Graffiti. Masca Din Oglinda. Cub Rubik Cu Amintiri

Mihai Victor Afilom Graffiti
GRAFFITI. MASCA DIN OGLINDĂ.

CUB RUBIK CU AMINTIRI
Mihai Victor Afilom
Motto:
„Declar independenţa imaginaţiei şi dreptul
omului la propria-i nebunie!”
Salvador Dali
~5~
1. GRAFFITI
(Se dedică mentorilor mei, Eugen Evu si Ion
Urda, iniţiatori ai proiectului de suflet Provincia
Corvina şi „castelani” ai „cetăţii literare
subterane” din burgul hunedorean)
Poezie.Cuvânt.Metaforă
La început a fost cuvântul... Întreg universul
este un ocean de informaţie transmisă prin
intermediul luminii. Lumina care este sintetizată în
viaţă printr-o tainică transformare. Totul este
interconectat şi un ciclu perpetuu energie – materie
– energie. Aşa cum plantele îşi extrag materia vitală
prin fotosinteză şi noi oamenii fiinţăm prin iubire,
catalizatorul suprem al vieţii. Iubire revarsată asupra
planetei albastre prin promisiunea hristică.
Cuvântul are un rol terapeutic. Uneori
cuvintele refuză să curgă, alteori se rostogolesc în
avalanşe. În lucrarea " Poetica", Aristotel utilizează
termenul de "catharsis" – ca o acţiune de purificare
obţinută prin intermediul artelor. Sau eliberarea
omului din fiară, cum frumos spune poetul Florin
Nan. Poezia cu esenţă taumaturgică, de leac
izbăvitor, poezia ca o confesiune sau spovedanie.
Uneori ca un drog al mentalului ce ne induce o stare
onirică, hipnotică. Poezia ca un mod de conexiune
~6~
interumană, dar şi de comunicare cu lumea

invizibila a sferelor celeste.
Mărturie a ritmului ciclic al vieţii, care ne
poartă pe traseul unei linii sinusoidale, bucurii şi
deznădejdi, împliniri şi dezamăgiri. Mereu în
continuu echilibru, după principiul karmic al acţiunii
şi al reacţiunii. Viaţa ca o călătorie iniţiatică,
presărată cu probe, în care fiecare dintre noi suntem
eroi în basmul propriei existenţe. Lumea ca o scenă
de teatru, cum o vedea Shakespeare, fiecare dintre
noi schimbând diverse măşti şi roluri. Lumea în
perpetuă devenire, încercând să se izbăvească de sub
"teroarea istoriei", despre care vorbea Mircea Eliade.
Lumea sub pecetea a doua milenii de creştinism,
agresată acum de zorii neopăgânismului şi ai New-
Age-ului. Lumea în eternă transformare, veac în care
s-au prăbuşit două dogme ce au răvăşit continentul
european – fascismul şi comunismul. Lume ce
încearcă să-şi regăsească identitatea, dar parcă tot
mai mult este zăvorâtă sub subtila globalizare ce
seamănă tot mai mult cu un roman al lui George
Orwell.
Şi în centrul acesteia, fiinţa umană, aşezată de
Creator, rămasă neschimbată de milenii. Natura ei
complexă, cu lumini şi umbre, instincte şi pulsiuni,
sentimente – cuprinse în aura unui trup fragil.
Spaimele telurice ale fiinţei, frica de moarte
disimulată în atâtea obsesii, fobii şi spaime, dar şi
~7~
curiozitatea nativă a speciei, ce ne îndeamnă să

sondăm atât cosmosul cât şi subconştientul.
Universul a cărui matrice este identică, atât la scară
microsopică, cât şi macroscopică. Universul în
continuă expansiune, misterios şi incomprehesibil.
Când scriu sunt un simplu argonaut în
căutarea lânii de aur (adică a inspiraţiei), navigând
pe fluvii utopice. Unduirea apelor subconştientului
este înşelătoare, de acolo izbucnesc frânturi de vers
şi imagini vibrante, pe care le imortalizez pe foaia
albă şi le impărtăşesc cu prietenii de suflet.
În artă îmi găsesc refugiul când viaţa devine
prea trepidantă sau dimpotrivă când timpul se
opreşte în loc. Noile teorii cuantice afirmă că doar
clipa de acum există. Trecutul s-a volatilizat, iar
viitorul potenţial este cuprins într-o infinitate de
universuri.
Atelierul meu este interior, acolo, în
solitudine, filtrez prin alchimia sufletului motivele
lirice şi scriu ca într-un fel de autoterapie, faţă în
faţă cu daymonul meu, sau Umbra mea (cum numea
Carl Gustav Jung partea întunecată a Eu-lui). Scriu
faţă în faţă cu arhetipurile Anima şi Animus
(respectiv partea feminină şi cea masculină a
spiritului – principiile Yin şi Yang din spiritulitatea
chineză).
~8~
Între “stigmă şi determinare” – cum spune dl.

Eugen Evu, cred că avem nişte traiectorii de destin
predeterminate şi ne mişcăm în aventura acestei
existenţe precum electronii pe o orbită circulară
(fiindcă în univers linia dreaptă este o iluzie, totul
este circular, spiralat, cicilic, toate existenţele sunt
resorbite). Şi în această mişcare suntem ghidaţi de o
forţă misterioasă şi plenară, răsădită în interiorul
nostru încă din momentul concepţiei.
Destinul pe care mi l-am asumat, cel de
explorator al lumii fantastice a cuvintelor, nu este
facil, ci implică clipe intense de confruntare cu
sinele răsfrânt în oglinda nemiloasă a adevărului.
Reprezintă sinceritate şi respect faţă de cititor,
empatie faţă de semenul tău. Cu toţii am
experimentat anumite frământări, cu toţii ne punem
aceleaşi întrebări, pe toţi ne macină aceleaşi temeri
şi spaime.
Concepţia unei cărţi este un proces istovitor,
căci presupune atât focalizare interioară, cât şi
deschidere faţă de lume şi univers, este extenuant să
alegi cu grijă fiecare cuvânt, depozit de semnificaţii,
pentru a comunica cât mai coerent cu cititorul,
pentru a transmite mesajele corecte şi în final de a
pune întrebarea justă (la fel ca şi Parsifal, în legenda
Regelui Pescar).
Intenţia mea nu este nici să mă impun, nici să
dărâm tipare şi standarde, ci mai degrabă să
~9~
împărtăşesc cu oamenii dragi, cu cei care vibrează

pe aceeaşi lungime de undă (acum că se vorbeşte
atât de mult despre rezonanţa Schuman), câteva
gânduri aşezate în vasele metaforei, răsădite cu grijă,
ca nişte flori delicate.
Cetatea subterană
Cuvântul! Scânteia unui vis ce a aprins
întregul univers... O ecuaţie atât de simplă, forţa
vitală creatoare, duhul omniprezent şi irecogniscibil
(sau camuflat). Împărtăşesc această viziune creştină
şi vreau să o mărturisesc de la început, înainte de a
scrie orice altceva. Simt că îmi asum un destin tragic
sau poate îmi joacă feste imaginaţia agresată de
acest veac vulcanic. Voi fi un adversar de neclintit al
oricărei teorii împachetate în hârtia strălucitoare şi
îmbietoare a newage-ului, neopăgânismului, iar pe
tărâm strict literar voi fi un adversar al artei
deviante, folosite ca instrument de manipulare. Voi
trata subiectele cu conservatorism, voi fi o rotiţă ce
va imprima un sens retrograd maşinăriei robotizate.
Foarte posibil să mă zdrobească. Mi-o asum cu
seninătate! Am experimentat arta ca instrument de
autodistrugere, m-am izbit cu fruntea de ţărână, am
învăţat ce înseamnă umilinţa, am ridicat mănuşa şi
merg mai departe. Arta ca formă terapeutică, arta
taumaturgică.
~ 10 ~
Cetatea subterană e un experiment născut din

memoria colectivă a burgului corvin, un mic dar ce-l
vom proiecta în năvodul global. Năvod ce ne-a
învălui conştiinţele în iluzia perfecţiunii. Mirajul
socializării ne împresoară în solitudine, în caverna
propriilor temeri. Aşa temeţi-vă de greci când aduc
daruri.
Vom învăţa să vă vindecăm dependenţa,
sevrajul digital. Universul binar. 1 şi 0. Şi viaţa îţi
oferă clipă de clipă două alternative. Decizia îţi
aparţine mereu. Aici stă toată frumuseţea.
Cine sunt eu pentru a-mi permite să scriu,
când există chiar în acest oraş cenuşiu, oameni de
cultură imenşi, dar modeşti. Eu mă aflu undeva în
gimnaziul literar. Am scris la început cu furie, am
scris grăbit fără să cizelez, am greşit, m-am aprins
după idealuri efemere şi am ars necontrolat.
***
Şi noi, fii ai Sargeţiei
Din Dacia Felix
Şi Ante-latină,
Dacia lui Zalmoxis,
Ne regăsim empatic
Printre vibraţii,
Unde Schuman,
Rezonanţe,
Făurind un nou Crez,
~ 11 ~
Fascinant eres,
Făurind punţi de aur,
Între generaţiile
Zdrobite
De tăvălugul Istoriei,
Ca nişte ciorchini de strugure,
Spre transformare
În esenţe rubinii.
Axis-mundi-ul nostru liric,
Heraldic şi corvin,
E între coduri,
Real şi divin....
Despre însingurarea fiinţei

Ascult muzică şi scriu. Ascult Lana
del Rey, melodiile triste se succed într-un ritm
ameţitor: „Summer Time Sadness”, „High on the
Beach”, „Young and Beautiful”, „Born to die” - un
carusel sonic despre lux şi idealizarea morţii.
Despre singurătate. La fel Lorde cu ”Royals”. La fel
şi Amy Winehouse - lux, alcool, voluptate şi un
suflet de porţelan fin chinezesc. Lykke Lee - „I
follow rivers”... Toate aceste artiste sunt zeiţe ale
unui val mondial de tristeţe, inoculată subtil prin
muzica lor tulburătoare. Feminism şi depresii, alcool
şi moarte. Vocea de înger cernit al lui Adele
„ Rolling in deep”. Mădălina Manole – „Tu n-ai
~ 12 ~
avut curaj”. „Suflet gol, de dor nebun...” Manifestări

ale părţii întunecate a sufletului feminim.
Imaginea omului modern, zoon
cybernetikos - cu căşti pe urechi, ochii aţintiţi în
monitor sau tabletă, „conectat” în năvodul
electronic, de fapt deconectat din real.
Însingurarea creşte ca o buruiană rea
în inimile noastre, relaţiile sociale devin tot mai
artificiale. Nu mai există cărări între vecini.
Amăgirea capătă dimensiuni globale. Avem mii de
prieteni virtuali. Comunicăm prin intermediul
pictogramelor (emoticoane, emoji, pokemoni).
Pozele, selfie-urile ne răpesc din esenţa momentelor,
ne extrag, ne decupează din realitate. Aborigenii
australieni cred că aparatul de fotografiat este o
capcană pentru suflet. Azi tehnologia mai e respinsă
doar de sectele radicale ale mormonilor,
menoniţilor, amishilor.
Pe bloguri, cenacluri virtuale, o
explozie de poezie si pseudopoezie. Grafomani,
pornolirişti, erotomaniaci. Cuvintele se amestecă ca
nişte cărămizi ce construiesc noul Babilon poetic.
Observ că duhul prezent în majoritatatea
acestor creaţii este unul al tristeţii. Actul scrierii a
fost damnat de divinitate, fiind dăruit oamenilor de
către îngerii căzuţi (a se citi civilizatori). De aici şi
“albastrul” acestor compuneri.
~ 13 ~
În vechime accesul la misterul scrierii

era accesibil doar unor categorii privilegiate: scribii
vechiului Egipt ce consemnau pe papirusurile lor din
trestie, totul, de la taxe, impozite, răscoale, războaie,
recolte, imnuri către zei, proceduri medicale,
indicaţii de îmbălsămare. Sau puternicii druizi ai
societăţilor celtice, singurii ce ştiau a interpreta
runele. Scrisul avea o funcţie magică, ritualică.
Însingurarea e prezentă şi în
catedralele poleite cu aur în care mulţimile se
împing , se agită într-o fervoare religioasă indusă.
Fără să se privească. Am pierdut noţiunea originară
a bisericii, cea de comuniune între oameni. De
interconectare subtilă , de împărtăşire. Orbi, mânaţi
de egoism scriem acatiste, cerem noroc, sănătate,
cerem bani, fără a ne gândi o clipă la cel de lângă
noi. Ne închinăm ipocriţi, dar nu vedem cerşetorii de
la poartă.
Însingurarea ne cuprinde ca o plagă
medievală, ca un poem de Edgar Allan Poe. Profeţii
noului mileniu predică individualismul. Individul,
rupt de familie, fără trecut, ori apartenenţă. Resurse
umane. În numele corectitudinii politice se duce o
cruciadă împotriva familiei traditionale. Formele de
organizare ale societăţii se schimbă. Matricea
orginală se deformează…
Panica în faţa imensităţii unui univers,
în care, până acum se pare că suntem singuri:
~ 14 ~
religiile se nasc şi mor în umbra veacurilor, dar

rugile noastre nu primesc nici un răspuns. Antenele
programului SETI scanează cerul, dar nu detectează
nici un semnal. Suntem o admirabilă anomalie într-o
lume infinită.
Exploratori : de la mit la sonde spaţiale

Curiozitatea - motorul ce a alimentat
dezvoltarea şi expansiunea umanităţii. Terra
incognita - termen istoric pentru teritorii care nu au
fost cartogafiate încă. Din timpurile mitice, oamenii
au fost tentaţi să exploreze noi teritorii, noi realităţi,
să sondeze profuzimile oceanelor sau să escaladeze
cei mai înalţi munţi. Curiozitatea a fost si motivul
pentru care am fost izgoniţi din Grădina Edenului,
spaţiul experimental în care am fost creaţi de către o
Inteligenţă superioară. Mărul echivalent cu
cunoaşterea binelui şi a răului. Dualitatea lumii.
Bogomilii si maniheistii considerati eretici de către
Biserica Creştină credeau că cele două principii
există într-o proporţie egală, într-o balanţă perfectă.
Mai înapoi, în timp, zoroastrismul considera ca
Ahura Mazda, creatorul universal este arbitru între
un prim fiu Spenta Mainyu, arhanghel al binelui şi
fratele său geamăn, spiritul răului, “distrugătorul” -
Angra Mainyu, identificat cu Ahriman. Dar să nu
divagăm. Să revenim în timpul primelor mituri, în
vechea Eladă, la primii exploratori: Iason şi ai săi
~ 15 ~
argonauţi în căutarea lânii de aur şi călătoriile lui

Ulise, descrise în Odiseea. Unul mergea în aval, spre
necunoscut, pe bâtrânul Danubiu, în timp ce celălalt
rătăcea concentric în jurul punctului de origine.
Călătoriile erau în acea perioadă adevărate probe
iniţiatice.
Spaţii geografice rămase în faldurile vaporose
ale legendei. Atlantida. Primele referințe cunoscute
la Atlantida se află în dialogurile lui
Platon Timaios și Critias, scrise în 360 î.Hr. În
Timaios, Critias, relatează ceea ce un
preot egiptean i-ar fi spus lui Solon într-o călătorie a
acestuia în Egipt. După spusele sale, egiptenii au
cunoștințe istorice ce se întind cu mult înapoi în
timp, ei știind fapte din istoria Atenei necunoscute
însăși atenienilor. Mai departe, el afirmă că Atena a
reușit să învingă o armată invadatoare numeroasă,
venită de pe o insulă aflată în Oceanul Atlantic, ce
era "mai mare decât Asia și Libia la un loc". La
scurt timp după victorie, în urma unor catastrofe
naturale, întreaga armată ateniană a fost distrusă, iar
insula Atlantida s-a scufundat în ocean.
În Critias, dialog rămas neterminat, acesta
relatează că în vechime zeii și-au împărțit între ei
pământul, Atlantida fiind încredinţată lui Poseidon.
Poseidon s-a îndrăgostit de o muritoare
numită Clito de pe această insulă, cu care a avut 10
copii. Cel mai mare, Atlas, a dat numele regiunii, și
~ 16 ~
a devenit primul rege al ei. Critias amintește apoi de

prezența naturii divine în atlanți, care i-a făcut să
respecte normele etice și să ducă o viață dreaptă.
Totuși, susține că această natură divină s-a tot redus,
ca urmare a amestecului cu muritorii de rând, și
atlanții au devenit mândri și au început să încalce
legile. Zeus, văzând acestea, i-a adunat pe zei în
jurul său pentru a le vorbi. În acest punct, dialogul
Critias ia sfârșit, și nu se știe ce urmează. Urmează
speculaţii şi mituri.
Explorarea lumii s-a desfăşurat, ab initio, pe
suprafaţa plană a unui univers geocentrist, după
nişte hărţi ce considerau Pământul ca fiind o
suprafaţă plană. Necunoscutul năştea în imaginaţia
strămoşilor noştri, monştri: în epopeea lui
Ghilgameş‚ în vestul extrem se găsea monstrul
Humbaba. Hercule călătoreşte spre capătul lumii
spre a se întâlni cu amazoanele, hesperidele şi
monstrul Geyron. Bineînţeles că centrul lumii era
considerat a fi în Babilon sau Atena. Axis Mundi.
Verticala traversa lumea reală spre Câmpiile
Elizee, Olimp ori Hadesul (Infernul). Dar
deocamdată istoria reală înregistrează primele
călătorii în necunoscut: regina egipteană Hatespsut
trimite o expediţie spre Ţara Punt, în timp ce
fenicianul Hannon navighează în jurul coastei
apusene a Africii, până în actualul Senegal, cu 500
de ani înainte de Hristos. Mai târziu, negustorul grec
~ 17 ~
Phytias, din colonia Massalia (Marsillia) ajunge

într-un tărâm nordic, Thule, poate Norvegia sau
Islanda.
Călătoriile presupun curaj şi tenacitate.
Alexandru cel Mare porneşte în propria călătorie, în
care angrenează un întreg popor, ajungând până în
India, croindu-şi drumul cu sabia.
Călătorii primelor secole erau şi războinici şi
negustori. Raţiunile care-i conduceau în drumul lor
erau în primul rând economice. Suveranii le
sponsorizau călătoriile în speranţa descoperirii
aurului. Vom vedea asta mai târziu, în timpurile lui
Cristofor Columb. Dar până atunci Eric cel Roşu
descoperă Groenlanda în 481, iar fiul său Leif
Eriksson debarcă pe coastele Labradorului -
Vinland.
Vikingii (varegii) Suediei coboară pe fluviile
Neva, Nipru şi Volga. Îi întâlnim şi la gurile
Dunării, în coloniile greceşti de la Pontul Euxin. De
unde şi expresia: „ de la varegi, la greci”, ce
desemna noul drum comercial.
Mai aproape de noi, în perioada feudală,
Marco Polo ajunge în China la curtea lui Kubilai
Khan. Mărturia sa, consemnată în „Cartea
minunilor” sau „Milionul” descrie lumea fabuloasă a
Asiei.
~ 18 ~
Există şi o istorie alternativă. A speculaţiilor

îndrăzneţe. Precum harta lui Piri Reis (1513).
Conform lui Piri, aceste hărți includeau opt hărți
ptolemaice făcute în vremea lui Alexandru cel Mare,
o hartă arabă a Indiei, patru hărți portugheze noi ale
Sindh-ului (astăzi Pakistan) și o hartă a Indiilor de
Vest realizată de Cristofor Columb. Unii specialiști
au susținut că sursa hărților este Biblioteca din
Alexandria, Jumătatea din hartă care s-a păstrat
prezintă coastele de vest ale Europei și Africii de
Nord, dar și coasta Braziliei, cu o exactitate
rezonabilă. Mai multe insule din Oceanul Atlantic,
inclusiv Insulele Azore și Insulele Canare sunt
reprezentate, precum și insula mitologică Antillia și,
posibil, Japonia.
Alte nume de referinţă: Bartolomeo Diaz care
atinge Capul Bunei Speranţe, Vasco da Gama care
va merge mai departe, descoperind (redescoperind?)
calea maritimă dintre Europa şi India.
Este perioada de mare efervescenţă a marilor
descoperiri geografice. În 1492 Cristofor Columb
descoperă America, Lumea Nouă, fără a realiza
acest fapt. Credea că descoperise drumul prin vest
spre Indii. Astfel noul continent va purta numele
unui alt explorator - Amerigo Vespucci,
Magellan – primul ocol al lumii pe mare,
repetat apoi de corsarul englez Francisc Drake.
~ 19 ~
Competiţia acerbă dintre Spania si Portugalia,

va fi reluată, la altă scară şi sub alt registru, între
noile puteri S.U.A, si U.R.S.S. Este vorba despre
explorarea spaţiului cosmic. Dar până atunci...
Exploarea fizică a lumii, a universului este
precedată de călătoria spirituală. Gândul este un
mesager trimis în viitor ca o săgeată ce străpunge
negura spaţială şi temporală. Exerciţiul acesta este
rezervat unor mari vizionari, poate inspiraţi de o
entitate superioară. De-a lungul istoriei, acest act
mărturisitor a fost plătit cu sacrificii imense.
Inclusiv prin ardere pe rug, ca în cazul lui Giordano
Bruno. Victimă a obscurantismului religios, el îşi
îndreaptă ochii spre stele şi scrie în 1584 „Despre
infinitatea universului şi a lumilor”. Este primul care
va susţine că universul e infinit si conţine un număr
infinit de lumi populate cu fiinţe inteligente.
Afirmaţia sa aminteşte de ecuaţia lui Frank Drake,
de care o desparte câteva secole. Ca şi cum marile
idei ar fi conectate, prin nişte fire invizibile. Iar
receptorii, fiinţe umane geniale.
Focul fizic a mistuit trupul lui Giordano
Bruno, dar scânteile ideilor sale au aprins alte şi alte
felinare omeneşti.
Galileo Galilei confirma prin telescopul său
improvizat fazele planetei Venus, descoperă cei
patru mari sateliţi ai lui Jupiter (numiţi de acum
sateliţi galileeni), observă şi analizează petele solare.
~ 20 ~
Este printre primii promotori ai heliocentrismului.

„E pur si muove!” ....
Johannes Kepler formulează şi confirmă
legile mişcărilor planetelor.
În Polonia, Nicolaus Copernic elaborează
teoria heliocentrică a sistemului solar. În
anitchitate, heliocentrismul a fost susţinut de
filozofii greci Aristarh din Samos, Phiolaos şi
Platon. Copernic dovedeşte inconsistenţa sistemului
ptolemeic ce susţinea teoria geocentrică.
Isaac Newton descrie legea atractiei
universale şi crează bazele mecanicii clasice
aplicabile atât mişcării globului terestru, cât şi a
altor corpuri cereşti.
Focul metafizic aprins de Giordano Bruno
luminează noaptea evului mediu şi propulsează
înainte, spre stele, umanitatea. Vor urma descoperiri
uimitoare în domeniul astronomiei . Şi suntem
numai la început...
„Precum în cer aşa şi pe Pământ!”.
Macrocosmos vs. Microscosmos. Ochiul
nebuloaselor, replicat în irisul nostru, în cochilia
melcilor. Mişcările planetelor în jurul Soarelui,
mişcările electronilor în jurul nucleului.
Călători, cuceritori bravi, ai înălţimilor şi
adâncurilor, luptând cu frigul sau căldura. Totul în
~ 21 ~
numele unei idei. Perioada romantică a

descoperirilor.
În 1911, Roald Amundsen atinge Polul Sud.
Pentru ca în 1926 să cucerească şi Polul Nord, la
bordul zeppelinului Norge. Frederik Cook (1908)
sau Robert Peary (1909) – primii la Polul Nord.
Tot la Polul Antarctica, alaturi de Amundsen,
românul Emil Racoviţă cu nava Belgica. Pentru ca
mai apoi să se dedice studiilor speologice şi
explorării adâncurilor peşterilor.
David Livingstone traversând Africa de la
Vest la Est, din Luanda (coasta Atlanticului) până la
Quelimane (tărmul Oceanului Indian).
James Cook descoperind Noua Zeelandă şi
debarcând în estul Australiei.
Tot la bordul unei corăbii, Beagle, în
călătoria în Chile, Peru, Ţara de Foc. Insulele
Galapagos, Charles Darwin dezvoltă teoria evoluţiei
speciilor. Tezele acesteia sunt:
1. Speciile se transformă treptat unele în
altele prin interacțiunea următorilor factori:
variabilitatea, ereditatea, suprapopulația, lupta
pentru existență și selecția naturală.
2. Variabilitatea individuală oferă material
pentru acțiunea selecției. Variabilitatea este
~ 22 ~
rezultatul corelației dintre organism și mediu, dintre

modificările condițiilor de mediu și acțiunea
factorilor interni specifici organismului.
3. Ereditatea fixează variațiile și face posibilă
acumularea lor în cursul generațiilor. Darwin admite
inconsecvent ereditatea caracterelor dobândite.
4. Suprapopulația este creșterea excesivă a
numărului de indivizi ai unei specii în raport cu
mijloacele de trai.
5. Lupta pentru mijlocele de trai dintre
indivizii speciilor apropiate (interspecifică) sau
dintre indivizii aceleiași specii (intraspecifică) duce
la supraviețuirea celor mai apți care se reproduc
preferențial.
6. Selecția naturală acționează totodată și prin
mijlocirea factorilor abiotici și prin mijlocirea
factorilor biotici. Selecția duce astfel la trierea
formelor mai bine adaptate și la accentuarea în curs
de generații a caracterelor adaptative; selecția
orientează variațiile neorientate.
În secolul XX aspiraţiile noastre se îndreaptă
spre stele. Icari moderni, redescoperim zborul.
Pentru prima dată în spaţiu, în 12 aprilie 1961 prin
Iuri Gagarin. Pentru ca în 16 iulie 1969, americanii
să-şi ia revanşa aselenizând pe Lună cu Apollo 11.
Echipajul e format din Neil Aiden Amstrong,
~ 23 ~
Edward Eugene „Buzz” Aldrin şi Michael Collins.

Teoriile conspiraţiei alternează între extreme: n-am
fost niciodată pe Lună sau acolo e plin de
extratereştri.
Astronautul Edgar Mitchell, veteran al
NASA, component al misiunii Apollo 14 din 1971 şi
al şaselea om care a păşit pe Lună, a făcut o
declaraţie cel puţin ciudată: el consideră că
extratereştrii au jucat un rol important în
împiedicarea unui război nuclear între Statele Unite
şi Uniunea Sovietică la începutul Războiului Rece:
“White Sands era un teren de testare a
armelor atomice — iar extratereştrii voiau să ne
cunoască capacităţile militare. Ne-au împiedicat să
pornim războiul şi ne-au ajutat să instalăm pacea pe
Pământ”, a declarat Edgar Mitchell, citat de The
Mirror.
Cert este faptul că ultima misiune lunară cu
echipaj uman, Apollo 17, a avut loc între 7 – 9
decembrie 1972, iar de atunci aproape jumatate de
secol fără misiuni. De ce oare?
Enumerăm numele acestor pionieri: Pete
Conrad, Dick Gordon, Alan LaVern Bean (1969),
Alan Shepard , Stuart Roosa, Edgar Mitchel (1971),
David Scott, Alfred Worden, James Irwin (1971),
Eugene Cernan, Ron Evans si Joe Engle (1972).
~ 24 ~
De pe site-ul Nasa, informaţii fascinante şi

oficiale despre navetele spaţiale Columbia şi
Challenger. În 28 ianuarie 1986, tragedia navetei
Challenger, care va exploda cu 7 oameni la bord.
Ruşii lansează pe orbită staţia spaţială MIR,
americanii telescopul Hubble.
Căutarea inteligenţei extraterestre.... poate
vom găsi ecouri a unor străvechi şi uitate civilizaţii
pământene.
În 1896, Nikola Tesla sugerează că sistemul
său de transmisie electrică wireless ar putea fi folosit
pentru a contacta fiinţe de pe Marte. În 1899 crede
că a identificat semnale de pe altă planete, dar s-au
dovedit a fi doar semnale de la experimentele radio
europene ale lui Marconi.
Despre Nikola Tesla, Henri Coanda afirma:
“Toate invenţiile i s-au derulat mental, le-a
previzualizat. De asemnea, toate au fost
perfecţionate, au fost corectate într-o proiecţie
mentală atat de reală, încât niciodată un aparat
imaginat de el nu a dat greş. Totul a functionat
perfect, fără corecţii ulterioare, totul a fost construit
fără experimente preliminare. Nikola Tesla şi-a
dezvoltat o capacitate neobişnuită de proiecţie
astrală în alte dimensiuni, în care şi-a găsit numeroşi
prieteni. Aşa cum a comunicat cu fiinţele din eteric,
Tesla a făcut cunoştinţă cu tehnica în eteric, tehnica
~ 25 ~
pe care a vazut-o descompusă, în detalii, în

funcţiune”.
În 1960, astronomul şi astrofizicianul Frank
Drake derulează proiectul OZMA (numit după
regina lui Oz din povestirile fantastice ale lui Frank
Baum) în care examinează cu telescopul de la Green
Bank, West Virginia stelele Tau Ceti şi Epsilon
Eridani. Este primul experiment al programului
SETI (Search for Extra-Terestrial Intelligence).
Nu suntem aşa de speciali cum am dori să
fim, Caleea Lactee fiind o galaxie minusculă printre
miile de galaxii. Și totuși conține un număr între 50
si 100 de miliarde de stele! Iată cât de infimi părem
în comparație cu Universul și totuși cât de speciali
prin unicitatea a acelui ceva ce ne animă, numit
viață.
În 1961, tot la Green Bank, Frank Drake
concepe o ecuație care estimează numărul de
civilizații extra-terestre din propria noastră galaxie:
Ecuația lui Drake este:
N = R ∗ × f p × n e × f ℓ × f i × f c × T
{\displaystyle N=R^{\ast }\times f_{p}\times
n_{e}\times f_{\ell }\times f_{i}\times f_{c}\times
T\!}
~ 26 ~
unde:
N = numărul de civilizații din galaxia noastră
cu care comunicarea poate fi posibilă
și
R* = rata medie pe an de apariție a stelelor în
galaxia noastră. Estimare: între 10 și 1
fp = numărul stelelor care au sisteme
asemănătoare sistemului solar. Estimare: între 1
(fiecare stea are sistem planetar) și 0,1 (o stea din
zece are planete)
ne = numărul mediu de planete care pot
sprijini apariția și existența vieții. Estimare: între 5 și
1
fℓ = numărul planetelor care îndeplinesc
condițiile de apariție a vieții și pe care apare efectiv
viața la un moment dat. Estimare: 1, deoarece toți
cercetătorii au considerat că viața apare întotdeauna
pe o planetă care întrunește condițiile de apariție a
vieții
fi = numărul planetelor pe care a apărut viața
și care a evoluat la inteligență. Estimare:1, deoarece
toți cercetătorii au considerat că viața evoluează spre
inteligență întotdeauna
~ 27 ~
fc = probabilitatea ca formele de viață

inteligente să aibă capacitatea și dorința de
comunicare cu alte civilizații. Estimare: între 0,2
(luând ca etalon civilizația noastră se consideră că ea
s-a născut din 5 civilizații antice: egipteană, greacă,
romană, hindusă și sumeriană) și 0,1 (a fost nevoie
de zece civilizații antice pentru apariția celei actuale:
egipteană, greacă, romană, hindusă, sumeriană,
maiașă, incașă, olmecă, chineză și hitită)
T = timpul în care o civilizație atinge stadiul
tehnologic avansat necesar comunicării cu alte
civilizații stelare.Estimare: între 109 ani (durata
medie de viață a unei stele cu sistem planetar) și 102
ani (un secol, durata maximă a unei civilizații
tehnologice care se autodistruge)
Cu valorile maxime (scenariu optimist)
rezultă:
N = 10 x 1 x 5 x 1 x 0,2 x 109 = 10 miliarde
de civilizații.
Cu valorile minime (scenariu pesimist)
rezultă:
N = 1 x 0,1 x 1 x 1 x 0,1 x 102 = 1 civilizație
(a noastră)
Un optimist incurabil şi fondator al
proiectului SETI, a fost Carl Sagan, autorul
romanului „Contact”. Cu lucrarea „Dragonii
~ 28 ~
Edenului” el va câştiga premiul Pulitzer pentru non-

ficţiune.
Unde oamenii încă nu au putut să ajungă, au
trimis sondele spaţiale, începând cu Voyager 1 şi 2
în 1977, care iniţial au orbitat în jurulul lui Saturn şi
Jupiter, pentru ca acum să se afle cu mult după
orbita lui Pluto.
În 1972 Pioneer 10 spre Jupiter, Pioneer 11
spre Saturn, în 1982 Galileo spre Jupiter şi lunile
galileeene...
La iniţiativa lui Carl Sagan, Pioneer 10 va
purta spre nemărginirea spaţiului o placă din
aluminiu anodizat cu aur cu un mesaj: siluetele unui
barbat (care salută) şi a unei femei, poziţia Soarelui
faţă de cei 14 pulsari şi centrul galaxiei, diagrama
sistemului solar, reprezentarea moleculei de
hidrogen, traiectoria lui Pioneer 10....
În 2006 este lansată sonda New Horizons,
care în 14 iulie 2015 va transmite imagini uimitoare
de pe Pluto, dovedind că planeta e acoperită de o
mare cantitate de gheaţă.
Viitorul este o poezie, făurită de imaginaţia
noastră ce se roteşte în jurul planetei-matrice...
~ 29 ~
Ființe ceramice
(din volumul „Elegii fluide”)
Suntem fiinţe ceramice

Din lut roşu făurite
Şi şoapte ebraice
Pe malul Mării Moarte.
Avem suflete de porţelan

Delicat suspendate în balanţă,
Un mare sat uman,
Fiinţă cu fiinţă.
Avem aripi incipiente

Pentru zborul-metamorfoză
Şi doruri latente
Spre divina simbioză.
Purtăm în vasul sufletului

Focul iubirii,
Pecetea sărutului,
Legământ al nemurii.
~ 30 ~
Mesaje (Ev-iziune)
(din volumul „Elegii fluide”)
Timp încastrat în secunda de acum,

Fiinţăm în chihlimbarul clipei,
Trecutul s-a volatilizat ca şi cum n-ar fi fost,
Viitorul potenţial nu a ieşit din cocon,
Compartimentat în nişele universului-fagure.
Suntem cu toţii contemporani -
Cyborgi, clone şi pigmei din Africa,
Triburi amazoniene închinându-se
Avioanelor transcontinentale,
Ori oameni-robot închinându-se Zeului-Maşină,
Civilizaţie la apogeu
Ciclic resorbindu-şi Apocalipsa,
Precum în atom aşa şi în cosmos...
Gravităm în jurul centrului,
Nucleu sau Soare,
Cosmogonie pornită din Unicul punct.
Protoni şi electroni în dans nebun spre devastare,
Pe Terra un titanic război nevăzut,
Bătaia aripii unui înger,
Sunet de trâmbiţă sfârtecând văzduhul...
~ 31 ~
Mieii se nasc în fiecare primăvară

(din volumul „Şevalet terapeutic”)
Viaţa devine uneori un univers paralel şi
palpită subteran, tainic, dar ecourile ei sunt atenuate
de “Bastilia” digitala. Amăgirea interconectării ne-a
separat într-un creier universal. Neuroni solitari
comunicând prin sinapse fragile şi iluzorii. Emitem
pe frecvenţe codificate, servind inconştient un scop
sumbru. Cobai într-un experiment halucinant, ne
amanetăm zilnic fărâme de suflet, primind înapoi
arginţi şi endorfine. Iar când vrem să ne recuperăm
memoria, nu mai avem cu ce. Diamantele au fost
devorate de p(orci).
Construim cu frenezie un Turn Babel şi
scrijelim basoreliefuri sau mâzgălim fresce. Suntem
nişte “golemi” placizi şi docili. Minţile noastre se
cufundă în lut şi noroi, iar pe frunţi ne sclipesc
cifrele binare ale damnarii. O lume cuprinsă sub
cupola metalică prin care aleargă curenţi subtili si
invizibili. Revenim la simboluri, ne lobotizăm şi
uităm să simţim. Primim comenzi şi ne mişcăm
“liberi” intr-o închisoare ce ne proiectează într-o
lume disimulată prin ochi de sticlă şi cristale
colorate. Mesajele şi imaginile ne agresează terenul
subteran, iar arşiţa alienării ne toropeşte. Regresia
spre hieroglife, rune şi idoli tridimensionali.
Conştiinta devine un papirus ce absoarbe cerneluri
de plumb, un burete îmbibat cu temeri si superstiţii.
~ 32 ~
Falsa eliberare ne răpeşte din lume si ne aruncă în

tunelul abisal. “Ţara minunilor” înlocuieşte
simbolurile vitale cu imagini caleidoscopice. Uităm
finalitatea şi ne înălţăm creativ spre a ne prabuşi cu
aripi retezate sau aripi topite sau pur şi simplu
nenăscute.
Totul devine vandabil şi accesibil. Monştrii
semantici răcnesc în agora. Nietzsche dă mâna peste
veacuri cu Zarathustra şi declară emfatic:
“Dumnezeu a murit!”. Oboseala divină din ereziile
bogomilice ne invadează minţile. Cohortele poartă
stindardul înălţat de filozof şi răvăşesc trei
continente. Trăim într-o efervescenţă fenomenală a
conceptelor. Mantia dogmelor a fost sfâşiată, la fel
şi catapeteasma templului. Idei suave, magice,
strălucitoare, ademenitoare. Contradictorii.
Babilonul perfid se reconstruieşte din cărămizi
roşiatice de lut. Cărămizi arse în cuptoarele
alchimiştilor noului veac şi inscripţionate cu semne
cabalistice. Reinventează flogistonul şi particula
divină. Avânt luciferic purtând stindardul atâtor
Atene, Walkirii si Lilith-uri. Panteonul temerilor
ancestrale este amestecat în creuzeutul noului
ecumenism, topit în magma druidică şi revărsat
asupra noastră într-o tentativă de confiscare a
euharistiei.
Iubirea este cufundată în mierea dulceagă a
hierofaniilor resuscitate şi tăvălită în puful alb al
~ 33 ~
vestalelor din templul binar. Apoi este proiectată

empatic pe autostrada informaţională. Fiecare
conştiinţă are pregătit “drogul”, iar capcanele sunt
presărate cu bobiţe dulci de rodie. Muşcăm merele
pârguite cu lăcomie şi cu ochii larg deschişi şi apoi
începem să ne temem şi să alergăm. În cerc. Cu
şanse infime de evadare. Străpungem câte un fald
vaporos sau un perete de carton pentru a ne regăsi
mereu acolo. Iar cei puţini care întrezăresc şi aleg o
alta cale – cea cu spini si rugi de mur, sunt
împovăraţi cu etichete. Sunt aruncaţi în coşul cu
şabloane şi rebuturi. Poartă stigmatul arderilor de
tot. Sunt piromani ce şi-au stropit uniformele cu
lichidul inflamabil al acceptării christice. Flăcările
sunt stinse preventiv cu pulbere şi praf. Nu se
acceptă decât standarde, chiar şi neconvenţionalii şi
aparenţii boemi se inchină zeului standardizării. Cei
atinşi de mirajul creativităţii, cred că sunt liberi.
Libertatea este un concept relativ si absurd în ziua
de astăzi. E doar un mit inventat de creierele rapace
şi servile ale consumerismului. Magistrală păcăleala.
Marfa din bazarele orientale, suuk-urile
magrebiene ori târgurile şi burgurile medievale este
mai tangibilă decât oricând. Consumând, ne
consumăm propria esenţă. Dar divinul devine tot
mai intangibil. E furat de hoţii de vise şi înlocuit cu
surogate. Corăbiile au devenit tot mai rare. Sufletele
– arcă sunt acostate de piraţii globalizării. Zi de zi se
pierd bătălii în oceanul utopiilor.Tot mai multe
~ 34 ~
“suflete moarte” şi îngeri săgetaţi în zbor de

Cupidoni şi Afrodite cu inimi de silex. Eros vs.
Psyche, furtuna împotriva soarelui. Bătălia se poartă
în cutia tot mai aglomerată a unei Pandore reabilitate
de stăpânul miturilor şi al legendelor. Însă Speranţa,
pe care unii o numesc Nădejde, încă luptă frumos. În
fiecare primăvară se nasc mieii albi, sfidând
sacrificial clocotul caz(a)nelor. E frumos şi etern,
când ştii că promisiunea nu poate fi ştearsă de
nimeni. Ea exista înainte de a ne naşte noi. A fost
acolo înainte de vis. Este tipărită pe afişul initial,
înainte de a fi creată bobina cinematografică. Filmul
ruleaza independent de noi. Noi avem doar
posibilitatea de a alege mereu două posibilităţi, clipă
de clipă. Dincolo de realitate si oniric există un
spaţiu unic.
Iar prima taină este leacul lăsat pentru lume.
Esenţa taumaturgică este codificată aici. Unica
terapie, dar şi cea mai grea cale. O simplă adunare.
Comuniune cu acelaşi rezultat. Mereu redusă la o
singura cifra : 1. Mereu invingându-l pe zero sau
non-existenţa sau antimateria sau ce nume o purta
nimicul.
Arborele vieţii nu este echivalent cu arborele
cabalistic. Acela e un arbore fără rădăcini. Fluviul ce
s-a revarsat din cuvânt curge mereu şi nu poate fi
stăvilit de nici o barieră omenească sau demoniacă.
Iar numele lui este Iubire, indiferent din câte trepte
~ 35 ~
este alcătuită. E de ajuns să rezonezi o singură dată

cu vibraţia primordială şi atunci vei întrezări
Izvorul. Şi îl vei aştepta cu răbdare pentru a ostoi
focul din mintea ta de paie. Şi mai târziu poate se va
aprinde un alt foc. Sau nu. Aici stă toata frumuseţea.
Poate va pogorî în ultima ta clipă.
Dar până atunci mieii se nasc în fiecare
primăvară. Alegoria naturii este o carte pe care
mereu înveţi să o citeşti. Câteodată încerci să
spulberi mantrele temporale şi să trăieşti în timpul
liturgic. În fiecare zi retezi câte o ancoră, învingi o
limitare. Dar oceanul e imprevizibil. Mai cazi în apa
verde şi salină, mai dansezi cu meduzele şi delfinii.
Uneori eşti înghiţit de un cetaceu. Aprinzi focul
interior şi îl invoci pe Platon. Te scuipă pe mal
precum pe Pinochio-ul rabinic. Algele îţi oblojesc
rănile, apoi găseşti un pai şi îţi construieşti altă
corabie. Iar grăunţele din spic le sădeşti în grădina
pierdută. Uneori eşti captiv în năvod si te zbaţi ca un
peşte pe uscat. Aerul unora este moartea altora. La
fel şi apa. Sau focul.
Primăvara este anotimpul cel mai greu. În
primele veacuri, termenul de primăvară anunţa o
nouă prigoană. Poate de aceea “lumea se teme şi
aşteaptă”. Când înveţi să nu te mai temi şi să
iubeşti? Complicat. E greu să te temi de ceva
irecogniscibil, darămite să iubeşti. Dar mieii se nasc
primăvară de primăvară. E un început şi să accepţi.
~ 36 ~
Şi primăvară de primăvară ne urcăm în corabia

noastrăşi pornim pe mare fără busolă si cu catarge
zdrenţuite. Navigăm cu toţii către un munte cu
măslini, dar câti dintre noi ajungem oare acolo?
Caragiale reloaded
Suntem o societate consumeristă. Consumăm

cu un apetit pantraguelic toate produsele vandabile.
Printre acestea se află şi produsele media. Prostul
gust si non valoarea ne invadează fiinţa, ne pătrund
în cămin prin ecranele televizoarelor, prin displayul
monitoarelor, prin portavocile vehiculelor electorale.
Mecanismele de tip Pavlov ne determina reactii
automate ale glandelor ce secreta endorfinele în
momentul în care vizualizăm produsele decadente.
Chiar dacă dispui de un background şi un set de
valori puternic nu poţi rămâne imun. Omul este o
fiinţă prin excelenţă mimetică. La un anumit
moment modelele proaste intră în normalitate. Ceea
ce respingeai devine o banalitate, o realitate ubicuă.
Şi începi să te transformi, devii acea fiinţă grobiană,
intri în “normalitatea” programată ca fiind normală.
Renunţi la Imitatio Dei şi devii un căţel al lui Pavlov
căruia un anumit stimul îi declanşează salivaţia
excesivă. Reducând la societatea românească,
~ 37 ~
retrăim avatarul perioadei lui Titu Maiorescu şi

drama generaţiei sale, preluarea formelor fără fond.
Am sentimentul amar că fondul societăţii romăneşti
se află în pragul dezintegrării, pauperizării şi
alienării. Este o societate caricaturală în care
caricaturile desenate cu linii groase de nesimţire
asfixiază rarele portrete renascentiste de bun simţ.
Atlasul de mitocănie urbană pare un demers
umoristic, amuzant, dar în realitate revelează o
tragedie. Şi tragediile antice au întotdeauna finaluri
dezastruoase.
În timpurile lui I. L. Caragiale, moravurile

societăţii erau caricaturizate în tuşe groase, cu ironie
şi spirit caustic. Era o societate superficială, ce trăia
o continuă boemă şi o „vie en rose”. Mai târziu, fiul
acestuia, Mateiu Caragiale va imortaliza decadenţa
aceleiaşi societăţi, zugrăvește nobilimea
crepusculară, o lume în descompunere, a orgiilor și a
personajelor dantești, ieșite parcă din tablourile lui
Hieronymus Bosch.
Războaiele mondiale remodelează traumatic

aceste lumi. Din 1945, România intră sub spectrul
roşu al comunismului. Este naturalizată poliţia
politică sovietică, sub chipul monstruos al
~ 38 ~
Securităţii. Lumea vorbeşte în soaptă. Un banc din

respectiva perioadă:
„Să nu gândeşti. Dacă gândeşti, să nu

spui. Dacă spui, să nu scrii. Dacă scrii, să nu
semnezi. Dacă semnezi, să nu te miri. „
Lumea tremură la cozi, privind cu suspiciune

securistul de serviciu.
Scriitori hărţuiţi de securitate, câteva nume:

Eugen Evu, Ana Blandiana, Paul Goma, Mircea
Dinescu...
APEL spre publicare
„Subsemnatul Evu Eugen, scriitor trăitor în

locul natal Hunedoara, cunoscînd că dintre toţi
scriitorii convivi din Ardeal, sunt unicul care a făcut
publice dosarele Institulului de Istorie imediată,
C.N.S.A.S.- ( recent donate Bibliotecii Judeţene
Ovid Densusian, spre a fi accesibile tuturor celor ce
doresc să le cunoască)- opinez că ar fi MORAL ca
fiecare dintre noi care au fost urmăriţi şi hărţuiţi de
fosta securitate, fiind sunt datori faţă de Literatura
Română şi generaţiile următoare, întocmitoriii de
Istorii şi Dicţionare, ş.c.l., să le facă publice, spre a
contracara oribilul mecanism al ŞANTAJULUI şi
~ 39 ~
MANIPULĂRII, de la om la om, de la instituţie la

instituţie.
Solicit aceasta deorece am constatat o uriaşă
diversiune extraculturală, care funcţionează după
1989, diversionist, model securisto-activistic
criptocomunist, fie a „informaţiei”, prin
„dezinformare!”, (cu efecte catastrofice Naţiunii,
perpetuînd discordiile şi demagogia
cameleonică din totalitarism),- pentru Memoria
colectivă. Fie cel puţin în virtutea creştinei scrieri că
ADEVĂRUL NE VA FACE LIBERI.
Cu încredere, vă mulţumesc şi vă doresc sănătate.”
Eugen Evu, 10 Iunie 2015
Manifest
Învinuind pe alţii, nu te disculpi pe tine

Altfel bătrâna boală a ego-ului chior
Continuă ca Răul hrănindu-se din Bine
În scenă şi în sală şi-n pluralul în lume spectator
Se camuflează Vrajba atoate distructivă

A gropilor comune şi-n supravieţuitori
Otrava pâinii-n lume-i fetişul din colivă
Trăind murim, dar Vieţii să nu îi fim datori.
~ 40 ~
Eugen Evu
Şi totuşi oamenii ascultau seara Europa

Liberă. Şi totuşi circulau bancurile despre dictator.
Erau mecanisme psihologice subtile prin care se
refulau frustrările generate de dictatură. Scriitorii,
actorii eludează cenzura introducând în texte
celebrele „şopârle”.
Banc: „Un banc din vremea aia, care exprimă

foarte bine atmosfera, jocurile lingvistice.
„Doi pensionari discută. Unul spune «Iar

plouă!». Cel de-al doilea răspunde: «Da, ‘tu-le
muma lor!».
„Un bulgar vine să-şi petreacă vacanţa în

România, iar la întoarcerea acasă prietenii îl întreabă
cum a fost. - Groaznic! am stat toată perioada în
hotel, încuiat în cameră! Mi-era groază să cobor
chiar în restaurant sau la bar, mi-era o frică de
moarte! - Frică? De ce? - Fiindcă peste tot am văzut
oameni umblând cu ţevi metalice în mâini şi
întrebându-se unul pe altul: «Ai prins bulgarii?»“.
“O vedetă de pe strada mea”, poezia care i-a adus

Anei Blandiana statutul de scriitor interzis:
~ 41 ~
„Înainte de a merge mai departe / Trebuie să deschid

o paranteză / (Adică un capitol din carte / Sau din
poveste) / Despre cineva care nu este / Nici
maidanez, nici maidaneză. / De fapt, în cazul lui, /
Epitetele nu explică nimic, / Mai bine să vă spui / Că
este vorba de Arpagic.
Şi când am spus Arpagic / Cred că e suficient / Ca să

nu mai explic / Şi să ştiţi pe moment / Cine este
acest personaj, / Pe care-mi permit / Să-l numesc cel
mai vestit / Motan din oraş. / Căruia i s-au scris
poezii / Şi i s-au făcut portrete, / Aşa cum se
obişnuieşte printre vedete.
Despre care, pe lângă toate, / S-au făcut şi desene

animate / Palpitante şi pline de umor / Date la
televizor. / Ei bine, după toate aceste succese / De
necontestat / Şi de necrezut, / Arpagic, cum era şi de
aşteptat, / S-a cam încrezut. / Dar nici nu e de
mirare: / Când iese la plimbare / Toată strada
emoţionată / Se îmbulzeşte să-l vadă;
Ferestrele se dau de perete, / Copiii uită de caiete, /

Crengile se apleacă peste gard, / E o aglomeraţie ca
pe bulevard, / Maşinile sunt obligate / Să
încetinească, / I se aruncă ocheade / În manieră
pisicească, / I se dau flori, / Pâine cu sare, / Câte-o
scrisoare în plic / Şi toată lumea strigă / Ar-pa-gic!
El înaintează important şi hai-hui, / Dă un sfat,
~ 42 ~
ascultă un protest mai sonor / Ca acela al unei cloşte

cu pui / Împotriva unui motan vânător, / Distribuie
zâmbete, strângeri de labă, / Câte o amendă / Sau,
mai degrabă, / Admonestare / Şi toată lumea e atentă
/ Şi recunoscătoare. / Ba se suspendă/ (să vezi şi să
nu crezi) / Până şi luptele dintre maidaneze şi
maidanezi!
Şi (culme a culmilor) mi s-a relatat / Ca un şoricel, /

Care-aştepta să fie înşfăcat / De Domnia-Sa, /
Scâncea subţirel / Printre suspine: / Ce cinste pentru
mine / Să mă înghită chiar El! / În această situaţie
năzdravană / Mi se pare normal / Că Arpagic nu-şi
mai încape în blană / Şi se crede fenomenal.
Încât chiar mă mir, în consecinţă, / Că mai răspunde

când îl chem / (Oferindu-i, bineînţeles, drept
recunoştinţă, / Un poem!). / Probabil că în firea / Lui
de celebritate / Ajunsă la apogeu / Mai răzbate, /
Câteodată, / Cu greu, / Ca o erată, / Amintirea / Că e
personajul meu.”
VICTOR ISAC
Una dintre întâlnirile esenţiale ale vieţii mele

a fost cea cu un OM de o modestie şi o bunătate
rară. A fost printre primii oameni de cultură care mi-
au citit primele experimente poetice şi m-au
~ 43 ~
încurajat să scriu. Îi datorez enorm şi păstrez si

acum o poză din 2001 de la Galeria de Artă
Hunedoara şi o carte dăruită de maestru: “Religia în
perspectiva viitorului”, pe a cărei primă pagină
scria: “Tânărului talentat şi gânditor pasionat Mihai
Victor Afilom, aleasă consideraţie pentru străduinţe,
cu urări şi încredere în succes, în cartea lui”. Această
încredere cu care m-a investit mă onorează şi mă
determină să-mi urmez propriul meu destin literar,
că o fi bun, că o fi rău, aceasta numai cititorii pot să
decidă.
Victor Isac – s.a născut în 29 decembrie 1917
in comuna Zlasti raionul Hunedoara, fiul lui Simion
si Galenia, agricultori. Studii: licenţiat in filozofie,
membru al Partidului National Taranesc. In 1958
era controlor ethnic, domicilia in Hunedoara, str.
Nicolae Balcescu, nr. 38, avea 0.54 ha pământ, era
căsătorit şi avea 2 baieti. Antecedente penale: a mai
fost condamnat 5 ani pentru uneltire in 1945. A fost
arestat 10 aprilie 1958 si condamnat la muncă
silnică pe viaţă pentru uneltire contra ordinii sociale
(art. 209 C.P.). Prin Decretul Lege 5/1963 i s-a redus
pedeapsa la 25 ani. A fost eliberat în 31 iulie 1964.
A fost deţinut în următoarele penitenciare: Deva
(10.04.1958 – 14.07.1959), Jilava (14.07.1959 -
17.09.1959), Galaţi (17.09.1959 - 2.11.1960),
Botoşani (2.11.1960 - 11.03.1964), Aiud
(11.03/1964 - 31.07.1964).
~ 44 ~
În volumul “Şerpii Soarelui” îi dedicam

următorul poem….
MAESTRUL(omagiu)
Îi privesc fruntea senină,

Şuviţele de nea,
Ochii profunzi,
Mâinile delicate
Şi mă întreb siderat
Oare câte patimi l-au răscolit,
Câte năzuinţe l-au mistuit,
Câte temniţe l-au zăvorât,
Câte lanţuri l-au încătuşat.
Dar el a rămas acelaşi
Vertical, demn şi neîngenunchiat,
Ca pasărea Phoenix s-a ridicat din cenuşă
Purtând un tulburător testament
Dedicat celor ce vor urma.
Torţionarii au pierit de mult
El a rămas,
Sfinx în calea furtunii.
O lumânare pâlpâie tremurând pe masă,
Pana alunecă pe foaia îngalbenită de timp
Într-un labirint infinit de monade
Revelând taine oculte,
~ 45 ~
Hori nebuneşti de idei,

Ameţitoare cascade de iluzii,
Arteziene utopice,
Mănunchi de raze îngemănat,
Orbitoare vârtejuri de lumini diamantine,
Plasa de veghe şi împletiri subtile,
Şuvoaie clocotitoare de magmă,
Simfonii înşelatoare de sirene.
Şi în mijlocul lor
Precum Ulise încătuşat de catarg
Veghează asupra tuturor
Un Zalmoxis reîncarnat
Purtând în mâini potirul
Înţelepciunii absolute.
Iată motto-ul cărţii “Religia în perspectiva

viitorului”:
“Eu gândesc, deci sunt.” Descartes

“De ce sunt?” se întreabă orice om.
Răspuns: Eu gândesc şi cred, şi astfel sunt şi
ştiu de ce sunt.
~ 46 ~
Ghişeul - schiţă absurdă
(“During the times of universal deceit,

telling the truth becomes a revolutionary act” -
George Orwel)
Singularitatea mea pătrunse accelerat în

instituţia fratelui mai mare. Ghişeele erau aliniate cu
precizie milimetrică şi în spatele fiecăruia zâmbea
câte o singularitate amabilă. Un vag parfum chimic
al unui odorizant plutea în spaţiul interior. Am
calculat rapid calea până la un ghişeu unde falsa
amabilitate afişată era cât mai impersonală. Pur şi
simplu doream cât mai puţină interacţiune, aveam
nevoie de codul de bare ce trebuia imprimat pe
hârtia pe care o ţineam în mână. Codul de etică al
funcţionarilor ne impunea tuturor statutul de robot.
Şi apoi camerele de supraveghere din acest salubru
spaţiu orwelian îşi pândeau angajaţii ca nişte bufniţe
mecanice. Timpul picura printre clickurile mouse-
ului. Temperatura ambientală era reglată pentru
confortul optim. Privirile noastre goale se întâlniră
prin geamul securizat. Click, click, click, apoi
foşnetul familiar al imprimantei. Funcţionara îmi
întinse maşinal hârtia solicitată. Kafka surâdea
undeva din tabloul de pe perete. Ori era doar un chip
~ 47 ~
oarecare de pe afişul cu lupta anticorupţie. Nu eram

sigur. Circuitul inutil al documentelor era complet.
Maşinăria infernală de calcul înregistrase solicitarea.
Uşa se deschise şi iarna maternă mă învălui cu
aripile ei de gheaţă....
Dialog liric cu poetul Ovidiu Băjan
Poetului Ovidiu Băjan

Zeii au adormit în nexusul galaxiei,
Pe Terra - război nevăzut,
Suflete-înger ascendente,
Recolta veghetorilor.
Zeii au încremenit în basoreliefuri,
Babilon, Egipt, Atena, Roma, Iudeea...
Zeii şi-au presărat sămânţa
În cuvânt, hieroglife, rune, litere...
Lupta ta e cu sinele tău, sinele meu...
Mici crâmpeie de duh divin
Semănate în suflet,
Îmbrăţişează-ţi umbra,
Acceptă-ţi dumnezeirea, Iacob,
Invinge teroarea morţii,
Lumina e în tine,
Cerul ne priveşte din interior.
Mihai Victor Afilom, 09.08.2016, Hunedoara
~ 48 ~
Poetului Mihai Victor Afilom

prieten bun şi gentilom
printre-atâtea frunze care

de tristețe au murit
dumnezeu o frunză pare
ce-a căzut din infinit
prin tăcute cimitire

toate-nchise-n al meu stern
dumnezeu e-o amintire
tatăl meu deloc etern
printre umbrele-nserării
e o umbră Dumnezeu
certând valurile mării
zbuciumate-n craniul meu!
9.08.2016
Nice
Ovidiu Băjan
~ 49 ~
MASCA DIN OGLINDĂ
(Se dedică părinţilor mei Floarea şi Victor,

Claudiei, lui Valentin şi Annei-Sarah – FAMILIEI
care a crezut în mine şi m-a sprijinit necondiţionat în
cele mai grele momente)
Interviu Recenziicartibune.ro (Blogul meu

de cuvinte Fluturi) – Mela Ruja Diaconu
1. Cine sunteți?
Sunt ceea ce sunt. Aici şi acum. Trecutul s-a

volatilizat, viitorul este o probabilitate
matematică. Sau mai bine zis, sunt ceea ce devin.
Îmi place să cred că sunt un om în continuuă
evoluţie, ce incearcă să pună întrebarea justă, la
fel ca Parsifal. Cum mă exprimam într-un poem,
sunt un Nils Holgersson ratacit in basmul
propriei existenţe, un explorator al propriului
subconştient, dar şi un observator al scenei
lumii. Cu ochii aţintiţi spre stele şi semnalele
subtile transmise de cosmos.
~ 50 ~
Câteva repere autobiografice: sunt născut în

oraşul cu furnal şi castel – Hunedoara, în 9 iunie
1979. Am absolvit, în joacă, o facultate
politehnica, specializarea electromecanica, fără
vreo legătură specială cu aptitudinile
mele.Traseul profesional, la fel de sinuos:
gestionar la o firma de IT, designer la o firma de
publicitate, operator calculator la o firma de
distributie cartele telefonice, broker (agent de
servicii de investitii financiare), inspector de
asigurari, recuperator de creante, casier, in
prezent inginer ecolog la o firma de salubritate.
Ca o viaţă alternativă. Viaţa mea interioară şi
reală: literatura.
2. Cum a fost prima legătură cu lectura?
Misterul universului de simboluri, alfabetul

m-a fascinat din copilărie şi astfel am învăţat să
citesc de la 4-5 ani, mai bine zis “am furat”
această taină de la tatăl meu şi sora mea mai
mare. Prin clasa a II-a ingrijorată de apetitul
mare de lectură, concomitent cu neglijarea
programei şcolare, mama mi-a încuiat toate
cărţile într-o valiză mare. Dar eram deja
“virusat”. Paradoxal, mama mea este aproape
nevăzătoare. De aici şi “furia” asta de a citi. Ca o
~ 51 ~
recuperare a memoriei, ca un gest revendicativ

de restaurare a copilăriei ei triste, fără lumina
terapeutică a lecturii.
3. Cinci sau mai multe cărți pe care le

recomandați cititorilor noștri.
- Mircea Eliade – “Tratatul de istorie a

religiilor”, dar si nuvelele fantastice
- Frank Herbert – Saga “Dune”
- Jack Kerouack – “Pe drum”
- Richard Bach – “Pescăruşul Livingstone”
- Eugen Evu – “Tresărirea focului”,

“Psihoteca”,” “Ana Daina”, “Biopoesis”,
“Poarta”, “Continuua plecare”…..
4. Cum ați simțit impulsul de a scrie!
Am început să scriu într-un exerciţiu

terapeutic, de autovindecare, “de eliberare a omului
din fiară”. Arta scrisului are un efect taumaturgic,
dar este şi un dans subtil pe o sârmă întinsă peste o
prăpastie, eliberând şi atrăgând energii benefice dar
şi demonice. Am început să scriu fascinat de ţesătura
de filigran a metforei, de sensurile multiple ale
~ 52 ~
cuvântului. Întâlnirea esenţială pentru destinul meu

literar a fost întâlnirea cu domnul Eugen Evu, poetul
reprezentativ al urbei corvine. Poetul prin excelenţă.
Dumnealui a fost factorul catalizator al primului
meu volum – “Şerpii Soarelui”. A urmat apoi un
deceniu de tăcere, acumulări livreşti şi experienţe de
viaţă. Tot Eugen Evu îmi spunea – “cine a scris va
mai scrie…”. Şi aşa a şi fost…
5. Vorbiţi-ne despre cărțile dvs.
Aş fi subiectiv dacă aş vorbi despre propriile

mele cărţi, pentru că îmi lipseşte simţul critic. Le las
pe ele să vorbească. Şi eventual iată câteva cuvinte,
spuse de câţiva iniţiaţi în domeniul literar:
“ La editura EMIA, Colectia Poesis, in 2001 ...

Mihai-Victor Afilom debuta cu volumul de versuri
"ŞERPII SOARELUI". Student la Politehnica pe
atunci, autorul nu lasă să se întrevadă vreo
depărtare de zona literelor, cum am fi tentaţi să
credem, din contră, îşi foloseşte pregătirea
inginerească pentru a lansa fertile provocări lirice,
care se brodează foarte bine pe acest suport. Astfel,
Ştinţele Exacte, privite ca poem, ajută la descifrarea
metaforei din teoreme şi ecuaţii. Surprinzător - dar
numai aparent - pentru că Mihai Afilom se foloseşte
de matematică din postura ei de regină a
abstractizării, de celelalte ştiinţe ca deţinătoare
~ 53 ~
parţiale a principiilor fundamentale ale Cosmosului

spre a le pune "să lucreze" pentru poezie. Aparent,
spuneam, pentru că filosofia ascunsă în fiecare
formulă, ecuaţie, teoremă este, de fapt, limbajul
universal, dar spus ... cu alte cuvinte. Se naşte în
felul acesta o cosmogonie inedită având ca punct
central soarele, dar dintr-o ipostază metaforică, alta
decât cea convenţional lirică, inclusiv ştiinţifică,
aceea a acestuia ca sursă de lumină, energie, de
viaţă primordială...” – Dan Şalapa – “Filoverba –
Repere critice 2”
“Încă de la prima sa carte, “Şerpii Soarelui”,

observam la acest tânăr hunedorean pădurean o
anumită nelinişte, o anume stare de presimţire, de
întrezărire a sacralităţii în real, dar şi o ispită a
străpungerii, prin scrutări ezoterice, a acestui
“zăbranic” (maieutic zicând), care acoperă
“vederea interioară “, Afilom Mihai Victor intuind
magia existenţei – (“magic world”)…
Poetul coboară dintr-un spaţiu muntenesc,
sufletul lui este rural, dar şi marcat de impactul cu
“veacul de fier”, ori cu stihialul valpurgic, seismic,
de vipii solare, de arderi şi de lumină explozivă.
Aflăm la el şi freamătul mistic - S.F. – ist, tânărul
fiind un imaginativ fantast structural. Un suflu
rudimentar –chtonic transpare în unele poeme cu
ton contestatar, chiar rebel……Pentru el scrisul e
trestia cu care se cufundă sub apele onirice. Recent
editat de Singur, Afilom face un salt dinspre
~ 54 ~
misticismul sus evocat, spre un realism-umanism

limpezitor, mărturisind, uneori vehement,
respingerea vechilor obsesii şi depăşirea unui lung,
chinuitor purgatoriu.” - Eugen Evu – despre
“Şevalet terapeutic”
“Oscilând între stigmă şi

determinare, Victor Mihai Afilom este cel mai
autentic încă tânăr poet din avalul spre amonte al
scrisului poetic hunedorean de după 1990. După
scrutările lui de sorginte intuitivă, această carte
inspirat editată de “Casa Inspirescu”, cervantismul
poetului se auto-defineşte fie şi prin primul poem-
cheie al explorărilor sale. Remarcabil este discursul
deopotrivă impregnate de livresc şi afectivitata unui
patos recalibrant… Între Basm ( mitosofie) şi
raţionalismul umanist, altfel spus, între daimonul
bun şi cel rău, iniţierea are ţintă catharsică; reaflăm
că daimonul bun şi cel rău se atrag reciproc,
conform misterului că existăm…” EUGEN
EVU...Postludium la un poem cheie de Victor
Mihai Afilom“Elegii fluide” sau cartea regăsirii de
Sine
6. Ce alte hobby-uri aveți?
Muzica şi gastronomia, astronomia şi armonia 
7. Ce credeți despre literatura română actuală?
~ 55 ~
Pe bloguri, cenacluri virtuale, o explozie de

poezie si pseudopoezie. Grafomani, pornolirişti,
erotomaniaci. Cuvintele se amestecă, nişte cărămizi
ce construiesc noul Babilon poetic. Observ că
duhul prezent în majoritatatea acestor creaţii este
unul al tristeţii. Actul scrierii a fost damnat de
divinitate, fiind dăruit oamenilor de către îngerii
căzuţi (a se citi civilizatori). De aici şi “albastrul”
acestor compuneri.
Iată spiritul noii literaturi, surprins într-unul
din poemele mele:
Deus ex machina
De unde curg poemele acestea,
Asocieri de cuvinte azvârlite
În jobenul dadaist?
Ce daymon ne alimentează
Gândurile ce ard
Înghiţite de maşinăria asta infernală
Ce ne sondează eul?
Scriu în modul generaţiei beat
Imaginaţia - spre New Mexico,
Doar ca să induc în eroare
Pe acest Argus cu ochi de siliciu,
Iată Elohim dansează în mintea mea,
Pe ritmuri hippie,
Ei plămădesc lumi alternative,
Sunt doar un decodor
Interpus în circuitul
~ 56 ~
Zeu - (om) – maşină,

Filmul rulează independent de noi.
8. Ce mesaj doriți să transmiteți prin poemele

dvs?
Mesajul poemelor mele nu este în nici un caz

unul confortabil, ci este menit să zguduie, să
distrugă matricea confortabilă a autosuficienţei. E un
mesaj despre partea luminoasă a umanităţii, agresată
acum de această Kali Yuga, epocă valpurgică şi
decadentă în care “civilizaţiile se ciocnesc “ şi
lumea devine un amalgam newage în care riscăm să
ne pierdem propria identitate. Redescoperirea ID-
ului original, confruntarea propriilor umbre, în sens
Jungian.
9. Credeți că acum se citește mai mult?
Mai mult în nici un caz, cu câteva excepţii ce

tind să devină insule izolate într-o civilizaţie în care
se crează un experiment, un om-şablon, un om-
rob(ot) care nu trebuie să gândească prea mult. Se
revine de la alafabet la hieroglife şi simboluri,
proiectate pe ecranele ordinatoarelor ori ale
tabletelor. De la tăbliţele de ardezie la tabletele
electronice. Textele devin tot mai scurte, gen
~ 57 ~
reclamă , a se citi Galaxia Gutenberg a lui Marshall

McLuhan. Texte inserate pentru a manipula şi a
declanşa mecanisme de tip palvovian.
10. Ce fel de cititor sunteți?
Sunt un cititor atipic, citesc din foame de

cunoaştere, oarecum în dorul lelii. Oarecum
caracteristic zodiei mele, Gemeni , sar de la o carte
la alta, citesc alternativ. De exemplu, acum, am
începute trei cărţi, din sfere complet diferite:
Biografia solistului formaţiei Doors – Jim Morrison,
“Ultima renaştere bizantină” – de Steven Runciman
şi “Istoria secretă a visului” de Robert Moss.
11. Trei lucruri importante pentru dvs.
Familia, sănătatea şi prietenia.
12. Aveți un blog unde va putem citi?
Postez ultimele poeme şi noutăţi pe pagina de

autor de pe facebook. Am câteva încercări de blog şi
site, dar n-am mai actualizat informaţiile în ultimul
timp. Conform rezonanţei Schuman, timpul se
comprimă şi de aceea încerc să fiu cât mai eficient.
În clipele de inspiraţie, scriu de regulă pe foi albe pe
care apoi le transfer în computer, le mototolesc şi le
~ 58 ~
arunc. Am şi câteva caiete cu literatură de “sertar”.

Poate vreodată le voi încredinţa tiparului.
http://mihaiafilom.wixsite.com/victor
http://zoonduplex.blogspot.ro/
https://www.facebook.com/zooduplex
https://www.facebook.com/Mihai-Victor-Afilom-
675574332498021/
13. Un mesaj pentru cititori de orice fel.

Mulțumesc.
Trăiţi, citiţi şi iubiţi! În ce ordine vreţi…
RECENZIE ELEGII FLUIDE DE MIHAI

VICTOR AFILOM – MELA RUJA DIACONU
http://recenziicartibune.ro/
Am primit relativ recent două volume de poeme de
la poetul Mihai Victor Afilom. Mulțumesc! Acum
voi recenza Elegii fluide.
Titlu: Elegii fluide
Autor: Mihai Victor Afilom
Categorie: Poezie
~ 59 ~
Editura Inspirescu
Satu Mare, 2015
Nr. pagini 86
Mulțumesc autorului Mihai Victor Afilom pentru
carte.
Cartea cuprinde 45 de poeme. Criticul Eugen Evu
consideră volumul unul al regăsirii de sine. Îl
consideră pe poet drept cel mai autentic tânăr poet
de după 1990 din Hunedoara.
Nu sunt o cititoare de poezie însă volumul acesta
mi-a plăcut. Sunt poeme despre temele
fundamentale ale gândirii și sufletului omenesc.
Când vorbește despre dragoste, este nostalgic
privind pierderea ei iremediabilă. Se află intr-o
continuă căutare de sine, a sensului vieții, a iubirii
depline.
Imi amintesc cu o dureroasă luciditate,
Momentul prabușirii podurilor noastre suspendate
Prea superficial ne întrepătrunsesem sufletele …
Firul memoriei joacă un rol important în discursul
poetic.
Imi stăruie în memorie mirosul reavăn
Al ploii dezlănțuite neașteptat de matinal,
Ropotul ei obsedant, infiltrat printre fisurile
sufletului…
~ 60 ~
Speranța și încrederea în iubire par să fie mereu sub

semnul întrebării si al pesimismului poetului.
Gesturile mărunte
Ale mâinilor ocrotind ghiocei
S-au întipărit
Pe stampa speranței mele firave,
Că mâine mă vei iubi
Și te voi iubi
Cum nu îndrăznesc să visez acum.
Poetul este un alt om purtător de măști, un alt suflet
victimă al destinului.
Sub masca zâmbetului
Agonia sufletului,
Sub marea calmă
Vuiet și larmă,
Sub poleiala iubirii
Idolul uitării,
Uitării de sine,
Tristeții haine,
Rol pe scena teatrului,
Actor al destinului,
O viață marionetă
~ 61 ~
De sfori suspendată,
Suflet gol,
Fântână fără izvor…
Viața o compară cu un puzzle care trebuie făcut și
refăcut datorită bucăților la care trebuie mereu să
renunțe.
Am vândut bucățele multicolore de suflet
Negustorilor din orașul fără viitor,
Jucând alba / neagra cu destinul,
Corăbiile văzduhului au transportat
Fragmente prețioase din rubiniul viselor mele…
Se autodeclară un cunoscător al propriului suflet și
descrie acest lucru în modul lui plastic.
Sunt un oceanograf
Ce sondează apele liniștite
Ale propriului suflet,
Acolo, în tenebre
Pândesc ihtiozaurii
Din mezozoicul ființei mele…
Uitarea în formă poetizată.
Ea, bolnavă de Alzheimer,
Cu memoria prinsă-n lacăte de fier,
~ 62 ~
El aducea zi de zi trei trandafiri

Ca în prima clipă, pierdută-n amintiri…
Acest volum de poeme este plin de sensibilitate.
Poetul se caută pe sine în trecut și nu numai. Deși un
spirit pesimist la prima vedere, folosește arta
cuvintelor pentru a spune povestea sentimentelor
sale în mod liric, fără artificii inutile, fără să se
ascundă în spatele unor cuvinte pompoase sau de
neînțeles.
Mulțumesc autorului și pentru dedicația originală pe
care mi-a scris-o și pentru autograf.
Cartea aceasta a fost precedată de alt volum de
poeme, Șevalet terapeutic, apărut la editura Singur
din Târgoviște, tot în 2015. Voi recenza și acest
volum în curând.
Ce vă pot transmite e ca niciodată nu veți stii în ce
mod vă poate impresiona poezia până nu ați citit-o.
Credeam că cititorii de poezie trebuie obligatoriu să
aibă la purtător o doză suplimentară de sensibilitate
pentru a o înțelege.
Iată că am descoperit că nu e cazul, cel puțin cu
poezia lui Mihai Victor Afilom. Vă recomand acest
volum cu mare drag.
Cartea o găsiți aici:
https://hunedoara.cylex.ro/firma/libraria+luceafarul+
hunedoara-538060.html
~ 63 ~
Lectură plăcută!
# Mela
EUGEN EVU...
Postludium la un poem cheie de Victor Mihai
Afilom
„Elegii fluide” sau cartea regăsirii de Sine
Oscilând între stigmă şi determinare, Victor Mihai
Afilom este cel mai autentic încă tânăr poet din
avalul spre amonte al scrisului poetic hunedorean de
după 1990. După scrutările lui de sorginte intuitivă,
această carte inspirat editată de „Casa Inspirescu”,
cervantismul poetului se auto- defineşte fie şi prin
primul poem-cheie al explorărilor sale. Remarcabil
este discursul deopotrivă impregnate de livresc şi
afectivitata unui patos recalibrant…
Între Basm ( mitosofie) şi raţionalismul umanist,
altfel spus, între daimonul bun şi cel rău, iniţierea
are ţintă catharsică; reaflăm că daimonul bun şi cel
rău se atrag reciproc, conform misterului că
existăm… Iată ars- poetica şi ars noetica sa:
„Câinii negri ai tenebrelor telurice / Sfâşie bucăţi din
suflet,/ Efectul narcotic al tristeţii/ Nativ implantate în
cortex/ Naşte păsări cenuşii pe cerul conştiinţei”…
Cu aripa geamănă a Intuiţiei, înnăscutul şi cultivatul
tinde sub azimutul autoconoaşterii post- socratice…
Zidul invocat este al stramurros-ului şi pierderea
~ 64 ~
„inocenţei” pe care Blaga, ca şi Nichita Hristea Stănescu,

o numeau Mirabilă, a Mirării ( de a exista). Iată enunţul
pur, revelatoriu:
„Apoi, printre crăpăturile zidului/ Pătrunde iscoditor

lumina/ Şi o însoţeşti cu gândul/ Şi iar îţi desfăşori
aripile/ Pentru zborul imperial/ Şi focul izbucneşte din
cenuşă,/ Presărate ţi-au fost capcanele,/Predestinate
căderile,/În permanentă migraţie/Între nordul glacial
al sentimentelor/ Şi ecuatorul zâmbetelor,/ Eşti un Nils
Holgersson/Rătăcit în basmul propriei existenţe/”.
(Iniţiere).
Dincoace de o atare paradigmă explicită, a
interpreta este pleonastic. Trăim ora „neo-sfinţilor
închisorilor” şi a „preoteselor gunoaielor”, care pot
fi „sfinţii-semizeii de mâine”, cum scria careva,
comentînd paradigma aşa zisei „mutaţii” genomice
„colective”… Lirica lui este a imponderabilului, a
inefabilului în efortul de a se autocontrola în
interregn-ul OM, sub egida, totuşi, cea mai utopică a
umanului: libertatea sufletului, ca fiu (Sophia) al
tahionilor cosmo-infracosmici. Poezia redevine nu
doar artă, dar şi ştiinţă, am zis neutrinică. În
actualitatea poeziei române, curentul trans-
mutaţiunii, numit de Ion Popescu Brădiceni,
transmodernism, este Cheia pentru SKY TRAPS-ul (
capcanele cerului) poetului, care bine-face că nu este
înregimentat aşa-zisului Orbitor cărtărescian...!
Toate par a re-cădea în retoric şi alienare, ca
timbru…Un expert german numeşte aceasta
„jubilaţia electronului sălbăticit”… Cuvintele,
~ 65 ~
scânteile lui Iov, par a se sfâşia între ele; generaţii

întregi, din Occident şi Orient, sunt numite, după
Heidegger şi Umberto Eco, “fiii traumei”…(v.
Sturm und Drang). Victor Mihai Afilom este un
auto-cercetător, sub spectrul despotic al
existenţialismului… El are un straniu discurs
„radioactiv” iar poezia lui este „ nuiaua magică” de
alun, dar şi a „răchitei iov”… Paradoxal? Poetul
resimte nu trauma cât clarul sublunar al revelaţiei lui
A FI; întrebarea dulă este: DE CE? Qoui prodest?…
Fiindul conţine prefixul FII, pluralul FIULUI.
Ca şi în faţa cărţii precedente ( „Şevalet
terapeutic”, Editura Singur, 2015), fără a fi
sentenţios, salut cu (un)duioasă coparticipare
afectivă, prezenţa unui poet autentic.
ION URDA la lansarea volumului

“Elegii Fluide”
Pentru cei care nu mă cunosc, mă numesc Ion

Urda şi sunt redactor coordonator al revistei
hunedorene de artă şi cultură - Noua Provincia
Corvina, revistă care în acest an a împlinit 18 ani de
apariţie neîntreruptă, deci a împlinit majoratul cum
s-ar spune.
Revista este fondată de scriitorul hunedorean,
Eugen Evu, cu care de la începuturile ei am
colaborat şi am făcut toate eforturile să publicăm
~ 66 ~
câte patru numere semestriale, mai târziu când s-au

înrăutăţit condiţiile de finanţare, câte două numere
semestriale şi deocamdată încercăm să rămânem la
acest deziderat în continuare.
Revista şi-a propus de la început să fie un
promotor al tinerelor talente hunedorene pe care să
le integrăm în spaţiul cultural naţional şi
internaţional, revista este destul de apreciată în ţară
şi mai ales peste hotare, avem colaboratori din
diaspora românească, dar şi italieni, germane etc.
Mihai face parte din categoria acelor tineri
care au fost debutaţi de revista Provincia Corvina şi
care în anul 2006 au fost obiectul unei antologii a
tinerilor hunedoreni lansaţi de Provincia Corvina –
“Inel de aur fără corb”, şi prin jocul întâmplării,
fiind cu A, este primul care deschide această
antologie.
Sigur, Mihai nu a stat pe loc, şi-a văzut de
drumul său, a lansat volum după volum de poezie şi
iată-ne astăzi în faţa unei noi cărţi.
Ce aş putea să vă spun eu despre acest volum.
Nu răpesc plăcerea cititorului de a descoperi singur
ceea ce este în această carte, de aceea nu voi face o
analiză pe vers.
La scurtă vreme de la lansarea volumului
“Şevalet Terapeutic”, Mihai publică aproape ca pe
bandă rulantă, un nou volum de versuri – “Elegii
fluide” şi când spun bandă rulantă nu mă refer la o
anumită monotonie a apariţiei, după acelaşi calapod,
dimpotrivă noul volum construit pe acelaşisistem de
~ 67 ~
introspecţie ne arată un autor preocupat de eul său

interior într-un asemenea mod întrucât pentru Mihai,
poezia extrasă din trăirile sale lăuntrice se întoarce
la el ca o hrană a unui suflet flămând de iubire ,
tandreţe, dar mai înainte de toate de spirit. Dar
motivul cărţii lui Mihai, mediul în care-şi desfăşoară
poemele este fluidul, substanţa în acea stare de
agregare care se mulează după tot ceea ce întâlneşte
în cale şi curge liniştită spre ţinta ştiută, marea sau
oceanul sentimentelor, erodând răbdătoare caractere
şi conştiinţe. Dar să nu uităm că uneori acestea se
pot transforma în puhoaie dezlănţuite care mătură
totul în cale, pustiind suflete şi secând inimi. Mihai
încearcă şi reuşeşte chiar să realizeze din cuvinte
adevărate tablorui commentate elegiac, mişcându-se
cu nonşalanţa unui înotător campion prin mediul
fluid al elegiilor sale. Poemele sale au calitatea
definită de titlul volumului ce a se mula pe sufletul
cititorului şi de a realiza, precum ar spune Eugen
Evu, re-ligo, relegare a omului de spiritual său pe
care Mihai îl caută în fiecare poem.
Pentru că nu mi-am propus, aşa cum vă
spuneam, o analiză minuţioasă pe vers a poemelor
sale, vă las plăcerea de a descoperi sufletul lui
Mihai, care impregnează fiecare poem, dar îmi voi
permite să dau citire unui poem care mie mi se pare
că-l reprezintă total pe Mihai, pe care nu ştiu de ce,
dar aşa i s-a părut lui bine să-l numească:
“Contradicţii”. Ia auzi ce minunăţie de dezvăluire a
sufletului:
~ 68 ~
Contradicţii - Mihai Victor Afilom

(din volumul “Elegii Fluide”)
Dogme rigide vă refuz,

Poate prea boem sau confuz,
Sunt ceea ce sunt,
Aici, acum, pe acest pământ,
Zămislit din iubire,
Născut cu lacrimi şi durere,
Poate întâmplător ori din senin
Sau după un plan divin,
Sunt un punct în mişcare,
Oscilând mereu între adevăr şi eroare,
Cu o traiectorie nedefinită,
Ori o poveste predestinată.
Mă întreb dacă există vreun sfârşit,
Un vid întunecos şi infinit,
Sau finalul e doar un prag,
O uşă deschisă spre stelarul şirag,
Până atunci simt ceea ce simt,
Uneori ca într-un deja-vu, presimt,
Şi cred în ceea ce cred.
Sunt un simplu bard ori un aed,
Un căutător de sine,
Plonjând spiritul-genune,
Lumina e ascunsă oare în izvor,
Sau pogoară din soarele orbitor?
Şi viaţa asta are vreun sens,
Suntem din lut sau homo sapiens?
~ 69 ~
Pot să-mi modelez viitorul,

Cu raţiunea şi cu gândul
Sau sunt o particulă într-un joc brownian,
Captiv în marele sat terran?
Sau o conexiune într-o conştiinţă universală?
O părticică dintr-o sacră citadelă...
Până atunci sunt liber să aleg,
Zi de zi să întreb şi să înţeleg
Şi sunt ceea ce sunt
Şi simt ceea ce simt,
Şi cred ceea ce cred,
Viaţa un armonios lied,
Iubesc ceea ce iubesc,
Şi mor zi de zi, încercând să trăiesc,
În zâmbet şi în vis,
Năzuiesc spre paradis.
Apa primordială - spaţiu al devenirii

de Dan Şalapa
Primele pagini ale volumul “Elegii fluide” ne

propun o temă incitantă, anume tema
supraconştiinţei. Este aici o incitare spre o
metafizică a sinelui, concept greu de evaluat, care ne
duce cu gândul spre ceea ce Ştefan Odobleja
menţiona în „Psihologia consonantistă”, la 1939,
anume, conceptul de “gândirea gândirii”. Avem aici
~ 70 ~
o lansare curajoasă a unei supra-metafizici, un fel

de „dincolo de dincolo”, o extra-extensie a
infinitului, ceea ce poate pare imposibil, inacceptabil
ca şi concept, pentru că infinitul nu poate avea, nu-i
aşa, un oponent, un contradictoriu, adică ceva mai
mare, mai dincolo de el, şi, totuşi, Mihai Afilom
sfidează metafizica de tip... clasic, iată versurile: “
Primăveri în care graurii zorilor îmi sfredeleau/
Chinuitor timpanele după nopţi de nesomn,/ Ierni cu
lupi ce urlau prin negura minţii mele,/ Veri
dogoritoare, prin saloane fără obloane,/ Canon al
simţurilor impus de supraconştiinţa” (Ultimul act).
Soarele, cerul, conştiinţa şi eliberarea – elementele
libertăţii exterioare devenite simboluri ale celei
interioare, devenirea, trecerea omului de la animalis
la humanitas, conform lui Mircea Eliade: “Soarele
speranţei se întrupează,/ Promisiune milenară,
Pe cerul conştiinţei veghează/ Eliberarea omului din
fiară.” (Punte spre nemărginire). Spaţiul esenţial –
tema a metafizicii ca loc al eliberării, un sine
esenţializat, un fel de “spaţiu al spaţiului”, în care
însuşi spaţiul este descătuşat de propriile chingi în
care, ca noţiune, ne ţine prizonieri, şi care, în noua
ipostază, devine şi cuib al inspiraţiei, adăpostind
“vulturul imperial”, un daimon al creaţiei, invocat de
autor: „Vultur imperial/ Din spaţiul esenţial/ Al
cuvintelor înaripate/ Rostite cu pietate,/ Vino în
zbor/ Spirit divinator! (Invocaţie). Dar există şi un
“spaţiu real”, unde lucrurile sunt atât de omeneşti,
iar omenescul înseamnă durere şi promisiune,
~ 71 ~
“război nevăzut” sub semnul mântuirii, este un câmp

în care “ecuaţia divină” stă să fie rezolvată de
“esenţa umană”. Sintagmele sunt de sorginte
pozitivistă reflectând, însă, o sete de metafizic de
dimensiuni cosmice şi germinative: “Cresc din
cromozomi/ Lujeri şi rizomi,/ Înlănţuiţi elicoidal,/
Înmuguresc în spaţiul real.// Ecuaţie divină/ Încifrată
în esenţă umană,/ Misterul purpuriu/ Peste lanul
auriu.(Poemul recoltei). La capătul celălalt, un
“Elohim matematic”, subconştientul, pândeşte
nemilos, sfâşietor de exact prin constituţia sa de
rigoare matematică: “Lacăt divin –/ Conştiinţa,/ În
subconştient/ Monştri se adapă/ Din fântâna de
smoală./ În care curg ofrandele păgâne/... Soarele,
din nou, ca şi în volumele sale anterioare, reapare,
alături de el şi motivul vegetal – dar este cauză a
unor transformări nefaste, ca efect având decepţia ca
în faţa unor deja vu-uri, “primăveri consumate”, le
spune poetul: “Soarele a haşurat cu razele sale,/
Subtil infiltrate prin cenuşiul norilor,/ Schiţa unui
blând anotimp,/ Prefigurând dansul floral/ Ce stă să
înceapă. (Mărţişor). Imperfecţiunea sufletului uman
o întrezărim în efecte stilistice dureroase, sub forma
unor “infiltraţii” inevitabile: “Îmi stăruie în memorie
mirosul reavăn/ Al ploii dezlănţuite neaşteptat de
matinal,/ Ropotul ei obsedant, infiltrat printre
fisurile sufletului… (Spleen). Ce se alege din toate
acestea? “Suntem nişte cavaleri ai tristei figuri,/
Striviţi pe roata nemiloasă a istoriei personale,/
Suntem terorizaţi de veac/ Şi ascundem fiecare/ Un
~ 72 ~
iad de disperare (Spleen). Atent la detalii, poetul

explorează lumea reală şi o abandonează pentru o
“lume ideală”, dar alcătuită din exact elemente cât se
poate de lumeşti, mesajul fiind, mai mult decât
elocvent, că idealul este aici, lângă noi, în această
“lume fizică”, din ale cărei elemente compunem
idealul, “lumea ideală” - identificabilă sub forma
binecunoscutului “turn”, dar nu de fildeş, în cazul
nostru, “de sticlă” - prin combinare cu “esenţa
umană”, reţeta aparţinând autorului: “Topografia
căminului meu/ Înscrisă în registrele lui Dumnezeu,/
Cuprinde un turn de sticlă,/ Un colţ de lume ideală,/
Un pod plin de cufere,/ Cu grinzi din conifere,/
Cufere cu cărţi,/ Ulcioare cu talanţi,/O bucătărioară
de vară.(Turn de sticlă). Această retragere este
explicată clar în “Poligon de tir”, unde avem versuri
tulburătoare, de fapt, un “J’acusse” modern, unde
acuzaţia de injustiţie la care este supus un singur
cetăţean, în cazul lui Emile Zolla, celebrul Dreyfuss,
se deplasează asupra întregii societăţi, pervertite şi
deturnate de la sensul natural, firesc al lucrurilor
inţiale, societate în care cuvântul de ordine a devenit
verbul A avea: „Oameni-cameleon,/ În jungla de
beton,/ Societate antropoidă,/ Specie în derivă,/
Instincte rafinate,/ Miere şi păcate,/ Ochiul luceşte
lacom,/ Avem, avem, avem!”. Salvarea în faţa
acestui asalt? Poate fi aceasta: “Platoşa cu spini a
cactuşilor/ Îmi protejează spiritul/ De colţii
oamenilor-lup.” (Grădina gândurilor).
Creaţia Unică este cuprinsă în volum, sub forma
~ 73 ~
determinismului, tema creaţionistă fiind acceptată şi

dezvoltată de poet, Creatorul fiind menţionat prin
sintagma “Gândul unic şi irecognoscibil”, în care
avem şi Unicitatea, dar şi Misterul, Nepătrunsul:
„Univers susţinut/
De geometria perfectă a fractalilor/ Imaginaţi de
Gândul unic şi irecogniscibil/ Ce a întrezărit totul.
(Devenire). Omul, însă, a dus spre pervertire, a
deturnat, spune poetul “sensul divin” şi a căutat
dezlegarea misterului Creaţiei, nereuşita putând fi
salvată prin iubire: „Din Babelul înălţat/ Din obsesii,
fobii şi limitări/ A fost înlocuită/ De tumultul unei
noi vieţi/ Animate de sărutul tău/ Pe care doresc să-l
fur/ În balansoarul/ Ocrotit de umbra castanilor.
(Invazia sentimentelor). Astfel, se mai poate atinge
Edenul de altădată: „Un paradis simplificat,/ Un
palmier şi o Evă,/ Sărutul ei delicat,/ Preţioasă iubire
nativă. (Illo tempore). Şi ar mai fi, poate, o altă
soluţie la această pierdere de sine, poezia, scrierea:
“Şi scrii fiind conştient,/ Că nu vei fii niciodată
obedient,/ Chatarsisul e o combustie,/ E ardere lentă,
e flacără în pustie. (Manifest). În acest poem,
“Manifest”, un fel de ars poetica a autorului, avem şi
o definiţie a Cuvântului-creator, noţiune legată
indisolubil de conştiinţă, leit motiv general al
volumului alături de fiinţă şi devenire: “Vulcan sub
apele conştiinţei,/Cuvântul aşezat în centrul fiinţei,/
Latent împlinind destinul,/ Omul şi universul.” În
acest context, nu putea lipsi tema destinului, a
asumării lui, de dimensiuni sisifice, căci iată,
~ 74 ~
motivul vulturului inspirator aminteşte de Sisif şi

stânca pe care, înlănţuit, îşi ispăşeşte pedeapsa
zeilor: “Teama a eclozat/ Din sfera craniană/ Sub
forma unui vultur mitic/ Ce-mi sfâşia Sinele/
Înlănţuit de stânca/ Propriilor temeri. (Sine
divizibil). Sacrificiul nu este inutil, pedeapsa
asumată înseamnă re-Creaţie, re-Devenire,
înţelegem din acelaşi poem: „Dar apoi, în mijlocul
pustiului,/ Poţi să-ţi recodifici existenţa/ Şi să te joci/
Desenând traiectorii/ Între miile de stele/ Ce-ţi
luminează/ Porţiunea predestinată de cer,/ Sub care
creşti tu,/ Copilul fără Umbră.”
Explorarea sinelui devoalează o “energie fluidă”,
semn al apei primordiale, un “spaţiu interior” ca o
placentă roditoare, născătoare de speranţă, semn al
continuităţii, dincolo de vicisitudini, de durere, de
încercări şi pedepse nemeritate, de stânci sisifice sau
de babiloni răsăriţi la tot pasul, apa ca liant peste lut,
foc, stabilitate şi instabilitate: “Spaţiul interior,/
Fluid şi mobil,/ Joc instabil,/ Vulcan clocotind,/ Apa
izgonind,/ Nor peste fântână,/ Fie-mi ploaie şi
zână!” (Energie fluidă)
Mihai Afilom devine astfel un explorator ce-şi
asumă aventura cunoaşterii şi re-cunoaşterii de sine,
şi care află pentru noi toşi că, de fapt, sinele nu este
altceva decât parte a unui întreg fascinant, cosmic,
situat dincolo de noi şi de toate, sacru, aşadar, şi care
aşteaptă doar să-l înţelegi spre a se şi el pe sine
înţelege, iar dacă nu ai succes în scest sens,
explorarea înseşi devine Cunoaştere, iar asta te poate
~ 75 ~
salva, mântui. “Elegii fluide” depune mărturie

consistentă în această posibilă direcţie, spre care ne
îndrumă autorul lor.
Terapia prin cromatica speranţei

De Dan Şalapa
Cartea lui Mihai-Victor Afilom, Şevalet

Terapeutic, Editura Singur, 2015, se deschide cu
un consistent manifest despre lumea în care trăim,
văzută prin ochiul critic şi devastator de necruţător
al autorului. Este o lume strivită în malaxorul
civilizator, unde spiritul este sedat de consumism, de
grosolan, de nonvaloare. Tonul, încărcat de revoltă,
chiar dacă controlată, menţinută sub obrocul
conştientului, este unul consonant cu esenţa versului
autorului, aceea a refuzului decăderii morale,
constatată şi în creaţiile anterioare. Iată ce spune,
printre altele, în introducerea la volum, intitulată
„Mieii se nasc în fiecare primăvară”: Minţile
noastre se cufundă în lut şi noroi, iar pe frunţi ne
sclipesc cifrele binare ale damnarii. O lume cuprinsă
sub cupola metalică prin care aleargă curenţi subtili
si invizibili. Revenim la simboluri, ne lobotizăm şi
uităm să simţim. Primim comenzi şi ne mişcăm
“liberi” intr-o închisoare ce ne proiectează într-o
lume disimulată prin ochi de sticlă şi cristale
colorate. Mesajele şi imaginile ne agresează terenul
~ 76 ~
subteran, iar arşiţa alienării ne toropeşte. Regresia

spre hieroglife, rune şi idoli tridimensionali.
Conştiinta devine un papirus ce absoarbe cerneluri
de plumb, un burete îmbibat cu temeri si superstiţii.
Falsa eliberare ne răpeşte din lume si ne aruncă în
tunelul abisal.” Titlul acestui eseu, încărcat de
tensiune nu doar lirică ci şi socială, este traversat de
sugestia speranţei, aceea a mielului care chiar dacă
sacrificast, va renaşte primăvara următoare
asigurând astfel perpetuarea candorii şi inocenţei, a
purităţii inalienabile a Spirtului şi Fiinţei: „Dar, până
atunci, mieii se nasc în fiecare primăvară, Alegoria
naturii este o carte pe care mereu înveţi să o citeşti”,
spune Afilom cu fermitate.
Volumul se defineşte pe sine prin ceea ce îl
defineşte pe autor, iar autorul prin declaraţia sa de
poet, adică, ars poetica. Iat-o posibil „ascunsă” în
versurile din Fulguraţii: „Versific / Anxiolitic, /
Scriu/ Când nu pot să fiu,/ Vers taumaturgic,/ Timp
liturgic, /Ego feroce, / Închis în carapace,/ Un sine
fragil devorând, /Săgetat de gînd.” Creatorul are
destin de Sisif, aşa că a relua, a te ridica după ce te
poticneşti, a merge mai departe spre ţintă, devine un
modus vivendi obligatoriu: „Mă poticnesc,/ cad/Şi
iar pornesc./Rătăcesc,/ Mă pierd/ Şi iar mă
regăsesc.” (Balada lui Syd Barett). Mitul şarpelui,
dominant în volumul ŞERPII SOARELUI, revine:
„Chinuit pe un pat de spital, / De vedenii npscute din
lobul frontal,/Unde teama pîndeşte ca un şarpe
arhaic,/ Anesteziat cu paleativ chimic, / porumbeii
~ 77 ~
pătrund în salon/ Cu mesaje codificate din Babilon,

/Falsă recuzită mesianică,/ Atitudine euforică,/ Apoi
colapsul organic,/ condiţionat genetic.(Radiografia
unui vis). Efemeritatea sineui, continua sa evoluţie,
geneza care transformă permanent, lăsând iluzia
continuului este surprinsă elocvent în Reflecţie:
„Mi-e teamă ca cercul să nu se strângă, / Sinele să se
frângă, /M-am regăsit în camera cu oglinzi, / Sunt eu
azi!”. Senzorialul ia locul raţionalului, paradoxal,
într-o lume dominată de tehnică, deci ştiinţă,
raţionament etc. creeând angoase: „Stăvilarele
memoriei s-au rupt/ Şi fluviul furios al amintirilor/ a
năvălit în orăşelul de marţipan / Clădit din belşugul
gîndurilor prezente. /Spaimele străbunilor / S-au
conturat fantomatic / Deasupra citadelei senine. /
Durerile lor clocotesc sub aparenţa calmului,/
Mesagerii chimic ai sentimentelor,/ Circulă în râul
de hemoglobină, / Corbii negri au ciugulit
speranţele/ presărate pe Calea de mijloc.”
(Nelinişte). Constatăm, deloc surprinşi şi dispariţia
iubirii într-o lume în degradare, năpădită de virtual,
de celuloid, de iluzie, de butaforie, de contrafaceri: „
Iubire de celuloid,/ Cu aromă de roze batave,/ Ritula
umanoid,/ Pulsiuni primitive,/ Cupidon cu săgeţi de
plastic,/Aristocratic hedonism,/ Iubire în tempo
clasic, /Carnal magnetism.” (Iubire de celuloid).
Lumea văzută ca un uriaş laborator care se substituie
naturalului, în care apare, insinuant, şarpele: „În
paradisul experimental,/ Ceat în mod accidental,/ S-
~ 78 ~
a insinuat un şarpe perfid, / Dintr-un univers arid.”

(Versiuni ale dublei căderi)
Timpul ca matrice a degradării, al unei
dualităţi inexorabile, care, deşi lasă impresia unei
proiecţii – viitorul – te macină, te consumă, te
aneantizează, din toate rămânând speranţa şi
nostalgia: „Bolnavi de timp, /Ne amanetăm clipele,
/Îngerul şi demonul veghează, / Unul îţi oferă
pocalul nemuririi, /Celălalt iluzia fericirii// (...) Aş
vrea să fiu iar un copil / Ce aruncă pietre în oceanul
temporal, /Valurile gândurilor, /Săruturi pe ţărmul
paradisului promis” (Timp fluid)
Din „Şerpii Soarelui” revin şi alte dimensiuni
ale poematicii afilomiene, cum ar fi vocabularul de
provenienţă ştiinţifică: „Schiţe onirice, / Simboluri
criptice, / Mandale de nisip, / Universal arhetip. //
Corăbiile din oceanul interior, / Terapeutica albastră
a valurilor, / Vis amniotic, /Din timpul homeric.”
(Vis oceanic). Dar şi motivul solar: „Toamna a
aureolat natura/ Cu bronzul clopotelor din catedrale/
Şi a început recviemul/ Vibraţiilor eruptive din
soare. (Peisaj autumnal). Mai aproape de acea
atmosferă, readusă pe tapet ca pentru a întări
mesajul volumului de debut „Şerpii soarelui”, de a-l
completa şi a-l recontrua, găsim în „Cobai”: „Sunt
cobai în laboratorul divin/Genom,ul primordial este
agresat insistent,/ Crisalida genei de acid
dezoxiribonucleic/ Este transmutată permanent/În
spaţiul celest./ Arhetipul polarizat în mine/Este
transformat ăn clona eternei dedublări/A eului
~ 79 ~
polarizat şi ambivalent”. Soarele din aceest volum

este un soare în decadenţă, însă, nu mai are, se pare,
forţa generativă de benefic – lumina – şi deopotrivă,
de malefic – şerpii – din creaţia anterioară, ceva s-a
surpat în ordinea firii, ne atrage atenţia poetul:
„Deasupra tuturor/ Soarele a devenit uin Deus
Otiosus/ Ce nu mai are forţa/ De a domian un
univers pe care , după unii/ El l-a creat./ (Peisaj
autumnal). La fel, regăsim motivul trăirii în
prezent, cu irizări din Gabriel Garcia Marquez şi
filosofi moderni: „Veac de singurătate, / Veac ateu, /
alungând din cetate/ Pe bunul Dumnezeu. //
Nietzsche surâde malefic, / Şi inimile sunt de oţel,/
Şi gândul său eretic, /Surâde omului infidel/ ... Sau
nu va fi deloc, /Malraux intuia lucid , / Şi veacul e
pândit de foc / Iar hăul se cască avid.” (Veacul
apocaliptic). Dorinţa de a defini revine, dar asta nu
face altceva decât să puncteze un fel de a fi poetic,
de astrăbate un drum, o cale a ta. În spiritul noului
volum, al depistării şi respingerii, unei lumi în
descompunere, avem o definiţie a alienării citadine:
„Pumnale de silex / Mi-au înfipt în inimă/
Neardenthalienii ce mă vânează/ În jungla de beton/
A urbei lacustre/ Se închină cu fervoare/ Zeilor
citadini/ Ce ne ucid speranţele, (Primitivă)
Uneori, poezia face câte un larg respiro
insitând în descrieri, intenţionat, spre a crea un cadru
referenţial: „Mac roşu/ De pe câmpiile getice, /
Grăieşti prin inflorescenţa purpurie,/ Aureolată de
razele Soarelui, / Rădăcinile încleştate în huma
~ 80 ~
răbdătoare, /Lujerii verzi/ Şi sămânţa halucinogenă.”

(Retorica macilor roşii). Tomul generasl este însă
de luptă, şupta cu cuvintele, care continuă, iar ...
victoriile se aporpie: „Timid, ca un copil/ Pipăiam
formele reale, / Am început să scriu din nou, / Cu
grijă, să nu stârnesc gelozia zeilor, /Sunt un hoţ de
cuvinte,/ Aleg cu prudenţă slovele/ Le filtrez prin
alchimia sufletului, / În laboratorul divin (Nova Ars
Lirica). Pe fondul acesta, în acelaşi poem,
constatăm izbăvirea de frica de şerpi, şerpii rămîn o
retrospectivă anulată, au „ars”, de aici şi perspectiva
unei purificări a spiritului: ”Şerpii din Soare/Au ars/
În tumultul destinului,/Acum a rămas doar lumina
vie/A Astrului veşnic.” Revolta în faţa unei
civilizaţii care se autodevoră, care se supune
propriilor invenţii, victimă a unei tehnologizări a
spiritului, a unei maşinizări a acestuia, îl răvăşeşte
şi-l face să exclame dramatic: „Malaxorul criticii îmi
zdrobeşte cuvintele, / Îmi introduce sufletul/ Într-o
maşină de tocat carne/ Şi sângele metaforelor se
scurge roşu, / Criticii îmi sfarâîmă versurile cu
ciocane de bătut şniţele, / Amestecă epitetele cu
mixerul / Şi le aruncă pe toate/În oala clocotindă a
poeziei clasice./ Astfel te poţi rata ca poet, / Dacă
ajungi în camera de tortură/ a unor critici reptilieni, /
Ce-şi tîrăsc solzii de dinozaur, / Din jurasicul
flămînd / DE versuri imperfecte.” (Revoltă). Este
aici un manifest al creatorului supus tăvălugului
civilizaţiei moderne, care îşi cere partea ei din viaţă
devenită mai comodă, mai confortabilp, un manifest
~ 81 ~
ce se vrea o resuscitare a valorilor personale vizavi

de decăderea morală a simţului critic, al evaluării şi
redecantării unităţilor de măsură ale spiritului,
atitudine care o continuă pe cea expusă în
deschiderea cărţii, Şi, totuşi, poetul se bucură de
ceea ce mai rămîne viu şi neatins în această lume pe
care o vede în decădere şi descompunerem aşa că se
dedă plăcerii de a admira peisajele insolite ale
Tunisiei, o secţiune a volumului ce ne permite să-i
descoperim poetului acest afect ca o evadare din
cenuşiul general al cărţii. „Arabescuri de
nisip/Dansează printre paşii dromaderilor,/E linişte
în deşert.../O tulbură doar urletul vântului/ Agresat
de scorpioni,/ Mirajele năvălesc vulcanic/ Şi se
întipăresc pe retina avidă, / Orgasme optice – oaze –
palmieri/ Zămislite în cuptorul cerebral.../Şi tuaregi
pe cai negri, /Năluci ale pustiului din veacul de ieri...
(Matmata). Iubirea este, şi ea, salvatoare, o poartă
de ieşire din lumea damnată surprinsă de versurile
cărţii, aşa că iubirea se aşează calmă pe suflet:
„Născuţi din marele vis, /Năzuim spre paradis,/ Am
rămas doar noi pe pământ, / Iar zeii, statui roase de
vânt.” (Astrologia iubirii), iar cromatica – aluzie la
solaritate, lumina şi rogvaiv-ul ei, desigur – devine o
doua şansă, cu valenţe vindecătoare: „Culorile
sufletului tău frumos/ Mi-au împodobt fiinţa, /Iar
sufletul meu oglindă/Ţi-a sublimat lumina/ Într-un
zâmbet dăruit lumii,/ Ofrandă discretă din prea-
plinul/ ce-l împărtăşeşti cu mine.” (Culori
terapeutice). Proiecţia unui viitor este, însă, sub
~ 82 ~
rezerva unui potenţial, deci al posibilului, nu al

certitudinii, un relativism care se înscrie în cheia
generală a volumului, dincolo de fulguraţiile
optimiste ce se lasă întrevăzute: „Pictez viitorul
potenţial, / Cu gândul subliminal, / Cromatica
sentimentelor/ Pe şevaletul viselor.” (Şevalet)
Mihai-Victor Afilom îşi valorifică în
ŞEVALET TERAPEUTIC un potenţial liric cert,
semn că avem în faţă un poet care-şi cunoaşte
resursele, deci, sperăm într-un alt... viitor excurs
poetic dacă nu nou, cel puţin la fel de incitant şi de
revigorant spiritual
POETICA ERUPŢIILOR SOLARE

(Eugen Evu – despre „Şerpii soarelui”)
Mărturisesc că mi-au trecut pe sub degete o

groază de texte inflamate, în care cuvintele sunt
chinuite sadic, ori tranşate cu fierăstrăul sintaxelor
barbarizate, paroxistice, încât aventura eruptivă
exuberantă a celor 45 de poeme, m-a reconfortat.
Traumatizantă jucărie/carte îndelung râvnită
de unii, generos sponsorizată de mecenatul dornic a
gira genialoizii talibanismului unor sereleuri
tiparnice, seamănă cu produsele surogat, chinezeşti,
de pildă unghierele care nu taie, brichetele care nu
se mai reumplu, artificiile de tot felul, de unică
folosinţă.
Am văzut şi lansări de carte de „unică
~ 83 ~
folosinţă”, cu mofturi de cabaret parodic-parizian,

camere de luat vederi, discursuri bombastice de la
editorul inepţiilor, până la preşul en titre al instituţiei
neo-culturnice districtuale, eventual vreu ceva
leader plus colegii de serviciu şi vecini, toţi
îndoctrinaţi lacrimal, extaziaţi duios de evenimentul
colosal-local al genialei consacrări: „cutarele geniu
mi-a fost coleg, mi-a fost vecin de scară, de
microraion, aşadar cumpăr cartea!”
Târgul astfel terorizat, asistă la imortalizarea
marelui big-bang cosmogonic, racheta saltă, ca să
facă fâs în episodul următor. (Bineînţeles, orice
asemănare cu oameni, fapte sau întâmplări din
preajmă este absolut întâmplătoare.)
Faţă de rudimentele liricoidale, de grafomania
minoriadei în plin avânt, avem mai degrabă a ne
feri, deoarece pentru nimic nu te urăşte grafomanul
delirant-de-frustare ca pentru a-l nega, voalat sau
prin tăcere, dar-mi-te dărîmîndu-l, până edificiul
derizoriului nu ia forma cărţii personale ca idol
ne(cioplit), Vezi, Doamne, îl cenzurezi, îl invidiezi!
Tânărul Mihai Victor Afilom, student la
electromecanică-metalurgie, debutează cu această
carte, nonconformist, eruptiv, absorbindu-şi parcă
substanţele din vipiile focului primordial, solar,
nuclear.
Echivalându-le frământările incendiare ale
propriului eu, impregant până la suprasaturaţie de
lecturi deopotrivă dihotomice, de la mituri vedice, la
fizică subcuantică, el nu are inhibiţii stilistice, nici
~ 84 ~
de apartenenţă la vreo promoţie literară, fiind unul

dintre numeroşii care au luat startul în crosul de
după 1990, cu un energetism neobişnuit, redistribuit
într-un fel de show al imaginilor şocante, violente,
expresioniste.
În abordarea cu care extrage din real forme şi
imagini magmatice, vulcanice, se deghizează cu
voită neglijenţă (ostentaţia e provocatoare,
simpatică!), Afilom ne atrage în capacanele aceleiaşi
realităţi, percepute spontan, prin „înfăşcare” din
tumultul furtunos, nu pentru a ne epata, ci a ne re-
sensibiliza senzorii tociţi.
Pentru că „piatra/ ce se vede în zare/ Nu este
(decât) o licărire a sufletului meu”.,.. „Yin şi Yang
îngemănaţi/ într-o virtuală simfonie/ de culori
fantastice/ Şi lumini orbitoare”...
Oraşul este „un labirint ocult”, peste care
„bântuie fantasmele trecute şi viitoare// Coşurile
sinistre ale fabricilor dărâmate// funebru cimitir”...
„Dar sunt şi locuri pure/ geografie mitică/ taine
iniţiatice/ Pe acolo te poartă paşii//Fără să simţi/ Dar
percepi fiorul/ Unei iubiri neîmpărtăşite...” Mihai
Afilom are şi teribilismul exhibărilor romatic/eroice,
adolescenţa eretică, un „ermetism al zeilor”,
subsumat retoric, plasticizat în conglomerări
intenţionat asimetrice, în care paste groase, ba de
cuţit, tocmai pentru a ne smulge in inerţie. Labişiana
luptă cu inerţia, cheia de boltă etern necesară, mai
ales acum, când însăşi istoria delirează.
Narcozele sunt revolta, indignarea, oprobiul,
~ 85 ~
respingerea laşităţii şi prudenţei, mistificarea

valorilor, narcozele sunt poematica lui dureroasă,
pentru că poate să vindece, autoterapia şi terapia
eventuală a generaţiei lui, dacă pentru altele
legumifiate nu mai sunt rezerve de lecuire. Din
inerţie, din inepţie, din abulie.
Miezul acestei poezii este unul contestatar,
atitudinal, nu doar la măruntele nimicuri care ne
aplatizează creierele, ci la mutilantele subvieţuiri, la
mediocritate şi şablonizare.
Când metafora scoate ţepi de arici, el nu
inventează simbolurile, ci le extrage din materia
brută a cotidianului, sau le revalorifică proiectiv ,
compoziţional, pe fondul mitologic al unor doctrine
(am citat din Ion Barbu, referindu-se la orfism şi
creştinism). Afilom a citit lacom şi oarecum în dorul
lelii, din foame de cunoaştere, iar asta se vede la
modul ne-orotdox în textele sale. Referinţele sunt
atât menite să ne fure privirile, cât să ne integreze,
coparticipativ, la încleştările sale vizionare, la
punerea în situaţie afectivă deseori terifiantă,
disimulat paroxistică...
De ce nu? Când propui un joc virtual în regie
proprie, impui şi regulile, altfel n-ar mai fi joc. Jocul
poetic al lui Mihai Afilom este unul grav, serios,
situat în zonele asa-zis paranormalului, adică
neobişnuitului din om, din natura omului.
Martorul iniţiatic este el însuşi, în diferite
ipostaze, fie cea mesianică, ori de guru tibetan.
Mihai Victor Afilom exploatează la maxim fără a
~ 86 ~
lăsa goale nici intervalele, o spontaneitate fertilă,

mentalul eruptiv, abia decantează şi retuşează
lapidar, ceea ce izbucneşte cu vehemenţa materiei
din underground-ul fiinţei. Benedetto croce spunea
că „poezia este nevoia fundamentală (deci, esenţială)
a omului de a prinde sensul lumii...” Gesticulaţia
tânărului amfitrion al muzelor furioase, descătuşează
retorica siropoasă a canoanelor calchiate, este nu
altceva, decât scormonirea propriului ego... Dacă, la
Charles du Bois, poezia „încarnează emoţia umană
într-un limbaj (cel poetic), în Verbul Divin, autorul
acestei cărţi caută –noetic, - a reconfirma superbul
enunţ.
Materia, elementele, se răzvrătesc, este o
revoltă, o erezie luciferică, prometeică, sfidătoare a
limitelor. Inclusiv terminologic, căci, vorba lui
Verlaine „poezia din cuvinte se face”. Factorii de
risc al unei astfel de intrări, este grimasa ipocrită,
dacă nu panica în faţa a te miri ce primejdii oniriste..
Dar de ce n-ar fi pe aproape (şi este!) spaţiul de
vrajă al seducţiilor metafizice? De ce n-ar evolua
acest “nărăvaş” nonconformist spre o poezie post-
modernă de factură Walace-Stevens, ori T.S.Eliot?
Merită să încerci!
Invocarea morţii, la o privire uşuratică, este o
probă de gravitate lucidă. Omniprezenţa morţii o
egalează, vai, pe cea avieţii, ba o poleieşte
deprimant pe cea a subvieţurii meschine!
“Prezenţa” nefiinţei, stihialului, care iată,
ucide CONCRET, îţi răpeşte aproapele, colegul,
~ 87 ~
alter-egoul empatetic resimţit nu e oare idetificat ca

atare?
Moartea ne zumzăie prin celule, ca
antimaterie, un bacovianism răsturnat, căci nu auzim
materia plângând, ci antimateria, ori stadiile ei întru
materializare, magmele solare, distrugerea ca prag a
unei noi cosmogonii. Este probabil ca poezia nouă,
care se va fixa peste vreo zece ani, în ciclul propus
de Ulici (promoţiile zeciste), să fie tocmai al unor
poeţi ca Afilom. Graniţele dintre ştiinţe, cumva
sincretizate retrospective pe mitologii, zeii alungaţi
din lume, înlocuiţi cu zeul computer, zeul armă, zeul
genezei de laborator, ş.a.m.d…. se vor estompa până
la identificare, prin poetica unei arte absorbante,
flămânde de absolutul însăşi al Fiiinţei
heideggeriene?!
“Când m-am născut//cu mine s-a născut şi
propria mea moarte”… Capcana sofismului?
Paradoxismul enunţat de Stănescu (in corpore
poesis), la Florentin Smarandache?
Dar Afilom ştie că “moartea e bolnavă”, el
ştie că – prin identificarea ei ca deghizament în viu,
este în stare să o “păcălească” aşa cum Ivan
turbincă, sau Păcală, ne lasă măcar iluzia asta.
În fond, Afilom are un spiriduş
experimentator, un ucenic vrăjitor, pe care-l trimite
în submersiuni ludice, derutante, el dă uneori poeziei
numele de DROG (al mentalului), ceea ce nici nu
este inexact, pentru mulţi, dacă nu pentru cititor.
Dacă poezia e icoană, fetiş, medicament, de ce n-ar
~ 88 ~
fi drog, un stupefiant alinător, faţă cu

hipersensibilitatea care “ne omoară cu zile” ?
Iar cum bolile societăţii sunt cele ale
indivdului, (şi invers) în doze bine măsurate, artele
sublimează, terapeutic, specia robotizează până la
aneantizare.
Iată, dar succint, câteva motive întrezărite în
aceste “eşantioane” din “material solară” a unui
posibil univers liric în plină … erupţie.
Recenzie de Gligor Haşa la Şerpii Soarelui -

Revista Semne – Anul IV nr.1 (13)
Mihai Victor Afilom se prezintă publicului

cititor cu o carte 50 de poeme, generous prefaţată de
poetul Eugen Evu, pentru care tânărul poet iese
hotărât de sub zodiac veleitarismului, a mecenatului
de frondă ori de rudenie, a obiectelor de unică
folosinţă, a “rudimentelor liricoidale”, a
“grafomaniei minorilor”, ca să folosim doar câteva
dintre metaforele cu care prefaţatorul mâniat,
defineşte şi demască un fenomen care duce cu
gândul la pântecăraia manelelor,
E drept că acelaşi “mecena, prin cronici şi
prefeţe” schimbă registrul verbal, apelând la
epitetele generozităţii: “poet eruptiv” care-şi soarbe
substanţele din “focul primordial solar”, rezultat “al
unor lecture dihotomice”, dotat cu “energism
~ 89 ~
neobişnuit” şi “imagini expresioniste, şocante,

violente”… Ne întrebăm, cu marja de bun-simţ a
dascălului, ce ar fi spus Titu Maiorescu acum o sută,
şi mai bine de ani despre această “beţie” homerică,
“de cuvinte”?!
Eugen Evu, poetul, sesizează corect şi
meritele cărţii, pe care le rezumăm, cu presupusul
accept al domniei-sale: lectură reconfortantă, tentă
teribilistă controlată, care este şi ceea a unei
generaţii ce se vrea “generaţie non-labiş”, creator de
contraste, ancorarea măsurată în cotidian,
spontaneitatea trăirii şi rostirii poetice, prelucrarea
firească a unor mari teme: viaţa şi moartea, destinul,
zeii noului mileniu… şi altele, care vor să contureze
un miniunivers liric de debut promiţător.
Cartea de poeme “Şerpii soarelui”, apărută
într-o ţinută grafică excelentă, ţinută cu care se
respectă şi ne respectă (coperta realizată de artistul
plastic Radu Roşiian) editura “Emia”, este
organizată pe şapte cicluri, mai mult problematice
decât tematice: Ştiinţe exacte, cuvinte de piatră,
Dezgust – O altă estetică a urâtului, Vis ofidian,
Erotică astral, Dedicaţii, Amalgam liric, subtitluri
care împlinesc metafora de botez a cărţii. Nu doar
prin primul ciclu tânărul Afilom (ce nume frumos,
poet revoltat!) îl redescoperă pe Ion Barbu, cel din
poezia ermetică şi chiar parnasiană (vezi poemele
Matematică, Trigonometrică, Fizocă, Şah…)
Mihai Victor Afilom pare a fi un tânăr poet cu
lecturi serioase, exigent cu sine până la respectzul
~ 90 ~
pentru cuvânt şi autocenzurat (facem trimitere la

Slova, Cuvinte, Testament). Lângă acelaşi poet voit
maturizat apare din loc în loc ucenicul nerăbdător să
înghesuie între coperţi cifric, şcolăreşte (O estetică a
sublimului, confesiune, Mine pe pământul
Iugoslaviei…). Ca o mănuşă de cavaler medieval i
se potrivesc tânărului poet contestatarele poeme
care, păstrând proporţiile, amintesc de nihilismul
tezist sau nihilismul din junie al lui Nae ionescu şi
Emil Cioran (Noi cei de dreapta, Clasa muncitoare,
Ordine etc.)
În totul totului, dar, poate, cam grăbit Mihai
Victor Afilom anunţă un viitor poet.
Renaşterea bănăţeană 26.09.2005

“Naştere şi renaştere”, la Lugoj Silviu Nopcea
şi-a deschis a 12-a expoziţie personală
În sala mică a Galeriei “Pro-Arte” din Lugoj ,

sâmbătă după-amiază, a avut loc vernisajul unei noi
expoziţii a plasticianului lugojean Silviu Nopcea.
Intitulată “Naştere şi renaştere”, aceasta este cea de-
a 12 expoziţie personal a tânărului artist şi cea de-a
patra deschisă la Lugoj. Absolvent al secţiei grafică
a Facultăţii de Arte Plastice din Timişoara, la clasa
Adriana Lucaciu, Silviu Nopcea este în prezent
profesor titular la Colegiul Naţional “Iulia Haşdeu”
din Lugoj. A avut numeroase expoziţii de grup şi
~ 91 ~
personale în ţară şi străinătate, iar lucrările sale se

află în colecţii particulare şi de stat din România,
Ungaria, Danemarca, Norvegia, SUA şi brazilia. Cu
ocazia noii sale expoziţii artistul a optat să
transmită publicului şi mesaje literare, picturile
fiind însoţite de versurile tânărului poet Mihai
Victor Afilom, din volumul “Şerpii soarelui”.
“Datorită marii varietăţi a materialelor folosite ca
suport, privind aceste lucrări am avut senzaţia că
mă aflu în faţa unor pergamente sau tapiserii”, a
spus profesoara Simona Avram, subliniind: “Deşi
regăsim şi aici peştele, simbolul central al
precedentei sale expoziţii, constat acum o revenire a
spiralei, ce conferă profunzime tuturor demersurilor
artistului, care , incontestabil, are meritul de a crea
evenimente sincretice.” Expoziţia va fi deschisă
publicului până la sfârşitul lunii viitoare. NICOLAE
LAIETIU
Ieşirea din Şarpe - recenzie de Dan Şalapa

apărută în volumul
"Filoverba - Repere critice 2"
La editura EMIA, Colecţia Poesis, în 2001 ... Mihai-

Victor Afilom debuta cu volumul de versuri
"ŞERPII SOARELUI". Student la Politehnică pe
atunci, autorul nu lasă să se întrevadă vreo depărtare
de zona literelor, cum am fi tentaţi să credem, din
~ 92 ~
contră, îşi foloseşte pregătirea inginerească pentru a

lansa fertile provocări lirice, care se brodează foarte
bine pe acest suport. Astfel, Ştinţele Exacte, privite
ca poem, ajută la descifrarea metaforei din teoreme
şi ecuaţii. Surprinzător - dar numai aparent - pentru
că Mihai Afilom se foloseşte de matematică din
postura ei de regină a abstractizării, de celelalte
ştiinţe ca deţinătoare parţiale a principiilor
fundamentale ale Cosmosului spre a le pune "să
lucreze" pentru poezie. Aparent, spuneam, pentru că
filosofia ascunsă în fiecare formulă, ecuaţie, teoremă
este, de fapt, limbajul universal, dar spus ... cu alte
cuvinte. Se naşte în felul acesta o cosmogonie
indedită având ca punct central soarele, dar dintr-o
ipostază metaforică alta decât cea convenţional
lirică, inclusiv ştiinţifică, aceea a acestuia ca sursă
de lumină, energie, de viaţă primordială. Ne-negând
acest principiu, Afilom ne destăinuie un soare
potenţial generator de tentacule acaparatoare,
ilustrate de şerpi - razele sunt nişte şerpi
omniprezenţi - o lume reptiliană în care lumina este
dominatoare, iar cum orice dominare totală
înseamnă dependenţă, avem de-a face, ne sugerează
poetul, cu o privare de libertate implicită, lumina
devenind dintr-o dată mai săracă în strălucirea
iniţială.
Formaţia intelectuală de om al ştiinţelor exacte, se
simte, de aici înclinaţia de a defini, de a da nume, ca
orice creator, în definitiv: "Viaţa este o ecuaţie/
Transcedentală,/ O amăgitoare integrală,/ În al cărei
~ 93 ~
domeniu/ Ne cufundăm,/ Spre a ieşi învingători."

(MATEMATICĂ). Sau, în alt loc: "Viaţa este un joc
relativist/ În care suntem totţi marionete/ Ale căror
sfori sunt trase/ De un Einstein suprem" (FIZICĂ).
Soarele apare, cum spuneam într-un cosmos solid
teoretizat: "Universul bicolor şi bipolar/ Este câmp
de bătălie solar/ Ecvestru şi stelar/ Bântuit de stafia
reginei din Boreal"(ŞAH).Aceeaşi geneză
intelectuală îl conduce spre o ordonare apoemelor,
pe grupe, cu nume generice extrem de precise, dar
penetrate în partea a doua a cărţii de senzorial:
ŞTIINŢE EXACTE, CUVINTE DE PIATRĂ,
DEZGUST - O ALTĂ ESTETICĂ A URÂTULUI,
VIS OFIDIAN, AMALGAM LIRIC.
Poemele lui Mihai Afilom vin ca un torent, ca un
tăvălug, unul care are ca şi cauză un dezgust, o
incompatibilitate cu această lume, un cosmos
mundan pe care-l respinge: "Sunt şi eu suflet de
piatră/ La murmul mulţimilor decadent,/ Căci m-am
scârbit de această forfotă gregară/ Şi o privesc de nu
stiu unde - indiferent. (PIATRA). Revolta sa este
asumată şi poate avea o rezolvare, spaiam sa de
lume este creatoare, pentru că, deşi invocă dramatic:
"Da-ţi-mi foi albe să aştern cu o furie mistică/ Ideile
ce clocotesc ca un ocean de magmă/ Dincolo de
fruntea mea cuprinsă de ceaţă şi fum/ Şi tulburată de
duhul omniprezenz ce răvăşeşte relaitatea." (DA-ŢI-
MI FOI ALBE), "foile" se vor umple de un
"testament" ce devine formula unui început de lume,
"plasma fotonică a unei lumi increate". Viaţa ca
~ 94 ~
atare nu-i este indiferentă, simţul frumosului ei, al

unicităţii fiecăruia în parte este redată concis în O
ESETICĂ A SUBLIMULUI, dar sub rezerva unei
foarte raţional constante iluzii: "Iubesc viaţa la
modul sublim/ Sunt prins în vraja ei iluzorie". Iluzia
aceasta îl umrăreşte încă de la începuturi: "N-am
vrut să mă nasc ca omaenii comuni/ Ci bisturiul a
trebuir să spintece pântecul mamei/ Asa m-am
născut în noapte de iunie/ O dată cu fructul unui
cireş." (CONFESIUNE). Viaţa, chiar aşa, ca iluzie,
acolo unde este afectată, îl tulbură profund pe poet,
el fiind acea conştiinţă deschisă, absorbind durerile
celorlalţi, şi încercând să le sublimeze, apoi, în
poeme. Războiul sau dezastrul atomic, drogul sau
Revoluţia sunt tot atâtea motive de revoltă, de
revendicare a instituirii unei lumi mai bune, pe
fondul nostalgiei unui trecut mult mai prosper, cel
puţin: "Sunt oripilat de foşgăiala mulţimilor
oarbe,/Sunt scârbit de spiritul gregar ce bântuie
gloata modernă,/Sunt dezgustat de agitaţia fără sens
ce a cuprins hoarda nebunilor,/ Sunt agresat de
mişcarea browniană ce stigmatizeză definitiv/
Triburile amorfe ale unei lumi cosmopolite".
(ORDINE).
Şarpele este unul din simbolurile importante ale
volumului, de unde porneşte şi numele lui. De
această dată, şarpele afilomian, deşi unul de natură
solară, el nu este nici aşa, unul "cald" ci tot "rece",
agresiv, care se substituie zeităţii, însă într-un final,
ei sunt, de fapt izbăvitori, lumea fiind - constatam
~ 95 ~
mai înainte - roaba Luminii solare: "Şerpii din soare

s-au trezit/ Şi-au trimsi vestitorii - raze de foc/ Spre
pământul agresat de lumina diamnatină/ Ce ne-au
umplut mintea cu viziuni fantastice/ Şi vise extatice.
(...) Şerpii din soare/S-au trezit/ Şi au pătruns
dincolo de gratiile/ ce ne mărginesc conştiinţa
ovipară/ Ca să strigăm într-un glas - noi şi şerpii/
Orbitor!" (ŞERPII DIN SOARE). Şarpele este
omniprezent în această viziune reptiliană, in care
cuplul om-şarpe - nu neaparat o premieră
metaforică, dar propunând o resuscitare a mitologiei
acestui cuplu - caută să se salveze după ce nimic nu
mai există pe planetă: "Când demonul nuclear a
cuprins tot Pământul/ Şi flăcările atomice au
incinerat totul în calea lor/ Pe lume au rămas doar
şerpii şi oamenii(...)/ Până când Profetul Rătăcitor/
Nu a zdrobit capul şarpelui de argint/ P-nă atunci ,
oamenii au mâncat şerpi/ Şi şerpii, oameni/ Iar când
n-au mai fost şerpi, / Oamenii s-au îndreptat spre
alte zări/ unde palpita viaţa / Sub forme subtile de
ADN efemer". (CÂND PE LUME AU RĂMAS
DOAR ŞERPII ŞI OAMENII). În toată această
imagine devastatoare, deprimantă, apare, într-o
osomză senzorial-raţională, ca la Camil Petrescu, cu
rezonanţe platoniciene, Ideea, la Afilom, evident,
întruchipată în şarpe: "Am văzut Şarpele-Idee/ La
soare încălzindu-se/ Pe o stâncă marmoree/ Zeilor
spovedindu-se". (AM VĂZUT ŞARPELE IDEE).
Experimentul poetic pe care ni-l propune Mihai
Afilom în volumul său de debut este unul panormic,
~ 96 ~
în care tema iubirii apare şi ea, la aceeaşi tensiune

lirică generală a volumului, cu o forţă şi
impetuozitate greu de stăvilit, într-un sfârşit, şarpele
omniprezent făcându-şi apariţia, amintind şi de
şarpele Raiului, tentaţia alăturată copacului
Cunoaşterii:
"Aş vrea să sorb nectar regal din pocalul fericirii
absolute,/ Să ne pierdem în vis pe Câmpiile Alizee,/
Să te sărut,/ Să te dezmierd,/ Să fii numai a mea,/ Să
ne acuplăm peste petale de crin/ Ce se vor ofili pe
măsură ce actul va fi împlinit,/ Iar când norii şi
ploaia vor rămâne în urmă,/ Peste trupurile nosatre
goale şi ude/ Să treacă un şarpe din Soare." (UNEI
IUBITE VIRTUALE). Iubirea are efecte
purificatoare, de o nirvana incapabilă, însă, să
excludă demonul din fiinţa poetului damnat: "Acum
tu mă urăşti/ Pentru că ai crezut că hidosul/ Întunecă
ce e frumos înn mine, / Şi n-ai ştiut/ Că era doar o
mascî,/ Şi un test cum se face, / Şi o atunci cînd ţi-e
teamă/ De o boală ascunsă./ Iar eu nu te mai iubesc/
Ci iubesc pe altcineva/ care iubeşte urâtul din mine."
(INDIFERENŢĂ)
Cine este, totuşi, poetul atât de răvăşitor reactiv la
urâtul lumii, la "şerpii" care-i devoră identitatea ei,
implicit pe a lui, şi, de ce nu, pe a noastră, resimţim
citind aceste versuri ce ţi se încolăcesc în minte,
persuasivi, de un rece cald, ca să păstrăm
oximoronul propus de autor cu şerpii săi porveniţi
din soare? Aflăm un posibil răspuns din poemul
PRIETENILOR MEI: "Cred că într-o altă viaţă/ Am
~ 97 ~
fost bufon la curtea unui rege/ ca să distrez curtenii/

dar eu m-am născut actor/ Blestemat să port măşti/
Ca un şarpe ce năpârleşte la soare,/ Şi are, an de an,
o piele strălucitoare". Căutarea unei identităţi lirice
îl face pe Mihai Afilom să exploreze în bună
cunoştinţă de cauză propriul său teritoriu, aşa că
palpează cu fermitate peste tot, cea ce-l face să aibă
experienţe insolite, pune la treabă un vocabular ce
nu pare deloc afiliabil zonei poetice - folosind şi
procedee din simbolism, precum consoanele siflante
s şi ş, care creează prin frecvenţa lor mărită impresia
de şuierat de şarpe - experiment care-i reuşeşte
suficient cât să nu revolte nici partea "reală", nici pe
cea "umană" a Cunoaşterii îndeobşte - ca şi la alţi
poeţi contemporani, din fericire - redând astfel
poeziei până acum , la el şi la alţii, respinse ca
improprii ei, cea ce îl şi îi onorează, iar pe noi, ne
fac să ne lepădăm de vetuste prejudecăţi: "Soarele
era doar o sclipire/ Fugară/ A unei dureri acute./
Dumneavoastră m-aţi învăţat/ Cum să sparg zidul/
Cu exploziv neuroleptic/ Şi daltă litemică. / Nu
ştiam sigur/ care perete/ Îşi întoarce faţa pângărită/
De un grafitti psihotic/ Spre soarele utopic."
(PRINTRE CRĂPĂTURILE ZIDULUI). În acest
"câmp poetic" bântuit de întrebări şi fantasme, de
răni deschise şi răspunsuri fără întrebări, poetul vede
scăparea, totuşi, vede ieşirea, iar ea este o uşă,
simbolică, ca o poartă de trecere într-o altă
dimensiune, o dimensiune a propriului Eu, spre un
Alter-ego, este ieşirea din şarpe, am zice: "Iată, deci,
~ 98 ~
eram prizionier/ În pântecul reptilei/ În propria mea

minte/ Şi nu puteam să sparg/ Zidul/ Ce mă
înconjura/ Şi de atunci trăiesc/ În simbioză/ Cu
Şarpele/ care de fapt sunt eu/ Dar nu eu-eu/ Ci eu-
altul/ Geamănul ce stă ascuns în întuneric/ Dincolo
de poarta cu ivăre de argint/ Prin care poţi să
treci."(UŞA). Ieşirea aceata din şarpe aminteşte de
mitul lui Iona, la care se raportează şi poetul,
mergând chiar şi mai departe, semn al unui destin
poetic impetuos: "Dar eu aş fi spintecat pântecul
şarpelui / Precum iona al chitului/ Şi m-aş fi regăsit
în alt chit/ Aş fi spintecat mii de pântece de balenă/
Până aş fi privit soarele orbitor din nou, în faţă, /
ochii bipolari mi-ar fi fost incineraţi/ dar mie mi-ar
fi crescut mii de alţi ochi/ Şi aş fi văzut prin prisma
onixului ideea absolută (ÎMPLINIRE).
SPEECH – “Lansare Şerpii Soarelui”(2001)
A scrie o carte la persoana I este o experienţă

mistic-halucinogenă care îţi deschide o poartă
iluzorie către propriul tău ego, scăldat de către
subconştient într-o strălucire onirică, într-o arteziană
fantastic de lumini evanescente şi culori orbitoare.
Într-unul din poemele mele dau poeziei numele de
drog al mentalului pentru că poezia e un narcotic, îţi
agresează fiinţa intimă, îţi agresează
hipersensibilitatea faţă de o lume dedublată, se
~ 99 ~
inoclulează acut în profunzimi spre a revela idei

oculte, te rupe de o relaitate haotică şi diformă
pentru a te proiecta într-un spaţiu trasnscendent în
care vibrează energii psihedelice şi o dată ce ai
experimentat această stare de cvasidependenţă de
narcoza lirică, rişti să ajungi prizonier al cuvintelor.
Acest risc atârnă ca o sabie a lui Damocles deasupra
fiecărui scriitor. Poţi să-l depăşeştiprin
CHATARSIS, aceea purificare prin artă despre care
vorbeau grecii antici, printr-o vizualizare continuuă
a traiectoriei pe care vrei să o impui propriei vieţi. A
depăşi circumferinţa şi a regăsi ascensiunea, iată un
crez al prozatorului francez Andre Gide, pe care
trebuie sa-l luam in considerare.
Volumul de faţă, intitulat “ŞERPII
SOARELUI” gravitează în jurul a două simboluri pe
care am încercat să le potenţez într-un ermetism
mistic, simboul solar şi simbolul ophidian, al
şarpelui. Este vorba de un antagonism între două
substanţe de natură divină, doi zei astral, unul
plenar, spaţial şi unul degradat şi căzut – Soarele şi
Şarpele.
Între două dimensiuni îngemănate, sacrul şi
profanul contopite într-o simbioză ce generează
echilibrul cosmic. Este vorba de contrariile care se
atrag, formă şi materie, esenţa palpabilă şi idea
volatilizată în efemer. Şarpele este pe de altă parte şi
simbolul ideii cristalizate sub euharistia razelor
solare.
A fost foarte greu pentru mine să scriu această
~ 100 ~
carte, pentru că a trebuit să-mi analizez propriul

suconştient, să disec visceral propriului ego, să
inund în lumina ancestrală a unui Soare pe care
spiritual gregar încearcă să mi-l fure. Încerc să
urmez exemplul lui van Gogh, citez: “ He dared to
look the sun squarelz intop the face and steal his
radiance”.
În prezent lucrez la un roman în care încerc
să recreez o întreagă cosmogonie, în care explorez
cu luciditatea unui expolorator neutru psihicul uman
şi în care înfăţişez revelaţiile ce mi-au marcat viaţa.
Însă nu ştiu când îl voi finalizez, poate va dura un
an, poate zece…
Doresc să mulţumesc pe această cale
părinţilor mei, care m-au sprijinit necondiţionat în
toate demersurile mele. De asemenea mulţumesc
celor ce m-au format, încurajat şi au făcut posibilă
această întâlnire: Victor Isac, Eugen Evu, Paulina
Popa, Radu Roşiian şi profesorilor de limba şi
literatura română Biriş Leontin, Pez Doralina,
Gheorghe Livia şi Petre Mihai. Mulţumesc şi
domnului decan al Facultăţii de Inginerie Hunedoara
– Rusu Nicolae şi domnului prodecan Hepuţ Teodor,
care au pus la dispoziţie această aulă, colegilor şi
profesorilor prezenţi.
“Lumină suntem şi în lumină ne vom întoarce” –

de Achim Maria
(http://ingeridelumina.blogspot.ro)
~ 101 ~
“Spiritul uman este mai puternic decât orice i se

poate întâmpla” C.C.Scott.
Suntem materie şi spirit. Dincolo de dimensiunea
fizică, avem nevoie de spiritualitate, avem nevoie sa
ne îmbogăţim sufletul cu lumina transmisă de sursa
universală.
Conştiinţa unei dimensiuni spirituale în univers, este
cea care ne determină să trăim în slujba binelui, a
adevărului, trezind în noi sensibilitatea profundă faţă
de tot ceea ce ne ridică, spiritual, pe o altă treaptă.
Experienţele trăite nu sunt singulare. Ele îşi pun
amprenta, mai mult sau mai puţin, sub forme mai
mult sau mai puţin diferite, pe fiecare suflet în parte.
Atunci când cel ce este binecuvântat de forţa divină
cu mult talent, spiritualitatea sa este menită să lase
în subconştientul nostru amprenta experienţelor
trăite, scoţând în lumină propriile noastre experienţe.
Conştientizăm aceleaşi trăiri, chiar dacă ele, în plan
fizic, sunt ale unor persoane diferite.
Iubirea generată în plan spiritual, nu fizic, este un
rezultat al participării noastre la îmbogăţirea luminii
universale. Şi este cu adevărat necondiţionată atunci
când toţi cei implicaţi participă cu necondiţionare la
manifestarea ei. Întreruperea accidentală, sau voită,
a acestei necondiţionări, atrage după sine divizarea
lanţului şi întreruperea interconexiunii. Dorinţa de a
stăpâni prin teamă, ură si răul provocat conştient, nu
fac decât să întrerupă interconectarea la sursa
supremă, la conştiinţa universală. Voit, suntem
~ 102 ~
privaţi de lumina ce hrăneşte spiritul.

Există însă o şansă pentru noi. Aceea a renaşterii
spirituale. Aceea de a trăi în armonie cu noi înşine,
cu natura, cu ceilalţi, cu universul; de a trăi în
armonie cu Dumnezeu.
Lăsaţi aripile plăpânde să se ridice spre
cer! Lăsaţi-le să acceadă cu paşii lor mărunţi,
planurile spiritualităţii universale... Lăsaţi-le să
întărească cu lumina lor, forţa luminii tămăduitoare
ce se revarsă asupra noastră, a tuturor! Să ne
bucurăm cu toţii de aspiraţiile către înalt!
Poezia este o sursă inepuizabilă de spiritualitate. O
trăim dându-i viată, o traim savurându-i versurile şi
descifrându-i înţelesurile. Precum un atom
concentrează în el existenţa unui întreg univers, tot
aşa versurile unei poezii concentrează în ele un
întreg arsenal de simţăminte şi trăiri, întreaga
sensibilitate a unor lumi interioare. Inconştient,
eliberarea de gânduri şi, prin gânduri, a trăirilor ce
le-au dat naştere, atrage prin conştiinţa universala,
trăiri rezultate din cu totul alte experienţe,
independente de fiinţa noastră. Suntem conectaţi la
aceeaşi sursă. Empatizăm. Conştiinţa noastră
percepe experienţa altor conştiinte. Trăim, în plan
spiritual, aceleaşi experienţe. Iar versurile poeziei,
prin bogăţia de sentimente exprimate, nu fac decât
să ne readucă la momentul (celui) ce le-a dat
naştere.
Le mulţumesc tuturor celor care, de-a
lungul întregii mele existenţe, mi-au îmbogăţit
~ 103 ~
lumina proprie prin propria lor lumină, conectând-o

astfel la spiritualitatea universală. Cunoscuţi sau mai
puţin cunoscuţi, de notorietate mondială sau
recunoaştere locală, obişnuiţi, contemporani sau nu,
sunt oameni care, prin faptele lor în plan social,
interuman, prin talentul artistic dăruit, au ridicat
nivelul spiritualităţii, îmbogăţindu-ne sufletul. Le
mulţumesc celor care au ştiut că dincolo de noi, este
o conştiinţă universală, o conştiinţă a adevărului şi a
binelui care menţine în univers un echilibru
binefăcător.
Precum sufletul nostru a fost plămădit din “lumina
divină”, continuând a fi o mică parte din ea,
“Lumină suntem şi în Lumină ne vom întoarce”.
Puzzle - Mihai Victor Afilom

Am vândut bucăţele multicolore de suflet

Negustorilor din oraşul fără viitor,
Am pierdut frânturi din el
Jucând alba/neagra cu destinul,
Corăbiile văzduhului au transportat
Fragmente preţioase din rubiniul viselor mele,
Iubitelor capricioase le-am dăruit
Iluzii de mărgean şi pulbere de stele,
(Au rămas doar câţiva pixeli de culoare
Stocaţi pe ecranul amintirilor).
Acum încerc să descifrez
~ 104 ~
Complicatul puzzle
Şi chiar dacă nu găsesc toate piesele,
Recompun fresca iniţială
Ca un arheolog ce alege cu migală
Cioburile de mozaic
Peste care se proiectează
Umbra Piramidei.
Sine divizibil - Mihai Victor Afilom

Teama a eclozat
Din sfera craniană
Sub forma unui vultur mitic
Ce-mi sfâşia Sinele
Înlănţuit de stânca
Propriilor temeri.
Umbra lui
Se profila ameninţător,
Acoperind
Cerul încărcat de simboluri.
Într-o zi,
Idolul acvilin
Căruia mă închinam
Constrâns de durerea
Sinelui dual
Se prăbuşi,
Căci se dovedise
A fi un simplu lemn putred.
~ 105 ~
Abandonul totemului,
Ca despărţirea de un tată vitreg,
Eşti dezorientat la început,
Dar apoi, în mijlocul pustiului,
Poţi să-ţi recodifici existenţa
Şi să te joci
Desenând traiectorii
Între miile de stele
Ce-ţi luminează
Porţiunea predestinată de cer,
Sub care creşti tu,
Copilul fără Umbră.
Grădina gândurilor - Mihai Victor Afilom

Păşeşte în grădina gândurilor mele,

Prea multă iederă şi volbură
Au crescut acolo unde nu pătrunde lumina,
Iar mireasma dulce-înşelătoare
A oleandrilor otrăviţi
Stăruie în aerul amintirilor.
Platoşa cu spini a cactuşilor
Îmi protejează spiritul
De colţii oamenilor-lup.
Am nevoie de un grădinar invizibil
Care să reteze cu o seceră ascuţită
Rădăcinile ce mă ţin înlănţuit
~ 106 ~
În pământul putred,
Să spulbere bulgării ancestrali de teamă
Cu plug de fier,
Să risipească lacomele lăcuste-dorinţe,
Să presare pulberea aurie
A iubirii tămăduitoare,
Astfel încât subconştientul
Să devină un eden rodnic,
Loc de refugiu paşnic,
Nu labirint minoic.
Viitor - Mihai Victor Afilom

Sindromul iubirii
A contaminat lumea de lut,

Iar stăpânii au intrat în panică,
Secole de-a rândul programaseră ura
Şi inoculaseră putregaiul nepăsării
În inimile de lemn,
Dar acum încolţiseră
Germenii verzi ai vieţii.
Din lumea cuprinsă de epidemia iubirii,
Sufletele eliberate din sclavie
Se înălţau ca nişte lampioane multicolore
Spre Noul Cer – izvor al luminii tămăduitoare
Al izbăvirii prin Sinele răstignit spre asfinţit,
Regăsit în infinit.
~ 107 ~
… Amintiri, de mult uitate, revin uneori ca

un deja-vu.
Sunt raze de lumină lăsate de efemerele
noastre treceri prin timp?...
Sau, eliberate prin gînd şi cuvânt, sunt retrăiri
ale unor experienţe ce nu ne aparţin?
Un poet prins în închisoarea clipelor şi a

limbajului codat – de Traian Urieş
(http://uriesblog.ro/)
Gânditor, subtil dar parcă surprinzător de direct,

poetul Mihai Victor Afilom te ţine în suspans de
fiecare dată când te situezi în imediata lui vecinătate.
Pare nesigur pe el, însă vorbele lui curg lin şi fără
salturi, pare omul transformat într-un fluid subtil
care face legătura între neant şi prezent, între ceva-ul
palpabil şi ceva-ul metafizic. Dacă îi citeşti poezia
instantaneu te transformi şi cauţi ceva ce nu credeai
că există.
Între „stigmă şi determinare” – cum spune domnul
Eugen Evu în postludiumul acestui volum, cred că
avem nişte traiectorii de destin predeterminate şi ne
mişcăm în aventura acestei existenţe precum
electronii pe o orbită circulară (fiindcă în univers
linia dreaptă este o iluzie, totul este circular,
spiralat, ciclic, toate existenţele sunt resorbite). Şi în
această mişcare suntem ghidaţi de o forţă
misterioasă şi plenară, răsădită în interiorul nostru
~ 108 ~
încă din momentul concepţiei.

Destinul pe care mi l-am asumat, cel de explorator
al lumii fantastice a cuvintelor, nu este facil, ci
implică clipe intense de confruntare cu sinele
răsfrânt în oglinda nemiloasă a adevărului.
Reprezintă sinceritate şi respect faţă de cititor,
empatie faţă de semenul tău.”
Asta spunea Mihai Afilom săptămâna trecută la
lansarea unui nou volum de poezie intitulat Elegii
Fluide. M-am uitat lung la el şi de la o clipă la alta
mi-am dat seama că pe vremea când eram colegi de
breaslă nu părea a fi un om atât de misterios, atât de
plin de secrete şi adevăruri universal valabile. Am
fost plăcut surprins dar şi mândru că-l cunosc pe
acest poet contemporan cu mine, contemporan cu
Eugen Evu, un alt poet hunedorean pe care îl admir.
În biblioteca mea am acum volumul Elegii Fluide cu
autograful lui Mihai şi pentru asta mă bucur foarte
mult. Într-o singură după-amiază m-am îmbogăţit
mai mult decât aş fi reuşit probabil s-o fac în 6 luni.
Elegii Fluide este o continuare a volumelor
anterioare Şerpii Soarelui şi Şevalet Terapeutic.
„Intenţia mea nu este nici să mă impun, nici să
dărâm tipare şi standarde”, spune Mihai Afilom. Însă
el exact asta face, poezia lui uimeşte, pare venită din
străfundurile unui suflet care ţipă după ajutor.
Tiparele trebuie strivite, pentru că ele ne fac viaţa
monotonă, ne privează de creier şi ne duc spre
automatisme. Mihai nu acceptă nici un compromis şi
pentru asta personal îl admir.
~ 109 ~
2. CUB RUBIK CU AMINTIRI
(Se dedică tuturor celor care m-au însoţit în

această călătorie fantastică , celor ce au coborât din
trenul vieţii şi noilor veniţi)
“The show must go on!”
Laurenţiu – îngerul fără aripă (2012)
“Nu mă lăsa, pentru că am împărţit comorile pe

care mi le-ai încrediinţat”
Destinul unui Om este un dans iniţiatic

cuprins între două porţi: naşterea şi devenirea, pe
care unii o numesc moarte. Determinarea o fi ea
înscrisă în genă, dar farmecul vieţii este dat de
fărâma de lumină extrasă de noi, fiinţele prometeice
din Focul absolut. Sufletul şi licărul divin ce ne
veghează este tot ceea ce contează cu adevărat,
restul e recuzită.
În patristica bizantină se regăseşte sinaxarul
Sfântului Mucenic Lavrentie (Laurentiu). Am
credinţa intimă că numele pe care îl purtăm are o
influenţă subtilă asupra destinului, la fel cum
botezul este o taină de nepătruns. Cuvintele adresate
de către sfânt împăratului prigonitor ascund esenţa a
~ 110 ~
două milenii. Nu idolii din aur, drahmele de argint

sunt bogăţiile, ci năpăstuiţii, urgisiţii: “Iată comorile
veşnice ale Bisericii, care nu se împuţinează şi
sporesc mereu, care sunt răspândite în fiecare şi se
regăsesc în toţi”.
Laurenţiu este un înger fără aripă, dar uneori
un puf de păpădie e de ajuns pentru a te înălţa peste
văzduhuri. Îmi amintesc câteva crâmpeie, versuri
scrise acum un deceniu: “poate a fost sortită să
moară, / În vara păgână, / O mână de pictor / Ce
doar îşi visase opera”. Puterea revendicativă a
cuvântului sau o ciudată coincidenţă. Trăim în
universuri paralele – universuri semantice, lumi
digitale şi ne îndepărtăm cu frenezie de realitatea
frustă. Lumea e răvăşită de un duh omniprezent şi
irecogniscibil (sau doar camuflat). Dar viaţa
clocoteşte dincolo de ecranele cu imagini rotative
sau de zidurile de beton. Lujerii verzi ai fiinţei
străpung orice convenţii, limitări şi lacăte.
Nu ştiu de ce, dar intuiesc că acest copil va
avea un destin mare. A intrat în dansul năvalnic al
vietii cu un mic dezavantaj, dar ceva mă face să cred
că va deveni arma lui cea mai puternică. Aikido,
străvechea şi poetica artă marţială japoneză işi
bazează întreaga filozofie pe acest principiu
universal valabil. Forţa de a transforma loviturile
destinului în victorii, aici stă frumuseţea şi
provocarea vieţii.
Mobilizarea în jurul cauzei lui Laurenţiu a
fost admirabilă la fel şi devotamentul şi sacrificiul
~ 111 ~
părinţilor. Pe tărâm strict literar, un gest rar într-o

lume fragmentată sunt şi “căpşunele” oferite de
scriitoarea Zully (Zuleiha) Mustafa. “Balada
căpşunilor fără culoare” – o cărticică pentru copii cu
un preţ modic. Banii proveniţi din vânzările
următoarelor cinci luni vor fi donate cauzei lui
Laurenţiu. Mărturisesc că nu ştiam despre revista
online Mala Hierba, dar am descoperit un univers
incitant, un ostrov verde în tulburele năvod global.
Aici gasiţi calea: http://www.mala-hierba.com/
Povestea lui Laurenţiu şi modalităţile prin
care puteţi ajuta la făurirea unui destin le veţi regăsi
pe paginile unui blog http://laurentiu-
giubelan.blogspot.ro/ .
Ajutându-l pe acest îngeraş fără o aripă, îl
veţi ajuta şi pe Laurenţiu din voi. Merită să ne oprim
o clipă din goana nebună după … (ce?) şi să ne
începem primăvara sufletelor noastre cu o faptă
bună. Pentru că vor veni şi alte “primăveri”, poate o
să dezvolt în alt articol, sensurile acestui cuvânt în
aparenţă atât de banal. Mi-e teamă de alte
“primăveri” …
Actualizare 2016:
Vă mulţumim că aţi făcut un copil să zâmbească!
Laurenţiu s-a născut fără jumătate de

antebraţ şi fără mâna stângă (23.11.2010). În urma
campaniei mediatice din 2011-2012, are acum o
~ 112 ~
şansa, o viată nouă datorită eforturilor

oamenilor deosebiţi din România, Germania
şi America.
Laurenţiu foloseşte proteza mioelectrică pentru
copii.
Sunt mulţi oameni calzi la suflet cărora le dorim să
li se întoarcă gesturile frumoase pe care le-au făcut.
Laurenţiu este încă prea mic şi nu-şi dă seama, însă
îi vom povesti cînd va veni vremea, cât de mulţi
oameni i-au sărit în ajutor.
Mulţumiri tuturor!
(http://laurentiu-giubelan.blogspot.ro/ .)
Pulsul istoriei…
În anii aceştia ai noii ordini mondiale, când

după socialismul cu faţă prietenoasă, urmează
conceptul corectitudinii politice capitaliste...
Religia devenită o formă golită de sens,
credinţa tot mai rară, credinţa în Divinitate,
Dumnezeu, pe cale a fi incadrată la o formă de
afecţiune psihică. Contraste ... atei propovăduind
agresiv inexistenţa lui Dumnezeu ... mistici cuprinşi
de delir şi fervoare religioasă, invocând repere false.
Şi neobosit tăvălugul istoriei, remodelând popoare,
destine şi teritorii. Omul, în esenţa lui, acelaşi zoon
pugnax rapace, nemilos, crud. Numai că armura grea
e înlocuită de costum şi cravată. În Orient latră
mitralierele, progresiv teroarea se insinuează şi în
~ 113 ~
Occident. Civilizaţia ajunsă în punctul culminant, să

urmeze oare declinul? Un secol e o licărire în
cronologia ştiută şi neştiută a civilizaţiilor. Roma la
apogeu, panem et circenses, arene cu gladiatori,
lupanare, Atunci teroarea asupra creştinilor, suplicii,
martirii, Acum o teroarea mult mai discretă, o otravă
dulce ce ne toropeşte instinctele şi ne deturnează
scopul existenţei. Strategia vicleană – supliciul
înlocuit de viciu. În supermarketuri, pe ecranele
televizoarelor, totul este vandabil. Se vând şi se
cumpără. Moneda: sufletul , amanetat sau debitat în
rate.
Voluptatea vieţii tihnite e ameninţată de
mugurii terorii unui Jihad cu răbufniri tot mai
violente. Ura alimentată de bombele lansate pe tabla
de şah a Asiei. Sperietori la graniţe, marele URS(S)
roşu, reocupând fostele teritorii.
Dincolo de vălul istoriei, aceeaşi luptă dintre
seminţii, aceeaşi schismă între creştinii amăgiţi
acum cu visul efemer al ecumenismului. Dintre
Islam si Crestinism. Urmaşii lui Ham, Sem şi Iafet.
Adevărul e poate ascuns undeva în sufletele noastre.
Şi vârtejul se accelerează spre hibridizare şi
aneantizare. Nu sunt apocaliptic, dar întrevăd o
cumplită iarnă nucleară. Dincolo de toate, speranţa
că raţiunea va învinge şi iubirea ne va amâna
autodistrugerea.
~ 114 ~
Teroarea istoriei si ciclicitatea crizelor (2010)
Mircea Eliade dezvolă şi argumentează o

serie de teorii cu privire la teroarea istoriei, căderea
în istorie, evadarea din istorie , din perspective
metafizice, religioase. O afirmaţie validă din punct
de vedere al experienţei este aceea ca istoria se
repetă, uneori după aceleaşi tipare adaptate la
contextual actualităţii. Dacă particularizăm această
teorie la domeniul economic, observăm cum criza
economică mondială se manifestă ciclic.
Un manual de economie politică din perioada
comunistă identifica mai multe ipostaze ale crizelor:
criza aparatului productiv al tărilor capitaliste
dezvoltate, criza energetică şi de materii prime, criza
ecologică, criza monetară internaţională. Iată cum o
şcoală de gândire anacronică, cea comunistă analiza
în mod corect unele elemente ale crizei.
In 2009 România a semnat un acord de
împrumut cu Fondul Monetar Internaţional.Iată ce
spunea Nicolae Ceauşescu: “Băncile internaţionale,
B.I.R.D. şi Fondul Monetar Internaţional impun
ţărilor sărace condiţii care duc la inflaţie, la
înrăutăţirea situaţiei maselor populare. Ele
condiţionează acordarea de noi credite de lichidarea
sectoarelor publice şi dezvoltarea economiei
particular-capitaliste, amestecându-se în treburile
interne, impunând politica lor în zeci şi zeci de
state”. Nu sunt deloc un nostalgic al comunismului,
dar unele afirmaţii par atât de actuale.
~ 115 ~
Criza pe care o traversăm este una mult mai

profundă, pentru că nu e doar o criză economică,
este ţi o criză morală, trăim într-o societate de
consum în care valorile tradiţionale: familie,
biserică, stat, sunt înlocuite de alţi zei: profit,
showbizz, globalizare. Lumea evolueazaă la modul
fast forward, Marshall MCLuhan devine un vizionar
cînd compară mass-media cu mediul invizibil, care
explodează în momentul întâlnirii unei noi platforme
de propagare – internetul.Satul global devine dintr-
un simplu concept, o realitate irefutabila.
Trăim într-o lume unde totul este conectat
printr-un liant invizibil. Paradoxal o pandemie de
gripă poate genera creşteri la bursă a unor companii
farmaceutice producătoare de vaccinuri-miracol şi
devine un instrument de revenire economică. Road
to recovery – CNN.
Dar care este direcţia şi deznodământul
acestei frenezii. Nu sunt un fatalist, dar iată un tipar,
un clişeu la intervale de câte un deceniu: 1918 –
gripa spaniola, 1929 – criza economică, 1939 – al
doilea Razboi Mondial. Azi totul este accelerat,
internetul face comunicarea instantanee, TGV-ul din
Franţa dezvoltă viteze ameţitoare, trăim in secolul
vitezei.
În 2008 criza economică mondială, în 2009
pandemie de gripă……..
~ 116 ~
Colocvii lirice
(versuri scrise pe băncileFacultăţii de Inginerie
Hunedoara – 2000-2005)
Chimie 1
(doamnei prof. dr. ing. Benea Laura)
Hori de molecule dispersate

Într-un mediu coloidal,
Serii de vibrantă rezonanţă magnetică,
Infiltrate în transcendent...
Viaţa este o soluţie
De vise, amăgiri şi speranţe
Suprem element – carbonul.
Ne dezintegrăm sufletele
În explozii de lumină
Spre a ne regenera sub lumina blîndă
A soarelui orbitor.
Chimie 2
(doamnei prof. dr. ing. Benea Laura)
Sunt pierdut între tratate chimice,

Nu ştiu încotro să o apuc
Formule ameţitoare – carusel de vise,
Iubesc chimia magică a vieţii,
Dar nu ştiu nimic concret,
Ci doar intuiesc
Vagi ecuaţii trasncendentale,
Elemente organice, anorganice
~ 117 ~
Acizi ce-mi dezintegrează

Aura trupului
Într-o horă de scântei,
Azot lichid ce-mi îngheaţă spiritul
Într-o statuie evanescentă,
Ador chimia,
Dar detest reacţiile nucleare
Ce ar putea să ne distrugă
Universul
Călător
(domnului conf. dr. ing. Sorin Deaconu)
Era un amurg purpuriu de mai,

Furtuna ne pândea demonic
Din cerul de azur,
Brăzdat de dragoniu de plumb,
Printre solzii lor
Şiroiau picături cristaline,
Sclipiri electrice
Brăzdau orizontul încrementi de durere....
Autobuzul speranţelor noastre
Înghiţea kilometri de asfalt încins,
În drum spre Ana ... Lugojana,
Bachus ne ispitea înşelător,
Dyonisos ne ademena orbitor,
Am ajuns în alcovul belşugului,
Am sorbit din cupele cu vin rubiniu,
Sângele a început să clocotească tumultos
În trupurile noaste încinse.
~ 118 ~
Am gustat ambrozia din potire,

Visele creşteau neîncătuşate,
Plăsmuiam cosmogonii utopice,
Lumi se năşteau din magmă şi văpaie,
Zei astrali şi atemporali le creau
Într-o erupţie fluorescentă de lumină,
Focul creştea în inimile noastre,
Jerbe meteorice,
Scântei magice,
Fantasma iluziilor,
Mrejele ludicului pescar,
Proiectaţi în ostrovul fermecat
Unde se află conştiinţa dedublată.
Flăcări,
Sufletul – cenuşă de tuf vulcanic
Şi visul nostru ancestral
S-a insinuat în alt vis,
Un vis surd şi alb,
Nirvana prinţului Sidhartta,
Se auzea doar glasul heruvimilor.
Vinul roşu s-a inoculat subtil
Printre hematii şi leucocite,
Am început să scriu,
Viziuni încriptate,
Alegorii, metafore străvezii,
Un poem aparent fără sens
Ce devenea
O ars poetica himerică,
Am îmceput să scriu
Ca într-un alt poem
~ 119 ~
„Daţi-mi foi albe să aştern cu o furie mistică,

Ideile ce clocotesc ca un ocean de magmă
Dincolo de fruntea mea cuprinsă de ceaţă şi fum.”
Şi nu eu scriam poezia,
Ea se scria pe sine,
Ca într-un roman de Cărtărescu,
„Slova sfinţea hârtia
Cerneala se vărsa ca un christic sânge
A unei irecogniscibile mărturii.”
Colcoviu liric
(domnului conf. dr. ing. Sorin Deaconu
Domnului prof. dr. ing. Pănoiu Caius)
În circuite logice, elemente cunatificabile,

Am întrezărit valenţe lirice, palpabile,
Sistemul binar, o taină imperceptibilă
Desluşită de acea raţiune sensibilă.
Mi-am imaginat câmpii semnantice digitale

Zămislite numai din impulsuri virtuale,
Le-am făurit într-un metaforic stil
Inspirat de acel spirit nobil.
Sunt precum un impuls blocat printre conexiuni,

Inima-mi freamătă cu firave pulsiuni,
Cuprins de o vrajă divină
Sunt orbit de aceea serafică lumină.
~ 120 ~
Delirul meu alegoric,

Mesajul meu criptic,
E doar o tentativă stingheră
De a revela acea latură umană.
Mi-e greu să scriu cînd am făcut legământ

Să nu mai compun pe acest pământ,
Căci arta mea e maladivă
E alinare psihoterapeutică.
Există acel OM într-un latin burg

Ce a intuit lacrimile ce-mi curg,
Am redescoperit minunea de a scrie,
Dedicîndu-i această modestă poezie
Constelaţia electrică
(domnilor conf. dr. ing. Popa Iosif
conf. dr. ing. Popa Gabriel Nicolae)
Impulsuri electrice imperceptibile

Se materializează pe diagrama destinului meu
Ciclu sinusoidal de regresii şi pogresii geometrice,
Existenţa mea era un tumult brownian fără sens,
Se epuiza involuntar în orizonturi himerice,
Iar defazajele dintre mine şi pulsul social
Creşteau exponenţial,
Clipa magică se revărsa pe lângă mine,
Până cţnd într-un octombrie sfinţit
De euharistia ploilor de bronz,
Am început un dans electric
~ 121 ~
Al cărui flux s-a inoculat în sufletul meu,

Atunci am intuit pentru prima oară,
Că viaţa e un montaj
Conceput în laboratorul divin,
A cărui Sursă ne alimentează visele şi speranţele,
Cu un flux continuu de energie transcedentală
Ce ne călăuzeşte printre conexiuni –
Uşi ce se deschid spre nebănuite realităţi.
Lent, Universitatea a devenit
Un microcosmos familar
Şi pelicula memoriei mele
A imortalizat imagini nepreţuite,
Chipuri senine ca într-o frescă bizantină,
Talisman cu amintiri
Pictate în nuanţe expresioniste.
Undeva, pe o bancă,
Refugiu pentru eternul solitar,
Am vibrat cuprins de efluviile iubirii
Şi timpul a încremenit într-o vrajă multicoloră,
Dar ezitările mele au devenit torent nestăvilit,
Totul s-a prăbuşit ca un fragil castel de nisip
A fost o frântură de vis perfect îngemănată
Cu scântei de lumină sfântă...
Etern neofit în taine electrice,
Deschid o nouă uşă
Spre un viitor ce-l întrezăresc
Pâlpâind vivid pe un meridian predestinat
Al unei constelaţii
Născute din praf stelar incandescent
Şi pulbere de meteori.
~ 122 ~
MATEMATICA
(domnului prof. dr. Makasay Stefan
domnului conf. dr. Lemle Dan)
Fractali iluzorii
Dispusi analitic.
Hori de integrale
Si undeva în spatiu
Coordonatele carteziene
Ale unei iubiri neîmpartasite...
Viata este o ecuatie

Transcedentala,
O amagitoare integrala,
În al carei domeniu
Ne cufundam,
Spre a iesi învingatori.
TRIGONOMETRICA
(domnului prof. dr. Makasay Stefan
domnului conf. dr. Lemle Dan)
Hiperbole diamantine
Aluneca precum serpi de foc
Între coordonatele carteziene
Ale unui domeniu infinit.
Intervalul se termina
Într-un cadran solar
~ 123 ~
De unde izbucnesc
Sisteme de ecuatii infinite.
Cuprinsi de-o furie mistica
Integram idei, monade
Transpunându-le
În jerbe de vapaie.
Axiome
Se intercaleaza prin vastul sir
De teoreme iluzorii
Ce-mi marcheaza viata
Inutila . . .
FIZICA
(doamnei prof. dr . Osaci Mihaela
doamnei prof. dr.ing. Iagăr Angela)
Viata este un joc relativist

În care suntem cu totii marionete
Ale caror sfori sunt trase
De un Einstein suprem.
Hori ametitoare de molecule
Se dezintegreaza
În jerbe de scântei diamantine
Într-un eter suav.
Oscilatii sonore
Vibreaza în simbioza
Cu unde armonice
Reverberându-se
În transcedentul celest.
~ 124 ~
2006 - Antologia tinerilor poeti hundoreni lansaţi

de revista "Provincia Corvina" - ediţie îngrijită
de Eugen Evu şi Ion Urda
Peisaj marin
Am fotografiat cerul,
Şi am developat in suflet,
O frântură din nemărginirea lui…
Era albastru-indigo,
Iar norii fugeau straniu
Spre un continuum atemporal.
În obiectiv am întemniţat
Şi un soare supărat
De valurile ciclopice
Ce încercau să-i estompeze strălucirea,
Era acolo şi pescăruşul Livingstone,
Zburând anevoie cu o aripă rănită
Din care curgea purpură sângerie
În oceanul verde-smarald.
Oceanul era verde,
Căci algele se contopeau
În simbioza cu fiinţa lui marină.
Algele pluteau libere
Pe suprafaţa translucidă,
Iar unicul lor punct de referinţă
Era Avata,
Piatra ascunsă din adâncuri.
~ 125 ~
Grifonii învolburau pânza apei,

Urmărind sirene goale,
Ce-şi revelau sânii
Cu sfârcuri de coral
În vâltori de şuvoaie argintii.
Narvalii cu corn de sidef
Străpungeau membrana iluzie
A apei transparente,
Încercând să împungă soarele
În avântul lor luciferic,
Demoni inverşi,
Căzând de jos în sus.
Balene uriaşe expirau
Arteziene utopice,
Pictând orizontul
Cu nuanţe expresioniste,
Iar delfinii întâmpinau
Corăbii cu catarge fumurii,
Ce se profilau discret la orizont.
Am fotografiat cerul
De pe corveta lustruită
De un mus adolescent
Cu apă sărată
Şi molecule de plancton.
Aruncăm ancora în larg
Pentru a ne contopi
Cu Afrodita – zeiţa zămislită
Din spuma de mărgăritar a oceanului.
Aruncăm colacul de salvare
Celor ce au înotat prea departe
~ 126 ~
În apa salină şi înselătoare.

Insula din ziua de ieri
Am revăzut-o retrospectiv
Ne aştepta în clipa ce a trecut
Undeva la babord.
Meduzele şi-au început
Dansul tranchilizant,
Întinzându-şi tentaculele peste tot.
Căluţii de mare şi-au prins cozile
De fucuşii uriaşi,
Ce şi-au împlântat rădăcinile
În teluricul care se ascunde în străfunduri,
Curcubeul şi-a întins
Arcul răsfrânt
Peste orizontul încremenit
În liniştea primordială.
Peisaj autumnal
Toamna a aureolat natura

Cu bronzul clopotelor din catedrale
Şi a început recviemul
Vibraţiilor eruptive din soare.
Fructele pârguite
Atârnă precum nişte promisiuni
Printre frunzele poleite
Cu rugina armurilor medievale.
Stoluri călătoare
Se pierd printre razele incerte
~ 127 ~
Spre ţinuturi mitice

Dintr-o Africă – utopie.
Frunzele cad lin
Efectuând looping-uri îndrăzneţe
Şi sărutând pământul jilav
Cu fruntea lor de aramă
Cohorte de furnici
Se ostenesc sub povara recoltei
Urcând treptele altarului-muşuroi
Plămădit din humă şi noroi.
Albinele se pierd printre florile târzii
Într-un balet iniţiatic
Cu staminele virile
Ce le fecundează cu pulbere aurie de polen.
Deasupra tuturor
Soarele a devenit un Deus Otiosus
Ce nu mai are forţa
De a domina un univers
Cuprins de văpaia sa plăpândă.
Retorica macilor roşii
Mac roşu
De pe câmpiile getice,
Grăieşti prin inflorescenţa purpurie,
Aureolată de razele Soarelui,
Rădăcinile încleştate în huma răbdătoare,
Lujerii verzi
Şi sămânţa halucinogenă.
~ 128 ~
Toate îmi vorbesc despre diafanele acuplări

Între fluturi şi petalele încărcate cu polen...
Stropi de sânge
În lanul auriu.
Aripile fluturelui(Aşteptând între primăveri)
Soarele văzut printre aripile fluturelui

E doar o părere de rău
Filtrată printr-un caleidoscop cromatic
De nuanţe incerte.
Soarele se transpune pe aripile fluturelui
Ca într-un şevalet multicolor
Într-o explozie de lumini înşelătoare.
E linişte,
Când priveşti soarele printre aripile fluturelui,
Doar greierii ştiu să o tulbure,
Vibrând cu viorile de chitină
Cadenţa trohaică dintr-o altfel de lume.
Primitivă
Pumnale de silex
Mi-au înfipt în inimă
Neardenthalienii ce mă vânează
În jungla de beton
A urbei lacustre.
Se închină cu fervoare
~ 129 ~
Zeilor citadini
Ce ne ucid speranţele.
În cavernele paleoliticului
Ard focurile cele mari
Peste care sar neofiţii
Cuprinşi de extaz.
Societate gentilică
Venerează mamuţii
Ce stăpânesc cetatea şi turma
Prin puterea logosului,
Prin puterea drahmei de argint,
Prin puterea totemului,
Pumnale de silex
M-au mutilat dureros,
Mi-au străpuns inima
În ritualul ancestral
Al falsului oraş modern
Din epoca primitivă.
Cadavru pe afetul tunului
Cadavru pe afetul tunului fumegând,

Revoluţii martiric eşuând,
Într-o dogmă moartă
Şi o lege deşartă.
Elohimi crează o nouă societate,
În care poeţii sunt alungaţi din cetate,
Platon zâmbeşte malefic
Şi Che Guevara moare patetic.
~ 130 ~
Ana (bunicii mele)

Trup sfânt şi chinuit,
Pe podeaua rece prăbuşit,
Gest neîmplinit….
Garoafa albă s-a veştejit.
Trup sfânt şi imobil,
Timp crud şi universal valabil,
Pat metalic de spital,
Perfuzii cu fluid vital.
Trup sfânt şi ostenit,
Destin în amurg izbăvit,
Infinite şi dureroase momente,
Halate albe, infirmiere indiferente.
Filip în strai de lumină veghează,
Pe obrazul crispat te sărută o rază,
Trup de ţărână, umană crisalidă,
Suflet, aripă de fluture de zbor avidă.
Zoon Pugnax
Din spirit de frondă,

Din spirit rebel,
Ani au trecut de la acea odă,
Închinată unui ideal efemer….
Să fi fost orb sau inuman,
Vrăjit de crezul lui Cioran ?
~ 131 ~
Ori de odiseea bunicului- ţăran

Ce a îmbracat cămaşa de legionar?
D’Annuzio Gabriele ori poate Radu Gyr
Poeţi de dreapta oblojiţi cu mir....
Eliade atras cândva de visul verde
Ştia că ochiul Atotştiutor îl vede.
Poate par ipocrit dacă-mi reneg versul
Ce-mi inflama cândva întreg universul,
Dar mă arde lacrima unui înţelept evreu
Ce a vazut flacarile de la Birkenau.
Am înţeles şi eu, dar poate prea târziu,
Prin ochii unui pianist dintr-un ghettou pustiu,
Ori prin viziunea unui geniu iudaic….
Spielberg...ori Polanski…maestru liric.
Apoi într-o zi am urcat si în Trenul vieţii
Şi am râs şi am plâns scăldat de soarele dimineţii,
Am înţeles că sunt toate dogme arhaice
Întrezărite de spirite lirice.
Au clădit utopii, sisteme si ideologii,
Iar Nebunii au lovit in temelia sinagogii,
Mă detaşez senin de crezul legionar
Ce l-am trăit ca un simplu avatar.
Nu am nici o datorie morală faţă de voi,
Decemviri ori Nicadori ori alti falşi eroi,
Trist au murit Căpitanul, şi Moţa, şi Marin,
Dar eu nu vreau să mai sorb pocalul cu venin.
~ 132 ~
O GURĂ DE OXIGEN
pentru POEZIATÂNĂRĂ
INEL DE AUR FĂRĂ CORB
Constantin Stancu
Antologia poeţilor tineri din Hunedoara

lansaţi de revista „ PROVINCIA CORVINA „ ,
apărută la editura „ POLIDAVA „ – 2006 este una
curajoasă în vremuri de căutare pentru societatea
românească şi pentru fiecare om în parte, cu atât mai
mult a tinerilor. Antologia a fost posibilă datorită
sprijinului financiar al Primăriei şi Consiliului
Local al municipiului Hunedoara cu ocazia Zilei
Hunedoarei 2006. Dar sprijinul financiar deşi nobil
şi necesar pentru memoria cetăţii nu a fost de ajuns,
a fost nevoie de coordonarea, de iniţiativa şi
viziunea poetului Eugen Evu, cel care
a văzut dincolo de convenienţele sociale necesitate
ca poetul tânăr să iasă în lume, strigând duios în
cetate. Prezentând versul cu delicateţe şi dragoste
lumii, un vers provenind de la tinerii nepătaţi de
încercările din lume, dar atinşi de păcatul propriu al
poemului trăit, apoi scris, apoi suferit, apoi uitat şi în
fine lăsat să zboare.
Dar apariţia antologiei este una mai tainică, la
Hunedoara, loc ros de zgura necesară a industriei
fără de industrie, partea spirituală este una care dă
valoare cetăţii şi comunităţii româneşti trăitoare în
~ 133 ~
Comunitatea Europeană. De aceea antologia este

foarte importantă, e glasul CETĂŢII, într-o lume
clădită pe cetăţi instabile.
Titlul este simbolic, poetul pare păstrătorul
secretului pentru viaţa sigiliu, a inelului de aur, dar
rămas singur în univers, fără de corbul care să fie
emblemă, sau care să-l hrănească miraculos la
izvoarele eternităţii. Curajul de a lansa poeţi tineri
este unul necesar, poeţii bătrâni se continuăprin cei
care vin, este aici un popor care se hrăneşte din
cuvânt pentru a nu se topi în deşertul lumii.
Antologia are o postfaţă semnată de poetul
Eugen Evu, Redactor şef al revistei mai vechi şi mai
noi „ NOVA PROVINCIA CORVINA„ în care este
prezentată pe scurt istoria POEMLULUI de
Hunedoara. Rezultă că aici a existat ceva nevăzut
care a dat consistenţă sufletului omenesc. Aici s-a
scris, indiferent de sistemul social, fiecare scrib a
plătit plata pentru curajul de a scrie, fie prin boală,
fie prin uitare, fie prin eroare, fie prin exces. Dar s-a
scris, arta a dăinuit şi tinerii poeţi prezenţi în
antologie ar trebui să vadă valul care i-a dus la mal
şi, dacă, vor putea, să evite ratarea ţintei … Poate
acesta va fi pentru ei opera capitală, pare să le
transmită Eugen Evu, nu vă risipiţi, adică …Atent el
transmite mesajul şi celor necuprinşi în această
primă ediţie, dar care ar putea veni din viitor spre
trecut …
E un fel de mulţumire pentru Eugen Evu,
legat de aceşti tineri: „ Precizez că cei antologaţi de
~ 134 ~
mine, au debutat revuistic în PROVINCIA

CORVINA, iar unii dintre ei au fost promovaţi şi
editaţi de mine la unele edituri şi la alte reviste din
ţară şi străinătate, cu toată cuvenita încredere, unii
dintre ei confirmând şi obţinând premii în occident (
Italia, Germania ). Le vor urma şi alţii. „
Sunt poeme ale tinerilor: Mihai – Victor
Afilom, Hanna Izabella Baranyai, Erica Erdoş,
Andra Kadar, Magdalena Kuhn, Ana - Maria
Neag, Petrodiana Onciu, Olga Ştefan, Elena
Raluca Weber …
Poate în versurile lor e o mlădiţă din poemele
celor din alte vremuri, dar cred mai mult că în
versurile lor e puţin albastru dintr-un timp nedefinit
după reguli umane, un timp din viitor miraculos.
Olga Ştefan are un ciclu bazat pe „ Bitter
Times „, ca şoc al poetului la realitatea imediată
care îl paralizează şi pe care o depăşeşte prin
metaforă, cu „ gâtul lui demian sub răcoarea altei
ghilotine „ pentru că „ în barurile de zi muzica
miroase a sânge „.
Dar Olga Ştefan are mult curaj : „ mă îmbrac
într-un personaj pozitiv şi-mi controlez ieşirile în
scenă.”
Elena Raluca Weber îşi adună poemele în
limba română şi în limba engleză, poet dintr-o
generaţie care ştie drumul spre altceva, cu un fel de
marketing de timiditate, sub fiinţa delicată e o
persoană puternică, care scrie despre ciclop şi
Narcis, despre evrei şi Demiurg şi simfonie, sub
~ 135 ~
moto – te naşti ca să naşti !

Ana - Maria Neag are puterea
responsabilităţii, şi bucuria de a relaţiona cu alţii,
căutând dincolo de cuvinte: „ toate aşteptările au
doar viitor „
Victor Afilom poate privi în interiorul
lucrurilor, are talentul de a vedea magia versului
prin RETORICA MACILOR ROŞII şi realizează
căderea de jos în sus ca mod de a explora existenţa.
Imaginea bunicii pe un pat de spital: Trup de ţărână,
umană crisalidă, / Suflet, aripă de fluture de zbor
avidă „
Hanna Izabella Baranyai caută umanul,
lumina care călătoreşte prin cetate, ieşirea din
suferinţă prin scris: „ Călătoria putea să mai
continue, viaţa noastră este şi ea o călătorie, numai
că unii coboară, alţii urcă, mereu – mereu alţi
oameni. Şi alte întâmplări …”
Erika Erdoş are puterea analizei şi cultura
ca stare a sufletului bucuros de eseu, poate ieşi în
lume cu mult curaj şi are tăria de a rezista prin
gândul mlădios al tristeţii de a fii …Ea scrie
despre trăirea autentică şi heliografia morţii, despre
minciuna Apolilnicului şi luminişul pieziş: „
Domnişoară, frumoasă domnişoară, vă recomand o
selecţionare aleatorie a realului …”
Andra Kadar are gândul de a se întoarce
în realitate, vede evoluţie şi progres cu capul în jos,
sau „ unele cuvinte văd „- Timpul de ar curge invers
…
~ 136 ~
Magdalena Kuhn are tăria unui mesaj elevat

şi fascinaţia vieţii, pornind de la realitatea
pământului ca amant perfect, simţindu-se o nebună
în normalul efemer, căci e mereu un zbor deasupra
unui cuib de cuci pentru a atinge esenţa – oul .
Petrodiana Onciu simte semnificaţia sensul
cu naturaleţe, cu discreţie: „ Să fim rugăciune
împreună … „sau „ atârnat de cuierul trupului „
când „ memoria ninge –n pustiu „
Este în scrierile acestor tineri lucruri care nu
se pot defini exact încă, dar care se lămuresc în
versul adânc, luciditatea de a rămâne tânăr e pentru
ei examenul că dincolo de cuvinte este CETATEA,
iar suferinţa prezentă la toţi pare semnul că
Hunedoara are puterea de a rezista timpului dincolo
de integrarea zgurii în marile ritualuri ale ierbii
eterne care creşte şi pe acoperiş …
Eugen Evu poate fi fericit că a căutat şi a
lăsat puntea între Castel şi Cetate, iar primarul
Hunedoarei Nicolae Schiau poate vedea că există
planuri de urbanism care nu pot cuprinde în
exactitatea lor lacrima poetului sau eseistului de
Hunedoara …
Constantin Stancu
~ 137 ~
Haiku spirit (2001)
I.
The cherry flower
Doesn't blossom
In a blinding explosion of colors
Thus is revealed a virtual fruit?
II.
The rock
Which you can see far away
Isn't it a flashing flame
Of my illusive soul?
III.
The flame
Which burst off our soul
Isn't a sprinkle
Of cosmogony fire?
IV.
The snow flake
Which is coming down from the sky
Isn't a shivering ghost
Of a trembling soul?
~ 138 ~
V.
The rain drop
Which is falling from ashen clouds
Isn't a sparkling ocean
Of solar energy?
Păcălind moartea (Ivan Turbincă)

(versuri uitate în sertar - 2001)
Stilet înfipt în inimă

E durerea mea…
Grădinile Semiramidei
Au năvălit în lumea mea,
Ghimpi otrăviţi
Au străpuns inima mea,
Lotuşi imperiali
Au oblojit rănile

E durerea mea…
Truditorii de pe câmpie
Robotesc în lan,
Adunând mană cerească
Şi adulmecând
Mireasma macilor roşii
~ 139 ~
Ca sângele ce se prelinge din rănile mele.

E durerea mea…
Oceanul albastru
E brăzdat de peştii-spadă
Care străpung
Şiragurile de varec roşu
Soarele-aur,
Binecuvântează rănile algelor.

E durerea mea…
Jungla luxuriantă respiră,

Jaguarul pândeşte prada
Şi o sfârtecă apoi cu colţii,
Sângele roşu se îmbibă în pământ
Şi urcă prin seva copacilor
Pentru a fi expirat de plămânul vegetal.

E durerea mea…
Muntele străpunge norii,

Omătul alb îl învăluie
Şi cerbul răpus cade
De săgeata vânătorului,
Înroşind mantia neprihănită
Cu sângele clocot.
~ 140 ~
ORDALIA NECUVINTELOR
Mut…
Sunt mut,
Sunt surd,
Sunt orb,
Sunt plantă decorativă.
Nu vorbesc,
Nu aud,
Nu văd,
Sunt plantă decorativă.
Necuvintele se înalţă precum iedera
În sufletul meu
Şi nu găsesc poarta
Spre Lume.
Fierul încins se învârteşte dureros
În sufletul meu solitar,
Flăcările rugurilor celor mari
Mocnesc latent în inima mea,
Inconştientul se bălăngăne absent,
Spânzurat de o funie de cânepă,
Spiritul mi-e crucificat
Cu piroane ruginite
De trupul sângerând-roşu.
Unde te-ai ascuns DUMNEZEU?
În ce ungher al Cosmosulului?
Eşti DEUS OTIOSUS!!!!!!!!
~ 141 ~
La mormântul lui Ovidiu
Glas şi plângere multă s-a auzit în Rama

Rahela îsi plâge copii
Şi nu vrea să fie mângâiată
Pentru că nu sunt.
Îmi amintesc acte ludice

În satul uitat de veacuri
Eram doar noi trei
Eu, Ioana şi tu
Şi prindeam fluturii
Ca să le întârziem moartea.
Nu ştiam că ea nu este decât o metamorfoză
Prin care ne înălţăm spre lumina difuză
Spre un rai vesel şi senin.
Nu breau să-mi amintesc cum ai trecut pragul
Spre contnuumul atemporal
E prea trist şi dureros.
Dar nu uitaţi că ceeea ce omida numeşte moarte
Alţii o numesc fluture.
Ai presărat durere
În inimile noastre siderate
De cruda despărţire,
Dar ştim că eşti aproape
Înger suspinând
Că a plecat prea curând.
Ne-ai lăsat pe noi să luptăm
Cu morile de vânt,
N-ai pierdut nimic din această lume,
~ 142 ~
Doar amăgiri, deziluzii şi durere.

Dacă ai putea ca în vis să-i apari
Spune-i mamei tale să nu mai plângă
Tu ai reervat alt rol
De arhanghel de foc,
Nu om de lut.
Spune-i că acolo e frumos,
Nu ca aici jos,
Şi că aura ta a rămas
În odaia altar
În care vei trăi astral.
Iar eu cu Ioana o să venim
Flori să-ţi presărăm
Pe mormântul ce e o poartă
Spre o lume minunată
Şi vom privi din nou Soarele
Prin aripa fluturelui
Doar noi trei.
La mormântul unui prieten – GABI
Erai atât de fericit în iluzia efemera a vârstei de aur,

Soarele nu era destul de strălucitor să-ţi camufleze
Aura subtilă a unui Zeu care se joacă,
Dar Haosul Ocult a pângărit monadele
Ce capătaseră acceleraţie transcedentala în mintea
ta,
Ai fost prea curios să vezi ce e dincolo
Şi o funie ideala a infăşurat gâtul tău delicat,
~ 143 ~
Frângându-l rece si fără milă,

Iar suflarea ta a nemurit în clipa incremenită in timp;
În urmă a rămas mormânt celtic,
Jerbe funerare
Şi o candelă tremurând în adierea zefirului.
Doar Demiurgul ştie
Dacă ne vom mai întâlni vreodată.
La mormântul unui alt prieten – ERNEST
Erai atât de exuberant în avântul tău juvenil,

Cerul nu era destul de larg să-ţi acopere
Aripile de ceară ale unui ICAR in ascensiune,
Dar Soarele Orbitor a incinerat germenii
Unui spirit ludic si euforic,
Cenuşa furnalului
Te-a acoperit în giulgiu funerar,
Iar o săgeată perfidă ţi-a turnat venin in inimă
Şi te-a ucis. . .
You were so exuberant in your childish flight

The sky wasn’t large enough to cover
The wings of an uprising Icar
But the blinding sun burned the seeds
Of an euforycall and childish spirit
The ashe covered you in a funerar coat
And a savage sword poured venom into your heart
And killed you.
~ 144 ~
Pribeag
Pribeag pe tărâmul morţii,

Rătăcesc printre umbre
Ca o fantasmă solitară,
Mă vestejesc în noapte.
M-au ucis patimile
Şi sufăr în tăcere,
Neostoit alerg printre morminte
Şi plâng cu lacrimi de sânge,
Anevoie păşind
Pe tărâmul vedeniilor.
Dor nepotolit de ai mei
Îmi macină sufletul trist,
Nu mai pot să-i strig,
Durerea mă ucide lent
Şi agonizez în chinuri.
Iov îmi zâmbeşte ca o icoană
Şi caut neobosit Mântuirea,
Privind Crucea de foc
Ce a apărut în vâzduh
Ca o promisiune stingheră.
Interviu cu unicul căpitan(Cătălin Hâldan)
E linişte pe stadion,
Mulţimile au plecat de mult
Şi mi-am pregătit un reportofon
Pe Cătălin să-l ascult.
~ 145 ~
Dar nu l-am mai găsit,

Stadionul era gol,
Căci el de-un an a murit,
Păsări păcătoase l-au dus în stol.
O umbră a apărut pe terenul de joc

Şi driblează moartea elegant,
Iar ochii îi ard cu foc
Când apare poarta de diamant.
Mingea scutură plasa porţii

Şi prin ea intră şi el,
Cuprins de umbra morţii
Ce-l faultează în mod rebel.
E linişte pe stadion
Doar mingea a rămas în poartă,
Iar pe reportofon
Doar o crudă soartă.
Iubirea mea de fan,

Iubirea ta de gol,
Iubirea mea faţă de unicul căpitan,
Ucis de al morţii stol.
NICHITA
L-am regăsit pe Nichita

Într-o toamnă de un roşu vertical,
Rătăcea prin parc la braţ cu iubita,
~ 146 ~
Căuta sensul iubirii virtual.
Era acolo şi cubul perfect,

Cioplit cu o furie rudimentară,
Iar soarele licărea suspect,
Ca într-o uitată era glaciară.
Am deschis cartea prăfuită,

Nichita cânta plângând
Şi lacrimi de gheaţă topită
Se prelingeau pe obrazul suspinând.
Suspina prelung când îşi amintea,

Că Uwe a murit ca şi el
Şi pasul lui în van rătăcea
Într-un rai solar şi rebel.
Cavou
Sunt închis într-un cavou,

Sufletul mi-e frunză in bătaia turbată a vântului,
Strigătele mele nu au nici un ecou
Şi eu nu pot să desfac vraja cuvântului.
Sicriul mi-e bătut în cuie şi sub pământ

Şi viermii rod acerb in lemnul lui crud,
Căci lumea e un funebru mormânt
În care trupul mi-e gol şi dureros şi ud.
~ 147 ~
Mi-au pus coroane pe crucea fără nume,

Mi-e silă de falsul lor cuvânt,
O, te blestem pe tine lume
Să suferi şi tu ca un suflet săgetat în avânt.
Autostop
Am luat la autostop moartea,

Mirosea a gladiole
Şi ţinea în mână cartea
Vieţilor noastre astrale.
Maşina gonea haotic

Pe autostrada infinită
Şi moartea tremura nevrotic
Şi plângea copleşită.
Noroc că am aruncat-o pe portieră

Şi am văzut în oglinda retrovizoare
Moartea mea care a murit de o eră
Moartea mea sperietoare.
Vis morbid
Moartea mi-a zâmbit fugar

Şi m-a chemat la întâlnire
Deşi eu îi spusesem destul de clar
Că mă aşteaptă o altă iubire.
~ 148 ~
Atunci moartea s-a înfuriat

Şi laţul l-a aruncat spre mine
Şi am privit-o oripilat
Cum mă îmbrăţişa fără ruşine.
În zadar i-am explicat

Că locul ei e în altă parte
Ea amarnic s-a înverşunat
Trupul de suflet să-l despartă.
Atunci eu am înjurat-o cu venin

Şi ea a explodat de ciudă
Şi am revăzut din nou cerul senin,
Când am ridicat capul de pe perna udă.
Unde este moartea mea?
Moartea mea a murit demult,

Scârbită de pofta mea de viaţă,
S-a spânzurat sătulă de al lumii tumult
De un fir străveziu de aţă.
Am înmormântat-o sub coroane,

I-am pus flori pe-al ei mormânt,
I-am înălţat rugi divine
Şi am uitat-o sub pământ.
Dar mi-e frică să nu învie,

Să nu vină să mă ucidă
~ 149 ~
În viaţa mea să revie,

Ca o harpie perfidă.
Poate că nu, căci – i-am înfipt în inimă

Ca la vârcolaci – un piron ascuţit
Şi am ascuns-o de lumină
Ca să mă îmbăt de infinit.
Cu mine s-a născut şi moartea
Când m-am născut,

Cu mine s-a născut şi propria mea moarte
Ce mă va cuprinde acut
Şi de viaţă mă va desparte.
De atunci încerc să o păcălesc,

Să scap de a mea moarte,
De la lecţia cu ea să chiulesc,
Să mă ascund poate pe Marte
***
When I was born
With me was born my own death
Which will sufocate me
And take my soul.
Since then I trie to trick her

To run away from my own death
From her lessson to run
To hide may be on Mars.
~ 150 ~
Tratamente
Moartea mea e bolnavă,

I-am pus o perfuzie cu sângele meu,
I-am turnat formol în cuvă
Şi l-am chemat pe Dumnezeu.
Sunt student la facultatea de medicină

A Creatorului universal
Şi-mi tratez moartea ca pe o rană
În mod experimental.
Este docilă,
Pastilele le înghite zâmbind
Şi cântă senilă
Despre elohimi aiurând.
Dar m-am hotărât să o eutanasiez,

Căci boala ei e cronică,
Otravă letală să-i injectez
Şi să-i şterg numele din condică.
Anunţ
Am citit un anunţ în ziar:

Îmi vând moartea însetată
De vieţi păcătoase
Şi suflete pătimaşe.
~ 151 ~
Aş fi cumpărat-o eu,
Dar ce să fac cu două morţi,
Când propria mea moarte mă aşteaptă,
Ascunsă într-un colţ.
Aş fi cumpărat-o eu,
Căci păcatele mele mă apasă,
Iar patima de viaţă
M-a vlăguit de tot.
Aşa că n-am mai dat telefon

Ci am publicat şi eu un anunţ în ziar:
Îmi amanetez moartea însetată
De vieţi pătimaşe
Şi suflete păcătoase.
Rebeliuni. Erezii dulci. Poemele debutului –

(Provinicia Corvina, nr.19, septembrie 2001)
Când Dumnezeu dansa
La început când totul era nefiinţă

Şi Creatorul dormita în supremă indiferenţă,
O muzică stranie a cuprins universal,
Vraja ei subtilă s-a insinuat în toate ungherele
Şi însuşi Dumnezeu a început să danseze.
Era dansul începutului fără sfârşit,
Dansul hierofaniei celeste,
Dansul nunţii cu spaţiul şi timpul,
~ 152 ~
Dansul unui actor în transă.

Tălpile sacre ale Demiurgului
Frământau huma haosului,
Visele sale extatice
Căpătau forme palpabile,
Viziunile sale fantastice primeau fiinţă,
Realitatea lua locul oniricului
Şi nimicul atotputernic
Era transmutat în mirabilă utopia.
Astfel fu creată lumea
Când Dumnezeu a început să danseze.
Isus Multiplu
Există miliarde de planete

Binecuvântate cu darul vieţii
Pe care Dumnezeu a presărat-o
Sub multiple forme de AND subtil
Al unei existenţe efemere.
Şi când toate aceste lumi
Au fost pângărite de şarpele de foc
Creatorul a trimis câte un Mântuitor
Să se întrupeze peste tot.
Au fost nu o crucificare
Ci mii…
În timp ce trupul omenesc
Se zvârcolea în agonie,
De fiecare dată altul,
Esenţa divină era sfâşiată de mii de ori,
Iar când s-au înălţat spre ceruri
~ 153 ~
Toţi aceşti Mesia

S-au contopit într-unul
Ce vegehează acolo sus
Şi printre noi
Până la sfârşitul veacurilor
Creaţie
(selectat printre poemele concursului “Colindaţi
poeţi, colindaţi” - Cititor de proză 2012 – organizat
de Emanuel Pope şi Maia Martin)
Motto: Sunt cobai în laboratorul divin,

Genomul primordial este agresat insistent,
Crisalida genei de acid dezoxiribonucleic
Este transmutată permanent
În spatiul celest.
Arhetipul închistat în mine
Este transformat în clona eternei dedublări
A eului polarizat şi ambivalent.
Iată zeul arhetipal, celesta hierofanie,

Zămislind cu arşiţă de daymon,
Duh revarsat in enigmatic filon,
Crin imperial pe alizee câmpie,
Embrion totemic plângând.
Cosmos ambivalent, ritmuri ascunse

Univers paralel, fior tainic,
Vibraţie hiperitmică si dans tahionic
Basm al unei desacralizări inverse,
~ 154 ~
Elohim făurind.
Huma primeşte semintele,

Şarpe pe crucifix de argint,
Lumea maniheică, cosmos bivalent,
Profetul zguduie tradiţiile,
O nouă cosmogonie zugrăvind.
Mioriţa electorală 2009

(haz de necaz)
(http://latatiniigreu.blogspot.ro/)
Pe-o gură de rai,

Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de electori,
Trei turme de alegători,
Cu trei ciobănei,
Unu-i prostovan,
Unu-i marinar,
Si-unu-i nervosul liberal.
Iar cel prostovan
Şi cu cel liberal,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe la Sfântul Nicolae,
Să mi-l doboare,
Pe Traian,
Că-i mai ortoman
C-are oi mai multe,
~ 155 ~
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţati
Şi câini mai bărbaţi.
Dar cea mioriţă lenuţă,
Cu lîna plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Caviarul nu-i mai place.
Mioriţa Lenuţă,
Lenuţa Blonduţă,
De trei zile-ncoace,
Gura nu-ţi mai tace,
Caviarul nu-ţi mai place,
Ori eşti bolnăvioară,
Leană mioară?
Drăguţule bace,
Dă-ţi oile mai încoace,
Că la Sfântul Nicolae,
Vor să mi te doboare,
Baciul prostovan,
Şi cu cel Liberal
S-au înteles cu Patrician
L-au chemat şi pe Johann
Vântu sufla
Fluierele doinesc cu jale
Badea face şpagat

Să-i arate lui Voicu
Cât e de barbat
Cucuveaua Nelu cântă,
~ 156 ~
Vântu suflă frunza-n dungă.

Oiţa Leană
Oi fi tu năzdravană,
Da eu n-oi fi prost să mor,
În câmp de mohor,
Eu sunt boxer,
Eu sunt şi Joker,
Şi de se enervează
Şi nu mă mai votează,
Mă duc la Amsterdam,
Că sunt marinar,
Că acolo-i iarba dulce,
Şi Vântu nu ajunge.
Concurs TNR: Cum am devenit disident

(2009)
(http://www.timesnewroman.ro/3508?act=dispmemb
ersignupform)
În acea zi de decembrie premergătoare

serbării de Moş Gerilă organizată cu înaltă simţire
patriotică şi responsabilitate civică de către
comitetul format din membri UTC, comandanţii de
grupă şi detaşament sub oblăduirea tovarăşei
învăţătoare de la clasa a III-a A nu mă puteam
concentra deloc asupra poemului cu care trebuia să
~ 157 ~
deschid festivităţile. Primisem această înaltă onoare,

nu în virtutea capacităţilor mele oratorice, ci în
virtutea celor 4 kg de carne din porcul nostru,
Negruţu, oferite din spirit de solidaritate
cetăţenească tovarăşei. Dar azi nu puteam să mă
concentrez deloc asupra minunatului text omagial
destinat Conducătorului mult iubit. Era ziua în care
tatăl meu primea de la comitetul de partid al
Combinatului Siderurgic, pachetele cu banane,
portocale si ciocolată destinate odraslelor, soimi si
pionieri ai patriei, ca semn de preţuire pentru
colectivul secţiei fruntaşe. Datorită capacităţii şi
imaginaţiei inginerului responsabil de producţie,
secţia respectivă realizase o producţie record, o
depăşire a planului care fusese consemnată şi în
“Scânteia”, ceea ce le asigura câte 2 kilograme din
exoticele fructe interzise. Aşadar nu mi-am putut
canalize atenţia asupra textului si cum tatăl meu era
în schimbul 2, până la ora 23 am visat numai banane
si portocale. A urmat apoi un adevărat festin format
din 2 banane si 1 portocală, inclusiv cu coaja
aromată, în ciuda insistentelor mamei care vroia să o
radă pentru cozonacul de Crăciun. Cu ochii
împăienjeniţi de somn am mai reuşit să citesc o data
omagiul şi … s-a luat curentul.
A doua zi dimineaţa la 8, întreaga suflare a
Şcolii generale nr.5, participa cu sârg la încălzirea
holului mare de la cancelarie. Studiile sovietice
asupra efectului termic al aplauzelor ne asigurau că
dacă serbarea va genera destul entuziasm, nu vom
~ 158 ~
tremura de frig. După o introducerea realizată de

către Tovarăşul Director si Tovarăşa Învăţătoare toţi
ochii s-au îndreptat spre mine fiindcă tocmai
fusesem invitat să recit omagiul de inaugurare.
Omagiu care a fost extrem de scurt si convingător,
adică o linişte profundă de 3 minute, punctată de
câteva ă-uri şi întreruptă de pocnetul a două palme
usturătoare. Era primul meu contact cu faţa dură a
represiunii, întruchipată de către Tovarăşa
Învăţătoare, în chip de torţionar. Bineînţeles că şi ea
va primi mustrări de la forurile superioare ale
partidului, aşa că era nevoie de o acţiune în forţă
pentru restabilirea ordinii de drept. Iar lacrimile şi
suspinele mele au fost rapid acoperite de Corul
clasei a 7-a B ce a inceput să intoneze “Trei culori
cunosc pe lume”.
Acesta a fost primul meu gest de rezistenţa
anticomunistă, la care de-a lungul anilor s-au mai
adăugat multe alte acte de sabotaj, cum ar fi
substituirea de la cota anuală de ceai de musetel,
adăugarea unui pumn de pietricele la cota de
măceşe, o cravată de pionier legată de gâtul lui
Lăbuş sau chiar ascultarea unor emisiuni de la Radio
Europa Liberă, dar pe întuneric şi propagarea printre
copii vecinilor a unor bancuri neruşinate despre
Tovarăşa Elena.
~ 159 ~
Geografie iniţiatică în Apuseni (2009)

(http://stimtot.ro/)
Există un loc în inima

Munţilor Apuseni unde am experimentat conceptul
acela de geografie iniţiatică, sacră dezvoltat de
Mircea Eliade. Pentru el aceste valenţe erau purtate
de către Bucureştiul interbelic, cu misterele, tainele
şi simbolurile ascunse. Pentru mine Axis Mundi a
devenit acest loc în care se întrepătrund conexiuni
subtile de iubire printre filoane de istorie ce răzbat
până astăzi din întunericul primordial. Pe o rază de
10 kilometri sunt concentrate ca într-un
microcosmos, repere cu valoare de simbol. Într-un
deluşor aparent banal, vei descifra dacă priveşti cu
atenţie, cochilii de melci sedimentate ca pe un
papirus, mărturie a cretacicului. Dacă treci peste
Arieş vei ajunge la o cascada ce se prăvăleşte peste
o genune calcaroasă, având un nume nostim –
Pişoaia. Un localnic hâtru, intervievat de către un
reporteraş, a inventat o poveste despre o mireasă ce
s-a aruncat de pe stânci şi naşterea cascadei din
lacrimile ei. Acest fapt minor este ne poate revela
simţul acela fin al umorului pe care îl posedă
oamenii locului. Căci poate moţii de acolo ilustrează
cel mai bine arhetipul românului pe care Dan Puric
încearcă să-l contureze în conferintele sale. Mai
denotă şi altceva, faptul că mecanismul de creare a
~ 160 ~
legendelor funcţionează şi astăzi la fel ca acum un

mileniu. Legendele se nasc mereu, poţi să creezi o
legenda personală, spre exemplu, există un anumit
loc şi un anumit unghi din care dacă priveşit o
anumită stâncă întrevezi profilul lui Vlad Ţepeş,
undeva sub cel mai înalt vârf din zonă, denumit de
localnici, iarăşi genial – Struţul. Simplă iluzie
optică, ori joacă a naturii, ori germenii unei legende.
Iar dacă urci spre creste, urmând cărări pietroase
prin pădure, pe drumul pietrei, pe unde nu se poate
urca decât pedestru, vei ajunge într-un sat părăsit,
unde pe vremuri existau sute de fumuri. Poieni se
numeşte, iar mândrii săi fii, poienari, s-au împrăştiat
în toate zările, unde căliţi de traiul aspru de la munte
şi de personalitatea lor verticală, şi-au croit o soartă,
un rost şi-un nume. –am poposit aici lângă o casă
multicentenară, acoperită cu şindrilă şi am mâncat
cireşe de o savoare inconfundabilă, mărturisesc că
nu am mai întâlnit nicăieri gustul acela distilat de
tăriile cerului. Domol coborând spre vale ai
panorama întregului sat Vidra, străbătut de albia
Arieşului. Urcând din nou pe firul lui, vei ajunge la
un muzeu, casa unde s-a născut Avram Iancu, un
OM cu un destin meteoric. Îi poţi urma paşii şi
reconstitui ultimul său drum spre Hălmagiu, urcând
pe valea Vidrisoarei, pe pante line, printre brazi şi
şure părăsite. Vei ajunge la o răscruce, iar drumul
din stânga te va purta spre buza unei stânci, Padiş
ce-ţi va oferi altă panorama senzaţională asupra
satului, sau poţi să urci în continuare pe Dealul
~ 161 ~
Crişului, pe drumul forestier, fostul drum pietruit din

vremea Imperiului austro-ungar, în mod paradoxal
mult mai trainic decât tentativele jalnice de
autostradă modernă. În zare se profilează un alt
munte iniţiatic, unde dacă îţi proiectezi gândurile
printre faldurile istoriei, poţi să întrevezi ritualuri
solare dacice. Este muntele Găina, un munte de pe
care curg legendele, prăvălindu-se ca nişte ouă de
aur pe cărările bătătorite….
Repere tehnice: Cum ieşi din Câmpeni spre
Oradea, la barajul Mihoieşti faci stânga iar de aici te
las să descoperi singur propriile tale repere
sufleteşti. Vei putea dormi la două pensiuni de 3
stele – Vidra de sus ori Craiul, ori vei putea visa în
căminul primitor al unui moţ.
- No, hai!
Din volumul „TERRA INCOGNITA –

GEOGRAFIE AFECTIVA”
În curtea din spatele casei ori pe malul

lacului, cu ființa impregnată de imaginile, miresmele
și sunetele inedite, sub șocul revederii familiei scriu
două poeme. Imaginația îmi este cenzurată de o stare
de letargie, cred că am nevoie de timp în care
experiențele noi să se decanteze în alambicul
sufletului.
~ 162 ~
EXPLORATOR
Refugiul în căminul de peste mări,
Mi-a oblojit sufletul cu leacul amintirilor,
Continentul perfect, meridianul exact,
Paralela ideală, un fel de solitudine geografică,
În sânul familiei regăsite.
S-a produs o inversiune a polilor busolei afective,
Nu mai știu unde este Itaca mea,
Alături de stejarii poleiți cu arămiul deceniilor,
Sau lângă mlădițele răsădite pe acest tărâm.
Parcă am trăit un vis lucid,
Iar acum întrevăd o ieșire din cerc, din spirală,
Din cochilia melcului,
Patria emigrantului este undeva
Între coordonatele existenței copilului său,
Patria poetului este undeva
La întretăierea norilor cu zborul serafimilor,
Este insula-miraj văzută prin ocheanul imaginației.
Nu este Shamballa, nici Nirvana,
E pretutindeni în lume, peste tot este Acasă.
JURNAL CANADIAN
Să-i spunem meridianul arțarilor,
Ce înfrunzesc târziu, în mai,
Un verde viu-deschis îmbracă pajiștile
Invadate de galbenul obraznic al păpădiilor,
Să-i spunem țărmul speranțelor,
Unde poposesc o multitudine de nații,
Porțelan pictat cu motive din diverse etosuri,
Simetric contopite într-un unic melanj,
~ 163 ~
Să-i spunem zâmbetul misterios al femeii bengali,

Cu ochii negri ca o noapte pe Gange.
Aici în teritoriile Reginei, m-am îndrăgostit
De dansul frenetic al femeii jamaicane,
Aici, identitatea mea precară
S-a contopit cu identitatea a cinci continente,
Aici, pe gazonul perfect am ascultat ritmul
gongurilor tibetane,
În timp ce savuram cafeaua Tim Hortons,
E un fel de cămin internațional socialist,
O dulceagă utopie globală....
Ne-am retras din parcul natural unde
Biologia era conservată în doze exacte,
Am urcat în monștrii noștri mecanici,
Am pornit spre cartierul cu case simetric-identice...
În arțarul centenar mai fâlfîia un zmeu,
Un dragon imaginar din legenda lui Toruk.
Gusturile României, nostalgia copilărie,

condensate în interiorul unei valize, ce îmi solicită
sora mea să-i aduc din țară: pufarini, eugenii, nuga,
ciocolată Rom și Făgăraș, magiun de prune, dulceață
de căpșuni, rahat de fructe, pufuleți, tradiționala
țuică ardelenească.
Valiza mai conține pe lângă alte lucruri și un
costum popular, două ii, un nai – ca o infuzie de
identitate românească pe un tărâm atât de
cosmopolit. Dincolo de împlinirea materială,
familială și tot ce oferă societatea occidentală,
rămâne suspendat acolo, undeva, într-un colț al
~ 164 ~
conștiinței, acel CEVA ce nu poate fi exprimat în

altă limbă, DORUL de casă. Un paradis pierdut,
fixat printre amintiri și fotografii îngălbenite de
timp. Timpul ireversibil, nemilos amplifică DORUL
de țară, de copilărie, de părinți.
Primii emigranți români de pe teritoriile
S.U.A. și Canadei, provin din Transilvania, ca
urmare a dezintegrării Imperiului Austro-Ungar,
țărani plecați în căutarea unei vieți mai bune.
Drumul lor durează cîteva săptămâni, pe vapoarele
cu motoare de aburi. Îmi imaginez sentimentul pe
care îl aveau acei oameni, rupți total de lumea
natală, dezrădăcinați ai soartei, lipsiți de mijloacele
de comunicare moderne de astăzi, ce ne conectează
instantaneu cu toate colțurile Pământului. În acele
timpuri, durau luni sau poate chiar ani, până când
reușeau să trimită sau să primească vești de acasă.
Totuși această superconductibilitate a gândului, a
informației, pare să ne alieneze mai mult decât să ne
apropie.
Toronto ... una dintre megametropolele lumii

contemporane, un Babilon modern, un creuzet în
care se amestecă râuri de gene. Pe auostrăzile super
aglomerate, șerpuiesc ca niște uriași anaconda
argintii, fluxuri continuue de mașini. Am venit de
dimineața, așa că evităm ambuteiajele. Orașul leneș,
își reia alene ritmul, încălzit de razele unui soare
rezonabil, care disipeaza ceața de pe malul lacului
Ontario. Mi-aș fi dorit să admir Toronto și noaptea.
~ 165 ~
Este perioada Festivalului Luminato, în care o fostă

fabrică abandonată va adăposti galerii de artă ,
instalații artistice, expuneri video – ca de exemplu
”Situation Rooms” ce prezintă efectele războiului și
ale industriei armamentului, concerte de la hip-hop,
la pastorale baroc, spectacole de teatru, anul acesta
fiind pusă în scenă trilogia ”The James plays” –
povestea a trei generații de regi scoțieni, din secolul
al XV-lea. Poate cu altă ocazie...
Imaginea întipărită pe retină: o cetate
asediată de mii de autoturisme, un magnet
irezistibil.Apoi, zgârie-norii. Primul impact cu
mastondonții din oțel, sticlă și beton. Te simți
minuscul, sufocat de verticalul clădirilor. Poate
același sentiment l-au avut și sclavii aduși din toate
colțurile imperiului, în Roma antică. Simbolul
puterii semnificat în monumentalul arhitecturii. De
la coloșii din piatră, menhirele și dolmenele de la
Carnac ori Stonehenge, la ziguratele babiloniene,
piramidele egiptene sau mayașe – toate au avut
aceeași funcție ritualică, de impunere a puterii. La
fel și catedralele medievale, templele si pagodele
budiste ori moscheea Taj Mahal. În noua lume
modernă, materialistă, zeii de ieri sunt înlocuiți cu
un zeu- etalon unic – banul, Mamona.
Am în biblioteca de la Hunedoara, o carte
apărută în 1997 la editura Nemira, „Mass-media sau
mediul invizibil”, ce conţine „Mireasa Mecanică” şi
„Galaxia Gutenberg”, lucrări capitale ale
vizionarului filozof canadian Marshall McLuhan (21
~ 166 ~
iulie 1911, Edmonton + 31 decembrie 1980,

Toronto). M-a fascinat viziunea modernistă a acestui
gânditor, creator al conceptelor “the medium is the
message” şi a “satului global”. Tot el a previzionat
cu 30 de ani înainte de a fi inventat, World Wide
Web-ul. Iată una dintre predicţiile sale "Trăim în
prima epocă în care mai multe mii de inteligenţe
dintre cele mai bine pregătite şi-au ales drept obiect
de activitate statornică pătrunderea în spiritul public
colectiv. Scopul: să penetreze acolo ca să
manipuleze,să exploateze şi să controleze. Intenţia
fiind să genereze căldură, nu lumină."
Câteva poze cu CN Tower, cu înălțimea sa de 583,33
metri, profilându-se ca o imensă rachetă, gata de
lansare, peste stadionul echipei de baseball Toronto
Blue Jays. Sport specific american, asemănător cu
oina sau cricket-ul, toate trei sporturile, necunoscute
pentru mine. Urma să înceapă un meci de baseball,
șiruri de suporteri, îmbrăcați în albastru, așteptatu în
ordine să intre în incinta stadionului.
Sportul ca spectacol pentru mulţimi, indiferent ca e
fotbal, baseball, hockey sau baschet – conceput ca
un drog pentru mase. Marx spunea că ”Religia e
opiumul popoarelor”. Iată avem un substitut, o
pseudo religie în central căreia se află o minge
(simbol solar). ”Panem et circenses” – ”Pâine și
circ”, iată ce vor mulțimile obediente. Amfiteatrele
romane sunt înlocuite de stadioane. Același concept,
stilizat, mai puțin sângeros. Însă component ritualică
se păstrează, camuflată.
~ 167 ~
În august încep Jocurile Olimpice de Vară, la Rio de

Janeiro. Flacăra olimpiadelor antice grecești
,reaprinsă de Pierre de Coubertin în 1896, la Atena,
sub lozinca ”Citius, Altius, Fortius!”. ”Nihil novi
sub sole!” La Montreal, tot în Canada, în 1976,
Nadia Comăneci primea primul 10 din istoria
Jocurilor Olimpice.
Din romanul in pregătire – fişe de lectură
"Ca o furnică vei zidi edificiul din fărâme de lut, din

fărâme de cuvânt. Ca o albină vei construi geometria
sacră a fagurilor semantici. Minunea revelată, pe
care o pângărim ca pe o lucrare profană, este însăşi
natura. Acolo, în perfecţiunea verticală a coniferelor,
în complicatele procese de fotosinteză prin care
focul soarelui este convertit în hrană, în delicatele
mecanisme biologice ale rândunelelor ce brăzdează
cerul în acord cu liniile magnetice ale Terrei, în
migraţia lor anuală, acolo, stă ascuns adevărul.
Pământul ca o fiinţă vie, proiectând în spaţiu cosmic
o conştiinţă universală, ţesută din visurile
generaţiilor succesive ale umanităţii. Interconectaţi
într-un năvod electric - gîndurile noastre ca
zumzetul unui stup uriaş. Poate, de pe altă planetă,
visele noastre se văd ca nişte aburi diafani sau ca
nişte rotocoale multicolore, ce se înalţă într-un dans
fascinant. Un observator de pe Lună, ar putea prinde
~ 168 ~
o uriaşă plasă imaginară fluturi cu aripile presărate

cu pulbere de stele, născuţi din crisalidele viselor
noastre, eliberaţi din diafanele fire de borangic si
purtaţi pe aripile îngerilor spre nemărginirea stelelor.
Şi în acest spaţiu teluric, miliarde de oamenice
poartă pecetea sărutului îngerilor. Nu voi vorbi
despre partea întunecată a lumii, despre războiul
ascuns. Nu, cartea aceasta se va scrie singură în
timpul liturgic al fiinţării ca fiu al cerului. Va fi o
carte despre lumină, în nuanţe apropiate de spectrul
cald al curcubeului, în nunaţe vivide de roşu şi
galben. Un şevalet terapeutic, purtând amprenta
cerului albastru şi respirând în verdele lumii
vegetale.
Va fi un papirus ce va fi absorbit prin capilarele fine,
funcţia magică a cuvântului......."
***
"Am crezut că prin tine am să mă vindec. Te-am ales
fără să ştiu că eşti oglinda întunericului din mine.
Ţi-a fost teamă de prăbuşirea în golul din sufletul
meu, dar te atrăgea misterul meu. Iubirea noastra
fost precum iubirea dintre iedera ce înlănţuie
arborele. Dar taina mea era una banală, a ta era
incitantă, răscolitoare...."
***
“Pleopele de plumb refuzau să se deschidă

pentru că ştiau că lumina solară va dezintegra visul
revelator. Îl protejau matern de lumina agresivă ce se
insinua perfid. Dar uşa căzu brusc, iar faldurile
~ 169 ~
fantomatice fură cuprinse de flăcări. Desfăşurarea de

imagini retrospective epuiză rola filmului implantat
în hipotalamus, în creierul reptilian. Deschise ochii.
În odaie stăruia o aromă percepută nu olfactiv, ci
psihic. O luciditate organic- dureroasă îi cuprinse
fiinţa însetată de apa vieţii expulzată de Shai-Hulud-
ul Arrakisului imaginar. Nu-şi mai amintea nimic. Pe
moment nu mai ştiu cine este. Această
depersonalizare a sinelui îl făcu să intre într-o panică
psihotică, Începu să tremure ca un biet epileptic,
Apoi se calmă pe măsură ce memoria îi revenea ca
un fluviu în matca sa (memoria revendicativă -
ADAB . sfârşitul tuturor limitărilor). Dar revelaţia
ce i se oferise refuza să se materializeze din nou.
Cunoscuse iniţierea ocultată în spaţiul transcendent
şi ştia că va plăti un tribut greu pentru asta. Avea
pecetluit pe frunte semnul ofidian al
damnării,trebuia să găsească runa divină cu care să
închidă acest mahjong luciferic. Şi nu mai ştia unde
este uşa care se va deschide spre aceasta. Trebuia să
o găsească, chiar dacă atunci când o va deshide se va
rispi în nefiinţă.”
***
" - Eşti un vas de lut din care s-a revărsat tot
fluidul. Eşti un vas gol. O formă fără substanţă. Eşti
o tăbliţă de ardezie, de pe care scribul a şters şi
ultima hieroglifă. Te vei remodela, vei umpe golul
mistuitor cu apa vie din izvoarele fiinţei tale. Vei
începe să scrii din nou. Cine a scris , va mai scrie. Te
vei reprograma. E greu să te eliberezi de reflexele
~ 170 ~
pavloviene învăţate din copilărie, să te eliberezi de

toate dogmele şi credinţele contradictorii. Vei crea
propria ta poveste, propriul tău joc, în care vei fi atât
regizor , cât şi actor. Trecutul nu mai există, s-a
volatilizat, doar prezentul este palpabil, iar viitorul
este înscris în genă şi creat de gând. Îţi aminteşti
clipele acelea de teroare, când gândurile năvăleau
demoniac în mintea ta, în universul tău inflamat de
arderile neuronale, când sufletul era purtat agonic de
torentele şi avalanşele de sentimente şi pulsiuni. Te
rugai să se oprească, să nu mai auzi nimic, dar ielele
înşelătoare îţi şopteau cimilituri. Erai Ulise prins de
catarg, cuprins de vraja cântecului sirenelor.
Implorai, te rugai către o divinitate în care nu mai
credeai să pună punct coşmarului. Stop! Acum e
linişte! Eşti ceea ce eşti, aici şi acum! Sfarămă toate
lanţurile, învinge toate limitările. Eşti aici şi acum!
Iar viitorul este în tine. Este o rază ce porneşte din
astrul tău interior, din sământa răsădită în fiecare din
noi în timpul mitic, timpul Marelui Vis."
(“Izvorul din labirint” ?! … posibil titlu)
~ 171 ~
Prima declaraţie de dragoste - 06.02.1996
(16 ani – romantic incurabil, versuri scolăreşti,

stângace, naive, dar emanând autenticitate şi
sinceritate)
Înalţe pânze ale fanteziei corăbii

Deasupra oceanului de vise lin plutind
Căci vreau să cant în diafane stihuri
Al Dianei ispititor mister, inimi rănind.
O, muze dragi, vouă mă-nchin

Asupra-mi presăraţi a poeziei taină,
Sufletu-mi ce se zbate în flăcări voi să-l alin
Pe Diana învăluind-o într-a versului minunată haină.
Minunată fu acea zi în care te-am întâlnit,

În ochii tăi plini de promisiuni părea că mă cufund
Şi cum te priveam aşa ca un smintit,
Mă prăvăleam într-o prăpastie fără fund.
Când ale tale buze sângerii rostit-au primul cuvânt,

Profunde coarde din sufletul meu au vibrat
Şi speranţa s-a ivit, purtată de-un divin vânt
Iar inima mea în loc, o clipă a stat.
Când zeii încă-mi îngăduiau a mirosului desfătare

Cu-a părului tău sublimă mireasmă mă îmbătam
Căci el ascundea o primăvăratică adiere
Ce spiritu-mi oblojea ca un dumnezeiesc balsam.
~ 172 ~
Acum mă mulţumesc doar să-i privesc

Perfecta armonie, culori ce ard în vâlvătăi,
Şi când e despletit în sălbatice şuviţe, n-aş vrea să
mă mai trezesc,
Eşti precum o rebelă amazoană ce zboară peste văi.
Şi trupul tău pare-o antică statuie

Din cleştar alb şi rece plămădită,
Răceala ta uneori mă sperie
Şi speranţa mea de temeri e gonită.
Însă ea renaşte mai vie, mai năvalnică

Şi noaptea dispare, şi Soarele răsare
Atunci nădejdea devine iar puternică
Când zâmbetul tău alungă orice durere.
Şi mă gândesc atunci la tot ce-ar fi putut să fie

Când de-ale mării valuri n-am ştiut deplin să ne
bucurăm
Şi regret că nu ţi-am mărturisit ţie
Visurile mele. Pe dig amândoi am fi putut să stăm.
Un apus triumfal de soare am fi admirat sau poate

A talazurilor înfricoşată zbatere am fi privit
Am fi numărat stelele toate
Ori din scoic un colier pentru tine as fi făurit.
Acum sunt singur şi pe fereastră privesc

Cum stele de mărgăritar din cer se rostogolesc
~ 173 ~
Ninge şi-n sufletul meu şi mi-aş dori ca printre fulgi,

o clipă, să te zăresc
Pentru o astfel de minune aş mulţumi oricărui zeu.
Dar flacăra ce tremurândă pâlpâie

Lumina ce se stinge amneninţată de-a le lumii rele şi
ispite
Poate să renască oricând; Mai sfântă şi puternică să
fie
Într-o zi ea ne va aduce o minunată veste.
Poate c-ale noastre destine strâns or să se

împletească
Sau poate că o să ne rătăcim într-a lumii clocotitare
vâltoare
Însă niciodată nu voi uita, chiar de prăpastie între
noi o să crească
Minunatele zile când am fost colegi şi voi spera într-
o imprevizibilă revedere
Aripi
(verişoarei mele, Flavia Achim – Good Flava)
Născuţi sub zodia nefericirii,

Am furat veghetorilor,
Tu - culori şi foc,
Eu - cuvinte şi flăcări,
Prometei moderni
Cu aripi înlănţuite,
Sincron, armonic...
~ 174 ~
Aripi străpunse
De săgeata prejudecăţilor,
Purpura sfinţind în roşu
Câmpurile cu graminee şi maci...
Din cortex se înalţă
Aripi albe, aripi negre,
Aripi de fluturi nocturni,
Simbiotic palpitând
în ritmul mareelor,
În ritmul lunii,
În ritmul inimii.
Nostalgie
(Bunicilor mele, Ana si Nica)
Mi-aş fi dorit să mai am o bunică,

Care să mă ocrotească
Aşa cum nici o femeie nu o va face,
Să mă sfătuiască
Când viaţa îmi va nărui speranţele,
Să - mi povestească
Despre amoruri interbelice,
Când oamenii erau oameni
Şi pasiunile se consumau,
În ritmul lent al ploilor de vară,
Să mă măngâie pe obraz
Şi să-mi spună
Că aşa e viaţa,
~ 175 ~
Îţi brăzdează rid după rid,

Numărând anii în care sufletul tău
Întinereşte,
Căci ne-am născut bătrâni
Şi devenim copii,
Aş vrea să întineresc frumos
Ca bunicile mele,
Dar am obosit să lupt cu viaţa
Asta tumultoasă,
Am să mă aşez pe marginea unui râu
Şi am să aştept să treacă timpul
Prin mine, peste mine,
Iar umbrele lor neclare
Îmi vor săruta fruntea.
Toamna (Proiecţie pe ecranul realităţii)

(iubitei mele, Monica Mihaela Minescu)
24.08.2016
Am ridicat receptorul,
Vocea ta mi-a înflorit în suflet,
Un glas fecund şi fluid,
Trăiam un deja vu,
Te cunoşteam de un secol,
Totul se întâmpla natural, sincron,
La momentul potrivit,
La fel cum albina se aşează
Pe corola deschisă a florii de tei,
Aşa pătrundeam în viaţa ta,
~ 176 ~
În pânzele speranţelor mele

Sufla o adiere ce purta
Mireasma toamnei ce va să vină,
Cu fructe pârguite
Şi ruginii crizanteme,
Vom zdrobi strugurii iubirii
În teascul inimilor noastre,
Iar când iarna va veni
Cu recuzita ei de gheaţă,
Trupurile dornice de amor
Le vom încălzi cu flăcări domoale,
Dansând peste vreascurile amintirilor,
Vom incendia trecutul şi regretele,
Vom sublima clipa
Şi din delicatele cristale
Vom construi un cămin transparent
Binecuvîntat de sărutul îngerilor.
Iubind iubirea
(pentru Monica)
Şirag de metafore agăţate-n colţul lunii,

Curg versuri, curg raze, stele cad din cer,
Ca o pulbere de aur, pe marginea genunii,
Gândul mă poartă în Magreb, Tunis, Alger.
Şi-n visul meu lucid, leoaice mă vânează,

Mă sfâşie voluptos ca-n versul lui Nichita,
Iubiri, văpaie şi umbre ce dansează,
~ 177 ~
În sufletu-mi deşert, mirajul e ispita.
Râtâcesc în pustiu, purtat de dromaderi,

Curg versuri, curg raze, cad stele de argint,
E atât de bine, acolo, în oaza cu palmieri,
Mi-e dor de tine, să te sărut, să te alint.
CV literar:
Includerea in antologia „Cuplul in cautarea

paradisului pierdut”, editura Karta-Graphic Ploiesti,
februarie 2016
Grupaj de poezii in rubrica Haec primum ostium a

revistei Luceafărul – ianuarie 2016
Grupaje de poezii publicate pe platforma Ecreator.ro

din Baia Mare – ianuarie 2016
Grupaj de poezii publicat în antologia „Scrisul de

azi”, editura Singur, Târgovişte, 2015;
Volumul de poezii „Elegii Fluide”, editura

Inspirescu, Satu Mare, 2015;
Includerea in volumul de recenzii „Filoverba -

Repere critice-2” de Dan Şalapa, editura Singur;
~ 178 ~
Volumul de poezii „Şevalet terapeutic”, editura

Singur, Târgovişte, 2015;
Grupaje de poezii publicate în revista „Regatul

Cuvântului” (martie/aprilie//iunie 2015);
Grupaj de poezii publicat în Antologia tinerilor

hunedoreni lansaţi de Revista “Provincia Corvina” -
“Inel de aur fără corb”, Editura Polidava, 2006;
Debut editorial cu volumul de poezii “Şerpii

Soarelui” , Editura Emia, Deva, 2001;
Publicarea unor grupaje de poeme în revista
“Provincia Corvina” nr. 19 / septembrie 2001,
nr.22/martie 2002 şi “Nova Provincia Corvina” nr. 3
[40]/iunie 2006;
~ 179 ~
CUPRINS:
1. Graffiti
1.1. Poezie.Cuvânt.Metaforă
1.2. Cetatea subterană
1.3. Despre însingurarea fiinţei
1.4. Exploratori: De la mit la sonde spaţiale
1.5. Fiinţe ceramice
1.6. Mesaje (Ev-iziune)
1.7. Mieii se nasc în fiecare primăvară
1.8. Caragiale reloaded
1.9. Victor Isac
1.10. Ghişeul – schiţă absurd
1.11. Dialog liric cu poetul Ovidiu Băjan
2. Masca din oglindă
2.1. Interviu Recenziicartibune.ro (Blogul meu de

cuvinte Fluturi) – Mela Ruja Diaconu
2.2. RECENZIE ELEGII FLUIDE DE MIHAI
VICTOR AFILOM – MELA RUJA
DIACONU
2.3. EUGEN EVU...Postludium la un poem cheie
de Victor Mihai Afilom - „Elegii fluide” sau
cartea regăsirii de Sine
2.4. ION URDA la lansarea volumului
“Elegii Fluide”
~ 180 ~
2.5. Apa primordială - spaţiu al devenirii de Dan

Şalapa
2.6. Terapia prin cromatica speranţei de Dan
Şalapa
2.7. POETICA ERUPŢIILOR SOLARE
(Eugen Evu – despre „Şerpii soarelui”)
2.8. Recenzie de Gligor Haşa la Şerpii Soarelui-
Revista Semne–Anul IV nr.1(13)
2.9. Renaşterea bănăţeană 26.09.2005“Naştere şi
renaştere”, la Lugoj Silviu Nopcea şi-a
deschis a 12-a expoziţie personal
2.10. Ieşirea din Şarpe - recenzie de Dan Şalapa
apărută în volumul "Filoverba – Repere
critice 2"
2.11. SPEECH –“Lansare Şerpii Soarelui”-2001
2.12. “Lumină suntem şi în lumină ne vom
întoarce” – de Achim Maria
2.13. Un poet prins în închisoarea clipelor şi a
limbajului codat – de Traian Urieş
3. Cub Rubik cu amintiri
~ 181 ~
3.1. Laurenţiu – îngerul fără aripă (2012)

3.2. Pulsul istoriei
3.3. Teroarea istoriei şi ciclicitatea crizelor
(2010)
3.4. Colocvii lirice (versuri scrise pe băncile
Facultăţii de Inginerie Hunedoara – 2000-
2005)
3.5. 2006 - Antologia tinerilor poeti hundoreni
lansaţi de revista "Provincia Corvina" - ediţie
îngrijită de Eugen Evu şi Ion
3.6. O gură de oxigen pentru generaţia tânără –
Inel de aur fără corb de Constantin Stancu
3.7. Haiku spirit (2001)
3.8. Păcălind moartea (Ivan Turbincă) - (versuri
uitate în sertar - 2001)
3.9. Rebeliuni. Erezii dulci. Poemele debutului
3.10. Mioriţa electorală 2009
3.11. Concurs TNR: Cum am devenit disident
3.12. Geografie iniţiatică în Apuseni
3.13. Din volumul „TERRA INCOGNITA –
GEOGRAFIE AFECTIVA”
3.14. Din romanul in pregătire – fişe de lectură
3.15. Prima declaraţie de dragoste - 06.02.1996
3.16. Aripi (Flaviei Achim)
3.17. Nostalgie (bunicilor mele, Ana şi Nica)
~ 182 ~
3.18. Toamna (Proiecţie pe ecranul realităţii)

(iubitei mele Monica Mihaela Minescu)
3.19. CV literar
~ 183 ~

Graffiti. Masca Din Oglinda. Cub Rubik Cu Amintiri

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Graffiti. Masca Din Oglinda. Cub Rubik Cu Amintiri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Mihai Victor Afilom Graffiti

GRAFFITI. MASCA DIN OGLINDĂ.

Mihai Victor Afilom

interumană, dar şi de comunicare cu lumea

curiozitatea nativă a speciei, ce ne îndeamnă să

Între “stigmă şi determinare” – cum spune dl.

împărtăşesc cu oamenii dragi, cu cei care vibrează

Cetatea subterană e un experiment născut din

Despre însingurarea fiinţei

avut curaj”. „Suflet gol, de dor nebun...” Manifestări

În vechime accesul la misterul scrierii

religiile se nasc şi mor în umbra veacurilor, dar

Exploratori : de la mit la sonde spaţiale

argonauţi în căutarea lânii de aur şi călătoriile lui

a devenit primul rege al ei. Critias amintește apoi de

Phytias, din colonia Massalia (Marsillia) ajunge

Există şi o istorie alternativă. A speculaţiilor

Competiţia acerbă dintre Spania si Portugalia,

Este printre primii promotori ai heliocentrismului.

numele unei idei. Perioada romantică a

rezultatul corelației dintre organism și mediu, dintre

Edward Eugene „Buzz” Aldrin şi Michael Collins.

De pe site-ul Nasa, informaţii fascinante şi

pe care a vazut-o descompusă, în detalii, în

fc = probabilitatea ca formele de viață

Edenului” el va câştiga premiul Pulitzer pentru non-

Suntem fiinţe ceramice

Avem suflete de porţelan

Avem aripi incipiente

Purtăm în vasul sufletului

(din volumul „Elegii fluide”)

Timp încastrat în secunda de acum,

Mieii se nasc în fiecare primăvară

Falsa eliberare ne răpeşte din lume si ne aruncă în

vestalelor din templul binar. Apoi este proiectată

“suflete moarte” şi îngeri săgetaţi în zbor de

este alcătuită. E de ajuns să rezonezi o singură dată

Şi primăvară de primăvară ne urcăm în corabia

Suntem o societate consumeristă. Consumăm

retrăim avatarul perioadei lui Titu Maiorescu şi

În timpurile lui I. L. Caragiale, moravurile

Războaiele mondiale remodelează traumatic

Securităţii. Lumea vorbeşte în soaptă. Un banc din

„Să nu gândeşti. Dacă gândeşti, să nu

Lumea tremură la cozi, privind cu suspiciune

Scriitori hărţuiţi de securitate, câteva nume:

APEL spre publicare

„Subsemnatul Evu Eugen, scriitor trăitor în

MANIPULĂRII, de la om la om, de la instituţie la

Învinuind pe alţii, nu te disculpi pe tine

Se camuflează Vrajba atoate distructivă

Şi totuşi oamenii ascultau seara Europa

Banc: „Un banc din vremea aia, care exprimă

„Doi pensionari discută. Unul spune «Iar

„Un bulgar vine să-şi petreacă vacanţa în

“O vedetă de pe strada mea”, poezia care i-a adus

„Înainte de a merge mai departe / Trebuie să deschid

Şi când am spus Arpagic / Cred că e suficient / Ca să

Despre care, pe lângă toate, / S-au făcut şi desene

Ferestrele se dau de perete, / Copiii uită de caiete, /

El înaintează important şi hai-hui, / Dă un sfat,

ascultă un protest mai sonor / Ca acela al unei cloşte

Şi (culme a culmilor) mi s-a relatat / Ca un şoricel, /

Încât chiar mă mir, în consecinţă, / Că mai răspunde

Una dintre întâlnirile esenţiale ale vieţii mele

încurajat să scriu. Îi datorez enorm şi păstrez si