{{it icon}} ]

{{en icon}}

• Google Search — Dumitru Găleșanu

{{Wikiquote}}

[[Fișier:Găleșanu.jpg|miniatura|Dumitru Găleșanu]]

{{Wikipedia}}

[[Fișier:Eminescu.jpg|miniatura|Mihai Eminescu]]

==

Găleșanu Dumitru

PREMIO INTERNAZIONALE DI POESIA DON LUIGI DI LIEGRO

{{serie literatură română}}

Emoții în multivers
Pe corzile luminii
Fugă spre roșu
Însemnele materiei
Addéndum
Tratat pentru nemurire
Axiomele infinității
Poetică metafizică
Luminile omului

Emoții în multivers [modificare]

Mai întâi au fost cuvântul şi ţipătul umbrei fără contur.
Virtuţile omului roşind şi pălind în faţa instinctului de conservare.
E-atât de fragil universul în care trăim!
Eu sunt ţărâna, patria urmelor tale, însemnul iubirii aprinse în om.
În conştiinţa arhaică tronează Timpul sacru primordial şi Sinele magic arhetipal.
Timpul e însăşi inima fiinţei noastre […], este chiar miezul, o chintesenţă-a
materiei şi-a întreg universului.
Fiecare cuvânt are o lumină a lui.
Dintotdeauna ţi-am vorbit despre fiinţă, de continuum spaţiu-timp, despre raţiune
şi mişcare.
La porţile universului aş fi vrut să-mi trimit inima şi mâna mea gânditoare.
Mereu am avut nostalgia misterului, o risipire-a luminii spre cel nevăzut, sub
eonii limpezi ai cerului.
Heraclit vedea în l o g o s veşnica metamorfoză (…).
Eu de pe vârful aripii albastre a păsării cerului trăiesc şi respir.
Visul nu-i nimic altceva decât o convenţie pururi nouă, născută din simţul comun al
realităţii.

Pe corzile luminii [modificare]

Lumina transcende spaţiul şi timpul – într-o dimensiune în care viaţa dă sens
tuturor lucrurilor.
Sub maelstromul cerului – doar noi şi sufletele noastre, îmbrăţişaţi ca un lujer de
foc ţâşnind vertical, cu ieşiri inegale într-altă lumină.
Poezia vie – graalul vieţii mele, supremă trezie.
Big Bang şi mişcarea materiei ne însoţeşte perpetuu cu facerea ei.
Destinul meu era deja scris în parfumul tău de femeie când poemul acesta venea pe
calea lactee...
[…] ce bogat să fi fost Diogene în traiul lui simplu statornicit ca un sfânt!
[…] Nesfârşită în timp, neţărmurit fiinţează m a t e r i a.
Ea: facerea însăşi: suverana iubire.
Străveziu e vântul uitării şi-atât de vagă memoria lui.

Fugă spre roșu [modificare]

La ferestrele sufletului stă de veghe floarea aprinsă din roua de stea.
În adevăr nu poţi trăi orice (...).
Lucrurile fiinţează dincolo de cuvinte, în fără de număr.
Aşteptaţi până când voi fi murit de tot şi-atunci veţi vedea cum toate gândirile,
cum toate simţirile şi iubirile mi se vor fi adunat de jur împrejur ca nişte corbi
înfometaţi, laolaltă ospătând din rămăşiţele trupului, până ce mi se vor fi dat în
adevăr la iveală toate nemărginirile, toate esenţele mele cosmice la scară
universală... din mrejele cărora eu nu mă voi fi eliberat niciodată mai pur.
Un început – un sfârşit, doi antipozi nu pot locui acelaşi timp într-o inimă.
Fiecare lucru este un drum sau un prag, o lină pulbere este […], prin fiecare om se
iscă infinite lumini, eterna lumii poveste.
Ne-limita mea oglindeşte ne-limita lumilor.
[…] prin lentila gravitaţională privesc în profunzimile lumii, la vieţile noastre
mititele privesc.
Vidul nu este neantul, absenţa a-tot: în abisul nesfârşit al atomului fără de stare
e trupul nevăzut al cuantei în hibernare.

Însemnele materiei [modificare]

În aparenta dezordine universală, între linii spectrale dispersate spre roşu, în
clepsidrele timpului ne risipim fără de limită: într-un prezent absolut.
În ecuaţia lui Schrödinger avatarurile vieţilor mele nu se mai recunosc, o simplă
observaţie asupra lucrului inteligibil şi coordonatele întregului se schimbă
imprevizibil.
Avânt înalt conştiinţa, miraj al materiei nepământesc.
[…] în geografia interioară a minţii exultă conştiinţa misterului şi-a efemerului.
Într-o mişcare inversă celei fireşti în ultimă instanţă, prin legătura cuantică la
distanţă probabilitatea formând ea însăşi realitatea […], la mijlocul existenţei
dintre „tu” şi „eu” tronând infailibil „particula lui Dumnezeu”.
Cu toate detaliile fiinţei noastre gravate-n trecut, ne urmăreşte întrebarea de
fond: ce-a fost înainte de Big Bang, a existat un Timp înaintea timpului?
De pe poduri Einstein - Rosen, într-o cuantă rupestră configurez paradisul,
mormântul meu cosmic: umbra şi visul.
Un chip arhetip, sensul profund al gândirilor mele risipite sub lacrimi umbroase de
stele.
Aici e sufletul meu, împletind bucle temporale între himere de plumb şi aduceri
aminte, iar în fundal e vecia – acest cuprins necuprins între inocenţe de muguri şi
oseminte.
După Heisenberg, conceptul de parte şi-ar pierde sensul în inelul lumii materiale;
în matematica punctului, nici unda nici cuanta nu sunt realităţi ultime.
Conformându-mă eleganţei scripturale din stirpea modernităţii, voi lăsa fiinţa mea
ţinutului etern suveran al posterităţii.
Sub un halou de sorginte hegeliană, nimic mai frumos decât ideea pură de mişcare şi
zbor...
Cuvântul dintâi al cerului picură starea de om din gura neantului.

Addéndum [modificare]
Sensul discursului ontic este propria ştiinţă-conştiinţă a fiinţei ca fiinţă.
În fiziologia simţirii limbajul nu-i nimic altceva decât sensul nemijlocit al
gândirii.
În văgăuna obscură a fiinţei cunoaşterea fiinţei se mărgineşte cu fiinţa.
Ideea, întru logica vană din Hyperboreea, dintotdeauna devansând prin actul
mişcării paradoxul înţeleptului Zenon din Elea.
Sinele meu – poet al vederii înălţând, la graniţa dintre eu şi non-eu, catedrale de
gând în matricea versului, o inimă de timp născătoare pe firmamentul universului.
Cu fiecare atom nedefinit, neantul te îndeamnă să-i atribui şi ultimul gând –
iluzia vieţii, ţărâna trupului cald mai curând.
Străvechi, infinite generaţii de stele – extensii din mine pierdute – fug
dispersându-se, privirile mele necontenit revărsându-se lângă gândul cernut într-o
palmă de lut.
Insepararea cuantică: o imagine a lumilor toate vibrând prin zodiacul materiei
într-o surpare de gând.

Tratat pentru nemurire [modificare]

A scrie : a citi – un dialog polifonic între cititor și scriitor, dinlăuntrul
cuvintelor.
Omul se joacă mereu de-a Dumnezeu (…), într-o perpetuă stare de înnoire spre
nemurire.
Glorie făpturilor vii și celor trecute în veșnicíi!
Sculptor al luminii – Brâncuși, precum un zeu risipitor cu trăsături umane abia
schițate, din care exultă spiritul universal, în panteonul culturii – alături de
vechii greci sau hinduși.
Fizica imposibilului se dezvăluie cu toată splendoarea de ceruri infinit extinse
unul într-altul, universul fără de sfârșit străluminând etericul gând.
Mantica, un elixir pe care îl savurau zeii la micul dejun, alternând misterios
infinitatea spațiilor celeste pe tărâmul de dor al privighetorilor.
Sevele gândului induse natural în cuvinte devin ele însele mișcare din mișcare,
reflexia liniștii interioare prin actul poetic în contemplare.
În amfore de-acum ciobite lumina fosilă […] jur împrejur desenând lumilor noastre
contur.
Lecturând fizica sufletului uman precum o carte veche – între galbene file fără
pereche, nu poți să nu observi periplul mundan, grija omului de-a inventa, spre
lauda sa, tot felul de remedii subtile, utile pentru angoasa generată de moarte, de
propria-i moarte.
Universul [prin om] întruchipând paradisul.
Prin chaos străluce nimicul n i m i c, (z)eul absent imanent.
Iluzia, mâna tămăduitoare ce spulberă în zare nimicul.
Când Andromenda se îndreaptă vijelios către noi, iar Soarele însuși ne-amenință în
ciclul său natural cu judecata de-Apoi: ca o gigantă roșie – înierbând atmosfera,
între vitralii de foc îmblânzind instinctul și sfera, e incitant să pleci definitiv
cândva de pe Terra.
Ireversibil – Timpul este măsura dreaptă a celor ce sunt.
Justiția: balanța gândirilor mele: oraculară.
În matricea lui virtuală eul poetic se conturează ca piatra filosofală.
Omul, eroul absurd în teatrul bizar al propriei vieți.
În dansul primar al creației iubirea e tot ce suntem – o cuantă de energie pururea
vie.
Poetul metafizic, o pasăre rară în stirpea lui literară.
Viața trăită plenar, pe măsura sufletului, până ce atomii grei vor poposi pe retina
însăși a umbletului.
Versul meu? – un fel de apă vie, o transcendere a ființei dinspre filosofie.

Axiomele infinității [modificare]

Arhetip – infinită ardere în spațiul rostitor de gând virtual.
Înțelegând ispita singularității, n-ar trebui să credem tot ce vedem ca fiind
limita în axioma infinității.
În lungul drum spre adevăr, ce-atârnă abia de-un fir de păr, sinele însuşi al lumii
– autoexistent – strecoară în suflet chemarea infinității ființei, ca un zombi
stelar îndepărtat, inimaginabil prin mozaicul cosmic mirabil.
Surâsul abundenței în poezie stă mărturie vie aderenței noastre la veșnicie.
Vrăjit de curcubeul spiritului, pe firul existenței în recesivitate eu cred în
imposibil ca posibilitate.
În tot ce pretutindeni există, întrebarea omenirii subzistă: „DE CE suntem aici?”
În arborele genealogic al timpului fizicul se transformă în metafizic.
Cuvântul, el însuși având libertatea propriilor simțuri.
Autoexilat în eternitate – îmi fericesc lumina iubirii în libertate, în libertatea
gândirii înainte de toate.
Oficial, trupul meu liber cade în propria moarte, mecanica lui Newton neavând alte
soarte; în real însă – inerțial – timpul încetinește definitiv spațial, în
orizontul găurii negre pregătindu-l să ia liftul universal (…), într-un ambalaj
invizibil, care laolaltă ne ține în paradisul terestru – vital, pentru a levita mai
departe de dincolo de moarte.
Imnele cuvântului ancorat în real: ca niște portaluri întredeschise de la neființă
la ființă.
Homo symbolicus autoreflexiv explorând viața lumii prin mii de fărâme.
Inspirația la modul absolut poetizând o gândire cum spiritul însuși în infinire.
La izvoarele metaforei e alchimie pură și eros și magie.
Se întâmplă că azi locuim un areal artificial, ignorând sănătatea pământului.
Poți trăi și gândi așa cum vrei în lăuntrul mirabil al unei idei.
M a g i c i a n u l: creatură sacră plutind între ceruri și ape, sfidând gravitații
în orizonturi mioape.
Universul, această placentă crepusculară subțire în continuă dezmărginire.
Terra sacra, tărâmul revelației unde se nasc minuni efemere cu aură de întemeiere,
fiecare având ascendentul între hemisfere.
La zidul eternității ne așteaptă-n senin un fantasmatic destin, pentru fiecare
același, unul singur: Amin!
Utopica – imaginea realității pure de fapt a tot ce rămâne în tabloul sublim al
Literaturii române.

Poetică metafizică [modificare]

În vreme de pace între știință, filosofie și arta pură, intrând în rezonanță cu
lucrul sensibil ca ritm și măsură, universul poetic își ia drept arhetip inocent
propria natură.
Natura este cea mai frumoasă poezie, iar omul rămâne un minuscul afloriment
autentic al ei, sub semnul fericit al unei poetici sapiențiale centrate pe armonii
și rigoare.
Dumnezeu, natură şi om în postmodernitate. Între lucrul sensibil și mișcarea
cuantică, atracția ființei poetice trădează gândiri metafizice eretice, conturând
peisaje edenice în cosmodernitate.
În catedrala cuvintelor am învestit cândva toate clipele vieții.
În viață, ṿiitorul-prezent și trecut dintotdeauna înainte ne este, ca un brand
glorios al eternului mut.
Măsura acestei lumi, în spectrul vibrației, este aderența și persistența; la
insistența memoriei, pe treptele aerului, eclozând aparența.
În fluxul originar al conștiinței se află toate înzestrările ființei.
Logos și filosofie ca antiteză la utopie.
Euharistia, palpitul ei întru ființă, sanctificând adevărul prin dreapta credință.
O undă-particulă răsărind sub claviculă își construiește propria realitate în
alteritate.
Poemul e opera însăși a lumii prin care ades citim în trecut.
Mai presus de substanță și gravitații, în spațiul gol dintre spații e peștera
vieții locuită de zeu.
Ce himeră mai este și acest univers?
[…] a iubi – slava luminii înseamnă.
Finitul în infinit, identitatea lumii în pluralitate.
Mă simt uneori ca un fir de iarbă în patria de sunet a unui nou început.
De mii de mii de ani vorbim cu alte guri, pe când viața și moartea se întrețes în
schița aceleiași anoste caricaturi.
Dincolo de poezia mirării îmi amintesc de mâna ce șlefuia nesățios cuvântul.
În opera de artă magia creației nu va dispărea niciodată, ea este unica lucrare a
geniului naturii, îndelung exesată înainte de-a fi brevetată.
Pentru muritor – nemitarnicul judecător naște conștiința de sine.
În căminul filosoficesc viața nu are nimic nedesăvârșit în ea.
[…] eul meu cerebral adeseori mergând să ia lumină de la omul de rând.
În forma lui de început neînceput – universul știut, ce era?
Natura umană filosofează, poetica ființei înnobilează.
Poetica metafisica: ego în care poemul își contemplă de milenii rostirea, între
esse și non-esse fulgurând omenirea.
Materie şi memorie. Zbateri ale inimii lipsite de glorie.
Luminozitatea conștiinței la puterea ființei – totul se limitează la fantezie.

Luminile omului [modificare]

Pentru a dezvălui un poem în matricea lui metafizică avem nevoie, cum altfel?, de
întregul univers cultural care transcendental ne conține.
Strict literar, arta sacră a poeziei noetice se constituie inevitabil într-o
încercare onestă a poetului, tributar funciar prin aceleași limite omenești de-a
izbuti să-și transgreseze cumva propria umbră, chiar dincolo de trandafirul sublim
al uitării, până într-acolo unde începe hotarul fără de sfârșit al veșniciei.
Locuind giganticul crez al lui Parmenide [...], lângă floarea simțirii adusă în dar
omenirii de-nvolburatele stele, sub diadema amiezii încărunțind mai toate gândirile
mele.
O poezie tridimensională visez, sintaxa ei magică ispititoare închipuind universala
mișcare.
Cum să opresc poemul vieții să cânte, când tainele lumii au pogorât pe pământ să-l
asculte?
În casa comună a ființei sunt peisaje arhaice originare și arhetipuri multiple
testamentare.
O, dacă ați ști ce greu e să sculptezi imaginea lumii pe care o visezi!
Numai viața și moartea se temperează reciproc, într-o subtilitate de gând
contemplând veșnicia.
Mereu curioase și dornice de-o gură de oxigen în plus, cuvintele intră în realitate
dinspre eternitate, în tranzit fiind spre cealaltă lumină.
Instrumentar al cunoașterii în destinul antum, poezia rămâne taina comuniunii întru
aici-și-acum.
La început a fost simetria, prin gravitare ludică au coborât în semn – poezia...
filosofia.

''Dumitru Găleșanu, Poetica metafisica, Tracus Arte, Bucarest, 2019''

Arhivat în 7 noiembrie 2022

Vitrina cu stele –

realizat de scriitorul și poetul

și în ZODIA LUMINII: duplex eseistico-publicistic, Ed. Armonii Culturale, Adjud,

2014, pp.193-214.

{| class="wikitable" width="100%" border=0

|- style="vertical-align: middle;"
| style="width: 50%; padding-right: 3px; padding-top: 4px; vertical-align: middle;"
|
{{Ascultă
|fișier=
|titlu=
|descriere=
|format=
}}

{| class="wikitable" width="100%" border=0

|- style="vertical-align: middle;"
| style="width: 50%; padding-right: 3px; padding-top: 4px; vertical-align: middle;"
|
{{Ascultă
|fișier=Cândva... tu și eu.ogg
|titlu=Cândva… tu și eu
|descriere=Carmen Movileanu recitând „Cândva… tu și eu”
|format=[[Ogg]]
}}

[[Categorie:Oameni din județul Olt]]

=={{int:filedesc}}==
{{Information
|description={{ro|1=Mircea Neacșa recitând „Limerick”}}
|date=2022-11-16
|source={{own}}
|author=[[User:Adlingvist|Adlingvist]]
|permission=
|other versions=
}}

=={{int:license-header}}==
{{self|cc-by-sa-4.0}}

{{Uncategorized|year=2022|month=November|day=16}}

{{rename|new name|reason for renaming}}

{{Cc-by-sa-4.0}}

{{utilizarecinstită}}

[[Categorie:Fișiere Ogg|Eminescu-Sadoveanu]]
[[Categorie:Mostre audio sub drepturi de autor]]

[[Categorie:Poeți români din secolul al XXI-lea]]

{{Modernism}}
{{PostModOriz}}
{{Optzecism}}
{{Filozofie}}

{{Webarchive|url=https://web.archive.org/web/20130318161819/http://
www.romanialibera.ro/cultura/oameni/nicolae-manolescu-candideaza-pentru-un-al-
treilea-mandat-la-presedintia-usr-vreau-sa-ma-asigur-ca-nu-se-alege-praful-
296256.html |date=2013-03-18 }}

<ref> </ref>