Conditia intelectualului in societatea romaneasca

Sărmanul Dionis
 Nuvela debuteaza cu prezentarea lui Dionis, un tanar de aproape 18 ani,
cu trasaturi romantice : visator incurabil, modest copist, „avizat a se cultiva
pe apucate, singur”, cu o experienta materiala precara si neavand „pe nimeni
in lume, iubitor de singuratate”.
El a fost crescut numai de „vaduvita sa muma”, singura mostenire pe
care o avea de la tatal sau fiind un portret din tinerete al acestuia, in care
copilul se regaseste adeseori pe sine : „era el intreg, el, copilul din portret”.
Intr-o seara ploioasa de toamna , Dionis se intoarce acasa, plin de
ganduri, reflectan in stil kantian asupra conceptelor de timp si de spatiu :
„nu exista nici timp, nici spatiu, isi spuse el, ele sunt numai in sufletul
nostru. ”. El cugeta ca daca lumea este rodul eului propriu, in care se petrec,
in fapt, toate fenomenele in aparenta, inseamna ca omul este atotputernic si
poate sa caute in sine implinirea visului sau. Este, prin urmare, posibil ca,
folosind anumite "lucruri mistice" cu ajutorul magiei si astrologiei, si el sa se
poata misca in voie in timp, fie in trecut, fie in viitor -adica pe verticalele
timpului; este posibil, de asemenea, sa se deplaseze pe orizontalele spatiului:
"sa traiesc in vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare
este absolut imposibil? Visam calatorii in Univers, dar Universul nu este oare
in noi?"
Pasionat de lectura cartilor de astrologie, Dionis le imprumuta de la
anticarul Riven. In vis , cuprins de o stare de fericire deplină, Dionis
deschide cartea de astrologie si, facand un semn magic, se trezeste in alt
veac, in vremea lui Alexandru cel Bun, sub infatisarea calugarului Dan,
discipol al dascalului Ruben.
Un episod narativ semnificativ, este o singura situatie desprinsa din
naratiunea respectiva, este acela cand, sub indrumarea lui Ruben, care de
fapt este un Mefisto, Dan reuseste sa se desparta de propria umbra, dupa
care, cu ajutorul cartii lui Zoroastru, interprinde o calatorie in luna, alaturi
de iubita lui.
Aceasta calatorie se manifesta in vis si, intrucat „amandoi visau acelasi
vis”, iubirea dintre cei doi se implineste. In acest episod este inserata o
pauza descriptiva, ce intrerupe naratiunea : peisajul cosmic este feeric,
fantastic si poetic, un adevarat paradis al lumii, situat la limita dintre creat
si increat. In vis, cei doi ajung la o „poarta inchisa”, pe care „n-au putut-o
trece niciodata”, pe care se afla un triunghi sacru, avand in centru „un ochi
de foc”, deasupra caruia sta scris „un proverb cu literele strambe ale
intunecatei Arabia. Era doma lui dumnezeu. Preverbul, o enigma chiar si
pentru ingeri. ”. Dan incearca din rasputeri sa descifreze semnificatia
proverbului, desi ingerii ii soptesc si il avertizeaza : „De ce cauti ceea ce nu-
ti poate veni in minte ?De ce vrei sa scoti din arama sunetul aurului ?Nu-i cu
putinta”, sugerand ca nici o faptura nu stie sau nu poate face acele lucruri
pe care numai Dumnezeu le poate infaptui. Cu toate acestea, el continua sa
isi impuna vointa de a vedea fata lui Dumnezeu si gandeste intr-un mod
nefericit : „Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumnezeu.... ” .
Acest gand , ca el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, il
prabuseste cu brutalitate in abis, el fiind aspru pedepsit prin revenirea la
conditia de muritor, intrucat nici omul si nici ingerii nu au acces la tainele
Creatiei : „Nefericite, ce ai indraznit a cugeta ? ” .
Acest episod este semnificativ prin faptul ca sugereaza ca limitele
obiective ale gandirii umane nu pot fi depasite, ca absolutul nu poate fi atins.
In finalul nuvelei, autorul, prin intermediul naratorului, intreaba
cititorul, cu o o urma de indoiala asupra faptelor relatate: „Cine este omul
adevarat al acestor intamplari: Dan, ori Dionis? ”. Calatoria avusese loc in vis,
el redevine copistul visator Dionis, iar iubita lui, Maria, este vecina de peste
drum care canta la pian, Ruben este arhivarul evreu Riven, iar umbra se
dovedeste a fi indragitul portret al tatalui sau. In final, revine ideea
filosofica preluata de la Schopenhaeur, si anume lumea vazuta ca teatru, in
care oamenii interpreteaza roluri predestinate:
"Nu cumva indaratul culiselor vietei e un regizor, a carui existenta n-o
putem explica? [...] Nu sunt aceeasi actorii, desi piesele sunt altele?". Ideea
este preluata de la Schopenhauer si este exprimata cu aproape aceleasi
cuvinte ca cele ale filozofului german: "Vointa universala e regizorul care
misca in spatele culiselor vietii pe toti muritorii, ca pe scena unui teatru".
Dionis este personaj principal, "rotund" intruchipand, prin structura
spirituala, un erou romantic.Inca din titlu, Eminescu sugereaza nefericirea
lui Dionis, cauzata de esecul sau in urma incercarii de a atinge absolutul in
cunoastere, asadar nu se refera la conditia materiala a personajului. Dionis
are numele zeului Dyonisos din mitologia greaca, fire vesela, petrecareata
care, pus in antiteza cu definirea de "sarrnan", ofera o profunda si inedita
interpretare filozofica, titlu ilustrat printr-un oximoron.
Inceputul nuvelei contureaza, in mod direct, portretul fizic: Dionis
este un tanar de o frumusete demonica, chipul sau fiind construit in maniera
specific eminesciana: "fata era de acea dulceata vanata alba ca si marmura
in umbra [...], ochii tristi in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate
pe care o are catifeaua neagra, [...] intr-un surtuc lung de-i ajungea la caicai
[...], parul cam prea lung curgea in vite pana pe spate [...], surasul sau era
foarte inocent [...], de o profunda melancolie".
Din trasaturile fizice se desprind si cateva trasaturi spirituale ale
personajului romantic: firea melancolica si meditativa, tristetea, inocenta si
inclinatia spre visare, aspiratia catre idealuri superioare, toate acestea
prefigurand portretul omului de geniu.
Cele dintai trasaturi se inscriu in planul real al nuvelei si reies din
caracterizarea directa facuta de narator .
Tanar intelectual, nefericit si inadaptat social, Dionis se retrage spre
starea de visare, explicabila si prin datele sale biografice succinte, dar
sugestive pentru inclinatia sa spre metafizica.
Dionis, un tanar de aproape 18 ani, visator incurabil, modest copist
"avizat a se cultiva pe apucate, singur", cu o existenta materiala precara,
neavand "pe nimeni in lume, iubitor de singuratate", este descendentul
obscur al unor aristocrati scapatati, rataciti nu se stie cum "in clasele
poporului de jos".
Structura spirituala a geniului, a omului superior dotat cu inteligenta si
sensibilitate exceptional, capabil sa se inalte spre cunoasterea absoluta, se
defaimeste inca de la inceputul nuvelei si se insinueaza discret in compozitia
metafizica a fantasticului.
Importantele idei filozofice ale timpului si spatiului sunt revelate tot
prin intermediul mesterului Ruben, care-i explica lui Dan "deosebirea intre
D-zeu si om", ca numai "D-zeu e vremea insasi", pe cand omul ocupa numai un
loc in vreme, si sutletul omului este vesnic, "dar numai bucata cu bucata".
Nemarginirea (spatiul) este "tot ca vremea, bucata cu bucata, poti fi in orice
loc dorit". Daca omul, care este un sir nesfarsit de oameni, lasa pe unul
dintre ei sa-i tina locul in perioada cand insul va lipsi din el, acesta este
umbra lui. Omul si umbra sa isi pot schimba firile pentru o vreme, "tu poti
sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da firea ei cea
vecinica" si atunci, inzestrat cu vesnicie, "capeti chiar o bucata din
atotputernicia lui Dumnezeu, vointele ti se realizeaza dupa gandirea ta... se-
ntelege, implinind formulele, caci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui
Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumii".
Capacitatea geniului de a se inalta intr-o lume spirituala superioara prin
intermediul visului, singura cale prin care eroul se poate detasa de lumea
concreta, este sustinuta magistral prin existenta in nuvela a unor idei
metafizice preluate de Eminescu din filozofia universala:
Ideea metempsihozei este o conceptie religioasa conform careia sufletul
omului ar trai mai multe vieti prin reincarnare: "Sufletul calatoreste din
veac in veac, acelasi suflet, numai ca moartea il face sa uite ca a mai trait";
"In sufletul nostru este timpul si spatiul nemarginit si nu ne lipseste decat
varga magica de a ne transpune in oricare punct al lor am voi."
Individualitatea cea mai puternică (geniul) va fi şi cea mai aptă de a
răsfrânge cosmicul; de aici, cultul marii personalităţi, exaltarea geniului, a
titanului.
Prin definiţie, o personalitate e o expresie a totalităţii, a organicului, om
al simţirii, al faptei, al gândirii, al contemplaţiei. El conciliază în sine
contrastele.
Geniul, care e un microcosmos, se relevă total în creaţie. Funcţia lui
esenţială este estetică.
Geniul este inteligenţa care lucrează ca natură, conciliind sensibilul cu
spiritualul, finitul cu infinitul, de unde proteism, posibilitatea apariţiei şi
manifestării în cele mai variate forme.
Acest model al geniului apare în Sarmanul Dionis dar poetul nu insistă
asupra structurii excepţionale a lui Dionis, ridicându-se până la conştiinţa
eului său universal activ, ci a motivat epica onirică a nuvelei prin prioritatea
cadrelor de percepţie
In concluzie Dionis este un om de geniu care aspira spre absolut , insa ,
avand revelatia imposibilitatii de a atinge acest absolut , el traieste o
adevarata drama, tanar intelectual, nefericit si inadaptat social.