Stilistica iluzoriului și etica iubirii în romanul Strada cu lavandă de Mihaela Gudană

de Nicoleta Florean

Romanul Mihaelei Gudană apărut la Iași, la Editura Stef

în primăvara lui 2018 frapează mai întâi prin titlu: Strada cu
lavandă, ce sugerează un ezoterism urban, un ritual de
exorcizare publică, o spălare de un je ne sais quoi ce levitează
în paradigma ontologică postmodernă. E arhicunoscută forța
terapeutică a acestei plante asupra fizicului uman, ea
cicatrizând răni și calmând dureri. Mai puțin știut este faptul că
e simbolul tandreței, al unei iubiri mistice, în aparență fragilă și
delicată dar care se hrănește din umorile, emoțiile, gândurile
întunecate și din negările îndrăgostiților, purificându-le
sufletele și determinându-i să fie apți să se lase în voia
sentimentului și să surmonteze orice obstacol. Probabil că
scriitoarea amintește cu discreție cititorului că Dumnezeu,
atunci când i-a alungat din Rai, le-a dat Evei și lui Adam o crenguță de lavandă, care să-i ajute
să își recapete liniștea sufletească. Toposul sugerat în titlu este unul real, așa cum o
mărturisește autoarea: ”Strada cu lavandă” există și în Iași, este și în Tecuci (locul de baștină
al scriitoarei).
Mihaela Gudană, care în noiembrie 2017 primește Premiul pentru originalitatea și
măiestria textului pentru scenetele Liniștea războiului din casa familiei Chrissoveloni la
Festivalul de Teatru ”Lumini și umbre”, ediția a II-a, Onești, scrie și poezii (Zăpezile
resemnate, Nemărginire, De-apus, Sărutul ca un nur, Locuiesc în tine, Editura Armonii
Culturale, Adjud, 2014, Elegii albastre – Editura Diaspora), unde pare a fi mai valoroasă; a
treia carte – Lumina neatinsă, Editura Publishers, București, 2018 despre care Passionaria
Stoicescu afirmă că e ”un lung poem de dragoste, (...)perfect unitar și consecvent în
afirmarea unui același conținut liric: iubirea în timpuri și anotimpuri”
Aceeași poemă a anotimpurilor iubirii este prefigurată și în romanul scriiturii texturii
epice a Mihaelei Gudană, creație ce își alege parcă singura titulatura și care e constituită din
opt secvențe polimorfe distribuite quasi – simetric: Prolog, Toamna cunoașterii, Iarna
aflărilor, Primăvara unui cântec, Vara florilor și-a mării, Toamna dăruirii, Iarna
resemnării și Epilog, ce revelează o lume în care dragostea autentică este de neiertat și e
condamnată, în primul rând, de protagoniști: Ioana Crăciun, fostă profesoară, traducătoare de
limba franceză (o limbă considerată inutilă de contemporaneitate), divorțată de Andrei și Vlad
Noureanu, artist plastic,
căsătorit cu Nina,cu care are
un băiat și o căsnicie iluzorie.
Într-o manieră
postmodernă se
reconfigurează relația dintre
eroii poveștii din La răscruce
de vânturi, dar poate fi
considerată, păstrând
proporțiile, și povestea în
oglindă a Veronicăi Micle și
dragului său Emin.
Subiectul este deci
unul arhicunoscut: dragostea

1
interzisă între o femeie liberă, fascinată de sensibilitatea și cultura unui bărbat și acesta din
urmă, căsătorit, uimit la rândul său de un devotament penelopian pe care îl căuta demult.
Așadar, nu iubire, ci completarea listei de năzuințe, vindecare a propriilor frustrări, care, din
păcate, nasc altele, mai grave. E problematica zilelor noastre, în care arar mai întâlnim familii
bine închegate, în care cei doi sunt capabili de sacrificiu de sine și de compromisuri pentru a
păstra iubirea și pentru a aprofunda acest sentiment. Și prin aceasta, romanul e valoros.
Această viziune profanatoare modern păgână a iubirii, metamorfozată într-un amor adulterin
ce mimează platonicul este una căutată, voită, nicidecum naturală, spontană, așa cum s-a
sugerat. Este o invitație la renunțarea la prejudecăți a contemporaneității.
Pe de altă parte, Strada cu lavandă este romanul masochismului femeii ce crede că
iubește un bărbat căsătorit, căruia i se supune quasi-total. E, de fapt, un joc, o vânătoare
biunivocă, amândoi asumându-și rolul de vânător și pradă. Deși ea este mai vocală. El își
asumă mult mai profund relația. E un joc subtil al orgoliilor, căci fără să-și dorească neapărat
acest lucru, ea verbalizează ori de câte ori are ocazia, sacrificiul de sine și pretinde mai mult,
deși afirmă că a înțeles regulile acestei relații oneroase. Mai grav este că ei înșiși își interzic
iubirea, chiar dacă, paradoxal, ea se consumă. Cele două personaje, obișnuite să trăiască sub
semnul (auto)controlului, (auto)analizei, alegerilor raționale, sunt stupefiate că acționează
acum sub impulsul rațional al sentimentului că sunt incapabile să își înfrâneze pornirile, să-și
controleze gesturile, discursurile, trăirile. Sunt înspăimântate și încântate că trăiesc autentic,
că au ieșit din rând, nu mai sunt ”jucării stricate”, dirijate de axul monotoniei.
Cumva, atmosfera seamănă cu cea din Hiroșima, mon amour romanul lui Marguerite
Duras, doar că personajele sunt concretizate. Ca și în romanul francez, sudoarea de după actul
dragostei nu există, căci a fost înlocuită de reverența impusă a eticului însușit de personaje.
De aceea ele sunt echivoce, dar lașe în fața dragostei. Libere și hăituite în egală măsură. Și
simt nevoia iluzoriului, care cuprinde și stilistica. Doar un exemplu, edificator în acest sens:
Păstrând proporțiile, replica Mă omori.Îmi faci bine(...) De ce tu? De ce tu în acest oraș și în
noaptea asta aidoma celorlalte până la confuzie?”(Marguerite Duras – Hiroșima, dragostea
mea) ar putea fi rostită deopotrivă de Ioana și de Vlad; e o replică asexuată, impersonală, ce
răsună în eterul unui oraș anistoric, învăluit într-o noapte a iubirii și a confuziei totale
deopotrivă.
E un manierism în discursurile instanțelor narative. Mai ales al naratorului, care e o
femeie. Personajele gândesc și se gândesc. Dar monologurile sunt cumva lipsite de
consistență, doar punctează, trasează linii subțiri, fragile. Există în textura epică pagini
confesivo-reflexive, (în care, uneori virgulele dau bătăi de cap: ”...îmi imaginez că acum, stai
confortabil...”) ori filosofări retorice (mai ales ale vocii feminine ce narează: ”Capătul lumii
cred că este în noi, acolo începem și tot acolo sfârșim cu gândul, cu iubirea, cu tot ce aducem
și luăm, cu tot ce lăsăm altora sau dăruim. Această pierdere de suflet avea să o înalțe”(pag.
161) ori ale lui Vlad: ”În liniștea mea încape oricine. Spun asta, deoarece încerc să fiu
amabil cu toată lumea, că încerc să fiu înțelegător și nu îmi bat joc de [vechile] prietenii.(...).
Dacă o faci, înseamnă că eu sunt de vină, că nu am știut să îți arăt limitele unei prietenii.
Scuze pentru asta.” ( pag. 162)
Alteori, vocea narativă feminină activează funcția fatică a discursului și se adresează
direct lectorilor povețe într-o notă pedagogică (defect profesional), abordând discursul
imperativ, sentențial: ”Învățați trecerea timpului! Scrieți poveștile în voi și citiți-le din când în
când![...] Și nu uitați niciodată alfabetul cu care ați scris.”(pag 177 – 178)
”Ciudat” e că Vlad nu își declară nefericirea conjugală. Dimpotrivă. Ei trăiesc
absolutul așa cum îl înțeleg... evitarea e reciprocă, deși Ioana clamează nevoia de apropiere și
chiar face câteva gesturi. El îi mărturisește că altcineva a ucis dragostea în el. Multe
nonsensuri în aparență trădează lașitatea comună; teama de a-și asuma responsabilități
veritabile, autentice, caracteristică mai ales intelectualității românești de azi, ce consideră,

2
conspiraționist, că jocurile sunt deja făcute. Așa cum ”ea” din piesa scriitoarei franceze este
regăsită la o masă în compania altui japonez, așa Ioana e imortalizată căsătorită cu Alex.
Amândoi se tem să deranjeze ordinea lumii ancestrale a Iașului. Deci, Ioana se mărită și Vlad
”fuge” din Iași, o ”fugă” anunțată, amândoi vibrând acum la comoditatea asigurată de cămine
artificial construite, al ei și al lui, bazate pe recunoștința față de oameni protectori care cred că
sunt iubiți. Artificialitatea ce acutizează sentimentul de însingurare a celor doi dar și a
consoartelor acestora e o falsă soluție, dar, din păcate este una ce aparține cotidianului căci
există în economia textului secvențe ce trimit cu gândul la Ceasul – Timpul lui Dali.
Pentru cuplu, această întâlnire are dimensiunile stihiale ale unei conflagrații mondiale
ori ale unui fenomen natural de intensități apocaliptice. Ca în Portretul lui Dorian Grey,
tabloul este esența textului. Căci Vlad, căutătorul femeii perfecte o ipostaziază în
nenumăratele creații/ picturi expuse înainte și după ce o cunoaște pe Ioana, pânza fără chip
capătă identitate și devine heraldică pentru cei doi. E previzibil.
Putem adăuga că romanul scriitoarei de la Tecuci se aseamănă în esență cu un Concert
de Schumann – allegro, în sufletul Ioanei, ce clamează răbdarea și afectuoso pentru Vlad,
care are o duioșie nenaturală pentru un bărbat. El e pianul cald, relaxant și relaxat, dar
fremătător. Ușoarele accente ale oboiului punctează extrovertirea sentimentului ici –colo
pentru ca, într-un final, pianul să izbucnească vulcanic, împroșcând focul arzător, stihial, al
unei iubiri reprimate până atunci.
Ea e corul de viori – gălăgioase în cea mai mare parte a timpului, cântându-și pe
multiple glasuri iubirea, arareori în același ton cu al pianului, dar armonizându-se cu el,
vulcanică deopotrivă, speriată de o așa iubire, stihială pentru amândoi.
De aceea, poate, pentru foarte puțin, pianul vibrează activat la patru mâini, în finalul
romanului.
Dar această poveste imposibilă de dragoste este a priori o momeală pentru cititor, căci
profunzimile problematicii abordate se revelează după ce actul lecturii se va fi terminat. Ca și
în cartea romancierei franceze, conversațiile se focalizează înspre dragostea lor, înspre
povestea pasională, mai presus de cea a societății ai cărei exponenți exemplari vor (se
străduiesc) să fie, îmbrăcând metaforic uniforma virtuții oficiale.
E poate și motivul pentru care povestea aceasta personală o va lua mereu înaintea
istoriei, demonstrând cumva că Marin Preda nu a avut în totalitate dreptate. ”Este [însă]
regretabil că inteligența politică a omului este de o mie de ori mai puțin dezvoltată decât
inteligența sa științifică. Și ne împiedică în asemenea măsură să admirăm omul”(pag 56,
Marguerite Duras – Hiroșima, dragostea mea)
Povestea cu inflexiuni mitice moderne din Strada cu lavandă de Mihaela Gudană
devine, așadar, un spectacol al agoniei unor spirite copleșite de conștiința și mai ales de
conștiența efemerității unei astfel de iubiri care scrijelește pe suflet și îl redimensionează. În
ce direcție, în ce haos? Nu contează. E romanul în care tăcerea și parfumul levănțicii devin
suprapersonaje.