Liceul Constantin Brâncoveanu-Horezu

Simpozion national -“Brâncoveanu-Pecete pe cer”

FOLCLORUL ROMANESC IN OPERA LUI MIRCEA ELIADE

Motto:

„...În exil, pământul natal e limba, e visul, eu numai în limba română pot să visez...”

(Mircea Eliade)

Mitul în concepția lui Eliade

Sunt (...) de partea lui Mircea Eliade, care, se știe, consideră că omul este suma miturilor
sale și că numai această zestre îl face să supraviețuiască în confruntările lui cu barbariile
istoriei... afirma Eugen Simion și pe bună dreptate.
După Eliade, «mitul» este povestea unei istorii sacre. El relatează (aduce în timpul
nostru) un eveniment care a avut loc în timpul primordial al începuturilor când mulțumită
unor ființe supranaturale, s-a născut o specie, o instituție, o insulă sau cosmosul însuși 1.
Mitul arată cum a fost creată o realitate și-i face pe contemporani să fie martori ai prezentului
sacru pe care-l trăiesc plenar într-o intimitate nemijlocită. Mitul îi face pe oameni prezenți la
evenimentul prin care s-a născut, a devenit, s-a îmbogățit sau a sărăcit lumea, în opinia
profesorului Ilie Moise. Deci, mitul face legătura întotdeauna între o istorie îndepărtată și un
prezent nemijlocit.
Miturile se clasifică în: mituri sacre și mituri profane. Dacă miturile sacre justifică un act
de credință, celebrarea unui rit, denumirea unui personaj mitic, originea zeilor (mitul
teogonic), originea omului (mitul antropologic), originea cosmosului (mitul cosmogonic),
mitul profan explică un fenomen „determinat” (mitul filosofic, mitul istoric, etc.). Mitul
profan însumează toate miturile contemporane promovate de știință, tehnică, politică, artă,
sport, după părerea aceluiași autor.

1
M. Eliade, „Aspecte ale mitului”, Ed. Univers, București, 1978, apud Ilie Moise „Flolclorul românesc” Ed. Alma
Mater, Sibiu, 2001, p. 38.
 De asemenea, mitul nu poate fi conceput în afara gândirii simbolice, de aceea, mitul și
ritul împreună cu simbolul reprezintă „triada fundamentală” a miturilor de tip tradițional.
În epica sa fantastică, Mircea Eliade tinde să regăsească gustul prozei eminesciene
pentru marile mituri cosmogonice. Imaginația poetică a autorului n-are însă aripi, deși gustul
misterului nu-i lipsește și nici darul evocării unui cadru propice ștergerii hotarului care
desparte realitatea cotidiană de miraculos. Vie la Mircea Eliade este mai ales o curiozitate a
spiritului pentru tot ce iese din datele experienței comune, construcții metafizice, impulsuri
erotice nefirești, practici magice. Literatura lui înfăptuiește o remarcabilă prospectare a
lumii interioare înspre aceste zone-limită de ordin abisal.2
În operele lui Mircea Eliade, fantasticul nu poate fi net delimitat de mitic. Putem vorbi,
deci, despre un fantastic de sorginte folclorică. Atunci când preia miturile populare, Mircea
Eliade nu desacralizează, nu demistifică, ci comparabil cu Blaga, potențează misterul. Astfel,
proza fantastică din tinerețe, „Domnișoara Christina”, „Șarpele”, „Nunta în cer” și altele
rămân legate de viața arhaică a satului românesc. Această idee se continuă bineînțeles și se
aseamănă ca valoare cu marele roman „Noaptea de Sânziene” în care satul românesc „nu e
prezent doar prinextensie naturistă, ca prelungire cosmică, ci și într-o contextualizare
etnografică europeană” conform opiniei lui Aureliu Goci. De asemenea, după părerea
aceluiași autor itinerariul inițiatic și contextul sacrificial al basmului românesc, sunt preluate
și valorizate de proza modernă, care poate sugera la modul narativ, că sub coaja banalului și
a profanului se află sacrul «realitatea este hieroglifa transcendentului»3.
Mircea Eliade va încerca mai târziu, în convorbirile cu Claude-Henri Rocquet, o definire a
mitului: Mitul povestește o istorie sacră, adică un eveniment primordial care a avut loc la
începutul timpurilor și ale cărui personaje sunt zei sau eroi civilizatori. De aceea mitul
instaurează adevărul absolut. De aceea, dezvăluind cum o realitate a luat ființă, mitul
constituie modelul exemplar nu numai al riturilor, ci și al oricărei activități umane
semnificative: alimentația, sexualitatea, munca, educația... Așa stând lucrurile, în gesturile
sale zilnice, omul imită zeii, repetă acțiunile lor. („Încercarea Labirintului”).

2
Ovid S, Crohmălniceanu, „Literatura română între cele două războaie mondiale”- vol I, Editura Universalia,
București, 2003, p. 315.
3
A. Goci, „Romane și romancieri în sec XX”, cap. „Mircea Eliade- Fantasticul și mitografia personajului”, Ed.
Fundației Pro, 2000, p. 190.
Sacrul și profanul

Opera lui Mircea Eliade este multidisciplinară, ea se întinde pe diverse domenii și

realități precum antropologia, etnologia, filosofia, sociologia, studiul miturilor, al ritualurilor,
teologia, simbologia, hermeneutica, epistemologia, lingvistica, estetica, psihologia, psihiatria,
chiar astronomia și chimia. De altfel, trebuie amintite domeniile de incidență: antropozofia,
filosofia religiei, filosofia limbajului, fenomenologia religiei, psihologia arhetipală, etc.
Percepția lui Eliade asupra lumii omului se bazează pe explicarea oricărui fapt prin
relațiile dinamice a două forțe opuse și complementare numite de savant „sacrul și profanul”,
între care rolul primordial îl are sacrul. Mircea Eliade își reprezintă cele două concepte
abstracte în stil brahman, adică precum o sferă având în centru sacrul înconjurat de sfera
variabilă a profanului, cele două realități fiind delimitate etanș și totuși relativ într-o zonă de
facilitare a contactelor, prin „deschideri ” sau „rupturi” impredictibile care permit
hierofoniile, adică manifestările mesajelor sacrului prin simboluri, mituri și rituri, definind
supraconștiința și deopotrivă mentalitatea omului religios, a cărui lume e caracterizată prin
ființare, realitate, forță vitală și sacralitate.4
Conform afirmației criticului Ion Pop „sacrul” este „un ceva singular, supranatural,
transistoric, noncauzal, considerat de omul religios ca real”, definit prin termenul „miracol”.
În spațiul sacralizat funcționează simbolurile, miturile și riturile. Unele simboluri sunt foarte
importante în opera lui Eliade: ascenderea și descenderea, centrul și marginea, nașterea și
renașterea, plecarea și reîntoarcerea, labirintul, focul și lumina.
Omului religios i se opune cel profan. În opinia lui Eliade, acesta este homohistoricus,
fragmentar, formalizat, științific, alienat, determinat de ideile de neant și de sfârșit, de moarte
și de imaginar , marcat de ceea ce autorul a numit teroarea istoriei caracterizată drept
cădere în timpul succesiunii.5 Opusă hierofaniei este kratofania, care denumește activitățile
cotidiene: munca, uneltele, tehnologia, adică tot ceea ce îl împiedică pe omul modern în a
vedea adevărul existențial, în a se apropia de Ființa Supremă sau de starea inițială, edenică.
Ne consolăm totuși cu ideea că omul profan nu va fi niciodată doar istoric, ci el va rămâne
prizonierul etern al sacrului, deoarece face parte din sacru, deci ființează datorită sacrului.

4
I. Pop, idem, p. 839.
5
Ibidem.
 Din existența celor două principii a relaționării omului sacru cu cel profan decurge
dedublarea, adică divizarea personalității între esență și existență, de aici rezultă pendularea
sinelui superior între cosmic și teluric, între laic și religios.
Mircea Eliade pune la loc de cinste omul arhaic, considerat ca fiind „o unitate de măsură
ireductibilă, un numitor comun pentru spectrul etno-rasial planetar și unicul model pentru o
etică umanistă”. În opinia sa, omul istoric reflectă tendința de întoarcere către origini care se
materializează în opere, în special, dar și în viața reală prin nostalgia paradisului creștin, a
copilăriei, a trecutului propriu, grupal sau colectiv în care se află tot binele și pozitivul,
salvarea și mântuirea. Voluntar sau nu drumul căutării e un labirint în care sunt dispuse
probe inițiatice.6
Ideile lui Eliade au dus la diverse contradicții. S-a spus că autorul „Istoriei religiilor” s-a
ocupat de sacrul camuflat în profan, dar s-ar fi putut afirma contrariul. Astfel, N. Steinhardt l-
a numit „monah mirean”, un „spirit religios fără religie”, după E. Cioran, iar Ion Pop
consideră că Eliade „a avut o viziune intuitivă în știință, a fost un erudit cu rigoare
labirintică, pozitivist exoteric, profetic.”
Contradictoriu este faptul că Mircea Eliade a pus religiosul la baza existenței umane și
astfel a scăpat de obligația de a se mai ocupa de „doctrinar”, dând totodată impresia de
impersonalitate religioasă.
Concluzionând ideile anterioare, putem afirma că Mircea Eliade este „metoda de abordare
a omului”, în concepția criticului Ion Pop, conform căruia „orice perspectivă care nu susține
forța de globalizare trebuie să recurgă la exprimări labirintice”. Deși a avut un elan
grafologic de invidiat, o poftă neasemuită de a-și așterne gândurile pe hârtie, de a-și etala
sufletul întregii umanități, Eliade a evitat să-și exprime principiile metodologice într-un text
unic și nici n-a încercat să „confiște sau să inventeze” un cuvânt care să-i indice domeniul în
care s-a afirmat.

Bibliografie:
M. Eliade, „Aspecte ale mitului”, Ed. Univers, București, 1978, apud Ilie Moise „Flolclorul românesc” Ed. Alma
Mater, Sibiu, 2001, p. 38.
Ovid S, Crohmălniceanu, „Literatura română între cele două războaie mondiale”- vol I, Editura Universalia,
București, 2003, p. 315.
A. Goci, „Romane și romancieri în sec XX”, cap. „Mircea Eliade- Fantasticul și mitografia personajului”, Ed.
Fundației Pro, 2000, p. 190.
Pop, Ion. (2007). Dicționar analitic de opere literare românești, vol I – II, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj
Napoca;

6
Idem, p.840.