Sunteți pe pagina 1din 48

No. 5-6

2 0 1 6

No. 5-6 V I T R I N Ă D E A R T Ă N
No. 5-6 V I T R I N Ă D E A R T Ă N
No. 5-6 V I T R I N Ă D E A R T Ă N
No. 5-6 V I T R I N Ă D E A R T Ă N

V I T R I N Ă D E A R T Ă N O u Ă

FO N DATĂ D E G EO bO G ZA LA 1 IA N uA R IE 1928 C Â M p I N A S E R I A A D O u A A N u L   I I I

Ştefan Macovei - The New Crown, bronz
Ştefan Macovei - The New Crown, bronz

p u b L I C Aţ I E C u Ş I D E S p R E p O E Z I E

Î N G R I J I T Ă D E F L O R I N D O C H I A

eseu

poezia dinăuntrul amintirilor

Codruţ Radi

Viaţa şi moartea, trecerea noastră prin univers, dramă în două acte, întotdeauna unul sacrificat celuilalt, pentru a împăca spaţiul curgerii timpului. Pe o traiectorie predestinată spiralei se construieşte, după închipuirea creatorului, iluzia de om. Din amintirile care sfidează ficţiunea, substituindu-se trecutului în care au fost culese, pentru a nu mai face parte din el. Dirijate cu încăpăţânare prin impropria deznădejde a permanentizării, nu reuşesc întotdeauna să-şi stabilizeze încărcătura emoţională şi rămân suspendate între timpuri ca-ntre lumi, frânturi de viaţă refuzate trecutului, dar şi prezentului. Imposibile, la fel, precum umbra devenită, obsesiv, măsură a tuturor golurilor înecate în sine. Amintirile trăiesc prin noi, într-un perpetuum temporal, aşişderea de îndurat, fără vreo cheie a înţelegerii. Dramă constituită nu unui singur leat, prin ecourile ancestrale, ci întregii specii, reactivată sentimental, mult mai complex decât prin percepţia imediată. „Gaura de vierme”, scurtătura existenţială care sfidează anume câteva legi ale fizicii, pentru o eventuală salvare, a lor ca şi a noastră, devine o fundătură fără ieşire. Până şi amintirilor care, pendulând tranzitoriu

eseu poezia dinăuntrul amintirilor Codruţ Radi Viaţa şi moartea, trecerea noastră prin univers, dramă în două

între timpul real, în care nu s-ar fi putut petrece, şi cel închipuit că le înghite, cu intermitenţe cu tot, nu se regăsesc eliberate. Încă un motiv pentru a căuta o altă cale de perpetuare spirituală a modelului întocmai posibil. Al detaşării, impusă punte între lumi haotic intersectate, la limita deşertului, el însuşi mai mult secat, într-o conotaţie individuală fără de sfârşit, punând în cârca fiecărui muritor ce şi cât poate duce, dintre frustrările izbăvitoare. Până ne vor trezi, invariabil într-un plan secund, complici la micimea lor, pretextual întreţinută în parametrii vizuali. Ca să nu poţi întrevedea, dincolo de ceea ce se vede, vreun crez reieşit din ecuaţia inegalităţilor sorţii, la graniţe neconvenţionale, susceptibile trecerii într-o altă dimensiune a existenţei, fără să păşeşti în ea. Într-o altă lume, despre care, nefiind sigur că este, nu-i vei vinde sufletul. Tatonări, deloc discrete, ale oniricului, nu reuşesc decât să deschidă porţile acelei lumi, rămasă evident în suspansul discontinuităţii. Cotiturile experimentaliste depăşesc schema clasică a derapajului temporal şi senzorial dinăuntrul trăirii clinice, în defavoarea celei artistice. Amintirile, care se perpetuează totuşi ca

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 2 NO. 5-6 / 2016

eseu poezia dinăuntrul amintirilor Codruţ Radi Viaţa şi moartea, trecerea noastră prin univers, dramă în două

eseu

întâmplate, nu se regăsesc în noi sau, oricum, nu întru totul. Fiinţarea de după ele se supune indulgenţei altui eu, reformat sentimental, în căutarea celui risipit. Intermediar, poate doar contextual, ni se dezvăluie desprinderea temporală a spiritului, ca o compensare a ceea ce nu putem păstra în prelungirea vieţilor conştiente. Într-o armonie artistică relativă, pe cât durerea receptării ei, ca o evadare din realitatea necuprinsă în idealitatea imposibilă. Am putea, anticipând finalitatea, să condiţionăm prologurile mereu începute ale creaţiei sumedeniei de acte poetice, artistice în fond, care tind să se îndepărteze umbrei primare. Golul dintre noi, dintre mine şi eurile mele recompuse estetic, succesiv, nu neapărat la rând, oricât de neatent cumpănit ar fi, între păcatul facerii creative şi regretele posibile ale autodistrugerii, nu se-mparte la toţi aşa cum am fi bănuit, ci unuia singur. Creatorului numai, păstrătorul ultim al sinelui, reîntors de-un cadran tot mai îngust amintirilor sale. Dezlegat la ochii care, oricum, nu mai ştiu să vadă dinăuntrul fiinţei spre afara universală. Spectrul mental, decisiv în alegerea şi aprecierea universalităţii, va ameliora parţial planurile noastre existenţiale, vulnerabile rătăcirii prin noi înşine. Reperele, în atare context, nu pot fi decât de natură divină, subordonând supravieţuirea veşniciei, printr-o constantă a ei, credinţa. Altă punte

posibilă, tainică, deşi poate mai accesibilă, care-i face pe oameni semenii lor, sursă primară atât a vieţii cât şi a creaţiei, este iubirea. Aceasta, într-un exces al umanizării, dincoace de înveşnicirea ultimă, este, cât poate fi, model al creatorului artistic. Înfăptuit ireal din imagini reale, împrăştiate simptomatic publicului, celorlalţi, lectori sau spectatori. Neterminată parcă, într-o anterioară stare celei de sublim, se va desăvârşi închipuirii, transferului de chip, altfel, prin conspiraţia celor implicaţi în percepţia ei. Indiferent de lumile şi vremurile între care pendulează, de la întâiele, libertine în căutarea spiritului prin gândul mai presus faptelor, până la libertatea nemotivată în absolut. ,,Pot fi poezie’’, un leit motiv al creaţiei, ce s-ar adeveri prin lepădarea treptată a metehnelor realistice şi asimilarea unor premise estetice iniţiatice, necesare reidentificării la care trebuie supusă. Nu mai mult decât pentru gratularea creaţiei ca trecere de la o stare dată, a imaginii sau reflexie a ei, la una ideatică, în încercarea de răscumpărare a îndoielilor artistice, în fond existenţialiste. Ele nu se pot dizolva decât în sine, dar poate că, împărţite şi împărtăşite celorlalţi, în procesul mai puţin egoist al transcrierii, s-ar învrednici estetic să nu ne mai doară.

Din volumul în pregătire ,,Pretexte în favoarea poeziei ’’.

eseu întâmplate, nu se regăsesc în noi sau, oricum, nu întru totul. Fiinţarea de după ele

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

3

cronica literară

Ani bradea -

Poeme din zid

Florin Dochia

Uneori, de poezie trebuie să te apropi i pregătit pentru ori ce surpriză, pentru absenţa pasului şovăitor - real sau jucat - în preajma sentimentului, a nesi guranţei - jucate - în preajma vieţi i trăite ori închipuite, a real ismului c rud şi apăsător din care ieşirea pare a fi doar pe calea violenţei verbului, ca o compensare, dar şi ca o recompensă. Ex istă poezia care se ia în serios şi se hrăneşte din suferinţa intimă, profundă, din spiritual itatea în căutarea sensului, poezia care nu se teme să se nutreas că din valori le romantismului sau ale modernismului celui mai curat, y compris simbol isti ca miti că revizitată şi repusă în dis cuţie à rebours. Este poezia care joacă totul / & total / în preajma morţi i, de fapt, a dragostei şi a morţi i, desi gur, pe muchia subţire, as cuţită, a umbrei care împarte lumea între ai c i şi dincolo, între lumină şi întuneri c . A ş a m - a m a p r o p i a t , c â n d v a , d e p o e z i a s e m n a t ă d e A n i B ra d e a , c u o c u r i o z i t a t e l i p s i t ă d e p r e j u d e c a t ă , ş i c u râ n d a m d e s c o p e r i t o a t m o s fe ră d e fe l u l a c e l e i a s u g e ra t ă d e Pa u l Va l é r y, c â n d s p u n e : „ E t l à - h a u t , d a n s l a l u m i è r e i m m e n s e , / N o u s n o u s s o m m e s t r o u v é s e n p l e u ra n t , / Ô m o n c h e r c o m p a g n o n d e s i l e n c e ! ”

cronica literară Ani bradea - Poeme din zid Florin Dochia Uneori, de poezie trebuie să te

( „ Ş i d e a s u p ra - n fo c u l a l t o r s fe r e / Va s t e , n e - a m g ă s i t d i n n o u p l â n g â n d , / O, t u s c u m p t o v a ră ş d e t ă c e r e ! ” – î n t ă l m ă c i r e a l u i Ş t e f a n A u g D o i n a ş ) . A d i c ă fo a r t e a p r o a p e d e c u n o s c u t a d e f i n i ţ i e a d i s t i n s u l u i i n t e l e c t u a l f ra n c e z : „ L e p o è m e – c e t t e h é s i t a t i o n p r o l o n g é e e n t r e l e s o n e t l e s e n s ”. D e l o c î n t â m p l ă t o r r e c u rs u l a c e s t a a l m e u , p e n t r u c ă Po e m e d i n z i d e s t e o c a r t e î n c ă r c a t ă d e r i t m u r i m u z i c a l e t o t a t â t d e s u b t i l e ş i a m b i g u i , p e c â t d e c l a r e , e v i d e n t e , r e u ş i n d s ă o fe r e , c o n c o m i t e n t , ş i i m a g i n e a u n e i p o e z i i a e z i t ă r i i ş i a m â n ă r i i , a u n u i m i s t e r i o s p a s e n c o r e . Evident, doar tehni c avem de-a face cu un volum de debut. Maturitatea construc ţiei poeti ce sugerează o experienţă şi un exerc iţiu îndelungat, un studiu ac ribios al artei – chiar la ni vel sinc reti c – şi un consum constant de produse ale spiritului. Lumi le poetei Ani Bradea aparţin unei real ităţi secunde, care virează hipertex tual spre o puterni că dimensiune de mit personal. Dialogul continuu şi di vergent cu agentul unui deus iratus is că versuri şi situaţi i poeti ce memorabi le. A u to a re a ex p l o ate a ză d e s c h is (şi î n ş e l ăto r! ) co n o taţ i a d e l e ge n d ă a

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 4 NO. 5-6 / 2016

cronica literară Ani bradea - Poeme din zid Florin Dochia Uneori, de poezie trebuie să te

cronica literară

n u m e l u i s ă u , j o a că , î ntr- u n fa st u o s s p e c ta co l p o et i c , ro l u l s o ţ i e i m a re l u i co n str u c to r, ca re î m b ra că şi h a i n e l e p reţ i o a s e a l e u n e i Ş e h e reza d e s u i g e n e ris, d ezvă l u i tă c h i a r d i n Po e m l i m i n a r: „ şi va f i i a ră şi zi . / şi s e va fa c e l u m i n ă . / c h i a r şi d u p ă n o a pte a a c e a sta .” S p aţ i i l e - t i m p ca re gă zd u i e s c p o e m e l e d i n c e l e p atr u s e c ţ i u n i a l e vo l u m u l u i ( C a rte a I , Fa ce r e a ; C a rte a a I I - a , R ă tă c i ri l e ; C a rte a a I I I - a , D e sfa ce r e a ; C a rte a a I V- a , Pov e şt i d i n S u b m a r g i n e a ) b a l e i a ză p e r m a n e nţe l o ca l e co n c rete ( va ste l e p l a i u ri d i n p re a j m a A p u s e n i l o r) a r u n cate c u î n d e m â n a re î n m i t , d i n s e n s î n s e m n . N i s e p rezi ntă e p is o a d e d i ntr- u n d i a l o g co nt i n u u î ntre A n a şi C ă l ă u – u n a n u m i t fe l d e d i a l o g , p e ntr u că d is c u rs u l e ste c u p re că d e re a l A n e i , i a r tă c e re a e ste , î n p ri n c i p i u , a C ă l ă u l u i . A n a e ste a c e e a şi m e re u :

p ri n s ă î ntr- o ca p ca n ă , î ntr- o căt u ş ă a D ra go ste i ; C ă l ă u l e ste o co m b i n aţ i e î ntre C o n str u c to r u l l e ge n d a r M a n o l e şi Re ge l e p e rs a n S h a h r ya r, e ste o ri c e S tă p â n ca re a s u p u s o fe m e i e p ri n D ra go ste . A n a - Ş e h e reza d a s p u n e m e re u o p ove ste ca re s e î n c h e i e c u o i nvo ca re a C ă l ă u l u i , u n d e e a îşi a n u nţă î n că o b ătă l i e câ şt i gată d ra m at i c , d i ntr- u n ră z b o i p e ca re [s e ] şt i e că - l va p i e rd e . Suferinţa spiritului este jucată în tex t la modul fizi c , dureri le transferându-se în trupul viu, încărcat / încătuşat / de dorinţă. Poate fi semnifi cati vă, pentru bogata expresi vitate a poeziei acesteia,

cronica literară n u m e l u i s ă u , j o a

inc idenţa unor cuvinte cheie; iată două exemple sugesti ve, fără a al cătui un inventar exhausti v, dar i lustrând, adesea, imagini memorabi le: carnea albă a nopţi i, treptele săpate-n carnea muntelui; unghi i le înfipte spasmodi c în carne; carnea pământului luceşte; pământul miroase aţâţător a carne tânără; în carnea zidului ce-i c reşte-n coaste; în carne v i e am tăiat fereastră spre suflet; carnea des compusă ţi se l ipeşte ji lav de suflet; cerneluri s curse din carnea putredă / a singurătăţi i; casele răsar din carnea verde a col inelor; în carnea l inişti i; din carne

cronica literară n u m e l u i s ă u , j o a

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

5

cronica literară

putredă / şi nu din ţărână v irgină / vor c reşte; unghi i le înroşite drăgăstos în carne; cu c ioburi de cer înfipte-n pupi le, taie-n carne v ie; dar poate şi mai sugesti v: cerul se umple de sânge; sângele şuieră c locotind peste margini; caloriferele cu sânge c locotit; sunt urme de lac rimi în sânge; care-mi pătează sângele pe buze; că-l hrănes c în fiecare dimineaţă / cu sângele meu;

cerul strâns

[...]

azi chiar a sângerat

puţin; de la o amintire veche / la alta proaspătă şi abia sângerândă; Cad petale de sânge; harta îngheţată a sângelui; o mantie proaspăt spălată în sânge; până la sângele meu revărsat / în toate venele şi arterele luate prin surprindere; urmele de genunchi în lespede / se vor umple cu sânge; sângele se s curge mol com / până la s caunul judecătorului; Te-am văzut cum tăiai sângele mac i lor cu securea; aripi le i-au fost tăiate până la sânge; poezia se umple mereu de sânge; ne-am hrănit din carnea ei / şi ne-am îmbătat cu sânge; păşes c cu tălpi le goale / şi carnea nu-mi mai sângerează; sub pielea transluc idă / sângele pulsează anemi c în vene; conturul i se pi erde sub voalul însângerat; mi ezul alb al mărului pătat cu sânge; bai e de sânge curge din cer; bujori i ţi-au însângerat securea; v i c l ene c reaturi cu colţi i albi pătaţi de sânge; lac rimi amestecate cu sânge am băut; mireasma sângelui nostru amestecat; Spală-ţi mâini l e de sângele asfinţitului; curge sângele răcoros pe ziduri.

Cartea I, Facerea este despre naşterea din moarte, povestea seminţei din care c reşte noul arbore. Dar şi conşti inţa că moartea nu este ni c iodată absentă din viaţă, că ea este esenţă prin iminenţă. „Copi la joacă şotron pe l inia orizontului. / piatra cade dincolo. / stins conturul i se pierde sub voalul însângerat. / un ultim gest, braţul ei ridi cat a chemare. / nu vede nimeni, / n-aude nimeni, / în oraşul acesta! // Din asfinţit se face vânăt, / din vânăt se face negru, / din negru noaptea mai naşte o zi. // Nu poţi uc ide, călăule, ce-a fost deja uc is! ” (II [Cortegiul fec ioarelor poartă dol iu alb.]) Regnul vegetal este permanent împletit cu miş carea dragostei, cu lenta pendulare între noapte şi zi. Poemul III [Să trecem noaptea în ritm de tango!], în care ritmuri le sunt dedi cat şi del i cat pasionale, este un imn închinat iubiri i fizi ce, trupuri lor înlănţuite, arzând

î m p r e u n ă : „ z i u a e a t a . / n o a p t e a

mi-ai

dăruit-o...

/ […] // braţele tale, /

c rengi vi guroase, / c res cute brutal / în jurul trunchiului în flăcări. // îmbrăţişez cu pri virea umărul rotund. / arunc i pri virea să cadă dincolo de umărul / rotund. / rădăc ini drepte curg din trunchiuri / şi se logodes c împletit. / alunecare insinuantă de şarpe, / prel insă pe trupul tău arzând. / roşu-rubiniu c locotitor / muş că buza paharului prea pl in. / miezul alb al mărului pătat cu sânge. // În nimbul de foc / două torţe mistuite de noapte. / fereastra plesnită / de àcele

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 6 NO. 5-6 / 2016

cronica literară putredă / şi nu din ţărână v irgină / vor c reşte; unghi i

cronica literară

îngheţate ale dimineţi i polare.” Ş i totuşi finalul este un avertisment - semn al unui posibi l refugiu - pentru iubitul-Călău: „ În Buenos Aires e încă noapte, călăule, să şti i! ” Poeta is că multiple sugesti i bibl i ce în imagini misterioase (V [ „Dacă eşti Tu]): „Valuri izbite-n fereastră. / pes cari i aruncă năvoadele din faţa uşi i. / dihania-şi varsă măruntaiele pe ţărm. / ul iţa prăfuită cade în gropi, / în dreptul dughenei cu stuf.” Face parte din ele, le păstrează în pri virea-memorie:

„ Sal vez în ochi imaginea apusului. / ace din flăcări îmi tatuează retina. / cercul de foc , / l ipit de pupi lă, / alunecă dincolo de ea. / apele inundă corneea cu vânăt. / pietrele tac şi se loves c de iris. / nisipul zgârie sonor c ristal inul. / porţi le cad zăvorâte.” Până şi Călăul înţelege să facă o s chimbare, temporară, de rol: „Dacă eşti tu, / îmi spune călăul, / vino la m i n e p e a p e ! ” D e f a p t , p e m ă s u r ă ce înaintezi în lec tura poemelor, obser vi cum Călăul devine un personaj din ce în ce mai ambi guu, dec i mai bogat: „mi-ai spus că vrei să fugim undeva, / unde nu ex istă iarnă. / că ai cumpărat în avans bi letele de tren, / cu reducere. / două locuri la fereastră, / prin care să admirăm în voie carnea alb ă a n o pţ i i / câ n d s e iz b e şte d e st i c l a m u rd a ră . / [… ] / î nt u n e ri c u l m e u a l u n e că . / m o b i l a ve c h e d i n o d a i a m e a / ca d e p e ste m o b i l a d e î m p r u m u t d i n o d a i a ta . / l a ra d i o s e a n u nţă co d ro ş u d e v is co l şi ge r. // U n tre n a ră m a s î n ză p ezi t î n

m u nţ i . / p e un peron aştepţi tu, / călăule. // bujorii ţi-au însângerat securea.” (VI [Primăvara călătoreşte cu trenul de noapte]). Se instaurează o dependenţă amoroasă între Ana şi Călău, diferită şi nu prea de sindromul S to c h o l m . N u e ste a şte ptată o s a l va re , d i n co ntră , s p e c tr u l d e ş e rtă c i u n i i p â n d e şte c l i p e l e v i i to a re , d e u n d e î ntre b a re a : „C ât p o ate tră i î n ge r u l , / că l ă u l e , / d u p ă c e şi - a s m u ls a ri p i l e ? ” – d e s p ri n s ă p a rcă d i ntr- u n gâ n d c i o ra n i a n . Acesta ar fi primul dintre cele patru stadi i ale ex istenţei: în-fi inţarea; a r u r m a f i i n ţ a r e a , d e s - f i i n ţ a r e a , ne-fi inţarea. Mai departe, are loc o nouă exfiltrare din realitate, cu unele trimiteri geografice şi istorice, anunţate deja de unele discrete accente textualiste. Aşa că fiinţarea se desfăşoară în Cartea a II-a, Rătăcirile, nu mai puţin bolnavă, nu mai puţin degradată: „Fereastra spartă a fabricii de conserve / a tăiat răsăritul. / curge sângele răcoros pe ziduri / şi se prelinge pe cărări spre ape. / în aşternutul de nuferi / ziua şi-a pierdut virginitatea. / degetele se zdrobesc livid de scândura bărcii / şi gândurile mă urmăresc în siaj prin labirint. / te-ai ascuns în mine toată noaptea. / ochii ţi se multiplică printre corole atinse de boală, / pupile galbene mă pătrund / până la miezul de ceară, / păsări somnoroase tresar înfiorate / în cuibul de in, / torente vin de departe / şi mi se scurg spre viscere dormind. /[…] /

cronica literară îngheţate ale dimineţi i polare.” Ş i totuşi finalul este un avertisment - semn

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

7

cronica literară

Opreşte-te! / Sau îţi voi smulge ochii ce-mi lunecă pe trup / cu mierea privirii. / cu amândouă mâinile-am să-i smulg , / oricât de îndărătnice le-ar fi venele groase / şi oricât de ciudat ar ţipa barcagiul, / în limba lui neînţeleasă...” (II [Fereastra spartă a fabricii de conserve]). Violenţa (trăirii) creşte, în această secţiune, odată cu priza mai accentuată la realitatea frustă, din care se scapă tot mai greu. Toată natura participă la desfăşurarea de forţe, fantasmele bântuie fără să ierte vreo lumină benefică posibilă: „Ferestrele de foc ale bisericii din deal / aprind pajiştea. / peste ochiul drept îmi creşte o cicoare, / în ochiul stâng îmi plânge un luceafăr, / răsar cărări de maci / sub unghiile înfipte spasmodic în carne. / între pământ şi cer răsună clapele trupului, / atinse după o partitură doar de tine ştiută. / cântecul lebedei coboară cete de heruvimi. / aripile se lovesc în şipcile de lemn” (III [Pată de umezeală]). Imagini de o superbă frumuseţe inundă pagina de carte cu bogăţie de culoare, de presupuse sunete şi de obiecte ce nu pot fi şterse din memorie. Se cuvine alese câteva, gest dificil de făcut, dar folositor prin sugestie: „Proaspăt tranşată, / mustind încă de sevă, / carnea pământului luceşte-n asfinţit, / ca pielea negreselor, / dansatoare în taverne obscure”; „Strivit sub cadavrul nopţii / pământul miroase aţâţător a carne tânără. / sângele şuieră clocotind p e s t e m a r g i n i , / î m b a t ă s i m ţ u r i t â r z i u a d o r m i t e . / fe b r i l î n t r e b u ze

se-mpletesc rugăciuni. / îngerilor surzi le plouă roşu pe aripi. / ca un bulgăre, / plânsul izbeşte tavanul şi se sparge. / ţipătul coase tăcerea la loc. // Dincolo de obloane crăpate, / în cer, / Dumnezeu plânge”; „ziua noastră de dragoste, / noaptea care n-a mai venit, / o urmă de tandreţe scăpată de uciderea în faşă, / masca unei tristeţi întinse pe chip / ca o a doua piele, / pe toate le-ai închis în sticluţa de otrăvuri, / din care-mi torn câte o picătură / în cafeaua de dimineaţă”; „zăvorul cade ghilotină peste ceafa nopţii. / tăcerea se sparge desenând rătăcirii o hartă. / degetele se ating livid, / se memorează. / buzele murmură surd. // şi nu te aud! / şi nu mă auzi! // în difuzoare se-anunţă plecarea la linia opt. // Pe caldarâm / încă mai sunt urme de lacrimi în sânge.” …Şi multe altele, într-o zbatere fără oprire pentru a salva nu mai mult decât o imagine a lumii, un fel de înţelegere a ei, o căutare de sens ori de cale către sens. Cât despre des-fi inţare, avem Cartea a III-a, Desfacerea, cu care ne păstrăm în zona sugesti i lor bibl i ce (şi ai c i, c itatele alese ca moto nu lasă vreo îndoială), revizitate cu intenţia vădită de a s coate din ele înţelesuri noi. F rumuseţea e iarăşi maculată, Ana caută căi de atenuare a suferinţei: „te-am învel it în brocartul ce-mi colorează lăuntrul / în nuanţe de purpură, / să nu simţi cum îngheaţă totul pe dinafară” şi „ în carne vie am tăiat fereastră spre suflet, / să poţi vedea valuri le când se

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 8 NO. 5-6 / 2016

cronica literară Opreşte-te! / Sau îţi voi smulge ochii ce-mi lunecă pe trup / cu mierea

cronica literară

izbes c de ţărm” chiar atunc i „ când dimineaţa mi se aşează pe pleoape, / ca o zdreanţă murdară / sub care drumul se pierde…” (I [De când mă locuieşti]). Ai c i se şi decodifi că rostul întregi i zbateri: „ F iecare Ană îşi poartă-n suflet zidul ” şi e convinsă că „ lac rima va străpunge piatra, /

călăule, / şi zori i vor restabi l i ordinea lumi i ”, în timp ce visează o ordine nouă: „ am visat că poate fi altfel: // Cum, / iubindu-mă cu tine, / între margini le bi letului dus-întors, / aş putea s chimba rânduiala; / cum / dragostea, / dec larată cu disperare pe un peron, / ţine de cald în toate ierni le de dincolo de gări; / cum / buzele us cate ar fi capabi le / să reinventeze gustul sărutului furat / la capătul vagonului, / înainte de

şuieratul final; /

cum...”

(III [Ţipă un

tren de noapte prin l iniştea mea]). Dar iubirea rămâne o pedeapsă grea, în „ care miresele se-as cund sub văluri / negre, lumini pe mormintele iubiri lor / ofi l ite de bruma amintiri lor, flori le / uitate rel i cve c lădes c cuib pui lor / de şerpi înc leştaţi să-şi s cuipe mărgeaua / înc rustată cu mi i de ochi / blestemaţi să nu poată desface / doar noduri le-mpletite de moarte” (V [E noaptea-n care miresel e se-as cund sub văluri]), chiar Călăul pare a fi plecat departe şi amintiri le se s c riu „ cu cerneluri s curse din carnea putredă / a singurătăţi i ”. În continuare, imagini le sunt de o sugesti vitatea ex tremă, aproape materiale, au corporal itate, mustes c

de sevă, mesajul din finalul sec ţiuni i, către Călăul inventat, fi ind relevant pentru eşecul păstrări i coerenţei ex istenţiale: „nu ştiam că securea ta / mă va despărţi pe mine de mine! ” Cea de-a patra secţiune şi ultima, intitulată Submarginea, sporeşte ambiguitatea. Teritoriul cu acest nume este real, dar simbolistica pe care o include, y compris cea de Macondo personal (obser vaţie justă a prefaţatorului!, strecurată însă şi de autoare, undeva pe la finalul volumului: „picăturile lovesc sonor / peretele vegetal al acestui macondo / ce se va închide, / cititorule, / imediat ce tu vei isprăvi poveştile din carte”), pare la îndemână fie şi numai dacă citim nota de subsol: „cătun în satul Valea Neagră, Transilvania, ţara de dincolo de păduri ”. Cu discreţie şi forţă evocatoare, Ani Bradea exploatează toată încărcătura de semn/simbol din „sub”, din „margine”, din „vale”, din „neagră”, din „trans”, din „dincolo”… Deja, lucrurile se complică iremediabil, dar poeta le ţine sub control, construieşte şi construieşte complicate lumi imaginare şi totdeauna semnificative. Memoria sentimentelor aduce imagini dintr-un fel de lume minunată a lui Alice, ciudate, minate de aceeaşi degradare care străbate întreg volumul. „Copilăria mi se scurge pe obraji, ca un rimel prost ”, mărturiseşte, întrucât căderea a început devreme, când inima „dureros mi-au legat-o la spate, / silindu-mă să intru-n rândul lumii!” Legătura cu

cronica literară izbes c de ţărm” chiar atunc i „ când dimineaţa mi se aşează pe

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

9

cronica literară

limbajul a fost o trăire a Calvarului,

în faţa porţilor

aşteaptă [...]

pentru că „literele mele au devenit

ursitoarele bătrâne

La prânz, /

ascuţite, / mi-au rănit mersul desculţ prin biografie, / precum cuiele tălpile

trec miresele, / cu mijlocul rotunjit deja / sub rochiile lungi, de un alb

fachirului ”, iar Călăul trebuie să

murdar

carele mortuare / trec

înţeleagă „de ce dor poemele mele”. Submarginea este şi un Paradis

întotdeauna seara / când se mai potoleşte fierbinţeala matrimonială

pierdut, atâta vreme cât au fost

viaţa şi moartea sunt mereu la

ve d e re ! ” E ste , i a tă , u l t i m u l sta d i u ,

„bărbaţi care-au râvnit mereu femeia, / niciodată copilul”: „Oare îţi mai aminteşti de o primăvară, / când,

închişi în trupul păsării paradisului, / vânată de tine în pădurile Noii Guinee, / ne-am hrănit din carnea ei / şi ne-am îmbătat cu sânge? ” (XI [Târziu şi zadarnic ai venit, dragoste!]). Avem o multitudine de imagini pline de miez, reflecţii asupra existenţei exprimate poetic succint şi expresiv: „piatra învinsă de iarbă”, „în orice carte există un timp pentru pace. / şi acel timp se face pat pentru dragoste” , „În inima mea sunt iubirile cicatrice”, „cad zdrenţe de veşmânt îngeresc / peste crucile fără cimitir ”, „Se vorbeşte atât de mult despre moarte în poezie, / călăule, / şi atât de puţin despre viaţa / care încearcă o evadare prin gaura de şarpe”, „Viaţa începută într-un loc fără morminte, / călăule, / e atât de încrezătoare în nesfârşitul ei!” Poemul

ne-fiinţarea: „La început a fost izgonirea. / şi în zilele care-au urmat, / o nefirească tăcere.” Totul a încremenit. Nimic nu se mai poate schimba, în fond: „în fiecare dimineaţă, / în oglinda mea e prizonieră aceeaşi femeie”, „Frumuseţea e doar o aparenţă”, „nu se deschide nicio uşă”, „În pământul îngrăşat cu iubiri moarte, / călăule, / nu mai poţi sădi trandafiri!”, „singurul parc în care se plimbă, / mereu, / aceeaşi pereche de îndrăgostiţi amnezici ”, „cuţitul uitat de tine pe masa de scrisori, / lângă plicul închis!”, „visele ţâşnite din ochii deschişi / se izbesc de fiecare dată de tavanul / roşu-aprins / al amurgului ”. Călătoria s-a terminat. Un ultim poem, ca o paranteză finală, aşa cum am avut un poem l iminar. „Dimineaţa / îmi număr răni le c restate de

VIII [Răzbat tot mai multe nelinişti]

aşteptare. / câte una pentru fiecare

este un cumul de realism magic din zona ficţională gotică, ilustrând versul capital: „Cumplite sunt zilele fericite”. Poemul VI [În Submarginea] deja stabilise un tipic strict al vieţuirii

poveste. / de-acum / amintiri le nu-mi mai aparţin.” (Poemul dimineţi i). Dacă avertismentul era, la un moment dat, constatarea suferinţei neostoite - „ În cartea mea, / călăule, / sunt doar

locului: „nimic nu se întâmplă în secret

aşternuturi de spini! ” - a venit şi

femeile nasc numai noaptea [...],

răzbunarea, dul cea răzbunare: „vei

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 10 NO. 5-6 / 2016

cronica literară limbajul a fost o trăire a Calvarului, în faţa porţilor aşteaptă [...] pentru că

cronica literară

rămâne capti v în povestea mea” ; „Cu unghi i le înroşite drăgăstos în carne, / răspândes c răsăritul pe chipul tău.” Încheierea este, însă, şi anunţul unui nou început, un nou c i c lu ex istenţial î n - f i i n ţ a r e , f i i n ţ a r e , d e s - f i i n ţ a r e , ne-fi inţare: „P. S . Tot restul zi lei, / până se-aşează noaptea ca o mas că mortuară, / cetatea-şi caută călăul! ” Ani Bradea vine, cu pas si gur, să ocupe, cu acest volum de debut de o vi guroasă modernitate, care se cere recitit şi recitit, descifrat şi re-descifrat, un loc pri vi legiat, cu puţine vec inătăţi, în poezia română contemporană. Sunt nerăbdător să aflu încotro se va îndrepta poezia ei, în acest spaţiu magi c personal aparent inepuizabi l, pe care şi / ni / l-a inventat / decupat / cu atâta ingeniozitate şi fantezie c reatoare şi pe care sper să-l păstreze şi să-l tot re-des copere pentru noi. _________

ADDDENDA

După ce am postat acest text pe unul dintre blogurile personale, cum procedez cu mai toate cronicile, recenziile şi eseurile, a apărut un comentariu care mi se pare cu deosebire semnificativ pentru receptarea poeziei semnate de Ani Bradea. Îl reproduc astfel cum şi l-ar fi dorit formulat autorul, distinsul profesor de estetică şi scriitor Ioan Mihai Cochinescu: «Ani Bradea a găsit în poemele sale Muzica, inventând cuvinte şi aparente poveşti. Este una dintre poetele rare, care explorează mai ales sunetul ca stare de gând şi se

foloseşte de forţa sa, care poate izbi, pe neaşteptate, ca fulgerul, adică tocmai atunci când nu te aştepţi. În acest sens, Călăul devine victimă şi oglinda se răstoarnă atât orizontal cât şi vertical, compunând starea de deznădejde. Cartea e un lung poem de dragoste, vecin cu blestemul, farmecele sau bocetele bunicilor noastre de la Ardeal, vecin cu neputinţa, cu melancolia, cu nebunia, vecin cu dorul, mai ales cu dorul. Sunt stări sufleteşti care emană sentinţe în oglindă, de asemenea. Da, osânda va fi, în cele din urmă a călăului. Ani Bradea ne face părtaşi cu un soi de aparenta candoare, cu farmecul unui zâmbet senin şi senzual deopotrivă, la operaţia cumva chirurgicală (cu durere cu tot) a două suflete chinuite. Ceea ce nu ne spune poeta este că ea cunoaşte la fel de bine şi fiecare clipă de durere care compune nefericita viaţă a călăului său. Lamentatio lamento, cum ar spune dr. Lorenz Welker, în ipotezele sale antropologice asupra barocului. Pentru că doar atât i-ar rămâne tristului călău: compunerea până la urlet a unei continue lamentatio lamento pe care n-o va auzi (blestem?) nimeni, niciodată. Ani Bradea a apărut spectaculos în lumea literelor de azi cu o operă bine închegată, care o defineşte ca poetă autentică, aşa cum foarte rar am întâlnit în ultimii zece-cincisprezece ani. Sunt ferm convins că, deşi debutul s-a lăsat atât de mult aşteptat, ea va continua să ne uimească.»

cronica literară rămâne capti v în povestea mea” ; „Cu unghi i le înroşite drăgăstos în

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

11

cronica literară

Cristinel C. popa:

Matematica iubirii

Mioara Bahna

Amplul poem din deschiderea volumului de versuri – Matematica iubirii, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015 –, al lui Cristinel C. Popa, Balada hârtiei purtate de vânt, printr-un conţinut oarecum didactic şi într-o tonalitate pe măsură, dezvăluie, întâi de toate, date ale personalităţii autorului, poate cea mai pregnantă fiind sensibilitatea care-i determină grija manifestă faţă de orice lucru, oricât de banal ar fi, la care se adaugă, în special, capacitatea de a construi scenarii, prin care să-şi împlinească, măcar astfel, visul de echilibru, de dreptate, chiar în lumea obiectelor neînsufleţite, însă văzute de el printr-un soi de panteism sui-generis. Astfel, urmărind traseul „eroinei ” sale purtate de vânt, poetul străbate diverse medii, diverse lumi şi, într-o notă elegiacă, sugerează dramatismul obiectelor, însufleţite sau nu, cărora li s-a hărăzit să nu fie decât auxiliare – abandonate, uitate, distruse, odată ce şi- au împlinit menirea de instrumente –, în viaţa mult mai importantă a celorlalte… Nu face însă decât o survolare – grăbită, nefinisată, lăsând parcă poarta deschisă pentru a se întoarce să corecteze, de pildă, stângăciile de exprimare: o pot înghite (p.13); mai falnică ca niciodată (p. 17) etc. – a lumii prin care-şi poartă „personajul”… Poemele care urmează mărturisesc aspiraţii dionisiace, sugerând o vitalitate excepţională, pe care o vrea alimentată,

cronica literară Cristinel C. popa: Matematica iubirii Mioara Bahna Amplul poem din deschiderea volumului de versuri

fortificată cu elemente materiale, spre exemplu, cu pământ, ipostaziat ca simbol al unor manifestări extreme ori ca fragment sau final de istorie: istorii de praf, profiluri de viaţă… (p.19). În nume propriu ori în numele semenilor, apoi, eul liric vorbeşte despre necesitatea de a nu uita experienţele trăite, de a iubi, într-un fel de tentativă de exorcizare, fiindcă presimte că E o taină adâncă în noi şi în sânge / Să ştim să iubim uneori cu patimă şi ură (p. 22), pentru ca, ajungând la textul care dă titlul volumului, sentimentul suprem să fie definit, analizat, interpretat, cu aportul unor concepte din câmpul semantic al matematicilor, în scopul sublinierii importanţei, gravităţii statutului acestuia în planul existenţei. Mai mult, prin prezenţa unor asemenea termeni, eul liric încearcă să sugereze caracterul ineluctabil al iubirii, precizia apariţiei simţământului, caracterul lui imanent în raport cu viaţa. Înclinaţia spre un fel de cunoaştere prin joc, pe de altă parte, dă – aşa cum remarcam încă de la început, în legătură cu primul poem din volum – unor texte caracter didactic-ludic, ca în Nu pot să scriu cuvântul fericire (p. 25), unde vocea lirică ia în seamă fiecare literă a cuvântului pomenit şi-i analizează „profilul” fizic, pentru ca, mai departe, să deducă alte sensuri sau efecte ale sale asupra receptorului. Privitor la structură, textele care

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 12 NO. 5-6 / 2016

cronica literară Cristinel C. popa: Matematica iubirii Mioara Bahna Amplul poem din deschiderea volumului de versuri

cronica literară

compun volumul sunt scrieri la graniţa dintre epic şi liric, dintre poezie şi proză, iar grija pentru un asemenea demers face ca, la nivelul conţinutului, eul care se exprimă să transfere în enunţ senzaţii, gânduri, legate, în general, de cotidian, de trăirea imediată, impresia fiind de grabă de a trăi şi de a transmite, aproape concomitent, date care dau impresia că aşteaptă un moment prielnic în care să fie procesate, manifestare simptomatică pentru prezentul pe care îl traversează şi de unde poetul îşi adună impresiile. În plus, explicit, eul care se exprimă clamează: N-am timp de nimic (p. 33), trecând, totodată, în revistă, pierderile pe care le înregistrează, drept consecinţă: să deschid un geam / Să scârţâi timid o uşă; să-mi iau rămas bun de la tata, / Ori să sărut valurile mării în luna de miere (p. 33) etc., etc., manifestări fireşti, dar ratate, din motivul amintit. Şi, totuşi, lipsa timpului nu e un impediment pentru poet în acţiunea de evaluare a realităţii, drept care, meditând asupra ploii, de exemplu, stabileşte o clasificare a formelor ei de „expresie”, cu argumente (poetice, desigur): … ploaia bună înseamnă aduceri aminte, rememorări dragi, multă melancolie. /Frumuseţe a naturii, atingere a divinului, în timp ce Ploaia rece, tăioasă e cea mai frumoasă declaraţie de / dragoste care [sic!] ‚ ţi-o poate oferi zi de zi Dumnezeu (p. 27). În felul acesta, construieşte o poezie leoarcă de inimă, minte şi literatură, prin contribuţie intertextuală, în evidentă descendenţă postmodernă. O concluzie ar fi că, între vânat amintiri şi înălţat spânzurători viselor, pe de a parte, şi, uneori, contemplarea

cronica literară compun volumul sunt scrieri la graniţa dintre epic şi liric, dintre poezie şi proză,

unui copac frumos la vreme de depresie ori a unor ţinuturi de aur pentru femeia cu nume de auroră şi părul cernit, în tentativa utopică de a pune un sentiment în parametri cuantificabili matematici, cel ce vorbeşte în scrisul lui despre mulţimea vidă şi este ispitit de dorinţa de a defini traseul ontologic al artistului ajunge la o imagine sintetică, inextricabilă, a celor două sedii emblematice ale umanului, în concordanţă cu titlul volumului: Notă: Fi egal acoladă. O tăiat! Exemple – Fi reunit cu o inima egal inima, Fi intersectat cu o viaţă, egal fi, adică mulţimea nimic, adică nimicul mulţimilor. Şi, dincolo de toate înfăptuirile umane, măsurabile prin cifre, sugerează că iubirea ar fi sursa potenţială pentru un fel de big bang.

cronica literară compun volumul sunt scrieri la graniţa dintre epic şi liric, dintre poezie şi proză,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

13

poesis

Florentina Loredana Dalian

Domnişoara Nimeni

Când şi când bărbaţii mă mai iubesc aşa pe la vreun colţ de stradă prăfuită Ultimei de care-mi amintesc îi zice Drumul Vacilor – desigur pentru că pe acolo trec vacile Când şi când mai trec şi eu pe strada aceea dar numai eu am voie s-o spun

Când şi când poeţii îmi mai dedică nu versuri nici vorbă - poezia s-a cam demodat – îmi mai dedică spun câte o partidă de amor În cinstea ta – îmi zic

Eu – după toate convenţiile după toate abeceurile comportării civilizate şi alte fandoseli politicoase ce s-au mai inventat pe la oraş - ce-ar trebui să răspund

La noi la ţară – pe vremea când eram copil – când lumea n-avea chef să-ţi asculte tâmpeniile ţi-o reteza scurt – hai sictir Eu am crescut jumătate la ţară jumătate la oraş

poesis Florentina Loredana Dalian Domnişoara Nimeni Când şi când bărbaţii mă mai iubesc aşa pe la

n-am învăţat fandoseli dar nici să zic hai sictir cu toată gura nu ştiu îmi iese un hai sictir aşa mai anemic din care ei înţeleg doar hai

când şi când romanticii îmi mai oferă câte o orhidee sălbatică aşa ca mine când dau să muşte fiarele sau când iubesc până la nu lacrimi nici vorbă şi astea s-au cam demodat...

odată un sculptor mi-a dedicat o domnişoară – nu râde! – o domnişoară care se numea Nimeni pentru că nevastă-sa geloasă l-a întrebat cine mai e şi fâţa asta el săracu’ a vrut doar s-o imite pe domnişoara Pogany dar fiindcă nevastă-sa ar fi zis tot o fâţă şi asta i-a explicat aceasta se numeşte domnişoara Nimeni şi-aşa a rămas

Când şi când mă întreabă oglinda – tu cine eşti În faţa ei am curaj îi răspund hai sictir Eu sunt femeia pe care bărbaţii o mai iubesc când şi când

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 14 NO. 5-6 / 2016

poesis Florentina Loredana Dalian Domnişoara Nimeni Când şi când bărbaţii mă mai iubesc aşa pe la

poesis

căreia poeţii îi mai dedică nu versuri nici vorbă şi sculptorii domnişoare şi căreia romanticii – doar uneori – îi mai oferă orhidee

ce nu-nţelegi Eu – după toate probabilităţile statisticii matematice sunt femeia tuturor timpurilor şi a tuturor verbelor conjugate doar la prezent

Adică nimeni rosteşte oglinda neîntrebată şi dând să pleznească nu de invidie nici vorbă

Mie

În anul acela se dăduse decretul - toată sămânţa va rodi! - incertitudinea tindea către zero şi om m-am făcut! N-am stat mult prin capitala poleită, am fugit după foşnetul ierbii, după cumpăna fântânilor, după sunetul tălăngilor, seara; am crescut odată cu pomii, în hămăitul câinilor de pe strada fără nume, mi-am asumat noroaiele pământului şi gustul sărat al lacrimilor mamei, zborul fluturilor în absenţa tatălui.

Lumea era frumoasă în toată urâţenia ei. Astăzi, caut cu ochi de copil

frumuseţea aceea parcă tot mai stinsă; o mai găsesc uneori prin vreo cruce căzută-ntr-o rână, prin mireasma iasomiei şi-a reginei- nopţii, prin bolta cerească, prin vreo tufă de liliac; dar cel mai mult mi se face dor căutând-o în ochii oamenilor. Viaţa şi-a tras rochie nouă, mai scurtă, tot mai scurtă şi mie îmi vine să-i spun:

„măi viaţă, nu-i frumos să ţi se vadă lenjeria, mai trage şi tu de rochia aia!”

Venise bâlciul

Şi era toamnă şi era frig , venise bâlciul cu alviţa şi comediile, ţiganii-şi puseseră şatra peste vale, noi terminam orele târziu, se-nnoptase şi-mi era frică.

Zarică, repetentul clasei, zice „te trec eu, te costă o halviţă” bine - zic - şi pe tine un leu de câte ori îţi dau caietul în pauze să copiezi tema. „S-a făcut; nu te costă nimic” M-a trecut valea, a stat în poartă pân- am intrat.

A doua zi l-am privit cu alţi ochi, crescuse parcă mai înalt şi nici aşa prost nu-mi mai părea. „Vezi, mamă - parc-o auzeam pe bunica - nimeni nu trebuie luat în râs, Dumnezeu a dat fiecăruia câte ceva...”

poesis căreia poeţii îi mai dedică nu versuri nici vorbă şi sculptorii domnişoare şi căreia romanticii

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

15

poesis

Ioana Sandu

Cuvintele date la spate

Li s-a spus să tacă şi ele s-au ridicat în picioare şi cu legământul împărăţit cu mâinile, cu dinţii

au fost măturate când tristeţea devenea mai umilă decât îngenuncherea

şi-au schimbat locul, au cerut delimitarea de cele înfăşurate altfel

s-au târât şi peste limită pentru dezlegarea zilei negre în lumina cerului cu zicerea psalmilor la infinit

au învăţat curajul

au smuls şi glasul din adevăr

rând pe rând vor fi auzite.

Apele verzi

Ai trecut de primul impuls, ai sărit din fulgerul cromatic şi treptele s-au făcut zob între lame de flăcări

ai lăsat în urmă creatorul smintit singur în dărâmătura de foc

săreau scântei pe stăpânirea de simţuri cerul se scutura, se înălţau psalmi

poesis Ioana Sandu Cuvintele date la spate Li s-a spus să tacă şi ele s-au ridicat

te îndepărtai de oglinzile pulverizate în aer

te apropiai de apele verzi- se decantau în cer precum şi pe pământ.

profil gata mărturisit

După ce ai scuturat ţesătura mulţi fac roată în jurul tău, văd plusurile de bucurie peste vârful capului în stare să te înalţe pe drum îngeresc

cele orientate pentru cursa lungă rămân în gălăgia lumii, puţine se prăvălesc fără voia ta în buzunarul interior, comunică între ele şi devin pentru totdeauna partituri din umbletul vesel

le triezi după adaosul de mulţumire, la îndemână oricând în maratonul zilnic

laşi de-o parte simbolurile transparente, le strecori prin meridianele firii ca singure dovezi strigătoare la cer în răsplătirea egală de-aproape pentru aproapele tău, daruri de Sus în ocol de candele aprinse pentru profilul gata mărturisit.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 16 NO. 5-6 / 2016

poesis Ioana Sandu Cuvintele date la spate Li s-a spus să tacă şi ele s-au ridicat

poesis

 

şi canoane,

Păstrezi profilul

pentru când te luminează şi virtutea şi suferinţa la ieşirea din beznă cu sfinţii toţi în respiraţia trasă din ultimii ani, din pliurile voinţei când ţi se taie calea şi nu poţi să mai dai înapoi

te reinventezi şi abur se revarsă din învieri

suprapuse în greşeală împiedicate în compromis

nu le arunci, le răsuceşti numai ca pentru o recuperare de mulţumire a binelui spre mai mulţi, răsplăteşti învierea lui douămiişapte cât să te asculţi în privilegiul lipsirii de lume pe un intrând al nopţii de care te legi.

recâştigi imaginea

Recuperări

Lucrurile se aleg în noi mai târziu -

pe măsura experimentelor înfierbântate

nu le înşiri

în canonul tăcerilor aproape de lună.

când se lămuresc primele percepţii, când chibzuieşti orice ieşire din rând după regula zilei şi după cum ţi se schimbă punctele

când îţi este mai bine

Nu întâmplător te schimbi de la o oră la alta pe întregul zilei neodihnit destul

cardinale de la o stare la alta

şi nu te laşi împins de la spate

nu întâmplător ai zvârlit nisipul suferinţelor mari în apusul soarelui, în descumpănirile cu uşi întredeschise -

s-ar fi înţelenit pământul grădinilor

când egoul te face să cazi pe gânduri la pierdea locului mai în faţă

era vremea ca şi inconştientul ce ţine de lăuntrul neîngrijit la timp

când ţi se subţiază leagănul dedesubt şi tu freci palmele până se înroşesc

să fie aruncat

dimprejur

când te trezeşti mai târziu şi-ţi aduci-aminte că ai închis uşi, ai zguduit ferestre,

o să fie bună la ceva şi schimbarea asta învârtită peste vârful capului într-un fel prielnică ţie

că te-ai debarasat de lucrurile care te trăgeau în urmă şi mâna albă ai lipit pe umărul tău

şi deschizi sertarele, scoţi dedesubturile care se lovesc între ele cu scăpărări

şi mâna albă te-a trecut peste limită aşa întinsă pe jos.

poesis şi canoane, Păstrezi profilul pentru când te luminează şi virtutea şi suferinţa la ieşirea din

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

17

poesis

Diana Trandafir

Tu eşti străinul

duci o împletitură de nuiele în care se zbat peşti încă vii plătica şi crapul mreana carasul Victimă a imaginaţiei pe umăr atârnă un cap

Prin murmur de trestii ai plecat la vânătoare de lupi şi păşeşti peste ape fără să te uzi pe călcâie

Când deasupra creştetelor se zbate un înger e semn că doar mila te mai ţine în braţe

Surâsul din umbră

molima a ajuns la nivel de avarie Bătrânii se trezesc de cu zori îşi leagă şireturile cu propria mână şi se proptesc de orice găsesc împrejur Vor să-i prindă ziua stând în picioare

Gata pocnite în moalele capului gravidele aşteaptă la rând să li se facă descântece de sperietură

Se zice că o arătare transparentă cu gheare lungi şi picioare de lup va înghiţi toate lucrurile Numai oile de pe mirişte îşi mijesc ochii pentru că nu cred nicio iotă

poesis Diana Trandafir Tu eşti străinul duci o împletitură de nuiele în care se zbat peşti

Arată-ţi suflete stratul de flori

să nu turnăm gaz pe foc În fond nimeni nu are în inimă un butoi plin cu pulbere clanţa apăsată totdeauna va deschide o uşă

Deşi viaţa ar fi toată în urmă ai învăţat să priveşti înainte acolo unde se vede o grădină-nflorită Surorile mele au agăţat ghivece de flori peste tot chiar şi la ferestrele mici mai mici decât palma

L a fereastră se coace un măr

ghemuită cu ochii boltiţi către viţa de vie simte cum se deschide o poartă prin care năvălesc plăsmuirile din cealaltă lume rătăciri întrebări Greieri îi ţârâie-n palmă

Cred că se face din băutul nimicului o ceremonie prea mult aşteptată Totul e despre o anumită iniţiere sau doar poate despre două culori şi o umbră Pentru ea e doar un urcuş prin curtea măturată de vrăbii

Din volumul „Fiica lui Abel”

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 18 NO. 5-6 / 2016

poesis Diana Trandafir Tu eşti străinul duci o împletitură de nuiele în care se zbat peşti

poesis

Maria Calciu

Nordul fiecărui sud

Atât de mult ţi se obişnuise setea cu curgerea prin tine a rănilor replânse izvor dinspre niciunde ducând spre nicăieri încât nu mai puteai în niciun gând să dormi altfel decât pe mări de răni trecând prin plânsuri care plângeau de sete

Iar pentru a putea să dormi în orice gând cu faţa spre oricare neplâns ce ar fi vrut să curgă plin în valuri de răni ce aşteptau ieşite mult din rând pe şiruri neimpare să îţi devină palme pe care să adormi

Sperând să nu te văd

Şi fără să auzi măcar într-un târziu că mai demult plecasem fără să mai încerc să te trezesc din somn

Desenai des ferestre închise către tunet cu visele de valuri ale acelor răni ce se visau mirese atunci când încercai să le strecori în mine prin partea dinspre nord a fiecărui sud

Minţindu-te că plânsul izvor din nicăieri replâns către niciunde va căpăta alt chip sub care de departe n-ar mai părea ce este

Sete care trezeşte în tine altă sete

poesis Maria Calciu Nordul fiecărui sud Atât de mult ţi se obişnuise setea cu curgerea prin

Liliacul din ceas

Văzându-mi braţul drept umplut cu liliac ce aştepta ca într-un ceas stătut -fără să ştiu de când ştiu doar că era toamnă - Să-i spună cineva ori chiar să îi arate cum ar putea spre unde spre ce sau către cine ar mai putea vreodată cumva să înflorească

Aveai să prinzi în cuie pe prag de patru zări una trecând prin alta de parcă una toate sau poate toate fără una doar una ar fi fost

un şir de umbre gri numai cu o privire

Cu singura privire ce a plecat spre ele trecând prin braţul meu Însă voind să-mi pară că mă privea pe mine

Căci braţul drept îmi era greu şi n-aveam cum să mă întorc atunci când deja era toamnă spre cele patru sau cinci zări ce-mi defilau deja prin spate Să văd vreun cui bătut în ele cu paşi trecuţi prin umbre gri

Dar am văzut cum liliacul prin ceasul ce stătut era În tine înflorea cu mine

Dorindu-şi doar să-l fi privit Nu pentru el Ci pentru tine

poesis Maria Calciu Nordul fiecărui sud Atât de mult ţi se obişnuise setea cu curgerea prin

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

19

poesis

Mircea Teculescu

Însoţind oamenii

Înainte de Paşti, spre crucile morţilor plutesc fluturaşi laminaţi în plastic, decoraţi cu oferte atractive:

„Cruci de marmură şi granit, capace de marmură şi granit, cripte, placări marmură, borduri, amenajări morminte;

Promoţie! Pentru pensionari reduceri - 10%!”

„Hristos a Înviat!” se va auzi foşnind apoi în această grădină de marmură şi granit, unde fluturaşii laminaţi în plastic iată, descoperă Viaţa

„Hristos s-a înălţat!”, într-o altă zi, şi fluturaşii îşi vor lua din nou zborul, până departe, la anul

Măşti pe feţe

cu măşti pe nas şi gură, aşa mă întâmpină asistenta şi doctoriţa, aşa şi tu acum, ai masca pe gură şi nas, nişte pilule nedorite întrebările, deloc nu sunt bine, este sezonul când masca peste gură şi nas se poartă ca o modă iar ochii rămân singuri, faruri deasupra armadelor de măşti, parcă am fi într-un oraş poluat din China, doar eu nu am una, am împrumutat-o unui prieten

poesis Mircea Teculescu Însoţind oamenii Înainte de Paşti, spre crucile morţilor plutesc fluturaşi laminaţi în plastic,

chirurg care făţuie întruna nasuri şi guri, măşti singure pe feţe, de fapt sunt ok, acum când înserarea se lasă încet - plăpândă peste capetele celorlalţi

poem cu o virgulă aproape dreptunghiular

uneori alegem să comunicăm nu doar prin ceea ce spunem iar cei mai tari sunt dânşii poeţii parbrizelor sau cei care scriu pe maşini prăfuite din câte-o albă parcare semnele lor spun că dimineaţa continuă lin să se evapore că oraşul într-un sicriu se strânge iar umbrele trebuie plătite bine ca să se dea la o parte că binele este singurul care poate produce ceva spuneţi voi acum ce puneţi-vă ochelarii ca să vedeţi că tot eu sunt prezent în viaţa mea că oraşul deja a fost îngropat de proşti da uneori alegem să comunicăm doar prin ceea ce rostim cum ar fi de mari sărbători, mari sărbători ce ne spun că încă un sfârşit al lumii tocmai începe

poem colină

flori de gheaţă, între ele doar un mic cerc de privit soarele, uite aşa creşte vibraţia atomilor din care suntem construiţi, căci forma florilor de gheaţă este dată de ceea ce suntem noi când ele se nasc, florile de gheaţă, aşa şi trăim, fiecare

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 20 NO. 5-6 / 2016

poesis Mircea Teculescu Însoţind oamenii Înainte de Paşti, spre crucile morţilor plutesc fluturaşi laminaţi în plastic,

poesis

cu moartea lui, aici, pe pământ, unde luminile din ferestre deloc nu pier, preocupate de multiplele secrete cuprinse în pereţi, poate de aceea florile de gheaţă spun că fiecare lucru arde cu o flacără de altă culoare, chiar şi noi în fiece sfârtecare

Tablouri, Icoane, Cuvinte

o pensulă îmi murise şi nici nu vedeam întunericul care mă înconjura

oameni stricaţi

doar culorile se mişcau singure viermuind cu focul şi fumul, culorile cuvintelor

o masă de sunete, vibraţii,

zdrenţe sonore strânse grupat, undeva, în pânza constructivistă goodbye to gravity

nu vă supăraţi,

vă rog nu vă supăraţi şi uitaţi tablourile din artificii

căci pensulele toate au murit

şi nimeni acum nu mai ştie culorile, culorile cuvintelor

„Vor fi nişte jocuri de lumini adaptate pe piese, mâine o să se întâmple nişte lucruri cu ele.” Trupa Goodbye to Gravity

un telefon despre mama

iată simt nevoia unui telefon cu veşti despre mama deşi ea a murit de ani chiar şi acum sper când zac prin aeroportul unde zboară atâtea sunete ce bucurie auriculele şi ventriculele lui pulsează într-una indivizi inşi însoţiţi de felurite cuvinte trec încontinuu vibrează migranţii către zonele duty-free nu nu se iau nicăieri ostateci la terminale se încarcă doar suflete puse în bagaje de cală iar piloţii ştiu că înmormântările sunt nu pentru morţi ci pentru noi cei care avem tot mai mult vârsta celor din cimitire tu te răsuceşti acum în pat ca un şurub uzat prematur înainte de asta ai urmărit pe internet drumul meu ocolitor spre oraşul nostru locul unde casele arată mult mai bine decât oamenii locul unde ştiu că telefonul n-o să sune deloc

Triptic

nimic

aproape nimic

eliptic nimic

cadavre de vise peste cadavre de flori peste cadavre de oameni

poesis cu moartea lui, aici, pe pământ, unde luminile din ferestre deloc nu pier, preocupate de

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

21

arte vizuale

Ştefan Macovei - At The Temple, bronz

Ştefan Macovei - At The Temple, bronz

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 22 NO. 5-6 / 2016

arte vizuale Ştefan Macovei - At The Temple, bronz VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ 22 NO. 5-6

arte vizuale

Ştefan Macovei - Separation, bronz
Ştefan Macovei - Separation, bronz
arte vizuale Ştefan Macovei - Separation, bronz VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 5-6/ 2016

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

23

arte vizuale

Cornel Sântioan Cubleşan

În lumina timpului, 2

Ştefan Macovei

Duchamp, 1917, a pus un pisoar in expoziţia de la New York: nimic nu a mai fost la fel - moartea esteticului, s-a zis, pământ, feliuţe de pâine, ţevi ruginite, pachete de ţigări în statementuri… Nicio mişcare artistica nu apare într-un vacuum cultural, fiecare ia ceva din trecut şi apoi inovează. Curentele artistice apar, dispar, lasă urme, totul se repeta sub altă formă, Spirala lui Hegel ne-o demonstrează. Iată, postmodernismul vine şi revigorează arta plastică prin noi forme de exprimare, plastice, ideatice, dând dimensiuni noi picturii, poeziei, etc. „Postmodern, cu un pas înaintea vremurilor, depăşind trecutul, în sens mai larg. Nu există regulă, principii, nici metodă. E o chestiune de gusturi. Aş zice eu Modernist cu majusculă”, ne spune Clement Greenberg. Modernismul apare ca răspuns la o criză, era o confuzie în privinţa criteriilor, confuzie provocată de romantism, au voit să restituie trecutul, nu erau îndeajuns de moderni. Arta postmoderna e „ o artă care nu mai e critică în raport cu ea însăşi ” - Clement Greenberg. Au apărut standarde estetice, mijlocul secolului XIX, modernismul nu mai e aşa avansat, îl împinge de la spate spre postmodern. Filisti nii ameninţa modernismul, vin de la arta avansată (high- flown art jargon – jargon artistic bombastic), Paris, New York, Londra, Sydney, proliferează. Arta (High) de ţinută. Arta Pop şi succesoarele îşi iau în gândire dorinţele drept realitate, la fel şi Postmodernismul. Încă arta modernă e în

putere, unde e calitate, cele mai înalte criterii. Postmodernismul îmbrăţişează diversitatea şi contradicţia, favorizând ecletismul, amestec de idei şi forme, tonul grav este înlocuit prin joc, parodia, ironia, jouissance/ enjoyment. Andy Warhol îşi apropie simboluri populare comune, artefacte culturale, aducând în atenţie ceea ce altădată era considerat mundan în terenul artei înalte. Sculptori români contemporani dezvoltă arta postmo dernă prin lucrări originale de mare valoare, prin desfăşurarea unor expoziţii de grup, personale, în ţară şi în străinătate cu mult succes. Paul Neagu se afirmă în Anglia, unde se stabileşte, are mare influenţă asupra sculptorilor de acolo, unul dintre discipolii săi, Anish Capoor, devine celebru. Are lucrări în mari muzee. În spaţii libere, amintesc de lucrarea „Crucea Secolului ” expusă în Piaţa Charles de Gaulles. În Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj, Ploieşti etc. se deschid ample expoziţii de arta postmodernă. Aş aminti expoziţia „Despre îngeri ”, Galeria Iaşi, conexiuni între arta vizuală şi spaţiu. Mara Vâlceanu, cu „Poarta de Fier ”, expusa în Parcul Titan, Bucureşti, două aripi metalice, simetrice, poarta îngerului păzitor. A pornit la drum sculptând îngeri, „Să evadez din lumea aceasta, prea departe de Dumnezeu.” Voi aminti de expoziţii ale artiştilor bucureşteni mai importante: „Orchestra Inimilor ”, la Centrul Cultural Palatele Brancoveneşti, 2013, o expoziţie de mare anvergură, stiluri diverse, valori internaţionale, lucrări de o mare originalitate. Virgil Scripcariu, de origine din Vatra Dornei, expune, cu succes, şi la Londra „Superman!, „Maternitate”, forme rotunde, stilizări care ajung la esenţe. Mai amintesc nume de rezonanţă în arta românească postmodernă: Miron Manega, Cornel Medrea, „Refugiata”, Marius Mureşan, cu un amestec de elemente antropo-zoomorfe,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 24 NO. 5-6 / 2016

arte vizuale Cornel Sântioan Cubleşan În lumina timpului, 2 Ştefan Macovei Duchamp, 1917, a pus un

arte vizuale

cu elemente medievale, „Gânditorul” lui Gheorghe Zanescu, „Pasăre – Capitel” a lui Constantin Popovici. Florica Ion cu „Băiat culcat ”. Marian Zidaru cu „Serafim”, George Apostu – „Fata cu Fotă”, „Personaj negru”, „Christ ”, „Îngerii ” lui Sorin Anca, „Heruvimii, Serafimii, Puterile” etc. Viziuni în care materia devine stare de Duh. Lucrări de un mare rafinament stilistic ale sculptorului din Ploieşti Nicu Lupu. În lumina acestor expoziţii, fenomene, artişti, vin şi îl adaug pe sculptorul de mare valoare după cum îl cataloga, de curând, Alex Ştefănescu, Ştefan Macovei. Macovei deschide un nou ciclu, l-as numi „În căutarea Timpului Trecut ”, ciclu aparţinând unei filosofii proprii, simboluri metafizice, sculptură cu iz biblic, cu protopărinţii biblici: Adam şi Eva, Şarpele, Moise etc. Formele păstrează relaţia cu antropomorful rezolvat în echivalente simbolice, metaforice existente situate între controlabilul realităţii şi mitologia sacră, ce creează semnificaţii. Sculpturile lui Macovei emoţionează profund, îndeamnă la reflecţie, sunt o „ars poetica”, în acord cu Divinitatea reflectă personalitatea Eu-lui. Mitologii proprii, proiecţii mitologice pline de mister, cu un limbaj modern ca viziune, aluzii la raportul volum-spatiu-timp. Macovei are ceva din forţa lui Gheza Vida, uneori, lumea lui Vida e cea a Maramureşului natal, lumea lui Macovei, lumea interioară e făurită din energiile Ceahlăului, alteori supleţea lui Brâncuşi, atingând limita dintre real şi abstract. Sculptura din noul său ciclu e un sintetism al imaginii, linia simplă, severă, cu obsesia miturilor religioase, curăţitoare de suflet, apropiind oamenii de sacru, accederea la noi dimensiuni. Fizicienii au înglobat de mult timpul în a patra dimensiune, prin viziunea scul pturală se atinge dimensiunea cosmică, universală. Artistul trece de la trăirea mistică, înălţarea

spiritului, la dramatic, rătăcirea omului faţă de sine, morală, devoţiune. Omul, centrul universului, în strânsă conexiune cu Divinitatea - creatoarea Universului. Noile sculpturi au o unitate ca viziune, ca realizare plastică şi ca stil bine individualizat: „Noua coroană”, „Noul Ierusalim”, „Ordine înţeleasă”, „Testament ”, „Templul Mileniului III” etc., compoziţii în cerc, vizând perfecţiunea. În „Templul Mileniului III”, Piramida este centrul compozi ţiei, simbolul luptei cu timpul, tendinţa spre nemurire a neamului, prin credinţă. „Noul Ierusalim”, moment de extaz colectiv, patetism, „Noua coroană”, o fiinţă are pe cap o coroană, o horă în care oamenii îşi dau mâna, un accept, fiinţa fiind simbol al răului, Evul nou, înstrăinat de bine, de Dumnezeu. „La Templu”, Sfânta Familie: Iisus, Fecioara Măria - uniţi sub sfânta arcadă. „Întâmpinare”, în faţa unei cruci uriaşe, omul, femeia, câinele,,la scara mică, înfăţişându-se, smeriţi. În „Univers”, o compoziţie misterioasă, în care omul este sămânţa, baza universului. Ingenios stilizat, „Portret ”, al unei femei, l-am numit Prinţesa, fata este un oval gol, frumuseţea desăvârşita o cauţi în imaginaţie. Impresionează frumuseţea pasărilor stilizate, „Evoluţii ”, pasărea-mamă, pasarea gata de înălţare. De o înaltă ţinută artistică, originalitate, „Tors”-urile, „Simbioza”, „Evoluţie”, „Separaţie”, „ Adam şi Eva”, faţă în faţă, crucea între ei, o arcadă îi desparte, pe moment, îi va uni în viitor, după purificare şi iertare. Prin „Căutarea timpului pierdut ”, artistul caută semnele adevărului, originile omului, nemistificate, caută soluţii plastice de ultima oră, în spiritul autenticului, originalităţii, în lumina tim- pului, Ştefan Macovei, artist contemporan român, descoperă noi înţelesuri ale artei, transfigurând materia în forme ale spiritului sau în continua căutare, transformare.

arte vizuale cu elemente medievale, „Gânditorul” lui Gheorghe Zanescu, „Pasăre – Capitel” a lui Constantin Popovici.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

25

arte vizuale

Ştefan Macovei - Alter, bronz

Ştefan Macovei - Alter, bronz

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 26 NO. 5-6 / 2016

arte vizuale Ştefan Macovei - Alter, bronz VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 5-6 / 2016

arte vizuale

Ştefan Macovei - Interferencesm, bronz
Ştefan Macovei - Interferencesm, bronz
arte vizuale Ştefan Macovei - Interferencesm, bronz VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 5-6/ 2016

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

27

poesis

Emilia Zăinel

Secretele noastre

secretele noastre de toate zilele secretele noastre lipite de suflete ca nişte răni bandajate

încercăm să le ţinem cât mai ascunse având grijă să nu găsească vreo cale de ieşire

doar prin tortură sau beţie le arătăm şi celorlalţi

secretele noastre de toate zilele zbătându-se să iasă din coconul lor

Martorii tăcerii

am atins un asemenea calm încât nicio cutie cu vopsea vărsată pe covor nu mă poate indispune

lasă, să miroasă casa asta prea plină de curaj şi prea multe fumigene ale trecutului e timp şi pentru liniştea mirositoare e timp destul ca toţi pereţii să iasă

ce bucurie pe mâhnitele colţuri roase de igrasie se mai aerisesc de-atâtea lucruri pe care-au fost silite să le-absoarbă nimeni nu întreabă pereţii dacă vor să fie martori la atâtea resturi de tăcere

În noiembrie nu se moare

poesis Emilia Zăinel Secretele noastre secretele noastre de toate zilele secretele noastre lipite de suflete ca

e noiembrie a îngălbenit până şi timpul spitalele se luptă s-o omoare pe bunica nicio lumânare de sfântul mina nicio lumânare dintr-o zi obişnuită nu o va salva

fiindcă aşa trebuie să fie noiembrie să îl zăreşti printre garduri cum fuge pe cauciucurile-i tocite

şi chiar dacă nu ar fi noiembrie doctorii tot ar încerca s-o omoare pe bunica prea mulţi bătrâni ce luptă pentru viaţa lor prea puţine morminte, dar prea multă colivă

însă încă e noiembrie şi în noiembrie nu se moare

Mă auzi, Doamne? ploaia a intrat în casele oamenilor şi-şi face cuib în mintea lor le dă un impuls pentru a nu uita să ducă lingura la gură

vremea decide vine când vrea, stă cât vrea nu ştiu ce o face dumnezeu dincolo de nori sau poate că duce lingura la gură şi suntem la mâna oricui

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 28 NO. 5-6 / 2016

poesis Emilia Zăinel Secretele noastre secretele noastre de toate zilele secretele noastre lipite de suflete ca

poesis

iar când se deschid uşile ca două aripi de fluture ţinute prea mult între degete mergem prin gunoaie căutând iluminarea

viaţa asta nu poate fi aşa de rea

hei, doamne, dar ce tot ai cu noi de ne pedepseşti? doamne? mă auzi, doamne?

Mamă de nevoie

bunica mea a încercat să-mi fie mamă prin atâtea feluri

bunica mea a înţeles că lumea bună e acolo în sufletul fusului şi-n inima sobei şi că poezia nu se coace dintr-o dată mai trebuie să o învârteşti de câteva ori

o zi sau poate mai mult până când mirosul aspru iese de tot

o ţin minte pe această mamă de nevoie care a plantat curaj în casa noastră a unit drumurile la răscrucea din sat ea m-a lăsat să aleg cu ochii la tristeţea câmpului neobosit

Suferi

suferi nu ca un câine pentru că el e un norocos dependenţa e cea mai bună calitate a sa suferi dar nu ştii cu ce să-ţi asemeni suferinţa e nemuritoare şi asta o face unică

Din vol. „În afara timpului ”, ed. Tracus Arte, 2015

Ştefan Macovei - The New Jerusalem, bronz
Ştefan Macovei - The New Jerusalem, bronz
poesis iar când se deschid uşile ca două aripi de fluture ţinute prea mult între degete

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

29

cenaclul 9

Alina Naiu

Memoria Fiului

simţi zidurile casei cum te strâng ca o menghină fragilă de sticlă te trezeşti întins pe asfaltul încins de ochii tăi de jar în care te autodistrugi la final uite, bea din acest pahar de votcă pentru toate nopţile nedormite pentru toată mizeria care-a spălat lumea cum o apă neagră pentru toate potopurile ce au adus atâtea sfârşituri şi n-ai spus nimănui nimic ei te privesc de parcă ar lua parte la facerea lumii sau la nimicirea ei de parcă totul ar fi început cu tine s-ar fi sfârşit cu tine te înmormântează neştiutori şi tăcuţi în toate cimitirele lumii şi nu, nu plânge niciunul. de parcă însuşi Dumnezeu ar zice întreg pământul e o groapă au moartea cea de toate zilele şi vorbesc despre viaţă ca despre o moarte amânată cred în minciuna de-a trăi îmi voi arăta chipul acolo unde totul de-odată se va naşte şi va muri pentru că nimic n-a fost, nu este şi nici nu va fi braţele tale te strâng ca nişte ziduri de carne vie aceasta este pacea pe care nimeni nu ţi-o poate da acesta îţi este cavoul unde creşti frumos şi verde ca o cruce de lemn în memoria Fiului.

Anca Hirschpek

ploaie

Pe nişte clapete invizibile se naşte lumina visată din cercul care te strânge peste pântece. În timp ce-ţi regizezi naşterile adaugi la favorite stropii grei ai ploilor dinăuntru şi marile opere ale trecerii. Absoarbe tot un imens scutec, în care mama deschide ochii şi eu într-un fel de transă alunec, spre cuibul care de-atâtea ori s-a descheiat firesc, până-n cer. Cu sânii negri lăsaţi, lumina îmbracă în matriţe tot mai largi umbrindul lumii. Uneori e bine să taci să aţâţi deznădejdea materiei printr-un zâmbet simplu, ambiguu, în ploaie, sub glugă, privind către bărbatul invizibil de sub aceeaşi cupolă cu tine, ocolind scările rulante, simţind mirosul gangurilor şi al tuturor culoarelor de trecere, împurpurată în obraji de străvechea ştiinţă şi artă a seducţiei.

Carmen-Maria Mecu

***

a locui două case e ca şi cum corpul tău ar vorbi două limbi uneori cei doi îşi inversează locurile iar tu simţi o stranie pierdere de identitate cine sunt eu pentru casa asta mă întreb căutând cu sfială

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 30 NO. 5-6 / 2016

cenaclul 9 Alina Naiu Memoria Fiului simţi zidurile casei cum te strâng ca o menghină fragilă

cenaclul 9

o cană uitată parcă lila ce înseamnă pentru mine camera asta cum de nu am văzut până acum cât de puţin mă încape şoptesc mă cuprinde o stranie melancolie de seară ca în copilărie când mama îmi citea dintr-o carte tristă poveşti o doamne mă doare la fel de mult dedublarea asta ca pierderea unui frate geamăn dintr-o istorie imaginară când stau foarte singură la nu ştiu care masă şi îmi torn ceaiul fierbinte în două ceşti parcă lila oftând

George G. Asztalos

De la un pic de apă nici Noe n-a murit

Da apa şi aerul sunt pretutindeni ca şi proştii de altfel Lucrurile astea te înfiorează doar odată Şi pe urmă le asimilezi ca pe ceva obişnuit

Dar eu îmi fac zilele cu situaţii inasimilabile Care inundă şi aruncă în aer orice obişnuinţă Şi care mă înfiorează de văd stele verzi

N-aş mai fi om de n-aş fi mort După aventură Şi de nu aş schimba apa şi aerul Cu fiecare ocazie

De altfel nu-i nimic supranatural Să te simţi cosmic Când toate frumuseţile dezastruoase se duc La naiba undeva să se schimbe singure

Bunăoară există femei în viaţa fiecăruia Pe care nu le poţi înlocui de nici un fel Şi care sunt substantive feminine singulare Fără nicio declinaţie

Aer irespirabil şi apă de nebăut Care te respiră şi te beau o singură dată

Astea ne fac să realizăm cu stupoare Că nu te poţi scălda în aceeaşi şampanie de două ori Ori le iubeşti cu o frumoasă tragedie Ori ţii distanţa cu un trist prietenos respect

Dar tu eşti în acelaşi timp frumos şi tragic Cu tot cu tristul tău respect prietenos Mort după aventură

Toată treaba e să salvezi tristeţea asta De propria ei paranoie Să îţi închipui frumoasa tragedie Sau prietenosul respect Al unui dumnezeu la veceu

E şi el om are nevoi chiar dacă e Un substantiv singular fără declinaţie Merge şi el undeva singur să tragă apa Să elibereze aerul

Şi în ziua a şaptea să plece în insule Cu burta la soare

Valeriu Mircea Popa

***

o împletitură de ierburi cred că bunica mi-a strecurat cândva pe unul din degete inelul ăsta de clorofilă se cuvenea să îmbătrânesc şi eu ca să pot simţi cum împrejurul circumferinţei se roteşte un fel de ceaţă luminiscentă poate o cifră n-o vezi mereu

cenaclul 9 o cană uitată parcă lila ce înseamnă pentru mine camera asta cum de nu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

31

cenaclul 9

totuşi te ajută întotdeauna o împletitură de ierburi o auroră boreală printre oscioarele aceluiaşi deget

Oxana Silviu Dachin

’neaţa

şarpele cuibărit în inima mea strigă stai! strigă stai! strigă stai! nu mai vreau să plecăm din rai nu aş mai putea suporta mai bine fiindcă nu aş mai putea suporta să stăm aici lângă atât de moartă femeia ta

Radu Ştefănescu

open space

când trec prin dreptul biroului femeia mea tresare.

o salut fluturând o palmă din care-şi ia zborul un sturz, pasărea străbate zidul şi i se-aşează pe umăr.

daţi-o afară, ţipă asistenta să deschidem ferestrele, propune un chief accountant un java developer observă: dar nu avem ferestre. nu avem ferestre.

atunci eu intru ca din întâmplare bună ziua sunt agentul de pază, la solicitarea dvs. voi evacua această pasăre.

ei se întorc la computerele lor eu la femeia mea, îi scot acumulatorii, o pun în buzunar şi plec.

Romeo Aurelian Ilie

Răstălmăcindu-l pe Dali

Clipa se visa o tânără fecioară dormind pe nisipul brodat de-o mână dulce pe plaja ce-a cusut din zi în seară suspinele femeilor lui Fulger. Privindu-i trupul gol sculptat în lumină moartea s-a transformat într-o rodie spartă. din ea s-a născut un peşte - şenilă ce-a vomitat doi tigri răcnind a stea furată. Întâiul născut, mai iute la mânie a vrut să-mpuşte clipa în meandrele visării însă albina, suflet de Marie l-a înţepat în gheare, spre lauda uitării.

Emil-Iulian Sude

***

Simţeam că se întâmpla simţeam pe cea care adoră merele o simţeam că se învârtea în mărul de pe creştet se învârtea cea care adoră mărul să mi-l ofere

„ia muşcă şi tu din fructul acesta ce se cuvine ia şi mestecă amestecă”

iată vorbea din cartea prăfuită nu literar vorbea pârguit dintr-un măr vorbitor în lună si-n stele vorbea pârguit

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 32 NO. 5-6 / 2016

cenaclul 9 totuşi te ajută întotdeauna o împletitură de ierburi o auroră boreală printre oscioarele aceluiaşi

cenaclul 9

Tudor Voicu

sunt o fiinţă primară

scriu poezii despre mine poezii despre poezii m-am împrietenit cu ura pe care mi-o port cu minunea că nu sunt mort cred că suflu şi anu’ ăsta în tort am o greutate de 3 cifre şi hernie de disc campion local la cea mai rapidă aşteptare a tramvaiului 41 de curând am început să mi-amintesc ce visam în copilărie şi în adolescenţă ce visam anul trecut şi acum două nopţi sunt o fiinţă primară dar am un somn care suferă puternic de nostalgie

Ionela-Violeta Anciu

II

Ea se sfârşeşte aici… Aici, unde îi încep vocile Să alerge printre crăpăturile pereţilor, Doar, doar vor ajunge Să-i sărute buzele ca să răsune Şi să se stingă la picioarele ei. Ea începe aici… Aici, unde nu există timp Şi locurile n-au avut vreodată nume, Ca să nu dea impresia că au nevoie de istorie - Ori să primească ode cioplite-n scoarţă de glas, Doar pentru a cunoaşte eternitatea. Ea se sfârşeşte unde ştie,

Din simplul motiv că pentru a muri N-a avut nevoie să se nască; Moartea e starea de spirit pe care Ar îmbrăca-o duminica la biserică, Dacă ar exista un Timp sau un Dumnezeu.

Irina Lazăr

Aştept

Cineva a săpat în inima mea Semn cu semn Până când tăieturile au prins rădăcini Înflorind sălbatic, ameţind În roşu.

Cineva a plecat lăsând lumina aprinsă în camera obscură, fără să se gândească la urmări Nepăsător, ca o umbră.

Între două plecări, aştept derutată Sătulă s-aud dimineţile acelea îndepărtate Vuind ca nişte mări părăsite.

Alex Anastasiu

Alb(astru)

Trăim toți sub același cer. De pe-o parte pe alta tragem pătura albastră, Dar să rupă în două nu ajunge. Dormim în spasme de plăcere După o minciună scurtă și dulce. Te aud cum zâmbești în somn Tu mă simți cum sforăi prin pereți Din mortar de mii de kilometri. Pe bunica eu aștern o pătură albă, Îi văd picioarele cum mor și sufletul cum râde.

cenaclul 9 Tudor Voicu sunt o fiinţă primară scriu poezii despre mine poezii despre poezii m-am

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

33

poezie braziliană

Adalgisa Ner y

Calea

(1905 – 1980)

Lumea ne pulverizează fără a-şi dezvălui Scopurile sale secrete. Trăind contemplăm gesturile cele mai subtile Simţind apele adânci Al căror destin a fost scris Pe stânci, în apele mărilor agitate. În vidul spiritului Mergem fără vreo direcţie Prin căi deja bătătorite Şi nesiguri ne sunt paşii repetaţi. Întotdeauna privim deschis În căutarea unui drum al nostru Asta ne ţine mintea trează. Trăim pe stânci, în apele mărilor agitate.

Odihnă

Dă-mi mâna Şi o să te duc în câmpiile muzicii la cântecul lanurilor Ajungem înainte ca păsările să se certe pe fructe, Înainte ca insectele să se hrănească din frunzele abia ieşite din muguri. Dă-mi mâna Şi o să te duc să te umpli de bucuria holdei recunoscătoare, O să-ţi dau ca pat un pământ prieten Şi-ţi vei odihni capul trecut prin vreme În câmpuri de iarbă tăcută.

poezie braziliană Adalgisa Ner y Calea (1905 – 1980) Lumea ne pulverizează fără a-şi dezvălui Scopurile

Metamorfoză

În lupta dintre gheaţă şi foc Viaţa universului se desfăşoară în cicluri În spaţiul de o mie de secole. Am devenit conştienţi de cosmos, Încercăm să ne legăm la spiritul demult dispărut Iar sufletul se cufundă în dimensiuni pulverizate. Renunţăm la recuperarea speciilor abandonate, Nu căutăm ce-a fost deja pierdut. Neobosit şi în flăcări Universul nu este terminat. Există mutaţii silenţioase ce schimbă totul în fiece clipă Şi percepem numai metamorfoza celor o mie de mii de secole. Suntem coconi agăţaţi în frunzele unui copac fără nume, Coconi în aşteptarea metamorfozei ciclice a timpului.

Gânduri ce se-adună într-o temă

Mă gândesc că am putea avea o pace în care nu cred, În liniştea ce se lasă când am uitat memoria Şi când ne-am întărit spiritul cu un motiv de-a urî. Mă gândesc că ne trăim viaţa

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 34 NO. 5-6 / 2016

poezie braziliană Adalgisa Ner y Calea (1905 – 1980) Lumea ne pulverizează fără a-şi dezvălui Scopurile

poezie braziliană

Prezicând imposibilul Şi că ne punem speranţa în ceruri Când sufletele lor locuiesc exilate o vale de netrecut. Mă gândesc la pictorii noştri care lucrează deja pentru mulţimi Şi la poeţii noştri care parcurg drumuri nesfârşite În căutarea lucidităţii cu care putem atinge O sărbătoare a simţurilor în emoţiile simple. Mă gândesc la o privire adâncă Ce mi-a relevat o prezenţă suavă şi ciudată, Mă gândesc la imaginea pietrelor unui drum fără de sfârşit Pe care au călcat toate rasele, cu toate durerile şi bucuriile. Nu am simţit misterul ei impenetrabil, Gândul meu e la corpurile putrezite în timpul luptelor Fără-nsoţirea unei tăceri şi a unei rugăciuni, La copiii abandonaţi şi orbi din bucuria de a se juca, La femeile care umblă prin lume Oferind sex liber în loc de gând al iubirii Bărbaţilor care nu încetează să se simtă părăsiţi În fiecare secundă a

existenţei lor, La bătrâneţea ce slăbeşte simţurile Face raţiunea să se piardă sau gesturile inutile. Mă gândesc la o întrebare constantă şi dureroasă, O lacrimă de foc pe faţa mea:

Poate că am venit pe lume Doar ca să fiu un număr În timp ce viaţa-mi se duce.

Tălmăcire de Florin Dochia

Ştefan Macovei - The New Moses, bronz
Ştefan Macovei - The New Moses, bronz
poezie braziliană Prezicând imposibilul Şi că ne punem speranţa în ceruri Când sufletele lor locuiesc exilate

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

35

poezie belgiană

Émile Verhaeren

Tăcerea

După vara ce-a rupt peste ea Ultimul trosnet de fulger şi tunet, Tăcerea nici chip să scoată din iarba cea neagră vreun sunet.

În jurul ei, acolo, clopotniţe drepte Îşi scutură clopotul, între degete-trepte, În jurul ei, tiranţii iscoade, Ţin podeaua ce trei caturi sloboade, În jurul ei, la marginea pădurii de pin Scârţâie roata-n şanţul ei într-un clin Dar nici un zgomot nu-i atât de-ntărit Încât să rupă spaţiul intens şi murit.

După vara de tunete plină, Tăcerea nici măcar nu suspină, Şi-n iarba întunecată, în care se afundă seara Dincolo de culmile de nisipuri ca ceara Şi de nedefinitele crânguri, pe cărări, Se alungeşte-n tot mai mari depărtări.

Nu mai clatină ramuri nici vântul În vechii arbori de zadă, e-ncântul Când îşi apleacă în mlaştini-oglindă, Cu încăpăţânare, privirea murindă; Doar atingerea, în trecerea lui, A umbrei mute a norului Sau, uneori, de păsări mari sedus Prin zbor planat, acolo, sus.

După ce ultimul fulger pământu-a izbit, Nimic n-a muşcat, în tăcerea de schit.

poezie belgiană Émile Verhaeren Tăcerea După vara ce-a rupt peste ea Ultimul trosnet de fulger şi

Cei ce traversară vasta zare Care se-ntinde din zori în amurg , Sunt loviţi de orice-ngrijorare A necunoscutului pe care-l parcurg.

Precum o forţă amplă, suverană Rămâne neîntrerupt aceeaşi rană:

Ziduri de pini întunecate ţin Privirile speranţei pe căile de chin; Mari tufe de ienupăr visătoare De spaimă umplu firea călătoare; Drumuri complexe ca însemne În curbe şi în linii se-amestecă nedemne, Mirajele le mută bunul soare Mereu, spre alte căi, înşelătoare.

După un fulger de furtuni iscat Tăcerea cea amară, peste câmpuri Nimic nu a schimbat.

Bătrâni păstori ce bat suta de ani Şi câinii lor bătrâni, cu blana de doi bani, Peste câmpia calmă o privesc,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 36 NO. 5-6 / 2016

poezie belgiană Émile Verhaeren Tăcerea După vara ce-a rupt peste ea Ultimul trosnet de fulger şi

poezie belgiană

Pe dunele de aur ce umbrele sporesc. De partea nopţii, imensă, ea se-aşează. Atunci şi apele se tem, în iazuri, trează Se leagănă câmpia şi păleşte Şi orice frunză, orice-arbust, ciuleşte Urechea spre-un incendiar apus Ce taie-n faţa ei ţipăt luminii dus.

Cătunele ce-n preajmă-s aşezate, Sub miriştea cea dintre cazemate O simt, acolo, jos, ca pe-o teroare Care-i apasă greu, dominatoare;

Tristeţe, îngrijorare, neputinţă, Ei stau, ştiind a sa sentinţă, Precum spionii, temându-se s-o vadă, Prin ceaţa care vine ca dovadă Sub lună, dintr-odată, seara, în valuri austere Cu ochii-i de-argint ce-ascund mistere.

Din vol. Sate iluzorii

Tălmăcire de Florin Dochia

Ştefan Macovei - universe, bronz
Ştefan Macovei - universe, bronz
poezie belgiană Pe dunele de aur ce umbrele sporesc. De partea nopţii, imensă, ea se-aşează. Atunci

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

37

poeţi francezi

Arthur Rimbaud

pOVESTE

Un Prinţ era supărat pentru că nu se străduise niciodată decât pentru desăvârşirea binefacerilor banale. El intuia uimitoare revolte ale iubirii şi bănuia că femeile pot mai mult decât această complezenţă plăcută divinităţii şi împodobită cu lux. El voia să vadă adevărul, ceasul dorinţei şi al împlinirii esenţiale. Ceea ce fusese sau nu un defect al/a smereniei, el dorea. Cel puţin, el poseda o destul de mare putere umană. Toate femeile ce-l cunoscuseră fură asasinate. Ce dezastru în grădina frumuseţii! Sub sabie, ele îl binecuvântară. El nu ceru deloc alte femei, dar ele reapărură. Ucise pe toţi cei ce-l urmau, după vânătoare sau după beţii. Toţi îl urmau. Se amuza tăind beregata animalelor scumpe. Dădu foc palatelor. Se năpusti asupra oamenilor şi îi tăie în bucăţi. Dar mulţimea, acoperişurile de aur, frumoasele dobitoace, încă existau. Se poate cădea în extaz prin distrugere, să întinereşti prin cruzime! Poporul nu cârtea. Nimeni nu-şi spunea părerea. Într-o seară, el gonea călare plin de trufie. Apăru un Duh de o frumuseţe inefabilă, chiar de nemărturisit. Din fizionomia sa şi din ţinută reieşea promisiunea unei iubiri multiple şi complexe! a unei fericiri negrăite şi insuportabile! Prinţul şi Duhul şi-au nimicit probabil sănătatea primordială.

poeţi francezi Arthur Rimbaud pOVESTE Un Prinţ era supărat pentru că nu se străduise niciodată decât

Cum să evite moartea astfel? Aşadar pieriră împreună. Dar acest Prinţ muri, în palatul său, la vârsta firească. Prinţul era Duhul. Duhul era Prinţul. – Muzica profundă este ceea ce lipseşte dorinţei noastre.

DupĂ pOTOp

Imediat ce ideea de Potop se învechi, Un iepure se opri în caprifoi, lângă clopoţeii mişcători, şi îi spuse curcubeului rugăciunea, prin pânza de păianjen. O! Pietrele preţioase se ascundeau, - florile priveau deja. Pe strada principală cea murdară, măcelăriile se ridicară şi bărcile îl traseră spre marea aşezată acolo sus, precum în gravuri. Sângele curgea, acasă la Barbă Albastră, în abatoare, în circuri, unde pecetea Domnului păli ferestrele. Sângele şi laptele ţâşniră. Castorii clădiră. Mazagranurile

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 38 NO. 5-6 / 2016

poeţi francezi Arthur Rimbaud pOVESTE Un Prinţ era supărat pentru că nu se străduise niciodată decât

poeţi francezi

fumegară în cafenele. În casa cea mare cu geamuri încă aburite, copiii în doliu priviră imaginile încântătoare. O uşă trosni şi-n piaţa satului copilul îşi roti braţele, inclusiv moriştile şi cocoşii din clopotniţele de pretutindeni, sub grindina sclipitoare. Doamna *** aşeză un pian în Alpi. Slujba şi primele împărtăşanii se oficiară în cele o sută de mii de altare ale catedralei. Caravanele plecară. Iar Hotelul Splendid fu construit în haosul glaciar al nopţii polare. De atunci, Luna aude şacalii urlând în deşerturile de cimbru, iar eglogele în

saboţi mormăiră în livadă. Apoi, în codrul violet, Eucharis-ul îmi spuse că e primăvară. Izvorăşte, iazule! – spumă, curgi pe pod şi treci pe deasupra pădurii, cearşafuri negre şi orgi, fulgere şi tunete, creşteţi şi bubuiţi!; - ape şi tristeţi, urcaţi şi sporiţi, reclădiţi potopurile! Căci de când s-au împrăştiat, - oh, pietrele preţioase ascunzându-se şi florile deschise! – e plictisitor! şi Regina, Vrăjitoarea care îşi aprinde jăraticul în oala de pământ, nu va dori niciodată se ne spună ce ştie, iar noi nu vom afla!

Tălmăcire de Liliana ENE

Ştefan Macovei - Welcoming , bronz
Ştefan Macovei - Welcoming , bronz
poeţi francezi fumegară în cafenele. În casa cea mare cu geamuri încă aburite, copiii în doliu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

39

poeţi francezi

Benjamin Fondane

Dintr-odată

Eram pe cale de a citi o carte atunci când dintr-odată am văzut fereastra-mi umplându-şi ochiul absent cu păsări uşoare şi bete.

Da, ningea. Zăpadă nebună! Cădea liniştită şi proaspătă în inima plină de găuri ca o plasă de pescuit.

A fost atât de bine! şi eram beat cu fulgii aceştia fericit că trăiesc încât mâna mea uitucă a lăsat cartea să cadă!

Am văzut ningând zăpadă în inima goală! Oh, Doamne! De ce n-am păstrat în inima mea un pic din această zăpadă!

Mereu pe cale de a citi o carte! Mereu pe cale de a scrie o carte!

poeţi francezi Benjamin Fondane Dintr-odată Eram pe cale de a citi o carte atunci când dintr-odată

Dintr-odată zăpada liniştită la fereastra mea.

(1944)

Cădere de zăpadă

Cădere de zăpadă, cădere de zăpadă în secol noaptea când împlineam şaisprezece ani era îndepărtată. Te-am uitat, tinereţe ciudată şi revoltată - din păcate mai reală decât al şaisprezecelea secol?

Dulce amurg! Eşti într-un colţ al camerei mele? Foc luminos de lemne, tu-mi faci pielea de ambră? Da, au trecut anotimpuri; da, sunt

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 40 NO. 5-6 / 2016

poeţi francezi Benjamin Fondane Dintr-odată Eram pe cale de a citi o carte atunci când dintr-odată

poeţi francezi

zile de Decembrie cele ce plimbă pe lespezi cercuri de umbră.

Cădere de zăpadă! Aminteşte-ţi! Călătoreai într-o carte. Fetiţe vioaie intrau, dacă aveau chef, cândva - dorinţa-mi beată era, ele moarte! Oricât te gândeai că eternă rămâne-va.

Dulce amurg! Pe cheiuri, în docuri, târziu de-atât de multe ori au plâns de rămas bun! Da, te sprijini încă pe umeri puternici, o ştiu, inimă încăpăţânată ca un vin ce devine străbun.

Cădere de zăpadă! În vatră, alţi buşteni de foc! Dar, uite, e acelaşi cântec. Pentru un sărut e adevărat!, am încercat în zadar, pe loc jos în Infern să cobor şi să plătesc greu tribut.

Dulce amurg! Zăpada a căzut. Acesta e secol, e vânt, e vreme şi sânge revoltat. Departe de mine: unde eşti al şaisprezecelea leat - din păcate, mai real decât al şaisprezecelea secol?

(1943)

Tălmăcire de Florin Dochia Ştefan Macovei - The Tree of Life, bronz
Tălmăcire de Florin Dochia
Ştefan Macovei - The Tree of Life, bronz
poeţi francezi zile de Decembrie cele ce plimbă pe lespezi cercuri de umbră. Cădere de zăpadă!

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

41

poeți chilieni

Roberto Bolaño

Înviere

Poezia intra in vis ca un scafandru în lac. Poezia, mai tare ca niciodată, Intră și cade glonț ca într-un lac fără fund Cum este Loch Ness-ul, tulbure și prevestitor de nenorociri ca Balaton-ul.

O poți contempla de pe fundul lacului:

Un scafandru fără de vină, fără de mască, pe aripile libertății.

Poezia intră în vis ca un scafandru în ochiul lui Dumnezeu.

Câinii romantici

Pe atunci aveam 20 de ani Și eram nebun. Piedusem o țară Dar câștigasem un vis. De când cu acest vis Nu mă mai interesa nimic. Nici munca, nici rugaciunea Nici toceala din zori Alături de câinii romantici.

Visul acesta trăia în golul sufletului meu.

poeți chilieni Roberto Bolaño Înviere Poezia intra in vis ca un scafandru în lac. Poezia, mai

O locuință de lemn În penumbră Într-unul din plămânii tropicului.

Uneori mă întorceam în mine Să îmi vizitez visul: această statuie eternizată În gânduri lichide, Acest vierme alb răscolind iubirea.

O iubire ciobită Un vis într-un alt vis.

Și coșmarul mi-a spus: crești! Lasă în urmă imaginea durerii, a labirintului Și a uitării. Dar pe atunci a crește era o crimă.

Sunt aici, le-am spus, cu câinii romantici Și aici voi rămâne.

Tălmăcire de R. A. I.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 42 NO. 5-6 / 2016

poeți chilieni Roberto Bolaño Înviere Poezia intra in vis ca un scafandru în lac. Poezia, mai

ars poetica

Creaţia se naşte din suferinţă sau din bucurie?

Adrian Alui Gheorghe: Nici una, nici alta. Se naşte dintr-o normalitate. Omul nu trăieşte pentru a suferi sau pentru a se bucura nemăsurat. Amândouă sunt extreme. Omul este un conglomerat de stări contrarii, însă niciodată nu m-am gândit că suferinţa potenţează creaţia. Nu. Starea de normalitate. Întotdeauna am vrut să fiu nu mai sus de om, nu mai jos de om, am vrut să fiu chiar pe măsura omului care eram eu. Pentru că cel mai la îndemână personaj din viaţa asta îmi sunt eu. Recunosc asta. George Vulturescu: S-a întâmplat să vă pot răspunde pe propria experienţă, cum va spune cineva, pe cord. Viaţa a vrut ca, într-un moment din copilărie, să am un accident la ochi. Ei, bine, volumul meu, care mă reprezintă cel mai bine, se numeşte Tratat despre ochiul orb. Am reuşit să fac din acest accident, din această întâmplare a destinului, ceva, s-o transform în ceva luminos. Volumele mele de versuri au în centru acest motiv al ochiului, al privirii, al deschiderii. Iată că ochiul închis în afară s-a deschis în interior. Eu cred că suferinţa prin artă poate fi transformată în lumină şi în bucurie. Mă simt un om bucuros, un om deschis spre lume, ceea ce mi s-a întâmplat a fost, poate, un semn al destinului. Chiar un poet, un prieten, spune: dragă George Vulturescu, tu

eşti un poet în-semnat; aşa; deci, un semn al destinului pluteşte deasupra noastră. Trebuie să ştim să-l găsim noi, să găsim resorturile noastre interioare şi să le transformăm în operă. Gellu Dorian: Suferinţa poate fi importantă sau mai puţin importantă pentru un creator. Ea este o tară generală a omenirii. Atunci când te naşti, durerea vine odată cu tine în lume şi cu ea treci mai departe. Atunci când suferinţa vine şi aduce plus de valoare estetică unei opere literare, că despre ea discutăm, într-adevăr, este importantă. Ai amintit aici Edgar Allan Poe şi Eminescu, poeţi care, într- adevăr, au suferit, unul inventându-şi suferinţa, altul luând-o ca o problemă de genă, din naştere, să spunem, mă refer aici la Eminescu, şi ei au făcut din această suferinţă nota biografică a operei lor. Important este când această suferinţă nu duce la devalorizare, ci la valorizare. Desigur, nu este o particularitate a scriitorilor, suferinţa, ea iese în evidenţă la scriitori pentru că ei lasă în urmă ceva. Poe a lăsat o operă extraordinară şi o biografie extraordinară. Într-o perioadă foarte scurtă, Eminescu a scris enorm de mult şi enorm de bine. Aproape nu-l putem egala în ceea ce am dori să fim şi noi. Se spune: toţi am vrea să fim ca Eminescu, dar să nu-i trăim viaţa, să nu trăim suferinţele lui, nu? Spun că suferinţa este importantă

ars poetica Creaţia se naşte din suferinţă sau din bucurie? Adrian Alui Gheorghe : Nici una,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

43

ars poetica

în momentul când ea e reflectată valoric, estetic, în opera acelui scriitor şi face parte din biografia ulterioară a operei lui. Fănuş Neagu: Creaţia este o suferinţă pentru că, fără suferinţă, nu poţi izbuti niciodată, în nimic. Toate marile cuceriri au fost făcute prin suferinţă. Durerea face parte din viaţă, ca şi bucuria. Din nenorocire, face parte mai mult decât bucuria, din viaţă. Eu, trăgându-mă din Câmpia Bărăganului, din vad de Dunăre, mă trag dintr-o zonă tragică, ba înnămolită de vifore şi viscole, bântuită şi hăituită de crivăţ, ba uscată de secetă şi de sărăcie, totdeauna acoperită de acea veselă şi zgomotoasă viaţă a ţăranului român: aplecat crâncen pe muncă şi gata să-şi dea examenul la pragul cel mai de sus în clipe de bucurie. Spaţiul Bărăganului e tragic în sine, ca istorie, ca izvor al vieţii, şi se răcoreşte şi dă speranţă când coboară în mal de râuri şi, zicem, în turmele de oi care aduc bucuria orizontului mai aproape şi nădejdea într-o viaţă mai bogată. Romul Munteanu: Poate că fenomenul acesta l-au demonstrat cel mai bine medicii şi psihiatrii şi psihanaliştii care au făcut şi aplicaţii asupra literaturii. Suferinţa acordă un grad de profunzime mai mare sensibilităţii scrisului. Suferinţa măreşte spiritul de reverie. Suferinţa conferă genialităţii o profunzime pe care altfel nu ar fi găsit-o. Eu nu neg faptul că pot fi şi genii fericite. / -

Goethe, spre exemplu… / - În aparenţă. / - Care, de altfel, cu Suferinţele tânărului Werther, în epocă, a provocat un val de sinucideri. / - Goethe a întocmit, într-adevăr, aparenţa unui scriitor fericit. Era de provenienţă modestă, a ajuns la cele mai înalte ranguri în ducatul de Weimar. Sigur, suferinţele lui erau mai mult metafizice. Dar erau acele tipuri de suferinţe care au amplificat dimensiunea unor sentimente în creaţia lui literară. Dacă Goethe nu ar fi trăit personal anumite stări deosebite, nu ar fi existat Faust aşa cum există. Goethe avea o capacitate de trăire (şi lucrul acesta se vede din convorbirile lui cu Eckerman, mai ales) uriaşă, o capacitate de dispunere şi transpunere a sentimentelor pe planuri diferite. El a cunoscut suferinţa din dragoste, oricât ar părea de ciudat, a cunoscut-o în tinereţe, la Weimar, pentru o doamnă ale cărei farmece le-a descris cu discreţie într-unele din poemele sale. Dar gândiţi-vă că bătrânul Goethe, aproape gârbovit, când a venit într-o staţiune balneară, nici nu mai ştiu unde era, cred că era la Baden-Baden sau aici, în Cehia de acum, s-a îndrăgostit de o tânără prinţesă care cred că nu avea nici optsprezece sau nouăsprezece ani, şi a cerut-o de nevastă. Bineînţeles că nu s-a putut. Şi atunci, suferinţa. Şi acum îmi aduc aminte unde a şi fost, suferinţa aceea a generat faimoasa poezie care se cheamă Elegia de la

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 44 NO. 5-6 / 2016

ars poetica în momentul când ea e reflectată valoric, estetic, în opera acelui scriitor şi face

ars poetica

Marienbad, care rămâne una dintre cele mai profunde trăiri şi realizări ale poemului liric în creaţia goetheană. Goethe, care a înţeles greşit romantismul, fiindcă el făcuse acea afirmaţie care părea o butadă, că tot ce-i clasic e sănătos şi tot ce-i romantic e bolnav. Deci era bolnav de romantism fără să ştie şi acolo unde romantismul a pătruns profund în creaţia sa, şi-a pătruns prin canalul suferinţei, creaţia lui s-a ridicat la parametri foarte înalţi. Nicolae breban: Da… E discutabilă ideea. Ştiţi că romanticii puneau mare preţ pe suferinţă. Marele meu maestru, rusul Feodor Mihailovici Dostoievski, şi-a construit toată opera sa pe suferinţă ca o cale de a ajunge spre umanitate. Maiorescu însuşi avea teza suferinţei. În general, teoreticienii romanticilor constatau, şi cred că e adevărat, că geniul are „capacitatea de a-şi crea calea aceasta spre capodoperă prin suferinţă. Într-adevăr, geniile, oamenii de mare talent, marile personalităţi ştiu să-şi complice în asemenea fel viaţa, încât să nu se poată adapta lumii în care trăiesc şi, pe de altă parte, trebuia să recunoaştem că şi lumea din jurul lor, lumea burgheză, cum am numit-o, dar, să zicem, lumea normală, lumea mediocră, în sensul bun al cuvântului mediocru, se împotriveşte acestor tineri cu idei bizare, care atacă ideile moştenite, ideile conservatoare. Deci, suferinţa şi-o provoacă omul de mare

talent. Geniul, nu ştiu dacă e o condiţie sau nu, pentru că sunt genii care n-au avut nevoie de suferinţă ca să creeze, cum a fost Goethe, de exemplu. El a ştiut să se aranjeze în existenţă pe lângă ducele August şi a fost ministru toată viaţa. La Poe, sigur că da, care e înrudit şi cu Baudelaire, care l-a şi tradus în franceză, deşi nu ştia bine engleza, e vorba de spiritul romantic târziu care intră în aceeaşi tipologie a creatorului. Vedeţi că e şi o chestie de cultură, de caracter personal. Răspunsul meu este că suferinţa socială nu e neapărat necesară pentru naşterea unei capodopere, pentru că suferinţa intimă oricum există, ea stă la baza creaţiei mari. […] Suferinţa a apărut în viaţa mea, suferinţa socială, în tinereţe, când, din cauza originii mele sociale, tatăl meu era preot unit şi mic fabricant, am fost dat afară din şcoli, din liceu, din facultăţi. După douăzeci de ani, eu însumi mi-am provocat această suferinţă căreia i-am fost la început victimă, după aceea i-am fost autor. În 1971, dacă ţineţi minte, am ieşit din sistemul oficial în care eram foarte bine plasat… […] Am intrat încă o dată într-un con de suferinţă socială care a durat aproape două decenii, dar pentru care, însă, - de asta vorbesc eu despre o justiţie care planează deasupra noastră - foarte rapid, zei, zeii mei tutelari, m-au răsplătit imediat cu lucrările mele fundamentale. Încă în ´72, anul în care m-am întors în

ars poetica Marienbad , care rămâne una dintre cele mai profunde trăiri şi realizări ale poemului

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

45

ars poetica

România deposedat de toate privilegiile pe care le avea acel tânăr (şi erau importante pe vremea aceea, vilă la şosea, maşină la scară, membru în diverse comitete şi comiţii), în acel an am scris Îngerul de ghips, am început Bunavestire, peste câţiva ani scriam Drumul la zid. Eliberat de funcţii, dar şi de starea aceea de mizerie psihologică, pe care am avut-o toţi scriitorii sub comunism, ce ne împingea la autocenzură, ne împingea la mediocritate, vrând-nevrând, eliberat de această pasăre neagră şi apăsătoare cu care ne ademeneau oficialităţile, am reuşit să-mi ating temele mele mari. Sunt, astfel, recunoscător celei de-a doua suferinţe pe care mi-am creat-o singur. Aici e vorba de instinct de existenţă, de ce alegi, pentru că alţi colegi ai mei, la fel de talentaţi, au rămas în sistem şi nu

ştiu dacă şi-au atins marile lor teme şi dacă şi-au atins exprimarea lor fundamentală. Creaţia are nevoie, în afară de profesionalism, de cultură, de muncă, are nevoie de un anumit tip de radicalitate psihologică. Această radicalitate ţi-o dă numai trăirea puţin în afara, în penumbra socialului şi mai ales a privilegiilor, a nucleului oficial. Constantin Trandafir: Motorul creaţiei artistice este tot ceea ce-i omenesc: suferinţa, bucuria, extazul, aspiraţia. Nu anormalitatea produce creaţie. Dimpotrivă. Numai romanticii au pretins şi impus credinţa anormalităţii creatorului: „ Ah! Organele-s sfărmate şi maestru e nebun!” Dilthey se credea îndreptăţit să afirme: „Geniul nu este un fenomen patologic, ci omul sănătos perfect ”, care se caracterizează prin marea energie a sistemului său psihic, prin

ars poetica România deposedat de toate privilegiile pe care le avea acel tânăr (şi erau importante

Ştefan Macovei - The Temple of The Third Millennium, bronz

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 46 NO. 5-6 / 2016

ars poetica România deposedat de toate privilegiile pe care le avea acel tânăr (şi erau importante

ars poetica

capacitatea memoriei (apropo de anamneză), prin vioiciunea spiritului şi libertatea imagistică. Pe scurt, putere de creaţie. N-aş putea spune dacă există creaţie în absenţa unei legături intime cu dimensiunea transcendentală a fiinţei. Relaţia mea cu transcendentul este foarte neclară. De altfel, e momentul să facem, împreună cu Noica, o disociere între transcendent şi transcendental:

transcendentul este dincolo de noi, transcendentalul este dincoace de noi, în proximitatea fiinţei noastre, în „universul mic”, din care nu lipsesc metafizica şi abisalul… Există o multitudine de factori care influenţează acest proces, de aceea nu se pot stabili cu exactitate priorităţile:

impulsul divin (Platon), expresia sensibilă a ideii absolute (Hegel), activitatea spirituală prelogică (Croce),

revelaţia pură (Bremond), manifestarea sublimată a refulărilor instinctuale (Freud), dicteul automat al

inconştientului (Breton), impulsul ludic (Karl Gross), expresia sintezei armonioase şi superioare a disponibilităţilor vitale (Guyau), procesul creativ natural construit în plan spiritual (G. Seailles), elaborarea intelectivă (Poe, Valery) etc. Cu alte cuvinte: raţional, afectiv, senzorial, genuin, meşteşug-artefact, intuiţie- spontaneitate, deliberare-elaborare, vocaţie, „serbarea intelectului ”, „moartea intelectului ” etc. Personal, votez pentru varianta Poe-Valery. ________ Textele sunt extrase din vol.

Puterea lui Don  Quijote. Studiu aplicativ asupra surselor şi rosturilor creaţiei, de Florin Dochia, Ed. Libra, Bucureşti, 2006

Ştefan Macovei - Adam & Eve, bronz
Ştefan Macovei - Adam & Eve, bronz
ars poetica capacitatea memoriei (apropo de anamneză), prin vioiciunea spiritului şi libertatea imagistică. Pe scurt, putere

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 5-6/ 2016

47

Cornel Sântioan Cubleşan, Emilia Zăinel, Alina Naiu, Anca Hirschpek, Carmen-Maria Mecu, George G. Asztalos, Valeriu Mircea popa, Oxana Silviu Dachin, Radu Ştefănescu, Romeo Aurelian Ilie, Emil-Iulian Sude, Tudor Voicu, Ionela-Violeta Anciu, Irina Lazăr, Alex Anastasiu, Liliana Ene, R. A. I.; TĂ L M Ă C I R I D I N Adalgisa Nery, Émile Verhaeren, Arthur Rimbaud, benjamin Fondane, Roberto bolaño

Codruţ Radi, Florin Dochia, Mioara bahna, Florentina Loredana Dalian, Ioana Sandu, Diana Trandafir, Maria Calciu, Mircea Teculescu,

Acest număr este ilustrat cu lucrări semnate de Ştefan Macovei Ştefan Macovei - Transcendence, bronz Î
Acest număr este ilustrat cu lucrări semnate de Ştefan Macovei
Ştefan Macovei - Transcendence, bronz
Î N A C E S T N u M Ă R S E M N E A Z Ă :
 

Editor: Biblioteca Municipală „Dr.  C. I. Istrati” Câmpina Director: Liliana Ene (Bulevardul Culturii, nr. 39, 105600 Câmpina PH) în colaborare cu Societatea Scriitorilor Prahoveni

I S S N 2 3 5 9 - 7 5 8 5 I S S N - L 2 3 5 9 - 7 5 8 5

Redactor-şef, layout & DTP: Florin Dochia

e-mail: revistaurmuz@gmail.com site: http://revistaurmuz.blogspot.ro/

Redacţia mulţumeşte tuturor celor care au contribuit

2 lei

cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

  • 48 NO. 5-6 / 2016

Cornel Sântioan Cubleşan, Emilia Zăinel, Alina Naiu, Anca Hirschpek, Carmen-Maria Mecu, George G. Asztalos, Valeriu Mircea