şi de fire,/
Din spatele aerului, cortinei,/ Ar trebui/ Să vină un
semn./ Nu vine./ Îmi spun «Lumina nu are părinţi,/
Nu are copii. E tânără, gri-albastră, nepăsătoare»./
Mă scol de pe iarbă. Îmi privesc/ Mâinile. Şi plec/ În
partea cealaltă, calm, nepăsător./ Prietenii mi i-am
inventat unul câte unul/ Culoarea hainelor lor am
visat-o. Şi ea/ E întocmai, aici, acum./ Conversaţia
am gândit-o frază de frază,/ Nuanţă de nuanţă, tă-
cere de tăcere./ Paharul ce se sparge, lovit/ Din în-
tâmplare de colţul mesei, cu grijă l-am prevăzut./
Poate ar trebui/ Să îmi trec mâna prin faţa/ Ochilor.
Să le rup vraja. Să îi las/ Să redevină ce au fost: o
foşgăială de elitre şi picioare“ (Surprinderea serii.
Eseu). Cum se (stră)vede, realul e o himeră, un fel
de realitate („Deasupra gării lumina bate în indigo./
Stau pe un fel de iarbă. Lumina pe un fel de cer./
Iarba pe un fel de pământ“, scrie, explicit, poetul în
acelaşi poem), e noul real, când se inventează nume
noi obiectelor şi când poetul primeşte, în sfârşit, un
alt nume: poetul fisurii, cum se spune în Scrisoare
către Romi cel creţ, profesor: „bieţi puştani îmbrăcaţi
în haine profesorale/ în trupuri cu burţi cu riduri şi
cu chelii/ gângănii mici şoricei «mici şoricei, mici-
le litere o»/ hai las-o pe asta ştii că mă enervează/
fiţele orientale nu-ţi vin tu eşti/ un prea bun poet
al fisurii şi nu/ al calmei candidei contemplaţii sau
cum/ dracu îi zice eu nu-s ezra ci-un biet/ nepot
de ciobani şi agricultori nărăvit la lectură/ un fiu de
chelner citind suetoniu şi kafka/ un semiton, sărit
pe deasupra de clape o buruiană/ care a înflorit şi ar
vrea/ să fie băgată în seamă şi ea“. Dar poate de cea
mai spectaculoasă metamorfoză „se bucură“ (cum
zice „marele gagicar“) femeile din poezia lui Ale-
xandru Muşina; cuvinte în poemul Luni. Oamenii
sunt buni din volumul Lucrurile pe care le-am văzut
(1979-1986), femeile primesc, în Tomografia şi alte
explorări, o identitate, un nume, un chip şi, uneori
chiar, o biografie, se personalizează, capătă conturul
32 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
apăsat al unor figuri lirice: o „gagică a-ntâia“ şi Sil-
via V., „blondina cu care am făcut amor“, vali, lumi,
ky, oana, rodi, tina şi doiniţa, viviana (de)constru-
iesc himera realului – prinţul, gigolo, poetul fisurii,
marioneta, profesorul de limba franceză, gagicarul:
„m-aţi inventat şi am fost fericit/ clovn prinţ prie-
ten gigolo fermecător/ pe bulevarde şi la seminare
dintr-un bleg puţoi/ închis în sine şi în cărţi un vis
pictat/ din două părţi încât părea rotund cu mâini
cu picioare/ mai mult decât un om şi-i poate o gre-
şeală/ tot ce s-a întâmplat atunci v-aţi regulat/ cu
tipi ce nu-mi plăceau ridicoli am rescris/ de mii de
ori povestea am devenit poet/ o brută violentă un
fel de gagicar/ purtat de sfori ţepoase din cânepă
în pripă prelucrată/ profesor dur şi zăpăuc precis/
şi clar în vorbe şi indiferent voi mame grijulii/ de
ţânci grăsani sau de pisici aproape vampe/ luptând
cu smacul zi de zi luptând cu praful/ cu aerul căl-
dura lacrimile fierbinţeala/ pe vârful unui deal am
stat voi aţi contat/ un cântec învăţat abia atunci eu
v-am înregistrat/ apoi am râs «un grup de tinere ţă-
rănci/ din satul bucureşti» am zis în microfon/ mai
e pe undeva înregistrarea o casetă/ între atâtea alte
sute într-un institut folcloric când/ începe şi când
de fapt sfârşeşte cântecul povestea ficţiunea/ cea cu
o mie de feţe cu o mie/ de inimi mici lăsate zi de zi/
pe băncile roşcate din quinet la capşa la colombo/
în grâul de la făcăieni în piersicile de pe margini/ de
drum în vara aia când evacuaţi/ de inundaţii de la
munci agricole ne-am spus/ «pa servus ne vedem/
la toamnă» nu ne-am mai văzut“ (Scrisoare pentru
oana, rodi, tina şi doiniţa).
Ceea ce în proza subiectivă, în jurnalul
intim scris la limită (de Pavel Dan, Octav Şuluţiu,
Camil Petrescu în veacul trecut, de exemplu) este
vârsta de aur a personajuluinarator, în poezia lui
Alexandru Muşina se fixează la douăzeci de ani,
în figura lui Pero Zubac, „idolul meu“; e poezia în-
săşi, astfel încât Album duminical, Poeme alese, Hi-
nterland, Şi animalele sunt oameni, Personae, Tea,
Tomografia şi alte explorări, Aleea Mimozei nr. 3 se
scriu privind înapoi, spre începuturile care se află în
Budila-Express şi Strada Castelului 104: atunci sunt
femeia, poezia de dincolo, lumina, adolescenţa, car-
nea proaspătă, speranţa: „Povesteam pe atunci tu-
turor/ De «Ploile din Mostar» şi spuneam/ Că Pero
Zubac e idolul meu./ La douăzeci de ani o poezie/
E mai mult decât o femeie, e chiar o femeie, e o pla-
centă/ Din care se poate naşte-o femeie. «Ploile/
Din Mostar» desigur te-au inventat (…) Aveam do-
uăzeci de ani. Eram frumos şi tâmpit./ Credeam că
tot ce trăieşti şi povesteşti e poezie, credeam/ Că tot
ce trăieşti ai trăit cu adevărat. Că în borcane/ Se ţin
clipele şi femeile şi că nu se tulbură niciodată./ Că

adolescenţa/ Se va-nălţa la cer şi ne va zâmbi mereu
de acolo./ Aveam douăzeci de ani./ Îmi plăceau/
«Ploile din Mostar», Pero Zubac mi se părea/ Un
mare poet. Tu, începutul frumos/ Al unei tinereţi de
o mie de ani./ O cauză, un efect, o carcasă de poezie“
(Ploile din Mostar). Poezia lui Alexandru Muşina
mizează foarte mult pe jocul timpurilor verbului;
în Aleea Mimozei nr. 3, de pildă, imperfectul e for-
ma din care creşte materia poetică, e o carte scrisă
la imperfect, rostuind protagonistul liric sub sem-
nul unui titlu din cartea de debut: la vie en prose.
Acest proiect liric, exprimat în volumele de versuri,
dar şi în cărţile de teorie a limbajului poetic, se re-
găseşte, iată, la Marcel Proust care, într-o scrisoare
către André Gide, mărturisea intenţia unei reconsti-
tuiri autentice, verosimile, a evoluţiei unei gândiri
pe care „n-am vrut să o analizez la modul abstract
ci să o recreez, să o fac să trăiască“; mai mult încă,
iată imperfectul dintr-un poem precum Ploile din
Mostar, lângă imperfectul lui Proust, din Journées
de lecture: „Mărturisesc că o anume utilizare a im-
perfectului indicativului – a acestui timp crud care
ne prezintă viaţa ca pe ceva efemer, trecător, care,
în momentul în care trasează acţiunile noastre, le şi
loveşte cu iluzia, le cufundă în trecut fără a ne lăsa,
ca perfectul, consolarea pe care o oferă activitatea
împlinită – a rămas pentru mine o sursă inepuizabi-
lă de misterioase tristeţi“: la vie en prose, cu Proust,
în poemele unuia dintre cei mai importanţi poeţi
contemporani? Totul e în logica internă a textului;
Strada Castelului 104 era o carte a prezentului, Aleea
Mimozei nr. 3 e o carte a imperfectului, a amintirilor
„sentimentale“, cu o „pulsaţie greacă“, unde aduce-
reaaminte urcă în memorie asemeni „puroiului care
se varsă în artere“: atunci e o istorie pe care fiinţa
o vrea îngheţată, suspendată, ştampilată, sfârşită,
scrisorile (din Tomografia şi alte explorări) sunt arse,
trecutul a murit în Gara de Nord, la douăzeci şi unu
de ani, fiinţa rămâne închisă în cămaşa de forţă a
unui loc şi a unui timp, într-un bol de sticlă, unde
„aerul e sigilat, închis într-o cuşcă de amiant şi ru-
gină“, învelit, atârnat în illo tempore: „În Gara de
Nord. Aveam/ Douăzeci şi unu de ani şi eram/ Un
tremurător îndrăgostit (…) Atârnat. Ca o jumătate
de porc în măcelărie./ Atârnat. Între un timp şi un
loc./ Atârnat. De bara troleibuzului, rece, de braţul/
Unei creaturi: femeie. De carne, de hârtie,/ De sili-
con./ Înghesuit. Într-o cuşcă. În cămaşa de forţă/ A
unui timp şi a unui loc. În bolul de sticlă,/ Pe masa
clipei de-acum. Al nepăsătoarei/ Clipe de-acum (…)
Aveam douăzeci şi unu de ani, capilarele/ Ochiului
drept au pleznit de emoţie când te-am privit./ Erai
albă şi mică. Cu picioare subţiri. Cu bazinul/ Cam
lat. Fără sâni. Cu un zâmbet/ Somnambul şi viclean,
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Cronica literară
imbecil“ (Gara de Nord. Epigrafie).
În illo tempore, „când e toamnă în toate
departamentele trupului meu“, poezia lui Alexan-
dru Muşina spune povestea teraselor adolescen-
ţei, dar şi nuvela unei dimineţi blânde, când răsare
Steaua Păstorului, când visele adolescenţei se prefac
în obiecte, iar figurile lirice devin simple vocabule;
sunt marionetele dintr-o altă piesă, unde femeia e,
în fapt, o „prinţesă flască de porţelan, contesă beată“,
camera miroase a hârtie, cuvintele sunt de staniol,
femeile-amintiri leapădă „hârtie creponată“, Tea, hi-
mera însăşi e „din staniol“, stelele sunt „de jucărie“,
sângele e „plin de cârpe“, chipul fiinţei e cu „frunze
de soc şi de arţar“, îngerii suflă în trâmbiţe de gips,
cititorul însuşi – mon semblable, mon frère – e din
mucava: decupăm şi lipim, aici: „Totul începe prin
golirea/ Obiectelor de substanţa lor: deasupra zboa-
ră/ Sufletul caselor, dar noi nu-l mai putem vedea,/
Decupăm. Decupăm şi lipim. Decupăm,/ Şi cu ceară
albă lipim pe cer: nori durdulii, un soare, zei trans-
parenţi,/ Căci nu este putere/ Şi nu este lipsa pute-
rii;/ Doar lemnul/ Unei imagini. Numai tabla uitată/
Pe coridoare pustii,/ Acum. Când nu mai există su-
nete. Când dincolo de vitrina/ Cofetăriei e o foaie de
desen./ Cu nori lipiţi stângaci, cu oameni şi troleibu-
ze./ Când aici, în cofetărie,/ Mâna mea buhăită, pă-
roasă/ Orbecăie după mâna ta. Şi când/ Mâna mea
întâlneşte paharul galben de limonadă“ (Tratatul
despre frică).
Cum e Aleea Mimozei la numărul 3, pe
unde trece osia lumii, dezvăluie poetul în Album
duminical, după cincisprezece ani: „De ce numai
femeile/ Să scrie poeme/ de/ din/ bucătărie?/ Eu
însumi sunt un fel de gospodină/ lucrez singur,/
gust,/ bombănesc/ Şi sper să vă placă./ Dreg ce e de
dres. Ce nu/ Arunc,/ E ora 10.33, duminică,/ ne-
vastă-mea (uite c-am zis-o!)/ Dă meditaţii, Piticul
(adică fimeu)/ se joacă «goo… gooo…» cu un «ba-
lun»/ La el în cameră./ Locuiesc pe aleea Mimozei,
într-un cartier muncitoresc/ Apartamente mici,
bucătării minuscule, băi/ la limita decenţei“ (Poem
din bucătărie – I); aici femeile şi prietenii care „beau
sânge albastru“ şi se trezeau cu „apă de busuioc“
sunt vecinii de bloc (domnul şi doamna Puiu, Dorel
şi Simona, balerina de la 2, o coadă la ouă, sinchi-
binghi); „eul“ din Aleea Mimozei nr. 3 vinde bulbi
de flori şi merge la televizor, la George, pentru o
semifinală Steaua-Anderlecht, e „scos din plan de
ticăloşii ăia de la Albatros“; şi când nu e deriziu-
nea prezentului năruit, e (aproape) o elegie din illo
tempore: „Mirosul teilor îmi aminteşte/ Că am fost
tânăr/ Acum câţi eoni?/ Merg prin tunelul de sticlă/
Şi le privesc: femei. Aerul pe care-l respiră/ M-ar
ucide instantaneu“.
33
 Recitiri
Lucian Blaga în
„obsedantul deceniu”
Adrian Dinu RACHIERU
E de circulaţie ideea, devenită aproape
bun obştesc, că, după 1948, Lucian Blaga a fost
doar poet. Împărtăşind soarta excluşilor, fructifi-
cându-şi, ca supravieţuitor, exilul interior, cu re-
trageri repetate în locuri edenice, el şi-a sporit „în
tăcere” opera poetică, convins că „suferinţa are-un
cântec / Şi nădejdea o vatră”. Încrezător, negreşit,
în destinul creaţiei sale, poetul – ca „mântuitor al
cuvintelor” – s-a refugiat, pe fundalul sensibilităţii
runice, într-un eros de senectute, credincios peisa-
jelor metafizice, chiar dacă alarma fiinţei nu întâr-
zia: „pândeşte-acum de undeva declinul şi aminul”
(v. Cuvinte către patru prieteni). Chiar şi în anii
prigoanei, Blaga s-a simţit o existenţă creatoare,
având sprijinul teoretic al filosofiei, sub nimbul
metafizicii, cum mărturisea. Încât, folosind tăcerea
ca „operă spirituală”, hrănind legenda, el „şi-a pro-
iectat biografia în zariştea mitului”, constatase, în-
dreptăţit, I. Oprişan (1, 5). Evident, epoca, răvăşită
de valul de arestări, întreţinând starea de teroare şi
insecuritate prin erupţia suspiciunilor şi delaţiuni-
lor îl neliniştea; totuşi, fusese scutit de experienţa
carcerală şi, devenit slujbaş, „cu ore fixe şi foarte
nepoetice”, un bun „documentarist” întocmind
mecanic fişe va scrie, în octombrie 1951, fiicei sale:
„acest canal e totuşi preferabil altuia” (2, 455).
Acuzele, fireşte, îl însoţeau: de la carierism
diplomatic şi partinitate burgheză la obscurantism
şi idealism, dovedindu-i nocivitatea şi inutilitatea,
trezind intransigenţa unor Nestor Ignat, H. Wald,
Athanase Joja, Pavel Apostol (Paul Erdös), L. Răutu
etc., doritori să spulbere confuzia. Obstrucţionat,
negativat, Blaga era acuzat, chiar şi în 1960, prin
34 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
vocea lui Andrei Băleanu, descifrând semnificaţia
politică a „neutralismului” în literatură că ar frânge
aspiraţiile socialiste ale maselor, invitându-ne pe
„tărâmul iluziilor mistice”. Deşi se declarase, după
îndelungi ezitări, „un slujitor” al noii orânduiri,
încrezător în „magnificul Mâine” şi în „temeiuri-
le noi” ale Patriei, Blaga prelungea dizgraţia şi iri-
tarea oficialităţilor, revenind greoi în actualitate.
Abia după moarte, G. Ivaşcu, în 1962, îi va tipări
o selecţie de versuri şi, un mai târziu, Ov. S. Croh-
mălniceanu va semna o monografie. Dar „umbra
marelui mut” veghea la Cluj şi hieraticul Blaga,
devenit fiinţă mitologică, stârnea, în pofida inter-
dicţiilor, a „absenţei silnice” (cf. Marian Popa), un
interes crescător, chiar şi în ipostaza de „idol tai-
nic”. Cu o evoluţie sinuoasă, dramatică, înconjurat
de informatori, admiratori şi protectori, suprave-
gheat, defăimat, evitat, singuraticul Blaga sfârşea
într-o atmosferă de anonimat, rezistând presiuni-
lor şi „tratativelor”. Rămânea un „om ascuns” (cf.
C. Ungureanu), un „funcţionar” (la Institutul de
istorie şi filosofie şi la filiala Bibliotecii Academiei),
încredinţând tiparului, în cele din urmă, în calitate
de „cetăţean loial”, articole „capitularde” (cf. Ma-
rian Popa), pregătind dificila recuperare canonică.
De pildă, Probleme şi perspective literare (29 aprilie
1960) deschidea colaborarea la Contemporanul iar
O lămurire (retras, după atacul lui M. Beniuc) ar fi
salutat, la „răscrucea dintre vechi şi nou”, a XV-a
aniversare a Eliberării. După ce stârnise furia te-
ologilor şi întreţinuse numeroase adversităţi, Bla-
ga, ca om de dreapta, cu oscilaţii stângiste (la Cluj,
în 1948, într-o conferinţă, îl „slăvise” pe Gorki, ca

promotor al realismului nou) în tumultul răstur-
nărilor, în plină sovietizare culturală, se comporta,
tras pe o linie moartă, ezitant, îngrijind tomnatice
„roduri lirice”. Adică acel „foc îngropat”, sondând
adâncimile, de un bucolism melancolizat, îndato-
rat eroticii târzii. „Sfinxul” îşi proteja figura impe-
netrabilă: distant, fără „vocaţie catedratică”, citin-
du-şi monoton cursurile, sensibil la adulări (zicea
Şerban Cioculescu), traversând grave neajunsuri,
întocmind – ca slujbaş onest, cu orar cazon – lu-
crări bibliotecăreşti, cu rare efuziuni de simpatie,
retras în prelungite tăceri. Fiindcă, pentru Blaga,
respingând efectele căutate, oratoria era o „artă
găunoasă”. „Imagistul” (cf. M. Ralea), sub asediul
anilor, devine călător „în toamnă”; se simţea, înţe-
legând primejdiile viitoare, „sarcofagul unui poet
mort”, văduvit de inspiraţie. Însă, ca bărbat „ne-
mortificat”, caută calea spre poezie în prielnicul
mediu feminin. Muzele îl înconjoară, o domniţă
„din ţara bârsană” (Domniţa Gherghinescu-Vania)
îi oblojeşte criza existenţială, Dora, acceptând an-
turajul unor femei fine (întruchipând „poezia în
carne şi oase”), îi protejează creaţia; adică însuşi
rostul. În Blaga, înfruntând anii vitregi, „lucrează”
poezia: culege ecoul preistoriei (salvând, flatant,
„tăcerea” izvoarelor), închipuie, resorbit în pei-
saj, o „slavă de înviere”, se apropie, alături de ar-
heologul Daicu (Daicoviciu), descifrând tainiţele
de la Grădişte, de gândirea magică şi aspiră spre
poezia „transcendenţelor”. Fiindcă, pentru Blaga,
„greu e numai sufletul, nu ţărâna”. Cum „lumea e
o cântare”, ritmată calendarului cosmic, putem citi
acest lirism prin grila mitului panic, izvodind, „pe
măsura naltă-a firii”, dezmărginirea; şi regăsind (v.
Întoarcerea) „drumul începutului” („străbunul”),
în căutarea tiparelor eterne. Trăind în lumea sa, cu
fantasmele sale, în vecinătatea arhetipurilor, Blaga
putea „boicota” tragismul real al Istoriei.
Întinsa exegeză blagiană a subliniat uni-
tatea lăuntrică a operei. Soarta ingrată a filosofiei
blagiene nu obturează convergenţele cu poezia,
acea „mare unitate de spirit”, lăudată de Pompiliu
Constantinescu, edificând o viziune de o complexi-
tate cosmoidală. Cu „viciu sistematizant”, obsedat
de mein System, Blaga, apt de trăiri duale, aparent
scindat, îngemăna contrariile, impunând, cum s-a
spus, o legitimitate antinomică. Z. Cârlugea, într-o
demostraţie strânsă, pleda pentru regimul antino-
miilor imaginare, ca „principiu lăuntric, coerent,
dinamic şi ordonator” (2, 3). Şi Ion Oprişan, citin-
du-l pe Blaga „sub zodia mitului” (Ed. Saeculum
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Recitiri
I.O., 2015), vorbea despre o transubstanţiere este-
tică şi o abordare integrală, percepţia poetică fiind
consubstanţială. Dar Blaga, neîmpărtăşind febrele
novatoare dintr-o Vienă agonică, gândeşte din per-
spectiva unităţii stilistice a unei culturi şi invocă
destinal „orizontul spaţial al inconştientului” ca
spaţiu-matrice, în solidaritate cu sufletul româ-
nesc. Inclusiv al nelatinităţii întregitoare (v. Revolta
fondului nostru nelatin, în Gândirea, 15 septembrie
1921, articol „juvenil”, aprecia, nefolosit mai apoi).
Şi, îndeosebi, placându-şi sensibilitatea runică „pe
portativele unei Istorii care n-a avut loc”, sperând
într-un ceas de plenitudine istorică, reactivând
imaginarul arhaic şi refăcând destinul organic rete-
zat. Ispitind, aşadar, increatul, „puterile în germen”
ale unui „pământ de cumpănă”, desfăşurând – în
plan major, în năzuinţa spre absolut – matricea sti-
listică, vitregită prin lipsa de noimă a Istoriei (care
ne-a scos din destin).
Dar „muţenia” blagiană corespundea,
printr-un „viol istoric”, tot unei scoateri din des-
tin. Trecând, cu discreţie, printr-un şir de umilin-
ţe, trăitor, o vreme, „în marginea diplomaţiei” şi
alegând profesoratul, Lucian Blaga, acel Napocos
din Genopolis (cum l-a văzut I.D. Sîrbu), neanga-
jat, fără ambiţii politice, a mizat pe operă; ştiind
că misterul darului creator „ne scapă în întregi-
me”. Şi că tăcerea poate fi „umbra unui cuvânt”. În
impas, filosofia sa (desfigurată) a lăsat loc poeziei,
nici ea la vedere. Tăcerea blagiană a fost, probabil,
acea „fereastră de noroc” în destinul său, nota V.
Ierunca, speculată de binevoitori ca fragil act de
opoziţie. Dar contextul era dur; sub ucaz moscovit,
în brutală expansiune, se instalase „religia ateis-
mului”, prostituţia slovei înflorea, politicul deve-
nise mai important decât spiritul. Vremurile noi
impuneau „revoluţia criteriilor”, sub oblăduirea
„manoperelor scandaloase” ale marilor puteri. Iar
Blaga, în contratimp istoric, trudea la un Faust în
limba română. Un „metafizicist” indexat, îngenun-
cheat, întârziind racolarea, încă „nerezolvat”, în
pofida strădaniilor oamenilor partidului; încă pe
lista celor care „nu s-au declarat”, târând după sine
un „misticism nefast şi profascist”, cum se rostise
M. Beniuc. Abia Profil de epocă (în Contempora-
nul, nr 34/1960), admirând „impetuoasa pulsaţie”
a anilor scurşi, ar fi fost un articol „capitulard” (cf.
Marian Popa), exprimând o adeziune „în termeni
categorici”, aprecia şi Matei Călinescu (v. Gazeta li-
terară, nr. 10/1963). Dar cronica tânărului critic,
scrisă din perspectiva „comentatorului de mâine”,
35
Recitiri
era un curajos text evaluativ, recunoscând în Blaga
„un mare poet”. Marcând, ca „eveniment compen-
satoriu în ordine morală”, reabilitarea „completă” a
lui Lucian Blaga (3, 321), după volumul de Poezii
(îngrijit şi prefaţat de G. Ivaşcu, EPL, 1962) şi mo-
nografia lui Ov. S. Crohmălniceanu (1963, apărută,
totuşi, în 1964!). O revenire greoaie a unui scriitor
uriaş, admirat, învăluit în ceaţă mitologică, trăitor,
părelnic, în afara timpului, detaşat, contemplativ,
cu glas potolit, cu „temperament nesanguin” (după
G. Călinescu); totuşi, în „turmentare metafizică”,
aprecia acelaşi, coleric, de nerecunoscut la mânie.
Încât „cea mai goetheană personalitate a literelor
noastre” (cf. Ştefan Aug. Doinaş), cu „flacăra ab-
sentă” (cf. E. Lovinescu), a stârnit, paradoxal, nu-
meroase şi răsunătoare polemici şi s-a dovedit, în
dezacord cu firea şi cu opera lui, „ieşind din dis-
tincţie” (cf. V. Băncilă), un polemist de virulenţă
argheziană, cu vervă pamfletară chiar. Eticheta go-
etheanismului1 pleacă, poate, şi de la o conferin-
ţă clujeană (Întâlniri cu Goethe, 12 aprilie 1957),
întreţinută stăruitor de contemporani, martori „în
Marea Trecere”. Edgar Papu vorbea chiar despre o
dublă posteritate a lui Goethe, aducând în discuţie
omul năzuitor (faustic) şi cel olimpian, enigmaticul
Blaga fiind „un goethean de tip faustic” (1, 451).
Un meditativ, nu „om de discuţii”, cumpănind în-
delung, cu şansa diplomaţiei2, vizând „cereasca
ascensiune” spre supremele izvoare, îmboldit însă,
recunoştea, de „dracul creaţiei”. Masca placidităţii,
ochiul apatic înşelau; omul se dovedea şi combativ,
mobilizându-se ofensiv sau, dimpotrivă, repliin-
du-se în retrageri tactice, voite şi, mai ales, nevoite.
* – o dublă poveste de dragoste, suferă, tocmai, de o
Pentru a-l cunoaşte pe omul secret, invita-
ţia de a-i cerceta memorialistica este binevenită şi,
parţial, lămuritoare. Dacă Hronicul şi cântecul vâr-
stelor (1965) sonda memoria afectivă, „organizând”
amintirile din „anii de ucenicie”, Luntrea lui Caron
1
Blaga însuşi evocă „întâlnirea”, la 13 ani, cu Goethe, citind,
într-un număr vechi din Convorbiri literare, păstrat în bibli-
oteca tatălui său, un fragment din Faust; o lectură decisivă,
trezind „un vânt nou”: patima cititului.
2
Îmboldit de Cornelia Brediceanu, Blaga, pentru a-şi
„astâmpăra foamea de Apus”, va intra în diplomaţie, ca
ataşat de presă la Varşovia (4 noiembrie 1926). Dar o primă
tentativă o consemnăm încă din 1921, petentul solicitând
postul de „cancelar la Legaţiunea din Paris” (cf. Nicolae
Mareş, Începuturile diplomatice ale tânărului Blaga, în
Apostrof, nr. 6(313)/2016, p. 5). Tot Blaga, răzgândindu-se,
va dori o amânare a angajării, sub urgenţa încheierii „mai
multor lucrări literare”.
36 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
(1990, text nefinisat, titlu dat de editori, folosind
o dactilogramă amputată) a fost o surpriză care a
entuziasmat şi a deziluzionat, deopotrivă. Aşteptat
cu firesc interes după ce, în Revista de Istorie şi Te-
orie literară (nr. 1-2, 3-4 / 1989), apăruseră câteva
capitole, romanul blagian cunoştea ediţia integrală,
după manuscrisul aflat la BCU, abia în 1998. Iniţi-
al, el purta titlul Robie pământeană, robie cerească
şi fusese dactilografiat de Elena Daniello. Ambele
volume ţin de proza memorialistică, revalorizând
nostalgic trecutul, citit, avertiza însuşi Blaga, „în
palmă de poet”. Ieşind, aşadar, „din făgaşul realu-
lui”, cum observase I. Oprişan (1, 6). Hronicul, bo-
tezat Amintiri, ne transporta, cu euforie naturistă,
într-o vârstă arhaică, desluşind absenţa cuvântului
(fabuloasă) şi apoi înfiinţarea graiului, ca semn
premonitoriu, într-un timp de „violentă curiozita-
te intelectuală”. Sunt anii formării, încât Hronicul
putea fi citit ca un „roman dens”, „un fel de autobi-
ografie” (recunoştea Blaga), dar, mai cu seamă, ca
o încercare (se destănuia, în 1946, într-o epistolă,
Melaniei Livadă) de a-şi însuşi „acest meşteşug al
prozei literare” (1, 7). Luntrea lui Caron, ca „ro-
man” tăinuit, testamentar, pe suport autobiografic,
putea fi, ca „amplă proiecţie narativă” (cf. M. Za-
ciu), tocmai râvnita demonstraţie epică. O primă
redactare data din 1951-1953, urmată de o versiune
augmentată (1956-1958), suportând, crede Marian
Popa, „aranjamentul” editorilor, vădind, cu mol-
comeală sadoveniană, o autobiografie mascată şi
un anticomunism naiv (4, 1025). Dincolo de senti-
mentalismul excesiv şi „defectul stilistic”, incrimi-
nate de N. Manolescu, acest poem epic, cu străvezii
codificări onomastice, narând – în vremuri tragice
flagrantă inadecvare. Poate fi înţeles ca un „exer-
ciţiu de supravieţuire”, cum opina C. Ungureanu
sau, exagerat, ca „o calificare fără iluzii a situaţiei”,
după Alex Ştefănescu, poetul (impersonal) înţe-
legând momentul istoric (desfăşurarea „reliefuri-
lor”) şi scrutând lucid epoca. Or, Blaga, căzând în
eseism, indigest pe largi porţiuni, narcisist, cere-
monios, romanţios, atins de vraja erotică, doritor
de excursii, plin de elanuri tinereşti, se retrage din
epocă; aici dezamăgeşte, uită de dramaticele eve-
nimente ale timpului. Ceea ce putea fi o depoziţie
cutremurătoare, ca literatură de sertar, devine, în
travesti, „o poezie povestită”, edulcorată. E drept,
promiţându-i lui Octav Şuluţiu un aşteptat roman,
amânat sub presiunea agendei, Blaga vorbea de o
proză „în formula teatrului meu”, adică de un rea-

lism mitic (organic). Orgoliul blagian excludea, se
vede, o posibilă „inaptitudine” pentru romanesc,
Mircea Tomuş amintind de „realitatea de substrat”,
ca mitologie explicită. Iar Z. Cârlugea invoca „sub-
strucţia mitologică” (2, 464) a operei blagiene. În
anii în care, în semiclandestinitate, Blaga trudea
la acest roman confesiv, de anvergură totalizantă,
evenimentele se precipitau, anunţând, după ticălo-
şia târguielilor de la Yalta, crucificarea României;
adică pecingenea unei ideologii de import (sovie-
tizarea), urmând „scriptura stalinistă”. Şi, apăsat de
o „tristeţe istorică”, Blaga ne încredinţa o „confesi-
une despovărătoare” (2, 9), care i-ar fi putut con-
firma, în ipoteza publicării prompte, „disidenţele”
(v. Achim Mihu, iniţial în Românul, 11-17 martie
1991). Fiindcă literatura devenise un instrument
de propagandă şi, în acel „climat sulfuros”, răvă-
şit de drame, mistificări, epurări, oportunisme şi
alinieri, reacţionarul Blaga, refuzând corul propa-
gandistic, se păstra „cu greu”, nota Bogdan Creţu,
într-o „marginalitate ea însăşi subversivă” (5, 164).
Totuşi, erau anii unor „reuşite reveniri”, constata,
în 1970, Marin Preda, (fără a menţiona, în pomel-
nicul său, şi numele lui Blaga), blamând „stihia”
spiritului primar agresiv, perioadă în care, „timp de
un deceniu” (subl. n) valorile spiritului erau supuse
unui „tir neslăbit” (6, 34). Dar impunând sintagma
obsedantului deceniu3, intrată rapid, deformant în
3
E cel puţin curioasă această deturnare de sens, semnalată
de N. Manolescu, sintagma predistă slujind literaturii justi-
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Recitiri
folclorul critic, Preda nu avea în vedere tragediile
epocii, ci respingea ideea / teza hiatus-ului din anii
’50; prozatorul nu putea fi de acord cu exilarea li-
teraturii revoluţionare „în afara litetaraturii”, com-
bătând imobilismul estetic. Mai ales că în acei ani
s-au format viitorii scriitori prestigioşi şi au apărut
opere solide, de referinţă. Încât, conchide Marin
Preda, „ideea unui hiatus subînţelege mai degrabă
o idee politică”, romancierul, încrezător în „fata-
litatea relaţiei”, vestejind maladia evazionismului.
Convins că literatura angajată oglindea, firesc,
dezideratele politice ale vremii. Dacă, atunci, raţi-
onează Preda, ele „intrau în operă prin presiunea
unui mode agresive”, nu înseamnă că ar fi fost mai
puţin adevărate.
Adevărul epocii, livrat – pe jumătate – în
aşa-zisa proză de curaj, întreţinând – ca modă lite-
rară, după anii ’65 – o veritabilă epidemie roma-
nescă, răzbate, surdinizat, şi din romanul blagian.
Cel care spera într-un miracol clujean, convins că
ţiare, mai exact epidemiei romaneşti a „obsedantului dece-
niu”. Articolul cu pricina, cules în Imposibila întoarcere, ne
asigură (eronat!) criticul (7, 951), a apărut în Luceafărul (nr.
23/1970) şi n-a fost reţinut în volum, nici în 1971, nici un an
mai târziu, când apărea ediţia a II-a, „revăzută şi adăugită”.
E drept, între timp, N. Ceauşescu lansase „tezele din iulie”,
impunând reideologizarea literaturii. Consultând Arhivele
cenzurii (DGPT), Dan Culcer ne informează că şi articolul,
la data apariţiei în revistă, fusese castrat, Preda negând, cu
un „curaj calm”, din perspectivă ţărănească, dogma luptei de
clasă şi îndemnându-l pe Marx să pună mâna pe sapă!
37
Recitiri
ţara îl cheamă la „cuib”, alcătuind, împreună cu Ba-
sil („Baiazid”) Munteanu şi V. Băncilă, o tripletă de
aur, înţelege, însă, că „vine prăpădul”, că „lozinca
va lua locul Conştiinţei”. Refugiat la Căpâlna se re-
trage, sub presiunea timpului-cascadă, într-o lume
ficţională, dezvoltând o imaginaţie arcadiană, con-
trapusă materialismului istoric (ca „psihanaliză a
foamei”). Cu aer testamentar, în ambalaj ficţional,
forţând (pe formula teatrului) „fabulosul supersti-
ţios”, proiectul său romanesc (neîncheiat) ţine de
memorialistică. Părea un manuscris fără viitor, ca-
tegoric nepublicabil înainte de 1989, dezamăgitor
estetic, dar având un uriaş „merit moral” (8, 89),
Blaga distribuind „accentele biografice” şi altor
personaje, cum observa Şerban Axinte. „Un nou
timp începea”, anunţa prozatorul în frazele inaugu-
rale, într-un „văzduh de apocalips” şi într-o patrie
„la răscruce”. Un început de primăvară şi de haos,
cu ocuparea „spornică” a ţării, când războiul deve-
nise „palpabil”. În noua orânduire „ce se înjgheba”,
defilează personaje recognoscibile. Într-o topogra-
fie reală, fie la Alba, la Batyaneum (un „buzunar
de provincie”, „oraş corcit” etc.), fie în alte locuri,
Blaga, demoralizat, cultivă onomastic „principiul
travesti-ului”, fiind „un fel de Ianus bifrons” (2,
467), lângă arheologul Daicu, Simion Bardă, Pe-
tru Grosu, Constant Mironescu şi atâţia alţii, lesne
deconspirabili. El admite doar dictatura conştiinţei,
îşi apără liberatatea interioară, chemat, de pildă, la
sediul Partidului, acolo unde poposise tovarăşul
Mironescu (alias Miron Constantinescu), doritor
să-i afle „nemulţumirile” (corectabile, fireşte, în vi-
ziunea liderului comunist). Dacă personajul-nara-
tor, Axente Creangă (poetul), prins în vălmăşagul
evenimentelor, vorbeşte despre retrageri cu rost,
creaţia anunţând „sămânţa unei limbi” iar vestalele
protejând „focul poeziei”, Leonte Pătraşcu (filoso-
ful), sfârşind în Rîpile Roşii, geamănul fictiv, încre-
dinţează paginilor mituri visate, „născociri metafi-
zice” („ţinând loc de lume şi taină”). Gândurile lui
Leonte, cu „faimă de gânditor”, închipuie, pe coor-
donate abisale, o istorie a spiritului românesc, imer-
siuni împărtăşite, notate conştiincios de Ana Rareş
(Minciunile lui Dumnezeu), după cum, încercând a
se iniţia în „noua profeţie”, filosoful cercetează bro-
şurile marxizante, pentru mulţi organul Adevărului,
doritor să afle „ce ne aşteaptă”. Acest maximalism
retoric, plus deficitul epic l-au deranjat pe Alex Ste-
fănescu, criticul văzând în Axente, cel cu „faimă de
poet”, un „personaj de operetă” (8, 89).
Prelucrarea biograficului se susţine şi prin
38 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
istoriile amoroase depănate, opacizând „condiţiile
exterioare”, aducând la rampă două figuri feminine:
Ana, „visul frumos” pentru Axente, o femeie edeni-
că, o Afrodită uraniană, venind dintr-o „căsnicie
domoală” cu profesorul Rareş, respectiv Octavia
cea luciferică, la hanul brodnicilor de la Partoşi, o
preoteasă senzuală, întruchipând ursita demonică,
sfârşind în „patul Mureşului”. Dacă Ana este poe-
zie, Octavia trezeşte „furtuna caldă a sângelui”, în
transă lirico-dansantă, aşteptând „vocabula de foc”.
Lângă popa-faun Vasile-Caron, Octavia Olteanu
(alias Eugenia Mureşanu) e încercată de un „patrio-
tism hormonal”, etalându-şi darurile poetice şi cele
trupeşti; asistăm, de fapt, în acest „freamăt dostoie-
vskian de lumini şi umbre” (2, 466) la „o decădere
a semnificaţiilor” pe malul Mureşului, popa Caron
nemaitrecând suflete. Inaccesibila Ana, în schimb,
cu fugile ei repetate şi vraja-i imponderabilă, este
o făptură de lumină, provocând existenţa creatoa-
re. Gândurile lui Leonte, încredinţate Anei, erau „o
seamă de metafizici” cu alură mitică, desfăşurate
pe portativele unei Istorii absente (care „ar fi putut
fi”). Pentru Axente, „minunica” era chiar izvorul
vieţii şi o excursie văratică la Câmpul Frumoasei
naşte plăsmuiri poetice, dezvăluind, cu învăluiri de
obsesie, taina fiinţei. Erup stihuri gata să se înche-
ge, trezind sentimentul frumuseţii, durând – prin
schimbul epistolar – un pod aerian. Încât, poetul şi
muza lui, ca „Afrodită cerească”, urcând spre Sar-
misegetuza, însoţiţi de cântecul privighetorilor „cu
lacrimi în gâtlej”, îşi oferă, simbolic, mitologizând
narcisist, ascensiunea „spre supremele izvoare” /
„secretele tipare”.
NOTE:
1. I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani,
Dialoguri adnotate, Editura Minerva, Bucureşti, 1987.
2. Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga – Dinamica
antinomiilor imaginare, Editura Media Concept, Sibiu, 2005.
3. Luminiţa Marcu, O revistă culturală în comu-
nism; Gazeta literară (1954-1968), Editura Cartea Româneas-
că, Bucureşti, 2014.
4. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi
pe mâine (23 august 1944 -22 decembrie 1989), vol. I, versiune
revizuită şi augmentată, Editura Semne, Bucureşti, 2009.
5. Bogdan Creţu, Primii ani de comunism şi litera-
tura, în Iluziile literaturii şi deziluziile criticii, Editura Contem-
poranul, Bucureşti, 2015.
6. Marin Preda, Spiritul primar agresiv şi spiritul
revoluţionar, în Imposibila întoarcere, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Editura Cartea Românească, 1972.
7. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii
române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
8. Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române con-
temporane: 1941-2000, Editura Maşina de scris, Bucureşti,
2005.

„La Burdujeni m-am născut și acolo am
petrecut primii mei patru ani ce mi-au lăsat doar
frânturi de amintiri. Dar aveam să revin mereu în
târgulețul unde rămăseseră bunicii și familia iubi-
tei mele mătuși, Freida, sora mai tânără a mamei,
cea care m-a însoțit, de departe ca și de aproape, cu
grija și dragostea sa până când s-a stins acum câțiva
ani aici, în Israel ”. Așa scriam în primul meu text
de amintiri sucevene. De atunci am mai așternut
ceva amintiri din viața unui copil, apoi adolescent
sucevean în anii ’50 și ’60, mai toate despre orașul
ce m-a primit, m-a cucerit și mi-a marcat sufletul
pentru întreaga viață. Și totuși, dacă se poate spune
așa, bună parte din sufletul meu a rămas la Burdu-
jeni. Acolo, la bunici ajungeam cu părinții, cu tră-
sura, în fiece duminică. Si tot acolo am făcut aproa-
pe în întregime, clasa întâi, în lunile când mama
era internată pentru operație la București și în cele
ale convalescenței sale. Acolo, cu bunicii, cu tan-
ti Freida și nenea Burțu și cu Iani, vărul meu, am
cunoscut toate poveștile, aventurile și trăirile unui
copil de șapte ani. Prieteniile legate de pe-atunci cu
copiii din vecini au continuat și în anii următori.
Când după ceva mai mult de doi ani, mama a mu-
rit, prezențele mele la bunici au devenit mai lungi
și mai dese, iar la Burdujeni mi-am găsit de fapt o
a doua casă.
Burdujenii acelor ani mai avea ceva din
specificul unui ștetl evreiesc, cum au fost cu sutele
prin Moldova, Galiția, Ucraina. Târgușorul nostru
era compus din vreo trei străduțe paralele, ce ur-
cau în panta lină de la sud, dinspre lunca Sucevei,
aflată jos, la vreo doi km distanță, către Adânca-
ta și apoi spre drumul către Dorohoi. Dincolo de
apa Sucevei, după podul șubred de lemn, se putea
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Rememorări
La Burdujeni
Beni BUDIC
întrezări în zilele frumoase dealul orașului – SU-
CEAVA, sora mai mare a târgușorului prăfuit invi-
diată, jinduită și iubită, sălașul tuturor bunătăților
și răsfățurilor vieții. Strada principală a târgului,
Strada Întâia era, îndeosebi în partea sa centrală,
zona negustorilor. Casele se înșiruiau de o parte și
de alta a străzii încă nepavată pe atunci. Toate erau
construite în stil „vagon” și aveau cam trei came-
re ce dădeau una în alta. Camera din spate primea
lumină prin două ferestre mari și prin geamuri-
le ușii ce se deschideau, de obicei, spre un cerdac
construit către curte. În mijloc se afla o cameră mai
întunecoasă, cu ferestre și uși cu geamuri comuni-
când cu camerele vecine, nicidecum cu exteriorul.
Camera așezată la stradă era de obicei prăvălia. Pe
acea stradă fusese un șir de mici magazine cu mul-
te și de toate, dar și ateliere de meseriași: o frizerie,
croitori, unul sau doi cizmari, o bodegă... Pe lângă
fațadele multora din case se aflau, la nivelul trotua-
rului, intrările ce coborau la scările pivnițelor, aco-
perite cu oblon mare de scânduri sau tinichea. În
anii amintirilor mele, centrul „comercial”, de care
voi mai pomeni, se afla în partea de jos a orășelu-
lui. Cum spuneam, strada urca în pantă lină, dar
clădirile, toate fără etaj, deși lipite una de alta, erau
diferite între ele și creau un amestec arhitectural
dezordonat și eclectic, lipsit cu totul de grație. Dar
în ochii mei, Burdujeniul își avea farmecul său.
Pentru mine, târgușorul începea la
răscrucea ca un X mare, unde se întâlneau câteva
drumuri: Calea Unirii, ce venea din luncă și de fapt
de la Suceava, strada Gh. Doja, ce aducea călătorii
de la gară și din Ițcani, Strada Mare ce urca spre sat,
spre Adâncata și drumul Dorohoiului. În dreapta
micului părculeț triunghiular din intersecție se
39
Rememorări
deschidea încă o străduța care o lua apoi la dreapta,
spre drumul Plopenilor și spre Botoșani. În centrul
parcului cam neglijat, se afla monumentul modest
al eroilor burdujeneni, căzuți în războiul de inde-
pendență și in primul război mondial. Era un gen
de obelisc nu prea înalt, pe un postament pătrat
flancat de patru obuze de tun și îngrădit de lanțuri
întinse între ele. Pe la sfârșitul anilor ’50 în porți-
unea mai lată a parcului a fost construit cinema-
tograful „Vasile Roaită” devenit de atunci centrul
cultural al târgului. Peste drum, pe Strada Mare,
se afla clădirea primăriei și dispensarul medical,
printre puținele clădiri mai impozante din târg,
poate datorită faptului că erau clădiri de un etaj și
jumătate, cu parter jos ce folosea probabil de ma-
gazie. La câțiva pași mai jos se afla clădirea cu etaj,
cu ferestre mari, a școlii primare. Clădire modestă
ca dimensiuni, dar în peisajul burdujenean, totuși,
una din cele mai falnice, unde în afara cancelariei
se aflau vreo patru săli de clasă mari și luminoase,
cu geamuri enorme ce se terminau într-o boltă ro-
tunjită. Acolo am petrecut aproape tot anul școlar
al clasei întâia.
Puțin mai sus de dispensar se afla stația de
autobuz, unde – în dimineți geroase de luni, când
se întâmpla să înnoptez la Burdujeni și în drum
spre școală așteptam autobuzul de Suceava – ju-
cam pe loc să ne dezmorțim picioarele înghețate.
Peste drum, în una din puținele case ale târgului,
construite gospodărește, cu straturi de flori în față
și ogradă cu păsări și vreun porc în spate, locuia
familia Sârbu. Nicu Sârbu, bărbat înalt și chipeș,
era sanitar, șeful dispensarului și bun prieten încă
din copilărie cu unchiul meu, Burțu Manaș. Priete-
nia s-a legat și între soții. Poate înclinația lui Nicu
spre ale medicinei a moștenit-o de la mama sa, le-
gendara moașă a târgului, care a moșit două-trei
generații de burdujeneni ce ne născuserăm toți,
cum era obiceiul timpului, acasă. Când într-o zi cu
viscol de februarie s-a născut Carolică, vărul meu
cel mai mic, Burțu și Nicu au adus-o pe moașă, ce
era deja foarte bătrână, prin troiene, cu săniuța la
casa gravidei. Nașterea a trecut cu bine, mama și
pruncul au ieșit sănătoși.
După stația de autobuz urma localul resta-
urantului mai mare al târgului. Mai erau acolo vreo
două cârciumi de-a lungul străzii mari (era una și
la Lupovici, pe Strada a doua),pe traseul chenzi-
nei, unde coborau nevestele din sat doar-doar or
mai salva ceva din bănuții salariului. Totuși, stabili-
mentul din josul târgului era mai de Doamne-aju-
tă, avea o sală destul de mare cu 10-15 mese aco-
perite cu fețe de masă relativ curate și servea, pe
40 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
lângă bere și alte bunătăți lichide și porții decente
de mititei sau cotlete...
După restaurant era o Alimentara, mai
mică, iar peste drum, ceva mai sus se afla magazi-
nul Universal. Aici se vindeau de toate: de la caiete
și creioane până la pânzeturi și stofe, de la oale și
cratițe smălțuite la gavanoase pentru murături, bo-
canci cu talpa de cauciuc, pantofi cu talpă de crep,
becuri, lanterne și baterii (dacă erau!!) și până chiar
la biciclete de producție locală și piese de schimb...
Chiar alături de Universal se afla Alimen-
tara mai mare, unde nenea Burțu era gestionar și
credincioasa Maricica era casieriță și vânzătoare...
Adevărul e că magazinul nu era prea mare, dar în-
tr-un singur raion unificat, se găseau de toate (în
anii când se găseau...). Postul de gestionar la Ali-
mentara te făcea în acei ani om foarte popular, mai
ales când aveai o inimă de aur, ca unchiul meu.
Peste drum de Alimentara era casa lui Wexler, sin-
gura clădire civilă cu etaj din târg. La parter era un
depozit de vinuri, unde lichidul cu gust nu întot-
deauna definit se vindea de la butoi, „tras” prin-
tr-un furtun subțire de cauciuc. Lângă Wexler se
deschidea o uliță ce ducea la piață și spre trei din
cele patru sinagogi ce existau în anii buni ai Bur-
dujeniului evreiesc. Apoi, un drum prăfuit, ducea
spre cimitir...
Peste drum se deschidea o stradă scurtă
ce ducea spre Strada a doua și în continuare spre a
treia și spre drumul Plopenilor. Chiar la începutul
acestei străzi, pe dreapta, se afla una din cele patru
sinagogi pe care le avuse târgul în anii săi buni și
singura ce mai funcționa zi de zi pe la începutul
anilor ’60. Îmi amintesc cum în zilele dinaintea
sărbătorilor de toamnă, șamașul (un fel de diacon)
bătrân și șchiop, trecea încă înainte de răsăritul
soarelui printre case și bătea cu bastonul în obloa-
ne ca să-și trezească enoriașii la rugăciunea deose-
bită, de iertare a păcatelor, strigând slihăs, slihăs!
Tablouri de acestea, care pe atunci deja erau o rari-
tate, dispărute o dată cu ștetl-urile evreiești, se mai
găsesc în zilele noastre doar prin amintiri...
La colțul opus sinagogii se afla o căsuță
de lemn, mică, joasă, cu podea de lut, diferită cu
totul de casele cu prăvălie de la Strada Mare. Locu-
ia acolo o pereche vârstnică de lipoveni de la care
cumpăram uneori, cu un leu, mere murate scoa-
se de lipoveancă dintr-o putinică de lemn. Ceva
mai sus, pe aceeași parte a străzii se afla frizeria lui
Lazarovici, iar în una din casele de lângă această
familie funcționase, dacă amintirile încețoșate ale
unui copil de 3-4 ani nu mă înșeală, o cârciumă sau
ceva similar. Imaginea pe care am păstrat-o e din-

tr-o seară când am intrat acolo probabil cu tata, ce
voia să cumpere ceva. Localul se întindea pe toate
camerele casei și era luminat de niște becuri cam
chioare, ce totuși învingeau bezna de afară. În pri-
ma cameră, unde ne aflam noi, era tejgheaua câr-
ciumii, iar prin ușile larg deschise întrezăream în
camera următoare, plină de fum de țigară, o masă
mare de biliard. Instituția a dispărut din peisajul
Burdujenilor probabil o dată cu naționalizarea co-
merțului...
De cealaltă parte a străzii, ceva mai sus,
se afla brutăria surorilor Riegler, sau cum era de-
numită de toți, chităria. Surorile erau două domni-
șoare cam de mult trecute, ce preluaseră brutăria și
treaba de la răposatul lor părinte. Locuiau împre-
ună într-o casă de la capătul târgului, chiar alături
de cea în care se mutaseră tanti Freida și ai ei, după
ce câțiva ani locuiseră cu bunicii. Brutăria intra în
plină activitate în zilele de joi și vineri și chiar în
noaptea dintre aceste zile. Îndeosebi vineri dimi-
neața se îndreptau spre chitărie mai toți gospodarii
evrei ai târgului, ducând în coșuri mari de papu-
ră tăvile cu colacii de sâmbătă, la copt în cuptorul
imens al surorilor Riegler. Și zeida o pornea în zorii
de vineri, cu două coșuri. Încă din seara de joi bu-
nica frământa aluat în covată, apoi îl lăsa, acoperit
cu un ștergar de in, să dospească toată noaptea, să
crească. Vineri dis de dimineață, pe când eu mai
dormeam, croia și împletea din aluat vreo 5 colaci
falnici, între care regele colacilor, plotz-ul rotund,
mai înalt decât toți ceilalți. Iar pe la 7, zeida pornea
cu ei la chitărie. (Între timp, din resturile de aluat,
se croiau vreo două lipii găurite cu furculița și puse
la copt în rulă, cuptorașul de tablă zidit în sobă.
Când ne trezeam, Iani și cu mine, lipiile erau toc-
mai bune de mâncat, cu unt sau untură de gâscă –
calde și gustoase de se topeau în gură). Pe la prânz,
bunicul aducea colacii copți acasă. Când eram ceva
mai mari, mergeam noi la brutărie și până reușea
domnișoara Riegler să-i descopere pe-ai noștri în-
tre munții de colaci rumeni, ne îmbătam cu miro-
sul inegalabil de pâine caldă.
Din primii mei patru ani, când și noi mai
locuiam la Burdujeni, păstrez în memorie câteva
tablouri. Nu știu în ce măsură sunt amintiri auten-
tice sau imagini pe care le-am creat din frânturi de
povestiri ale celor mari. Cu siguranță, mare parte
sunt autentice. Locuința noastră (bineînțeles, în-
chiriată) se afla cam la mijlocul urcușului pe Strada
Mare. Acolo am copilărit până la vreo patru ani. Eu
îmi amintesc, nu știu de ce, doar de două camere.
În prima, la stradă, tata împreună cu doi tovarăși
(frații Abramovici ) conduceau – cum nu! – o pră-
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Rememorări
vălie de articole de fierărie, cuie, balamale, clești,
ciocane, sârme de tot felul și cine mai știe ce altele.
Într-un colț, lângă tejghea era și un butoi mare de
fier, fără capac, plin cu gaz- adică petrol lampant.
Spre camera locuinței urcau din prăvălie vreo do-
uă-trei scări. De fapt locuința se rezuma la o sin-
gură încăpere ce servea de bucătărie, sufragerie și
dormitor. Din acea cameră se ajungea, cred, prin-
tr-un coridor, în curtea din spate, unde uneori mă
lua tata sa-mi dea pâinea cu unt, ca la picnic, pe o
pătură întinsă pe iarbă, pe când îmi vindea, în idiș,
povești neverosimile. Într-o după amiază am vrut
să văd cum se potrivesc niște cuie luate din pră-
vălie în orificiile prizei de deasupra divanului. Nu
numai că am văzut (multe) stele verzi, dar le-am și
simțit, bine de tot... Pe când aveam ceva mai mult
de doi ani, la un sfârșit de decembrie, s-a născut
vărul meu Iani. Evenimentul a adus-o din Galați
în Burdujeniul natal pe draga noastră tanti Anuța,
sora mult mai tânără a bunicii. Ca întotdeauna, a
ajuns încărcată cu daruri. Mie mi-a adus o tobiță
de tablă cu două bețe. După o zi sau două, mân-
dru, cu tobița legată cu o sfoară la gât, ajunsesem,
cu niște amici de vârsta mea, pe lângă o fântână
aflată în interiorul unei curți (poate la Grinberg?
poate la Wexler?). Pe lângă fântână, unde se forma-
se ditamai ghețușul, am lunecat și căzut cu gura pe
rama de tablă a tobei. Ajuns deja mai mare, mi s-a
povestit că buza mi-au prins-o la dispensar, până
s-a vindecat, cu o clamă metalică. Cicatricea o port
până azi, semn de bună purtare...
Se pare că afacerile tatei cu de-ale fieră-
riei n-au durat prea mult. Nu cred că tata a reușit
vreodată să bată un cui cum trebuie. Erau și anii
naționalizării proprietăților private. Oricum, pră-
vălia s-a închis, unul din asociați a plecat în Pa-
lestina, iar tata a devenit, ca mulți dintre bărbații
tineri ai târgului, proletar. Adică muncitor simplu
la abator. Astfel, pentru încă vreun an, până ne-am
mutat la Suceava, ni s-a dublat spațiul locativ. La
Suceava tata găsise în sfârșit un servici pentru care
avea vocație, lucrător în comerțul de stat, sau în alte
cuvinte, gestionar la Alimentara.
Vecinii noștri pe atunci erau familia Co-
faru (una din cele câteva cu acest nume în târg,
probabil înrudite) iar peste drum locuia familia
cizmarului Lupu. Rașela Lupu și cele două fete ale
ei, Stela și Lucia, mă răsfățau care mai de care și
adesea mă aflam în casa lor. Puțin mai sus de ei,
după colțul cu o ulicioară, locuia familia Grinberg
cu cei doi copii ai lor, Esterica, ceva mai mare și
Saul, cam de vârsta mea. Mama și doamna Grin-
berg erau prietene. Bunicul, Țalic Grinberg, era
41
Rememorări
cantorul sinagogii mari din Burdujeni, figură im-
pozantă și respectabilă, cu palmares de cantor prin
străinătăți în anii interbelici. În curtea lor, unde se
intra din ulicioara îngustă, era o fântână proprie,
lucru rarisim. Când eram deja mai mare veneam
acolo uneori cu băieții, la joacă.
Tot din acea vreme, pe când încă nu tre-
cusem de patru ani, păstrez o imagine –amintire ce
mă duce la gara minunată a Burdujenilor și împre-
jurimile sale, unde mai aveam să revin nu odată în
plimbări cu bicicleta, iar peste ani, în seri fermecate,
chiar mână în mână cu o fată dragă. Dar pe atunci
încă nu le bănuiam pe astea. Un văr mai tânăr al lui
nenea Burțu, Mișu Manaș, era șofer de camion, me-
serie apreciată mult pe atunci și care-l făcea în ochii
mei de copil, un adevărat erou. Într-o dimineață s-a
înduplecat de rugămințile mele să mă dea cu cami-
onul. Nu era nimeni mai emoționat și mai fericit ca
mine, cocoțat în cabina înaltă, lângă șofer și privind
cu aviditate la drumul ce mi se deschidea în față,
dar și mai mult la manetele, butoanele și cadrane-
le camionului rusesc. Totuși, când mașina a virat la
stânga și s-a angajat pe aleea gării, nu mi-am mai
putut lua ochii de la peisaj, iar tabloul văzut mi-a
rămas pentru totdeauna întipărit în memorie. Dru-
mul lung-lung (în ochii mei de copil), străjuit de o
parte și alta de câte un rând des de plopi falnici, ca
niște făclii verzi, iar la capătul perspectivei, exact în
centru, fațada elegantă de cărămidă roșie – cu uși și
geamuri boltite, imense – a gării.
Gara Burdujeni a fost construită la răscru-
ce de veacuri, pe când târgușorul era punct de grani-
ță și vamă între Regatul României și Bucovina Aus-
tro-Ungară, iar frontiera trecea prin lunca Sucevei.
Nu reușesc să-mi imaginez că până la 1918 a trece
din Burdujeni spre Suceava alăturată, necesita pașa-
port sau ceva similar, dar în schimb am înțeles de ce
drumul ce unește localitățile a fost numit apoi Calea
Unirii. Oricum, autoritățile române și C.F.R.-ul au
ținut ca gara noastră să fie una din cele mai frumoa-
se ale țării. Clădirea monumentală a gării Burdujeni
e o adevărată bijuterie arhitectonică, pe bună drep-
tate recunoscută ca monument istoric. Stilul e cam
dificil a fi definit. Ar fi unul eclectic, dar amestecul
de stiluri, contrar așteptărilor, creează un ansamblu
elegant, chiar grațios. Fațadele impresionante, din
cărămidă roșie, sălile imense, cu plafonul sprijinit
pe arce gotice întretăiate, peronul, combinație de
lucrătură în fier si plafon cu casetoane romane, mi-
nunate, ca și cele ale sălilor, toate trezeau în vizitator
un fel de stare emotivă, ca prezența într-o sală de bal
a unui palat. De fapt, chiar știu că sala mare găzduia
uneori, prin anii `50, balul ceferiștilor suceveni. De
42 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
asemeni, cel puțin o dată am fost cu unchii mei la un
spectacol de teatru prezentat de trupa teatrului din
Botoșani, pe o scenă improvizată în salonul mare al
gării. Am văzut Domnișoara Nastasia.
Îmi imaginez uneori, plimbându-se prin
saloanele și restaurantele gării Burdujeni, femei ele-
gante, cu pălăriuțe, în costum de voiaj, cu fuste lungi
și mulate, la braț cu domni cu joben, baston și mus-
tață „Franz Joseph”, ce abia trecuseră frontiera ve-
nind de la Cernăuți, sau chiar de la Viena, în drum
spre Iași sau București. Dar în anii plimbărilor mele
pe acolo, gara era cam adormită, saloanele erau mai
toate închise, iar puținii călători ce urcau sau cobo-
rau din trenul oprit pentru un singur minut, erau
doar localnici. Peronul gol era pistă ideală pentru
biciclete...
La vreo câteva săptămâni după întoar-
cerea mamei de la operație, pe când amândoi ne
aflam la bunici, ea a trebuit să plece la medic, la
control. Voiajul tatei și al mamei la București urma
să înceapă din gara Burdujeni, cu acceleratul ce
pleca din Ițcani pe la prânz. Am ajuns la gară cu
trăsura, zeida, nenea Burțu, părinții și eu. În urma
operației la cap, mama rămăsese cu un șchiopătat
destul de accentuat al piciorului stâng și deci se
mișca cu greutate. Cum acceleratul oprea la Burdu-
jeni pentru doar un minut, zeida aranjase cu șeful
de gară, cu care se cunoștea bine, ca impiegatul de
mișcare să nu elibereze garnitura până la semnul
său, după ce tata, mama și valizele s-ar fi aflat în va-
gon. Trenul a intrat în gară cu pufăituri de aburi și
șuierături de frâne și a umbrit complet peronul. Ca
întotdeauna în aventuri de voiaj, pe mine m-a luat
durerea de burtă. Tata a apucat să urce valizele în
vagon, nenea Burțu, care era om voinic, o sprijinea
și ajuta pe mama sărmana să ajungă la scara înaltă
a vagonului, iar zeida, cu brațul ridicat, urmărea
operația. Dar cumva s-a iscat o neînțelegere, im-
piegatul, ce se afla chiar lângă cabina mecanicilor,
cu semnalizatorul roșu ridicat, a crezut că poate
deja elibera trenul, care a pornit-o încet cu un șu-
ierat al locomotivei. Mama a rămas pe peron, tata a
apucat în ultimul moment să coboare din vagonul
deja în mișcare, iar valizele au rămas sus, pe culoa-
rul vagonului. Cu toții eram cuprinși de disperare.
Noroc de nenea Burțu, care le-a aranjat pe toate.
Valizele au fost coborâte din tren la Verești, drum
de vreun sfert de ceas cu acceleratul. Viteazul meu
unchi a plecat cu un marfar spre acea primă stație,
a adunat valizele și le-a urcat apoi în automotorul
rapid de București, cu care ai mei au ajuns la Ve-
rești după câteva ceasuri. Apoi Burțu s-a reîntors
la Burdujeni, iar părinții au ajuns seara în capitală.

Totul se sfârșise cu bine, iar eu apucasem deja să uit
durerea de burtă.
Continuând drumul la deal, de la noi
spre casa bunicilor, Strada Mare se intersecta cu o
străduță. Peste drum era o cârciumă, iar pe partea
noastră ulicioara ducea spre o clădire cam părăgi-
nită ce servise înainte de era socialistă ca sediu-club
al unor organizații de tineret sioniste. În anii amin-
tirilor mele, localul mai servea uneori la nunți sau
alte petreceri, dar în zile obișnuite era un fel de ci-
nematograf improvizat. Aparatul de proiecție era
amplasat pe scenă. Iar publicul, pe bănci de lemn
simple, fără spătar, ședea cu fața la peretele opus,
unde la dreapta ușii fusese întins un cearșaf-ecran
alb. Dar peste scurt timp avea să fie construit – de-
vale – adevăratul cinematograf al Burdujenilor.
După acest colț se afla ultima instituție
oficială a târgului – Poșta. Era de fapt un birou mic,
în care lucrau doar o funcționară și o telefonistă și
de unde pornea la drum factorul, postașul cu torba
ticsită cu ziare și scrisori. În aceeași încăpere se afla
telefonul public, unul din cele două-trei aparate te-
lefonice din târgușor.
După încă vreo câțiva metri ajungeam
la casa familiei David, cu ce doi băieți ai lor. Erau
înrudiți puțin cu noi dinspre partea bunicii. Beni,
cel mai mic, era de vârsta mea si nelipsit tovarăș
de joacă al nostru în acei ani. După casa lor urma
o clădire mai deosebită prin faptul că cele două lo-
cuințe alipite aveau câte un cerdac ce ocupa toată
lățimea trotuarului, înălțat față de nivelul străzii, și
spre care urcau 3-4 trepte. În prima locuia o pereche
puțin ciudată, fără copii. Tina era probabil încă din
tinerețe bătrână fără vârstă, mereu cu un șal cenu-
șiu pe umeri, scundă, cu un ochi veșnic închis. Să
mă ierte Dumnezeu, dar cam era tipul de vrăjitoare
din povești... În schimb Mehl, bărbatul ei, era un om
slab, cu un veșnic zâmbet schițat pe față. El era mai
blând cu copiii, dar Tina se burzuluia de îndată ce
ne vedea. Adevărul e că n-am avut noi mai nimic
de-a face cu ei. Poate doar că în lunile de vară mai
intram uneori prin lanul din spatele casei lor și co-
lectam ceva porumbi pe care îi duceam la bunica să
ni-i frigă, sau alegeam vreun bostan mare, potrivit a
face din el felinar.
Lipită de casa lor, cu un cerdac asemănător
ce ajungea aproape de bordura trotuarului, era locu-
ința familiei Cofaru. Spre deosebire de alte case, aici
curtea se întindea paralel cu casa, pe toată lungimea
ei și adăpostea un grajd cu cal și o căruță. Familia
avea două fete, dintre care cea mai mare se numea
Cuța și era o fetiță sfioasă, cu cozi lungi și ochi negri,
adânci ca un lac în care te puteai îneca. Era de vâr-
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Rememorări
sta mea și învățam în clase paralele. Uneori, pe când
eram mai mici, Avrum Cofaru ne făcea nouă, cole-
gilor Cuței, vreo tură cu căruța prin târg. Caii tropă-
iau pe potcoavele de fier, căruța hurducăia zdravăn
pe bolovani iar noi, copiii, deși scuturați strașnic,
eram în culmea fericirii. Cuța a fost toți anii colegă
de clasă si bună prietenă cu Florica. Acolo, pe cerda-
cul familiei Cofaru ne-am despărțit, cu inimi grele
și ochi umezi, deși încercam să glumim, într-o după
amiază de sâmbătă, ultima mea sâmbătă la Burdu-
jeni.
Între curtea lui Cofaru și casa bunicilor fu-
sese cândva un teren viran. Aveam poate patru-cinci
ani pe când îmi amintesc cum baba (bunica), ajutată
de mama și tanti Freida, scotea un cazan mare, in-
stalat pe pirostrii peste o sobă de tablă și o zi întreagă
trudeau pe lângă el la fiert magiunul de prune. Apoi,
pe acel teren și-au construit casa o pereche de tineri,
Nicolai și Virginia Siminiuc. Au fost probabil cei
mai iubiți vecini ai bunicilor. Casa lor avea la stradă
o grădiniță îngrijită cu flori, iar în spate era o cur-
te destul de spațioasă, cu ceva straturi, câteva găini
ciugulind într-un țarc îngrădit, o magazie și ditamai
atelierul de tâmplărie și de toate al lui Nicolai, gos-
podar cu mâini de aur care ne răsfăța, pe Iani și pe
mine, cu tot felul de jucării confecționate cu dibăcie:
puști de lemn, măști de purim, un leagăn de lemn
pe care ni l-a ridicat în curtea bunicilor și câte altele.
Între curtea bunicilor și a lui Siminiuc era o porti-
ță tăiată în gard și puteam trece cu ușurință printre
curți. Uneori (rar) apelam pentru lecții la ajutorul
Virginiei, care era învățătoare. După vreo câțiva ani
avea să se nască singurul lor fiu, Ovidiu, care a fost
tovarăș de joacă al vărului meu cel mic, Carolică.
Casa bătrânească a bunicilor se afla, cum
am mai spus, aproape de capătul târgului și începu-
tul satului. După tipic, era o casă-vagon. Spre stradă
dădea prăvălia ce în anii amintirilor mele era de fapt
un debit de tutun (Tutungerie) proprietate de stat.
Mai toată „marfa”, intra într-un galantar. Dar bunicii
mai făceau negoț și cu altele: câteva ouă, un kg. de
făină de porumb și chiar, păstrate într-o ladă lângă
geam, unde-mi plăcea mie să șed și să citesc, niște
blocuri de sare mari ca bolovanii, pentru oieri. Către
stradă dădeau două geamuri mari și ușa dublă, toate
cu obloane ce se închideau noaptea. Afară, lângă ușa
de intrare se afla una scundă ce ducea spre beciul mic
și nu prea adânc unde se aflau peste iarnă un sac sau
doi de cartofi ori ceapă, iar vara ceva oale cu mân-
care. Camera ce dădea la stradă, unde era prăvălia,
fusese împărțită cu un paravan de placaj și carton,
în spatele căruia se afla mica bucătărie a bunicii și
chiar o masă la care ne adunam uneori, Dumnezeu
43
Rememorări
știe cum, toată familia. De acolo, două trepte duceau
spre camera centrală a casei, cea fără ferestre exte-
rioare. Deși cam întunecoasă, bunica atârna la cele
două ferestre mari ce dădeau spre bucătărie/prăvălie
niște perdele lungi, croșetate din ață, atât de apretate
că și găurile plasei de ață păreau țepene. Camera era
destul de mare, dar cam plină de mobile: de o parte
și de alta, câte un divan pe care dormeau, pe stân-
ga zeida și pe dreapta baba. Divanul bunicului era
chiar sub geam. Pe perete era încadrat un covoraș
de lână deasupra căruia era atârnat difuzorul, sau
cum îi zicea zeida – morișca. După masa de prânz
zeida obișnuia să se întindă pe divan culcat pe o
parte, pe îmbrăcate, chiar pe cuvertură. Își acoperea
umărul cu haina, își punea pălăria pe ureche și așa
dormita cam jumate de ceas. De cealaltă parte a ca-
merei, îngrămădit între masa de sufragerie și perete,
era divanul bunicii. Pe divan cu bunica am dormit
și eu aproape tot anul școlar de clasa I. Divanul ei
era încadrat, înspre geam, de o ladă de lemn soli-
dă („pentru Palestina”) iar pe partea opusă era soba
44 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
de fontă, cu plită și cu rulă. Acolo ne cocea bunica,
iarna, lipiile proaspete de vineri dimineață sau une-
ori ne cocea mere. Deasupra covorului de lână de pe
perete era atârnat, în unghi cu peretele, un tablou
neînrămat ce reprezenta un vas cu flori. Noaptea, la
culcare, zeida aprindea pe ladă, lângă geam o lămpi-
ță cu gaz, care păstra în cameră o pâlpâire mică de
lumină, toată noaptea.
Cam în continuarea divanului său, pe stân-
ga, lipit de perete, se afla bufetul, piesa de mobilă cea
mai impozantă a locuinței. Era un bufet de sufra-
gerie masiv, din lemn lustruit ca furnirul, cu dulap
destul de mare în partea de jos, pe care se sprijinea o
vitrină cu uși de sticlă unde păstra baba toate como-
rile ei de gospodină – servicii desperecheate de masă
sau de cafea. Abia când eram deja om în toată firea,
am aflat de la tanti Freida povestea bufetului. În anii
când familia fusese deportată în Transnistria, ar-
mata germană rechiziționase casa, transformând-o
în magazie de furaje pentru cai. Când bunicii s-au
reîntors, în 1944, le-a luat vreo săptămână sau mai
bine să curețe casa de fân. Mobi-
lele – printre care bufetul și dor-
mitorul – erau pe la vecini și le-
au fost înapoiate.
În celălalt capăt al ca-
merei, după urcarea unei trepte,
se deschideau două uși. O ușă
dublă, cu geamuri, pe dreapta,
ducea spre dormitorul mic, cu
sobă de teracotă, mobilat cu un
pat, deasupra căruia era atârnată
o oglindă ovală, mare, în ramă de
lemn (probabil parte dintr-o toa-
letă pentru care nu s-a mai găsit
loc în camera mică), un șifonier
cu două uși și sub geamurile ce
dădeau la cerdac, o canapea. În
camera asta dormeau tanti Fre-
ida, nenea Burțu și Iani (într-un
pătuț de copil) în toți anii, până
când (chiar în iarna petrecută de
mine la Burdujeni) s-au mutat în
sfârșit într-o locuință a lor, ceva
mai în susul străzii. Când spre
primăvară mama s-a întors din
București după operație, dormi-
torul l-a ocupat ea în săptămânile
de convalescență. Mama revenise
fără frumosul său păr roșcat, cam
șchiopăta de piciorul stâng și se
ajuta la mers cu un baston, dar
și așa – chiar dacă continuam să

dorm cu baba, iar tata ajungea la Burdujeni doar de
două-trei ori pe săptămână – primăvara ce venise
mă umplea de bucurie.
Cealaltă ușă se deschidea către un cori-
dor îngust ce ducea, paralel cu dormitorul, către
cerdac. Acesta era de fapt o adevărată cămăruță.
Pe de o parte peretele de zid al casei și geamul
către dormitor, iar pe trei laturi pereți solizi de
scândură. Peretele ce dădea spre curte avea vreo
două geamuri mari, ce umpleau cerdacul de lu-
mină. Pe partea opusă se ridica scara largă, soli-
dă, din lemn ce ducea în pod. Scara ca și podul
erau de o curățenie exemplară. Pe trepte baba
păstra diverse alimente printre care vreo găleată
cu untură, săculețe cu făină, ceva ouă într-un coș.
Sus, chiar la intrarea în pod se afla lada cu vesela
special păstrată pentru Pesah – paștele nostru. La
timp de vară aragazul era mutat în cerdac, cu o
masă și două bănci, iar cerdacul devenea bucătă-
rie de vară unde era o plăcere când toată familia
se întâlneam la prânzurile de duminică.
Trecerea din cerdac spre curte se făcea
printr-o ușă cu două obloane solide din lemn.
Curtea bunicilor, destul de mică, era pavată cu
dale largi de piatră. Un gard înalt o despărțea pe
o parte de curtea doamnei Crețu, iar pe cealaltă,
de curtea lui Siminiuc, spre care se deschidea cum
am mai zis, o portiță. O fotografie de familie, fă-
cută pe fundalul gardului pe când aveam vreun
an, îi înfățișează pe bunici, mama cu mine în bra-
țe, cu o căciuliță albă, urechi de pisică, tata, tanti
Freida și nenea Burțu, cu toții tineri si fericiți...
Mai erau acolo leagănul și în spatele lui o magazie
de lemne în care bunica ținea și o cușcă cu do-
uă-trei găini. La capătul curții era poarta mare de
lemn prin care intra, probabil, căruța ce aducea
lemnele. Poarta ducea către o străduță, mai cu-
rând o potecă nepavată ce se întindea paralel cu
Strada Mare cam pe toată lungimea târgului.
În după amiezile de vară zeida scotea
lângă ușa de intrare o bancă și vreo două taburete,
pe care se adunau la sfat bunica și câteva vecine,
printre care și cumnata ei, tanti Ana. Zeida măci-
na cafea proaspătă în râșnița lucitoare de alamă,
apoi o fierbea cu zahăr, în ibricul mare, o lua re-
pede de pe foc înainte de a se umfla caimacul și o
turna în câteva ceșcuțe din servicii desperecheate.
Toată lumea, inclusiv eu, ce eram deja băiat mare,
se delecta cu cafeluțele. Parlamentul de pe trotuar
erau o instituție tradițională a târgului. Când se
întâmpla să urc de la stația de autobuz spre casa
bunicilor la ora potrivită, mă simțeam ca la defi-
lare, scrutat de toți ochii din tribunele cu cafeluțe
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Rememorări
și comentat pe larg după ce treceam...
Peste drum de casa bunicilor se deschi-
dea o altă stradă nepavată ce ducea spre moară.
Chiar la colțul străzii, se afla o casă nu prea mare,
oarecum stingheră. Pe o latură se mărginea cu o
bucată de livadă, ascunsă în spatele unui gard, iar
de cealaltă parte chiar cu străduța. Acolo locuia
familia Făclieru. Bărbatul, înalt și slab și soția mai
mititică și mai plinuță, erau amândoi croitori ce
cred că se specializaseră în scurte groase și su-
mane pentru sătenii din împrejurimi. În casa lor
intram uneori la prietenul nostru de joacă, Șloim
(Șloimale) Făclieru, un băiețel de vârsta mea. Șlo-
imale cu părinții săi au plecat în Israel pe când
aveam vreo 11-12 ani. Drumul ce începea de la
casa lor, trecea după doar câțiva zeci de metri, pe
lângă toloacă, terenul viran unde băieții jucau fot-
bal. (Uneori jocul se întețea chiar pe străduță. Ris-
cul ca vreo mașină să treacă pe-acolo era minim:
cam una la două zile...). Era pe-acolo și o fântână.
Pe toloacă, în anii copilăriei, a ajuns odată chiar
un circ, cu incinta rotundă dar fără cort acoperit.
La fel, în fiece vară se instalau acolo bărcile. Pu-
țin mai jos, pe la nivelulul Străzii a treia, drumul
se bifurca înspre biserică și spital. Spre moară nu
știu dacă am mers mai mult de vreo două ori în
toți acei ani. Nici pe dealul dinspre răsăritul târ-
gului, ce începea după moară, nu cred să fi urcat
vreodată. Știu că Iani mai rătăcea pe acolo iarna,
cu încercările lui de a schia. Însă acel deal cam
îndepărtat, pe care-l vedeam bine din casa buni-
cilor, din spatele căruia răsărea zilnic soarele, era
peisajul ce a conturat cumva cadrul natural în
care mă găseam eu la Burdujeni.
Ceva mai sus de casa bunicilor, după
curtea largă, ascunsă în dosul unui gard înalt, a
familiei Crețu, se afla ultima clădire de pe acea
parte a Străzii Mari. Erau locuințele vagon, cu
un perete comun, unde locuiau tanti Ana și ne-
nea Meier, fratele bunicii, iar apoi cea a lui Sani și
Sura. Ultimii aveau de-a lungul și în spatele casei
o curte mare în care creșteau câteva capre. Cred
că erau singurii evrei în târguleț ce se îndeletni-
ceau cu crescutul animalelor (dacă facem excepție
de Avrum Cofaru, ce avea cal și căruță, și de Velvl,
proprietarul și surugiul unei birje cu doi cai, uni-
ca în Burdujeni). După casa lui Sura, urcând un
dâmbuleț nu prea abrupt, era cărarea ce ducea la
fântâna de lângă casa lui Mâțuc, pe străduța fără
nume din spate. De acolo se făcea aprovizionarea
cu apă, în cele două găleți din bucătăria bunicilor.
După acea cărare urma un teren triunghiular, nu
prea mare, în unii ani semănat cu porumb, care
45
Rememorări
de fapt încheia târgul. Mai erau, de cealaltă parte
a drumului două-trei case. Una era locuința pre-
otului, o casă frumoasă înconjurată de o curte cu
pomi. În una din aripile casei funcționase cândva
grădinița de copii. Urma apoi ultima clădire, care
era constituită din locuința perechii Rozner, ur-
mată de cea în care se mutaseră tanti Freida și ai
ei, locuința uneia din surorile Riegler și o ultimă
casă-locuință unde cândva funcționase o tâmplă-
rie. Primele trei locuințe aveau o curte comună,
largă și întinsă până la începutul Străzii a doua.
De casa lui tanti Freida mă leagă saci de amintiri.
Acolo am petrecut, deja băiat mai mare, nenumă-
rate și minunate sfârșituri de săptămâna, dormind
înghesuit cu Iani pe același divan, în bucătărie și
hrănindu-mă și îmbătându-mă cu atmosfera și
bunătățile nenumărate pe care știa să le pregăteas-
că iubita mea mătușă.
După acea clădire, la colțul unde era fân-
tâna, lângă casa lui Prodan, te aflai deja, dincolo
de târg, în satul Burdujeni. De aici încolo casele
erau deja toate gospodărești, cu gard meșteșugit,
grădiniță în față, grajd, hambar, păsări ce ciugu-
leau prin curte, o bucățică de livadă în spatele
casei... Adevărul e că n-am umblat des pe-acolo,
dar îmi amintesc de mica școală primară de pe
culmea deluțului și chiar de fântâna cu cumpănă.
Tot pe-acolo era olăria, care funcționa într-o cur-
te mare, cu aceeași tehnologie ca pe vremea daci-
lor. Lângă intrarea în curte, într-un șopron, se afla
roata olarului, în fundul curții fumega un cuptor
mare, iar fiece porțiune liberă a incintei era plină
cu rânduri-rânduri de ulcioare sau străchini puse
la uscat. Nu departe de începutul satului se afla o
Alimentara mică unde, pe când eram în clasa I era
gestionar Eli David, tatăl lui Beni. Acolo, alături,
în curte la Lahman, am avut o pățanie de 1 Mai.
Eram câțiva copii, colegi (sau nu) de clasă, printre
care Beni, eu, unul din băieții lui Lahman și poate
și alții. Cum era ajun de 1 Mai, iar a doua zi aveam
liber, cineva a hotărât că facem – în cinstea marii
sărbători a oamenilor muncii! – o serbare a noas-
tră. S-a improvizat o scenă din două-trei cuști
mari pentru păsări, suprapuse, și nu știu cum eu
m-am aflat sus, recitând ceva. Dar nu eram sin-
gur. Un brânci „prietenesc” m-a făcut să plonjez
de pe scenă pe pământul bine bătătorit al curții.
Nu m-am mai putut scula pe picioare. Dreptul
mă durea crâncen. Spre norocul meu, venise cu o
treabă la Alimentara alăturată nenea Meier, fratele
bunicii. El m-a dus la bunici pe brațe pe când eu
gemeam de durere. Urgent a fost convocat doc-
torul Dracinschi, legendarul și bătrânul medic al
46 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Burdujeniului (și director al micului spital local
de boli infecțioase), care a venit în scurt timp, cu
docarul și cu servieta lui pântecoasă de medic.
Dr. Dracinschi a stabilit diagnosticul:
nu e fractură, doar o fisură la fluierul piciorului
drept. Cum se înserase, orice tratament s-a amâ-
nat pe a doua zi. Dr. Dracinschi mi-a pus doar
piciorul în „lopățele” de scânduri subțiri, ca să-l
imobilizeze. După o noapte dureroasă (mai aveau
să urmeze câteva) am avut cinstea să fiu dus de
1 Mai, dimineața devreme, cu trăsura lui Velvl,
la Suceava la spital, unde am ajuns încă înainte
de a se forma defilarea în parcul Arini de vizavi.
Diagnosticul doctorului Dracinschi s-a dovedit
exact și Dr. Weitman mi-a pus piciorul drept în
ghips până la genunchi. La serbarea de sfârșit de
an m-a dus nenea Burțu pe trotinetă...Dar mi-am
primit premiul, iar principala bucurie a fost că
scurt timp după toate astea ne-am reîntors – cu
mama – acasă la Suceava.
Când am revenit la Burdujeni în vara lui
1973, oaspete, deja căsătorit, după 9 ani de absen-
ță, am găsit târgulețul aproape neschimbat, doar
ceva mai mic decât mi-l aminteam. Am ajuns
după ploaie, iar mirosul prafului umed, ceva ne-
cunoscut la noi în lungile și secetoasele luni de
vară, m-a îmbătat și mi-a adus un val de amintiri.
Așa e cu mirosurile...Bunica murise cu un an în
urmă. Când am ajuns în bucătăria cunoscută din
casa lui tanti Freida eram deja acasă. Primul lu-
cru pe care am vrut să-l fac a fost să-l însoțesc pe
Carolică și să aducem de la Prodan două găleți de
apă limpede și rece de fântână.
În anul următor am mai revenit o dată.
Știam că n-o vom mai putea face în următorii ani.
Așteptam nașterea primului nostru fiu. Zeida era
îmbătrânit. În una din zile m-a luat în sat, la casa
unui fost prieten din anii lor de școală primară, să
mă arate... Evident, era mândru de mine. Și era –
ca și mine – conștient că-i seamăn. La despărțire
știam amândoi că nu ne vom mai vedea.
De atunci am mai revenit de multe ori,
dar mai întotdeauna în grabă. În vara lui 2016 am
reușit să ajung la micul cimitir de pe delușor, nu
departe de fantomele celor trei sinagogi din acea
parte a târgului. Bineînțeles, înainte de orice mi-
am croit drum printre ierburi și bălării spre mor-
mintele lui baba și zeida. Dar mi-am dat seama că
sub monumentele funerare între care m-am trezit
se află o întreagă galerie, se aflau aproape toți, cu-
noscuți sau mai puțin cunoscuți mie, dar cu toții
personaje ce-au însuflețit cândva casele și străzile
de la Burdujeni.

În anul 1965 am părăsit Fălticenii, mu-
tându-mă în Suceava. Am lucrat ca traducător
tehnic la Staţiunea de Cercetări Agricole (1965-
1971), până când m-am îmbolnăvit grav din cau-
za efortului depus la traducerile știinţifice, în lipsa
dicţionarelor de specialitate. Venisem de la Staţiu-
nea experimentală pomicolă Fălticeni, după 7 ani
de muncă, la fel de dificilă în lipsa dicţionarelor
și aproape sisifică cu perspectiva doctoratelor pe
care inginerii agronomi aveau să le susţină. Eram
unicul traducător, iar specialiștii, mulţi la număr.
Aici la Suceava, mi s-a dat – e drept – apartamentul
promis, încât am putut să-mi aduc și familia.
L-am întâlnit pe scriitorul Constantin
Severin la diverse reuniuni culturale și ne-am îm-
prietenit. Ne-am acordat încredere reciprocă, ne-
bănuind că în timp vom colabora intens, ceea ce
m-a destins și am simţit că îmi revine puterea de
muncă, dimpreună cu o stare sufletească de care
uitasem că trebuie să fie și stimulatoare.
Am pus capăt muncii de traducător, după
13 ani de uzură ce mă adusese în pragul cirozei.
Medicii din București, de la un spital de specialita-
te, mi-au interzis să mai lucrez în domeniul amin-
tit. Cu recomandare scrisă, nimeni nu mai îndrăz-
nea să mă folosească. Mă gândeam în sinea mea:
voi avea vreodată perspectiva să scriu și să vorbesc
ad libitum românește? Dacă nu traduceam, îmi vor
da un serviciu mai ușor?
Am avut norocul să fiu mutat la Com-
plexul Muzeal Fălticeni, unde fraţii Vasile și Ho-
ria Lovinescu donaseră statului casa de pe strada
Sucevei și livada (ce se întindea până departe în
vale), în vederea înfiinţării unui muzeu ce avea să
se numească „Galeria oamenilor de seamă”. Ofici-
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Rememorări
Trei prieteni
Eugen DIMITRIU
alităţile judeţene din domeniul culturii aflaseră că
stăpâneam ca nimeni altul din generaţia mea, isto-
ria culturală și spiritualitatea fălticenene și mi-au
cerut să dau viaţă noii instituţii. Am muncit și aici,
dar nu într-un spaţiu închis și fără dicţionare…
Galeria s-a inaugurat peste un an, la 16 iu-
nie 1972, recunoscându-se că cei din tânăra gene-
raţie n-ar fi putut duce la capăt sarcina dată. A fost
un succes care a stârnit invidie.
*
După 5 ani de activitate muzeală (1971-
1975) în casa Lovineștilor, am părăsit din nou Făl-
ticenii, deoarece directorul Complexului, înconju-
rat de colegi care se închinau lui Bachus, mi-a creat
non- condiţii de muncă. Devenisem pentru ei un
martor incomod. M-au primit la Secţia Memoriale,
pentru Fonduri documentare a Muzeului Judeţean
de Istorie, pe care am început să le organizez știin-
ţific. Vorbeam și scriam măcar în română. Textele
germane mi s-au părut accesibile. Cunoșteam des-
tul de bine, din liceu, această limbă. Noii colegi nu
se descurcau, ceea ce a fost un atu pentru mine.
Am intrat, în timp, în colegiul de redacţie
la „Suceava”, Anuarul Muzeului Judeţean. Acesta
a fost începutul activităţii mele publicistice. Mai
colaborasem la alte reviste: „Pagini bucovinene” și
„Ţara Fagilor”, serie nouă, care apăreau în Suceava.
M-au solicitat apoi coautor la volumele: „Știinţa în
Bucovina”, vol. II (1983) și III (1984); „Simion Flo-
rea Marian și corespondenţii săi”(București, Ed.
Minerva, 1991); „Simion Florea Marian în amin-
tiri, mărturii, evocări”(Suceava, 1997).
Urmăream atent presa locală: „Zori Noi
/ Crai Nou”, „Monitorul de Suceava” sau „Obiec-
47
Rememorări
tiv-Vocea Sucevei”. Domnul Severin lucra atunci la
„Monitorul de Suceava”. Îl vizitam la redacţie, în-
cepeam să-i cunosc pe redactori și pe alţi ziariști.
Am rezistat, știindu-se că sunt prezent în colegiul
unor periodice.
După anul 1989 am putut să respir mai
ușor. Regimul era în retragere, ivindu-se alţi con-
ducători care-și ziceau „revoluţionari”. „Domnul
Costică” mă aștepta săptămânal, acceptând meda-
lioanele biografice și fotografii ale unor personali-
tăţi fălticenene. Am colaborat intens un an de zile.
M-a invitat și directorul ziarului, care înţelegea că
ceea ce fac era cultură autentică.
Avalanșa de medalioane a avut urmări ne-
visate. Din rândul consilierilor de la Primăria Fălti-
ceni, s-a ridicat într-o ședinţă specială unul pe care
l-am preparat la engleză, când frecventa clasele din
cursul superior al Liceului „Nicu Gane”. E vorba
de domnul Dan Dascălu, ajuns profesor în orașul
natal, apoi la catedra de sociologie a Universităţii
„Ștefan cel Mare”din Suceava. Cititor pasionat, a
urmărit ce publicam și a cerut să mi se acorde titlul
de Cetăţean de onoare al municipiului. Propunerea
dezbătută temeinic a fost aprobată în unanimitate
la 28 decembrie 2001. O reușită care-și are originea
în sprijinul scriitorului Constantin Severin.
* după 1990, nu are până la ora actuală un reprezen-
Prietenul de aleasă ţinută de la ziar, cu o
pregătire ieșită din comun, a citit în același an ma-
nuscrisul meu „Lovineștii”. Bine dispus după ce l-a
parcurs cu răbdare, m-a anunţat că va scrie Pre-
faţa și-mi recomanda să fac tot posibilul să apară.
Cele 4 pagini consacrate cărţii se intitulează „Un
gentleman din Florenţa Nordului”. Titlul mi s-a
părut cam pretenţios pentru un muritor de rând
ca mine. Iată câteva spicuiri din ce scrie: „Colabo-
rarea mea săptămânală cu acest distins istoric al
culturii a devenit un reper și un memento despre
intelectualul român format înaintea regimului to-
talitar. Onoarea, credinţa, răbdarea, discreţia, ge-
nerozitatea, eleganţa, punctualitatea și spiritul de
sacrificiu pentru un scop nobil – iată valori pe care
le simt plutind în aer de fiecare dată când delica-
tul cărturar deschide ușa biroului de la Monitorul
de Suceava. De sub pana acestui gentleman al vie-
ţii noastre literare, adeseori perceput ca un Don
Quijote al tranziţiei post-comuniste, de cele mai
multe ori trecut sub tăcere, răsare câte un fragment
dintr-un imens puzzle cultural, un megalopolis al
spiritualităţii românești izvorând continuu din târ-
gul celest al Fălticenilor”. Și mai departe: „Eugen
Dimitriu realizează o cronică de familie pregnantă
48 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
și precisă, în care nu există loc pentru improvizaţii
fantasmagorice și speculaţii subiective. O scriitură
densă, bogată în informaţii de substanţă sau de at-
mosferă, aparţinând unui autor cu o viziune stră-
bătută de empatie și nostalgie, întreţesută de ful-
guraţiile unui lirism auster. Avem de–a face cu un
valoros exponent al laconismului și rigorii, al sim-
plităţii și eleganţei stilistice”. Iată și alte concluzii
la care ajunge domnul Severin: „Din toate scrierile
lui Eugen Dimitriu, transpare o sugestivă și unică
radiografie, cu elemente de cultură și civilizaţie, a
Fălticenilor din perioada interbelică, un târg apa-
rent patriarhal, dar în realitate conectat la fluxul
european de valori”.
Autorul Prefeţei trece apoi în revistă pe
cei 5 scriitori din familie și se oprește în mod fi-
resc la cel mai în vârstă și cel mai talentat, despre
care scrie: „Eugen Lovinescu este primul mare cri-
tic care analizează literatura română dintr-o per-
spectivă europeană, însă rolul său de ferment al
generaţiei de scriitori din perioada interbelică este
cel puţin la fel de important”. Constată cu oareca-
re tristeţe că „generaţia de scriitori români din cea
de-a doua jumătate a secolului al XX-lea nu a avut
un mentor de anvergura sa”. Stăruie cu o undă de
tristeţe: „Regretabil este și faptul că noua genera-
ţie de critici literari, cea care încearcă să se impună
tant credibil, care să fie interesat de mecanismele
sincronizării și de o viziune comparatistă asupra
literaturii actuale. Cei mai mulţi critici literari au
în continuare o perspectivă de enclavă sau de grup,
fiind adesea dispuși să facă compromisuri în plan
valoric, în funcţie de interese meschine sau de pro-
pria ignoranţă.”
Într-o notă mai optimistă, e de părere că
„Lovineștii” ne oferă „o lectură atractivă, fiind și un
instrument de lucru”. În încheiere, citim: „Nume-
roasele fotografii inedite, cu valoare de patrimoniu,
întregesc această frumoasă carte, care fără îndoială
va trezi interesul publicului larg și al specialiștilor
în istoria culturii din ţară și de pretutindeni”.
*
Relaţiile de amiciţie și colaborare cu dom-
nul Constantin Severin vor înflori mai ales după
intrarea în scenă a scriitorului și regizorului de tea-
tru Ion Olteanu din București, unde era cunoscut
de mari artiști (Jules Cazaban ș.a.) sau de iubitori ai
scenei, ca Sorana Coroamă- Stanca, de profesie …
inginer. Ardelean prin naștere, Ion Olteanu vede
lumina zilei la 12 august 1912 în comuna Fărăgău,
judeţul Mureș, într-o familie de ţărani români, iu-

bitori de ţară și biserică. Părinţii vegheau la edu-
carea copiilor și făceau sacrificii să-i instruiască
în școli cât mai înalte. Atras de limba română și
estetică, și-a luat licenţa la Facultatea de Litere din
Cluj, în 1937, cu teza „Teatrul lui Lucian Blaga”, al
cărui student a fost.
În anii 1937-1938, a făcut studii de regie
la Institutul de teatrologie al Universităţii din Ber-
lin. Poet, romancier, dramaturg, a publicat mult,
încurajat de cronici favorabile ale unor cunoscuţi
critici din ţară. I-am întâlnit numele în revista făl-
ticeneană „Interferenţe”, unde mi-au apărut și mie
câteva articole, la scurt timp după evenimentele
din 1989. Cu puţin efort, i-am aflat adresa. Am în-
ceput să corespondăm. Era înrudit cu familia în-
văţătorului Nicolae Ţibulcă din Oprișeni, suburbie
nordică a orașului. Soţia sa era soră cu doamna Ol-
teanu, născute amândouă în satul Târzia, din fostul
judeţ Baia.
Fără să mă cunoască personal, mi-a tri-
mis în dar una din cărţile sale (teatru). A primit
din parte-mi „Lovineștii”, citită cu atenţie, dar și
cu plăcere chiar de fiica sa, Smaragda Mărgineanu
și ginerele Remus Mărgineanu, artiști ai Teatrului
Naţional din Craiova, ambii cu doctorate. Nepoata
regizorului, Alexandra Mărgineanu, locuia la To-
kyo, în Japonia, unde și-a luat doctoratul la Uni-
versitatea Waseda, cu o teză despre „Teatrul No”. O
tânără atât de pregătită îi bucura pe bunicul și pe
părinţii aflaţi la fel de departe.
* literaturii, cu oameni care se luptă în toate colţurile
Din București sau Craiova, neobositul
condeier mi-a trimis 31 de scrisori, în perioada 14
aprilie 2001-22 aprilie 2003. Referindu-se la „Lovi-
neștii”, am citit: „Cartea este o carte rară, un mare
dar culturii poporului nostru. Se citește cu bucu-
rie și emoţie, este un document literar important,
dar și arătarea părţii creatoare a autorului, care te
duce până în preajma tragediei antice. Acesta este
un dar. Familia Lovineștilor creată în special de
Doamna Profira Hecuba! Se duc spre pieire oa-
meni de valoare numai pentru că își împlinesc des-
tinul creator, și pentru aceasta trebuiește plată!”. În
preajma sfintelor Sărbători ale Paștelui, scrie: „Am
citit cartea în momente de așteptarea Învierii și
mi-a sporit speranţa că nu ne vom prăbuși”. Refe-
rindu-se la prefaţa lui Constantin Severin, adaugă:
„Este a unui scriitor care cunoaște ce înseamnă Es-
tetica și cunoștinţele filozofice. Din păcate, rar se
mai întâlnesc la noi asemenea oameni. Dar bine că
mai există”.
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Rememorări
*
La 28 octombrie 2001, a avut cuvinte de
laudă pentru prietenul sucevean, care i-a publicat
un articol în ziarul la care lucra. Mi-au apărut și
mie două foi despre familia profesorului meu de
franceză și scriitorului Aurel George Stino din Făl-
ticeni, iar gazetarul semna un interviu luat cele-
brului lingvist Eugen Coșeriu. „Pagini de valoare
în interviu – scrie venerabilul regizor – persona-
litatea Profesorului apare în toată frumuseţea ei,
adânc și modest, iar domnul Severin cu niște între-
bări temeinice, nu batere de apă în piuă. Articolul
dvs. este o bogăţie dată culturii noastre, făcut cu o
documentare temeinică și cu un substrat de sensi-
bilitate. Frumoase și importante strădanii pentru
emoţionanta Suceavă”.
Când nu primea vreme mai îndelungată
scrisori de la noi (fiind probabil foarte ocupaţi), se
îngrijora: oare nu ne-am îmbolnăvit? Citeam cu un
prilej în misivele sale: „Pentru mine o scrisoare de
la cei care scriu și-mi sunt aproape, este o păstra-
re a legăturilor cu redacţiile de altădată. Mă bucur
și mă gândesc și citindu-le îmi răsar noi gânduri,
împlinindu-mi lumina de care am atâta nevoie.
Domnul Severin – adaugă – m-a bucurat nespus,
scriindu-mi. Continui a crede că Dumnezeu l-a în-
zestrat și i-a dat misiunea pe care au avut-o unii
din înaintașii noștri de a contribui la adâncirea fe-
nomenului artistic. Va rămâne sigur în istoria lite-
raturii noastre de mâine cu faptele literare de azi.
Așa cred că-și scriu popoarele istoria culturii, artei,
Ţării și nu lasă să se stingă luminile, chiar dacă bat
vânturi potrivnice”.
Citând un pasaj din ultima scrisoare a zi-
aristului sucevean, regizorul e convins că „asta-i
datoria imperioasă a celor care răspund de pagina
unui ziar sau de ziarul întreg, de o editură sau o
Fundaţie: proiectele editoriale ale Domnului Eu-
gen Dimitriu pe care îl voi sprijini cu drag pentru
efortul său generos de a face cunoscute valorile spi-
rituale ale Ţării”. Și încheie astfel năvala gândurilor
ce par a ţine de visare: „Este extraordinar să-și ţină
trează conștiinţa că lucrează pentru Ţară, lucrând
într-un centru de Ţară, Ţara nu-i numai capitala.
Cuvintele îl vor sprijini; nu le întrebuinţează decât
oamenii dotaţi și cu vocaţie. Toate astea mă bucu-
ră, de aceea le și spun unor oameni pe care îi pre-
ţuiesc”.
*
Petrecea de obicei iernile la Craiova, pen-
tru economie de căldură și revenea în capitală la
49
Rememorări
începutul lui martie. L-a prins vremea și la Ams-
terdam, la fiul său Radu, profesor universitar dr. la
Catedra de limba română a Universităţii din acest
oraș. Nu zăbovea prea mult asupra a ceea ce avea
de gând să facă în viitor. Nutrea mai degrabă gân-
duri optimiste pentru cei doi prieteni din Sucea-
va: „Mă bucură, la fel, sporirea paginilor cu istoria
oamenilor din acele părţi. Nu cred că sunt prea
multe zone din ţară care să aibă norocul a ceea ce
faceţi dvs. Cred că se vor găsi instituţii care să sară
în ajutor spre a putea publica”. Misiva din care am
citat este datată 20 februarie 2002. Amintește aici
de Jules Cazaban, notând: „A jucat în multe piese
pe care le-am pus eu în scenă. Fotografia cu căciulă
brumărie, pe care am văzut-o în Interferenţe este
din spectacolul meu Răzvan și Vidra”.
I-a trimis lui Constantin Severin articolul
„Glasul Bucovinei. Sextil Pușcariu și un student
anonim care scrie versuri, Lucian Blaga”. „Era anul
1918, încetaseră ostilităţile, manuscrisul este expe-
diat de la Viena de Cornelia Brediceanu, studentă
la medicină, Blaga la Litere”. Ion Olteanu continuă:
„Pușcariu citind prima poezie, nu-i place; idei,
formă liberă, nu! Dar reia lectura și rămâne entu-
ziasmat și începe să publice din poezii, făcând o
prezentare. Și în primăvara lui 1919, Poemele lu-
minii apar la Cartea Româneascădin București”.
A păstrat sentimente de sinceră prietenie pentru
academicianul Constantin Ciopraga, trimiţându-i
la „Cronica” din Iași, în septembrie 1999, o carte a
sa‚ „Tăcerea orchestrei”, pe care acesta a primit-o
după trei ani…
Pentru noi, prietenii de la Suceava, în scri-
soarea din 8 mai 2002, găsim urarea: „Să fiţi sănătoși
și luminaţi de Lumina Dumnezeiască. Ion Olteanu”.
* pământurile Fălticenilor”.
Cu zelul obișnuit, am încheiat atunci o
altă lucrare: „Orașul Muzelor – Case și locuri me-
moriale la Fălticeni”. Am dat manuscrisul priete-
nului Severin să-l citească și am trăit bucuria să
aud că merită a fi publicat. Am propus o vizită la
domnul profesor Ciopraga, fiind dispus să mergem
la o dată stabilită de domnia sa. În casa din strada
Golia nr. 10, unde locuia, am ajuns cu mașina fiu-
lui meu Nicolae-Corneliu, un „șofer” bine instruit.
Camerele prin care am trecut erau împodobite cu
diverse fotografii și picturi, cu mici poliţe pline de
cărţi în limba română și în limbi străine. În ulti-
ma încăpere, mai largă, ne-au impresionat rafturile
cu multe tomuri de literatură, din care sorbea cu
nesaţ vestitul dascăl universitar. Din diverse serta-
re, amfitrionul scotea să ne arate poze, scrisori și
50 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
manuscrise, unele fiind cadouri de la Mihail Sado-
veanu, George Topârceanu și alţi literaţi cunoscuţi
din ţară sau de peste hotare. Am trăit momente de
autentică emoţie, văzând atâtea comori.
Adusesem în manuscris și „Orașul Mu-
zelor”, potrivit unei înţelegeri prealabile la telefon.
Domnul academician l-a primit, a promis că-l va
citi cât mai repede și, într-adevăr, am primit la
scurt timp răspunsul în Fălticeni: să fie dat la tipar!
O mare surpriză a fost Prefaţa semnată de domnia
sa, cu un cuprins laudativ. Cine ar fi crezut? Erau
confirmate astfel părerile amicului Constantin Se-
verin, care s-a prins a fi îngrijitor de ediţie. Mo-
tiv de-a ne apropia și mai mult sufletește. Apoi, se
familiariza cu târgul de pe Șomuz, stabilise relaţii
de colaborare, luând interviuri maestrului Ion Iri-
mescu, asista la expuneri ale profesorilor univer-
sitari ieșeni, conduși de colegul academician, care
cu mulţi ani în urmă fusese elev al Liceului „Nicu
Gane”.
În perspectiva apariţiei, domnul Severin
socotea „Orașul Muzelor” o „carte de excepţie, un
roman spiritual al Fălticenilor”. La București, vene-
rabilul regizor o primea la 19 august 2002. În pro-
xima scrisoare ajunsă la Suceava, savuram părerile:
„Am citit câteva capitole, cu aceeași bucurie și fără
opinteli. Volumul e scris cu har și dragoste, de par-
că ai citi o proză luminoasă, care te mângâie, nu te
înspăimântă. Mie îmi face impresia că pământul,
unit cu oamenii, emană aburi după ploaie, și vor-
bește acuma despre viaţa celor care au trăit”. Misiva
continuă: „Este viaţă, colcăit de viaţă, nu ai ispră-
vit bine fraza și urmează altă viaţă, alt om înzestrat
care a trăit în aceste locuri și a avut și făcut ceva
pentru viaţă. N-am mai citit o asemenea bogăţie
de oameni înzestraţi, porniţi, veniţi, plecaţi de pe
Reconfortante și aceste rânduri: „Faci bine
că dai zor Cazabanilor, mă gândesc la nobleţea lui
Jules, și-apoi un interviu, în România literară cred,
al lui Theodor Cazaban, m-a mângâiat sufletește că a
spus-o clar că nu-i bine să aplici îngustimea la jude-
carea oamenilor”. Spre finalul scrisorii își dezvăluie
unele griji: „Sunt preocupat de ce se întâmplă la noi,
ca ţară și popor. Gândul este sigur prea uriaș pentru
importanţa mea, dar ca om nu mă lasă liniștit. O să
încropesc ceva tablete sub cupola: se aprind luminiţe
în catedrala pustiită. Pustiită ar vrea să însemneze
neglijată, lăsată de izbeliște, înruginită și noi spu-
nem ei și, asta e!. Păi, nu asta este, ci intrarea solidă
pe drumul vieţii. Domnului Costică laudele mele
pentru ţinerea trează a grijii pomilor Bucovinei. Îl
îmbrăţișez, iar vouă, celor doi soţi (Eugenia și Eugen

Dimitriu), bucuria și sănătatea fie-vă hrana zilnică.
Cu drag, Ion Olteanu”. Revine la „Cazabanii”, scriin-
du-mi în 3 aprilie 2003: „Dacă apar la nivelul artistic
al Lovineștilor și al Orașului Muzelor, victoria va fi
mare și cartea importantă. Asemenea cărţi apar rar
și în marile culturi”.
* Mi-era drag domnul Costică. După 1989,
Să nu părăsim titlul de mai sus, cel al
Cazabanilor. După trei ani de muncă intensă la
volum, a vrut Dumnezeu să-l termin, însumând,
textul și pozele, vreo 700 de pagini. M-am tran-
spus cu „domnul Costică” în secolul al XVII-lea,
în zona Carcassonne din sudul Franţei, de unde
provin înaintașii. M-am îndreptat apoi cu răbda-
re spre prezent, aducând noutăţi nebănuite. Prie-
tenul a lecturat atent conţinutul și, după ce mi-a
strâns mâna, și-a exprimat dorinţa să fie îngrijitor
de ediţie, să scrie prefaţa și să întocmească indicele
de nume. Trimis la București, manuscrisul a primit
consensul regizoarei Sorana Coroamă-Stanca.
Eram încântat.
De aici încolo, nouă ne rămânea doar să
avem răbdare. Treceau lunile una după alta și, în-
tr-o bună zi, am fost înștiinţaţi că familia s-a impli-
cat în publicare, alăturându-se membri ai Ambasa-
dei franceze în ţara noastră și binevoitori oameni
de cultură din Franţa.
Ţineam în mână cartea dolofană cu co-
perte galbene și nu-mi venea să cred. Tiparul a
fost asigurat de Monitorul Oficial, iar lansarea s-a
stabilit pentru vara lui 2004, în foaierul Teatrului
Naţional din Capitală.
Lume multă, aleasă și numeroase rude ale
Cazabanilor. Pe o masă lungă, încăpătoare, stăteau
frumos aranjate șiruri de volume. Mi-au găsit și
mie un loc spre margine. Domnul Severin a recu-
noscut în sală scriitori și critici literari. După luări-
le de cuvânt ale celor stabiliţi, mi s-a dat cuvântul și
mie, ca autor. Apoi am dat – mi-aduc bine aminte
– 64 de autografe, unele cerute în limbi străine de
mare circulaţie. Puteau fi și membri ai ambasadei,
dar și corespondenţi ai unor reviste de la noi.
În această zi de neuitat, primeam o scri-
soare din Craiova, de la domnul Ion Olteanu. Ne
informa: „Când veţi trece de lansare, să veniţi la
mine în București, să bem un pahar de vin și să
vorbim de literatură, artă și oameni. Domnului
Costică spuneţi-i că vreau să-l îmbrăţișez pentru
sufletul mare – într-o epocă, absolut, de pitici. Ce
sens poate avea viaţa dacă nu-i îmbucurată de raza
spiritului?” Dacă-l întâlneam pe regizor, aveam
să-l informez că am intrat în Uniunea Scriitorilor
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Rememorări
din România în 2003. Ţinea să știe.
De la o vreme, răspundea tot mai rar la mi-
sivele noastre. Mărturisea că nu se simte prea bine.
Vârsta și bolile agravate l-au răpus și ne-a
părut foarte rău. Ne lipsea și eram triști.
*
i-am dezvăluit că în Fondul documentar „Petru Co-
marnescu” de la Muzeul Bucovinei Suceava, exista în
original romanul Parages al lui Theodor Cazaban,
tipărit în 1963 la celebra editură Gallimard din Pa-
ris. L-a împrumutat de la conducerea instituţiei. L-a
citit și analizat cu competenţa pe care i-o cunoaș-
tem. Am întânit și altădată judecăţi de valoare ale
domniei sale. Le-am preţuit, obiectiv. Acum, într-o
cronică referitoare la Parages, spunea că e vorba de
„un roman de certă valoare universală”(vezi „Theo-
dor Cazaban și fiordurile fiinţei”, apărută în vol. E.
Dimitriu: „La sfat cu amintirile…”, Tipo Moldova,
Iași, 2012, p. 652-658). Considera că „este în același
timp unul dintre cele mai frumoase romane de dra-
goste ale secolului al XX-lea, de aceea este incredibil
că nu a fost recuperat până la ora actuală de litera-
tura română’’. Mai citim în cronică: „Prin romanul
său, Theodor Cazaban se situează într-un dialog de
la egal la egal cu câţiva dintre marii inovatori ai pro-
zei secolului al XX-lea, Proust, Joyce și contempo-
ranul său Beckett, fapt intuit poate și de editorii de
la Gallimard, care i-au comandat și viitoarele patru
romane. Copleșit probabil de propria-i performanţă
și de grija zilei de mâine, autorul nu a mai definitivat
până în prezent decât unul, Ploaia de la Chantilly”.
*
Ca pensionar din lumea muzeelor, îmi în-
trerup adesea plimbările, făcând vizite la Biblioteca
Bucovinei „I. G. Sbiera”, din Suceava. Încerc să reiau
lecturi din cărţi ale epocii în care am trăit. Am aflat
că domnul Constantin Severin lucra în această in-
stituţie, la Secţia de Artă. De câte ori discutam în
biroul lui, abordam noutăţi, dar și întâmplări de al-
tădată care, readuse în memorie, îmi păreau pline
de farmec.
Cele câteva pagini scrise acum, vor reuși,
sper, să ne însenineze gândurile, dorinţa de a retrăi
clipe când, tineri, destinși, am avut satisfacţia mul-
tor împliniri.
Suceava, 25 nov.-1 dec. 2017
* Text apărut în prealabil în revista „3R – Rădăcini, Racines,
Radici”, nr. 7-12, iulie-decembrie 2018.
51
 Orizonturi francofone
Un reper în francofilia/
francofonia românească:
Irina Mavrodin
Elena-Brândușa STEICIUC
Moştenitoare a unei lungi şi puternice tra-
diţii francofile, poeta, eseista şi traducătoarea Irina
Mavrodin este una dintre figurile emblematice ale
francofoniei românești și europene, la care a contri-
buit în calitate de mediator, dar şi de creator, de-a
lungul unei cariere de peste jumătate de veac. Năs-
cută pe 12 iunie 1929, la Oradea, a crescut şi s-a for-
mat, aşa cum îşi aducea aminte în cursul mai multor
interviuri, într-o atmosferă de „caldă intimitate ro-
mâno-franceză”. Tatăl, Anastase Mavrodin, discipol
al lui Charles Drouhet, a fost mulţi ani profesor de
franceză la Liceul „Unirea” din Focşani, iar mama,
Maria Mavrodin, s-a numărat printre primele femei
medic oftalmolog din România acelor timpuri. Vi-
itoarea universitară a făcut studii de Litere – limba
şi literatura franceză – la Universitatea bucureştea-
nă, ceea ce în epoca stalinistă nu era cea mai bună
alegere pentru un adolescent. Terminând parcursul
academic în 1954, ca şef de promoţie, a devenit asis-
tent imediat după terminarea studiilor și a început o
carieră universitară care, practic, nu s-a oprit decât
în același timp cu viața, la 21 mai 2012. Teza de doc-
torat, Nathalie Sarraute et le Nouveau Roman (1972)
a propus o viziune novatoare în abordarea literatu-
rii franceze în spaţiul academic românesc. Titulară
a Universităţii din Bucureşti până la pensionarea
forțată și timpurie din 1985, a avut – după 1989, cu
statut de titular sau de profesor asociat – colaborări
cu Universităţile din Craiova, Sibiu, Suceava, sau cu
prestigioasa Ecole Normale Supérieure, unde a co-
ordonat stagii de poetică.
Pe parcursul tuturor acestor ani, regretata
Irina Mavrodin a transmis generaţiilor de studenţi,
masteranzi sau doctoranzi un model care se compu-
ne din generozitate, ataşament faţă de valorile Ro-
52 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
mâniei şi ale spaţiului francofon, onestitate intelec-
tuală. O adevărată pecete, deschizătoare de drumuri
pentru mulți dintre discipoli.
O practico-teorie a traducerii
Activitatea de traducător a Irinei Mavro-
din a rămas exemplară, din foarte multe puncte de
vedere. Începând din 1967 (antologia Madame de
Staël, De la littérature. De l’Allemagne. Corinne ou
l’Italie, Bucureşti, Ed. Univers), an după an, pano-
plia traducătoarei, vastă şi variată, a reuşit perfor-
manţa de a reuni titluri din toate epocile şi genurile
literaturii franceze, învingând dificultăţi de ordin
lingvistic sau cultural: Madame de Sévigné, Aloy-
sius Bertrand, Eugène Delacroix, Gustave Flaubert
(Premiul pentru traducere al Uniunii Scriitorilor,
1985), Élie Faure, André Gide, Francis Ponge, Henri
de Montherlant, Albert Camus, Maurice Blanchot,
Jean Cocteau, Gérard Genette, Paul Ricœur, Gas-
ton Bachelard, Albert Cohen, Pierre Chaunu, Émi-
le Cioran, André Pieyre de Mandiargues, Patrick
Rambaud, Paul-Louis Courier, Camille Laurens.
Recent, traducătoarea s-a îndreptat şi spre alte spa-
ţii ale „planetei francophone”: romanul Femme nue,
femme noire /Femeie goală, femeie neagră de Calixte
Beyala, una dintre cele mai cunoscute autoare afri-
cane de expresie franceză (Ed. Trei, 2007).
Piatra de încercare a fost, fără îndoială,
marea reuşită a integralei Proust, la care Irina Ma-
vrodin a lucrat mai bine de un deceniu şi care i-a
adus binemeritate premii: Premiul Uniunii Scriito-
rilor (2002), Premiul „Iulia Hasdeu”, titlul de Che-
valier des Arts et des Lettres (1992) şi Premiul „14

Juillet” (2004).
Reflecţia practicienei asupra actului tradu-
cerii nu este mai puţin importantă şi ea a evoluat în
paralel cu activitatea propriu-zisă, pe care teoretici-
ana nu a considerat-o ca pe o transpunere mecani-
că dintr-o limbă în alta, ci un act creator, o posibilă
hermeneutică. Bunăoară, volumul de eseuri Despre
traducere, literal şi în toate sensurile (Ed. Scrisul
Românesc, 2006) este un admirabil corolar al tra-
valiului traductiv, sub forma unei suite de întrebări
pe care Irina Mavrodin şi le-a
pus de-a lungul vremii: „Este
traducătorul un creator sau
este el un simplu artizan sau,
şi mai rău încă, un executor
mecanic al unui act de tran-
scriere (mulţi dintre cei care
nu au tradus niciodată nici
un rând îl văd nu departe de
aceatsă postură)? Este tradu-
cerea o operă, şi dacă da, prin
ce se deosebeşte statutul său
de cel al operei traduse? […]
Până la ce punct, şi în ce fel
(întrebare care se poate pune
şi în legătură cu literatura, cu
arta în general) este traduce-
rea literară un act care ţine
numai de spontaneitate, de
inspiraţie, de talent?”
Irina Mavrodin a
reuşit să creeze o „teorie mi-
nimală” în acest sens, funda-
mentată pe conceptul-cheie
de „practico-teorie”, reunind
o serie de concepte din domeniul poeticii/poieticii,
cum ar fi: lectura plurală, ambiguitatea, literalitatea,
literaritatea etc. Hermeneutul şi traducătorul îşi dau
mâna, reuşind uneori performanţa de a crea noi
modalităţi de lectură şi de a remodela receptarea.
O epistemologie
a scriiturii ca praxis
Ca eseistă, Irina Mavrodin este autoarea
unui număr impresionant de titluri ce au marcat
gândirea critică a ultimelor decenii: Spaţiul conti-
nuu, Ed. Univers, 1972; Romanul poetic, Ed. Uni-
vers, 1977; Poussin – Praxis şi metodă, Ed. Meridi-
ane, 1981; Modernii, precursori ai clasicilor, Ed. Da-
cia, 1981; Poietică şi poetică, Ed. Univers, 1982; ed. a
IIa, Ed. Scrisul Românesc, 1998; Stendhal – Scriitură
şi cunoaştere, Ed. Albatros, 1985; Punctul central,
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Orizonturi francofone
Ed. Eminescu, 1986; Mâna care scrie, Ed. Eminescu,
1994; Uimire şi Poiesis, Scrisul Românesc, 1999;
Cvadratura cercului, Ed. Eminescu, 2001; Cioran
sau marele joc/Cioran ou le grand jeu, Ed. Institutul
Cultural Român, 2007).
Apărut la sfârşitul anilor ’70, volumul de
eseuri Romanul poetic propunea, prin cele trei arti-
culaţii ale sale (O nouă formă de roman; Repere pen-
tru o lectură poetică; Repere pentru o lectură proble-
matică şi socio-critică) o înnoire a receptării critice
şi universitare a acestui gen
literar, sub impactul «  noii
critici » franceze şi a Noului
Roman, aflat în plină expan-
siune în acea perioadă. Tipul
de lectură a noilor forme ro-
maneşti, pe care universitara
Irina Mavrodin îl propunea
încă de pe atunci studenţilor
şi cititorilor ei, era puternic
marcat de modelele acelor
ani (Barthes, Greimas, Gene-
tte, Ricardou), dar şi de măr-
turiile sau teoretizările unor
creatori importanţi, care au
practicat romanul autorefle-
xiv sau metaromanul.
Preluând din volu-
mul anterior o serie de ele-
mente, eseista și-a continuat
demersul într-o altă monu-
mentală lucrare, fundamen-
tată pe un dublu punct de
plecare: Poietică şi poetică.
Autoarea pune aici faţă în
faţă „ştiinţa despre alcătuirea sintactică a operei
(operelor) ca atare” şi „ştiinţa despre activitatea spe-
cifică prin care este instaurată opera”, cele două fiind
analizate în diferenţa lor, într-o încercare de a dina-
miza „prin punerea lor într-o relaţie dialectică, două
concepte ce se referă, fiecare în mod propriu, la o
epistemologie a scriiturii ca praxis”. Procesul prin
care se instraurează opera este privit din perspectiva
scriitorului, după cum precizează textul liminar, iar
capitolele care compun eseul sunt tot atâtea argu-
mente ce susţin şi construiesc teoretizarea: Imperso-
nalizarea creatoare, concept central al unei poietici/
poetici; „Nuntirea miraculoasă”; Eu biografic/eu
impersonal (creator); „Decolarea” proustiană; Im-
personalizarea eului creator: o lege a procesului de
creaţie; Impersonalizare, inspiraţie, fabricaţie poeti-
că; Impersonalizarea ca alienare/dezalienare; Relaţia
acţiune artistică/material /operă.
Mâna care scrie (Premiul pentru eseu al
53
Inedit
Uniunii Scriitorilor, 1995) se situează în aceeaşi
zonă a „în-fiinţării” creatoare, considerată din per-
spectiva unei duble determinări: cea a necesităţii şi
cea a hazardului. Pornind de la premisa că mâna
care scrie (sau pictează, sculptează) este „instru-
mentul prin care hazardul se transsubstanţializează
în necesitate, iar necesitatea se regăseşte în hazard”,
eseista punea în relaţie trei concepte – poiesis, ha-
zard, necesitate – în funcţie de care elabora o teorie
a Hazardului în artă, cu ample exemplificări ce ţin
de travaliul creatorului, al traducătorului sau al edi-
torului. Privind cu uimire (altă formă a percepţiei
mavrodiniene, teoretizată în eseuri, cristalizată în
poeme) acel primum movens al hazardului, autoarea
îl considera „totdeauna fericit şi bun, căci prin me-
dierea lui se produce ecloziunea şi instaurarea nece-
sităţii care este opera”.
54 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Călătorie spre „centrul de aur”
al cuvântului
Voce poetică distinctă chiar de la debut,
Irina Mavrodin a mizat pe o un minimalism al ex-
presiei, pe o formulă a concentraţiei maxime, de o
tulburătoare concizie, atât în limba română cât şi în
franceză: Poeme, Ed. Cartea Românească, 1970; Reci
limpezi cuvinte, Ed. Cartea Românească, 1971; Co-
pac înflorit, Ed. Cartea Românească, 1978; Picătura
de ploaie, Ed. Cartea Românească, 1987; Vocile, Ed.
Cartea Românească, 1998 – Premiul Uniunii Scrii-
torilor (1999); Punere în abis, Ed. Eminescu, 2000;
Capcana / Le Piège, ediţie bilingvă, Ed. Curtea Ve-
che, 2002; Centrul de aur, Ed. Scrisul Românesc,
2003 (Premiul Editurii Scrisul Românesc); Uimire/
Émerveillement, ediţie bilingvă, Ed. Minerva, 2007.
Devenită principiu de creaţie, uimirea des-
pre care vorbeam este mai mult decât o atitudine în
faţa „miracolului repetat”, este o posibilă cale spre
acel „centru de aur”, deşi fără a fi întotdeauna sursă
de comuniune:
„Uimirea aceasta / În faţa unui / Fir de pă-
pădie / E toată viaţa mea // Tu nu vei înţelege / Eu
nu voi înţelege // Uimirea ta e alta” (Poemul firului
de păpădie, Capcana / Le Piège, p. 50)
Eul liric se poziţionează undeva între lu-
mea foarte concretă şi marele Tot, revelat de nume-
roase epifanii. Impregnat parcă de chintesenţa tu-
turor religiilor lumii, acest eu descoperă elementele
cele mai umile ale realului, care sunt şi o cale spre un
nivel superior de înţelegere, lucid şi armonios.
O parte din creația poetică a Irinei Mavro-
din este bilingvă, ceea ce nu înseamnă că scriitoarea
ar fi încercat vreo tensiune între „vocea franceză”
şi cea în limba maternă. Citindu-i poemele scrise
aproape „în oglindă”, ne dăm seama că în cazul ei,
acel spaţiu entre-deux – teoretizat de Daniel Sibony
–, nu constituie o fractură, o ruptură între cele două
culturi sau identităţi, ci o îmbogăţire permanentă.
***
Marea prietenă a Bucovinei, unde venea
vară de vară la începutul anilor 2000 – îndrumând
și sprijinind foarte concret atelierele de traduceri li-
terare de la Universitatea „Ștefan cel Mare” – a lăsat
o moștenire pe care discipolii trebuie să o prețuiască
și să o ducă mai departe. De-a lungul unei vieți pe-
trecute în preajma cărților, poeta, eseista și traducă-
toarea a învins nenumărate adversități, instaurând un
model de o mirabilă forță. În luna lui Cireșar, când
ar fi trebuit să împlinească 90 de ani, să ne amintim
cu gratitudine de acest important reper al francofiliei/
francofoniei românești și să continuăm drumul trasat
de Irina Mavrodin.

Bucovina la Chişinău a fost un eveniment
construit pe temelia adâncă, solidă, a unui senti-
ment, al prieteniei, şi a unui imperativ sufletesc, să
nu-i uiţi pe ai tăi!, din ce în ce mai rare astăzi. El
i-a întâlnit cu ceva vreme în urmă pe poetul Arca-
die Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din
Moldova (USM), întotdeauna dornic de noutăţi
din Bucovina natală, şi pe cercetătorul ştiinţific, de
asemenea originar din Bucovina, Constantin Un-
gureanu, de la Institutul de Istorie, specializat pe
istoria Bucovinei. Era după lansarea de la Suceava,
de mare succes, a trilogiei „Enciclopedia Bucovinei.
Personalităţi, localităţi, societăţi, presă, instituţii” de
Emil Satco şi Alis Niculică, apărută sub egida Mu-
zeului Bucovinei Suceava şi a Bibliotecii Bucovinei
„I. G. Sbiera” Suceava la Editura Karl A. Romstorfer,
Suceava, 2018, şi a lucrării „Atlasul etno-lingvistic şi
confesional al Bucovinei. 1774-2002” de Constantin
Ungureanu şi Călin Pantea, tipărit tot sub auspicii-
le Muzeului Bucovinei Suceava la editura acestuia,
Karl A. Romstorfer, Suceava, 2018, cărţi majore ale
Centenarului reîntoarcerii Bucovinei la Ţara Mamă,
ale Centenarului Marii Uniri. Întâlnire între prie-
teni bucovineni, cu mulţi prieteni bucovineni, mai
apropiaţi, mai legaţi în Basarabia decât poate ar fi
fost acasă, în nordul românesc înstrăinat! Întâlnire
soldată cu ideea unui colocviu, „Bucovina: Pagini de
Istorie şi Literatură”, cu lansări de carte – celor două
lucrări menţionate adăugându-li-se o altă carte a
Centenarului, „Dulce-amar de Bucovina” de Doina
Cernica şi Maria Toacă, Editura Muşatinii, Suceava,
2018 (distinsă cu Premiul Centenarului de Funda-
ţia Culturală a Bucovinei şi declarată chiar acum, în
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Eveniment
Bucovina la Chişinău,
cu bucovineni şi cărţi
ale Centenarului
Doina CERNICA
mai 2019, Cartea Salonului la Salonul Internaţional
de Carte „Alma Mater Librorum” al Universităţii
„Ştefan cel Mare” Suceava), şi „Priveşte şi încearcă să
vezi. Poveşti de călătorie” de Doina Cernica, Editu-
ra Muşatinii, Suceava, 2019, amândouă şi cu pagini
despre Chişinău -, cu un recital din poeţi bucovi-
neni şi cu un moment muzical, folclor bucovinean,
în interpretarea lui Ion Paulencu. Idee pusă în ope-
ră de instituţiile implicate, Uniunea Scriitorilor din
Moldova, Asociaţia Social-Culturală „Bucovina” din
Chişinău şi Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” Su-
ceava – manager: dr. Gheorghe Gabriel Cărăbuş, cu
amprenta însufleţirii poetului Arcadie Suceveanu,
pe care i-am desluşit-o nu o dată în evenimente ale
scrisului, culturale şi în nordul Bucovinei.
Ziua de vineri, 24 mai 2019, ziua drumu-
lui de la Suceava la Chişinău şi a Colocviului a fost,
şi a rămas, mult mai frumoasă decât o anunţaseră
previziunile meteorologice, cu toată splendoarea
verdelui în lumină, îndeosebi după trecerea Prutu-
lui. Aşteptaţi, soţii Alis şi Bogdan Petru Niculică şi
cu mine, şi conduşi de la hotelul „Dacia” la Uniune
de Constantin Ungureanu, am făcut un scurt popas
la Institutul de Istorie, şi acesta pe strada hotelului
şi a sediului Uniunii, strada 31 august 1989, ca să
lăsăm în biroul lui Constantin Ungureanu exempla-
rele din „Enciclopedie” destinate marilor biblioteci,
Biblioteca Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Biblio-
teca Naţională a Moldovei şi, desigur, a Institutului.
La câţiva paşi după aceea, vestită de monumentul
lui Eminescu realizat de sculptorii Gabriela şi Ghe-
orghe Adoc, Casa Scriitorilor, un veritabil palat al
scrisului şi al cărţii, de vreme ce la parter se află şi o
55
Eveniment
librărie, la etaj – Muzeul Naţional de Literatură „M.
Kogălniceanu” Chişinău, iar sala în care s-a desfăşu-
rat Colocviul, distinsă de denumire, Sala cu Cămin,
sugera existenţa şi a altora. Într-una din acestea,
„Gheorghe Cincilei”, aveam să ajungem mai târziu,
pentru vizionarea unei ample expoziţii, dar deo-
camdată, însoţiţi pe holuri de chipurile celor mai
cunoscuţi scriitori din această parte a pământului
românesc, am pătruns pe uşa larg deschisă întâm-
pinaţi de priviri, saluturi şi zâmbete calde, eu fiind
cea mai norocoasă, norocul vârstei şi al drumurilor
la Chişinău care au lăsat urme nu numai pe paşa-
port, ci şi în lumea prietenilor şi a cunoştinţelor de
care ne legăm cu preţuire şi afecţiune. Mă bucur,
aşadar, pentru prima întâlnire în frumoasa lună mai
cu prof. univ. dr. habil. Ana Pascaru, şefa sectorului
Filosofie de la Institutul de Istorie, cu care mă văd de
obicei în noiembrie, la Sărbătorirea Zilei Mondiale a
Filosofiei, pe care o organizează exemplar chiar de la
instituirea sa de către Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie şi Cultură (UNESCO). Şi mă bucur
să i-o prezint şi pe Alis Niculică, doctor în Istorie, în
ipostaza de secretar ştiinţific al Fundaţiei Culturale a
Bucovinei din Suceava, între ai cărei laureaţi ai Pre-
miilor Centenarului s-au numărat şi doi autori din
Chişinău, Domnia Sa, şi prof. univ. dr. habil. Ghe-
orghe Bobână. O lungă îmbrăţişare şi cu prof. Silvia
Strătilă, cu care m-am împrietenit la prima ediţie a
Reuniunilor Culturale „Alecsandriada” de la Bacău,
invitată acolo, împreună cu alte colege şi cu elevi-ar-
tişti, ca reprezentanţi ai Liceului „Vasile Alecsandri”
din Chişinău. De altminteri, Silvia Strătilă este un
56 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
nume cunoscut nu numai din paginile publicaţiilor
basarabene „Timpul” şi „Natura”, ci şi din cotidia-
nul „Crai nou” Suceava. Fire subţiri, dar trainice, ne
leagă şi în această privinţă, Silvia Strătilă este şi o ci-
titoare a ziarului la care realizez paginile săptămâna-
le de Literatură şi Artă, iar eu a „Naturii” lui Alecu
Reniţă, venit în 2009 la Muzeul Bucovinei cu o me-
morabilă expoziţie de fotografii ale lumii din stânga
Prutului. Cât despre „Timpul”, ce să mai spun, când
colegii din redacţia sa m-au declarat „Omul săptă-
mânii” la sfârşitul lui ianuarie 2019?! O surpriză, un
gest mişcător, de neuitat! În schimb cu scriitoarea
Claudia Partole mă ştiu mai de mult, de la ediţia din
2004 a impresionantului Salon Internaţional de Car-
te pentru Copii al dnei Claudia Balaban şi de atunci,
chiar dacă nu ne-am văzut, ne-am tot citit. Şi-acum
am parte de un dar, „Trandafirul pustiului”, pe care
abia aştept să-l răsfoiesc.
Deşi prima dată în Basarabia, spre deose-
bire de dr. Bogdan Niculică, arheolog, cercetător şi
muzeograf, participant aici în mai multe rânduri la
manifestări ştiinţifice, şi Alis Niculică se salută şi stă
de vorbă cu câteva cunoştinţe pe care le întâlneşte
aievea prima oară, dar pe care le ştie din propria car-
te: criticul şi istoricul literar Dumitru Apetri, econo-
mistul, omul politic Mihai Patraş, artistul Ion Pau-
lencu, scriitorul şi publicistul Nicolae Spătaru sunt
personalităţi, cu chipul, viaţa şi creaţia în paginile
„Enciclopediei Bucovinei”. Nemaivorbind de poe-
tul, de preşedintele USM, Arcadie Suceveanu! Năs-
cut în Suceveni-Hliboca, absolvent al Universităţii
din Cernăuţi, Arcadie Suceveanu a venit la Chişinău
în anul 1979, dar a rămas legat de
nordul Bucovinei, de Bucovina
întreagă. A fost la Suceava ultima
oară, cred, la a 70-a aniversare
a poetului Ion Beldeanu, auto-
rul puternicei trilogii „Bucovina
care ne doare”, adică în urmă cu
un deceniu, dar în ce mă priveş-
te am avut prilejul să îl întâlnesc
şi să îl felicit şi la Bacău, în anul
2012, împreună cu toţi scriitorii
suceveni prezenţi la „Toamna
bacoviană”, când juriul condus
de poetul Ovidiu Genaru i-a de-
cernat Marele Premiu „George
Bacovia”.
După tradiţionalul
„Bun venit!”, Arcadie Suceveanu
deschide întâlnirea îndemnân-

du-i pe participanţi „Să stăm puţin cu faţa spre Cer-
năuţi şi Suceava, spre ambele emisfere despărţite în
acel an fatidic 1940, care însă continuă să formeze
un singur nucleu, o singură credinţă – româneas-
că!” Spre Bucovina, care este „sora istorică a Basa-
rabiei”. Excelenta, condensata sa evocare a vieţii li-
terare cernăuţene ni-i aduce pe rând în faţa ochilor
pe Eminescu, pe Alecsandri, pe scriitorii paşoptişti
refugiaţi aici, fondatori ai ziarului „Bucovina” în
care Lucian Blaga a debutat în 1919 (iată, a trecut un
secol de atunci!) cu „Poemele luminii”, schiţând ta-
bloul unui important ţinut în care, cum spunea Paul
Celan, „trăiau oameni şi cărţi”. Intelighenţia buco-
vineană – română, evreiască, germană, ucraineană,
poloneză -, deapănă Arcadie Suceveanu firul de mă-
tase al poveştii adevărate, s-a exprimat cultural, sub
egida democratică şi egalizatoare a lui homo bucovi-
nensis, a comunicat în limbile etniilor ei, a tins spre
modernitate. Ocupaţia sovietică
a şters acest tablou, dar românii
au reuşit să-şi păstreze identita-
tea şi să şi-o afirme graţie posibi-
lităţii de a urma şcoala în limba
maternă, existenţei Catedrei de
Filologie Română de la Univer-
sitate, a ziarului în limba româ-
nă, a librăriei în care se găsea
carte în limba română editată la
Chişinău, a cenaclurilor literare.
Aprecierea Catedrei drept „mica
citadelă de cultură şi conştiinţă
românească” suprapune pentru
o clipă peste chipul lui Alecu
Russo, cinstit pe panoul înalt de
deasupra căminului, la 200 de
ani de la naştere, ca „ostaş al pro-
păşirii”, pe cel al universitarului,
scriitorului Grigore Bostan, iar
apoi îl aduce pe ecranul memoriei pe universitarul
şi scriitorul Vasile Leviţchi, mentor al noului val al
creaţiei literare la Cernăuţi – Simion Gociu, Ştefan
Hostiuc, Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâţeanu, Ilie
Tudor Zegrea şi alţii –, redactor-şef al ziarului „Zo-
rile Bucovinei”, stabilit din 1990 la Chişinău, căruia
i-a îmbogăţit averea condeielor de elită. Şi evoca-
rea continua până în prezentul cernăuţean, în care
ambiţia supremaţiei unei singure limbi generează
lucruri dramatice, triste, dispariţia şcolilor minori-
tăţilor naţionale în primul rând. Şi nu este singurul
semn al prigoanei dezlănţuite împotriva limbii ro-
mâne în evidentă amplificare.
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Eveniment
Prima manifestare majoră a Uniunii Scri-
itorilor din Moldova consacrată Centenarului reîn-
toarcerii întâi a Basarabiei şi apoi a Bucovinei la Ţara
Mamă, Centenarului Marii Uniri, iată, mai spune
Arcadie Suceveanu, plasează în orizontul interesului
oamenilor de carte din Chişinău lucrări fundamen-
tale, lucrări importante, editate la Suceava, începând
cu „Enciclopedia Bucovinei”.
Despre care sunt invitată să vorbesc şi o fac
cu plăcere, evidenţiind şi elogiind întâi truda întinsă
pe decenii, stăruitoare a bibliografului, cercetătoru-
lui Emil Satco, primul care a adus numele Bucovinei
pe coperta unei cărţi tipărite în România comunistă
şi cel care a dat numele de astăzi bibliotecii la care
muncea de o viaţă, Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbie-
ra” Suceava, trudă încununată de izbânda acestei
lucrări, unica enciclopedie de autor, după câte ştiu,
din România. Apoi îi prezint Alis şi Bogdan Petru
Niculică, Bogdan doctor în Arheologie Preistorică
şi laureat al Premiului „Vasile Pârvan” al Academiei
Române, reprezentanţi de valoare ai tinerei genera-
ţii de intelectuali, de oameni de cultură şi ştiinţă ai
Sucevei, ai Bucovinei întregi, amândoi foşti colabo-
ratori ai primei ediţii a „Enciclopediei”. Mai aproape
de cum a visat-o întâiul autor, cea de a doua ediţie,
aceasta, de Emil Satco, tatăl, trecut la cele veşnice,
şi de Alis Niculică, fiica, a avut pentru Alis semnifi-
caţia dorinţei părinteşti testamentare împlinite, şi a
omagiului, nădăjduit cu putere, la Centenarul Ma-
rii Uniri. Este vorba de o ediţie îmbogăţită cu pes-
te 1200 de pagini, o lucrare vie, care continuă să se
57
Eveniment

scrie sub arcada speranţei celei de a treia ediţii la 105
ani de la Marea Unire.
Şi Constantin Ungureanu o consideră „o
apariţie extraordinară” şi o felicită pe Alis Niculică,
cerând luarea aminte şi la exemplul pe care îl oferă:
„Basarabia încă ar trebui să editeze o astfel de enci-
clopedie şi îi dorim să o scoată!”
Cuvântul lui Alis Niculică este unul de
mulţumire, adresat organizatorilor, „Enciclopedi-
ei” – pentru că a adus-o pe pământul Basarabiei, în
Chişinău, oraş atât de iubitor de copaci, de parcuri,
de verdeaţă (spre deosebire de Suceava), colabora-
torilor principali, Erich Beck, cercetătorul cernău-
ţean stabilit în Germania, care, din păcate, nu a mai
apucat să o vadă tipărită, cole-
gelor Adriana Chindriş şi Elena
Pintilei de la Biblioteca Bucovi-
nei (unde Alis Niculică este şefa
serviciului Informare Bibliogra-
fică) şi Bogdan Petru Niculică,
„soţul meu drag”, care, pe lângă
ajutorul efectiv la realizarea lu-
crării, „m-a aşteptat cu o vorbă
bună seara”, când ajungea târziu
acasă, istovită de lucrul început
din zori la „Enciclopedie”. După
care a vorbit despre prezenţa bu-
covinenilor pe frontul primului
război mondial, despre prezenţa
lor la Iaşi şi Chişinău în perioa-
da premergătoare Marii Uniri. Şi
pornind de la o afirmaţie a pă-
rintelui Longhin de la Mănăsti-
rea Bănceni, cunoscută şi ca un
centru de ocrotire şi educare a copiilor orfani, că a
înălţat uriaşa clopotniţă a bisericii ei ca să se vadă
dincolo de graniţă şi văzând-o românii din Ţară să
nu uite de fraţii lor de pe pământul înstrăinat, a în-
cheiat răscolitor, spunând că „Enciclopedia” sa este
„clopotniţa”, semnul înălţat răspuns din sudul Buco-
vinei: Nu vă uităm! Nu vă vom uita!
 Pe fondul confruntării de decenii cu fal-
sificarea istoriei Bucovinei, „mincinoasă în unele
puncte ale ei”, deşi s-au scris multe cărţi importante,
necesitatea publicării şi a altora, a altor documen-
te rămâne, între acestea, a mărturisit Constantin
Ungureanu, hărţile din „Atlasul etno-lingvistic şi
confesional al Bucovinei. 1774-2002” reprezentând
pentru el un vis de vreo zece ani. Soarta, cu mâna
istoricului Ştefan Purici, prorector al Universităţii
„Ştefan cel Mare” Suceava, de asemenea originar din
Cernăuţi, i-a surâs prima data atunci când i-a trimis
un articol despre populaţia din Transnistria semnat
de un cercetător orădean, Călin Pantea, cu care s-a
împrietenit până la a deveni coautori ai „Atlasului”.
A doua oară, i-a surâs când, la sugestia lui Alis Nicu-
lică, i s-a adresat dr. Constantin-Emil Ursu, directo-
rul general al Muzeului Bucovinei, solicitând sprijin
pentru tipărirea acestuia, sprijin financiar însemnat
şi datorită formatului A3, „deoarece voiam ca hăr-
ţile să se vadă bine”. Sprijinul a venit, ca şi în cazul
„Enciclopediei”, Constantin-Emil Ursu afirmând la
lansarea celor două lucrări că Muzeul a avut pentru
programul Editurii Karl A. Romstorfer în anul 2018
peste trei sute de mii de lei, bani însă pe deplin me-
ritaţi de vreme ce editura a adunat un număr impor-
tant de premii ale Academiei.
Am să trec peste momentul prezentării ce-
lor două titluri cu Doina Cernica autoare şi coau-
toare, „Priveşte şi încearcă să vezi. Poveşti de călă-
torie” şi „Dulce-amar de Bucovina”, amintind doar
că aceasta din urmă, împreună cu „Dulce de Sucea-
va. Amar de Cernăuţi”, Editura Muşatinii, Suceava,
2014, amândouă cu Doina Cernica şi Maria Toacă
pe copertă, aşadar un condei din sudul Bucovinei şi
celălalt din nordul Bucovinei, reprezintă simbolic o
Bucovina întreagă, care gândeşte, vorbeşte şi visează
încă în limba română, în care şi suferinţa, şi bucuria
îşi împletesc deseori, strâns, rădăcinile şi ramurile şi
că Istoria, de la un punct crudă şi nedreaptă nu a re-
uşit să ne înstrăineze. Suntem o inimă care dincolo
de rană tânjeşte după lumină, o caută, ca în lucrările

58 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019


de pe coperta lor, reproduceri după artista plastică
bucovineană Dany Madlen Zărnescu, prima mem-
bră a Uniunii Artiştilor Plastici din România cu o
expoziţie personală, după mai bine de jumătate de
secol la Cernăuţi, laureată la Saloanele Moldovei a
Premiului Primăriei Chişinău.
Scriitorul Vasile Malaneţchi, directorul
Muzeului Naţional de Literatură „M. Kogălniceanu”,
se bucură pentru tulburătoarea regăsire a nordului
şi sudului Bucovinei la Chişinău – „aţi adus aceas-
tă emoţie şi la Chişinău”, „prezenţa dumneavoastră
este simbolică!” –, petrecută poate nu întâmplător
chiar în sala în care la 15 ianuarie 2019 au fost evo-
caţi Aron Pumnul la 200 de ani de la naştere şi Emi-
nescu în ziua naşterii sale. La rându-ne ne-am bu-
curat pentru darul Domniei Sale, „Limba vechilor
cazanii. Povestea carnetului de la Mărăşeşti al po-
etului Alexei Mateevici”, Editura Atelier, Chişinău,
2017, volum distins anul trecut cu Premiul pentru
Istorie şi Critică Literară al Uniunii Scriitorilor din
Moldova.
Şi Mihai Patraş, doctor în Economie, frate-
le avocatului Eugen Patraş, membru fondator şi vi-
cepreşedinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu
Hurmuzachi” din Cernăuţi, ţine să ne împărtăşeas-
că o frumoasă amintire, aceasta însă legată de vizita
Regelui Mihai (în care a fost implicat) de la sfârşitul
lui mai 1999 la resfinţirea Bisericii „Sf. Treime” din
Bahrineşti, biserică adusă cu peste o sută de ani îna-
inte de la Vicovul de Jos în nordul Bucovinei.
Tonul evocativ însoţeşte şi următoarea in-
tervenţie, a istoricului literar Dumitru Apetri, axat
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Eveniment
pe faptul că în familia sa se vor-
bea de fosta stăpânire austriacă
drept „o stăpânire străină, dar nu
sălbatică”, pornind de la masacrul
de la Fântâna Albă, pomenit de
Mihai Patraş, dar încheierea are
în vedere lucrul lui Alis Niculică
la ediţia următoare a „Enciclo-
pediei” pentru care îi sugerează
consultarea cărţii pe care a publi-
cat-o la Editura Augusta, Timi-
şoara, în anul 1999, „Bucovina:
Cultură, personalităţi, destine”.
Aceeaşi sugestie acom-
paniază darul dr. Mihai Patraş,
volumul de fişiere biobibliografi-
ce „De la Cernăuţi la vale”, Chişi-
nău, 2014, ca şi menţionarea de
către Arcadie Suceveanu a cărţii
„Rădăcinile rămân acasă” de Mi-
hai Morăraş, Editura Alexandru cel Bun, Cernăuţi,
2002. Numele scriitorului Mihai Morăraş, însoţit
de regretul că suferinţa ne-a împiedicat întâlnirea
şi de caldele urări de sănătate, a răsunat şi în des-
chiderea prezentării cărţilor realizate împreună cu
Maria Toacă atunci când am exprimat gratitudinea
amândurora pentru timpul acordat lecturii cărţilor
noastre şi pentru cronicile atât de încurajatoare (şi
de răsplătitoare) publicate în revista „Literatura şi
Arta” din Chişinău.
Momentul recitalului din poeţi bucovineni
trebuie început cu vestea minunată a prezenţei lui
Arcadie Suceveanu pe lista canonică a celor 100 de
poeţi români în 100 de ani (1918-2018), stabilită ca
urmare a anchetei efectuate de revista „România li-
terară” pe baza răspunsurilor date de 35 de critici şi
poeţi cunoscuţi. Arcadie Suceveanu este pe această
listă singurul poet bucovinean, şi unul din cei doi
din Basarabia, celălalt fiind Grigore Vieru. Pentru
nordul nostru de ţară, mai figurează doar Nicolae
Labiş.
Cu generozitate, Arcadie Suceveanu ci-
teşte în primul rând din creaţia poeţilor pe care
îi preţuieşte, care aparţin vârstei sale, prietenilor,
răsfoind antologia lui Adrian Dinu Rachieru „Po-
eţi din Bucovina”, Editura Helicon, Timişoara,
1996, cu un soi de grijă, de solemnitate care face
bine inimii noastre de iubitori de poezie. Începe
cu Vasile Leviţchi, al cărui fiu, Valeriu Leviţchi, se
află alături de noi, comentând visător: „mare in-
telectual, format în interbelic, la şcoala literaturii
59
Eveniment
române!”, „pagina literară a lui Leviţchi din «Zo-
rile Bucovinei» – mare sărbătoare!”, „ne-a educat,
ne-a debutat, ne-a crescut; şi încet, încet a reînviat
instituţia literară”. Plecaţi de acasă, re-memorează
Arcadie Suceveanu, „am fost redebutaţi, am găsit o
mare susţinere la Chişinău, un mediu propice”, din
care ne fac semn prietenesc, din amintire, Mihai
Cimpoi şi Ion Ciocanu, iar de la doar un metru-doi
distanţă, Teo Chiriac. „Am putut la rândul nostru
să-i susţinem pe cei din Cernăuţi”. „Da, a făcut un
lucru bun cu «Poeţi din Bucovina» Adrian Dinu
Rachieru, pe care îl aşteptăm să revină la Chişinău.
Mulţumirile noastre!” Apoi citeşte „Valea Cosmi-
nului”: „Drum dulce coboară spre Valea din vremi
– unde apun /vechii stejari – doar unul mai e unde-
va-n partea stângă – /drum spre o vale a plângerii
după graiul străbun… /Cine-a rămas? Cine mai ştie
să-l plângă?”… La sfârşitul poemului, cineva po-
meneşte despre născocirea că numele faimosului
codru ar veni de la „Valia Kuzmina. O partizancă!”
Larma nu s-ar mai stinge fără glasul poetului reîn-
cepând lectura din poeţi. Ilie Motrescu, „Cântecul
vâslaşului”: „…Am cutezat în larg /cu-o zdreanţă
de credinţă / legată de catarg /şi-un cântec cât nu-s
mările de larg. /…Talazurile vremii vin şi trec /şi nu
mă mai înec, şi nu mă mai înec…” Mircea Lutic,
„Baciul”, „Cu baciul Calonfir pe pajiştile graiului…
” În cele din urmă, da, adaugă recitalului şi o poe-
zie de Arcadie Suceveanu („O poezie care ar putea
să rămână, doar ea, nu se ştie…” „a făcut să frea-
măte zeci de mii de oameni…”), pe care o recită ca
o aducere-aminte, „Neamul lui Iona”: „…Doamne
al peştilor, tu cel mai mare, /Ce dormi în jilţul pro-
priului mit, /Te întrebăm: cu ce să-ţi fi greşit /Noi,
care-am plâns spre tine munţi de sare? /Doamne, îţi
cerem milă şi-ndurare: /Dacă mai ţii la ale noastre
sorţi /Şi nu vrei să murim prin sufocare, /Nici să tră-
im pe jumătate morţi /Fă peştele ca să ne verse-n
mare /Şi naşte-ne din nou, dacă mai poţi!” De pe
fereastră, prinsă delicat într-un brăduţ, o panglică
de mătase îşi scânteiază puternic tricolorul.
Pe Nicolae Spătaru îl recunosc, nu chip, ci
versuri!, abia când începe să-şi recite poemul ales:
a fost laureatul în 2017 al Premiului pentru Poezie
la Reuniunile Culturale „Alecsandriada” de la Ba-
cău, organizate de poetul Dumitru Brăneanu. Dar
darul său pentru noi este de data aceasta unul de
proză, „Omul izgonit de ceasuri”, Editura Junimea,
Iaşi, 2019.
 Încă două poezii. Una de la o emoţionată
candidată la calitatea de membră a Uniunii Scriito-
60 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
rilor din Moldova, Tatiana Scriba, alta de la nona-
genara Teodora Rotaru, de loc din Cahul, dar nu-
mai în particular. În public ne-a povestit că i-a scris
şi lui Ion Iliescu, „Oraşul meu este Chişinău, nu
Kishinev”, dar în particular, ţinându-mă energic de
braţ cu o mână, iar cu celaltă o carte deschisă, îmi
citeşte cu ochii închişi îndelungul poem al emoţiei
sale la trecerea Prutului prima oară.
 Neaşteptat, la recital şi noi avem parte de
emoţii generate în primul rând de sentimente. Una
vine de la poetul Teo Chiriac atunci când mărtu-
riseşte că „sufletul meu e la Suceava”, că o iubeşte
fiindcă lumina ochilor săi, fiica, o iubeşte, că tână-
ra, absolventă de liceu capabilă, serioasă, visând
să cucerească lumea printr-o profesie a minţii şi a
caracterului, a ales Cetatea de Scaun, Universita-
tea „Ştefan cel Mare” Suceava, din mai multe posi-
bilităţi, pe care poate mulţi le-ar fi considerat mai
atrăgătoare. Celaltă ţine de sentimentul prieteniei
puternice, durabile. Arcadie Suceveanu ne spune
că poezia care mi se pare scrisă de mână şi pe care
are să ne-o citească în finalul recitalului îi aparţine
poetului Ilie Tudor Zegrea, din Cernăuţi, care pe
3 iunie 2019 va împlini o vârstă frumoasă: „Câtă
tristeţe! Câtă singurătate!…”
Şi tot un sentiment, dacă nu un presenti-
ment, invocă Arcadie Suceveanu când – după în-
cântătorul moment de folclor bucovinean „Cântă
cucu-ntr-un brăduţ” oferit de artistul Ion Paulencu
– afirmă că „Unirea rămâne idealul nostru. Nu este
o dată de calendar, este un sentiment, un fervent
viu în sufletul bucovinenilor şi basarabenilor”. Cel
de Sus, este convins, nu poate îngădui la nesfârşit o
nedreptate. Într-o zi va suna şi ceasul nostru astral,
pentru „sfericitatea românească”.
Pentru acest ceas luptă prietenul Vasile
Şoimaru, pe care l-am cunoscut şi l-am reîntâlnit
la Fălticeni de mai multe ori, la zile comemorati-
ve Sadoveanu şi Ion Irimescu, iar anul trecut şi la
Botoşani, unde Editura Geea, condusă de ziarista
şi scriitoarea Elena Condrei, i-a acordat Premiul
Eminescu – Teiul de Aur. M-am bucurat când am
văzut de cum am urcat treptele spre sala Colocviu-
lui afişul-anunţ al unei expoziţii, „Vasile Şoimaru
– un om al faptelor”, deschisă din 15 mai 2019, la a
70-a aniversare a universitarului, publicistului, fost
deputat, semnatar al Declaraţiei de Independenţă
a Republicii Moldova, organizată de Uniunea Scri-
itorilor şi de Muzeul Naţional de Literatură. M-a
bucurat această extraordinară dovadă de preţuire
pentru ceea ce face, deoarece o astfel de viaţă, nu

o dată, contrar aşteptărilor, te însingurează. Cărţi,
fotografii, hărţi, tablouri, aprecieri, medalii şi alte
însemne ale respectului, admiraţiei, ale recunoaş-
terii valorii. Venit de la Nisporeni cu un simţământ
al urgenţei pe care numai prietenii adevăraţi îl pot
trăi anume pentru întâlnirea noastră, Vasile Şoi-
maru ne însoţeşte tăcut, cum tă-
cut este împreună cu noi şi Va-
sile Malaneţchi, persoană fină şi
eficientă: au cuvântul exponate-
le. Descopăr volumul III din an-
tologia „Basarabia – pământ ro-
mânesc” din cadrul Proiectului
„Românii din jurul României”
coordonat de dr. Vasile Şoimaru
din colecţia „100 de cărţi des-
pre Basarabia la 100 de ani de la
Unire”. Mi-l promite şi pe aces-
ta, fiindcă primele două deja mi
le-a dăruit. Întotdeauna îmi face
astfel de daruri, şi-acum îmi
umple braţele cu trei suluri mari
de hârtie: harta Basarabiei, harta
administrativă a României Mari
şi, desfăcută cu infinită grijă, ca
şi cum ar fi avut suport foiţă de
aur, imaginea Sfatului Ţării din ziua votării Unirii
Basarabiei cu România, reconstituită, portret lângă
portret, decupate din fotografii de grup, găsite pe
legitimaţii ş.a.m.d. Operă de bijutier! Sunt prea im-
portante pentru o persoană, de aceea – dar din dar
se face rai – i le încredinţez lui Alis Niculică pentru
Biblioteca Bucovinei, unde aveau să fie primite cu
preţuirea cuvenită şi cu entuziasm („Ne trebuie şi
cu Bucovina la fel!”) de istoricul Gheorghe Gabriel
Cărăbuş şi de colegii lor.
 Există spre faptul serii şi un ospăţ cu plă-
cinte şi licori, dar mai ales cu discuţii amicale, cu
amintiri şi confesiuni. Grigore Chiper şi cu mine
ne amintim de întâlnirea de la Societatea pentru
Cultura Românească „Mihai Eminescu” Cernăuţi,
condusă de ziaristul Vasile Bâcu, sub arcada „Res-
pirărilor. Preludiu la Limba Noastră cea Română”,
când i-am avut alături şi pe reputata traducătoare
Micaela Ghiţescu, redactor-şef al publicaţiei „Me-
moria. Revista gândirii arestate” de la Bucureşti, şi
pe romancierul Radu Mareş, bucovineanul stabilit
la Cluj-Napoca, prospăt laureat al Uniunii Scriito-
rilor din România pentru romanul „Când ne vom
întoarce”, primul roman al Bucovinei întregi după
mai bine de jumătate de secol. Radu Mareş a plecat
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Eveniment
mai de mult, Micaela Ghiţescu doar de câteva zile.
O lacrimă de sare, o lacrimă de vin pentru aminti-
rea lor frumoasă!
Şi Arcadie Suceveanu recheamă din me-
morie Paştele din casa părintească, primul, la cei
şapte ani de la plecarea Mamei, care i-a adus îm-
preună, fraţi şi surori. Iar eu mi-o închipui numai
două zile mai târziu, la Suceava, când darul poe-
tului, antologia de autor „Căzut în rimă, la Paris”,
Editura Junimea, Iaşi, 2018, abia atinsă se deschide
uşor, ca şi cum cartea nou-nouţă ar fi fost deschisă
acolo de sute de ori: „Varul din tavan e-o prelată
albă /sub care se ascunde cerul. Mama ridică mâna
/vrea s-o dea la o parte, /dar se răzgândeşte, ezită, /
mai aşteaptă o vreme – nu, nu aceasta e ziua când se
va înfăţişa la Împărat // În bucătărie cuţitele aşteap-
tă smerite /aliniate ca pentru rugă. Afară, iarba / se
izbeşte de prag şi izbucneşte /în lacrimi”.
„Sfericitatea românească…” Noaptea ve-
nea după noi pe Aleea Clasicilor, la monumentul
lui Ştefan cel Mare, sub Tricolorul de la Porţile Sfin-
te, savurându-ne odată cu bucovineanul Constan-
tin Ungureanu din Chişinău – această plimbare era
darul său! – bucuria întâlnirii, bucuria revederii.
Venea cu toate luminile aprinse, stelele florilor de
soc, lustrele salcâmilor, candelabrele castanilor,
aproape orbitoare, până când am simţit că trebuie
fără amânare să ne aplecăm peste pagini vechi ca să
astâmpărăm nevoia imperioasă a ochilor de a citi şi
de a desluşi. De a înţelege: Ce pot face oamenii ca o
minune să se repete?
61
Eveniment
Căruţa şi „băbuţa”
Emil SIMION
De câţiva ani Festivalul-concurs naţional
de literatură „rezonanţe udeştene” se încheie la Casa
memorială „Mircea Motrici”. Acolo, în prezenţa os-
pitalierei gazde, Rozalia Motrici, intri în atmosfera
„reîntâlnirii” cu cel care a fost şi va rămâne un „poet
al reportajului” (Alex Ştefănescu), un scriitor talen-
tat, o voce inegalabilă care ne-a încântat şi cu povara
reporterului activ şi comunicativ pe postul de radio
România Actualităţi.
Mircea Motrici a plecat „să culeagă/ prin-
tre stele/ boabe de rouă/ cu care/ să topească mete-
oriţii...”. El căuta mereu „poarta copilăriei”, „chipul
mamei şi al tatei/ obosit de bulgărele vieţii/ ce se ros-
togoleşte/ spre O sută”.
Căruţa din curte, simbol al hărniciei ţăra-
nului, acum drum oprit definitiv sub roţile ei a de-
venit scena pe care premianţii festivalului au recitat
din creaţiile lor, dar şi mulţi participanţi ce au dat
farmec şi consistenţă manifestării.
Dacă cei tineri au urcat dezinvolt pe im-
provizata scenă, amuzându-se, dar şi miraţi de in-
editul situaţiei, lucrurile s-au complicat pentru cei-
lalţi. Unii, mai îndrăzneţi, şi-au încercat norocul şi
au reuşit, alţii, dornici să-i imite, s-au oprit brusc
lângă ea. Priveam lung, când la căruţă, când la ei.
S-au bucurat doar a pune mâna pe ea şi apoi şi-au
spus rolul.
Pe parcursul a trei ore au evoluat în şi pe
lângă vechiul vehicul, reîmprospătat în culoarea
verde, distinşii oaspeţi: Liviu Antonesi, Paul Gor-
ban, Viorica Petrovici, Mihaela Grădinariu, Alexan-
dru Ovidiu Vintilă, Vlad Sibechi, Constantin Hor-
bovanu şi alţii.
Spre surprinderea tuturor, în căruţă a apă-
rut şi o „băbuţă”. Pe un ton variat a reuşit să capteze
62 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
repede atenţia. Privea cu emoţie în jur şi tot depăna
de pe ghemul anilor petrecuţi la Udeşti ca dăscăliţă,
răspândind lumina ştiinţei de carte în sufletul atâtor
generaţii de elevi. Unii au încercat să o identifice,
privind-o lung şi cu atenţie. Nu se aşteptau probabil
la aşa o surpriză.
Deodată s-a ridicat de pe prispă, venind în
mijlocul curţii, „patriarhul de la Râşca” (Ioan Ţica-
lo), rămas acolo, cu mâinile pe şolduri, privind mi-
rat spre căruţă, şoptindu-şi în barbă: „Măi, şolticule,
nu cumva eşti tu?”. Apoi cu o mână îşi mângâia bar-
ba albă, iar cu cealaltă o ţinea de braţ pe doamna lui.
„Băbuţa” continua pe aceeaşi lungime de
undă, menţionând că Udeştiul e o adevărată arhivă
spirituală, cu adânci rădăcini şi ramuri prelinse din
solide trunchiuri, că este localitatea cu cei mai mulţi
scriitori, raportat la numărul de locuitori, că, de aici,
a „ieşit cel dintâi poet al Bucovinei”, pe care George
Călinescu l-a aşezat primul în capitolul „Momentul
1920”, numit şi „Intimiştii”, din monumentala sa lu-
crare „Istoria literaturii române de la origini şi până
în prezent”.
Aproape cu ochii în lacrimi, „băbuţa” a
precizat că Udeştiul este a doua ei casă, că aici s-a
împlinit profesional, că aici a cunoscut oameni mi-
nunaţi, harnici şi ospitalieri. Mai mult, Udeştiul,
acel spaţiu geografic binecuvântat de Dumnezeu, a
constituit şi pentru ea o bogată sursă de inspiraţie în
câteva din cărţile sale.
La un moment dat a recitat o creaţie pro-
prie, dedicată lui Eusebiu Camilar, alcătuită din
distihuri, ştiut fiind faptul că scriitorul udeştean a
cultivat distihul, mărturisind sincer că a avut drept
blazon „opinca şi bâta de văcar”, elanul spre artă fi-
indu-i aprins de natura udeşteană în amfiteatrul ei:

„Ai fost «Călăreţul orb» visând popasul lângă Mec-
ca/ Pe-o aripă de gând tu ţi-ai durat poteca/; Viaţa
ţi-a fost o creangă cu lacrimi reci şi mari/ Noian de
vise ţesute printre aştrii rari/; Icoana vremii ţi-e Oa-
deciul statuie/ Urmaşii temerari ades spre tine suie/;
Mamei i-ai închinat pe flori de in vers sfânt/ Când
a domnit regina desculţă pe pământ?/; Numele tău
demult e dăltuit şi-n mine/ Înmugurind înţelepciu-
ne şi iubire/; Semn de lumină al trecerii prin vreme/
Cărări de dor arzând în inimi udeştene”.
Speram că se va opri totuşi. M-am înşelat
însă. Vorba lui George Coşbuc: „Sunt grei bătrânii
de pornit,/ Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!”.
Aşa şi „băbuţa”. Nu s-a sfiit să-i atragă atenţia am-
fitrionului Festivalului că s-ar fi cuvenit să anunţe
pe parcursul celor două zile că, pe harta literară a
Udeştiului, au mai apărut două nume: Mugurel
Rusu şi Grigore Rosniţche. A privit surprins spre ea,
afirmând simplu că nu a ştiut. „Băbuţa” nu l-a iertat,
replica dată i-a închis gura: „Dacă nu citiţi nici presa
locală! Eu am făcut cunoscut acest eveniment literar.
Trebuiau invitaţi să participe cu cărţile lor de debut.
Numele lor au apărut şi pe alte canale locale şi naţio-
nale de informaţii. Înălţimea responsabilităţii încre-
dinţate vă obliga să vă consultaţi şi cu unii muritori
de rând. Festivalul ar fi câştigat o notă mare în plus”.
Aplauzele i-au dat şi mai mult curaj
„băbuţei”. A evocat o scenă amuzantă cu Mircea
Motrici. Într-una din zile s-au trezit cu el la şcoală,
împreună cu Liviu Popescu. Fără prea multă vorbă
o invitase la el acasă. Părinţii lui erau în câmp. În
bucătărie, mirosul de lapte fiert şi mămăligă caldă
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Eveniment
te îmbia să nu mai aştepţi. După trei străchini cu
lapte şi mămăligă s-a trecut la rasul ceaunului. Liviu
Popescu şi-a marcat cu lingura zona lui din ceaun,
Mircea doar ceea ce a mai rămas. Ea privea ruşi-
noasă, jinduind cum cei doi atacau în forţă. Până la
urmă, râse zgomotos „băbuţa”, s-a strecurat printre
ei, reuşind să mai prindă şi ea două linguri, excla-
mând: „Doamne, ce bunătate!”.
Pentru că o ştiam iubitoare de frumos,
„băbuţa” a recitat poezia „Ce frumoasă eşti”, al cărei
autor a fost uşor de recunoscut, după care le-a urat
tuturor sănătate, bucurii, noi creaţii literare, propu-
nându-le să urce, în grup, pe Oadeci. Curajoasă „bă-
buţa”! Îi ardea de altitudine! O chemau amintirile...
Printr-un salt uşor „băbuţa” a revenit pe
pământ şi, încet, încet s-a tras cortina peste cea de-a
XXIV-a ediţie a festivalului.
Cuiva i-a plăcut sau nu de „băbuţă” şi i-a
pus chipul pe Facebook. L-am văzut şi eu împreună
cu doi prieteni. Mi-au spus că seamănă foarte bine
cu mine, că sunt eu. Iluzie optică!, am replicat glu-
mind.
Sper ca festivalul de la Udeşti să capete noi
dimensiuni, să devină „Tinereţe fără bătrâneţe”, iar
la ediţiile viitoare să mai auzim recitate în căruţă şi
alte versuri cu rime... cornute.
Poate vom ajunge şi pe Oadeci, acolo
unde simţi că eşti mai aproape de Cer, îmbrăţişat de
zâmbetul unui colţ de stea, că trăieşti clipe împletite
cu bucuria ascunsă pe raze de soare sau în amurg.
Udeştiul, căruţa, Oadeciul stau în
aşteptare...
63
 Avangarda
Virgil Teodorescu,
la 110 ani de la naştere
Isabel VINTILĂ
Virgil Teodorescu afirma în Pădurea de
semne că „poezia este, prin condiția sa, un act soci-
al, fragment de viață și eternitate. Un poem adevărat
nu se termină niciodată, mereu începe, mereu nu se
sfârșește”.1 Ideea eliminării vechilor valori din cenu-
şa cărora se poate naşte o nouă poezie, proaspătă,
sinonimă cu viaţa însăşi, este inserată în Spectrul
longevităţii. 122 de cadavre, lucrare scrisă de Gellu
Naum alături de poetul Virgil Teodorescu. Cenuşa
poeziei „are o valoare poetică în momentul în care
se poate aprinde”2. Revolta, negaţia şi eliminarea
modelului înaintaşilor sunt criterii după care s-au
ghidat toţi suprarealiştii, începând cu apariţia celui
de-al doilea manifest al lui Breton. Cu toate acestea,
suprarealistul român nu elimină total influenţa scri-
itorilor dinaintea lui pentru că printre aceste „cada-
vre familiare” mai poate găsi încă sânge „proaspăt”
pentru viitoarele creaţii. Poezia este asociată cu sân-
gele, fluid fierbinte, regenerator, creator de viaţă şi
sinonim cu aceasta pentru că „sparge cu exactitate
arterele poeţilor”3. Se enumeră chiar câteva dintre
„legile” suprarealiste susţinute de Breton în Manifes-
te, cele cinci puncte propuse culminând cu „inter-
venţia în viaţa mitică”. Aşadar, accesul la suprareali-
tate nu se poate realiza decât în urma unor pregătiri,
a unor experienţe:
„Sângele scaldă pivoturile actuale ale su-
prarealismului:
a) încrederea persistentă în automatism ca
sondă;
1
Teodorescu, Virgil, Poezia e un act social în Pădurea de sem-
ne în Armonia contrariilor, București, Editura Cartea Româ-
nească, 1977, p.22
2
Naum, Gellu, Teodorescu, Virgil, Spectrul longevităţii – 122
de cadavre, Bucureşti, Colecţia Suprarealistă, 1946, p. 56
3
Ibidem
64 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
b) speranţa persistentă în dialectică pentru
rezolvarea antinomiilor care copleşesc pe om;
c) recunoaşterea hazardului objectiv ca in-
dice de recunoaştere posibilă a scopurilor naturii şi
a scopurilor omului, în ochii acestuia din urmă;
d) voinţa de încorporare permanentă la
aparatul psihic, a humorului negru, care, la o tem-
peratură oarecare, poate juca singur rolul de supapă:
e) prepararea, de ordin practic, pentru o
intervenţie în viaţa mitică care ia, mai întâi, pe o sca-
ră largă, aspect de curăţire aproape totală”4.
În acord cu poetica suprarealistă, se pre-
zintă viziunea despre poezie în funcţie de reali-
zarea principiului „vaselor comunicante” dintre
univers şi eu (relaţie descrisă de Breton în Al doilea
manifest), vorbindu-se despre un factor al suprarea-
lităţii sau despre „câmpul filozofic total”. Nevoia de
libertate transpare în toate scrierile avangardiștilor.
Celebra propoziţie apărută în toamna anului 1946 în
Infra-Noir, „Poezia, dragostea şi revoluţia sunt una”,
scrisă de tinerii pe atunci Gellu Naum, Gherasim
Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi Dolfi Trost,
va urmări aproape obsedant scrierile publicate de
aceștia. O declaraţie clară în ceea ce priveşte revolu-
ţia suprarealistă, adevărata revoluţie care trebuie să
transforme spiritul uman şi să dea noi valenţe poe-
ziei avangardiste, este publicată în anul 1945. Este
vorba despre Critica mizeriei, scriere în care Gellu
Naum, Paul Păun şi Virgil Teodorescu îşi manifes-
tau nemulţumirea faţă de cei care vedeau în supra-
realism doar o revoluţie a limbajului, o revoltă de
suprafaţă care nu implica transformarea completă a
omului prin eliberarea lui şi nici nu acordau imagi-
nii poetice importanţa meritată. Autorii nu vroiau
4
Ibidem

să vadă în suprarealism doar o revoluţie formală,
poetică şi afirmau în manifestul lor că imaginile
poetice ale confraţilor din generaţia anterioară nu
puteau fi decât sterile, ele neimplicând emoţional ci-
titorul. Cei care se opuneau permanentului „EFORT
PENTRU ELIBERAREA EXPRESIEI UMANE SUB
TOATE FORMELE EI”5 erau consideraţi „o serie de
personagii a căror prezenţă întâmplătoare sau voită
în marginea suprarealismului nu poate avea altă ex-
plicaţie decât dorinţa de a întârzia cât mai mult, de
a compromite pe cât posibil, acest efort”6: „Pentru
«moderniştii» din România problema a rămas, evi-
dent, o problemă formală. Teoreticienii de la Unu,
75 H.P. etc., trecând prin Franţa au rămas surprinşi
văzând că revolta suprarealistă depăşea «imaginea
poetică». (Claude Sernet, campion la «unu», devi-
ne pentru Breton cârpa împuţită şi nu din cauza re-
voluţionarismului său). Această preocupare numai
formală, numai poetică, este într-adevăr un produs
unic caracteristic mişcărilor de avangardă de la noi.
Ei i se datoreşte pe de o parte eşecul spiritului nou
în România, şi pe de altă parte înţelegerea confuză,
reacţionară, a suprarealismului, înţelegere caracte-
ristică de asemenea României şi a cărei responsabili-
tate apasă în întregime pe umerii poeţilor. Ea stăruie
încă în capul acelora care văd în suprarealism «o re-
voluţie verbală», a acelora care iau suprarealismul ca
punct de plecare fără să fi avut vreodată un contact
real cu toate acestea”.7
În Spectrul longevităţii. 122 de cadavre, se
pune în discuţie condiţia poetului avangardist şi re-
structurarea poeziei în spirit suprarealist:
„Ultima ta şansă este reconstituirea din
fragmente [...]
* va putea „vreodată să exprime sfidarea obstinată a
Se poate numi poet numai acela care
deformează cu precizie
* nici sfârșit, este rezultatul a ceea ce avangardiștii nu-
Peste umbră, peste distanţă, persistă suprafaţa
pupilei.
* considerăm că metafora fixității privirii este opusă
Cuvântul e un vas în care ard foarte încet
simbolurile defuncte.
* stranie a privirii tale te salvează de moarte în măsura
Experimentul chimic dezvoltă un gaz subţire, o
pletoră de păianjen, o pasăre calcinată. Acestea toate se
retrag în poezie pentru ca să respire”8.
5
Naum, Gellu, Păun, Paul, Teodorescu, Virgil, Critica mizeri-
ei, Bucureşti, „Colecţia Suprarealistă”, 1945, p. 3
6
Ibidem
7
Ibidem p 5
8
Avangarda literară românească, antologie, studiu introduc-
tiv şi note bibliografice de Marin Mincu, Bucureşti, Editura
Minerva, 1983, p.389
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Avangarda
Atitudinea generală a avangardiştilor ro-
mâni menţionaţi a fost evident una de revoltă, mai
întâi la nivel politic, manifestată împotriva ascen-
siunii fasciste, iar apoi în planul culturii, la adresa
criticii literare care era considerată parazitară, după
modelul romantic. Aceeaşi revoltă a fost perpetuată
şi faţă de îngrădirea limbajului poetic. Astfel, în nu-
mărul 100 al revistei „Contimporanul”, suprarealiştii
declară „revoluţie permanentă faţă de tot ceea ce de-
vine procedeu, sistem, reţetă şi gargară în artă”9. De
asemenea, este pusă în discuţie de către Geo Bogza
problema antitezei poezie pură / poezie impură care
rezultă în urma a două atitudini ale creatorului faţă
de scriitură, una dată de nevoia de eliberare, cealal-
tă provocată din necesitatea afirmării. Această etapă
„intuitivă” a fost marcată de caracterizarea târzie a
direcţiei adoptate prin publicarea unui studiu teore-
tic consistent în anul 1936, lucrare realizată de Saşa
Pană, care îşi va câştiga astfel la nivel naţional po-
ziţia de lider. După faza de dezvoltare „eroică” sau
„intuitivă”, a urmat o a doua etapă, timp în care s-a
cristalizat un grup puternic de suprarealişti în Ro-
mânia, grup care s-a impus prin teorii şi metode
proprii. Cea de a doua generaţie de suprarealişti se
coagulează după revenirea de la studii din Paris a lui
Gellu Naum şi Gherasim Luca, cărora li s-au alăturat
Paul Păun, S. Perahim, D. Trost şi Virgil Teodorescu.
Textul scris de Gherasim Luca, Gellu
Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi D. Trost, Elo-
ge de Malombra. Cerne de l’amour absolu, transmite
o nelinişte izvorâtă din reprimarea pasiunii şi a re-
voltei. „Malombra”, acel „rău de umbră”, în traduce-
rea Ştefaniei Mincu, nu va putea niciodată să reflecte
adevărata pasiune din interiorul suprarealistului, nu
tot ceea ce nu e străbătut decât de magnetismul iu-
birii eterne”10. Un poem adevărat nu are început și
meau acțiune, antonimă stării de nemișcare dată de
încorsetarea în norme și convenții. În acest context,
dezideratului suprarealist, acela de a face din lite-
ratură un mijloc de salvare din realitate: „Fixitatea
în care umbrela te salvează de soare”11.
9
Morar, Ovidiu, Avatarurile suprarealismului românesc,
Bucureşti, Editura Univers, 2003
10
Eloge de Malombra. Cerne de l’amour absolu, în Avangar-
da literară românească, antologie, studiu introductiv şi note
bibliografice de Marin Mincu, traduceri de Ştefania Mincu,
Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p.666
11
Teodorescu, Virgil, Blănurile oceanelor, Editura pentru lite-
ratură, 1969, p. 132
65
 Pe contrasens

Vindem „casă de poezie”,

confort sporit

Adrian ALUI GHEORGHE

„Casa de poezie” este un elegant volum har. Fiecare om trece printr-o vîrstă poetică, atunci
apărut recent la Editura „Vinea” și care adună 100 cînd aude chemarea unicornului și „materia plîngînd”.
de poezii scrise de 100 de tineri poeți care au parti- Ei, la această vîrstă, Gheorghe Cîrstian și-a îndemnat
cipat și s-au afirmat în cadrul Clubului de poezie de învățăceii să își vadă sufletul, să audă țipătul fluturelui
la Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava, în pe- atins de o rază și să vadă imaginea din oglindă cum
rioada 1993-2018. Selecția și realizarea efectivă a vol- își trăiește viața proprie, ca să îi parafrazez. Și ei au fă-
mului aparțin profesorului și mentorului Gheorghe cut-o cu har, cu determinare, cu credința că poezia ne
Cîrstian, cel care a inițiat ține deasupra atunci cînd
acest club de poezie, care vîrtejurile vieții ne atrag
i-a „moșit” pe tinerii poeți. în afunduri.
Unii dintre ei s-au afirmat După lectura
deja, alții urmează să o facă, cărții, am încercat un
alții poate că au renunțat experiment. Am ales,
la scrierea de poezie, între în ordinea din carte,
timp, ispitiți de alte lucruri cîte un vers de la fiecare
de pe lumea asta. Oricum, autor și am „creat” un
toți sunt atinși iremediabil poem colectiv, de o sută
de aripa poeziei care nu de versuri. Am vrut să
le va mai da pace în viața le arăt tinerilor că i-am
asta. Vă dați seama ce ar fi, citit cu toată încrederea,
la nivelul literaturii noas- că am vibrat la adevărul
tre, dacă fiecare școală ar din poezia lor, că ele, cu-
avea un club de poezie/ vintele, s-au contaminat
literatură și un mentor cu de sufletul lor și în orice
determinarea lui Gheorghe așezare în pagină rezis-
Cîrstian? În volum, poezie tă. Poemul l-am semnat
de poezie. Voci lirice care cu cele o sută de nume.
se armonizează într-un Pot, după lectura acestei
cor, care vorbește despre cărți, să spun „La mulți
pulsiunile interioare ale ani!” Poeziei Române.
cuvîntului contaminat de Are viitor.

66 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019

 Pe contrasens

Casa de poezie

Textul meu trage perdeaua:

mă ridic din patul de dragoste
becul roșu îmi urmărește mâna,
asta înseamnă că putem împărți cotoarele de măr
mai jos strada-i nepietruită lungește umbre de aluni
cel mai curat lucru de aici e nebunia
lovește fix la 6.30 ca un bulgăre
vor veni elfii-n salopete gri
îmi rămâne să mă ascund veşnic
sunt zile când vreau să trăiesc copilăria ta
eclipsa mea să facă sinapse cu materia.

într-o noapte n-am găsit ceva destul de semnificativ:

dragostea mea îngropată în cer nu e doar cer
inima mea e suculentă
nu mai e niciun pericol dricarii frumuseții au cărat peste parapeți
tălpile tăiate mânjite de sânge cu care nu se rușina

ai un coșmar proaspăt
cu îndoiala care ia forme variabile un joc de posibilităţi
felinarele plutesc deasupra noastră
inima se oprește asculţi beat-ul
femeia continuă să-și smulgă bandajele să le arunce peste noi
în jocul nostru de lumini şi umbre
toate uşile din lume s-au trântit în acelaşi timp
şi stau trează şi holden sparge uşi după uşi. azi mă tund.

am strigat după mama

vrăjește-mă în continuare
de ce naiba vibrez acum și țigările sunt dimineața

pe buzele mele titlu subtitlu

între betoane greierii trasează axe

nu ți-am mai spus niciodată, dar simt fiecare dezacord din tine
şi aşa te am lângă umărul stâng
cred că într-o zi voi deveni toată numai o inimă:

e bine să-ți recunoști slăbiciunile

când îmi atârni inima ca un breloc la o cheie.

Am avut și eu vârsta aia când toate se petrec lin

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 67

Pe contrasens

ți-e ușor în vis grădina din faţă nu există

din nou totul se învârte mult prea tare
mi se decolorează sângele
oamenii aplaudă băiatul timid de sub mare
la fel de ușor e să mă arunci în mijlocul rechinilor
și nici prietenii nu mai sunt cei care au fost.

Când toate se sfârşesc mă întorc după tine

mai mult pe furiş şi-mi turtesc amprentele
parcă sunt visele tale lucide din carţile de psiho

îți promit că îți voi ține capul ca pe un ou de prepeliță

când lumânări se sting și cadavre cad cumva în gol.
cred că brutalitatea cu care ai scris pe pereţi cu sânge

va îndulci mierea clipei.

Cuvintele deţin un singur sens bine conturat şi implementat

fulgerele prietenele tale de veci te scot din depresie
o spânzurătoare nouă imaculată nu-mi aruncă nicio privire
mîinile femeii se ridică femeia se ridică şi ea
vine vremea mea, m-am născut să îmbătrânesc
timpul e mereu şters de pe ploapele mele
vreau să mă priveşti în ochi să-ţi aminteşti ce nu ți-am spus
un hoț de libertate obișnuia să chinuie un câine turbat.
afară plouă cer spart
azi copiii noştri îţi vor scrie pe tălpi să nu ne rătăcim pe cărare.

În somn burţile se umplu cu acizi graşi ribonucleici şi proteine cu griji

și zîmbetul lui ar semăna cu un decolteu de femeie grasă
deși s-au dus timpurile când tancurile cu golani făceau legea
avem blană la purtător cât pentru 9 vieți
și o mie de pietre-n o mie de saci o sută de cuşti cu gânsaci.

nu uiţi foamea pielii pentru o alta

la fel cum leul mănâncă acest cadavru
stomacul gol al lui miller îl aude și bunică-mea
aceste camere nu ard când intri

nu suport să trag pe mine haine haioase

mai bine caut eternitatea într-o particulă de praf.

ultima pasăre cade din cer

poate că aprilie e prea înclinat spre revoltă
să-i spunem extaz
publicul aplaudă şi aruncă flori
mâine e altă şi altă speranţă spintecată brusc
nimeni nu mai cumpăra ciori de pe garduri

68 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019

 Pe contrasens

bolborosesc sunt o pasăre beată peste clădiri roşii

apoi tonuri gălbui de amiază & ceruri
da păsările au plecat înspre rai

nouă ne e frică de timpul ăsta netrăit

(apropo în pivniță s-a ars becul)
în autobuz a pătruns mirosul disperării al zilelor pierdute
(în circuitul nostru tata sparge mereu becul)
minune nu-i doar litera
de asta dezbrăcam o floare de miros.
(în acest întuneric cineva îți luminează colivia)
oamenii încă tremură în fața oglinzilor
bârfeşte lumea că ţara mea ar fi o curvă
(de care nici n-aș vrea să scap).

Nu suntem primii în casa asta totuși

haide să râdem împreună de ce nu
aşa e scris: stabilopozii vor fi pietre de moară
sesiunea de depresie & anxietate se duce la prima ploaie
trupul nu e contemporan cu sinele său

deși un sentiment patern

te-a luat și te-a pus pe podea.

Petrecerea a fost pe deplin scurtă

în fața blocului e liniște acum:

dragi comorienți, oceanele au mâncat alaska.

Adina Nistor, Aida Hancer, Alexandra Anea, Alexandra Apostol, Alexandra Cîrlan, Alexandra
Dumencu, Alexandra Istrate, Alexandra Lăţescu, Alexandra Mărginean, Alexandra Negru, Alexandra
Tihan, Ana Țebrean, Ana-Maria Lupașcu, Anamaria Nedelcu, Anastasia Gavrilovici, Andra Iordache,
Andra Mihăilescu, Andreea Felciuc, Andreea Găitan, Andreea Goreac, Andreea Itu, Andreea Nowak,
Andreea Petrovici, Andreea Teliban, Andreea Velea, Andrei Coca, Andrei Fediuc, Astrid Acatrinei, Aura
Monor, Bianca Avram, Bianca Bolohan, Bianca Coștiug, Camelia Grosu, Cătălin Bejinariu, Codruța
Corocea, Cosmina Moroșan, Cosmina Oniciuc, Cristina Crudu, Dana Cozmiuc, Daniela Bejinariu,
Daria Maruseac, Denisa Arcip, Denisa Timișag, Deniz Otay, Despina Popovici, Diana Beldeanu, Diana
Diaconescu, Diana Roznovan, Dragoș Bucatariu, Dumitrița Roșioru, Eduard Buhac, Elena Ailenei, Elena
Rîșca, Elena Stan, Elisabeta Maruseac, Emanuela Pînzariu, Emilia Tabără, Estera Stanciuc, Francesca
Stanciuc, Gabriela Tofan, George Serediuc, Georgiana Diaconița, Georgiana Toderaş, Grazia Bordignon,
Ioan Panțiru, Ioana Huțuleac, Ioana Redinciuc, Ioana Sainiuc, Ionuț Negru, Iuliana Verdeș, Larisa
Mihalache, Lavinia Ienceanu, Lavinia Nechifor, Lucian Onu, Luciana Cărare, Mara Alexoaea, Maria
Gavrilovici, Maria Zaharia, Mădălina Grosu, Mihaela Diaconescu, Mihaela Şuleap, Mihai Cîrjă, Oltea
Negru, Paul Florescu, Paula Maftei, Petru Coromă, Raluca Abăseacă, Raluca Mitiu, Raluca Rîmbu,
Roxana Baltariu, Sabin Horomnea, Sorina Rîndașu, Ștefana Popa, Teodora Lungoci, Teodora Vlădianu,
Teofana Sandu, Teona Stavarachi, Tudor Lițcanu, Vasile Flutur, Viorica Schipor, Vlad Berariu

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 69

 Eseu
Miturile lui Platon
Niadi-Corina CERNICA
Platon, unul dintre cei mai mari filosofi ai
Antichității, cu o gândire ambiguă și uneori negati-
vă față de literatură, a scris în tinerețe ditirambi, po-
ezie lirică și tragedii, conform lui Diogenes Laertios,
în cartea „Despre viețile și doctrinele filosofilor”. Di-
ogenes Laertios păstrează câteva dintre versurile lui
Platon, care au cunoscut mai multe traduceri, unele
dintre cele mai reușite aparținând lui Grete Tartler.
Delicatețea și frumusețea a două mici poeme ne face
să le prezentăm, ca exemplu al literaturii din tinerețe
a lui Platon:
„Către stele te-am întâlnit când priveai,
steaua mea;
O, de-aș fi cerul, să pot privi cu ochi mulți
către tine.”
„Timpul pe toate le duce; zilele lungi știu
cum să schimbe
Numele, știu cum să dăltuie forme, natură,
noroc.”
Platon a învățat literatura în școala lui Di-
onysios, a scris poeme, mai întâi ditirambi, apoi
poeme lirice și tragedii. După cum spune Diogenes
Laertios, „mai târziu, fiind gata să se prezinte la un
concurs cu o tragedie, ascultându-l pe Socrate vor-
bind, în fața teatrului lui Dionysos, își sorti poemele
sale flăcărilor, cu cuvintele: «Hai, căci Platon de tine
are nevoie, Hefaistos». Din momentul acela, având
vârsta de douăzeci de ani, se spune, el deveni ele-
vul lui Socrate.” Platon și-a prezentat filosofia sub
forma unor dialoguri. Dialogurile sale nu sunt însă
o simplă prezentare a unor idei filosofice; au o dra-
matizare clară, uneori implică finaluri, răsturnări
de situație, persoanele care dialoghează filosofic au
70 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
și un dialog psihologic implicit, alcătuit din ironie,
autoritate, complicități, referiri la o situație sau alta
etc. Astfel, celebrul dialog „Banchetul” are trei părți.
Prima parte, mai mică, cuprinde o discuție despre
banchetul care a avut loc cu o zi înainte, la care a
participat Socrate și prietenii săi. A doua parte este
rememorarea, în dialog, a acestui banchet și dis-
cursul fiecărui participant despre iubire. Discursul
lui Socrate este povestirea unei discuții din tinerețe
cu preoteasa Diotima, de la templul Afroditei, care
cuprinde și principalele idei filosofice ale dialogu-
lui „Banchetul”. Partea a treia, ultima, arată venirea,
după discuții, a lui Alcibiade, un elev al lui Socrate,
cu o cunună de flori pe păr, care prezintă un dis-
curs despre viața și omul Socrate, după care Epilo-
gul prezintă finalul banchetului, unii încă discutând,
alții adormind, în timp ce Socrate pleacă. Structu-
ra literară a dialogului „Banchetul” este evidentă,
ca și structura lui dramatică. De asemenea, un alt
dialog celebru, „Phaidon”, despre suflet, cuprinde
o introducere în care se discută despre moartea lui
Socrate în închisoare, la care a asistat discipolul său
Phaidon, ca și ultimele discuții ale marelui filosof cu
cei prezenți. Urmează rememorarea în dialog a tutu-
ror dialogurilor despre natura și nemurirea sufletu-
lui, după care Epilogul prezintă moartea lui Socrate
care bea cupa cu cucută, cerând, cu ultima suflare,
să i se jertfească un cocoș lui Asclepios, zeul medici-
nei, ultima ironie a lui Socrate sau o ultimă dorință,
cu un sens neexplicat.
Frumusețea literară a dialogurilor lui Pla-
ton, structura literară evidentă a unora dintre ele, a
pus în umbră o altă creație a lui Platon, proprie aces-
tuia, miturile. Prin mituri nu înțeleg doar referiri
mitologice, ci narațiuni cu caracter mitologic din

opera de maturitate și bătrânețe a filosofului. Cel
mai cunoscut este Mitul peșterii din dialogul „Re-
publica”, un mit despre lumea iluziilor, a eliberării
filosofului care ajunge la lumina adevărului, despre
întoarcerea lui în peștera celor înlănțuiți pentru a-i
elibera, și despre destinul său tragic – nu este crezut
și sfârșește prin a fi ucis de prizonierii din peșteră. E
cel mai iubit mit al lui Platon de către filosofi, și pre-
zentat întotdeauna ca simbol al filosofiei lui Platon.
Opera lui Platon cuprinde și alte mituri,
care au fost privite din punct de vedere filosofic, re-
toric și pedagogic, dar nu literar. Cele mai multe au
chiar aceste funcții, de prezentare a unor idei filoso-
fice, într-o modalitate concretă (funcția pedagogică)
și de întărire și subliniere (funcția retorică). Majori-
tatea povestiri, de mici dimensiuni, ele arată capaci-
tatea incredibilă a lui Platon de a imagina „povești”,
concretizându-și ideile filosofice nu prin exemple
accesibile, ci prin narațiuni coerente, de o mare fru-
musețe, uneori și de o înaltă emoție, precum Mitul
peșterii. Chiar și astfel, prodigiosul talent literar al
lui Platon este vizibil.
Două mituri, de mari dimensiuni, rămân
însă de neexplicat filosofic, pedagogic sau retoric.
Unul, Mitul Atlantidei, este chiar subiectul dialo-
gului „Critias”, numit de Diogenes Laertios „dialog
etic”, probabil doar pentru că îi prezintă laudativ pe
strămoșii grecilor. Creat de Platon (nu există nicio
referire la Atlantida sau la atlanți la alți autori antici,
anteriori sau contemporani filosofului), acest mit
va avea un destin grandios, rămânând în imagina-
rul european într-o formă foarte simplificată și fără
a i se cunoaște autorul. Al doilea mit, Mitul Lumii
de dincolo din dialogul „Phaidon” este o descrie-
re mirifică, de o bogăție imaginativă inegalabilă, a
unei lumi de dincolo cu un alt climat, cu altă geo-
grafie, un ținut fantastic, fără echivalent în mitologia
greacă (ca și Mitul Atlantidei, cu descrierea originii
Atlantidei, a orașelor, a unor tradiții, a luptelor cu
strămoșii grecilor, și a scufundării în mare a acestui
continent).
Ne propunem în continuare să prezentăm
și să analizăm aceste mituri ca realizări literare, ima-
ginative, marcate de mirific și fantastic; în epoca
Antichității, gustul pentru fantastic al lui Platon s-a
manifestat într-o modalitate foarte originală, a „mi-
tologiilor imaginate”. Genul fantastic încă nu exista,
iar Platon prezintă ținuturi și continente inexisten-
te într-o nouă modalitate, a mitologiilor închipuite,
fără nicio paralelă sau legătură cu religia greacă și
miturile acesteia.
Vom încerca să demonstrăm această ob-
servație prin prezentarea a două mituri – o literatu-
ră mai apropiată de geniul literar al lui Platon decât
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Eseu
ditirambii, poezia lirică sau tragedia în care, după
cum am spus, scrisese opere în tinerețe.
Dialogul „Critias”, un dialog de bătrânețe,
neterminat, cuprinde în întregime Mitul Atlantidei.
Din puținele replici de început nu reiese problema
filosofică pusă în discuție; probabil nu este niciuna.
Zeița memoriei este invocată pentru a li se prezen-
ta tuturor „cele spuse cândva de preoții egipteni” și
aduse de către Solon – războiul vechi de nouă mii
de ani dintre atlanți, cei care locuiau dincolo de Co-
loanele lui Hercule, și greci. Scopul dialogului este
scoaterea din uitare a strămoșilor grecilor și cele-
brarea virtuților acestora. Reamintirea războiului cu
atlanții duce la prezentarea grecilor de odinioară și a
Atlantidei. Grecii duceau un trai simplu, virtuos, fără
a poseda nimic și fără a cere nimic altora. Pământul
era fertil, roadele frumoase și bogate. Societatea era
organizată după modelul Cetății ideale din „Repu-
blica”, fiind formată din agricultori și meșteșugari,
din războinici, care locuiau separat, și conducători.
După această scurtă prezentare a vechi-
lor greci, urmează o descriere amplă a Atlantidei și
atlanților. La împărțirea pământului între zei, insula
Atlantidei a revenit lui Poseidon, zeul mării. Platon
imaginează o întreagă origine mitică a atlanților,
care se trăgeau, potrivit dialogului „Critias”, din fiii
zului Poseidon și al muritoarei Cleito. Pentru ea și
fiii acesteia, Poseidon a creat trei canale, toate circu-
lare, concentrice față de centrul insului, și a ridicat
de jur împrejur fortificații. Fantezia lui Platon crează
o Atlantidă geometrică, cu canale circulare, cu un
canal comun deschis către mare. Odată prezentată
originea mitică a conducătorilor atlanți, Platon pre-
zintă, pagină după pagină, o insulă și o lume dis-
părută, neatestată în nicio altă scriere sau mitologie
antică, greacă sau străină. Atlantida era fabulos de
bogată, mai bogată decât orice altă țară din trecut și,
crede Platon, și din viitor. Un metal specific insulei
era oricalcul, „cunoscut nouă doar prin numele lui”,
după aur, cel mai prețios metal din acele vremuri,
dur și maleabil. În Atlantida erau foarte multe ani-
male sălbatice și domestice, chiar și elefanți. Clădi-
rile erau zidite din piatră albă, neagră și roșie. Zidul
ce înconjura exteriorul insulei era, pe exterior, îm-
brăcat cu o mantie de aramă, iar în interior de co-
sitor. Zidul ce înconjura acropola era împodobit cu
oricalc, ce strălucea ca focul. Templul lui Poseidon
și Cleito era înconjurat de un zid de aur de care nu
se putea trece. Metalul preferat de Platon este însă
oricalcul, un metal existent doar în Atlantida. Tot
acolo se află două izvoare, unul cu apă rece, altul
cu apă caldă, ambele tămăduitoare. Poseidon avea
în Atlantida și o pădure sacră. Descrierea continuă,
cu aceeași tendință spre fabulos, spre aglomerarea
71
Eseu
de elemente, cu aceeași hiperbolizare a bogățiilor și
frumuseților Atlantidei. Platon descrie întreaga in-
sulă, organizarea armatei atlanților, împărțirea pute-
rii și a autorității etc. Legile lăsate de Poseidon erau
scrise pe o coloană de oricalc, la templul acestuia, în
inima Atlantidei. Este descris și un ritual prin care,
o dată la patru sau cinci ani, se făceau judecățile im-
portante.
Cu timpul, marile virtuți ale atlanților
s-au pierdut, iar slăbiciunea și nerușinarea lor nu
mai puteau fi ascunse. „În schimb”, adaugă Platon,
„pentru cei ce nu aveau ochi să vadă adevărata feri-
cire, ei păreau că duc o viață binecuvântată, în goa-
na lor neostoită după putere”. Zeus ia hotărârea să
îi pedepsească, pentru a-i aduce astfel pe calea cea
bună. Finalul mitului lipsește, tot ce știm este că
Atlantida, în urma mai multor cutremure, se scu-
fundă în mare.
Sensul etic al dialogului este clar; din ceea
ce s-a păstrat nu rezultă că dialogul ar avea vreo
72 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
miză filosofică. Imaginația lui Platon construieș-
te o insulă inexistentă, cu o origine mitică creată
de filosof, iar descrierea Atlantidei este dominată
de fabulos, de aglomerare de elemente; Atlantida
este o insulă a belșugului, bogăției și abundenței,
a metalelor care strălucesc, demnă de Poseidon,
zeul tutelar al insulei. Deși Atlantida este organi-
zată geometric, ea nu dă impresia de organizare, ci
de ținut al bogățiilor și al unei naturi fabuloase (în
Atlantida, reamintim, se află și elefanți).
Un alt mit, Mitul Lumii de dincolo, de un
mirific incredibil, apropiat de fantastic, se află în
cuprinsul dialogului „Phaidon”, un dialog de ma-
turitate, despre suflet. Mitul prezintă Lumea de
dincolo, cu o îndrăzneală imaginativă rară, un loc
cu altă geografie și alt climat, cu totul diferit de re-
latările mitologice despre Hades.
Pământul, cu adâncituri și înălțimi mai
mari decât știm noi, se spune în mit, are trei tipuri
de atmosferă suprapuse: cea mai de jos e apa, iar în
apă trăiesc viețuitoarele mării; suprapus este aerul,
în care trăiesc oamenii, iar aerul este superior apei.
Deasupra aerului este eterul, care înconjoară înă-
țimile cele mai mari ale pământului și pentru care
aerul este precum oceanul și mările pentru noi. În
locurile înalte, cu atmosferă din eter, trăiesc sufle-
tele nemuritoare. Pământul acolo este acoperit de
culori, toate mai frumoase și mai numeroase decât
la noi. Pământul este plin de „coraline, iaspi, sma-
rald și celelalte”, de aur și argint și toate metalele
prețioase. În dumbrăvile sfinte și în temple se află
cu adevărat zeii, iar nu statuile lor, ca în tărâmul de
mai jos, al oamenilor. Dedesubtul acestor pămân-
turi sunt diferite canale, mai înguste sau mai largi,
cu râuri de apă caldă și rece, de foc sau lavă. Apoi
Platon înfățișează toate aceste fluvii aflate sub pă-
mântul Lumii de dincolo, în număr de patru, fără
vreun echivalent prea clar cu mitologia religioasă
greacă. De altfel, personajul Socrate, care poves-
tește mitul, spune: „A susține însă în mod sigur
despre ce-am povestit că sunt așa, nu se cade unui
om cu gândire cumpănită.” Mitul a fost povestit
doar pentru a fermeca. De data aceasta, cuvintele
potrivite pentru a descrie Mitul Lumii de dincolo
sunt mirific și fantastic, iar fantezia lui Platon mer-
ge până la crearea unei noi geografii și a unui nou
climat Pământului, cu atmosferă și ținuturi supra-
puse, formate din elemente diferite.
Cele două mituri sunt, din punctul nos-
tru de vedere, frumoasa literatură a unui filosof. În
timp ce Mitul Atlantidei a străbătut secolele, însă
nu în forma imaginată de Platon, Mitul Lumii de
dincolo a rămas închis, ca un basm fantastic, puțin
cunoscut, în paginile dialogului „Phaidon”.

„Sfântului îi este dat să ființeze, mereu, pe
trepte suitoare, ca să reverse în jurul său lumi-
na cea adevărată”.
Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid
Părintele Justin Pârvu împlinește, în 15 iunie
2019, o sută de ani. Folosesc verbul la prezent pentru
că „Duhovnicul Neamului” n-a murit în urmă cu
șase ani, ci, așa cum am mai spus, a trecut în veșnicie,
de unde continuă să ne vegheze și să ne ocrotească.
Acum, când trăim vremi „de năpaste”, „înspăimân-
tătoare” (și sunt cuvintele Arhimandritului, cu grija
schitului dar și a țării), avem nevoie acută de îndem-
nul său la rezistență și la unire.
În 2014, Cristina Nichituș Roncea a scos la
Editura Mica Valahie albumul Părintele Justin-Măr-
turisitorul, cu subtitlul Fotografii și vorbe de duh. A
revenit la chipul dumnezeiesc cu altă sută de portrete,
strânse în alt album, mai trainic și mai frumos: Du-
hovnicul. 100 de ani cu Părintele Justin, Ed. Doxolo-
gia, 2019. Când le privești, îți par picturi, acuarele,
gravuri... „Nu, nu sunt decît fotograf ”, ne spune cu
sfială și cu smerenie autoarea. Dar clișeele color sau
alb-negru țin de arta înaltă a fotografiei, ceea ce nu-i
puțin lucru.
O amintire din memoria inimii, cum o
numește Părintele Justin? Când tatăl meu m-a dus
la Pârscov (fusese exilat acolo, într-o judecătorie de
ocol, din baroul de avocați din București, ca membru
PNȚ), copilul care eram a întrebat, văzându-l pe Va-
sile Voiculescu în cerdacul casei, cu părul alb năvalnic
și ochii aprinși: „E Doamne-Doamne?” Chipul Pă-
rintelui Justin îl poate figura pe Dumnezeu: neapărat
cu privire albastră. Cristina Nichituș Roncea a ales să
demonstreze asta. Sau a fost aleasă?
Mi s-a întâmplat să mă opresc, din suita de
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Apostrof
O viață cîștigată
întru Hristos
Magda URSACHE
chipuri, mereu pe alt portret: Preotul cu capul des-
coperit, cu crucea înălțată deasupra frunții; scriind/
citind; cu mănunchiul de busuioc ridicat; vorbind la
un telefon cu fir... Când cere ajutor de la Puterile ce-
rești pentru Neamul său, strălucește. E frumos Părin-
tele pentru că are sufletul frumos. Lentila surprinde
o îngrijorare crescândă în ochii albaștri, în mîinile pe
care și le frământă, în buzele strânse... E mâhnitmâh-
nitmâhnit Părintele, zâmbetul apare greu, nici pisoiul
pufos nu-l mai face să surâdă. Mergând din pagină
în pagină, din fotografie în fotografie, îl văd din ce
în ce mai alb, din ce în ce mai iluminat, din ce în ce
sfânt, revărsând o lumină suprafirească din frunte,
din palme, din stihar... Cele trei Altare ale sale, Biseri-
ca, Neamul, Familia, sunt lovite, umilite, batjocorite.
Nici martirii nu scapă de desconsiderare, iar reperele
morale sunt minimalizate; în contrapartidă, se găsesc
scuze pentru armata de caralii ai închisorilor morții,
nu pentru armata Ogoranului: „Așa erau vremurile!”
La un soi de emisiune care se vrea de cultour, l-am
auzit pe un actor de telenovele spunând că vrea să-l
interpreteze pe Stalin ca să-i arate latura umană: „A
fost și el om”. N-a fost. Mai mult decît atît, „tătuca”
a vrut să-l ucidă pe Hristos în om. Ca să nimicești
omul, ne arată Părintele Justin, trebuie ucis Hristos în
om. Numai că Fiul lui Dumnezeu a fost ucis o singură
dată, prin răstignire pe crucea verticală.
Are și leacuri Părintele Justin: Unitatea ro-
mânilor și Pocăința lor, Ascultarea pentru Biserică și
Neam, Rugăciunea necontenită, toate cu corespon-
dență în fotografiile Cristinei. Când țelul noii ideo-
logii corect politice pare a fi măcinarea ființei etnice,
Domnul l-a dăruit cu zile îndelungate, ca mesajul său
să fie auzit și urmat: să ne opunem memoricidului;
memoria vie e o biserică vie, duce la trezvia sufletului,
re-deșteaptă conștiința etnică adormită. După tre-
73
Apostrof
cerea prin Golgota închisorilor, a ridicat mănăstirea
„Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, pentru a adă-
posti racla cu relicvele martirilor și mărturisitorilor,
pentru pomenirea lor. În numele acestor destine ini-
maginabil de tragice, dar care, cum ar spune Petre Țu-
țea, au salvat „onoarea spirituală a poporului român”,
a ctitorit Părintele lăcașele de cult. Nu în altă parte
decât acasă, în satul său, Petru Vodă: „Acasă a fost
pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oa-
menii au frică de Dumnezeu, respectă tradiția și va-
lorile neamului. Dacă nu respecți valorile neamului,
care sunt identitatea ta în lume, ce să respecți? Dacă
nu respecți tradiția, care este legătura ta cu trecutul,
este rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenția
să reziști în fața loviturilor prezentului și viitorului?
Dacă nu respecți pe Dumnezeu, cum să te mai consi-
deri om cu destin?”(apud Adrian Alui Gheorghe, Pă-
rintele Justin Pârvu: File de pateric, Doxologia, 2018).
Părintele Justin ne-a așezat sub ochi o expe-
riență sacrificială, tăinuită ori negată, alteori calom-
niată. A optat fără să șovăie pentru sacrificiul de sine.
„Dacă știi să alegi bine, lucrurile devin ușoare, viața
este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai în-
doială că ai ales bine, iarăși te chinui. Dacă îl alegi pe
Dumnezeu, cale și țintă, nu mai ai nicio îndoială, ai
ales bine.” Iar Iisus nu-ți sparge ușa. Bate doar. Amin-
tiți-vă de apariția Lui în celula lui Radu Gyr: se arată,
atât; tace, atât. Și poetul vede pe mîinile sale însânge-
rate cuiele lui Hristos.
Petru Ursache susține în eseul Monahul și
poetul, unde îi are în vedere pe Părintele Justin și pe
poetul Adrian Alui Gheorghe, că „poezia religioasă
și cea de celulă se apropie până la sinonimie”. Paralela
de diferențiere între drumul morții și drumul crucii?
Pe drumul morții (pentru neam, în războaie drepte)
funcționează legea divină; pe drumul crucii, în temni-
ță, funcționează fărădelegea, prin cea mai demențială
tortură. Însă bi-unitatea omului, umană și divină, a
biruit fărădelegea. Prin Valeriu Gafencu, prin Arsenie
Boca, prin Gh. I. Brătianu, prin Daniil Sandu Tudor,
prin Monseniorul Ghika, prin Mircea Vulcănescu...
Așa se naște sfântul: din comuniunea cu Iisus și în su-
ferință, și în lumină. Spune Arhimandritul Justin, în
altă filă din Patericul propriu, că martirii au cunoscut
„realitatea îndrăcită și apoi a dumnezeirii”. Aceeași
bi-unitate umană și divină i-a unit pe deținuți. Au fă-
cut, cu ajutor de sus, „din înfrângeri scări și trepte, din
căderi urcuș deplin” (Radu Gyr, Metanie).
Sub sudalmă și bâtă, salvatoare în suplicii
a fost puterea rugăciunii. Virgil Maxim (Imn pentru
crucea purtată) mărturisește că Rugăciunea inimii le-a
păstrat rezistența psihică. La foame, hrana rugăciunii.
La frig, căldura rugăciunii. Iar la capătul drumului pă-
mântesc, știau că-i așteaptă Iisus. Din tiparnița Mănăs-
tirii Petru Vodă a ieșit, cu binecuvîntarea Arhimandri-
74 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
tului, și antologia Poeți după gratii, în 2010. Cel abia
murit a ajuns printre stele, pe „drumul ocnașilor” aflat
„în preajma Căii Lactee”. Iată chemarea din poemul lui
Gyr, Vecinul care-a murit: „Vino cu mine. Din rogojină
fă-ți verde trăsură./ Sunt paturi albe sus și sunt pâini./
Ne-așteaptă-n luceafăr Iisus, cu lapte cald și prescură/
Și-un pahar plin cu lacrimi în mâini.”
Nicolae Mărgineanu spunea „Aiudul meu”;
Marcel Petrișor spunea „Jilava mea”. Părintele Justin,
condamnatul cu numărul 267, poate spune și Jilava
mea, și Aiudul meu, și multe alte locuri de detenție:
Văcărești, Suceava, Baia Sprie, Gherla, Periprava...
Sinistre locuri și sinistre vremuri! Nimicire era ordi-
nul, în alte cuvinte: „Bravii la moarte!” Ioan Ianolide
strigă: „Nu eu, ci Hristos este urît și prigonit în mine”.
După Nistor Chioreanu (Morminte vii), înjurătura
preferată de odiosul Goiciu era: „Tu-ți Dumnezeul
dumnezeului tău”. Genu Țurcanu, „din Securitate sau
din Infern, tot una” notează Petru Ursache, era „Răul
în manifestare diavolească” (Istorie, genocid, etnocid,
Ed. Eikon, 2019). Regizorul slujbelor negre, cu var-
ga de metal în mână, rânjea blasfemiind că Iisus nu-i
decât „idiotul care a murit pe cruce”. Însă cei verti-
cali au înțeles că „iadul nu are putere să-l zdrobească
definitiv pe om, cu toată armata lui de monștri și pe
ucigași” (lucr. cit, pag. 107). Treapta de om se urcă
prin curaj și răspundere de tine însuți, mai ales când
a spune adevărul a ajuns iarăși un risc. Scrie Părintele
Justin într-o filă de Pateric: „Este un păcat să nu fii
la înălțimea jertfei pentru care ai fost menit. Și orice
păcat trebuie răscumpărat, îl răscumpără cei care vin
după tine, cu sacrificiul lor.”
În altă filă memorabilă, vorbește despre
Aiud: „Când am intrat în celula Aiudului, în drep-
tul acelei ferestre se zărea o nuielușă groasă cam cât
degetul, ca o plantă. Când am ieșit, nuielușa deveni-
se copac, ocupând tot geamul, încât nu puteam auzi
dimineața marșurile ostașilor. Pușcăria te silește să
înveți asceza, postul, rugăciunea, comuniunea și dra-
gostea de cel de alături.” Iar încercările sunt multe și
lungi. Cazul Valeriu Gafencu, îmbrăcând cămașa lui
Hristos: n-a ezitat să-și salveze semenul de altă reli-
gie, dându-i streptomicina care l-ar fi putut scoate pe
el însuși din moarte. „Omul nu trăiește pentru sine,
omul este binecuvântat să trăiască pentru celălalt.
Trăind pentru celălalt, el trăiește pentru sine”, așa
sună etica Arhimandritului, care ar trebui să fie Ma-
xima Moralia pentru noi toți.
Adrian Alui Gheorghe are îndreptățirea să
afirme că viața Părintelui Justin Pârvu este o viață câș-
tigată întru Hristos. Albumul impresionant al Cristi-
nei Nichituș Roncea, subintitulat PUTERE ȘI LUMI-
NĂ, ilustrează cu har adevărul acesta.
Memoria reperelor morale trebuie apărată.
Altfel ne întunericim.

Rapoartele de război sunt documente ela-
borate de comandanţii de campanie care au răs-
punderea de teren, a strategiilor şi a tehnicilor de
luptă aplicate în funcţie de împrejurările concrete,
de asalt-ofensivă, de intrare în dispozitiv, de tergi-
versare voită a atacului, de refacere a forţelor sau
de retragere. Nu încape risipă de detalii, mai multe
variante de proiect pentru una şi aceeaşi misiune,
divagaţii literare. Este de datoria Marelui Stat Ma-
jor al Armatei, a membrilor acestuia, fie delegaţi
pe teren, fie uniţi în consiliu de lucru, să constate
dacă şi în ce măsură factorul executiv a procedat cu
judecată şi la obiect într-o bătălie cîştigată ori pier-
dută, ţinînd cont de poziţia de pe teren, de dispo-
ziţia trupelor, de înzestrarea unităţii, de raporturile
de forţe cu duşmanul. Războiul este ştiinţă exactă
pentru cei implicaţi direct, cu arma în mînă; poate
fi socotit şi artă, privit de la distanţă, peste timp.
Asemenea documente aparţin cu priori-
tate arhivelor militare şi stau la dispoziţia cursu-
rilor pentru pregătirea ostăşească. Post-festum,
ele prezintă acelaşi interes şi pentru învingători şi
pentru învinşi: „cele bune” trebuie să fie memora-
te, iar cele care au dus la rezultate nedorite să fie
menţionate pentru meditaţie şi învăţătură; mai ales
că războaiele sunt aceleaşi de cînd lumea, cu victo-
rii sau/şi cu înfrîngeri. După căderea Cortinei de
Fier, de cînd s-au desecretizat şi arhivele militare
privind cel de-al Doilea Război Mondial, germane,
ruseşti, româneşti etc., se poate constata, fără note
propagandistice, în ce punct forţele militare ger-
mano-române au înscris puncte pozitive (în sen-
sul de „favorabile”) în războiul purtat, în comun,
în sudul Rusiei şi unde s-au grăbit în judecată şi
acţiune, dînd posibilitate adversarilor să se replieze
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Opinii
Îngerul căzut
Petru URSACHE
şi să preia comanda în teritoriu.
Într-o bătălie încinsă, pe front întins, cu
multe fortificaţii şi centre de comandă, adesea este
greu de făcut estimări precise, de perfectă coordo-
nare a acţiunilor. Abia după ce lucrurile sunt puse în
rînduială, prin relevarea faptelor de teren şi a ordi-
nelor de comandă, începe să se întrevadă faţa exac-
tă a adevărului. Istoricii militari reconstituie faptele
trecute, în chip concluziv, îndepărtînd confuziile,
semnalînd controversele. Iată un exemplu ilustrativ
în legătură cu o secvenţă a războiului trecut:
„Poziţiile din Hersones au fost ocupate
încă de la 9 mai de trupele Corpului de Munte ro-
mân, care au asigurat astfel retragerea restului for-
ţelor Armatei 17 de la Sevastopol. Încă o dovadă a
faptului că trupele române nu erau nici lipsite de
valoare şi nici «inutile», aşa cum clama Comanda-
mentul german” (Adrian Pandea şi Eftimie Arde-
leanu, Românii în Crimeea (1941-1944). Editura
Militară, Bucureşti, 1995, p. 86).
Afirmaţia se bazează pe studiul rapoarte-
lor şi al programelor de luptă. Nu-i de dorit răs-
tălmăcirea acestora, cum se întîmplă în cazurile
de propagandă şi de „corectare” a istoriei. Se are în
vedere unitatea militară, Armata în general, capul
oştirii, pentru a se reţine esenţialul: prezenţa (sau
absenţa) românilor, să spunem, a germanilor, a ru-
şilor, a italienilor în situaţia dată.
Programele şi rapoartele elaborate de ca-
pii oştirii sunt documente (scrieri) greu accesibile
cititorului obişnuit. Mai aproape de înţelesul lui par
a fi jurnalele de front cu amănunte de viaţă concre-
tă, cu divagaţii şi literaturizări. Prind contur faptele
şi oamenii, iar atmosfera de tranşee cu ale ei sufe-
rinţe-satisfacţii capătă credibilitate sporită pentru
75
Opinii
orice categorie de cititori. Aici se aude şi se vede
ostaşul dintotdeauna, indiferent de gradaţii ori de
medalii, executantul fiind răspunzător cu viaţa, în
fiecare clipă, de ceea ce face, comandantul fiind
acelaşi, alături de ai săi, fie sub gloanţe, fie aflat în
punctul de observaţie. Bucuria datoriei împlinite,
onoarea, eroismul sunt moduri de a exista pentru
fiecare. Faptele vii, narabile cu mîndrie în clipe-
le de popas, între două lupte, dau sens şi culoare
acestui tip de scriere. Văzîndu-i pe combatanţi la
lucru, cu mic cu mare, se confirmă programele şi
rapoartele speciale, în fond şi în literă, documenta-
ţia de război în ansamblu, ca şi în aspecte sensibile,
detaliate.
O asemenea lucrare este Drumul crucii,
vol. I, II (Editura Litera, Bucureşti, 1993) de Aurel
State. Cine este autorul? Un erou născut („iar nu
făcut”) din anonimatul sănătos şi roditor al unui
sat de munte. Pot fi citate şi multe alte scrieri care
dezvăluie formarea personalităţii luptătorului în
condiţiile vieţii de campanie: Şi eu am luptat în Est.
Spovedania unui fost prizonier de război. Editura
Militară, Bucureşti, 2010) de Gheorghe Netejoru,
Sub faldurile drapelului tricolor (Editura Pentru
Viaţă, Braşov, 1999) de Nicu Păun, Un procuror in-
comod (Editura Fundaţia Academia Civică, Bucu-
reşti, 2011) de Florea Olteanu, etc.
Cititorul mai află de faima militară a loco-
tenentului Aurel State din cartea lui Marcel Petri-
şor, Cumplite încercări, Doamne!, unde i se acordă
eroului cîteva pagini frumoase, în compania unor
nume celebre ca Prinţul Ghyka, Petre Ţuţea, Nae
Cojocaru, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, stareţul
Arsenie Papacioc, Costache Oprişan, personali-
tăţi victimizate de vremuri de război, de prizoni-
erat, dar mai ales de închisorile comuniste în timp
de „pace”. Paul Goma îl aşează pe Aurel State pe
primul loc într-o serie de celebri opozanţi antico-
munişti, după cum urmează: Aurel State, Gheor-
ghe Mircescu, Nistor Cheoreanu, Costin Merişcă
(Paul Goma, Scrìsuri. 1972-1998, Nemira, Bucu-
reşti, 1999, p. 418). Firesc, deci, să trezească interes
Drumul crucii, scriere amplă, dezvăluind un destin
dramatic şi complex de luptător care merită, în-
tr-adevăr, titlul de erou.
De ce Drumul crucii? Pare o opţiune reli-
gioasă, ca la Virgil Maxim (Imn pentru crucea pur-
tată) sau Radu Gyr (As-noapte Iisus ...). De altfel,
literatura religioasă era preferată în închisoare; dar
şi cea patriotică. Ambele se uneau într-o voce. Doi-
na lui Eminescu, interzisă în celularul mare (Ţara),
se auzea în toate închisorile, iar poezia Limba
noastră, a preotului basarabean Alexei Mateevici,
se rostea cu glas de rugăciune. Mai multe catego-
76 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
rii tematice ale literaturii concentraţionare şi de
rezistenţă se asociau metaforei urcuşului christic
pe Golgota suferinţei, ca un parcurs de înălţare din
treaptă în treaptă, dovadă că unele victime au fost
răsplătite cu iluminări harice. Şi-au găsit adăpost la
mănăstiri şi schituri după detenţie, au încercat să
practice meşteşuguri şi arte religioase, ori au ridi-
cat biserici, chiar la ei în sat. Altora li s-a rezervat
un traseu mai agitat (război-prizonierat-închisoa-
re), cu urcuşuri şi prăbuşiri ( ofiţerii Aurel State,
Radu Greceanu, Nae Cojocaru), dar au reuşit să
se salveze în virtutea aceloraşi valori morale divi-
no-umane. Aşa că literatura concentraţionară dez-
văluie destine de eroi, dar şi de sfinţi. Faptele de
arme, într-un caz, comportamentul de neîntinată
curăţenie sufletească, în celălalt, vorbesc de la sine,
scutindu-ne de conformismul frazelor decorative.
Dacă rolurile ar fi fost schimbate, Aurel
State cu Gheorghe Calciu, să spunem, cu Valeriu
Gafencu ori cu Sandu Tudor, puterea lor de rezis-
tenţă, ca „încercare” (Marcel Petrişor) în faţa rău-
lui, n-ar fi fost diminuată. Părintele Grebenea nu-şi
găsea linişte pînă nu-i ajuta măcar cu o vorbă bună
pe nefericiţii aflaţi pe patul de suferinţă, deţinuţi
ca şi el. Trecea dintr-o celulă în alta, împotriva in-
terdicţiilor, suporta sancţiuni aspre. Se purta ca un
adevărat „oştean al lui Hristos”; Nichifor Crainic,
Radu Gyr, Dumitru Stăniloae reprezentau repere
ideale, impunînd respect chiar şi duşmanilor în-
răiţi de la conducere; iar Petre Ţuţea obişnuia să
se recomande pe sine ca „ostaş al neamului meu”,
oricînd gata să se sacrifice. Asta şi făcea.
Aşadar: Drumul crucii. Dar în accepţi-
unea unui militar de carieră, maturizat încă din
prima zi a focului: „Războiul nu e ucenicie pentru
nimic, scrie autorul. E Golgota fără înviere. Te-ai
băgat singur sub cruce, du-o cum se cuvine” (Dru-
mul crucii, I, p. 24-25). Nu era un război ca toate
altele, ci împotriva comunismului ce năvălea de la
Est; un „război sfînt”, cum i se spunea atunci, în
rapoarte militare, în predici de duminică.
Ziua nunţii şi ziua plecării la oaste în-
semnau cele două momente memorabile din viaţa
unui tînăr, fie din mediul sătesc, fie de la oraş, cu
bucurie şi, totodată, cu emoţie de doină. Dacă se
întîmpla să fie şi absolvent al vreunei şcoli milita-
re, devenea vedetă în faţa tuturora şi i se prevedea
carieră binecuvîntată. De cînd România căpătase
chip de sine stătător în epoca modernă, se întărise
credinţa că fiecare generaţie de tineri este chemată
să dăruiască partea ei de jertfă, pentru binele pro-
priu şi general. Succesiunea rapidă a războaielor,
de la 1877 pînă la cel din urmă, cu învăţămintele
de rigoare, pledează de la sine. Aşa că plecarea la

oaste, întoarcerea cu răsplata onoarei intraseră în
firea lucrurilor.
Cu bucuria plecării la oaste începe şi ca-
riera tînărului Aurel State; din păcate, nu şi cu răs-
plata onoarei la întoarcere. Terminase Şcoala de
ofiţeri de vînători de munte, împlinise 21 de ani şi
se pregătea să se integreze în unitatea în care fusese
repartizat; se afla deja în focul luptelor, în preajma
sistemului de fortăreţe al Sevastopolului. Încerca-
se să ţină un jurnal de însemnări zilnice, dar nu
realizase decît cîteva foi pe care avea să le piardă
în curînd, „într-o luptă prin Caucaz”. Deocamdată,
ieşise din adăpostul de şef de grupă, ca subofiţer,
să ia cunoştinţă, la vedere mai liberă, cu cîmpul de
luptă. Un camarad mai încercat, Fane Stroescu, îi
arăta punctele din program:
„Valea Ceornaia cu şirurile de plopi, me-
reu fumegînd de explozii, înscrisă pe axul celor
două localităţi tătare: Suli unde începusem drumul
meu, şi Novo Suli, sub pantele Gorei Sapun, centu-
ra portului Sevastopol. În stînga noastră, aproape
central pe harta capului de pod, bastionul cu înălţi-
mea Capelei, poarta blestemată a cetăţii, întredes-
chisă în decembrie ‚41 şi înţepenită aşa în încleşta-
rea celor doi adversari” (Drumul crucii, I, p. 23).
Pare o recunoaştere de rutină, fără note
stilistice tensionate. Însă, după toate probabilită-
ţile, se petrecea în ajunul bătăliei decisive asupra
Sevastopolului. Ea a dus la aşezarea trupelor ger-
mano-române în Crimeea, cu deschideri şi mar-
şuri lejere pînă în Caucaz şi Kuban. Înfruntarea s-a
produs între 17-23 decembrie 1941, Corpul român
de Munte ducînd greul bătăliei, sub comanda ge-
neralului Gheorghe Avramescu şi a colonelului (la
acea vreme) Radu Konde. Într-un raport militar
întitulat Cucerirea Karlovkăi şi a Dealului Capelei
se scrie:
„Atacul executat de Divizie între 17-23 de-
cembrie 1941, pentru cucerirea fortificaţiilor din faţa
Sevastopolului, a condus la următoarele pierderi:
Morţi: 25 ofiţeri, 5 subofiţeri, 301 trupă;
Răniţi: 26 ofiţeri, 14 subofiţeri, 761 trupă;
Dispăruţi: 121;
Total pierderi: 1266.
Sunt cele mai grele jertfe din toate opera-
ţiunile pe care le-a executat Divizia de la începutul
războiului.
Totuşi jertfa grea de sînge a fost încu-
nunată de succes, deoarece Dealul Capelei, satele
Karlovka şi Ciorgun şi înălţimile vest de acest sat
au fost cucerite prin eroismul legendar al ostaşilor
noştri, care s-au acoperit de glorie şi de admira-
ţia nemărginită a aliaţilor noştri germani” (Adrian
Pandea şi Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea.
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Opinii
1941-1944. Editura Militară, Bucureşti, 1995, p.
176-177).
Istoricilor de profesie le sunt utile aseme-
nea constatări de valoare documentară, înainte de
toate, dar şi apologetică, instructivă pentru noile
generaţii. Au fost pierderi ca peste tot (aici, cifra-
te în vieţi omeneşti), şi încă pe pămînt străin. Dar
există un totuşi fortifiant, destinat să răscolească
realităţi mai profunde şi semnificative. În acest ra-
port, ca şi în altele, sunt citate localităţi de prim in-
teres strategic: Dealul Capelei, Sapun, Kerci, Cior-
gun, Balaklava, Perekop, Şivas, dar mai ales „înăl-
ţimile” (Capela, Sapun). Cucerirea lor era specia-
litatea vînătorilor de munte ai armatei române, la
origine, păstori de prin Bucegi, Vrancea şi Dorne.
Aurel State se afla printre ei. Incursiunile de acest
fel cereau antrenament, curaj şi chiar fantezie şi se
executau în grupuri mici, însă bine corelate în cu-
prinderea unui spaţiu accidentat, cu altitudini greu
accesibile. Stalin a avut mare necaz pe aceşti luptă-
tori români. Redutele din faţă cădeau rînd pe rînd.
Împotriva celor mai rezistente, comandamentul
român al vînătorilor de munte apela la echipe de
voluntari: cei mai destoinici şi mai curajoşi aveau
prilejul să se afirme. Aurel State nu scăpa aseme-
nea ocazii. Îi făceau bine aerul înălţimilor vibrînd
de obuze şi de flăcări incendiare, pereţii de stîncă
marcaţi peste tot cu guri de foc, gîndul că norocul
îl poate conduce să găsească soluţia salvatoare.
E dificil de urmărit fir cu fir şi secvenţial
bătălia pentru ocuparea poziţiilor deja amintite şi
intrate în legendă: bastionul Capela, centura Gora
Sapun, Valea Neagră, Stînca Roşie etc.; odată cu
pierderea camaradului din stînga ori din dreap-
ta, nesocotind pînă şi gîndul naiv al fiecăruia de a
pune primul piciorul acolo sus, pe stînca din faţă.
Gloanţele păreau să-i întărîte, nu să-i sperie pe os-
taşii români. Dar şi „contraatacurile lor ţîşneau
scurt ca din pămînt; unităţi de femei încercau ca
furiile să ne smulgă îndărăt şanţurile. Viclenia sla-
vă făcuse pe îndelete tot pămîntul capcană” (Idem,
p. 43).
Dificultatea relatării are mai multe enig-
me. Viaţa desfăşurată, de front, nu se pretează la
canoanele narativului cu ierarhizări şi temporali-
tăţi, pentru că atacul presupune o serie de acţiuni
aparent disparate, dar simultane, în acelaşi ritm şi
intensitate; trăirile sunt concentrate şi receptate în
viteză: „Popa Aldea, cald încă, cu două găuri de
sînge în lespedea frunţii, plecase, pentru totdeau-
na, dintre noi”; „locotenentul Dobre căzuse unde-
va pe Valea Rea”. După trecerea coşmarului, au loc
refacerile de trebuinţă; evenimentele personale/
generale se redimensionează în marginile credibi-
77
Opinii
lului.
Şi Aurel State căzuse rănit în cursul aces-
tei bătălii, de mai multe zile, pentru cucerirea Se-
vastopolului. Primise o lovitură chiar din prima zi,
dar nu s-a îndurat să se despartă de coechipieri.
Se pare că există o camaraderie de nedesmintit în
asemenea împrejurări unice, de viaţă şi de moar-
te, care ne scapă dacă privim cu detaşare. Prima
lovitură nu l-a doborît, însă cînd a venit a doua,
în scurtă vreme, nu s-a mai putut aduna singur de
jos: „Căzusem şi încercam să mă ridic. Oboseala se
apropia grea, mişcările rămîneau în intenţie. Ori-
zontul se lărgea ca o ramă în cutremur”. Începea
să aibă halucinaţii. Sunt amănunte autoscopice şi
accidentale. Părea, cum s-ar zice, un „înger căzut”.
Partea inedită, reţinută cu haz (pentru că aşa-i pe
front, între camarazi şi în faţa morţii) de cei din
78 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
jur, este că rănitul a fost ridicat de jos de un soldat
rus, aşezat voiniceşte pe umeri şi predat românilor
îngrijoraţi, pe moment, de dispariţia lui. Sunt ges-
turi care ţin de umanitatea cea mai curată şi care-i
înalţă pe adversari. Ele nu pot fi judecate numai
după legile războiului. S-au întîlnit adesea cazuri
asemănătoare, pe parcurs, şi
din partea ruşilor, şi a româ-
nilor. În perioada Sevastopo-
lului, se remarcase generalul
Gheorghe Avramescu, priete-
nos, bun şi „moale ca un mol-
dovean” cu ostaşii, înainte şi
după bătălie; dar mai ales cu
populaţia locală, flămînzită şi
sărăcită din preajma frontului:
o aducea la popotă, o adăpos-
tea, îi punea la dispoziţie pază
şi mijloace de transport. Din
păcate, „după cotitura din ‚44
avea să «dispară» dintr-un co-
mandament al frontului anti-
hitlerist” (Idem, p. 27). Dictau
alte „legi”.
Au urmat zile, săp-
tămîni şi luni de veghe pe
înălţimile muntoase, la trecă-
torile accidentate de pe vale.
Pe măsură ce fortăreţele că-
deau în stăpînirea armatelor
româno-germane, intra în
acţiune un front interior, al
partizanilor, din ce în ce mai
viguros şi mai eficace. Iarăşi
echipe de voluntari cu pre-
gătire corespunzătoare, iarăşi
Aurel State, cel mai inimos
dintre ei şi cu iniţiativă. Ori-
cum, „Crimeea rămînea în
spatele frontului în mişcare
spre Vest. Încercările sovietice
de a forţa intrarea la Pericop
şi de a-şi lărgi capul de pod de
la Kerci vor rămîne infructuoase pînă în primăvara
viitoare, cînd frontul se va stabiliza în spaţiul Var-
şoviei şi la Iaşi” (Idem, I, p. 118).
Însemnarea este tipică jurnalelor de front.
Ea marchează un moment oarecum favorabil din
parcursul campaniei. Spun oarecum pentru că
anunţă începutul sfîrşitului: stabilizarea pe linia
Varşovia-Iaşi, recunoscută pentru partea nordică
a frontului, însemna, în fapt, înfrîngere, iar aceas-
ta se va extinde, în curînd, asupra aripei din sud,
inclusiv coasta Mării Negre. Nu sunt totdeauna de

bun augur victoriile rapide, marşurile triumfale. Li
se răspunde cu schimbare de tactică (înmulţirea
grupurilor de partizani), ceea ce tinde spre reve-
nirea la vechile poziţii; ca şi retragerea tactică, pre-
sărată cu capcane. Nemţii nu erau obişnuiţi nici cu
una, nici cu alta, iar românii, solicitaţi din ce în ce
mai mult (îndeosebi prin armata de elită a vînăto-
rilor de munte), simţeau tot mai apăsătoare greaua
răspundere a campaniei.
Mai era şi ispita Crimeei cu peisajul ei
paradisiac. Bucuria victoriei, cu spectacolele ei
aproape zilnice, ducea la risipirea personalităţii
luptătorului, la care se asocia emoţia contemplaţiei
peisajelor cucerite. Aurel State redactează pagini
de jurnal de front, dar şi de scriitor fascinat de fru-
museţea locurilor:
„Hoinăream în ceasurile de răgaz pe ţărm,
ascultam marea, oamenii; mă ridicam spre cascada
de deasupra Iailei, cu trîmbele înalte de apă străjui-
te de curcubee; treceam pe la bătrînul cărturar rus,
cu barba pravoslavnică şi cu cămaşa încinsă peste
pantaloni, custodele castelului maur al prinţilor
Voronţov de la Livadia, care mă surprindea de fie-
care dată cu o carte nouă, cu un tablou sau cu cine
ştie ce miniatură ascunsă prin tainiţele castelului”
(Idem, I, p. 118-119). „Ceilalţi”, stăpînitorii locuri-
lor, nu-şi îngăduiau risipa de vreme; erau tot tim-
pul la pîndă, de aproape, fără să le scape vreo miş-
care pe care s-o întoarcă împotriva adversarului.
Era un moment de destindere pentru cuceritorul
Sevastopolului şi al Crimeei, dar şi unul de refacere
grabnică pentru cel în aşteptare.
De altfel, de multă vreme se resimţeau de-
fecţiuni în mersul războiului, mai ales de cînd s-a
mutat centrul de greutate spre întinderile sudice şi
maritime. Comandanţii germani se încăpăţînau să
nesocotească discordanţa dintre planul de pe hîr-
tie şi situaţia reală de pe teren. Nu luau în seamă
capacitatea de refacere a adversarului, mult răbdă-
tor şi precaut. Tocmai de aceea sfîrşitul s-a anunţat
ca un trăsnet, care a produs rupturi ireparabile la
toate nivelele de rezistenţă şi de luptă ale armatelor
comune germano-române. Ni se spune că ruşii şi-
au ales tocmai ziua de 10 mai „să demonstreze din
noapte pînă-n noapte copleşitoarea-i superiorita-
te”. Ceea ce îşi propuseseră atacatorii Sevastopolu-
lui din 1942, încercau şi ei să realizeze: „să scufun-
de acest colţ de uscat în mare. Pămîntul fu pisat
de avalanşe furibunde de ciocane de foc. Cantităţi
de armament automat propriu se transformau în
fier vechi; efectivele rărite se înjumătăţeau. Seara
demonstraţia se muta în cer” (Idem, I, p. 143).
De necrezut, dar nemţii intraseră de-a
dreptul în panică. Printre ostaşii români se auzeau
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Opinii
voci severe la adresa lor, întrebîndu-se cum de-a
fost posibil să fie consideraţi „cei mai buni soldaţi
ai Europei”. Într-o împrejurare încordată, unii din-
tre ei „zăceau pe fundul şanţului anticar, nepăsători
la tot ce era în jur, surpaţi în ei ca nişte grămezi de
moloz. Am raportat colonelului că nu avem nevoie
de acest balast amorf, care ar putea, într-un ceas
de extenuare, să diminueze capacitatea de luptă a
vînătorilor” (Idem, I, p. 142). Sau, altă secvenţă:
„Într-un bunkăr 12 ofiţeri germani cîntaseră mar-
şuri eroice, după terminarea repertoriului urmînd
tragerea la sorţi. Cel ales îi saluta pe rînd, pe fieca-
re, înainte de a-i trimite glontele în cap” (Idem, I, p.
145). Sfîrşitul era previzibil pentru fiecare; doar o
diferenţă de amănunt: moartea imediată prin luptă
sau amînarea ei în stare de prizonierat. Lui Aurel
State i s-a rezervat varianta a doua, ca şi prietenului
său, căpitanul George Fonea, poet militar de renu-
me, împreună cu mulţi alţi ofiţeri de elită din rîn-
dul vînătorilor de munte.
Prizonieratul a fost iarăşi o încercare de
rezistenţă pentru Aurel State, ca pentru majorita-
tea militarilor români, hotărîţi să înfrunte greu-
tăţile cu demnitate şi orgoliu, pentru a nu afecta
imaginea Armatei şi a Ţării. Poate de aceea nu în-
tîlnim notaţii personale, dezolante, cum se întîm-
plă în asemenea cazuri. Nu-i scapă, însă, ambientul
comun, comportamentul camarazilor de suferinţă,
căderile unora, fie din oportunism, fie din motiva-
ţii psihologice, nedorite.
Dintre toate întîmplările la care a fost
martor de-a lungul anilor de pribegie prin siberii,
acţiunea de recrutare a ostaşilor în diviziile „de
trădători” care să lupte pe frontul de vest, alături
de duşmanii noştri dintotdeauna, a fost privită cu
dezaprobare maximă. A fost iniţiată de „mesagerii
lui Stalin” (p. 176), politruci de profesie. Din păca-
te, ei cîştigau teren cu promisiuni mult aşteptate:
libertate deplină, întoarcere grabnică în ţară; dar
agitînd lozinca prieteniei româno-sovietice. Prie-
tenii de astăzi, de tranşee şi de suferinţă, începeau
să se împartă, peste tot, în tabere vrăjmaşe, din
„convingere” sau din interese de moment. Repe-
rele morale se mutau în alte spaţii sufleteşti. Nici
năvala de tancuri în ofensivă rusească pe valea Bie-
lbekului, nici ploaia de obuze de pe fîşia maritimă
a Cersoneţului nu produseseră atîta panică şi de-
rută ca discursurile celor veniţi de la „centru” să
înfăţişeze chipul „omului nou”. Asta se întîmpla la
Oranki, cea mai îndepărtată colonie rusească din
Siberia nordică. Acolo ajunseseră şi vitejii vînă-
tori de munte, după marşuri istovitoare, de luni
de zile, suferind de frig, de foame şi, permanent,
„cu moartea-n cîrcă”. Dar nu se prea ofereau să se
79
Opinii
înscrie pe listele politrucilor. Fiecare presimţea că
promisa repatriere avea să însemne în curînd „nu-
mai schimbarea paznicilor”.
Cel mai mare scandal de tabără s-a iscat
atunci cînd a apărut Ana Pauker, în acelaşi rol de
mesager moscovit. Ea a ţinut un discurs, după cîte
se pare, comunist în toată regula, cu acuzaţii grave,
cu teoria războaielor drepte şi nedrepte, cu patrioţi
şi trădători „în slujba burgheziei”. Nu a rămas fără
replică:
„S-a ridicat un căpitan:
– Cu ce drept tu, străină de neam, acuzi
de trădare pe cei în suferinţă şi dai lecţii de simţire
românească acelora pe care patronii tăi i-au ţinut
în iad şi care nu vor să folosească, în ciuda ame-
ninţărilor cu moartea, şansa ce le-o daţi de a ieşi de
aici, cum au făcut nefericiţii care te urmează. Mie,
celui lovit şi batjocorit, nu mi-a trecut prin minte
să etichetez crezul şi lupta ta, dar tu o faci sălbatic
şi neruşinat ...
– Ajunge, bandit fascist! l-a întrerupt ur-
lînd un colonel sovietic. (Idem, I, p. 178).
Vorbise Tudor Popescu, un ofiţer român
din Tîrgovişte. A intrat în legendă. pomenindu-se
în toate lagărele despre fapta lui riscantă şi cura-
joasă. Însă n-a fost lăsat în pace. „Imediat a fost
ridicat şi nu s-a mai aflat nimic despre el”. Cazuri
asemănătoare cu „Ana noastră”, cum o alinta Bru-
can, s-au repetat.
Capitolul final al volumului I (Drumul
crucii) poartă titlul Asediul cetăţii fără turnuri. Este
o formulare literaturizată, dar cu înţelesuri simbo-
lice precise: cetatea însemna omul însuşi ca fiinţă
răspunzătoare de sine. Nimic nu era mai presus
decît păstrarea ei neatinsă. Aurel State se şi fixase la
un proiect, căruia intenţiona să-i dea curs la acest
nou început de drum (al crucii):
„Noaptea cădea ca o prelată peste capetele
învinşilor. Undeva se stingeau împuşcături. Poate
prin amintire. Cortul vieţii mele se prăbuşise, aco-
perindu-mă. Pricepeam prea tîrziu că nu setea de
cunoaştere îl ţinuse înalt. Pentru ea s-ar fi deschis
o altă lume şi ştiam doar că, fără opţiune, viaţa e
iad. Ce ştiam sau mi se părea că ştiu, acum însă nu
mai avea nici o importanţă. Pentru singurătatea şi
bezna din jur trebuia înălţat un cer şi trebuiau nea-
părat puse şi stele pe el”.
Îngerul căzuse de pe înălţimi, dar încă nă-
zuia să-şi reia zborul spre un cer cu „stele pe el”.
Şi-o spunea în gînd şi în ton cu versurile prietenu-
lui său, George Fonea, pe care le murmurau în chip
de rugă miile de prizonieri români de la Vorkuta:
„Vînt de stepă/ De căinţă şi amar,/ Du-ne către bi-
ruinţă,/ Că ne creşte-n suflet iar!); sau în clipele de
80 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
reculegere ale sărbătorilor de iarnă, petrecute de-
parte de ţară:
„Brazii ard în umbra vechiului cătun,
Noi cîntăm colindul unui nou Crăciun.
Mamă, mamă, cad nămeţii şi pierim,
Fără ţară! Flori de ghiaţă! Velerim!”
Poezie cu accente religioase; cum s-a con-
statat adesea, poezia religioasă şi cea de celulă se
apropie pînă la sinonimie. Sunt versuri pierdute
pe meleaguri îndepărtate. Au vieţuit scurtă vreme,
rămînînd doar cîteva crîmpeie din alcătuirea lor,
ca şi vieţile celor care le-au memorat, ca să-şi păs-
treze credinţa în cerul patriei presărat cu stele, cum
visau cei pierduţi prin lume.
Abia din acest moment începe să se între-
vadă diferenţa de accent, de ton şi de suportabi-
litate între drumul morţii şi drumul crucii. Primul
caz presupune un scenariu clar şi precis, avîndu-se
în vedere exterminarea fizică. Moartea a fost de-
cisă de o autoritate îndreptăţită s-o facă. Oricum,
funcţionează o lege: divină sau/şi umană. În a doua
instanţă, intră în rol fărădelegea, pusă în act după
un scenariu capricios: victima este torturată cu pa-
timă, învinuirea improvizată, sentinţa comutată de
la o dată la alta; ca realitatea să se transforme în coş-
mar, devenind mai rea decît orice suferinţă. Moar-
tea capătă mai multe chipuri, adică se moare de fie-
care dată: pe cîmpul de luptă, în temniţă, în timpul
anchetelor în serie, tip bolşeo-comunist, cu fecare
amînare a termenilor. Dictează factori umani după
circumstanţe de moment. Prizonierilor de război li
se făceau dosare speciale, în dezacord cu normele
internaţionale general recunoscute. Aurel State a
fost chemat şi el în faţa unei comisii de anchetatori,
spre sfîrşitul stadiului de prizonierat. A avut urmă-
torul dialog semnificativ:
„– Suntem informaţi că aţi fost un ofiţer
foarte brav, distins cu cele mai înalte ordine pe care
şi le poate cineva visa pe cîmpul de luptă, citat...
– E adevărat, răspunsei simplu, între-
rupîndu-l.
– Atunci ne puteţi împărtăşi şi nouă itine-
rariul şi acţiunile la care aţi participat, mai ales că
nu aveţi nimic de care să vă ruşinaţi.
– Nu am nimic de ascuns, dar o asemenea
dare de seamă o datorez numai superiorilor mei
direcţi. Refuz să discut cu dumneavoastră despre
război” (Idem, I, p. 220-221).
Orice judecător de bună credinţă i-ar fi
dat dreptate, după regulament şi cu felicitări prizo-
nierului în apărare. Dar anchetatorii în cauză erau
„mesageri ai lui Stalin”, aşa că operau cu norme
doar de ei înţelese. Drept urmare, împricinatul s-a
ales cu o condamnare mai grea decît prima: „cri-

minal de război”. Nimic nou „pe frontul de Est”.
În aprilie 1945 (deci, înainte de Nürnberg). Legea
fără-de-lege era făcută. Stalin o anunţa cu prilejul
unei convorbiri cu iugoslavul Milovan Djilas:
„În războiul acesta nu este la fel ca în cel
trecut; cel care ocupă un teritoriu îşi impune sis-
temul său social. Fiecare îşi impune sistemul său
acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate
fi” (Apud Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae
Rădescu. Editura All, Bucureşti, 1996, p. 28). Se
gîndea în termenii ocupantului şi ai extremismu-
lui politic. Roosevelt şi Churchill s-au asociat şi ei
imperiului roşu:
„Nu înţeleg de ce ruşii ar greşi, îi mărturi-
sea primul ministru britanic vecinului său de peste
ocean, să ia români de orice origine doresc, ca să
lucreze în minele ruseşti, în lumina celor întîm-
plate” (Dinu C. Giurescu, idem, p. 123). OK. Tot
cu grăbire a intrat pe rol Legea criminalilor de răz-
boi. Ea a fost dezbătută la Bucureşti şi adoptată de
Consiliul de Miniştri, la 10 octombrie 1944. Avea
să urmeze o Curte specială, înfiinţată pentru „jude-
carea” crimelor de război.
Nu se făcea deosebire între prizonierul
de război, individul capturat de pe drum, la întîm-
plare, pentru completarea numărului înrobiţilor
în coloană, ori altul arestat pe motive inventate de
Tribunalul poporului. Îndeosebi soarta prizonieri-
lor care refuzau, cum am văzut, chemarea înflăcă-
rată a „mesagerilor lui Stalin”, era pecetluită. Ei nu
scăpau de acuza capitală de „criminal de război”
sau „înaltă trădare”, iar dacă apucau vremea repa-
trierii luau calvarul de la capăt, în sensul că iarăşi
îi aştepta drumul detenţiei, de data aceasta în în-
chisorile patriei. Partea diabolică a problemei este
că li se oferea nenorociţilor posibilitatea de „opţi-
une”: să accepte înrolarea în diviziile voluntare ori
să rămînă pe loc, între gheţarii siberieni. Pentru
primii a scris George Fonea versuri ca:
„Cerşim la Tine pîinea mîngîierii,
Pe cînd Satana, cu hilara-i scufă,
Ne-arată ieftin preţul învierii.
Şi sufletul atîrnă ca o rufă
Pe sîrma ruginită a durereii”.
(Aurel State, Drumul crucii, I, idem, p.
180).
Dacă am dispune numai de cartea do-
cument a lui Aurel State nu am realiza amploarea
şi gravitatea sacrificiului pe care l-au depus osta-
şii români care au refuzat să încheie contractul cu
diavolul, preferind drumul crucii pînă la capăt, în
înţeles eroic şi, totodată, christic. Dar au fost sute
de mii, cum dovedesc statisticile ieşite la iveală din
arhive, în număr copleşitor de mare în comparaţie
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Opinii
cu micile unităţi alcătuite cu vorba de Ana Pauker
şi de alţii. Cicerone Ioniţoiu reconstituie şi el mul-
te biografii de rezistenţi, în monumentala sa carte
Victimele terorii comuniste. Mai toate se aseamănă
între ele şi dau impresia de înscrisuri prescurtate
ale lucrării lui Aurel State. De pildă:
„Sari Achile. N. la i iunie 1919, în co-
muna Vintileanca-Bacău. Absolvent al Facultăţii
de Medicină din Cluj. Mobilizat în 1940 şi trimis
pe frontul de răsărit, decorat cu ordinul «Coroa-
na României». Căzut prizonier, a trecut prin la-
găre de exterminare sovietice, refuzînd, alături de
mulţi alţi ofiţeri români, orice colaborare cu bri-
găzile «Tudor Vladimirescu» şi «Horia, Cloşca şi
Crişan». Pentru atitudinea sa curajoasă a avut mult
de suferit în temniţele sovietice. Sosit în ţară cu un
grup numeros de ofiţeri români, declaraţi antico-
munişti, a trecut direct în lagăre de exterminare
româneşti. În 1950, se afla în lg. Peninsula, unde a
înfruntat administraţia pentru o minimă asistenţă
medicală a deţinuţilor. Eliberat pentru scurtă vre-
me, a fost rearestat în 1958, cu un numeros grup de
foşti prizonieri de muncă silnică pe viaţă, într-un
proces înscenat de Tribunalul Militar Bucureşti.
După aproape 12 ani de închisoare în temniţele re-
gimului comunist din România, la care se adaugă
5 ani petrecuţi în URSS, Achile Sari a fost eliberat
şi s-a dedicat îngrijirii sănătăţii supravieţuitorilor”.
(Cicerone Ioniţoiu, Victimile terorii comu-
niste. Arestaţi. Torturaţi. Întemniţaţi. Ucişi. Dicţio-
nar S., Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2008, p.
46-47).
Încă o fişă documentară care arată cum se
confirmă şi se întăreşte informaţia istorică:
„Popescu Ştefan (Fănică). Căpitan de Stat
Major. Căzut prizonier la sovietici, a fost un spri-
jin pentru alţi deţinuţi de la Vorkuta. Repatriat în
noiembrie 1955 şi dus la închisoarea Gherla şi apoi
la muncă forţată în Bălţile Dunării. La Strâmba,
starea sănătăţii i s-a înrăutăţit, numai o operaţie
mai putîndu-l salva. Medicul deţinut, Achile Sari,
fost camarad al lui Fănică Popescu din lagărul de
la Vorkuta, a mers la comandantul lagărului şi l-a
informat pe acesta în legătură cu starea disperată a
lui Popescu. Comandantul i-a răspuns: «Doctore,
sunt comandantul vostru şi am dreptul de viaţă şi
de moarte asupra voastră, dar am şi 4 copii. Dacă
îţi dau voie să-l operezi, mîine, eu şi familia mea
intrăm alături de voi. Am ordin să vă las să muriţi
cu toţii şi să nu acord nici o asistenţă medicală».
Ştefan Popescu a murit spunînd: «Salvează-mă,
Achile!»”.
(Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii co-
muniste. Dosar P-Q, Idem, p. 379).
81
Opinii
Încă o biografie paralelă, extrasă din lu-
crarea lui Ioniţoiu:
„Stratulat Florin. N. la 27 iulie 1916. Fiul
lui Petre şi al Elenei. Din Bucureşti. A urmat Şcoala
de ofiţeri pe care a absolvit-o în 1938 cu gradul de
sublocotenent. A luptat cu Regimentul 11 Roşiori
pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupaţie sovie-
tică. Rănit de trei ori şi înaintat la gradul de căpi-
tan. După 23 August 1944, a fost luat prizonier din
zona Iaşi şi trimis în lg. în URSS. A revenit în pa-
trie în 1947. Arestat şi condamnat la 16 ani muncă
silnică pentru înaltă trădare. Detenţia în peniten-
ciarele Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava şi minele Baia
Sprie şi Cavnic. Eliberat în 1963, i s-a fixat D.O. în
Bărăgan pînă în 1964. Mort în 1991”.
(Cicerone Ioniţoiu, Idem, Dosar S, p. 458).
Nu era nici o deosebire de tratament de la
o stare la alta, de la o închisoare la alta. Cel mult,
la „întoarcere”, se îngăduia împricinatului un scurt
popas la o adresă familiară. Îl ajungea din urmă
ordinul să-şi continue pedeapsa, după noi terme-
ne, dar sub aceeaşi învinuire: „criminal de război”.
Se asigura distrugerea completă a armatei române,
dincolo de Convenţia de armistiţiu, de la vîrfuri-
le conducătoare la gradele cele mai de jos; să nu
rămînă nici cea mai vagă amintire, pentru a se face
loc alteia, „de tip nou”. Pe scurt, soarta cadrelor su-
perioare a fost decisă la 25 septembrie 1944, cînd
Comandamentul sovietic a cerut „desfiinţarea tu-
turor unităţilor marilor unităţi ale armatei române
din interiorul ţării”. Se acceptau doar cele 12 divizii
angajate pe frontul vestic. Pentru aceştia, ca şi pen-
tru prizonierii deja existenţi pe teritoriul Uniunii
s-a pregătit Legea criminalilor de război. Aceasta
s-a aflat în dezbaterea guvernului de la Bucureşti
la 10 octombrie 1944, cu prevederea să intre în
funcţiune începînd cu 20 ianuarie 1945. Ofiţerii în
acţiune sau prizonierii care se întorceau în ţară in-
trau oricînd sub incidenţa ei. Cazul lui Aurel State:
celor 12 ani de prizonierat aveau să se adauge încă
9, în penitenciarele din ţară.
În Rusia, prizonieri de neamuri amesteca-
te erau purtaţi pe o reţea întreagă de penitenciare,
potrivit unui program al dezrădăcinării şi dezuma-
nizării, care avea să se extindă în tot Estul. Multe
dintre evocările siberiene din Drumul crucii amin-
tesc pînă în amănunt de scene descrise de autori ai
vieţii concentraţionare. Scrie Aurel State:
„Spălatul zilnic era aşa de ieşit din uz, că
moş Zamfir făcea caz:
– Suntem singurii care ne spălăm, ce-i
drept, cu o cană de apă, iar eu doar torn. Oricum,
serviciul sanitar are activitate: zece generali ger-
mani golesc cu hîrdaiele, cîte zece ore zilnic, clo-
82 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
setele. Murdăria se răstoarnă la marginea dinspre
vale a lagărului”.
(Drumul crucii, II. Idem, p. 51).
Citim şi în memorialul lui Grigore Dumi-
trescu despre păţania unor generali români într-un
penitenciar din ţară:
„Într-o vreme, Maromete pusese ochii pe
doi generali cărora le venise rîndul să facă acest
«sport» de dimineaţă. Erau atît de bătrîni şi şu-
breziţi de suferinţă, încît abia se ţineau pe picioa-
re. Comanda directorului le sună în ureche: «Pas
alergător!». Din tineta generalilor sar cîţiva stropi.
Maromete urlă:
– Aşa, bă, bandiţilor, murdăriţi închisoa-
rea care mi-a dat-o în grijă clasa muncitoare!”
(Grigore Dumitrescu, Demascarea. Jan
Dumitre-Verlag and Medina Edit, München-Bu-
cureşti, 1996, p. 27).
La Aiud, unde se adunase mulţime de
deţinuţi de toate categoriile şi neamurile, era cu-
noscut de toată lumea poetul închisorilor Radu
Gyr; cu aceeaşi perseverenţă şi dăruire sufletească,
George Fonea, poetul campaniilor militare şi al si-
beriilor, îi însoţea pe camarazii de suferinţă cu ver-
suri întăritoare şi memorabile:
„Ninge peste Volga. Ninge iară,
Peste tristul Nijni-Novgorod.
Sufletu-mi năvod fără hotară,
Pleacă pe întinderi de exod.
Pluguşor din patruzecişişase,
Să-mi duci craii legendari acasă.
Să brăzdeze ţării un destin
Pînă-n vecii vecilor! Amin”.
(George Fonea, apud: Drumul crucii, I.
Idem, p. 212).
Să nu ne mai întrebăm ce poezie era îngă-
duită la data respectivă, după venirea comuniştilor
la putere; prin instalarea lui Groza în fruntea guver-
nului, la comanda lui Vîşinski, sprijinit de cele trei
divizii ruseşti de tancuri plasate în zona industria-
lă a capitalei şi de 6000 de militari gata de atac în
orice clipă. Mai bine de jumătate erau NKVD-işti
(4000), veniţi să preia conducerea închisorilor, să
formeze instructori militari recrutaţi din rîndurile
claselor de jos, să înfiinţeze tribunale militare; era
vremea cînd „presa din Sărindari” ieşea la drumul
mare, afişînd cu mare fală secera şi ciocanul, cînd se
vorbea în lozinci (nici nu fusese inventat „limbajul
de lemn”), cînd viaţa „bietului român săracul” era zi
şi noapte în pericol de moarte.
(Din volumul Istorie, genocid, etnocid,
ediție integrală)

Noul roman Năluca, Editura Timpul, Iași,
2018, al doamnei Caliopia Tocală, fostă studentă a
Literelor ieșene, profesoară acum la unul din liceele
capitalei moldave, ne întărește convingerea, expri-
mată și în paginile acestei reviste, cu patru ani în
urmă, odată cu publicarea trilogiei epice În capti-
vitate, Simfoniile destinului, Gemenii, că asistăm la
apariția intempestivă, surprinzătoare, lipsită de in-
erentele tatonări și ezitări ale debutului, a unui pro-
zator de excepție, trădând o exersare îndelungă și
răbdătoare, în atelierul tainic de lucru, a uneltelor și
strategiior scriiturii moderne, îndrăznim să zicem,
chiar de avangardă. Nu fără temei, prefațatorul vo-
lumului, Ioan Holban, l-a indicat ca posibil model al
autoarei pe Jean-Paul Sartre, iar unul dintre recen-
zenți, Livia Iacob, pe Virginia Woolf. Scris la per-
soana întâi, focalizat pe destinul unicului narator,
eroul titular, Casandra – Năluca, alter-ego vizibil
al autoarei (sugerat și prin asocierea onomastică),
textul se hrănește evident din experiența de viață a
acesteia, cu anii formației intelectuale, ai studenției
la Iași, apoi, ai apostolatului didactic într-un oraș
de provincie de la marginea țării, înscriindu-se ast-
fel, conștient sau nu, în curentul artistic de sorginte
scandinavă, în vogă acum, depășind granițele strict
literare, numit Performative Biographism și definit
de principalul său teoretician și promotor, univer-
sitarul danez Jon Helt Haarder, drept „o mișcare
culturală de amploare în care artiștii se folosesc de
ei înșiși și de alte persoane reale, într-un joc estetic
concret, de interconectare cu reacțiile cititorului și
ale publicului în general”. În alți termeni, o „ficțiu-
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Carnete critice
Casandra, faraonul,
ploșnițele
și nomenclatura
Doru SCĂRLĂTESCU
ne liberă de ficțiune” (Performative Biographism. A
mainstream in the late modern Scandinavian litera-
ture, Gylendal, Copenhagen, 2014). În consecință,
textul capătă pe alocuri alura unui jurnal intim, în-
șelătoare, ne grăbim să spunem, căci, cu frecven-
tele sale dislocări și distorsiuni temporale, urmând
meandrele imprevizibile ale rememorării, e departe
de cursivitatea logică și cuminte, strict cronologică,
specifică genului, iar prin analiza chirurgicală fără
menajamente și prin duritatea expresiei, contrazice
modalitatea dulceag-sentimentală a „amintirilor”
tradiționale și trimite mai degrabă către pamfle-
tul arghezian („Parcă eşti un şoarece, scos din apă,
fiartă, de coadă, Baroane...”). Sau către diatribele lui
Eminescu din zilele lui cele mai rele („Cum nu vii
tu, Țepeș Doamne...”).
Dincolo de pagina de autoanaliză, nici ea
tocmai blândă, (o „satiră a duhului meu”, cu rol de
avertisment, găsim în deschiderea cărții: „...ai ratat
copilăria, adolescența și tinerețea, ai ratat iubirile și
ești pe cale să ratezi totul... Năluca te va distruge
dacă nu te trezești”), trama epică, atâta cât e, prezin-
tă „aventura” personajului narator într-un timp și o
lume ostile, în care a fost aruncată fără pregătire și
consimțământ, dar pe care, prin propriile-i resurse,
este nevoită să le înfrunte și, cu răni sângerânde, să
le înfrângă. Sub acest raport, cartea poate fi citită și
ca una a drumului inițiatic, al descoperiri, mode-
lării și împlinirii propriei personalități, al eșecuri-
lor și supraviețuirii dureroase – un bildungsroman.
Celelalte personaje ale cărții, nu foarte multe, n-au
biografie, trăiesc în strânsă dependență în raport cu
83
Carnete critice

personajul central, sunt „umbre pe pânza vremii”: bucăți de lemn, cap de dovleac, cu păr de mătase de
părinții (care capătă, mai ales tatăl, o ușoară tentă porumb, cu găuri șuerătoare când bătea vântul în
mitică), frații (evocați cu duioșie), apoi, tovarășele loc de ochi, cu nas de cărbune, dinți din pietricele
de cameră din căminul studențesc (adunate din cele și picioare din bețe”. Printr-o deviere de sens și de
mai diverse colțuri de țară), colegii de cancelarie (în funcții, utilele apărătoare ale grădinilor și semănă-
special, adevărată faună, nomenclatura măruntă, turilor devin mesageri malefici ai destinului asumat
directoarea, directorul adjunnct, secretarul de par- de Năluca, „prințesa paparudelor” : „erau acolo ca
tid, secretara factotum a școlii), gazdele (zarzavagi- s-o urmărească și s-o prindă, ca s-o ducă înapoi în
ii), vecinii (cu precădere, mătușa cu televizor color, țara lor, vecină cu a diavolilor, cu care erau rude în-
raritate în anii regimului comunist, adus clandestin depărtate, căci ea evadase și acum era o fugară și
de la ruși)... Ceva mai generos conturați sunt băr- împăratul paparudelor, care-și avea sălașul, ea era
bații esențiali din viața povestitoarei, Victor, Wal- convinsă, în uriașa groapă de la marginea satului,
ter, Atila, dar și aceștia, fără să beneficieze de fiși- de unde oamenii scoseseră lut pentru pereții case-
ere biografice și caracterologice detaliate, specifice lor, căci de acolo izbucneau uneori urlete groaznice
romamnului tradițional, și lăsați să se piardă, până ce cutremurau copacii de pe ulițe și înspăimântau
la urmă, în ceață. Nici nu se putea altfel, având în animalele din curți, prin urmare împăratul paparu-
vedere egocentrismul exacerbat al eroinei (să fie al delor își trimisese oastea s-o caute, s-o captureze,
autoarei înseși?), care, în economia strâsă a textului, ca apoi s-o pedepsească pentru curajul de a aban-
nu le mai lasă aer de respirat și altora. dona, de a trăda specia, de a se transforma într-o
Roma- fetiță care se as-
nul este con- cundea prin-
struit pe două tre oameni...”.
planuri distinc- Suntem la o
te. Mai întâi, este distanță consi-
planul oniric, al derabilă de pa-
visului adesea gina de evoca-
convertit în coș- re duios idilică
mar trăit de o din Amintirile
ființă la început lui Creangă ori
fragilă, confu- din sadoveni-
ză, vulnerabi- anul Han al
lă, în răspăr cu Ancuței. Lacul
Lumea încon- („știoalna”) din
jurătoare. Ex- vecinătatea Hu-
ponențială este, muleștilor, loc
în acest sens, de scaldă și de
pagina de de- veselă petrece-
chidere, cu ima- re pentru copiii
ginea eroinei, satului, devine,
aflată la vârsta în rememora-
primei copilă- rea Casandrei
rii, mișcându-se din finalul ro-
ca-n transă sub manului, un loc
o zodie nefastă, himeric, înșelă-
a sperietorilor tor, letal pentru
din vie – papa- fetița de odi-
rudele, „făpturi- nioară, sedusă
le acelea ciudate, de promisiunea
cu trupuri din „îngerului” sau

84 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019


a „zeului” din visele ei, proiecție, până la urmă, a
componentei „nocturne”, toxice, din dubla perso-
nalitate a viitoarei femei: „Stătea întins pe spate, pe
patul de ape și mă privea cu ochii mari și întrebă-
tori. Nu m-a mirat deloc că avea chip de copil, mai
mult, de fetiță, cu o față prelungă, încadrată în niște
plete lungi și negre. Am întins un braț spre el și-am
fost extraordinar de fericită când am văzut că și el a
întins un braț spre mine. Curând, aveam să-l ating,
după ce am străpuns pelicula subțire a apei și... și,
dacă n-ar fi fost niște pescari în apropiere, aș fi mu-
rit înecată”.
Aceasta este rama romanului, marcată
și grafic prin aldine; miezul său prezintă transfor-
marea coșmarului individual, într-unul general, în
planul acum extins, al Istoriei: anii ’80, ultimul de-
ceniu sufocat în mizerie, absurd și degringoladă al
comunismului totalitar românesc, centrat pe figura
caricatural-malefică a Faraonului-Ceușescu. Doar
amintite, simulacrul de revoluție din 1989 și reali-
tățile postdecembriste, umbrite de aceleași așteptări
înșelate, urmează, bănuim, să formeze substanța
volumului sau a volumelor viitoare. Cartea are cu
intenție aerul unui „reportaj” scris cu participare
dureroasă, mereu crispată, până la ștrangulare, un
reportaj cu nodul în gât, ca să parafrazăm titlul unei
cărți celebre a jurnalistului ceh Julius Fučík. Sunt
realități, peisaje, evenimente, personaje, dintr-o
țară ușor recognoscibilă pentru supraviețuitorii mai
vârstnici, străină, stranie, neverosimilă, precum Țara
cailor a lui Jonathan Swift, pentru cititorii mai tineri
de astăzi. Există, în acest tip de literatură, capcana
eludării mizei esteice și a transformării ei în studiu
sociologic sau comentariu jurnalistic nemijlocit.
Semne ale acestui pericol sunt detectabile și în ro-
manul de față. Dar autoarea știe să-l depășească prin
construcția unor mai scurte secvențe semnificative
sau a unor mai ample scenarii epice, memorabile.
O întreagă tragedie a țăranului român e concentra-
tă în imaginea părinților eroinei ce se întorc de la
cedarea „de bună voie și nesiliți de nimeni” a agoni-
selii lor de o viață doar cu funia în mână a vitelor ră-
mase în arestul impus de comuniști al Cooperativei
Agricole de Producție. Emblematice pentru efectele
acestei „revoluții” socialiste a agriculturii în viața
satului românesc sunt, prezentate fără comentariu,
poarta Școlii „ruptă de porcii vecinilor, dar văruită
cu sineală” ori ușa Dispensarului comunal de care
„atârna din preistorie un lacăt vechi, cât un uger de
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Carnete critice
vacă, ruginit, indicând că pe acolo nu a trecut ni-
meni de multă vreme”. Dar, dincolo de degradarea
fizică a satului tradițional românesc, degradarea sa
morală e ilustrată de scena incredibilă a primarului
comunist, ales cum se știe dintre scursorile satului,
turnând o canistră cu motorină peste purcelul unui
om scăpătat, cu o casă de copii, sacrificat și pus la
pârlit, sub ochii pofticioși ai acestora, doar pentru
motivul că nu putuse să crească să vândă încă unul,
cotă obligatorie, pe un preț de nimic, către stat. De o
neagră ironie, aproape sadică am zice, este și scena
pedepsirii de către femeia întoarsă de la munca isto-
vitoare a câmpului a bărbatului spînzurat, ce absen-
ta astfel de la datoria „sacră” a îngrijirii orătăniilor
din gospodărie.
La fel de crude sunt secvențele din viața
citadină: caloriferele reci, pâinea la cartelă, rafturile
goale ale magazinelor alimentare, raritatea frigidere-
lor și a buteliilor de aragaz, cozile interminabile pen-
tru orice fel de produse. Mai presus de toate, umilirea
intelectiualilor devenită politică de stat a regimului.
Drama femeilor silite, sub amenințarea anilor grei
de pucărie, să sporească zestrea demografică, cerută
de Ceaușescu, a națiunii. Fanfaronada și impostura
artistică din spectacolul Cântării României dedicată
faraonului și consoartei, regizat cu strictețe de unel-
tele acestora reprezentate de așa numita nomencla-
tură de partid și de stat. Nu scapă de ochiul vigilent
al autoarei nici instituțiile pervertite de vechiul re-
gim: școala, spitalul, biserica. Nici viața studențească
nu se bucură, decât cu rare excepții (întîlnirile de la
„balenă”, declarația de dragoste sub magnolia înflo-
rită), de prea multă poezie. Amplele secvențe dedi-
cate convocărilor militare ale fetelor sunt demne de
pagina unui Caragiale. Ilustrativă, cu bătaie lungă în
istoria în derulare a țării, este episodul confruntării cu
ploșnițele din căminul studențesc, amintind de acela
al experienței lui Victor Petrini, eroul lui Preda, din
echipa de deratizare contra șobolanilor. Nici acum
„prințesa paparudelor” nu e scutită de amarele dezi-
luzii: „...studenția, pomul lăudat la care visase orice
tânără de vârsta mea, mi se arăta și o trăiam din plin
prin partea nevăzută, și toate acestea, prin grija celui
mai iubit fiu al poporului și al clicii de alt soi de ploș-
nițe care formau PCR, Comitetul Central și așa mai
departe!”. Descoperim în Năluca un roman politic de
care trebuie să ținem seama în reconstituirea artistică
a unei epoci „de aur”, nu tocmai îndepărtate, din isto-
ria României.
85
 Miscellanea
Adrian-Ioan Popovici
O istorie altfel –
mozaic radiofonic
Mihai IACOBESCU
La cei 44 de ani, Adrian-Ioan Popovici este
încă un tânăr visător incurabil, jovial, energic, că-
utând mirat şi înţelegător la semenii din preajmă şi
părând să le spună cu glas tăcut: sunt unul dintre voi
care face numai ceea ce-i place, după acel aforism
al Apostolului Pavel, că, „unde dragoste nu e, nimic
nu e”!
Născut într-o familie de intelectuali, Marcel
şi Adriana Popovici – care au fost de profesie învă-
ţători, oameni vrednici şi iubitori ai slovei scrise şi
ai cuvântului rostit pentru cei dornici să înveţe şi să
afle tot ce-a fost înaintea lor şi trebuie să urmeze după
noi – el a urmat o direcţie înrudită cu cea a părinţi-
lor, care, dintr-o anumită perspectivă a şi fost depăşi-
tă. A studiat încă din faza şcolii gimnaziale şi liceale
specializarea de Filologie – Istorie apoi s-a îndreptat
spre Istorie-Geografie, la Alma Mater Sucevensis, de
curând înfiinţată, în această străveche vatră de istorie
românească. Această specializare este printre cele mai
ingenioase şi armonioase, poate, decât toate celelalte.
Fiindcă, aşa cum arăta odinioară marele geograf Si-
mion Mehedinţi, istoria este cea care oferă actorii, oa-
menii, membrii societăţii în necontenită mişcare, iar
geografia – scena, pe care se „joacă” această evoluţie
a vieţii, de la primele ei începuturi până în viitorime.
Înamorat de litera cărţii tipărite, Adri-
an-Ioan Popovici a elaborat şi publicat lucrarea „Ar-
menia – O Geografie sacră” (Editura Zamca, 2013). A
mai colaborat apoi la colecţia „Restituiri”, la reconsti-
tuirea şi definirea vieţii şi personalităţii arhimandri-
tului Dionisie Udişteanu, o amplă lucrare, coordona-
tă de regretatul Mircea Motrici.
Acum, Adrian-Ioan Popovici, s-a angajat
de curând la cotidianul „Crai nou” şi ne oferă o carte
specială: „O istorie altfel – Mozaic radiofonic”.
Cartea e un nonşalant şi captivant cale-
86 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
idoscop istoriografic, istorico-literar, interdisciplinar,
cu idei, oameni, preocupări, încercări şi realizări, do-
menii şi îndeletniciri diverse de activitate, pe cât de
variate pe atât de neaşteptate, într-o continuă înşirare
rară, fragmentară, şprinţară, ademenitoare, părând
să-l cheme şi să-l îndemne pe cititor să „intre” în pa-
ginile sale stufoase, frumoase, cu bogate comentarii şi
varii aprecieri, judecăţi şi sublinieri personale ori in-
fluenţate de o bogată şi neaşteptată listă bibliografică,
finală, voind, fără a ne spune deschis, să-l parafrazeze
pe filosoful, pe patriarhul gânditorilor iluminismu-
lui Epocii Moderne, Voltaire, că, scrisul din preajma
noastră, nu e decât „un fragment al fragmentelor”,
fiindcă „foarte puţin s-a scris despre tot ce s-a întâm-
plat, şi, foarte puţin s-a păstrat din tot ce s-a scris”.
Iar noi, cititorii, parcurgând şi meditând la
rândurile şi gândurile sale, disparate, dezordonate,
înşirate cum i-au venit şi s-au ivit la îndemână, nu
putem decât să încercăm să adăugăm, să dezvoltăm,
să completăm, să corectăm sau să câştigăm din toate
câte aflăm, să ne bucurăm că, în realitate, dintr-o ast-
fel de zăbavnică activitate, nu putem decât să ieşim
mai câştigaţi, mai bogaţi, cu ce am adăugat, completat
în gând sau corectat, şi că, în fond, cultura generală nu
este decât ceea ce am încorporat în noi înşine, după
ce am uitat tot ce-am învăţat de-a lungul unei vieţi.
Fiindcă, orice carte – şi cea de faţă este şi ea supu-
să acestei reguli nescrise – trece prin filiera propriei
noastre fiinţe şi iese mai bogată, mai completată, mai
corectată sau mai adăugată de această trecere şi lucra-
re nevăzută, trecută prin fiinţa noastră. Într-un fel sau
altul, fiecare carte iese prelucrată, îmbogăţită, privită
şi completată, cu vibraţiile şi adăugirile noastre. Fapt
pentru care oricare ar fi această carte, ne îndeamnă
să-i mulţumim autorului, să-l felicităm şi să-l iubim
pe cel care a scris-o.

- Ştii ce-aş vrea, îl întrebă băiatul pe bădia
Petrache. Să fug de numele pe care-l port, să fug de
familia mea, să ajung în altă lume şi să am o altă
viaţă.
Petrache nu se gândise niciodată la aşa
ceva. Numele lui era numele lui de la naştere până
la moarte, viaţa lui era viaţa lui de la naştere până
la moarte. Dar nu plecase şi el? Ba plecase, dar nu
ca să se piardă de cel care era, ci mai degrabă vrând
să-şi împlinească menirea pe lume, dar n-o ştia şi
asta îşi dorea, să o afle. De aceea plecase, ca să-şi afle
menirea. Da, s-a gândit el să-şi schimbe numele în
Paşadia, dar n-a luat gândul în serios, a vrut să se
amuze doar, închipuindu-se un grec bogat şi gras.
S-ar fi putut visa, la o adică, o balenă. O balenă al-
bastră ce cutreieră mările şi cântă din nară cântece
de libov. Dar nu devenea el balenă din atât! Cum
nici grec.
- Ştii ce aş vrea, spuse băiatul. Aş vrea să
plec pe jos, desculţ, la Paris. Nu pentru că mi-aş
dori să ajung în oraşul luminii, al iubirii şi modei
şi-al artei, cu turlele lui şi străzile largi, pietruite,
cu bulevardele lui pe care mai auzi, din trecut, roţi
de caleşti şi strigătul birjarilor şi nechezat de cai şi
tropot de copite, cu colina Montmartre, cu Bazilica
Sacré-Cœur şi Le Tour Eiffel, ci doar pentru a mer-
ge. Să mergi, să mergi, să tot mergi. Parisul e aşa
departe, nu aş ajunge niciodată, ci aş merge şi-aş
tot merge.
Vădit lucru, îşi spuse bădia Petrache, oa-
menii de la oraş nu seamănă cu oamenii de la ţară.
Dar băiatul acesta seamănă cu Manolache Bălă-
ceanu. Coane Manolache, nu-i aşa, şi dumneata ai
vrut să mergi, să mergi şi să tot mergi. Să mergi fără
a te opri vreodată, ca într-un basm.
- Dar de ce eşti aşa supărat pe viaţă, măi
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Proză
Oraşul
Dan PERŞA
băiete, l-a întrebat Petrache pe Onuţ.
- Zău, bădie, dar matale pe ce lume tră-
ieşti? Nu ştii că a fost o revoluţie, Revoluţia din
decembrie şi au trecut trei ani de atunci şi-am tot
sperat în mai bine şi uite că e tot mai rău. Sărăcie,
mizerie şi murdărie... şi nu avem ce face cu vieţile
noastre, ne irosim.
La oraş, bădia Petrache nu prea ştia ce să
facă. O vreme a dormit noaptea pe bănci, prin par-
curi, până când, într-o zi, o femeie ce s-a speriat de
el în zorii unei zile, pe când bădia se ridica din somn
în sumanul lui flocăit şi murdar, îl ocărî cu vorba:
- Boschetarule!
Ce ruşine! Ca ăia fără căpătâi de la oraş!
Care dorm în boscheţi şi prin canalizări! El, chiar
dacă nu-şi ştia menirea, un rost avea pe lume. Era
cioban, ştia să mâne oile. Ce-a căutat la oraş? Dra-
gostea! Dragostea care să-l mântuiască. Dar dacă
nu a găsit-o până atunci, nu însemna că nu există?
Dacă îţi e dat s-o găseşti, o afli oriunde te-ai afla în
lume. Dar bădia nu voia să se lase.
Da, ştia să pască oile. Pentru un orăşean
nu-i mare lucru, dar ce ştie el, orăşeanul? Ia să le
arate Petrache cine este! Te pui tu cu ciobanul? Şi
se duse către marginea Bucureştilor şi acolo găsi
ceva pământ cu iarbă grasă şi-l cumpără cu ceva
bani din chimir, că era ieftin, iar cu restul cumpără
nişte mioare, făcu o stână şi-l chemă pe Onuţ drept
ajutor, iar pe Bucur îl puse paznic. Bucur, care se
blegise de când au ajuns în oraş, redeveni fiara gata
să se bată cu lupii şi cu urşii, pentru că era acum
iar câine ciobănesc, iar nu câinele vagabond al unui
vagabond.
Când văzu Onuţ ce-a făcut bădia, îşi dădu
cu palma peste frunte, apoi îl apucă un râs isteric,
de să se tăvălească prin iarbă, nu alta.
87
Proză
- Moşule, moşule, om mai nechibzuit
n-am văzut! Să iroseşti dumneata banii ca să cum-
peri Pipera, mai mare prostie n-am văzut. Loc pus-
tiu. Nu mai bine îţi luai o garsonieră şi aveai acope-
riş deasupra capului? Vinde, vinde cât mai poţi, ca
să recuperezi o parte din banii pierduţi!
Dar bădia Petrache o ştia pe a lui şi nu-l
înturnai tu, un mucos, de la hotărârile lui. Şi chiar
ştia ce face! Primăvara aduna măciulii de scaieţi din
blana oilor şi le vindea la târg pe bani buni! Ba nu,
aşa a zis Onuţ, ca să-l ironizeze, că-i plăcea băia-
tului sarcasmul. Ci, primăvara oile fătau mieluţi şi
mieluţii creşteau, bădia vindea lână şi brânză, iar
de Paşte trimitea în pieţele capitalei, până la Aurel
Vlaicu, noateni tăiaţi şi jupuiţi pentru oamenii cu
dare de mână. Chimirul lui s-a umplut iar şi-apoi
a dat pe dinafară. Onuţ a început să fie mândru de
bădia, când şi-a cumpărat primul motor, o moto-
cicletă Harley Davidson. Iar bădia şi-a luat maşină
de teren şi alte ajutoare, iar apoi şi-a făcut o casă cu
etaj la marginea terenului său. Poate că asta n-a fost
o idee prea bună, pentru că oamenii bogaţi ai capi-
talei, văzând casa lui, au începu să-şi construiască
în apropiere, până au ocupat terenul de la marginea
Piperei. Şi-ar fi construit mai departe şi alţii, dar era
pământul lui Petrache. Iar ce făcea Petrache pe tere-
nul lui, nu era pentru nasurile lor fine. O turmă de
oi păzită de vreo doi ciobani şi-un dulău mioritic.
Aşa că, proprietarii de vile, l-au reclamat şi s-a trezit
bădia pe cap cu tot soiul de creaturi fără duhovni-
cie de la serviciile de salubritate şi protecţia mediu-
lui... şi amenzi a primit, iar într-o zi, unul mai gras
şi chel, i-a înmânat un ordin de strămutare a oilor,
că puţeau şi se căcărezau, de îmbâcseau verdele pa-
jiştilor cu negreli şi cerul cu pestilenţe. Sătul să mai
lupte cu ei fără spor, Petrache hotărî să-şi păstreze
casa construită şi o curte largă şi să vândă terenul
Pipera, nu înainte de a-i da şi lui Onuţ o bucată de
pământ, pe care să facă el ce-o vrea. Doar că între
timp, ajungând terenul lui zonă rezidenţială, preţul
i-a crescut aşa mult încât, ce cumpărase bădia cu 50
de bani metrul pătrat, vindea acum cu 10 dolari. Şi
astfel ajunse Petrache unul dintre marii bogătani ai
ţării. Onuţ şi-a construit şi el o vilă pe cei şase acri
primiţi, unde şi-a adus şi părintele, pe tatăl său pen-
sionar şi bolnav de podagră. Mama îi murise de ani
mulţi. Onuţ ajunsese la vârsta de însurat, dar voia
să mai fie o vreme becher. Avea o pasiune, pe care
bădia Petrache o înţelegea: cărţile. Cumpăra cărţi
şi, cât e ziulica de mare, citea. Da, îl înţelegea bădia,
pentru că şi el, când a dat de biblioteca boierului
Manolache, plăcându-i buchile de fosfor, a învăţat
alfabetul şi s-a pus pe citit, pentru a desluşi ce mis-
tere se află în spatele acelor cuvinte înşirate ca nişte
88 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
râuri de furnici pe foile albe ale cărţii. Citea Onuţ şi
înainte, dar numai ce împrumuta de la o bibliote-
că publică din Dămăroaia, unde locuia. Avea capul
plin de fantasme şi scene de roman, dar îşi încro-
pise şi un dram de judecată, pentru că era curios şi
dezgheţat la minte. Ba, pe vremea când avea bur-
ta goală, ca să-i treacă foamea, a scris şi poezii. Le
adunase în caiete şcolăreşti dictando şi nu le-a ară-
tat la nimeni. Doar bădiei Petrache i-a spus despre
ele şi bădia, om practic de la ţară, atât zise: poezie,
sărăcie. Onuţ şi-a ars poeziile, după ce a găsit un
volum de o poetă, Angela Marinescu şi-a spus: ar fi
trebuit să fiu un martir al vieţii şi să fiu plin de răni,
ca şi ea, ca să-mi fie permis să scriu poezie. Bădia
Petrache s-a exprimat cu vorbele: poezie, sărăcie,
nu pentru că ar fi considerat munca poetului o acti-
vitate inferioară altora, cum ar fi hoţia sau mânatul
oilor ori gâştelor, sau jucatul fotbalului, ci pentru
că poezia, îşi zicea el, nu stă în vorbe, ci în natură
şi, oricât ai vrea să pui natura în cuvinte, ea nu se
lasă zăgăzuită. Parnasienii nu i-ar fi dat dreptate, iar
Onuţ se tot gândea de-o vreme, dar nu ştia să spună
da ori ba, dacă nu cumva poezia e a cuvintelor. Şi,
oricum, bădia o ştia pe a lui şi l-ar fi contrazis: nu,
poezia vine din lăuntrul nostru, din sufletul nostru
scormonit şi schingiuit de viaţă. Cu cât te scormo-
neşte viaţa mai adânc, cu atât poezia ţi-e mai bună.
Totuşi, Onuţ l-a întrebat:
- Dar Dumnezeu n-a făcut lumea din Cu-
vânt? Iar noi, oamenii, cum s-o oglindim decât în
cuvinte?
Bădiei i se păru prea grea întrebarea şi un
fel de ceaţă a incertitudinii i se răspândi în minte,
iar gândurile i se făcură ca o holdă de spice de grâu
blond, copt, în bătaia călduţă a vântului toamnei.
Se mişcau care încotro şi nu-i mai venea lui să tre-
iere acele lanuri, spre a scoate boabe de cereale şi-a
le duce la moară, spre a face făină, iar din făină să
dospească şi să coacă o aburoasă pâine, care să hră-
nească înfometaţii. Dar ca pâinea aceea era poezia
pentru el.
Faptul că bădia Petrache era bogat acum,
nu-l făcuse nici îndărătnic, nici încrezut, nici indo-
lent, nici sfătos ca pe alţii. Se îmbrăca tot modest, se
hrănea cu smerenie, auster şi nu-şi împodobise tru-
pul cu zorzoane de aur şi argint, nici nu arăta cuiva
duşmănie, nu zgândărea lumea, dar nici pomeni nu
făcea, ca să-i gâdile şnapanii vanitatea de a fi lăudat.
Că acela ce te laudă în faţă, pe din spate te face albie
de porci. Îi spuse acestea lui Onuţ, băiatul se gândi
o vreme şi:
- În ţara hoţilor, proştii se ploconesc ave-
rilor şi dau bogaţilor cuvântul, de parcă banii i-ar
face înţelepţi!
 Proză

Bădia îi dădu dreptate pentru că, de când - Hei, aici e un fel de gropan, i-a spus în-
era bogat, câţi reporteri nu veniseră, cerându-i să-şi tr-o zi Onuţ, un fel de Groapa lui Ouatu, dar pe dos,
spună părerea despre lucruri de care nici nu auzise. însă Petrache habar nu avea de unele ca astea.
Ar fi putut să le înşire vrute şi nevrute, iar ei s-ar fi - De când am ajuns în oraş, am avut o gră-
uitat în gura lui de parcă i-ar fi fost poleită cu aur. madă de păţanii. Ştii pentru ce mi se întâmplă toa-
Stătea singur în ditamai casa şi tare i-ar fi te astea? îl întrebă bădia pe Onuţ. Ele sunt miraje,
plăcut să aibă în ogradă orătănii măcar, dacă nu şi sunt încurcături ale vieţii pentru a crea un paravan,
o vacă, un cal. Dar nu mai voia certuri cu vecinii şi care să ascundă adevăratul scop al vieţii. Iar scopul
păstrase de la târlă, după ce lichidase avuţia de oi, meu, băiete, este să o găsesc pe Zelda. Am plecat în
măgari şi câini, doar ciobănescul alb, adus cu sine căutarea ei şi câte întâmplări s-au iscat de atunci,
din Scăeni şi purtând, ca şi strămoşii săi, numele sunt numai ca să uit, ca să mă oprească să pornesc
Bucur. Se potrivea cu numele acelui mare oraş în după ea! Am jurat că voi merge până la capătul pă-
care trăiau. N-a fost oare un cioban, numit Bucur, mântului în căutarea ei şi iată-mă ca un căscăund
fondatorul acestei aşezări, născute dintr-o târlă, nevolnic, rămân tot aici în oraş.
două bordeie şi o bisericuţă cu turlă rotunjită? Bă-
dia ştia că oraşul nu s-ar fi
născut, dacă Bucur înteme-
ietorul nu ar fi ctitorit bise-
ricuţa. Biserica lui Bucur a
adunat oamenii îi jurul ei
şi-a luat naştere o comuni-
tate. Dar oamenii din ziua
de azi au uitat de unde au
plecat şi că sunt purtătorii
unei credinţe.
Doar că Bucur,
ciobănescul său mioritic,
era un câine ucigaş. Omo-
ra câini, pisici şi orătănii
de-ale vecinilor, dacă se ni-
merea să intre în ograda sa.
Aşa că vecinii au vrut să-l
otrăvească, bădia Petrache
l-a salvat, şi, ca să-l scape de
alte încercări, l-a închis în-
tr-o cuşcă şi l-a trimis îna-
poi la Scăeni, la o rudă de-a
sa, care era tot cioban. Şi-i
era urât singur. Ce-ar fi să-şi
aducă aici nevasta cea gra-
să şi frumoasă, pe Ştefana?
Când se scula în zori, tare
se plictisea, învăţat să hă-
mălească în gospodărie. La
oraş, omul n-are mare lucru
de făcut. Doar privea cum
soarele răsare şi, sub bătaia
lui piezişă şi strălucitoare,
vedea casele deja înălţate şi
cele care se aflau în şantier,
cu schelete abia schiţate.
Aşa că îi scrise Ştefanei o
scrisoare, fără să creadă că
va ajunge vreodată la ea.

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 89

Proză
Abuzul
Ioan Mugurel SASU
Este destul de greu să ne imaginăm că ar
putea cineva să aproximeze momentul în care a
apărut violența omului, cea îndreptată împotriva
semenilor săi. Când or fi apărut armele ca obiec-
te cu ajutorul cărora răutatea gestului violent să se
poată amplifica? Dar toate acestea există și au evo-
luat și încă evoluează simultan cu evoluția speciei
care se consideră, poate chiar este, stăpâna plane-
tei. La început au fost forme primitive de violență
și forme primitive de arme, apoi, când s-a ajuns
la timpurile pe care scriitorii de altădată le consi-
derau ale domeniului fantastic, nu numai armele
au fost perfecționate, ci și utilizatorii lor. Astfel că
modestele școli de gladiatori din antichitate au fost
înlocuite cu centre de perfecționare, aici deja se
creează artificial oameni cărora li se oferă o zestre
genetică corespunzătoare asigurându-li-se dezvol-
tarea acelor caracteristici de care are nevoie luptă-
torul perfect, antrenat, dar și suficient de limitat în
ceea ce privește acele abilități intelectuale care l-ar
putea determina să aibă în comportament acte de
indisciplină. Chiar dacă au fost timpuri în care li se
făcuse loc femeilor în structurile militare, în ase-
menea baze militare laborator se lucrează numai
cu bărbați. Ar fi fost și absurd, egalitatea femeii cu
bărbatul există atâta timp cât cei doi își păstrează
atributele caracteristic, altfel apare un fel de femeie
defeminizată, adică un monstru.
Cine crede că poate fi vreo activitate uma-
nă, indiferent de anul în care se întâmplă, care să
nu comporte riscul apariției unei erori, acela este
90 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
un optimist desăvârșit, desigur nu este condiție
suficientă, dar este una dintre cele necesare. Din
asemenea motive, în baza militară, desigur secretă,
doar în asemenea condiții putându-se realiza crea-
rea și perfecționarea unor indivizi perfect adaptați
la cerințele activității militare, au avut posibilitatea
de a apărea, probabil datorită unei selecții nu toc-
mai perfecte a embrionilor, organisme umane fe-
minine. Acestea au fost excluse de la programele de
dezvoltare a aptitudinilor, dar au fost lăsate în viață
și pregătite sumar, însă fără a li se preciza utilitatea
viitoare.
Nu se poate ști cu exactitate care o fi at-
mosfera în care se trăiește în astfel de instituție,
totul fiind ascuns după cortina grea a celui mai
deplin secret militar, de asemeni care pot fi acolo
măsurile de pază și cum se aplică, nicidecum care
tratamente și exerciții fac posibilă atingerea scopu-
lui activității și rațiunea care stă la baza acesteia.
Paza fiind necesară pentru ca din interior să nu se
scurgă informații care să poată fi folosite de către
cei rău intenționați, iar din exterior să nu pătrun-
dă, tot informații, dar care să-i determine pe cei de
acolo să devină, la rândul lor, rău intenționați, de-
sigur altfel.
Uneori și imposibilul devine posibil, nu
doar de dragul jocului de cuvinte, dar ceea ce pare
imposibil, în condițiile unei analize primare, la
altă analiză, intuitivă și care să aibă în vedere de-
talii greu de perceput, să i se întrezărească șansele
de realizare. Doar așa se explică ce minune s-a în-

tâmplat de a ieșit în stradă una dintre acele femei,
care deși nu erau dorite acolo, nu puteau beneficia
de permisiunea de a ieși în lume. Lumea este un
univers ciudat în care răutatea civilă, evoluată con-
comitent cu cea a războinicilor, nu este mult mai
puțin distructivă, dar pentru că nu este instituțio-
nalizată, este mai greu de recunoscut, dar popula-
ția simte din plin nivelul ei de dezvoltare.
Această femeie artificială a ieșit în stradă,
adică acolo unde lumea își exhibă toate formele de
comportament de care este în stare.
Numărul mare de ani trecuți de la mo-
mentul în care omul a hotărât că pentru a fi cu
adevărat liber, trebuie să se supună tuturor forme-
lor de tiranie provenită de la ceilalți, care și ei vor
să fie liberi, dar plătesc același preț, fiecare față de
ceilalți, a avut efectul dorit. Așa că strada devenise
un fel de junglă fără vegetație, un fel de pustiu po-
pulat cu ruine, ruina fizică a clădirilor pe care nu
avea cine să le repare și ruina spirituală și mora-
lă a locuitorilor. Mai era și frica, frica fiecăruia de
răutatea celorlalți și știind bine despre sine ce este
în stare, devenise conștient de ce se poate aștepta
de la alții. Reacția? Ura, ura provenită din frică și
din conștientizarea propriei vulnerabilități, fiecare
purtând în suflet o durere pe care este puțin proba-
bil că știința medicală va ști vreodată să o vindece.
Silueta unei fete singure, aflată pe o ast-
fel de stradă, atrage atenția, mai ales că privirea ei
disperată o face să pară, desigur era, vulnerabilă,
știut fiind că omul, indiferent de epoca căreia îi
aparține, a păstrat de la mamiferul din care provi-
ne obiceiul de a ataca pe cel slab, imatur sau care,
din diverse motive, nu se poate apăra. Cineva s-a
apropiat de ea, a privit-o, apoi i-a prins brațul în
palmă și a determinat-o să-l urmeze. Această ac-
țiune a fost văzută de un grup de trei doamne, trei
femei deloc tinere, cu părul vopsit și ochii fardați,
care bucuroase că pot avea și ele ocazia de a face
un gest care să influențeze viața altora, puțin im-
portant dacă în bine sau rău, au anunțat autoritățile
raportând că un necunoscut a reținut o fată pentru
a abuza de ea.
Imediat au ajuns cu toții în birourile celor
aflați în măsură a cerceta abaterile de la norme și să
aplice pedepse celor care asta merită.
Fata se afla în fața Anchetatorului.
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Proză
– Sunt obișnuită cu gesturi dure, dar felul
în care m-a luat de mână și apropiat de el, nu mi s-a
părut brutal.
– Ți-a pipăit corpul?
Anchetatorul era obișnuit cu societatea în
care crima și violul deveniseră ceva banal.
– Nu prea înțeleg, dar pot spune că m-a
privit în ochi, mi-a apropiat până la atingere piep-
tul de al lui, a zâmbit apoi și-a lipit într-un mod
ciudat buzele de părul meu.
– A încercat să te dezbrace?
– Nu, nici nu mi-a cerut să o fac, nu am
fost programată să răspund negativ la comenzi.
Aveam mâinile lui în zona coastelor, mă simțeam
ridicată, deși era mai înalt decât mine, aveam
impresia că mă privește de jos în sus, începeam să
mă simt atât de importantă cum nu mai fusesem
niciodată.
– Dar când și cum te-a abuzat?
– Nu știu exact, doamnele acelea cu părul
roșu și ochii albaștri au spus că da, atunci când au
anunțat întâmplarea.
– Bine, unde te-a mai atins?
– M-a atins cu buzele pe umeri, pe gât, dar
nu aveam impresia că mi se face ceva rău, dimpo-
trivă. Știam că florile se adună în buchet, dar acum
am înțeles că și oamenii o fac cumva.
Undeva, în exterior, aterizase vehiculul
cu care urma să fie dusă la baza militară din care
provenea.
Anchetatorul avea în comportament și în
vocabular mute din cele pe care le împrumutase de
la cei cu care venea în contact zilnic:
– Măi fată, pierd vremea cu tine, te-a abu-
zat sau nu? Ce îmi spui tu, nu înseamnă mai nimic.
Tu îmi spui cum te înflorea, eu sunt obișnuit să lu-
crez cu victimele unor atrocități de care sper ca tu
nici să nu auzi. Tu care spui că a fost abuzul?
– Pentru că înainte de asta eu nu știam cât
de frumos este să trăiești sau cât de frumos ar pu-
tea fi ...
Fata a plecat cu însoțitorii, în urma ei, în
biroul Anchetatorului se auzi funcționând aparatul
de tocat hârtie, notițele rezultate pe parcursul an-
chetei, prin dispariția lor, lăsau în afara pedepselor
legale pe omul acela care considera că este o mare
fericire să oferi cuiva o clipă de fericire.
91
 Note de lector
Am regăsit şi recitit o carte:
CASCA DE ZBOR
de René CHAMBE
Cornelia PETRESCU
Cât am fost de impresionată atunci când am
citit pentru prima dată aceast roman cu aspect mo-
dest, în anul 1980, la scurt timp după tipărirea lui la
Editura Militară din faimoasa, pe atunci, Casă a Scân-
teii!
Imi aminteam foarte bine că autorul, al că-
rui nume se pierduse în negura anilor, era un ofiţer
francez angajat în luptele aviaţiei militare române din
Primul Război Mondial. Casca de zbor mă entuzias-
mase prin felul în care un străin reuşise să înţeleagă şi
să scrie pagini inflamante despre sufletul, zbuciumul,
patriotismul, poporului român, despre disperarea
eroică, sărăcia, foamea, tifosul, care au încercat din
greu poporul nostru în acel prim flagel mondial. Nu-
mi aminteam însă numele autorului... Cu toate astea
îmi doream mult să recitesc romanul dar el era pier-
dut pentru totdeauna împreună cu toate cărţile din
biblioteca mea şi cu toată săraca agoniseală pe care o
abandonam în 1986 când am reuşit să evadez în lu-
mea liberă. Casca de zbor era printre foarte puţinele
obiecte pe care visam să le redobândesc, fără să reu-
şesc decât târziu...
Internetul atoate-ştiutor m-a ajutat să o des-
copăr abia în anul 2017 într-un anticariat din Bucu-
reşti la preţul exorbitant de 1 LEU şi apoi s-o obţin
printr-un ajutor binevoitor. Când a ajuns în mâinile
mele am deschis-o cu febrilitate. Inima o luase la goa-
nă gândind că pot găsi, pe prima pagină, chiar iniţia-
lele mele: C. P. dar cartea m-a întâmpinat cu numele
unei cititoare necunoscute: Juncu Ana, căreia îi mul-
ţumesc de a-mi fi făcut neaşteptata bucurie a acestei
reîntâlniri.
Mărturisesc că la cei 38 de ani distanţă de
la prima lectură a Căştii de zbor emoţia a fost şi mai
puternică decât atunci, în anii 1980 ai României. Oare
92 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
subtitlul Spre amintire şi cuvântul introductiv scris de
autorul René Chambe: Sufletului românesc eroic, vi-
teaz şi liber, în amintirea zilelor de neuitat când s-a pe-
cetluit pentru totdeauna frăţia noastră de arme, m-au
percutat alfel decât atunci? Sau poate că am găsit în
această carte, scrisă în limba franceză acum aproape
100 de ani de un străin, o acurateţe a faptelor istorice
şi o autenticitate a descrierii locurilor şi întâmplărilor
din ţara sufletului meu alături de un romantism de-
licat, folosit cu talent şi nealterat de timp? Dar oare
distanţa în spaţiu şi timp sau apartenenţa mea de azi
la acelaşi tărâm cu al autorului nu ar putea să fie cau-
za vibraţie mele sufleteşti mai profunde decât cea din
1980?
*
Deîndată m-am grăbit să aflu cine a fost
René Chambe şi am obţinut informaţii preţioase.
Militar de carieră, ofiţer trecut prin cele
două războaie mondiale, sfârşitul cărora îl găseşte
la grad de general gratificat cu numeroase ordine şi
medalii, René Chambe a luptat în anii 1916-1917 pe
frontul din România unde a creat prima escadrilă ro-
mână de luptă echipată cu avioane franceze Neuport.
René Chambe a avut însă şi o altă vocaţie:
aceea a scrisului fiind autorul prolific a numeroase
scrieri cu caracter militar şi mai ales aviatic. Nici scri-
erile literare nu îi lipsesc din palmares şi după prima
nuvelă de succes Le bracelet en abanos (1927) apare
romanul Sous le casque de cuir (1928) care a fost su-
biectul unui film şi a fost tradus în limba română sub
titlul Casca de zbor.
Mare mi-a fost surpriza când am aflat că o
traducere a romanului în limba română a fost realiza-
tă chiar în anul 1928 sub acelaşi titlu cu cel al roma-
nului în limba franceză Sub casca de piele, ediţie care

nu a suferit estropierea comunistă pe care a cunos-
cut-o Casca de zbor/Editura Militară 1980.
Iată cum Emmanuel de Vachon, strănepo-
tul lui René Chambe pe care am reuşit să îl contac-
tez de curând şi care gerează o importantă arhivă a
străbunului său îl caracterizează pe acesta: Plasat în
‚ „Răspântia destinului’’ (România 1916, Rusia 1917,
Algeria 1943, campania din Italia 1944...) René Cham-
be a cunoscut şi a fost apropiat marilor personaje din
orele critice ale Istoriei noastre. Carnetele sale de război
constituie o mărturie de neînlocuit... Minunat poves-
titor, dotat cu darul de a te face să vezi şi să trăieşti
evenimentele cu senzaţia de a fi fost tu însuţi actor sau
martor al acestora. Amprenta lui René Chambe in toa-
te cărţile sale este încrederea profundă în gândirea sa,
exaltarea sentimentelor bune, elanul, entuziasmul, în-
crederea în succes, optimismul invulnerabil, tinereţea
inimii, fără a uita gustul pentru meditaţie şi cercetarea
filozofică a adevărului. Toate acestea exprimate în-
tr-un stil clar, precis, imaginar, strălucit. René Chambe
scrie în franceză, franceza în stare pură.
* Un alt episod, deşi este foarte greu să mă
Dacă Casca de zbor, forma estropiată de
cenzura comunistă a romanului Sous le casque de cuir
m-a emoţionat atât de mult, ce aş simţi oare dacă aş
avea sub ochi integralitatea romanului în limba ro-
mână așa cum o am acum în limba franceză?
Acţiunea romanului se petrece în cea mai
mare parte în satul Răcăciuni unde, în cumplita iarnă
a anului 1917, este poziţionată o escadrilă compusă
din şapte piloţi de mare clasă: trei francezi, doi ro-
mâni, un rus şi un englez pe care meandrele războiu-
lui i-a adunat sub comanda căpitanului francez Sur-
vian, în spatele căruia se găseşte desigur alter-egoului
autorului.
Deşi eşafodat pe o temă imaginară Casca de
zbor este un roman istoric realist, cu extrem de multe
informaţii despre luptele aeriene pe cerul României,
despre acte de vitejie realizate în condiţii cumplite şi
un rechizitoriu vehement împotriva trădătorilor şi
crimelor de război.
In acelaşi timp, este un roman de dragoste
care luminează obscuritatea şi cruzimea fără de mar-
gini a războiului. Jurnalul care conţine relatările căpi-
tanului Survian din acele timpuri şi locuri este închis
între două paranteze în care acţiunea se petrece în
Franţa postbelică marcată încă de amprenta marelui
flagel.
Extrag două episoade care prezintă ravagii-
le războiului din Moldova, la care se reducea în acele
triste zile România şi care m-au marcat în chip deo-
sebit.
In unul dintre ele este prezentă Regina Ma-
ria care a dorit să vadă ostaşii, să le ridice moralul în
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Note de lector
împrejurările deosebit de grele în care se aflau frontul
şi ţara: ... Undeva în Carpaţi. Un câmp înzăpezit, în-
conjurat de desişuri. Coaste repezi acoperite de păduri
întunecate [...]. Aici suntem martorii unei privelişti
zguduitoare. Este aici. A voit să îi vadă. Subţire, strânsă
într-o haină de blană, s-a urcat pe o moviă cu picioa-
rele înfundate în zăpadă. A voit să îi vadă pe front, aşa
cum trăiesc, săraci lipiţi pământului, încolţiţi de lipsuri.
Tranşeele sunt foarte aproape. Când bate, tunul deş-
teaptă ecouri prelungi în hăţişul munţilor. România nu
vrea să moară. Nici Mackensen, nici Falkenhayn, nici
tifosul, nici foametea, nici zăpada n-o să-i vină de hac
niciodată! [...] Soldaţii în zdrenţe au o nespusă măre-
ţie; unora le lipseşte mantaua, altora bocancii, mulţi nu
mai au tot echipamentul ostăşesc. [...] Un ofiţer ridică
sabia. Din pluton în pluton izbucnesc urale. Clipă de
veşnicie! [...]. N-am să vă uit niciodată, minunaţi os-
taşi români! N-am mai pomenit răbdare ca a voastră,
tărie în nevoi mai deplină! Incuviinţaţi tot, înduraţi tot
şi nu cereţi nimic în schimb. Strigaţi ‘’ ura!’’ pentru re-
gină, pentru ţară!...
opresc la vreo unul fără să am senzaţia că ignor un
altul şi mai important, este cel al unei acerbe lupte ae-
riene pe câmpul de zbor dintre trei ape: Trotoşul, Oi-
tuzul, Caşinul: ... Mă încadrează bice de foc! Grindină
de iad! O nălucă neagră se repede asupra mea, apoi mă
depăşeşte. Un Fokker! [...]. Iar pocnituri, iar toba morţii
în jurul meu! Abia am timp să întrezăresc fulgerele care
spintecă văzduhul chiar lângă mine dintr-o umbră în
cruce. Un Fokker! Altul?Acelaşi? Habar n-am. Doamne
Dumnezeule! Imping piciorul nebuneşte în palonier. Să
scap! Ta-ta-ta-ta... Pac! Imi şueră moartea în aripi cu
răsuflări de foc. Cum? Până aici mi-a fost? Nu! Ispră-
vind virajul, ajung cu soarele în ochi. Roşu aprins, cu
aur. Pe urmă se întunecă tot, preţ de câteva clipe. Gata.
Acum văd! Să trag, vreau să trag! Să mă bat! Să dobor
vreunul! O aripă e ciuruită. Gâfâi ca o sălbăticiune în-
colţită. [...] Iată, din faţă, luată de vălmăşagul bătăliei
apărând şi dispărând o vedenie groaznică. Un LVC pe
care nu-l zărisem trece de-a curmezişul. Ciocnirea m-a
adus chiar lângă el. Prăbuşit în turela din spate peste
mitralierele jumelate, un cadavru stă cu braţele atâr-
nate peste bord. O băltoacă roşie inundă fuselajul, iar
sângele pulverizat, spulberat de viteză, desenează până
la ampenaj o dâră închisă. Fuge! Fug cu toţii! N-am
băgat de seamă, dar acum am soarele în stânga. Am
luat-o spre sud! Nici Romanul, nici Bârladul nu vor fi
bombardate!...
Povestirea este atât de alertă încât nu poţi să
laşi cartea din mână chiar dacă eşti lipsit, ca mine, de
cunoştinţe aviatice. Mă chinui trăgând cu disperare
filele prea strânse, cu scrisul tăiat de legătura cărţii
vechi, ochii nu mai observă cât este de îngălbenită
93
Note de lector
hârtia. Eroismul din cer te face să uiți vitejia celui care
se războieşte în plus cu glodul şi sărăcia de jos, de pe
pământ.
In acest infern îşi face apariţia, ca şi căzu-
tă şi dânsa din cer: ...O frumuseţe nemaivăzută! Ce
ochi cât roata carului! Din toată fiinţa ei vezi mai
întâi ochii, ochi ca în basme, lacuri fără mal, ochi de
aur întunecat! Această zână căzută din cer îşi prezin-
tă documentele de acreditare, semnate de importante
somităţi militare, care precizează că: Doamna Florica
Romanescu are de îndeplinit o misiune specială, în ve-
derea căreia veţi lua toate măsurile necesare. Doamna
Florica Romanescu va fi asimilată gradului de ofiţer.
[...] Prezenţa Floricăi Romanescu a tulburat profund
escadrila. La frumuseţea ei fără cusur şi farmecul ei ui-
mitor n-a rămas nimeni nepăsător. Nici măcar Stream
(englezul), şi mai ales Simianov (rusul). Pola Vaccis şi
Gheorghe Vintilă (românii) au luat de-a-binelea foc.
In vinele lor curge cu putere sânge latin, focos, curat şi
cavaleresc. Ca toţi românii au un cult pătimaş pentru
femeie, pentru graţia şi gingăşia ei. Dintre toate ţările
din lume, România are poate cele mai frumoase femei,
iar dragostea e înţeleasă aici mai bine ca oriunde. [...]
In odaia umilă şi goală din satul părăsit, în mijlocul
mizeriei, departe de orice bucurie, de orice frumuseţe,
apariţia ei aproape ne-a sfâşiat inima. In bezna exis-
tenţei noastre, după ce pierdusem tot, aducea fără veste
până la noi imaginea dureroasă a tot ce-i frumuseţe,
voioşie, bucurie de viaţă...
Florica Romanescu, această frumoasă şi
misterioasă doamnă de origine nobilă, misiunea ei,
sentimentele provocate în cei şapte aviatori ai esca-
drilei, inclusiv în căpitanul Survian, ţin desigur de
imaginar deşi am fost tentată să caut şi numele ei în
paginile unei cărţi de istorie. Această româncă de spi-
ţă veche este împuternicită cu misiunea secretă de
pedepsire a unor trădători, printe care colonelul Stru-
ţu, dezertor care şi-a găsit refugiu la inamic de unde
defăimează şi demoralizează trupele române. Pentru
a îndeplini această dificilă misiune Florica Roma-
nescu trebuie să ajungă în spatele liniei de front, la
Cetatea Neamţului unde îşi găsise adăpost şi acţiona
trădătorul. Căpitanul Survian o conduce cu avionul
spre obiectiv şi o ajută să coboare, după numeroase
peripeţii, în zorii unei zile, în locul cu pricina unde
se despart: ... Survian, Survian, adio! Decolează drept
înainte, ai destul loc. Iţi mulţumesc pentru tot! [...].
Glasul Floricăi îmi sfâşie sufletul!... Zborul matinal al
avionului pilotat de Survian, care o conduce pe Flori-
ca la locul periculos unde trebuie să-şi îndeplinească
misiunea, este însoţit de cel al avionului lui Simianov,
rusul gelos care îşi urmăreşte zâna visurilor neezitând
să atace avionul care o răpea pe femeia dorită, rănin-
94 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
du-l grav pe căpitanul care reuşeşte totuşi să aterizeze
la baza escadrilei. Când înţelege eroarea enormă care
l-a condus la manevra bestială, Simianov se sinucide,
aşa cum ne puteam aştepta de la un ascuns şi înfocat
temperament slav.
*
La mai bine de zece ani de când Survian a
pierdut urma femeii iubite, jurnalul lui este citit de
prietenul care îl însoţeşte în trenul din care trebuiau
să coboare la Dijon pentru a lua parte la o mult râv-
nită vânătoare de căprioare. Voiajul lor îşi schimbă
însă destinaţia când Survian o descoperă pe Florica în
tren, în compania unor bărbaţi artătoşi dar gălăgioşi
şi vulgari care vorbesc un amestec de limbi străine şi
franceză. Emoţia lui Survian este nemăsurată şi hotă-
rârea de a o urma pe Florica până la sfârşitul călătoriei
este de nestrămutat.
Cei doi prieteni ajung la Nisa unde, înt-
un bar al lumii bune, Survian, extrem de emoţionat,
schimbă câteva cuvinte cu frumoasa contesă Brans-
kaia, nume sub care se ascunde acum iubita lui.
Încântătoarea contesă îl invită la o petrece-
re la ea acasă, în vila Nibelungilor în care îndeplineşte,
sub masca de femeie uşoară, îndelungata şi fără sfârşita
misiune de urmărire, atragere în capcană şi pedepsi-
re a criminalilor de război. In ciuda notei imaginati-
ve aflăm din gura ei fapte oribile şi nepedepsite, nume
uitate sau ignorate precum cele ale maiorului Haertel
care a ordonat împuşcarea fără judecată a locuitorilor
din Cateau şi ale locotenentului Pfeiffer care a incendiat
localitatea Tamines după ce locuitorii acesteia fuseseră
împuşcaţi. Numele şi faptele căpitanului Emil Müler,
ale generalilor Stenger, von Schnack şi Krusha, cele ale
maiorului Crusious şi multe altele ţâşnesc acuzatoare
din rărunchii frumoasei femei care se răzbună şi pen-
tru că ea însăşi a fost transformată în sclava obligată să
facă dragoste cu ţeava la tâmplă.
Romanul se încheie, ca şi multe romane mo-
derne, cu o întrebare: Oare după noaptea orgiilor din
vila Nibelungilor, cei doi, Survian şi contesa Branskaia,
alias Florica Romanescu se vor mai revedea vreodată?
Dragostea lor va cunoaşte, în sfârşit, un deznodământ
fericit?
Chiar fără răspuns la această întrebare am
rămas, la cea de a doua lectură a Căştii de zbor la un
interval de aproape patru decenii, sub o puternică im-
presie.
Vechiul-modern roman scris de genera-
lul-scriitor René Chambe mi s-a părut foarte actual
şi realist fiind bazat pe mărturisirile unui străin ge-
neros şi talentat care i-a apreciat şi iubit pe români şi
a respectat fără rezerve cinstea, curajul şi demnitatea
umană.
 Lirice

vârstă cu vârstă

pe marginea nevoilor dezvoltate în somn
mi-am stabilit balansul sunt gata acum să
încep / să închei lanțul ontologic al tulburărilor mele
o ratare uriașă sau cum singurătatea își scoate
dresurile și se face comodă în sufragerie
Sorina Rîndaşu
câteodată nu rămâne nimic deasupra, nici
măcar spuma sau o pieliță cât de cât necesară
din aproape în aproape te ghidezi cu ușurință se
întrevăd
coșuri de fum pătrățoase și brațe de bărbat care să le
susțină
e încă genul de loc unde trăiesc victimele
violenței conjugale și cred că doar bărbații pot să

hai să ne așezăm amândouă aici pe genul de loc pe care îl construiești

marginea nevoilor dezvoltate în somn
pe bune că-mi place poziția asta nimeni nu se-
apropie nici eu
nu mai trag după mine revolta sensul nevoia stupidă
de a ceda puterea vindecătoare a conștientizării
paraclisul memoriei tale
găuri nivelate și linii imprecise, fără pasiune fără
șoapte desperecheate
fără motive pentru care să ne întâlnim și să bem niște
cafele
cel puțin să ne adresăm două cuvinte

migrarea din corpul meu în al ei nu lasă la mijloc genul de loc în care scufundarea e fresh și hrănitoare
nici măcar disperarea pentru teroarea
că ai 40 și te urâțești
la ce bun să fii singur impulsurile
devin nule tu devii nevoia de a roti starea asta genul de loc
flămândă ca pe un în care dacă renunț nu sunt slabă sunt
cub rubik un geamantan care s-a umplut și fermitatea niciunei
până amețește și se satură pieli nu mă mai deschide
de data asta

scufundarea e fresh și hrănitoare

vârstă cu vârstă
la nivelul memoriei se scriu jurnalele
supraviețuitorilor bucăți mici de usturoi pe masă
ce rămâne la suprafață se păstrează, restul se motivul pentru care glandele lacrimale funcționează
odihnește cu bărbia proptită la fund și se dizolvă corect
până la schelet, nu îmbătrânește plus faptele care nu oferă explicații
niciodată rană după rană după rană

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 95

Lirice
ușile sunt încuiate mereu e vorba despre arhitectura
mea interioară și obsesia intimității domestice
cuvintele se întrepătrund ca țesăturile în ecou
întotdeauna când vorbesc singură îmi inventez
alt nume
să nu apară emoții discursive sau tristețea de
a te avea doar pe tine
e singurul cadru care permite bucuria medie
[ca și când te înfășori în permafrost și pentru prima
dată
căldura interioară iese la suprafață
și clădește schimbul de identitate vârstă cu vârstă]
la ultimul nivel camera se umple de concluzii nu
neapărat ale tale doar decupaje ale psihicului
într-o structură obișnuită asta ar fi fost normal dar nu
mi s-a permis niciodată
să termin puzzle-ul și să ies afară ca și cum n-aș fi
lipsit
în toți anii ăștia
am construit nivelul următor
lumea ta nu există
nu spui nimănui ce se întâmplă acolo
ai adunat gesturi, imagini, trăsături de personalitate
ca și cum nu există legi estetice, doar naturalețe,
prietenii misogini neocomuniști ai tatălui tău,
valorile tradiționale bătute în cuie și
soții beți care te-au pălmuit până ai învățat să lovești
înapoi
le vizualizăm pe toate inscripționate într-o listă
discursul nostru despre capetele plecate ale lumii tale
va fi strong
știm ce se întâmplă acolo
toate perspectivele tânjesc la aceeași destinație
te-am învățat să împingi tonalitățile neutre de pe
margine
te-am învățat să construiești mașinăria
care să-ți imprime identitatea cu care n-ai avut
norocul să te naști
our mistake
acum destrămăm cu finețe regimul
te scoatem în sfârșit la lumină
nici măcar n-o să simți
am construit nivelul următor
96 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
we don’t obey the forgetfulness
la masa asta am realizat că nu
s-a scris despre tot. despre tine
de exemplu.
la tine mă gândesc întotdeauna cu neputință
chiar și migrenele mele tonice sunt despre tine.
tulburările devin neutre pe parcurs, absolut toate:
plânsul din milă, iubirea asociativă, însingurarea,
fericirea
devin de nerecuperat
rememorarea trăsăturilor tale începe cu tristețe
ni le amintim cu precizie:
fluxul luminos intermitent de sub ochelari,
confesiunile dintre liceu și restaurant, șuvițele,
mâinile roșii / trecerea pe roșu,
drumurile încurcate &
întrebările nerostite când stăteam în spatele tău.
construim o buclă temporală
șchiopătezi, rânjești, îți ștergi rujul & o iei de la capăt
pentru că
ce se întâmplă în globul roșcat rămâne tot acolo.
we don’t obey the forgetfulness
serile de respiro
serile de respiro
privesc de la distanță
poți fi oricine dacă îți
hrănești angoasele la ore fixe
trece. Redevii propriul
sistem de așteptare
înveți tensiunea momentului pe de rost
o scoți din carapace from time to time
cei ca mine îngăduie chemări reflexive
de aici vulnerabilitatea în fața hârtiei cu muște
suntem
ca ele
din noi derivă luminițe răscolitoare din noi
se rup aripi de carne fără șansa duratei
supraviețuiesc dincolo de dinamica umanului
oricât de fin ar fi invocată în serile de respiro
muștele ies din cutia de chibrituri iau foc
ca ființele alea care își iubesc numele
degeaba
 Lirice

versuri

Octavian MIHALCEA

O SĂMÂNȚĂ DESCHISĂ
ÎN LOCUL MEU
Seara vor învia ochii
vor învia oasele Pare că orice tușă
frică fără frică sparge un zid
frică fără dimineață printre toți vom fi afară
ai putea mângâia ceasurile au căzut
din nou lumea luminile apasă ești alb
Hermes nemișcat am uitat când te-ai întors
încearcă să pătrunzi ploaie în locul meu
o sămânță deschisă deja sânge la colțuri
ar trebui să te iubească cădere cădere cădere
zodiile duble cine urmează poate
pământurile plutitoare mă va atinge

SPUNE MAI MULT

Învingător aruncă soarele PĂRUL ORB
porție pentru azi
intrare scurtă Recviem pentru roșu
fără nume cunoscut și arme albe
suflet trezit din somn mult prea multe suflete
cândva nu se putea stau în fața
spune mai mult părului orb
vom fi mulți dacă aroma timpului
atingem focul simte iernile dintre lumi
care încet e rece corpul prea știutelor
după ceața fină îndepărtări
învie marea
în care se moare

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 97

Lirice

CAPĂTUL DREPT dans sărutul piciorului

apropiat
Venele de sus mâna pe umărul drept
vor încinge pământul cale neștiută spre
scoici proaspăt dezgropate ceea ce se schimbă
racul se întoarce mereu dacă înviem acum
din galaxia acoladei ne vor mușca
tălpile ude nu picături înfiorate
sunt ferite de săgeți
nu este nimeni așa adorat
ca unele urme negre TEXT
totuși ajungi mereu acolo
înotător spre capătul drept Ființa unor numere
dacă este chiar este
sub soarele brusc al verii
UȘA DE GHEAȚĂ farmecul textului
dinr-un spectacol
Palton lung negru poate acum ambiguu
se arată vise mecanice traversează
zăpada casei tot ce se poate numi viață
sclipește tăiat dezbracă orice decor
aici ar putea fără evitare
respira frica
am deschis ușa de gheață
inima ei SCHUBERT NETERMINAT
vocea : ți-ai învins
una dintre morți! Odată ai fost acolo
mereu la rând lângă amintirile tăioase
rânduri rânduri poate era verde
lupii aproape de fum a opta siluetă
dintr-un Schubert neterminat
acum ultimele culori
CORPUL DIN OGLINDĂ galbenul nu mai ajunge în galben
spuneai că apele sunt din mare
Înțelepciunea iubește noaptea trăim alături închiderile
să împărțim lumea metale învinse printre noi
unde trăim în armonie nici nu știu...
am fost vom fi salvați ce ar mai rămâne de rănit?
doar de corpul din oglindă
trăirile unui chip care
odată a umplut vârful SE ÎNFIOARĂ MÂNA
cred că am ales
pasul dintre noi De acolo cine răspunde?
aici suntem fără numere pământul poartă
nu mă urmărește nimeni ramuri încă verzi
cu tine dincolo voi scăpa în spate ploi
voi schimba lumile ghețuri odată albe
parcă afară din spațiu
mergi numai spre interior
ARDE SIMBOLUL în culori vorbești
cu cenușa munților
Ca un vis se înfioară mâna
fără sfârșit exercițiu misterios
arde simbolul de înghețat lumina

98 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019

 Lirice

Nevoi afective

Nicoleta FLORESCU
Încercările Marionetă
Încercările de descompunere eșuau Cumva uimită de partea tăioasă a imigranților
Fiecare copil din toracele ei Cumva gleznele scânceau nehrănite
Trebuia să aibă hernii de disc Nu puteai invoca femeia din ea
&mentalități putrede Abdomenul învinețit nu mai purta acum
Pentru că așa am avut și eu Viitoarea marionetă
Intimitatea unor schizofrenici domesticiți Oricum, cumva sforile-i erau tăiate la naștere
Era cel mai plăcut lucru Dar erau plantate iar
Nu exista, cum nu există nici români Ca și cum cordoanele ombilicale
Cum nu există nici politicieni Sfâșie mâinile medicilor și rămân acolo .
Sacii de mușchi scuipau Mamele ce-și părăsesc copiii
Se rezumau doar la dorințele părinților Sunt doar mai slabe
Proaspăt vopsite pe siluetele deformate Nu rezistă faptului că la naștere
Ale infractorilor care tac Rămân captive-ntr-un acvariu
&rup cartilaje &copiii le sunt rupți de trup.
Maică-sii i s-a pus pata Erau doar sentimentul de abandon&
Plămânii degerați dizolvați în alcool Frumusețea interioară
Îi dădeau aerul acela Ce mă făceau să cred că merit alt corp
De butelie proaspătă Ce mă făceau să cred că scamele
Din care vor să iasă Nu zăceau pe covor inutil
Revoluționarii miopi, depresivi Arsurile stomacale ale unui clovn
Abuzați de tot ce înseamnă copilărie Erau stinse de semnele surdo-muților
&dădace cu dureri stomacale Dar el n-avea mâini
Iresponsabile N-avea decât o soție sigilată
Care-adună slăbănogii O proteză și un vis pe care-l privea cu scârbă
Și-i îndeasă în camerele goale Ca pe-o urzică într-un prematur accidentat.
Ca-ntr-o tuse îmblânzită Acolo unde catolicii mâncau semințe
Apoi îi scoate și-i bagă-n funcții E vorba de acea coloană vertebrală
Ca pe niște sclavi analfabeți De femeie
Într-un suc propriu În care cădeau
Mă înec din nou Era vorba de tupeul lor
În tot ce înseamnă carne arsă& Când treceau pe lângă cerșetori
Fructe de pădure Le aminteau de mamele lor
Ce-o făceau estetică. Când le curățau bocancii pe două fumuri.

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 99

Lirice

Am întins mâna Rușine

Mi-am dat seama că desenele copiilor
Subestimați
Sunt reale
Că stelele se îndepărtează
Când le vorbești de reîncarnare
Ca despre un proiect măreț
Pe care mizeriile umane nu-l vor îndeplini.
Inhalezi aerul cald
Din plămânii serilor defecte
Ca un eschimos care-și iubește
Numele&arsurile stomacale degeaba
Pentru că momentele de luciditate
Au rămas sustrase de un câmp
Electro-magnetic
Își iubea viața.
M-am gândit mereu că viața-i
Doar o chestie efervescentă
Pân-am văzut forma organelor
Încurajate cu vânătăi din ochii ei.
Mâzgălelile pereților/metabolismul slab
Al porțelanurilor
Lătratul studenților independenți/faliți
Nu însemnau nimic
Pentru că capsula membranoasă
A pereților, era spartă
De loviturile capului unui tată
Biciuit de frustrările copiilor morți
E despre cum un sărut
I-a dezvoltat magnoliile
I-a dezvoltat leucemiile
Uitate-n vagoanele alcoolicilor
Dar s-au dus la farmaciste cu toxiinfecții
Și au ars încet
Le-a căzut părul/unghiile
Au apăsat stomacul
Pentru că nu se mai puteau îmbolnăvi
Și-au rătăcit subnutriții
Au întins mâna/au tușit fără remușcări
Au luat țigări
Și-au vizitat adolescenții dându-și duhul
În orfelinatul care-și arunca
Bucățile inutile de carne
În ghena de alături.
Cum e de fapt când rămâi singur
Niște îngeri vagabonzi
Te-ajută să zbori
Te-ngroapă
În fiecare specie de bărbat
Inocent-creată
Fericirea abundentă se manifestă
Prin transpirație
Când te-adăpostești degeaba
În urmele orfelinatului
În urmele gardului-mamă
Am întins mâna să fim fericiți
Să ne vizităm copiii la 2 A.M.
Când el face o criză de isterie
Căutându-și creieru-n plăcerile bolnave
Eu am uitat de toate obsesiile
De toate criticile aduse depresiei
Post-natale
De toate aventurile
De toate rămășițele noastre
Ce-au căzut visând în paturile hotelului
De toate mecanismele amețite
De toate organele schimbate cu aripi.
Degeaba, nu putem zbura
Pe coridoarele spitalului
Nu putem seduce&planta mușcate-n
Blocul operator
Nici Dumnezeu n-ajunge-acolo
De ce să plângi când naști
Pentru că vrei să rămâi singură
Pentru că îngerii vagabonzi
Nu merită născuți
Pentru că nu ești în stare să gestionezi lipsurile
Să-ți iubești bucata de carne retrasă de trup
Ți-e rușine de-un nemilos sălbatic
Pe care tu începi să-l constrângi
Apoi iubirea
Pentru că nu poți să te lipsești de niște monede
Pentru că-ți va semăna
Erori, vicii, răceala interioară
Care topește fiecare cicatrice
Mahmureli/visat cu străini
Și totuși, va fi cea mai frumoasă greșeală.
Să ai nevoie de-o cameră atât de mică
Să fii fericit
De ce taică-su l-a târât în cealaltă parte
Să-l facă, dacă el era aici.
Terminat, ofensat de șansa la îngenunchiere
Mută
Repausul, indivizii mâncând pui
Pentru că nu-mi răspundea

100 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
 Lirice

Pentru că se umilea singur

Voia să evadeze Nevoi afective
Și totuși stătea în mine
Cu priviri băștinașe Slăbiciunea fumătorilor&dezintegrare
Cu ceafa sfâșiată de mersul vomat Am arătat compasiune față de exploatarea
Cu o fierbințeală standard consumată Siluetelor verzi din parcarea de la Carrefour
Un dement lovit de-o umbră Trei șomeri rătăceau singurătatea în asfalt
Căruia nu-i dădeam metabolismul strong Au înțeles că fericirea înseamnă baza Piramidei
/arderea grăsimilor. Își ziceau că s-au smintit
Că niște escroci comuniști le-au
Băgat prostiile în cap.
Carpe diem Am înțeles că adolescenții îndrăgostiți
Sunt nevoile mele afective.
Despre conștiința pătată/ Scaunele scânceau în naftalină
Despre serile aventuroase. Și noi am vrut să imobilizăm
Viața se poate numi ceva chestie compromisă Mizeriile despre care vorbea-
Cand aste-ți rămân mici Dar era tanără,era vinovăția
Și fiecare mamă pe care ai încercat Din celula
S-o ai a devenit urâtă. De la vorbitor,
Mă hrăneau De la locul crimei-
Certurile conjugale pe lângă care ai crescut În care fiecare depresie, fiecare smuceală
N-am terminat de diluat mințile bolnave Mi s-a părut frumoasă
N-am ieșit afara Locul în care fiecare mamă în comă
E vorba de cât de mult am căzut Era frumoasă
Pentru că intra lumină multă în cadă Locul în care corupți&suspecți
Să-și spele păcatele, pentru că evita Dădeau petreceri si nu erau reduși la tăcere
Fertilizările în vitro Pofte continue&vicii duhnind a conflicte Interioare
Carpe diem Era ceva confuz,era lipsa intimității unei Slugi
Pentru că au ajuns pământ de flori Era barmanul stingher din Rainbow
Pentru că adunătura de hormoni&speranțe Cu pofta de râs stinsă
Aducea cu o cutie pe care nu se grăbea nimeni s-o Cu frumusețea dereglată
desfacă Cu mișcări robotice
Un bătrân dințos, Am știut totuși că dă doar chestii diluate
Cu orbite spălate Coapselor dezorientate
Cu două muște plesnite în fundul capului. Că însuși e o bodegă diluată
Am râs mereu in fața celor ca mine, Atât de încăpătoare
Mi s-a pus pata pe cei ca mine, Am plecat.
M-am rușinat in fața calicilor,
În fața bârfitorilor infecți
Care mi-au contemplat viitorul
Contrar dorinței mele.
Mi-am spălat păcatele.
Pe axa asta au încăput atâtea-
Dislocări,mâncăruri acre-
Pentru a doua zi
Suspiciuni, dialecte
Intimitatea motanului gri
Indecența si singurătea lui
Dar noi, împreună
Nu am mai încăput
Pentru că tu nu ți-ai spălat păcatele
Pentru că așa cum erai, diform și crud
Aveai dinamici murdare&umeri siliconați
Despre care nu știi nimic.

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 101
 Dramaturgie
AICI
Antonia Andra MIHĂILESCU
1: bărbat
2: femeie
3: bărbat
4: femeie
5: bărbat
Sinopsis:
dragă, azi
mâinile tale încap mai bine în gelatină
Actul I
(Pe o parte și alta, scena va avea două
uși-ureche, da, urechi reale, din seria ăstora pe care
toți le purtăm pe cap. În scenă va fi haosul caracteris-
tic rămășițelor unui bairam. Se pot folosi ghirlande,
beteală, sticle goale, farfurii din plastic murdare și așa
mai departe: pe mijlocul scenei însă, în linie verticală,
va fi o dungă de perfectă curățenie. 1 și 2 vor sta pe
jos, aproape de scări, la caperele opuse ale scenei. 1
în stânga, 2 în dreapta. Semiîntuneric cu lumină gal-
benă.)
Scena 1
(1 și 2)
1: AICI pot vedea. Da, pot vedea totul! Simt
fiecare urmă de ulei care mi s-a scurs pe mână, mâna
fiecărei fete pe care am plimbat-o prin centru, fiecare
tăietură pentru care mama mă bandaja și de zece ori.
Ah, mama... Îmi simt mâna în mâna mamei... Mama,
de când nu m-am mai gândit la ea...
2: Și aici ai băut ca un porc?
1 (revoltat) : Poftim?
2: Hai, lasă, oricum nu mergem azi nicăieri.
(se ridică și începe a face curățenie pe partea ei.)
102 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
1: Tu când ai vorbit ultima dată cu maică-ta?
(liniște) Sau, dacă nu mai e aici, ai putea să-i duci o
floare, așa cum îți aducea ea bomboane.
2: Dar tu faci asta?
1: Tocmai, că n-o fac. Mereu găsesc scuze al
naibii de penibile: ba ca ies prea târziu de la muncă,
ba că am nu știu ce meci, ba că plouă, ba că ninge...
Mă mir cum ea își găsea timp să-mi schimbe scutece-
le și să-mi facă de mâncare.
2 (îi sună telefonul și răspunde): Da, Marta.
Ți-am trimis tabelul pe mail aseară. (ascultă)
1 (continuă): Să-mi asculte melodramele
mele legate de alți copii și ce au ei. Ah, sau chiar de
fete...
2 (la telefon): Nu e bun? Cum adică nu e
bun?!
1: Să facem planurile despre cum să intru în
vorbă cu tipa aia cu două codițe lăsate pe spate...
2 (enervantă de 1, îi face semn să tacă): Sure,
bineînțeles că nu e nicio problemă! Doar să-mi tri-
miți cât mai curând situația creanțelor. (ascultă) Bine,
bine! Bye, kiss you! (închide, oftează adânc și se trân-
tește pe jos, lângă linia de curățenie, și începe să plân-
gă).
1 (o privește melancolic): Înainte nu eram
așa. Plecam din casă la prânz și mă jucam în fața por-
ții până seara. Nu conta că mama venea după mine
cu strachina de mâncare, doar-doar să mănânc ceva.
Până și pedeapsa că ajungeam acasă mult după ora la
care ne vorbiserăm era mai acceptabilă. Mă simțeam
iubit... Acum, cine să mă mai iubească?
2: Bine că pe vaca de Lina, care-și face un-
ghiile în timpul programului, nu o persecută atât.
Stau toată ziua și muncesc ca un bou. (1 are o gri-
masă) Ca o vacă, na. De dimineață până seara doar
munca e în capul meu. Deadline-uri, ședințe inutile

luuungi: timp pierdut în care aș putea să-mi termin
naibii treaba și să plec acasă. Să-mi afund picioarele
obosite într-un lighean cu apă caldă și să mă uit la un
film. Of, de când n-am mai făcut asta... (își îngroapă
capul în mâini)
1 (se așază în fața ei, dar nu depășește linia):
Sunt aici?
2 (ridică capul și se uită în ochii lui 1)
1 (îi pune mâna stângă pe pleoapa stângă)
2 (îi pune mâna dreaptă pe pleoapa dreaptă)
(întuneric)
Scena 2
(doar 1)
(1 va sta pe jos, cu fața spre public. În timp
ce vorbește, se poate mișca.)
(lumină roz)
1: (râde melancolic) Ce cald era... Era o zi
așa frumoasă de primăvară... Păsărele cântau, norii
erau pufoși... (amintindu-și) Aveam cămașa aia nouă,
prima mea cămașă cumpărată din primul meu sala-
riu. Eram în pauza de masă. Stăteam pe bancă, citeam
ziarul. Încercăm din răsputeri să-mi evit colegii... Nu
că nu mi-ar fi simpatici oamenii, ci pentru că pur și
simplu nu aveam ce să vorbesc cu ei. Bârfele nu mă
interesau, oricum nu cunoșteam pe nimeni, copii nu
aveam, iar fotbalul îmi era total antipatic. (oftând)
Ah... Cât timp a mai trecut de atunci... Apăruse ea, de
după un copac... Era așa frumoasă în rochia ei roz cu
volănașe... Nu mă puteam abține să nu mă holbez la
ea. Ah, ce fericit am fost când s-a așezat lângă mine.
I-am dat din sandwichul meu expirat, sperând să nu
observe cât de sărac eram... Ah, ce frumoasă era...
(întuneric)
Scena 3
(doar 2)
(2 va sta în locul lui 1)
(lumină albastră)
2: E frig aici. Ah, e al naibii de frig. E aproa-
pe la fel de rece ca în ziua aia în care a zis că vrea să
plece. Ne mutaserăm de două luni împreună și... Și
nimic, nimic nu mai era la fel. Nu-i convenea cum
așezasem oalele, cum aranjasem cărțile în bibliote-
că sau tot felul de prostii de-astea care n-ar fi trebuit
să ne influențeze în niciun fel fericirea. O dată chiar
mi-a zis că pleacă pentru că nu-i place cum spăl vase-
le. Vasele? Serios? Măiculița mea, de ce naiba fericirea
e făcută din niște simple bucăți de porțelan din care
oamenii mănâncă?
(întuneric)
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Dramaturgie
Actul II
(Același decor ca în actul anterior, doar că
se adaugă un pat așezat exact la mijloc scenei, pe linia
curățeniei. Lumină mov.)
Scena 1
(3 și 4)
(La început, 4 va fi așezată pe pat, de parcă
ar dormi. Pe măsură ce vorbește, se va ridica ușor.)
4: În întuneric scriu cel mai bine. AICI nu
mai e nimic care să-mi poată distrage atenția de la
visele mele. (râde moale) Asta până mama aprinde
lumina. În puricii televizorului poți distinge forme,
fețe, corpuri... Îți poți atinge până și clavicula, în timp
ce grupuri de înaripate zboară deasupra orașului (pri-
vește în sus și se trântește înapoi pe spate), între be-
toane îmi provoci peristaltism primar înainte de mi-
cul dejun. Glandele endocrine au început să secrete
singure o urmă de nostalgie care mi se prelinge prin
sânge ca o urmă de cafea pe perete. Dacă ți-ai atin-
ge și tu clavicula, ai învăța că oamenii au nevoie de
ACUM (lovește podeaua cu pumnul) - nu ATUNCI
(mai lovește o dată) - nu CÂNDVA (oftează, coboară
din pat și începe să facă și ea curățenie, adunând toate
gunoaiele într-un morman)
3 (intră în scenă vorbind tare la telefon și
ignorând-o pe 4): Da’ doamnă, aici e a treia oară luna
asta când fac reclamație! Da’ vi se pare normal? (as-
cultă) Cum, doamnă, nu sunt fonduri?! (ascultă) Ce,
așa se îngrămădesc oamenii? Mă credeți prost? Nu
știu eu că banii repartizați pentru asta sunt furați? (as-
cultă) Nu, doamnă, n-am vrut să vă fac hoață! Doar
suntem în aceeași oală... Alo, alo, doamnă? (se uită
nedumerit la telefon) A închis, a naibii. Sigur ia și ea
din cașcaval. (Își bagă telefonul în buzunar și se așază
pe marginea scenei, pe partea opusă în care se va afla
4 în acel moment)
4 (se trântește în mijlocul mormanului, cu
toate gunoaiele zburând în jur. La început va fi în-
cruntată): Mereu am vrut să scriu poeme cu temă
politică, dar că, atunci când mă puneam în fața lap-
topului murdar de cremă, cineva suna la ușă. Cumva
toate nemulțumirile mele privitoare la (rapid) taxe și
impozite și alocații și gropi și manuale școlare vechi
nicio schimbare (răsuflă) zburau pe geam ca o eșarfă
prea galbenă pentru gâtul meu palid (se uită în gol,
zâmbitoare), iar eu mă trezeam brusc într-o mașină
albastră parcată într-un lan de grâu pe un deal, în mij-
locul verii cu iarba de un milimetru...
3: Ești aici?
4: Da, sunt aici… Mereu sunt aici.
3 (face semn cu mâna de parcă ar vrea să
103
Dramaturgie
alunge un vis urât): Eh, n-am timp de tine acum. Scu-
tește-mă!
4 (se apropie): Hei, uită-te în ochii mei.
3 (întorcând capul): N-am timp.
4 (râde moale): Vei avea.
3: Niciodată.
4 (zâmbește în colțul gurii și se așază pe jos):
Lăsă acum albumul de final de an. (3 își acoperă ure-
chile) Aruncă-l pe jos lângă scaunul plin de haine și
sfori rupte. (3 își descoperă urechile) Nu, nu auzi so-
neria stridentă. (4 privește în gol) Sub geam, petarde
uitate de copilul vecinului sparg asfaltul.
3 (privind-o emoționat pe 4): Maică-sa îl
mătură în altă parte a orașului.
4 (se întoarce spre 3 și îi zâmbește): Unde
doi bunici cumpără portocale din Kaufland pentru
nepot. Stau la coadă în spatele tipei blonde cu tocuri
de 15 de 20. A întârziat deja la coafor, iar boschetarul
i-a cerut o pâine. Mâine e Crăciunul.
3: Îi aduce aminte de frate-su pierdut prin
Italia. Acum zece ani își împărțeau turte cu zahăr.
Acum el desparte portofelele de proprietari.
4: Ea urcă lângă șoferul bărbierit. El mușcă
flămând din pâinea uscată și cântă cântecul bunicii
învinse de ani. Mașina stropește rochița nouă a Marei.
Trece cu o dâră de benzină, aruncă pâinea și o ajută să
strângă de pe jos cadourile pentru mama. Pijamaua
nu s-a murdărit. Mara zâmbește fericită.
3: La etajul doi fac bradul. Auzi cum se cear-
tă cine pune steaua în vârf. Întinzi umbra pe pereți.
Simți cum linia de sosire se topește în mâinile calde
(îl ia de ambele pe mâini pe 4. Următoarea replică va
fi rostită simultan de 3 și 4)
3 și 4: Jocurile de lumini de la geam dansea-
ză haotic pe râsul tău. (repetă în crescendo) Jocurile
de lumini de la geam dansează haotic pe râsul tău. Jo-
curile de lumini de la geam dansează haotic pe râsul
tău. (amândoi își pleacă ușor capetele și închid ochii.
Întuneric.)
Scena 2
(Se aude o manea pe fundal. După câteva
zeci de secunde intră 1 cu 2. Par schimbați. Lumină
verde)
(1, 2, 3 și 4)
2: Pe aici coborâm scările. Haide! facem doi
pași și de la intrare în fumul ăsta îți pot simți respira-
ția în ceafă. Îmi mângâie leneș spatele, coastele încor-
date și… taci! Ce-i cu sunetul ăsta mișto? (începe să
danseze, mișcându-și mâinile și capul simultan. Tot
corpul e în mijlocul cutremurului)
1: Nu aud nimic…
3 (se ridică brusc): Genunchii îmi provoa-
că reflex rotulian. (se uită mirat la mâini) Mâinile se
104 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
încordează. (începe să danseze) Strângi la fereastră
fiecare după-amiază de martie în care se face întune-
ric din ce în ce mai târziu… Ah, ce mi-nu-naaat eee!
(începe să danseze cu 2)
4 (privindu-i pe cei doi): E vorba aici de o
sumă de imagini, o copleșitoare intrare în fugă. Un
pas, alt pas. Ce pași mici ai când vii la o mie de ani
de la momentul ăla. (muzica se oprește brusc. 2 și 3
se privesc mirați și se îndepărtează) Încă un pas. Ai
pașii mari când pleci. Hmm, nu pleci. Treci ca bolidul
pe lângă sufletul meu, pe lângă rochia mea înghețată
brusc - treci ca bolidul. Fugi cu bocănituri stranii pe
asfaltul din filme horror. E cerul încărcat, sub cerul
din Dogville, știi tu filmul ăla, sub cerul lui Nicole…
Cu fața spre nu știu ce imensă fericire! Asta e. N-am
pentru tine inserturi. Tot filmul e turnat pe platou,
lipsește fiecare cadru fix, fiecare scenă e scurtă, ani-
mată, lipită de cer ca o ceață nouă. Calci pe un creier
viu: culoarea lui e rozacee. Calci pe căști, pe difuzoa-
re, răul nu e ireparabil, mai poți.
2 (se apropie de 4): Cum pretinzi asta? Ni-
mic nu zboară. Totul se mănâncă, până te saturi de
tot. Nimic nu mai rămâne. Oricum, deja ți-a ajuns
până peste cap și mai sus. Și mai sus. Și mai sus. (se
așază lângă 4)
1 (vine și ia și el loc): Mercurul se rosto-
golește viu în termometrul umezit de palme. Vezi o
bucată de film: fericirea tipei nu prea durează. Putea
avea o viață mai bună. Putea planta un copac. Putea
să-i așeze mai bine perna.
4 (ia loc lângă ceilalți): Cui îi mai pasă de
culoarea mov a văcuței? Acum, aici poezia e numai
așchii… de viață. (liniște)
Scena 3
(Lumină portocalie)
(1, 2, 3, 4 și 5)
(Muzică de petrecere pe fundal, încet)
5 (intră agitat și privește publicul, vorbind
cu el de parcă s-ar uita în oglindă. 1, 2, 3 și 4 vor privi
în jos): Trebuie să mă calmez. Trebuie. Să. Mă. (urlă)
Calmez! (ia o pauză, gâfâie ținându-se cu mâna de
burtă) Ce naiba, doar nu pot renunța acum! Am
ajuns până aici, m-am chinuit atâta cu ea: i-am cum-
părat bomboane, i-am luat flori de la toți cerșetorii
care ne ieșeau în cale (strâmbându-se) Vai, dragule,
uite ce copilaș nevoiaș, sărăcuțul de el… (revenind) Și
eu ca boul: cumpără toate florile din dotarea plodului,
că doar na, tipa merită, nu? (ștergându-se pe față de
transpirație) Vino la mă-sa acasă cu flori, închiriază
mașina de la Sergiu, cumpără-i dobitocului un bax de
bere, du-o la masă în Centru Vechi și încearcă să nu
te holbezi la sânii ei când mănâncă spaghete, (repede)
ia-i un inel mare așa cum vede la televizor, suflă-i în
fund cu tot ce-i trece prin minte, ascultă-i toate vi-

sele tâmpite, umblă ca un cățeluș după ea prin Mall,
transpiră ca porcul în sacoul ăla mulat pe burtă. Toate
astea ca să vină deșteapta de maică-sa acum, la nuntă,
și să mă scoată din pepeni! (scoate un „Ah” disperat
și se așază lângă 4, cu capul în mâini)
1 (se ridică și vine în spatele lui 5): Dar mul-
te animale mai știu… Și ce bine seamănă ele cu oame-
nii… (rămâne nemișcat, cu privirea fixată pe 5)
2 (vine și ea în spatele lui 5): Babă imposi-
bilă, ce-ar fi să-i pun ceva în băutură? Aveam o cu-
noștință care-l știe pe unu` care odată... (îl fixează pe
5 și tace)
3 (în spatele lui 5): Dar circul de după? Și
poliția?! Ah, poliția! Aș supăra-o rău pe draga mea...
(privirea nemișcată pe 5)
4 (vine lângă 1, 2 și 3): Oh, scumpa mea so-
ție, nu ți-aș face eu așa ceva... Dar deloc, absolut de-
loc, nu m-aș supăra dacă maică-ta ar cădea în bot și
i-ar mai tăcea gura aia stricată. (se uită și ea fix la 5)
1: Și ar tăcea o lună.
2: Poate două, că aș avea eu grijă să nu ni-
merească pastilele.
3: Sau le-aș înlocui cu niște somnifere.
4: Ca în filmul ăla de aseară cu mafioți.
1: Doar că eu, culmea, n-am cravată.
3: Și nici costum.
2: N-a vrut scârba să-mi cumpere costum
frumos de ginerică.
4: Alb-negru, ca la mort.
1: Ce bine ar fi dacă n-aș fi eu mortul în sea-
ra asta...
4: Dar ar plânge draga mea...
2: Scumpa mea soție...
3: N-am mai merge la Eforie...
1: Și mi-am cumpărat un slip așa frumooos.
2: Vai, dar ce-ar plânge.
3: Eu o iubesc.
4: Așa cum iubește soarele luna.
2: Ups, floarea soarelui – soarele.
4: Adică ea e floarea mea.
1: Da maică-sa nu.
3: Ea e buruiana care despart floarea de soa-
re.
4: Chiar dacă numele florii îi spune clar me-
nirea. Așa cum s-a născut fiică-sa: să fie a mea.
1: Dar maică-sa...
2: Nu, ea clar nu s-a născut să fie a mea.
1: Oare cum îl chema pe prietenul ăla?
3: Robert?
4: Oare?
2: Cum ar fi să ajungă o pastiluță în băutura
ei?
4: Sau să alunece pe scări?
3: Sau să-i cadă ceva în cap?
(de aici replicile vor fi rostite aproape simul-
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Dramaturgie
tan, formându-se un haos general)
1: Dar nu tare, cât să nu vorbească trei luni.
2: Sau patru.
4: Sau să alunece pe o coajă de banană pusă
întâmplător.
3: Aruncată de mine cu câteva minute îna-
inte.
1: Doar știe că nu-mi plac bananele. Nu va
bănui nimic.
2: Ah, știu!
3: O încui în mașină.
4: O leg la ochi și-i spun la ureche tandru:
„Marița, am o surpriză pentru tine.”
1: Și bam, în mașină cu tine, babette.
2: Ce naiba, doar e nunta mea! Trebuie să
mă simt și eu bine.
3: Dar dacă urlă?
1: O leg la gură și o las să guițe acolo.
2: Nu mai bine îi dau cu formol pe la nas?
3: Formol? De unde formol?
4: Iar am văzut prea multe filme...
1: Ăla de aseară era mișto rău.
2: S-o facem!
3: Hai s-o facem!
4: Hai, hai!
1: Aici, cât nu a venit toată lumea! (5 se ri-
dică și merge spre mijlocul scenei, unde se oprește cu
spatele la public)
2: Dar dacă vede cineva?
3: Mă bag în belele din cauza babei.
4: Nu merită!
1: AICI. (5 se întoarce cu fața lividă spre pu-
blic)
2: E casa refugiaților care citesc poeme.
3: Și mănâncă.
4: Sâmburi de caise. (5 afișează brusc un ric-
tus)
1, 2, 3 și 4: Hai să petrecem!
5: Hai să petrecem! Petrecem AICI. AICI!
(Cântă tare „Ce mai soare luminos, ce mai
lună luminoasă”. 1, 2, 3 și 4 fac o horă cu 5 în mijloc.
Hora se deplasează ușor spre culise, în timp ce cortina
cade.)
Sfârșit
La Concursul Naţional de Dramaturgie
Matei Vişniec, ediţia a VI-a, Premiul pentru cea mai
bună piesă scurtă revine elevei Antonia Andra Mi-
hăilescu, din clasa a XII-a, Colegiul Naţional Petru
Rareş Suceava. 
Juriul a fost format din criticii de teatru Oltiţa
Cîntec şi Călin Ciobotari - membri - şi Matei Vişniec.
105
 Din sens opus
Tăind cuvinte
Leo BUTNARU
E greu să-ți imaginezi ce ar însemna un
scriitor genial... Se spune că e genial, dar probe
„concrete” nu se prea găsesc – scrisul lui e oare-
cum mai altfel decât al celor mulți, inclusiv – decât
al scriitorilor mari și foarte mari, însă – nedeclarați
geniali, cu toate că unii dintre aceștia ar merita cu
vârf și îndesat să fie supranumiți. De n-ar fi căzut
într-un con de subiectivitate și neșansă, de care nu
au avut nenoroc cei declarați geniali etc.
Însă scriitorul despre care va fi vorba e cu
adevărat incomparabil. Dacă vă imaginați, totuși,
ce înseamnă un scriitor genial, autorul spre care
vă conduc cu aceste fraze ar fi de zece, de o sută
de ori peste ei, ca forță de creație, ca plasticitate a
operei, ca... Nici Superscriitor nu i s-ar potrivi să i
se spună – ar fi puțin. Poate că doar să fie asociat
unui dumnezeu al literaturii contemporane și celei
dintotdeauna, asta ar mai putea sugera un oarecare
contur de hiperpersonalitate creatoare.
Dar, pentru ca să vă imaginați cu o mai
mare evidență ce e cu scriitorul nostru, să apelăm
la unele exemple: dacă el, să zicem, scrie pe fila de
hârtie: plouă – afară chiar prinde a ploua!... De taie
cuvântul plouă, ploaia încetează imediat. Scrie, pe
filă, ninge – în lume prind a se cerne fulgii de ză-
padă!... Taie cuvântul ninge, și alba cernere de nea
încetează neamânat.
Însă cea mai periculoasă decizie, am pu-
tea spune – iresponsabilă, dânsul a luat-o într-un
miez de noapte când în lume bântuia o furtună vu-
itoare, care îl împiedica să adoarmă. Astfel că scri-
itorul-dumnezeu-printre-scriitori scrisese, apoi a
tăiat cuvântul vânt. Vuietul enervant se opri îndată
106 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
și făcătorul de minuni în universul literelor reuși
să adoarmă...
Acum imaginați-vă, domniile voastre, ce
se întâmplă în acea lume, timp de vreo opt ore, –
ce se întâmplă cu vântul deconectat, anulat com-
pletamente!... Brusc, se opriseră din rotire elicele
elicopterelor!... Din avioanele cu turbo-reacție se
salvaseră doar cele care au reușit să treacă din lu-
mea paralelă în lumea noastră!... Flăcările aragaze-
lor stăteau ca niște mici frunze galbene-albăstrui
țepene, solide, ca bucățelele de tinichea... Uriașele
trene de fum ce se ridicau din coșurile uzinelor în-
cremeniseră-trâmbe în înaltul cerului cu norii ne-
mișcați...
Un prieten îi telefona altui prieten, spu-
nându-i că, în orașul lor, s-a decretat stare excep-
țională în lupta cu fumătorii care lăsau prin cele
mai nepotrivite locuri perdele solidificate de fum,
ceea ce ducea la diverse accidente, la traume, de-
rute, rătăciri, abateri de la cursul normal al vieții.
În consiliul municipal se înaintase propunerea ca,
pentru o țigară fumată, să se aplice chiar pedeap-
sa capitală! Însă hotărârea finală nu a putut fi luată
din cauza trâmbelor de fum, solidificate, ca niște
fuioare din oțel fin-aerian, prin care nu se puteau
ridica mâinile la vot.
Mașinile gunoierilor încărcau smogul
ca pe o țărână densă încremenită în văzduh, prin
care buldozerele croiau adevărate tuneluri. Odată
cu anularea, prin tăiere, a vântului, încremeniseră
șuvițele de aer din pernele cu oxigen și O2 nu mai
ajungea în plămânii bolnavilor!
Despre păsări nici nu vă mai spun! – vă

puteți imagina fără efort ce s-a întâmplat cu vul-
turii ce roteau sus, peste crestele munților, peste
prăpăstii, peste mări... – ca să vă dau doar o pri-
mă sugestie, de la care puteți trece la porumbei sau
ciocârlii.
În toate, se întâmpla, parcă, un para-Sc-
hopenhauer, să zic așa, cel de genul – „Nouă ne este
caracteristică fireasca înclinație de a explica fiece
fenomen natural sub aspect mecanic etc.” – ca, în
această stare de urgență, să nu mai dau întregul pa-
saj din Lumea ca voință și reprezentare – în cazul
nostru – mai bine zis – al lor – fiind vorba de o
lume paralelă, cu mecanica ei inexplicabilă până la
capăt, dar destul de clară, în principiu...
De la un moment încolo, văzând că din
cauza cataclismelor întâmplate în urma anulă-
rii vântului nu mai poate zări Pământul său drag,
Dumnezeu își spuse: „Să vezi, dom’le, scribul ăla
orgolios nu se astâmpără și gata!” și îi strigă scri-
itorului-dumnezeu-printre-scriitori – îi strigă în
conștiință: „Scoală, nenorocitule, și nu mai neno-
roci lumea!”
Scriitorul sări ca ars, își dădu seama de
tragica eroare pe care o comisese la miezul nopții și
îndată reabilită cuvântul vânt, despovărându-l de
vergeaua tăieturii fatale, încât acesta deveni, pur și
simplu și obișnuit: VÂNT, pus pe adiere, pe suflat,
pe bătut, spre a reanima lumea, ca un fel de respira-
ție artificială universală acolo, în lumea paralelă – a
scrisului, a literaturii în care, când e cuprins de cri-
ze de creație, scriitorul-dumnezeu-printre-ai-săi se
așază la birou, ia o filă de hârtie și scrie pe ea: eu
scriu. După care chiar începe a scrie, până în mo-
mentul în care Domnul Dumnezeu din ceruri nu-i
taie verbul la persoana întâi singular eu scriu...
Stropul și pata
Sigur – fără a fi sigur, eu nu spun nicio-
dată nimic – sigur, e o lege universală care, bineîn-
țeles, subminează universul, ca forță și demnitate,
că ceea ce e mic – de la microb la furnic – se con-
sideră demn de un altfel de tratament, cu câteva
trepte mai sus pe ierarhie de vrednicie, decât sunt
considerate de alte ființe sau doar de manualele de
biologie. Un exemplu ad hoc stă chiar acum pes-
te poloboc, peste mine – polobocul adică, vas din
doage, pus sub gura burlanului, să strâng picături...
pardon, nu picături, ci stropi... Pentru că una din
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Din sens opus
ele așa și mi-a spus:
– Nu-mi mai spune, te rog, picătură...
ceva ce mi-amintește, asociativ, de – sigur – pica-
re de vită sau de femeie decăzută, zisă, în cel mai
bun și delicat caz, prostituată, dar, așa, direct, fără
semafoare, zisă, pur și simplu, curvă, târâtură, că-
zătură... Da, da, te rog să mă scutești de acest si-
nonim și să-mi spui – strop. Uite, aici se rezolvă
multe... Prin simplă schimbare de gen, din feminin
în masculin. Reține, schimbare de gen, nu și de...
sex... Acesta, sexul, și într-un caz – picătură, și în
celălalt – strop, rămâne același, nemodificat... La
acest capitol, apa e de o constanță imuabilă... Nu
știu dacă și de invidiat...
Nu a fost nevoie să-mi explice ce anume
„se rezolvă”, mie fiindu-mi clar din prima clipă (o
picătură... un strop al timpului, clipa...) că se mo-
difică, prin soluționare, până și conștiința, deve-
nind din feminină – masculină, și la singular, și la
plural, nemaifiind vorba barem de gen neutru, gen
ambigen, hermafrodit etc. Nici nu mai era cazul
ca ea... el, picul, să-mi explice avantajele legate de
modificările de conștiință la nivelul filosofiei civile
sau, hai să zicem simplu – la nivelul mentalității
colective care nicidecum nu spune: bărbat (adică:
și strop) prostituat etc. În orice caz, doar ca excep-
ție...
În copilărie, stropul de apă mi se părea
chiar o bijuterie, nu alta! Limpede, rotund, apoi
alungindu-se ca o pară de aur (când era în băta-
ia soarelui sau a lunii) spre a cădea. Exact așa, ca
și cum în mine, în butoiul sau ciubărul (o... jumă-
tate de butoi, cum ar veni; ceva neîmplinit, cor-
cit...) pus sub burlanul ciung de la colțul casei...
O jumătate de burlan, cealaltă Dumnezeu știe pe
unde să fie – sau stăpânului nu i-au ajuns bani să
împlinească țeava asta zincată, s-o aducă ceva mai
jos de sub-streașină, sau altceva imprevizibil – un
furt, să zicem, – s-o fi întâmplat... Oricum, chiar și
de aici, de jos, văd distinct stropul... Pentru că eu
aș fi parcă... ciclopul, holbatul cu ochiul uriaș de
apă, ochiul-lupă care îmi e chiar suprafața întreagă,
volumul întreg în care stăpâna adună apă de ploa-
ie... Mda, mai bună la spălatul... mda... rufelor...
Da, trebuie să recunoaștem și unele inconveniențe,
dacă nu, ca în acest caz, de-a dreptul – indecențe...
Dar să trecem peste asta: important e că
rufele nu sunt spălate chiar în el, holbatul, ciclo-
picul, care vede sus, sus de tot, măruntul strop ce
vrea să se dea mare...
107
Din sens opus
Ei bine, precum vă spuneam demult, în
prima mea ieșire sub streașina casei, sub burlan,
credeam stropul o bijuterie, ca întruchipare a fru-
museții, ar ieși – nu? – și imaculat – ca întruchipa-
re a purității... Dar, asta a fost până în clipa [strop,
picătură a(l) timpului, nu?], când am auzit copilul
(pe atunci) acestei curți, spunându-i bunicii sale
că, la școală, când a privit prin microscop, într-o
picătură de apă văzuse ditamai monștri, fojgăială
de microbi neogoiți ce păreau gata să te devoreze
de dinăuntru, dacă ar fi fost să înghiți acel strop.
(Dar oare pe mine, pe doagele mele de stejar, ne-
sățioșii monștri din milioanele de stropi pe care îi
adun în burtă nu mă alterează-degradează-deteri-
orează-anihilează?... Ei și? Chiar de-ar fi exact așa,
ce pot face? Tot aici rămân, unde am fost plasat, în
sat, sub streașină...)
Oricum, de atunci, de demult, mi-am
schimbat brusc părerea despre stropul de apă, pe-
riculosul, amenințătorul, distrugătorul... Mi-am
schimbat-o, încât mai nu mi se dă limba (de fapt, eu
vorbesc doar în gând, neavând limbă propriu-zisă)
să-i modific și eu numele, spunându-i ca altădată:
picătură! Căzătură! U-u-u...
Dar, de cele mai multe ori, stropii sunt un
fel de hurtă. Hurtă pare de cristal – de ce am face
abstracție și de ceva poezie? Căci nu e om să nu fi
scris vreo poezie, măcar odat’, barem odată-n viața
lui, tra-la-la... Și lacrimi. Lacrimile tot pică... Par-
don, și ele sunt stropi...
Un fel de ceată aninată de streașină, stând
înșiruită pe circumferința gurii de burlan. Asta,
când deja șuvoiul cel mare de ploaie a trecut și ră-
mân ultimele pulsații ale sale – salbele de stropi pe
perimetrul de tablă zincată. Plici, plici, plici! – cad
în interiorul meu apos (și – ploios – aș putea spu-
ne) stropii, desprinzându-se de marginea burlanu-
lui.
Ați privit cumva, la televizor, ralanti, ce se
întâmplă la căderea unei biluțe în lichid, în ciocola-
tă topită, spre exemplu? Sigur, unii ați văzut – așa-
dar, stropii, rând pe rând, cad, fiecare, la început, la
contactul dintre mine și el, făcând în apa generală,
să zic, un mic crater și, zău, la acea lovitură se pro-
duce o minusculă încălzire, un strop de fenomen
termic – chiar dacă, ambii, și eu și el, suntem reci
– parcă furnică o șuviță minusculă-minusculă de
căldură, un insignifiant-insignifiant fulger termic...
La început, el, stropul, vrea să sară de la
suprafața mea ca o minge – ei, vă imaginați de ce
108 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
dimensiune! – rotund, ca o bobiță de coacăză; ca
o bobiță de Ribes uva-crispa – așa se numește, la-
tinește, agrișul în manualul de botanică de clasa a
patra. (Vă dați seama, am învățat eu câte ceva de la
feciorașul gazdelor...)
Dar, vă spuneam, de când cu cunoștințele
despre microscop și strop, atitudinea mi s-a modi-
ficat radical, ca în algebră, plină de radicali. Așa, ca
să spun, în sfârșit, și eu, vreo neghiobie. Ca în poe-
zie. Ca licență. Asta se permite. De atunci încoace,
nu mai admir stropul-bijuterie ci, pur și simplu,
iau în calcul și interes, curiozitate, otova, atmosfe-
ra străvezie, adică – văzduhul nevăzut, de fapt. Îmi
place să-l presupun. Și să vă spun că, dacă aș avea
ocazia, în ruptul capului nu aș privi în microscop
vreun strop ce, iată, cade chiar acum – plici! – pe
suprafața celeilalte ape de ploaie pe care o ajut eu,
adunând-o.
Ziceți cumva că apa de ploaie ar fi cea
mai pură, ca și distilată? Să fim serioși! Nu ați auzit
de ploi acide, care despăduresc Kolhide, Floride?
N-ați auzit de ploi cu, pardon, broaște? Dar ploile
cu nisip sadea – cât lumea?! E un fel de – cam agra-
mat spunând – concretică. Da, concretism ar fi mai
corect. Dar concretică îmi vine, mi se ridică (vorba
aia cu mingea la fileu); mi se ridică, această concre-
tică, la cinetică. Pentru că, în indispensabilele mele
singurătate și nostalgie, eu nu pot fără poezie. Da,
posibil, și fără filosofie. În genere, tot ceea ce are
capacitatea de a reflecta, adică reflectează-meditea-
ză. Așa cred eu.
Iar lichidul (și eu, adică, partenerul, com-
plicele lui – ciubărul) poate că e cel mai mare me-
ditator, cel mai predispus filosofiei; predispus a
filosofa sau cel care stimulează filosofia. El, lichi-
dul. De orice speță ar fi. Ca în cazul lui Socrate!
Nu vă aduceți aminte „uimitele cuvinte ale primu-
lui amor?” vorba cântecelului? Păi, când i-au întins
cupa cu cucută, Socrate privi atent, îndelung în ea
și străjile, mai bine zis – călăii, unde îl întreabă:
– Ce faci?
– Mă uit la un om, le răspunse...
Pentru că în reflecția lichidului sunt sub-
texte ascunse. Doar în aparență lichidul ține de
suprafață. De o suprafață otova. Ba nu, dragilor,
lichidul, chiar și liniștit, are vâltori. Meandrele me-
ditației, le-aș zice... Uite că vă dezvălui niște secre-
te... Sau, poate, mici tertipuri... Așa ceva nu poți
învăța. De la nimeni. Nici chiar de la Riki, copilul,
deja student, al stăpânilor. Asta vine ca de la sine,

din tine, din starea-ți de fapt, din destinul tău – în
cazul meu, destin de ciubăr ce meditează sub strea-
șină, sub gura burlanului mărgelată cu stropii apei
de ploaie. Și nu vine dintr-odată, ca o revelație (in-
terioară, freudiană abnegație!). Vine în timp. Trep-
tat. Spre exemplu, ce înțelege prostuțul ăla de bur-
lan zincat?... Dacă nu aș fi politicos, delicat de felul
meu – vedeți, eu întrunesc esențele mai multor na-
turi, să zic – pe cea a întregului, ca ciubăr, însă în
indispensabilă relație întru unitate cu doagele, dar
și cu apa care se află în căușul lor, al meu – lemnul
stejarului e ceva mai dur, dar apa de ploaie, limpe-
de (uf, cum să faci abstracție de microbi?!), delicată
la ale ei, fină în luciu și joc de zare – adică, din toa-
te astea, chiar posibile contrarii, se esențializează
– altceva, cum ar zice filosoful, pentru că și el e în
cauză, nu? – rezultă o natură multimixtă, care și
emană delicatețea de care spuneam, în caz contrar
trebuind să spun – ce tâmpit e burlanul ăla, de sus,
de deasupra! – nu, nu, el pur și simplu e naiv până
la oarece strop de prostie. Pentru că lui îi este în cot
(chiar se potrivește! – burlanul are și cot) ce curge
prin el, prin exagerat de umflata lui venă zincată.
Nici nu-și poate imagina că el e conducător – de
ce credeți? – de cosmos! Prin el curge nu apa de
ploaie sau – nu numai ea, ci curge însuși cosmosul,
distilat, rafinat, ca eterul sui generis... Iar burlanu-
lui îi este indiferent la ce fel de transfuzie participă.
Da, transfuzie... Pentru că n-o să-i spui, ca la țară
– pritocire, răvăcire... Nici transvazare n-o să-i zici:
e prea sus, în neologistică, în inteligență, poate...
Așadar, burlanului îi este în cot că partici-
pă, de fapt, la o transfuzie cosmică! Bine, constat,
ceea ce nu înseamnă că, iată-na, sunt gata să surâd
malițios, completându-mi cine știe ce panoplie de
triumfuri reale sau imaginate. Pentru că eu nu sunt
unul ce ar da din coate, nu...
Apropo de a da din coate... Uneori, mi
se întâmplă ca în suprafața mea limpede-limpede
să se oglindească – cine credeți? – vreun înger! Și
atunci îmi aduc aminte de anticul – sau, poate me-
dievalul? – da, mai curând varianta secundă, pen-
tru că în Antichitate încă nu era vorba de îngeri
– da, deci, îmi amintesc ce spusese un antic filosof,
cu aluzie la concurența intergeneraționistă – căci și
pe atunci exista ea: „Îngere, tinere, nu da din coate,
ci dă din aripi, din aripi...”, zise filosoful. Sau po-
etul. Or, ambii dimpreună. Căci este suficient loc
sub lună. Și serbare sub soare. Și...
Dar, iată și liniștea... Ca și deplină... Pen-
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Din sens opus
tru că, pare-se, s-a desprins, s-a sinucis, cum ar
veni, și ultimul strop, alungit, apoi – bufnit! – de
pe rotunjimea zincată a burlanului. Însă rămâne,
continuând la infinit, „pritocitul”... generic, la mo-
dul ideal, simbolic – transfuzia de cosmos. Da, n-ai
ce-i face, ea se petrece și prin prostănacul burlan...
Transfuzia de eter din eter în... eter... Ciclic, pre-
cum într-o enciclică... Papală. Și petală... De ce –
petală? Pentru că enciclic înseamnă – cu un număr
egal de piese în fiecare verticil. Iar verticilul e mo-
dul de așezare a florilor, a frunzelor sau a ramurilor
în formă de cerc, la același nivel, în jurul unei axe.
Păi, uite, asta nu ne amintește, implicit, de burlane?
Au și ele elemente comune cu verticilul: formă de
cerc (gura-le zincată), același nivel, jurul axei (fie și
imaginare)... Să fim atenți și la acest „număr egal
de piese”. Pentru că nu zadarnic am invocat, acum
o propoziție-două, pluralul burlanului: burlane.
Ele sunt patru, gurile de burlane. Câte una la fie-
care colț de casă. Piese egale. E drept, numai sub
unul din ele există ceva ca mine – eu, ciubărul. Ca
Ciubăr-Vodă din istoria noastră românească. Sunt
norocosul sau predestinatul de a respira, inspira,
prin transfuzia cosmică, vă spuneam, eterică; a ex-
pira vitalitate. Și chipuri străine oglindite în mine,
în apa mea pură, limpede. A oglindi ceva e ca și
cum a-i împrumuta spirit, forță, caracter etcetera
din ce are el, ea.
Dar nu, nu că am greșit, ci m-am cam gră-
bit cu anumite deducții. Și nu a fost ultimul, pe azi,
stropul de care vă spuneam. Iată-l pe altul, ultimă
scursură din interiorul burlanului, încremenit pe
buza cercului, zincată. „Cazi!” îi strig a frenezie-te-
lechinezie. „Cazi, căzătură! Să se facă liniște. Depli-
nă... Cazi, căzăturo!” O...
Căzu.
De mine ascultă toți. Chiar dacă nu toată
lumea. Toți – e mai puțin decât toată lumea.
Dar să nu cădem din nou în filosofie. Pur
și simplu, s-a adeverit deducția mea de frenezie-te-
lechinezie: posed capacitatea de a deplasa obiecte
fără să le ating.
...Iar dacă aici, deasupra filei, ar sta, sus-
pendat, ca pe timpuri, un strop de cerneală, în vâr-
ful unei pene de gâscă, eu de asemenea i-aș striga a
frenezie-telechinezie:
– Cazi!
Și el ar cădea... Și ce mai pată s-ar întâm-
pla!... S-ar întinde pe... e-he-he!...
109
 Jurnal de călătorie
Din Kyoto, spre inima
Japoniei (VII)
note şi gânduri de drum
Marius CHELARU
O dimineaţă la castelul Nijo,
o seară la castelul din Nagahama.
La onsen
(continuare)
Deşi am fost în cele două castele în zile di-
ferite, le „priveam” cu ochii minţii pe amândouă, cel
al şogunului, cel în care a stat, aidoma altor şoguni,
şi Tokugawa Ieyasu (care l-a construit, în 1603), care
şi-a deschis drumul spre scaunul de şogun după Se-
kigahara, şi cel al lui Toyotomi Hideyoshi, anteceso-
rul său, care l-a sprijinit pe Oda Nobunaga.
Am mai amintit despre perioada lor, des-
pre fiecare dintre ei. O perioadă de mare importan-
ţă în istoria Japoniei. Cea a lui Toyotomi Hideyoshi
(1537-1598), numită de japonezi Azuchi-Momoya-
ma jidai, cu care practic s-a terminat Sengoku jidai
(Era/ perioada statelor în război), despre care am
amintit deja. Perioada Momoyama a fost denumi-
tă astfel după castelul lui Toyotomi Hideyoshi din
Kyoto. Castelul Fushimi (azi în „cartierul” Fushimi),
cunoscut şi cu numele Momoyama-jō/ Castelul
Momoyama, a fost construit de Hideyoshi. Însă cel
care poate fi văzut astăzi este reconstruit în 1964,
imitând pe cel de altădată.
M-am oprit la cele două castele – Nijo, din
Kyoto, şi cel de la Nagahama/ Nagahama-jō – care,
cumva, este legat de anii de început ai lui Hideyoshi,
considerat cel de-al doilea unificator al ţării.
* Peisajul văzut de sus, cu Lacul Biwa, par-
Pe drumul spre Nagahama, după ce am in-
trat în prefectura Shiga mai ales (una „agricolă mai
110 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
mult”, mi s-a spus, iar eu am constatat mai peste tot
asta), vedeam orezării la tot pasul. Un peisaj, aido-
ma celor mai multe din Japonia, care reflectă ordine,
preocupare, atenţie continuă şi simţ estetic.
Hideyoshi a construit castelul de la Naga-
hama, pe malurile lacului Biwa (Biwa-ko), cel mai
mare din Japonia (cam 670 kmp) şi unul din cele
mai vechi din lume, cca. patru milioane de ani, între
1575-1576, pe când purta numele de Hashiba Hi-
deyoshi, pe care şi-l luase în vremea în care era în
slujba lui Oda Nobunaga, ajungând un general fai-
mos. Pe atunci acolo era un sat, Imahama, al cărui
nume l-a schimbat el în Nagahama. Se spune că do-
rise să îşi schimbe Castelul de munte (yamashiro ),
Odani, cu unul de câmpie (hirashiro), de unde i-ar fi
fost mai uşor să se mişte.
Povestea castelului, ca a multor altora nu
doar din Japonia, este una sinuoasă. A fost demo-
lat în 1615, piese/ materiale din el au fost folosite la
ridicarea altui castel din Prefectura Shiga, Castelul
Hikone. A fost reconstruit în 1983. Localnicii spun
că tenshukaku/ turnul central, s-ar fi păstrat, fie şi în
parte, ruinat, de pe vremurile în care Hideyoshi ar
fi venit în fruntea oamenilor săi pe malurile lacului.
Parcul din jur (reaşezat complet în 1902)
este superb, cu sute de cireşi, cam 800, atent selec-
ţionaţi dintr-o sută de locuri faimoase cu cireşi din
Japonia. Acum, în castel este un mic muzeu despre
epoca şi faptele lui Hideyoshi şi ale samurailor săi.
Pe malul lacului este şi un izvor termal,
care ţine de un hotel, am impresia că este cel mai
mare din oraş.
cul, oraşul, un loc cu nisip pentru sport, castelul,
drumurile... este unul care merită privit.

Lacul Biwa este iubit de artişti, de poeţi re-
numiţi. Multă lume vorbeşte, pe drept, despre haiku,
haibun, tanka ş.a. După tradiţie, Bashō este creditat
cu crearea genului haibun. Dar poate mai puţini ştiu
că totul a început atunci când a scris, în anul 1690,
o scrisoare unui prieten, cu referire la o etapă din
viaţa sa, când a locuit câteva luni pe o colină de pe
ţărmul de sud al lacului Biwa, undeva la est de Kyo-
to, încheiată cu un haikai (numele de haiku a fost
dat, se ştie, de Masaoka Shiki)1. Scrisoarea, intitulată
Genjūan no ki, a fost tradusă în Occident cu diverse
titluri, ca An Account of unreal Dwelling, The Hut of
the Phantom Dwelling, A Record of Genjūan, Record
of the Phantom ş.a. Textul a fost inclus în colecţia
The Monkeys Raincoat2, publicată în 1691. Susumu
Takiguchi scria3 şi că Bashō, în multe din poeme,
dar mai ales în Narrow Road to the Deep North, „a
schimbat adesea faptele în situaţii fictive” pentru a
obţine efecte literare. De altfel, conform spuselor lui
Kawai Sora4, Bashō ar fi lucrat la acest „jurnal” timp
de aproximativ trei ani, adică din 1690, după termi-
narea călătoriei, până spre vara lui 1694.
Acum eram eu pe marginea lacului. Într-o
seară priveam în depărtare. Deodată... am avut stra-
nia impresie că din ape se ridicaseră umbrele răz-
boinicilor de altădată şi se jucau cu timpul. Păreau
să se fi oprit la o vorbă, ţinând amurgul în loc, să nu
plece. Iar dinspre sud, de departe, umbra lui Bashō,
ori poate a vreunui războinic ajuns ronin, care nu
mai avea nevoie de sabie ca altădată, avea acum o
katana din orez. Mi-a oferit-o ceremonios. Am lu-
at-o şi am scris pe cer un haiku, pe care apoi l-am
aşezat într-un haibun:
scriu un haiku
cu-o sabie de orez
pe lacul Biwa
Pe malul lacului am discutat mult despre
poezia japoneză, despre vechile antologii, despre
haiku şi haibun ieri şi azi. Este evident că se scrie şi
haiku, şi haibun diferit de felul în care o făcea Bashō.
Ca şi haiku, şi genul haibun a străbătut timpul, apoi
a „ieşit în lume” şi, implicit, a suportat modificări
de percepţie/ concepţie. Suntem departe, nu doar
1
Toate cele cinci jurnale ale lui Bashō, dar şi cele 169 de scri-
sori către discipoli şi cunoscuţi sunt un capitol important al
operei lui, deşi contribuţia lui în ceea ce apoi s-a numit haiku
este considerată cea mai însemnată.
2
The Monkey’s Straw Raincoat, trad. Earl Miner & Hiroko
Odagiri, 1981.
3
În eseul Can the Spirit of Haiku be Translated?.
4
Literatura de specialitate vorbeşte despre „Cei zece mari dis-
cipoli” ai lui Bashō: Etsujin, Hokushi, Joso, Kikaku, Kyorai,
Kyoroku, Ransetsu, Shiko, Sanpu şi Yaha, toţi trăind şi în se-
colul al XVIII-lea. Au fost însă şi alţii, între care şi Sora.
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Jurnal de călătorie
în timp, de anul 905, când Ki nō Tsurayuki5 a de-
scris poemul japonez ca având originile în emoţiile
umane, care capătă formă prin exprimarea lor în cu-
vinte (sau în cuvintele unui cântec, poem). Această
teorie a fost adoptată ca un fel de dogmă a poeticii
tradiţionale japoneze timp de sute de ani. Asta deşi,
încă din vremea lui Tsurayuki, poezia a „păşit” şi în
afara acestei teorii ideale, în diverse circumstanţe –
fiind determinate/ influenţate/ marcate, de pildă, de
viaţa de zi cu zi, de social, economic, chiar politic.
S-a vorbit că acest mod de a gândi, în timp, a trans-
format „lirismul afectiv” al poeziei japoneze într-un
produs al unei „estetici izolate”6, ducând la analiza
unui complex multipolar/ multivalent de factori
care transformă o operă individuală în tradiţie, ca şi
de analiza tradiţiei ca atare.
Azi însă discuţiile despre haiku, haibun,
tanka s-au „mutat” în multe alte locuri din lume in-
clusiv la noi, în România.
Am vorbit adesea despre poezie, artă, li-
teratură în Japonia. Într-o seară, lângă mine era o
doamnă japoneză delicată şi zâmbitoare. Discutam
despre poezia japoneză şi cea occidentală. În lumina
lunii mi s-a părut că pe umărul ei căzuse o petală de
la vreo floare, mai mare decât cele de cireş. „Petala”
şi-a luat apoi zborul şi gândul m-a dus la „poemele
japoneze” traduse de Lafcadio Hearn7, mai exact la
(în grafia sa)
Rakkwa éda ni
Kaëru to miréba —
Kochō kana!
Şi versiunea sa în engleză:
„When I saw the fallen flower return to the
branch—lo! It was only a butterfly!”
şi una în română, cam astfel:
„Când am văzut floarea căzătoare
întorcându-se pe ramură –
iată! E doar un fluture!”
Şi în ce priveşte genul haibun discuţiile
sunt pe diverse paliere, de la susţinerea a ce era aces-
ta iniţial, până la acceptarea discutării/ modificării
unor reguli, acceptarea sau nu a păstrării verbului,
mai ales la timpul prezent, lungimea totală a textu-
lui, numărul de poeme din haibun ş.a.
5
Unul dintre cei 36 de poeţi nemuritori ai epocii Heian.
6
Edward B. Kamens, Utamakura, Allusion, and Intertextuali-
ty in Traditional Japanese Poetry. New Haven, Yale University
Press, 1997.
7
Japanese lyrics, translated by Lafcadio Hearn, Boston and
New York, Houghton Mifflin Company, The Riverside Press,
Cambridge, 1915, p. 5.
111
Jurnal de călătorie
Numele de azi al lacului, care vine de la
un tip de lăută, a fost stabilit în perioada Edo, cum
scria un călugăr budist al unei şcoli desprinse din
Mahayana, datorită unei zeiţe aparte, budiste dar şi
kami shinto, Benzaiten, căreia îi aducea aminte de
instrumentul ei favorit, biwa. Altădată oamenii lo-
cului îi spuneau Awaumi (adică „Marea cu apă dul-
ce/ proaspătă”), apoi l-au numit, după o pasăre de
baltă, Nio No umi („Lacul micii grebe”). Indiferent
cum îi spuneau japonezii, lacul a chemat mereu spre
artă, spre poezie. Multe poeme sunt legate aceste lo-
curi.
Poate că tot aşa de frumoasă cum o vedeam
eu era luna într-o seară din anul 661, când prinţesa
Nukata no Ōkimi (630–690) scria poemul
Nikitatsu ni
funanori semu to
tsuki mateba
shio mo kanainu
ima wa kogiide na
Tradus în varii feluri în Occident; ar putea
suna, liber, astfel:
La Nigitatsu
pe când aşteptam să răsară luna
să ne îmbarcăm şi să plecăm
Cu luna fluxul a crescut
acum să luăm barca şi să mergem!
Sunt şi multe picturi cu/ sau legate de lac,
create de artişti din diverse şcoli. Poate cele mai fai-
moase sunt Ōmi hakkei (Opt vederi din Ōmi, pro-
vincie veche unde azi e prefectura Shiga), ale lui
112 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Utagawa Hiroshige sau Suzuki Harunobi, inspirate
de un faimos tip de picturi chinezeşti clasice, Opt
vederi din Xioaxiang, din timpul dinastiei Song, din
primul secol al primului mileniu al erei noastre.
De altfel, de multe ori privind în jur mi s-a
părut că peisajul semăna cu o pictură făcută de pana
unui maestru care reuşise să o încremenească în
timp şi spaţiu. Doar că nu mai vedeam la fel bărcile,
aşa cum le văzuseră altădată Uragawa Hiroshige sau
Suzuki Harunobu, ci altele, cu umbrele răsfrânte în
dansul luminilor dinspre cer şi dinspre oraş.
Lumea s-a schimbat iremediabil şi în Japo-
nia, cu nuanţe de la loc la loc. Aici sunt locuri, ca în
Tokyo, Osaka ş.a., în care te afli în lumea hiperteh-
nologizată, uneori depăşind chiar ce ţi-ai imaginat.
Pe de altă parte, am văzut multe lucruri care păreau
aproape neschimbate. Unele mai greu de observat,
care ţin de legăturile din familie în unele locuri, al-
tele de mentalitate, de felul de a fi.
Ca să înţelegi cum este Japonia azi trebu-
ie să te uiţi şi înapoi în timp.
Pe scurt vorbind, în Japonia se
consideră că perioada modernă
începe de la sfârşitul perioadei
Edo. De pe la mijlocul secolu-
lui 17 lucrurile se schimbau cu
viteză: se accentuau trăsăturile
dominante ale epocii: birocra-
tizarea samurailor, ascensiunea
fără precedent a clasei negusto-
rilor, dezvoltarea obştilor agri-
cole a dus la dezvoltarea agri-
culturii de mare productivitate
ş.a.m.d. În timp, a luat naştere
un sistem sofisticat de relaţii de
la superior la inferior, bazate pe
conceptualizarea/ aplicarea în
practică a preceptelor neocon-
fucianiste, susţinute de un sis-
 Jurnal de călătorie

tem de idei justificative numit taigi meibun, respectat diverse piese, majoritatea caracterizând şi vremea
strict. lui Hideyoshi, la toate cele trei nivele, cu câteva dio-
Am încercat să văd, în diverse situaţii, rela- rame, machete. La al doilea nivel, pe un televizor cu
ţiile interumane/ în familie, aşa cum sunt azi. Kaiba- ecran cât toate zilele, poţi accesa un film despre Hi-
ra Ekken (1630-1714) scria: „Oamenii îşi datorează deyoshi, istoria locului ş.a.
viaţa părinţilor, dar reflectând asupra originilor vom După ieşirea din castel, după ce păşeşti afa-
înţelege că existenţa oamenilor îşi are cauza în legile ră din perioada lui Hideyoshi Toyotomi şi din preaj-
naturii. Toţi oamenii sunt, aşadar, copiii Cerului şi ai ma ridicării la putere a primului şogun Tokugawa
Pământului. Cerul şi Pământul sunt părinţii noştri, înapoi în zilele noastre, o plimbare prin parc până
superiori deci tuturor... Datoria omului nu înseam- pe malul Lacului Biwa, un loc important pentru Ja-
nă numai să facă cum se poate mai bine pentru ca ponia şi din punct de vedere istoric, şi economic,
să îşi slujească părinţii, ceea ce trebuie să fie cel mai este binevenită.
neînsemnat lucru, ci să şi slujească întreaga lui via- Privind bărcile de pe lac, fiind de ceva
ţă natura, ca să poată să se achite de datoria fără de vreme departe de casă, mi-am adus aminte de Ra-
margini pe care o are faţă de aceasta... Oamenii care zelm, laguna de pe malul Mării Negre de la noi, din
vieţuiesc în casa părinţilor trebuie să se dedice slu- Dobrogea, cum îl vedeam dintr-o lotcă de pe apele
jirii (filiale) a tatălui şi mamei sale; trebuie să fie pe căruia, altădată, după o zi grea la pescuit, am privit
deplin loiali faţă de stăpânul pe care îl slujesc cum, la cum se naşte discul soarelui ori cum se stinge în ape
fel, trăind în natură, trebuie să o slujim.8“ cel al lunii, cu gândul la altă istorie, cea în care des-
Nu puţini au scris că familia japoneză de tinele unora veniţi din Mările Greciei se legau cu ale
azi este moştenirea organizării militare, prin care strămoşilor mei de la Pontus Euxinus.
autoritatea totală era concentrată în mâinile şefului.
Japonia a străbătut după război un drum complicat,
azi oferind lumii omul „bicivilizat“ (Robert Guilla-
in, jurnalist), care merge „în lume” îmbrăcat „occi-
dental” şi trăieşte în familie după tradiţie, impunând
vechile zaibatsu pe plan planetar, sub forma unor
concerne industrial-comerciale moderne şi extrem
de mobile. S-a trecut de la modelul samurai/ daimyo
(nobil) la zaibatsu, pas cu pas, prin schimbări fiind
profunde, de anvergură, inclusiv în legislaţie, com-
portament, morală ş.a.. Pe de altă parte, la tot pasul,
întâlneam, chiar şi în marile oraşe, deşi nu chiar la
tot pasul, oameni care salutau la fel ca sute de ani în
urmă, politicoşi, atenţi să nu îmi tulbure armonia.
În fapt a existat şi există o continuă preo-
cupare de a defini/ separa ce este specific japonez
de ceea ce este „străin”, lucru pe care l-am constatat
şi eu.

Nagahama este un orăşel liniştit. Zgomot

aproape deloc în zilele de lucru în zona Castelului
şi pe malurile lacului. Ici-colo câte un om prin parc,
deşi sunt destul de mulţi turişti veniţi în staţiune. Mi
s-a spus că eram, probabil, singurul european aco-
lo. După unii eram singurul român care călcase în
Nagahama, şi, probabil, aşa va şi rămâne. Cel puţin
pentru multă vreme. De altfel, nu veneau prea des
străini acolo.
Castelul mai arată ca altădată doar în afară.
Şi, dacă te desprinzi de oraşul din spate, este chiar
un peisaj din altă epocă.
Înăuntru este, spuneam, un mic muzeu, cu
8
Kaibara Ekken, Ekken Zenshu, vol. III, pag. 2 -3.

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 113

Evocări
Revelaţia întâlnirii
Emil SIMION
Început de primăvară. Soarele, cu primul
picior pe scara zilei, îşi desfăşura încet gheme de
energie în raze de lumină. Trenul gonea nepăsător.
De la fereastra vagonului urmăream natura grăbită
să-şi schimbe înfăţişarea. Era o zi însemnată pen-
tru mine. În oraşul lui Bacovia, l-am văzut pentru
prima dată pe Omul cu care am comunicat, în ulti-
mul timp, doar prin telefon. Abia acum, cu toamna
pe umeri şi cu primăvara în suflet, acel vis a deve-
nit realitate.
Numele său l-am purtat în inimă de când
am ajuns ca dascăl, în 1970, la Udeşti, satul său na-
tal. Devenise un reper de conştiinciozitate şi rod-
nicie pentru mine. Citisem ceea ce publicase des-
pre Eusebiu Camilar, mentorul său de suflet, din
tinereţe, apoi alte lucrări care l-au consacrat. Este
cel mai avizat exeget al operei bacoviene, mărturie
cele trei volume „Dosarul Bacovia”, însumând pes-
te 1.700 de pagini. A colaborat la realizarea unor
volume colective despre Barbu Ştefănescu Dela-
vrancea, Calistrat Hogaş, Eusebiu Camilar, Perpes-
sicius, dar şi alte titluri ce poartă amprenta stilului
său inconfundabil.
Istoric şi critic literar, profesor universi-
tar, eseist, editor, fost redactor-şef al prestigioasei
publicaţii „Ateneu”, colaborator al altor ziare şi re-
viste, om de cultură, domnul profesor Constantin
Călin sosise la locul de întâlnire stabilit. Cu emoţii
şi întrebări în gând, număram involuntar secun-
dele. Îmbrăcat într-o ţinută modernă, de sezon,
cu o privire blândă şi un zâmbet cald, mi-a strâns
114 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
mâna, exprimându-ne deopotrivă bucuria de a ne
cunoaşte. Încet, încet mi s-au risipit emoţiile şi di-
alogul căpăta consistenţă.
Am încercat să-l „răscolesc” puţin, amin-
tindu-i repede de Udeşti, locul de unde nu fuge ni-
ciodată copilăria. M-a privit mirat, a dat afirmativ
din cap şi a râs puţin. I-am citit însă pe chip o undă
de melancolie. Acolo, două decenii, am semănat şi
eu lumina ştiinţei de carte, am cunoscut oameni
minunaţi şi m-am contopit cu obiceiurile şi tradi-
ţiile locului. La Udeşti am văzut cel mai frumos ră-
sărit de soare de după dealul Oadeci. Acolo, serile
cu lună şi dimineţile cu rouă au un farmec aparte.
La o cafea, amintiri legate de Udeştiul
nostru drag, parcă aşezate pe vârste, îşi aşteptau
rândul. Nu mă mai săturam să-l ascult. Cu o anu-
me intonaţie în rostire, noutăţi despre Bacău, lite-
ratură, oameni de seamă, m-au atras ca un magnet.
Domnul profesor a dezavuat explozia unui limbaj,
uneori dincolo de limita accesibilităţii, imixtiunea
nejustificată a politicului în opera literară, sublini-
ind că misiunea creatorului de literatură, care să
dureze şi să placă, are alte repere şi motivaţii, anu-
mite standarde ce trebuie respectate.
E nevoie, a adăugat dumnealui, să avem
mereu în vedere nemărginirile cuvântului, origina-
litatea care nu exclude simplitatea, ambele esenţia-
le în autodefinire, o cale sigură spre a putea netezi
un drum care să fie, cândva, numai al tău. Mi-a
sugerat să îndrăznesc mai mult, să scriu, pentru
ca eticheta ce mi s-a pus, de „Scriitor de sorginte
udeşteană” (N. Cârlan), să capete mai multă vizi-
bilitate.
La vestea că pe harta literară a Udeştiului
au apărut recent încă două nume, domnul profe-
sor Călin şi-a exprimat bucuria că solul udeştean
rodeşte frumos, îmbrăcând straie noi de cuvinte
întru schimbare. Promisiunile lor de debut vor de-
veni certitudini numai dacă vor continua să explo-
reze atent bogăţia limbii noastre, pentru a-şi croi
propria lor viziune despre actul de creaţie, care să
le asigure stabilitate pe podul plutitor al literaturii.
Abia atunci timpul le va strânge în braţe roadele.
Parcul spre care ne-am îndreptat apoi
respira adânc a primăvară. Priveam curios la ima-
gini din jur, interesante şi atrăgătoare. Cu paşi rari,
domnul profesor, lăsat uşor furat de razele soarelui
şi de semnele prevestitoare ale noului anotimp, în
cuvinte semnificative, puncta despre istoria unor

clădiri şi statui, oprindu-ne atraşi şi de răchiţelele
cu flori galbene, dar şi de alţi arbuşti şi plante gata
să-şi etaleze profuziunea florală.
Domnul profesor Călin, prins bine în
a-mi oferi şi alte lucruri din viaţa cotidiană, ca un
udeştean căruia nu-i scapă nimic privirii şi min-
ţii, a reuşit, discret, să dea timpului scurt petrecut
împreună o interesantă dimensiune pentru mine.
Au fost momente de adevărată încântare sufleteas-
că, venite la uşa inimii mele, pe care le voi păstra,
ţinându-mi trează bucuria.
Cred că am reţinut bine că, la vară sau
început de toamnă, să ne revedem la Udeşti – o
adevărată arhivă spirituală, cu adânci rădăcini şi
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Evocări
vlăstare prelinse din trunchiuri solide. Sunt acolo
câteva locuri pitite în scorbura timpului şi o ava-
lanşă de amintiri, ce se vor derula ca pe un ecran,
rămase în memoria retinei.
Împreună cu alţi udeşteni, bucuroşi să-l
aibă iar acasă pe unul din fiii dragi, domnul profesor
Călin, dar şi pe mine, sper, vom urca, la ceas de sea-
ră, pe Oadeci, acolo unde ni se pare că suntem mai
aproape de Cer şi vom privi satul în oglinda Lunii.
A fost o zi de sărbătoare pentru mine la
Bacău. Mi s-a împlinit o dorinţă ce mă stăpânea
demult. Mulţumesc domnului profesor Constantin
Călin pentru această şansă. Cum să nu mă consi-
der un om norocos?
115
 Theatrum
Masca, acest personaj
de împrumut
Dialoguri cotidiene
Nicolae HAVRILIUC
Personajele: Doamna şi Petiţionarul
Încăperea, fiind un loc public, este prevăzu-
tă cu un ghişeu, din păcate închis mai tot timpul. În
fundal se vede o fereastră mare, iar pe lateral exis-
tă câte o uşă. Intră o Doamnă, citeşte programul de
funcţionare al ghişeului, nu înţelege nimic, apoi se
retrage într-un colţ. Scoate din poşetă o oglindă, îşi
aranjează părul, se rujează, îşi masează tenul. Apa-
re, în fugă, un individ şi se aşează în faţa ghişeului.
PETIŢIONARUL (zărind-o pe Doamna):
Ştiţi, eu sunt un Petiţionar! Deşi la bază sunt numai
un cetăţean. Nu unu, nici doi, după cum se obiş-
nuieşte. Pur şi simplu... sunt Petiţionar! Şi întreb...
Şi-a schimbat destinaţia aceasta încăpere? Înainte se
chema Centru de plasarea câinilor fără stăpân.
DOAMNA: După cum se ştie... Omul
schimbă locul. Acum se numeşte Camera de Sesi-
zări şi Reclamaţii a Trustului de Construcţii.
PETIŢIONARUL: Mulţumesc! Tocmai ce
căutam. (Scoate din buzunar o hârtie şi începe să ci-
tească în şoaptă.)
DOAMNA (se apropie de Petiţionar): Ce
faci? Mai repeţi? Nu ţi-e deajuns? (Petiţionarul con-
tinuă lectura.) Nu putem obliga lumea să ne aştepte.
Hai, termină odată!
PETIŢIONARUL (se pipăie, se ciupeşte
de obraz, îşi palpită fruntea şi împătureşte hârtia):
M-am uitat în acest text ca să ştiu ce să spun. Asta
o fac din precizie. Nu din uitare! N-am cum să uit
116 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
textul. Dar sunt unele sunete care stau blocate pe
coloana de aer şi-mi...
DOAMNA (pe ritmul vorbelor): ... ob-
strucţionează...
PETIŢIONARUL (neînţelegând expresia):
Nu chiar aşa! Dar îmi astupă vorbele. (Întinde pielea
gâtului.)
DOAMNA (grijulie): Nu-i nicio proble-
mă! Ia-o mai încet! Te ajut?
PETIŢIONARUL (refuzând-o, îi face semn
să se-ndepărteze. Cu elan, schimbă subiectul): Puţin
a mai rămas ca să găsim şi la noi mărfuri dintr-ale,
purtate prin lumea întreagă... După ce s-au vântu-
rat la târguri şi pe la expoziţii, fleoşc, unele, au fost
aruncate prin pieţe şi căutare au.
DOAMNA: Mărfurile, fiind de export, au
fost mai întâi omologate pe la summit-uri, gale sau
festivaluri. Acolo, aşa se face vorba despre ce ziceţi
că sunt târguri şi expoziţii. (Petiţionarul mimează
uimit.) Aha, ce credeţi! Se deosebesc de noi. Cum se
arată a fi mai de soi, mărfurile sunt transportate în
tiruri. Să fie mai multe şi s-ajungă. Unele sunt distri-
buite drept ajutoare umane.
PETIŢIONARUL: Îmi închipui! Dar ceva
îmi spune că numai unele sunt de soi, nu toate. E
varza de Bruxelles mai de soi ca varza noastră? Doar
că-i mai mică şi încap mai multe în borcan.
DOAMNA: Nu pentru asta e adusă! Diferă
la gust. Însă ce adună în ea, ehei!
PETIŢIONARUL: Diferă, după cum e
gustul la fiecare. Varza, fie vorba între noi, e peste

tot la fel.
DOAMNA: Dar andivele? (Petiţionarul se
arată şocat.) Aha, aţi tăcut! Andivele ce sunt? Mai
sunt peste tot la fel? Le ştii matale sămânţa şi din ce
neam se trag?
PETIŢIONARUL: Nu sunt curios. Pot să
trăiesc şi fără ele.
DOAMNA: Poţi pentru că nu-ţi pasă. Mă-
nânci şi-ţi place tot ce-ţi pune soţia în farfurie.
PETIŢIONARUL: Mănânc şi-mi pasă.
Pentru că trebuie singur să mă descurc. N-am soţie.
DOAMNA: N-ai soţie?! Păi după cum ară-
taţi, domnule, faci să crească invidia! „Ce gospodi-
nă trebuie să-i fie soţia?” Îi auzeam pe mulţi mirân-
du-se. Iar eu în gând îmi spuneam... Dar când mai
are timp, doamna?
PETIŢIONARUL: Să ştiţi că are. Am eu
grijă să aibă.
DOAMNA: Păi spuneai că n-ai soţie.
PETIŢIONARUL: Ce dacă n-am! Nu-i
vina mea. Îmi place să conjug verbele la toate tim-
purile.
DOAMNA: Probabil că eşti doctor în filo-
logie şi vrei, după o dimineaţă de şedere la coadă,
să-mi predai o lecţie. Asta mai îmi lipsea. (Bate de
mai multe ori în ghişeu. Se aud zgomote.) Stai liniş-
tit, ştiu că nu eşti curios! Deşi pot apărea avantaje şi
de aici.
PETIŢIONARUL: Nu mă luaţi aşa de re-
pede că s-ar putea să mă prindă iar un blocaj. Cum
am păţit-o în autobuz.
DOAMNA: Nici nu intenţionez. După
cum vor decide clipele... Până la urmă totul se rezol-
vă. Numai răbdare să avem şi cele necesare. Oameni
suntem!
PETIŢIONARUL (priveşte prin geamul
ghişeului): Ca de obicei nimeni. Ceea ce justifică aş-
teptarea noastră.
DOAMNA: Vezi că nu ştii! Mereu nu ştii.
Nu ţi-ar strica o soţie. Altfel ai gândi atunci. Omul,
copleşit să le facă pe toate, mai şi mănâncă. Nu vezi,
sunt în pauza de prânz!
PETIŢIONARUL: Pauza la pauză trage.
După atâta aşteptare, ni se cuvine şi nouă puţină
odihnă. Eu zic să ne aşezăm şi să ne acomodăm no-
ilor situaţii. Poftim, doamnă! (Îi oferă un scaun.)
DOAMNA: Mulţumesc, domnule! La felul
cum arătaţi, vă credeam în stare de gesturi nobile...
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Theatrum
PETIŢIONARUL (aşezându-se pe un alt
scaun): După cum a început discuţia noastră, am
remarcat accentele (Râde.) din vorbirea dumnea-
voastră. Au darul să stimuleze inspiraţia şi chiar să
îndemne la improvizaţii.
DOAMNA: O, ce frumos! Dar fii mai ex-
plicit! Ce vrei să se-nţeleagă?
PETIŢIONARUL: Simplu ca... Bună ziua!
M-am simţit dintr-odată bărbat şi mi-am spus...
Iată o doamnă care, aşa cum e, merită din partea
mea toată atenţia.
DOAMNA (uşor iritată): Datorez cuiva
acest... Aşa cum e?
PETIŢIONARUL: Dar se poate!? Staţi li-
niştită, doamnă! Sunt doar vorbe ce se introduc şi
se rostesc într-o conversaţie. Uneori nu se introduc.
DOAMNA: Dar se rostesc. Pare-se că s-au
auzit.
PETIŢIONARUL: După împrejurări se
rostesc. Şi când se rostesc, vrei să atragi atenţia cui-
va ce întârzie să se prezinte.
DOAMNA: Aşa cum e... situaţia, vrei să
spui! Atunci meritam o consolare.
PETIŢIONARUL: Pentru cât aşteptăm
fără să avem o certitudine...
DOAMNA (privind spre fereastra dintre
uşi): Îi place să se dea mare şi să pună oamenii pe
drumuri.
PETIŢIONARUL (privind şi el în ace-
eaşi direcţie): Dar n-o să-i meargă. Vă garantez eu,
doamnă, că mult n-o să-i meargă! Cât timp noi, cei
din faţa acestui ghişeu, suntem stăpâni pe situaţie,
el va face aşa cum îi zicem. Vă servesc, doamnă?
(Scoate din buzunar un sandviş.)
DOAMNA: Mulţumesc! Am fost prevăză-
toare. Ştiam că mă prinde prânzul pe aici. Doriţi?
(Scoate din poşetă un sandviş.)
PETIŢIONARUL: Mulţumesc, aşijderea!
E bine că nu ne enervăm şi începem să ne înţele-
gem. Dar şi ce calmi suntem! Prea calmi faţă de ceea
ce se poate întâmpla. (Ambii muşcă din sandvişul ce-
luilalt.)
DOAMNA (mestecând): Ce se poate în-
tâmpla?
PETIŢIONARUL (mestecând): Eh, na!
Am zis şi eu o vorbă. Acum nu trebuie să căutăm
sensuri în toate.
DOAMNA (în timp ce mestecă şi înghite,
117
Theatrum
cade pe gânduri. Apoi îi face semn să se apropie):
M-auzi? Dar rămâne între noi. Sper că nu eşti gură
spartă şi umpli tot târgul!
PETIŢIONARUL (terminând de meste-
cat): Se poate una ca asta! Mucles!
DOAMNA (convinsă că divulgă un secret
de mare preţ): Nu erai în intersecţie cu un alt cetă-
ţean de la care sperai să obţii anumite lămuriri?
PETIŢIONARUL: Păi în intersecţie sun-
tem şi acum, doamnă! Numai în intersecţii apar
anumite încurcături. Şi atunci apelezi la cine-ţi stă
în drum ca să ieşi din încurcătură. Ne-nvârtim în
cerc.
DOAMNA: Da’ ştii că eraţi nostimi!? Ce
nostimi eraţi amândoi! Aţi şters-o urgent. Probabil
că v-aţi luat după una. Sau aţi tras la vreo cârciumă?
PETIŢIONARUL: Din păcate, n-a fost nici
una, nici alta. Ne-am despărţit la primul colţ. Eu
sunt mereu pe fugă. Am atâtea probleme de rezol-
vat. Şi-n primul rând să găsesc Trustul de Construc-
ţii. Vreau să-mi construiesc un butic.
DOAMNA: Ia te uită! Ce gospodar eşti!
PETIŢIONARUL: Gospodar, de ce nu?
După ce-mi ridic buticul, îmi caut şi o soţie. Nu-i
bine?
DOAMNA: Normal! Cum să nu fie! Şi so-
ţia e un lucru sfânt la casa omului.
PETIŢIONARUL (ironic): Icoană la care
să te-nchini. Hai c-o dăm pe cultul personalităţii şi
ne prăvălim într-o fundătură! Dar atunci bărbatul
ce mai este?
DOAMNA: Ca să se-ncerce un răspuns, ar
trebui excluse persoanele de faţă. Deci şi pe noi!
PETIŢIONARUL: În lipsa noastră, cine ar
putea răspunde? Poate prin sală vor fi câţiva destoi-
nici şi-n pauză sau la final vor completa un chesti-
onar. Până atunci să continuăm cu de-ale noastre.
DOAMNA (dezamăgită): Ce să mai con-
tinuăm ! Nu vezi cum suntem? Şi lăsaţi de izbelişte.
Îmi vine să arunc totul baltă şi să plec. Mă simt jig-
nită. M-auzi? Ai obiceiul să jigneşti? Pentru că eu
mă simt jignită şi, ca urmare, plec. (Se ridică, plân-
gând.)
PETIŢIONARUL (încercând s-o linişteas-
că): Doamnă, doamnă! Păstraţi-vă calmul! Ne for-
malizăm pentru o nimica toată. Pe vorbe? Să fi fost
vreo faptă necugetată, vreun gest indecent, mai mer-
gea să ne impacientăm. Dar pe vorbe, nu se merită.
118 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
DOAMNA: Vrei să ştii? La o adică, pe
mine gesturile indecente nu mă jignesc. Nu, dimpo-
trivă! Dar vorbele indecente, da! Îmi creează dureri
de cap, insuportabile dureri... O spun din convin-
gere.
PETIŢIONARUL (intrat în panică):
Doamnă, fiţi îngăduitoare şi renunţaţi la principii.
În caz contrar, eu trebuie să tac. Şi mai am de spus
atâtea replici... Ori dacă vorbele vă jignesc... Pe cine
vorbele nu jignesc? Dumneata recunoşti efectul lor
şi o spui în gura mare. Atunci eu trebuie să tac şi
punem punct dialogului. Nu vreau să vă jignesc de
fel. Oprim scena aici. Dar ce se va întâmpla cu indi-
vidul care aşteaptă să intre din moment în moment?
Cum se va descurca, bietul, fără noi? Şi după cum
mi se suflă în cască, ar putea să vă fie un cunoscut
sau o umbră. (Amândoi privesc pe fereastră.) Uite,
ceva se dilată şi vine spre noi. (Închide brusc fereas-
tra.) Să nu fie vreo atenţionare că prea le stăm pe
cap la ăştia!
DOAMNA: Acum să nu exagerăm!
PETIŢIONARUL: Nu-i nicio exagerare,
doamnă! O clipă! (Ascultă atent ce i se şopteşte.) Dar
măcar e adevărat? Abia acum aflu că eraţi cuplată
cu cineva, că-l adoraţi ca pe un iubit, că-l trimiteaţi
prin toate părţile ca să vă rezolve petiţiile. Vedeţi,
Doamnă, că se poartă! Dar el, probabil, rătăceşte pe
undeva după o altă fustă sau vă aşteaptă zgribulit ca
să vă duceţi la Incuţ. Este că-i aşa? Nu degeaba se
rostesc vorbele.
DOAMNA: Acum nu pot să ştiu cât ade-
văr se află în vorbele pe care le înşirui şi nici să re-
cunosc, mă rog, ceea ce-mi pretinzi. Eu sunt în rol.
Şi tu eşti în rol. Atunci să privim în prezent. După
neplăcerile făcute la amândoi, omul de la ghişeu ar
merita să fie tratat cu indiferenţă. Ce, noi nu suntem
oameni? Numai el este?
PETIŢIONARUL: Se pare că numai el
este. Prea se arată potolit şi dezinteresat.
DOAMNA: Asta-i cam aşa! N-ai observat?
Se mişcă pe cont propriu. Ce înseamnă să ai ce-ţi
trebuie şi să nu te consideri în raport cu cineva?
PETIŢIONARUL: Nu înţeleg? Ce vreţi să
ziceţi?
DOAMNA: N-are dependenţă.
PETIŢIONARUL: Să nu credeţi că n-are!
Prea stă băţos în funcţie. Depinde de şef. Depinde
de ce are şi-i vine de acasă.

DOAMNA: Da’ să n-aibă chestiuni de re-
zolvat? Mi se pare de-a dreptul ridicol.
PETIŢIONARUL: Să n-aibă! Şi dacă are,
altcineva le rezolvă.
DOAMNA: Ce fericire! Să nu fii client.
Nu-i ca noi.
PETIŢIONARUL: Ori, cât timp ai nişte
chestiuni de rezolvat, nişte petiţii cum avem noi,
devenim clienţii lui. E normal!
DOAMNA: Însă riscăm să rămânem un
cuplu de singuratici în căutarea unor drepturi.
PETIŢIONARUL: Da’ şi când le vom do-
bândi, vom intra în posesia unor avantaje personale.
DOAMNA: Crezi că se va ajunge până
acolo? Să fim considerate persoane cu drepturi şi
numele nostru!
PETIŢIONARUL: Asta ar fi într-un final.
Dar să avem răbdare! Şi apoi, când ne discută cu cei
din anturaj, ăsta, doar-doar să ne dea un răspuns,
crezi că ne zice pe nume? „Uite şi la ăştia! Nişte pe-
tiţionari! N-au treabă pe acasă şi vin aici să ne stea
pe cap!” Aşa zice.
DOAMNA (enervată) : Cum ne zice, ăsta?
PETIŢIONARUL: Nişte petiţionari! Aşa
ne zice.
DOAMNA: Uite, ce-am ajuns! De râsul ăs-
tora. (Priveşte cu dezgust spre ghişeu.) Ce pretenţii
să ai de la... o mască! (Schimbă tonul.) Şi cum zici
că ne zice?
PETIŢIONARUL: N-aţi auzit? Nişte peti-
ţionari!
DOAMNA: Auzi-l! Stă în spatele ghişe-
ului şi ne studiază... Acest personaj demprumut.
(Schimbă tonul.) Sper că vorbele nu-ţi aparţin! Le-
ai repetat în gând şi mă faci pe mine să le spun cu
voce tare. Stricăm imediat ce-am construit cu atâta
trudă. Ia vezi!
PETIŢIONARUL (tresărind): Se poate
una ca asta! Eu să fiu în stare de aşa ceva?! Ar trebui
să mă consider... Cum ar trebui să mă consider?
DOAMNA: Cum ar trebui să te consideri?
Nu ştiu!
PETIŢIONARUL: Şi de-aş fi singurul! Da’
nu-s, însă vorbele circulă. (Îi vine să râdă. Privirea
tăcută a Doamnei îl sperie.) Am gândit cum se gân-
deşte. Uneori mai facem haz de necaz.
DOAMNA (păstrându-se în înţelesurile
sale): Eh, vezi! Să vorbeşti astfel despre nişte cetă-
Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Theatrum
ţeni puşi pe drumuri ca să-şi rezolve chestiunile lor,
micile chestiuni, după care se mai şi laudă, ăştia, că
ne ştiu dedesubturile şi ne dau în vileag, e prea de
tot! (Uimită.) E posibil să fim văzuţi în acest mod?
PETIŢIONARUL: Ba bine că nu! Sunt în-
ţeleşi între ei şi zic aceeaşi vorbă pretutindeni, după
cum li se zice şi lor şi ne insuflă nouă cum să gân-
dim. Nu spuneai dumneata: „Nu vezi cum suntem?
Şi lăsaţi de izbelişte. Îmi vine să arunc totul baltă şi
să plec.” Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. (Iro-
nic.) Eu, în schimb, nu mă ridic şi nici nu mă plâng.
DOAMNA: Am spus-o după cum am sim-
ţit. Da’, vrei să ştii? Eu n-am nicio petiţie de rezolvat.
Îmi place să aduc în discuţie că aş avea nu ştiu ce pe-
tiţie. Pentru că dă bine la imagine. După cum m-a
învăţat cineva să procedez. Da’, n-am!
PETIŢIONARUL: Măi să fie?! La fel aş
proceda şi eu. Da’, nu încerc! Pentru că eu de-ade-
văratelea vreau să-mi fac o situaţie. Şi pentru asta
este nevoie de umblat pe drumuri pentru aprobări
şi verificări în vederea punerii în cunoştinţă sau a
dobândirii unor drepturi cum ar fi... Să-ţi aparţină
cineva sau să-i aparţii. (Schimbare de ton.) Şi acum
n-aş zice să revenim la ale noastre, pentru că la ale
noastre suntem de la început. Prin fel şi fel de com-
plicaţii şi încurcături. (Se deschide fereastra prin care
adie în încăpere aer proaspăt.) După atâtea prin câte
am trecut, cred că ne-a venit şi nouă timpul să tră-
im. Să trăim şi să ne bucurăm! Ce zici?
DOAMNA: Chiar dacă amânăm pentru
o vreme rezolvarea problemelor ce ne înconjoară,
cel puţin să ne mulţumim că noi doi începem să ne
înţelegem.
PETIŢIONARUL: Ar fi un minim de satis-
facţie obţinut cu îndestulare.
DOAMNA (râde satisfăcută): Vorba cuiva,
nu spun cine-i... Numai în intersecţii apar anumite
încurcături.
Cei doi părăsesc încăperea prin cele două
uşi laterale şi trec în stradă. Prin fereastra deschisă,
ei pot fi văzuţi cum aşteaptă la intersecţie culoarea
semaforului permisibilă trecerii. De dincolo, de pes-
te drum, din vitrina unui club de noapte, le făcea cu
ochiul o petrecere încinsă la maxim.
În încăperea părăsită, două umbre se pre-
gătesc să schimbe decorul. E semn că o altă scenă va
avea loc.
119
 Traduceri

David Fogel
1891–1944

În faţa porţii obscure (publicarea originală Dar ochii tăi trişti

1923), Editura Muşatinii, Suceava, 2018. Îi voi vedea în toate zilele
Traducere din limba ebraică: Menachem Pe mine.
M. Falek.
Toate uliţele mele vin la tine, tată!

Când îmi voi prelinge toate zilele mele

La picioarele tale
*** Ca un vin auriu, strălucitor?

Încet urcă caii mei

Pe urcușul muntelui,
Noaptea stă deja neagră 12
Înăuntrul nostru și în toate.
În faţa porţii tale, tu rochie albă,
Grea scrâșnește căruța câteodată Voi sta confuz.
Parcă e plină cu mii de morţi.
În faţa sufletului albăstriu,
Cântec şoptit voi trimite Auriu,
Pe drumul undelor nopţii, Al unei dimineţi de vară.
Să meargă în îndepărtare.
Dintr-un adânc întunecat
Caii mei ascultă și urcă încet. Urc.
Şi liniştea râsului tău pluteşte
Spre mine.
3
Cum voi veni spre camerele tale
Doar barba ta neagră Luminoase -
Buclată Şi îmbrăcămintea mea e neagră?
Flutura pe obrazul meu frigid -
Şi inima mea dansa. Nici degetul
Nu va atinge discret
Şi mâna ta păroasă Sânii tăi moi.
Se odihnea tăcută în mânuţele mele mici,
Tată.

120 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
 Traduceri

24 Şi eu am coborât perdelele.

La malul râului goală voi sta Ca o stea singuratică

Dreaptă. Rătăceşte tatăl trist
Acolo, printre munţii săi.
În apa blândă,
Rătăcită, Ce caută tatăl trist
Soarele dimineţii tremură aurit Acolo, printre munţii săi?
În faţa frumuseţii mele tăcute.
Şi în albastrul ochilor tăi
Dar în vale, Adânc
Între dealurile sânilor mei plini de dor, Locuieşte deja tristeţe mare,
Briza albăstruie Copile.
Va trece tăcută,
Chiar mi-ar mângâia burtica adormită. Repede vei pleca de la mine
Şi tu.
Plină de dorul dragostei dintr-odată voi sări
Spre soare.
39
Spre dragostea tremurândă.
În ora înserării
În ceaţa gri a toamnei
30 Va pleca tăcută de la mine, tăcută
Tinereţea.
Ochiul meu caută podul,
Sufletul meu doreşte noaptea. Încovoiat voi sta la geam
Şi trist voi spune:
Toate prietenele m-au părăsit „Pleacă sănătoasă!”
Şi m-au compătimit tăcute.
Pe spatele tremurător
Dar eu – Urcă încet noaptea.
Inima îmi arde ca o faclă
Iubitului meu îi luminez întunericul. Şi acolo
Va pleca tăcută de la mine, tăcută
Ca un val de foc auriu Tinereţea.
Sunt vijelie îmbătată
În nopţi.
40
Şi iubitul meu va vâsli
În valurile mele. În nopţile toamnei
Cade în pădure o frunză nevăzută
Ochiul meu caută podul, Şi e culcată mută pe brazde.
Sufletul meu năzuieşte spre noapte.
În râuri
Va sări peştele din apă
32 Şi ecoul loviturii umede
Va răspunde din întunecime.
Dormi, copile,
Tăcută îţi mângâie mâna mamei tale În depărtarea neagră
Picioruşele roz, Se aud galopurile cailor nevăzuţi
Rotunde. Care se topesc mai departe.

Pe casa noastră se sprijină Toate astea le va auzi

Noaptea grea – Călătorul obosit

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 121
Traduceri

Şi tremurul va trece prin carnea lui. Şi s-a micşorat carnea lor şi veştejeşte.
Cadavrele s-au lungit mult.

44 Paznicul orb
Stă veşnic între ei
Bunul meu câine Şi porunceşte odihnă.
Îngenunchiez în faţa măreţiei iubirii tale
Permite-mi să reazăm capul obosit
Pe spatele tău 58
Şi voi ţipa un amar şi enorm ţipăt…
Mii de sicrie negre
După aceea ne vom ridica, Aşteaptă goale
Tăcuţi ne vom ridica Pe faţa pământului.
Şi vom merge încovoiaţi
Şi cu capul aplecat, Lângă ele bătrâni
Rătăcind, zi şi noapte, Fără picioare
Până vom ajunge la o piatră gri, Stau în jumătăți de corpuri
Singură, Şi întind
Pe ea ne vom pune capul Degete lungi şi slabe.
Şi vom muri cu sufletele împreunate.
Oamenii
Se ascund în case
56 Şi trăiesc în inima lor.

Oamenii pălăvrăgesc fiecare pe mormântul său Noaptea

Scheletele se odihnesc în descompunere întunecată: Se apropie de fereastră
Pădurile – deja îngălbenesc toamna veştejită Un deget lung şi slab
Şi vara a legat viscolurile la proţapul căruţei sale. Bate în ea tăcut.

Pruncii sunt confuzi în străzile tinereţii

Şi plâng tare, plâng pierderea mamelor 63
Spre seară vor veni la casele deschise
Pe care maturii le-au părăsit, dorindu-şi moartea. Oameni – nu se află în ei bucuria
În inima lor,
Şi pisicile cu ochi verzi umblă Veşnic aud:
Sar dintr-odată în farfuriile de pe masă Paşi neauziţi
Ca servitorii în resturile mesei servite: După ei vor merge.

Lătraturile câinilor străpung întunericul Uneori

Şi le răspunde cocoşul într-un singur cucurigu – Vor îmbrăţişa o femeie sau un copil
Dar nimeni nu s-a trezit încă din somnul adânc. Şi dintr-odată se vor umple de groază
Ca o pădure obscură,
Şi au ştiut sigur:
57 Viaţa neauzită
Stă pe spatele lor
În pod Ca nopţile deschise.
Sunt agăţaţi morţii noştri goi
Unul peste altul. În paturi vor intra în întuneric
Şi pătura le va acoperi capul,
Noapte peste noapte Şi vor zace treji,
Ei sunt agăţaţi împreună Înfricoşaţi,
Şi tac. În toate nopţile lor.

Că s-au înmulţit zilele

122 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
 Traduceri

69
Cine va paşte gâştele
Căci noi deja am murit?

Fetele îmbracă toată frumeseţea lor

Şi râd –
Dar moartea este înăuntrul lor.

În toate zilele unui an ele mor mai departe.

Cine ne va spune nouă:

Sculaţi-vă mâine, dimineaţă,
Căci mai e multă muncă?

Munca va rămâne
Nefăcută,
Sugarul nealăptat –
Şi noi vom pleca.

Căci timpul nostru nu e al nostru.

70
Singurul şi ultimul vagon e pregătit de drum
Haide să urcăm şi să plecăm
Căci nu va aştepta.

Am văzut fete fragede plecând

Şi faţa lor alungită
S-a înroşit şi s-a îndoliat
Ca apusul stacojiu.

Copii rotunzi şi rozalii

Au mers inocenţi
Căci au fost chemaţi.

Am văzut oameni
Mândri şi drepţi trecând pe străzile lumii,
Ochii lor mari s-au îndepărtat
Dinlăuntrul lor mai departe
Şi ei au urcat liniştiţi
Şi au plecat.

Ultimii suntem noi

Ziua se înserează
Ultimul şi singurul vagon e deja pregătit
Hai să urcăm tăcuţi şi noi
Să plecăm şi noi
Căci nu va aştepta.

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 123
Traduceri

Karina Stempel

Karina Stempel ‒ autoare a două cărţi granițele corpului tău,

de poezie: Rok Drewnianego Konia (Wrocław sigur nu eşti că
2015) şi Noc w Nome (Varşovia 2016). Laureată a eu exist. Dar cheamă-mă şi
concursurilor „X Ogólnopolski Konkurs Poetycki atinge-mă. Atinge și cheamă.
im. Kazimierza Ratonia” şi „IV Ogólnopolski Chiar dacă nu eşti sigur
Konkurs Poetycki na tomik wierszy Fundacja Duży că în afară de limba ta este ceva
Format” (2016). A publicat în reviste de prestigiu pe cu nume şi corp, întodeauna
suport de hârtie şi în mediul virtual (printre altele în voi fi numită şi atinsă, întodeauna
„Helikopter”, „FA-art”, „Fraza”, „Afront”, Miesięcznik voi fi ceva ce nu poate fi
Społeczno-Kulturalny „Kraków”, „Czas Literatury”). numit şi atins. Voi fi în tine.
Poeziile din volumul Rok Drewnianego Konia au
apărut în antologia Przewodnik po zaminowanym
terenie (Wrocław 2016). În acest an va fi lansată a
treia carte de poezie. Actualmente, scrie o teză de
doctorat despre polonezii din România. Locuieşte în Aş vrea
Podlesice II (Małopolska) (traducere şi prezentare
Anna Kaźmierczak). Am 93 de ani
şi cu adevărat nu mai vreau să mai trăiesc.
Mă gândesc la operaţia aceea,
Numele de când aveam 74 de ani.
Păcat e că a reușit,
Numele ca un corp este. Închide atunci cel puțin aș fi simțit,
și deschide. Cuprinde ce e nestatornic. că îmi pare puțin rău.
Tot ce defineşte se schimbă,
este și nu este. În fiecare noapte visez
Chiar dacă mă chemi că muncesc,
pe nume, nu vei fi mă trezesc atât de obosit.
sigur că pe mine mă chemi. Azi am dat cu rindeaua peste niște scânduri,
Strigi doar un nume. Scândurelele acelea, nu prea mari.
Chiar dacă pentru o clipă Aş vrea să pot coborî scările
corpul meu va desena sau în sfârșit să mor.

124 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
 Traduceri

Łukasz Jarosz

Łukasz Jarosz – născut în 1978, poet, şi în revistele poloneze ,,Tygodnik Powszechny”,

muzician. Baterist, vocalist şi autorul textelor ,,Gazeta Wyborcza”, ,,Twórczość”. Locuieşte în
cântecelor pentru formaţiile: Chaotic Splutter, Żurada lângă Olkusz (traducere şi prezentare:
Lesers Bend, Mgłowce, Zziajani Porywacze Anna Kaźmierczak).
Makowców. Autorul a douăsprezece volume de
poezii: ,,Soma” (2006), ,,Biały tydzień” (2007),
,,Mimikra” (2010), ,,Spoza” (2011), ,,Wolny ogień”
(2011), ,,Pełna krew” (2012), „Świat fizyczny”
(2014), „La forza delle cose” (Genova 2015, ediţie Versuri pentru mama
trilingvă – polonă, italiană, engleză), „Wiersze
wybrane”(Druskienniki 2015, ediţie trilingvă După naștere, groaznic mi s-au sfărâmat dinții –
– polonă, lituaniană, engleză), „Kardonia i spune
Faber” (2015), „Święto żywych” (2016), „Stopień înfășurând în ață bucăți de carne de vită. Ai să vezi
pokrewieństwa” (2017), „Wiersze wybrane” când
(Bratislava 2018, ediţie trilingvă – polonă, slovacă, vei avea copii – îmi explică și mă avertizează.
engleză). Sunt un trup, trec prin multe cu el. Umplu
Laureat al mai multor concursuri de cada cu apă, îi fac baie fiicei. Dimineața, când
poezie, printre altele: Krzysztof Kamil Baczyński, împlinea un an,
Rafał Wojaczek, Rainer Maria Rilke. Carte sa am umflat baloane care au pocnit repede în soarele
de debut ,,Soma” a fost premiată cu premiul I în de iunie.
cadrul concursului ,,Konkurs Młodych Twórców
im. Witolda Gombrowicza” al Fundaţiei Culturale
şi a primit premiul ,,Złoty Środek Poezji” pentru cel
mai spectaculos debut în poezie (2007). Volumul
de versuri ,,Pełna krew” i-a adus premiul Nagroda Sărbătoarea celor vii
Literacka Wisława Szymborska (2013), volumele
„Świat fizyczny” şi „Kardonia i Faber” au fost Cineva a aprins o lumânare la monumentul
nominalizate la premiul Nagroda Literacka Nike. aviatorului. Ieri am dat timpul înapoi.
Poemele lui au fost traduse în limbile
croată, lituaniană, slovacă, italiană, engleză, În câteva clipe voi termina de scris, îmi voi scoate
bulgară, rusă, spaniolă, suedeză și germană. A fiica din cadă
publicat, printre altele, în revistele americană o voi adormi şi mă voi spăla în aceeași apă, după ea.
„Harper`s Magazine”, germană „Akzente”, engleză
„Modern Poetry in Translation”, rusă „Inostrannaja
Literatura”, „Nowaja Polsza”, lituaniană „Metai”

Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019 125
Traduceri
Linii
Da, gândeam în imagini. Dar voiam
ca imaginea să spună mai multe – băiatul
la fereastră, prin perdea, privind cum porcii mici
devorează mere de anul trecut lângă grajd,
Kalina desenând o inimă cu ochii închişi.
Ştergându-și de pe obraz sărutul meu.
Gândeam în imagini; vedeam cum doctorul a
plecat
de lângă bolnav și au chemat un preot. Pupilele
șarpelui
așezat pe umerii mei, să ne facă o poză.
Băiatul ascuns în bărbat, femeia ascunsă
în mamă: cei doi tinerei și copilul lor mozolit, sătul,
care le devorează timpul, banii, pofta de sex.
126 Bucovina literară • 4 – 5 – 6 (338 – 339 – 340), aprilie – mai – iunie 2019
Lună plină
Se apropie furtuna, pete lucii,
noaptea caldă, trecerea luminii ce alăptează
micșuneaua și calomfirul. În curte cu fiica mea,
ascultând: ea – vântul, eu ‒ pe Dumnezeu jucându-se
cu o pietricică, materia. Pentru ţânţari
suntem doar nişte torţe din sânge.
Aprind un foc de tabără cu hârtii vechi –
Într-un caiet cu observații despre elevii mei găsesc:
„Se uita la o bătaie”, „Lipsă manual de catehism, de
două ori”.
Ultimele cuvinte înghițite de flăcări, pe care le pot
citi,
din ziarul martorilor lui Iehova, „robii lui
Dumnezeu”,
„Sigur vei muri” și „cei vii nu știu nimic”.
autograf
Ion Beldeanu...............................................................................................................................................................................1
aforisme
Gheorghe Grigurcu – „Atît de sexualizată e mentalitatea noastră" ..............................................................................2
jurnal comentat
Liviu Ioan Stoiciu – Un critic resentimentar, care urăşte poeţii şi revistele lor de cultură.............................................3
cadran
Paul Emond – Ritual...................................................................................................................................................................5
inedit
Constantin Abăluţă – Poeme...................................................................................................................................................6
poesis
Mihail Vakulovski – Floricele pentru bunica ......................................................................................................................16
Nicolae Silade – a doua venire..........................................................................................................................................18
Denisa Crăciun – Nu-mi mai sunt.........................................................................................................................................21
Daniel Corbu – Marele Arpentor .......................................................................................................................................23
reflux
Alexandru Ovidiu Vintilă – Ion Negoiţescu, „criticul dionisiac” al Cercului Literar de la Sibiu..............................25
cronica literară
Ioan Holban – Alexandru Muşina – 65 de ani de la naştere. Omul din Budila-Express.......................................27
recitiri
Adrian Dinu Rachieru – Lucian Blaga în „obsedantul deceniu”....................................................................................34
rememorări
Beni Budic – La Burdujeni......................................................................................................................................................39
Eugen Dimitriu – Trei prieteni.................................................................................................................................................47
orizonturi francofone
Elena-Brânduşa Steiciuc – Un reper în francofilia/francofonia românească: Irina Mavrodin .............................52
eveniment
Doina Cernica – Bucovina la Chişinău, cu bucovineni şi cărţi ale Centenarului ......................................................55
Emil Simion – Căruţa şi „băbuţa" ........................................................................................................................................62
avangarda
Isabel Vintilă – Virgil Teodorescu, la 110 ani de la naştere...........................................................................................64
pe contrasens
Adrian Alui Gheorghe – Vindem „casă de poezie", confort sporit .............................................................................66
eseu
Niadi-Corina Cernica – Miturile lui Platon........................................................................................................................70
apostrof
Magda Ursache – O viaţă cîştigată întru Hristos ..........................................................................................................73
opinii
Petru Ursache – Îngerul căzut ..............................................................................................................................................75
carnete critice
Doru Scărlătescu – Casandra, faraonul, ploşniţele şi nomenclatura...........................................................................83
miscellanea
Mihai Iacobescu – Adrian-Ioan Popovici, „O istorie altfel – mozaic radiofonic" ....................................................86
proză
Dan Perşa – Oraşul ................................................................................................................................................................87
Ioan Mugurel Sasu – Abuzul ...............................................................................................................................................90
note de lector
Cornelia Petrescu – Am regăsit şi recitit o carte: „Casca de zbor" de René Chambe ...........................................92
lirice
Sorina Rîndaşu – vârstă cu vârstă........................................................................................................................................95
Octavian Mihalcea – versuri................................................................................................................................................97
Nicoleta Florescu – Nevoi afective ....................................................................................................................................99
dramaturgie
Antonia Andra Mihăilescu – Aici ......................................................................................................................................102
din sens opus
Leo Butnaru – Tăind cuvinte ...............................................................................................................................................106
jurnal de călătorie
Marius Chelaru – Din Kyoto, spre inima Japoniei (VII) .................................................................................................110
evocări
Emil Simion – Revelaţia întâlnirii..........................................................................................................................................114
theatrum
Nicolae Havriliuc – Masca, acest personaj de împrumut. Dialoguri cotidiene......................................................116
traduceri
David Fogel (1891–1944) (traducere din limba ebraică de Menachem M. Falek)............................................120
Karina Stempel (traducere din limba polonă de Anna Ka¿mierczak).......................................................................124
£ukasz Jarosz (traducere din limba polonă de Anna Ka¿mierczak)..........................................................................125
 Serie nouă
Anul XXX
Nr. 4–5–6 (338–339–340)
aprilie–mai–iunie 2019