Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza”

Focşani
Specializarea: Matematică-Informatică

DIMENSIUNEA SPIRITUALĂ A EXISTENŢEI

Studiu de caz susţinut la disciplina: Limba şi literatura română

Profesor coordonator: Elevi: Alina Aurică

Livia Silvia Marcu Mălina Bârladeanu
Erica Caba
Rafaela Ciobanu
Antonia Corneanu
Daniel Lupu
Ştefania Olaru
Răzvan Ştefan

8 noiembrie 2018
 Dimensiunea spirituală a existenţei este un concept potrivit căruia fiecare om are o
înclinare spre anumite ideologii, acestea determinându-i felul de a fi, de a gândi şi de a se
manifesta1. Încă de la începuturile umanităţii, aceste ideologii sunt desprinse dintr-un crez
religios (dintr-o religie). Până în Epoca contemporană, istoria a adus dovezi care să susţină
faptul că religia a fost cauza unor evenimente decisive pentru evoluţia omului. Fiecare persoană
ar trebui să afle de războaiele în numele religiei, de fanatismul Evului Mediu, de lupta pentru
păstrarea cultului creştin-ortodox de către românii din Transilvania, atunci când aceasta a fost
anexată Imperiului Austro-Ungar. Dar religia nu este numai un factor provocator de conflicte,
ea, prin biserică, a fost leagănul culturii fiecărei ţări. Primele scrieri i-au avut ca autori pe
reprezentanţii pe Pământ ai Domnului, au fost texte cu caracter liturgic sau îndreptate către
imaginile umanizate ale Raiului. De asemenea, nu pot fi ignoraţi toţi acei scriitori şi artişti care
şi-au inspirat creaţiile din viaţa divină şi nici pe cei care şi-au pus pe hârtie, pentru posteritate,
neîncrederea şi îndoiala faţă de Divinitate, întrucât tulburările credinţei vor fi întotdeauna
prezente în această viaţă finită.

Cu toate aceste extreme şi goluri provocate de neîncredere, omul nu este nimic fără
dimensiunea sa spirituală, fiindcă ea îi modelează întregul caracter. El are nevoie să creadă în
ceva. Chiar şi pentru cei care susţin că nu cred în nicio divinitate, religia îşi păstrează definiţia
(„Credinţă în fiinţe sau forţe supranaturale manifestată prin oficierea unui cult.”2). Chiar şi
Meister Eckhart oferă o definiţie a sufletului („Celălalt om aflat în noi este omul lăuntric. Pe
acesta Scriptura îl numeşte un om nou, un om ceresc, un om tânăr, un prieten şi un om nobil,
de neam mare.”3), aceasta fiind în opoziţie cu cea a trupului (“Omul exterior cuprinde tot ceea
ce ţine de suflet, dar e prizonierul cărnii şi e amestecat cu ea, lucrând trupeşte în fiecare mădular,
în ochi, în ureche, în limbă, în mână, în toate celelalte şi împreună cu ele. Pe acesta Scriptura îl
numeşte omul cel vechi, pământesc, vrăjmaş – un om slujitor.”4), iar amândoua formează un
întreg, un echilibru spiritual. În cele ce urmează, se va demonstra proiecţia religiei în viaţa
umană şi modul cum ea este un însoţitor tăcut atât în perioadele de suişuri, cât şi în cele de
coborâşuri.

În primul rând, cultura este una din ramurile în care religia îşi face simţită prezenţa,
întrucât artiştii şi scriitorii au avut mereu nevoie de o muză, iar lumea îngerilor şi a demonilor,
a duhurilor şi a zeilor, a stat mereu în faţa lor spre a-i fi capturată întreaga lumină şi întregul

1
Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române, Editura Gunivas, 2007, p. 1862
2
Ibidem, p. 1659
3
Meister Eckhart, Despre omul nobil, cupa din care bea regele. Tratate, Editura Humanitas, 2007, p. 94
4
Ibidem, p. 93
întuneric. Dar aceste portrete ale lumii de dincolo sunt, pentru muritori, doar proiecţii ale
imaginaţiei, fiindcă nimeni nu ştie care e adevărul.

Literatura a cuprins un organ ortodoxist literar numit „Gândirea”. Acesta este redactat
de Nichifor Crainic. Colaboratorii revistei au scris lucrări cu inspiraţie religioasă, însă, deoarece
ei credeau în miracole, îşi puneau în scris dorinţele, încercând astfel, fie să obţină capacitatea
de a înfăptui o minune, fie să-şi explice prin aceasta experienţele prin care au trecut. George
Călinescu afirmă că „V. Ciocâlteu cere, într-o poezie, de la Dumnezeu favoarea de a ţine
cărbuni aprinşi în mână”5, iar despre Sandu Tudor spune că „i se întâmplă evenimente ce nu se
pot pricepe decât <<numai prin lucrarea unei tainice minuni>>”6. Cu alte cuvinte, scrierile lor
capătă, datorită acestor convingeri mistice, o notă iconografică. De asemenea, Nichifor Crainic,
este el însuşi, un personaj central în perioada ortodoxiştilor, scrierile sale ilustrându-i
convingerile religioase. Spre exemplu, strofa a doua din poezia „Desmărginire” („Voi sfărâma
sub pleoapă tot spaţiul din jur/ Şi-mi voi culca suspinul pe norul meu: şalupa/ Ritmată de
arhangheli, la prora şi la pupa,/ Cu aripile vâsle prin valul de azur.”) descrie o dorinţă a omului
pentru momentul în care ajunge în Rai sau, de fapt, îl pune pe om într-o ipostază dumnezeiască,
iar efectul acestei atribuiri s-ar asemăna cu starea în care a ajuns, la final, personajul Dionis al
lui Mihai Eminescu (Acestuia i se spulberă lumea construită când se autoproclamă Dumnezeu.).

Alţi doi poeţi a căror opere ajung să le reflecte convingerile spitituale sunt Tudor
Arghezi şi Lucian Blaga. Primul dintre ei a creat „Psalmii”, poezii care reflectă deznădejdea
faţă de Divinitate, starea agonică în care se află omul, deoarece acesta conştientizează faptul că
este condamnat damnării. Cu toate acestea, eul liric al operei argheziene încă mai e conştient
de faptul că salvarea lui e în mâinile Domnului („Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din
când în când, câte un pui de înger,/ Să bată alb din aripă la luna,/ Să-mi dea din nou povaţa ta
mai bună.”7), dar, chiar şi când o imploră, se îndoieşte că o va primi („În rostul meu tu m-ai
lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.”8). De altfel, eul arghezian cere în continuu
devezi ale existenţei lui Dumnezeu, fără a fi suficient de capabil să perceapă adevăratul sens al
credinţei, el fiind nestatornic în crezul său („Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?”9). De
asemenea, operele lui Blaga reflectă condiţia efemeră a omului în raport cu Domnul, dar ele
prezintă exact lanţul de superioritate ce suspendă lumea într-un echilibru universal („Pentru noi

5
George Călinescu, Istoria literaturii române compendiu, Editura „Litera internaţional”, 2001, p. 358
6
Ibidem
7
Tudor Arghezi, „Psalm III(Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!)”
8
Ibidem
9
Ibidem
cerul e zăvorât, şi zăvorâte sunt şi cetăţile./ În zadar căprioarele beau apă din mânile noastre,/
în zadar cânii ni se închină,/ suntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii.”10). Despre scrierile
antemenţionatului poet, G. Călinescu susţine că „sunt străbătute de nostalgie, de temerea
morţii”11. Aceiaşi idee a omului insignifiant în faţa Divinului o prezintă şi poemul „Viiaţa
lumii”, a lui Miron Costin („Ia aminte dară, o, oame, cine eşti pe lume,/ Ca o spumă plutitoare
rămâi fără nume.”).

Mitropolitul Dosoftei trebuie amintit şi el pentru măiestria cu care a pus Psalmii biblici
în versuri. Volumul său, intitulat „Psaltirea în versuri” exprimă o viziune biblică asupra naturii
umane, iar pedepsele pomenite sunt atât de bine accentuate încât oferă senzaţia unei desfăşurări
chiar în faţa ochilor. De asemenea, până şi universul se schibă alături de om. Spre exemplu,
pedepsirea fiilor lui Efraim din Psalmul 77 nu mai constă nici măcar în nişte chinuri ale trupului,
ori ale sufletului („Ca să-şi pună în Dumnezeu nădejdea lor şi să nu uite binefacerile lui
Dumnezeu şi poruncile Lui să le ţină,/ Ca să nu fie ca părinţii lor neam îndărătnic şi răzvrătit,/
Neam care nu şi-a îndreptat inima sa şi nu şi-a încredinţat lui Dumnezeu duhul său.”).

Prin urmare, se observă faptul că, pentru mulţi autori, simbolistica credinţei a fost o
problema nelipsită din atenţiei lor, ba chiar a fost un puseu frecvent de nelinişte şi zbucium
interior.

Religia şi-a făcut loc şi în artă. Epoca renascentistă este o perioadă de explozie a
umanizării Dumnezeirii şi de creionare a Iadului într-o manieră decadentistă. Unul dintre
pictorii care a adus la viaţă diferitele momente ale istoriei religiei creştine este Michelangelo
Buonarroti, prin zografisirea Capelei Sixtine. Unul din evenimentele marcante reprezentate în
cadrul acestei grandioase lucrări este „Crearea lui Adam”. Aceasta îl înfăţişează pe primul om
în ipostaza alungării din Rai. Privirea lui Dumnezeu din această pictură exprimă atât milă cât şi
duritate, acesta simţind că doar pedeapsa este capabilă să-l întoarcă pe Adam pe drumul cel
bun. Cât despre Adam, acesta ilustrează regretul pentru fapta săvârşită. De asemenea, imaginea
„Judecăţii de Apoi” reprezintă sfârşitul lumii. Fresca înfăţişează figuri şi scene pline de groază,
reflectând propria reprezentare a artistului, care trecea pe atunci printr-o dureroasă criză de
credinţă. Cu alte cuvinte, Michelangelo proiectează credinţa sa în lucrarea care l-a consacrat şi
i-a alăturat numele nemuririi. Pe de altă parte, lucrarea lui Sandro Botticelli, „The abyss of
hell”, care reprezintă coperta operei „Divina Comedie”, operă scrisă de Dante Alighieri,

10
Lucian Blaga, „Noi, cântăreţii leproşi”
11
George Călinescu, Istoria literaturii române compendiu, Editura „Litera internaţional”, 2001, p. 355
înfăţişează cele 9 trepte care duc spre centrul Infernului: prima treaptă – Limbul (locul
oamenilor virtuoşi, dar nebotezaţi), a doua treaptă – Desfrânaţii, a treia treaptă – Mâncăii, a
patra treaptă - Zgârciții și risipitorii, a cincea treaptă – Furioșii, a şasea treaptă – Ereticii, a
şaptea treaptă - Violenții, sinucigașii, cămătarii, a opta treaptă - Proxeneții, lingușitorii,
simoniacii, ghicitorii şi a noua treaptă – Trădătorii. Prin urmare, omul, creaţia Domnului,
ilustrează, la rândul său, alte creaţii ale Celui de Sus, astfel, ceea ce creează omul este, în
concepţia lui G. Căşinescu, „nepoata lui Dumnezeu”12.

Trebuie menţionat că evoluţia culturii şi a poporului român a depins extraordinar de

mult de biserică („Poporul român a avut ca mişloc de perfecţiune sufletească limba superioară,
riturile, tradiţiile orale, cărţile bisericeşti.”13), ea fiind răspunzătoare: de primele scrieri, întrucât
acestea primesc spre folosire primele tipare, şi de primele analize literare asupra mesajului
textelor religioase („Traducerile sunt însoţite uneori de precuvântări, care au înţelesul lor
filologic şi psihologic.”14). În această epocă, în care oamenii învăţaţi erau numai feţele
bisericeşti, punctul culminant al „literaturii” religioase este „Biblia” de la Bucureşti (1688). Din
acest punct se poate vorbi despre o evoluţie propriu-zisă a scrierilor literare de inspiraţie divină
sau antagonică, dar şi despre o evoluţie a tot ceea ce reprezintă universul operei literare. Aşadar,
iată cum cultura a plecat de la religie şi a evoluat până la forma actuală, fiind exact proiecţia
sentimentelor creatorilor ei.

În al doilea rând, chiar și fără o convingere dincolo de îndoială, pe care omul nici nu o
mai poate simula, el trebuie să se reapropie de dimensiunea sacrului. Deşi neagă rațional
transcendența, el poate adopta temperamentul unui homo religiosus, împrumutându-i practicile.
Religiile pot constitui un îndreptar și o sursă de inspirație: „Lucru pe care numai religiile par
să-l fi înțeles cu adevărat, nu ne lăsăm marcați cu adevărat de idei decât atunci când acestea nu
ne parvin doar prin intermediul cărților, al prelegerilor și al ziarelor, ci se reflectă și în ceea ce
purtăm, mâncăm, cântăm, în lucrurile cu care ne decorăm casele sau în cele în care ne
îmbăiem.”15. Alain Botton militeză pentru o corectitudine în acest sens, sugerând că omul poate
capta din religie ceea ce-i este trebuincios, fără să fie necesar să creadă în Divinităţile sugerate
de ele („[…] Motivul decăderii a numeroase credințe religioase a fost tocmai insistența lor
nerezonabilă ca adepții să mănânce tot din farfurie. De ce n-ar fi posibil să apreciezi modul în
care este redată castitatea în frescele lui Giotto și, cu toate astea, să eludezi doctrina Bunei

12
Ibidem, p. 352
13
Ibidem, p. 19
14
Ibidem, p. 22
15
Alain de Botton, Religia pentru atei, Editura Vellant, 2013, p. 32
Vestiri, sau să admiri accentul pus în doctrina budistă pe compasiune, și totuși să respingi
teoriile vehiculate de aceasta despre viața de apoi? Pentru cineva lipsit de credință religioasă nu
e cu nimic mai grav să împrumuți elemente din mai multe credințe decât este pentru un iubitor
de literatură să-și aleagă o mână de scriitori preferați din întreg canonul literar.”16). Alain de
Botton este un filozof al vremurilor contemporane, iar acesta ține morțiș să deconspire,
elocvent, câteva din superstițiile culturale în vogă: amoralitatea ca premisă a literaturii;
ermetismul pernicios al artei și irelevanța acesteia pentru viața cotidiană/pentru aporiile atât de
umane ale umilei și fragilei exinstenţe umane. De Botton susţine reintegrarea sacrului în
societate, fără a o devia în fanatism sau în religia ca superstiție cu iz medieval. Cu alte cuvinte,
indiferent de credinţa sau necredinţa într-un Duh, religia tot urmăreşte evoluţia culturală a
omului şi îşi pune accentul chiar şi în cele mai mărunte practici ale ateului sau credinciosului.

Dacă Alain de Botton s-a concentrat pe acceptarea sacrului ca făcând parte din cotidian,
Mircea Eliade analizează sacrul şi profanul ca părţi integrante ale vieţii. Acesta compară doua
dimensiuni opuse: spaţiul sacru şi spaţiul profan. În timp ce spaţiul sacru permite dobândirea
unui „punct fix”, orientarea în haosul omogen, „întemeierea Lumii” şi trăirea reală, spaţiul
profan menţine relativitatea spaţiului, iar „punctul fix” nu mai are statut ontologic unic, aparând
şi dispărând în funcţie de nevoile zilnice. Lipsa de unitate din spaţiul profan caracterizează
experienţa religioasă. Locurile privilegiate precum ţinutul natal, locul primei iubiri, o stradă
sau un colţ din primul oraş văzut în tinereţe reprezintă “locuri sfinte” ale Universului persoanei
respective. Altfel spus, fiinţa nereligioasă are revelaţia unei alte realităţi decât aceea la care
participă prin existenţa sa de zi cu zi.

Pentru a evidenţia lipsa de compactivitate a spaţiului, Mircea Eliade recurge la un

exemplu extrem de banal, precum biserica într-un spaţiu urban. După cum spune chiar el:
“Pentru credincios, biserica face parte dintr-un spaţiu diferit de strada pe care se găseşte. Uşa
care se deschide spre interiorul bisericii marchează o ruptură. Pragul care desparte cele două
spaţii arată în acelaşi timp distanţa dintre cele două moduri de existenţă, cel profan şi cel
religios. Pragul este totodată graniţa care deosebeşte şi desparte două lumi şi locul paradoxal
dintre ele, punctul în care se face trecerea de la lumea profană la lumea sacră.” 17 . Analog, se
observă că şi pragul casei are aceeaşi funcţie rituală. Astfel, oamenii se închină şi
îngenunchează în faţa pragului casei, deoarece se spune ca pragul are anumiţi paznici, precum
zei şi spirite, care apără casa de boli, de răutatea oamenilor şi de puterile diavoleşti. Orice spaţiu

16
Ibidem, p. 29
17
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, 1995, p.34
sacru implică o hierofanie (izbucnire a sacrului). Expresia “Poarta Cerurilor” prezintă un
simbolism deosebit de bogat şi de complex, astfel că teofania consacră un anumit loc doar prin
faptul ca îl face „deschis” către înalt, asigurând comunicarea sa cu divinitatea. În general,
sacralitatea locului este arătată de animale, oamenii neavând puterea de a alege un loc sacru.
Există cazuri în care omogenitatea spaţiului este anulată prin intermediul hierofaniilor, fiind
dezvăluit în acest mod acel „punct fix”. De vreme ce omul religios nu poate trăi decât într-o
lume pătrunsă de sacru, este cât se poate de limpede că spaţiul va fi consacrat prin numeroase
tehnici. Sacrul înseamnă, aşadar, realul prin excelenţă, adică putere, eficienţă, izvorul vieţii şi
al fecundităţii.

Prin urmare, sacrul reprezintă tot ceea ce este bun, în timp ce, profanul reprezintă tot
ceea ce este rău, însă doar sacrul are stabilitate, profanul clătinându-se la fel ca orice deznădejde
pe care omul o are faţă de credinţă.

Blestemul nu aparţine nici de sacru şi nici de profan. El este „o incantaţie prin care se
invocă abaterea unei nenorociri sau a mâniei divine asupra cuiva”18. Prima persoană care
blestemat a fost Dumnezeu („Dumnezeu putea blestema. În codul veterotestamentar, ca să poţi
profera un blestem – spunea cineva – trebuie să ai un drept asupra celui pe care îl faci ţintă
implicaţiei: sau dreptul oferit de starea de paupertate extremă sau de subjugare sau dreptul
garantat de autoritatea paternă.”19). Imediat după înfăptuirea păcatului strămoşesc, adică a
mâncării din Pomul cunoaşterii şi apoi a neasumării acestei fapte, Dumnezeu îl aduce pe om,
prin blestem, la condiţia de trudnic pe care o are în prezent („Coborât din starea Edenică, Adam,
omul, era proiectat de condiţia lui firească – de truditor – prin blestem.”20 ). De asemenea,
pentru că şarpele a fost instigator al comiterii acestui păcat, el este blestemat să fie singurul
animal care se deplasează prin târâre. Un al doilea păcat care stârneşte puternic mânia Lui este
păcatul „mortifer”: Cain îl omoară pe fratele său Abel din gelozie, astfel, el realizează primul
fratricid din istorie şi este pedepsit să nu-şi gasească locul niciodată şi să poarte cu sine o pecete
care-i oferea protecţie („Situaţia celui de-al doilea păcat […] cu răsfrângerile sale, descrie,
evident, starea lui Cain, <<invidiosul criminal>>.”21 ). Blestemele se clasifică în: blesteme
spuse la mânie, blesteme care urmează să umilească pe cineva, blestemul încărcat de dispreţ,
blestemul mistuind de dezgust şi blestemul care se apropie de înjurătură. Toate aceste tipuri de
blestem provin din dorinţa de răzbunare („Strigătele de blestem sunt adesea chemări la

18
Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române, Editura Gunivas, 2007, p. 230
19
Dan Horia Mazilu, O istorie a blestemului, Editura Polirom, 2001, p. 26
20
Idem, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Editura Polirom, 2006, p. 74
21
Ibidem, p. 81
răzbunare. Justiţia divină fiind supraapreciată, Dumnezeu – mereu drept – este invocat să
„răsplătească”, după judecăţi în care poziţia lui pare dinainte fixată, iar selecţia celor pedepsiţi
nu poate crea surprize.”22). Astfel, blestemul reprezintă o cerere de ajutor pentru a obţine
nefericitea altuia, dar este şi prima armă pe care o foloseşte Dumnezeu împotriva omului.

Un alt exemplu de fenomen care nu-şi găseşte originea nici în sacru şi nici în profan este
deochiul. Se crede că acesta reprezintă un “furt de energie” ce are loc prin intermediul privirilor
admirative sau, dimpotrivă, invidioase ale unor persoane cu puteri magice. Ca şi combatere,
folclorul românesc conţine multe descântece de deochi care diferă de la o zonă la alta. În mare
parte, ritualul constă în "stingerea cărbunilor sau chibriturilor". Astfel, într-un vas cu aăa
neîncepută se aruncă trei, şase sau nouă cărbuni sau chibrituri aprinse şi se rostesc diferite
incantaţii. Dacă persoana care descantă cască, e semn bun fiindcă înseamnă că deochiatul este
în curs de vindecare. La sfârşit i se dă deochiatului trei înghiţituri din această apă. Apoi i se face
semnul crucii pe frunte, în ambele palme şi la buric. Apa ramasă se aruncă pe tocul uşii, rostind
"Câtă apă rămâne pe lemnul uşii/ Atâta rău să rămână".

În al treilea rând, religia s-a reflectat şi în marile schimbări politice pe care le-a suferit
lumea întreagă. În primul rând, se cunoaste faptul că romanii au adus creştinismul în ţara
dacilor, dar acesta a fost îmbrăţişat uşor doar pentru că religia geto-tracilor era monoteistă, la
fel ca şi creştinismul („Creştinismul adus de romani găsi aici un teren prielnic şi în vreme ce
multe popoare din centrul Europei se creştinară în timpuri cu totul apropiate, dacii imperiali
fură creştini foarte de curând. Cultul morţii şi setea vieţii eterne îi îndreptau numaidecât spre
noua religie.”23). De asemenea, cultul lui Zalmoxe credea în viaţa de după moarte, la fel ca
religia Domului. Un alt factor care atestă această trecere simplă de la zeitate la Dumnezeu, este
chiar limba română. Ea a preluat din limba latină tocmai denumirea Divinităţii creştine:
Dominus Deus.

În Evul Mediu, lucrurile se precipită. Biserica catolică devine o putere mai mare decât
monarhul, iar feţele bisericeşti devin monstruase în comparaţie cu bunătatea şi mila Domnului.
Însă, în România, lucrurile nu stau la fel. Românii din Moldova şi Ţara românească trebuie să
lupte pentru a-şi păstra credinţa în faţa ocupaţiei otomane, iar locuitorii Transilvaniei sunt luaţi,
forţaţi, sub aripa protectoare a Imperiului Austro-Ungar. În cele trei principate române, credinţa
ajunge să se confunde cu naţionalitatea şi patriotismul. Astfel, un caz care va bântui istoria

22
Idem, O istorie a blestemului, Editura Polirom, 2001, p. 26
23
George Călinescu, Istoria literaturii române compendiu, Editura „Litera internaţional”, 2001, p. 18
vreme de secole întregi este cel al lui Constantin Brâncoveanu, care, în ziua Adormirii Maicii
Domnului, alege să-şi vadă fii murind doar pentru a nu trece la musulmanism. Un alt exemplu
este situaţia în care s-a aflat Karl von Freysteg, un austric care a vrut să se căsătorească cu o
româncă, pe care familia lui o considera ca făcând parte dintr-un popor barbar. Fata ar fi trebuit
să treacă la catolicism, dar exilul pe care l-ar fi primit din partea familiei ei a învins iubirea, iar
cei doi nu s-au mai căsătorit. Acest exemplu reflectă şi o parere răspândită în rândul catolicilor
cum că „este greu să afli în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai aplecat către
ticăloşie decât cel român”24. Aceasta fiind parerea despre feţele bisericeşti ortodoxe, cum ar
putea fi mai bună părerea despre ortodocşii de rând? Oricum, trebuie menţionat că ortodocşii
nu au ajuns niciodată la un prag al fanatismului religios, aşa cum au făcut-o catolicii, care au
dezvoltat chiar şi o structură operaţională, numită Inchiziţie, care avea rolul de a aresta orice
om care avea o părere opusă celei împărtăşite de oamenii bisericii.

Un eveniment istoric făcut în numele religiei este reprezentat de Cruciade. Cruciadele

au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din
Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul. Scopul lor iniţial era să creştineze ţările
păgâne şi să elibereze de sub dominaţia musulmană ţara sfântă. Totuşi, Cruciada copiilor, a
provocat doar pierderi omeneşti, fără a se realiza vreo schimbare în mentalul civilizaţiilor
orientale. În aceste Cruciade se reflectă clar acea părere cum că doar o anumită religie ar deţine
adevărul absolut, iar această îndoctrinare, la început paşnică, devine una forţată. Acelaşi
fenomen al religiei absolute şi singulare este proiectat şi în fanatismul religios al Epocii
Contemporane, când oamenii mor involuntar doar pentru că sunt creştini, devenind, astfel,
martirii acestor zile. Şi nu doar creştinii au pătimit pe altarul credinţei, nazismul a fost un regim
totalitar de dreapta care a torturat şi asuprit evreii, doar cu scopul de a se crea rasa pură. Cu alte
cuvinte, atunci când oamenilor li s-a dat dreptul de a crede în ce vor, fiecare religie a căpătat
torţionarii şi martirii ei.

Nu numai religiile monoteiste au avut conflicte. Înainte de crearea lor, umanitatea credea
în Zei, aceştia neavând un cod moral şi reflectând parcă lumea pe care ar fi trebuit să o vegheze.
Alexandru Mitru publică în 1960 „Legendele olimpului”, o carte ce cuprinde o serie de legende
ale lumii elenice. În ea, fiecare zeu este portretizat, iar defectele par mai numeroase decât
calităţile: Zeus înfăptuieşte numeroase adultere şi urăşte omul atunci când el descoperă sau
creează lucruri noi; Hades îşi răpeşte viitoarea soţie; Poseidon aproape distruge un oraş doar

24
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident: Ţările române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas, 2009,
p. 154
pentru că nu fusese ales zeul reprezentativ. Cât despre zeităţile romane, acestea parcă ar fi
echivalentul celor greceşti. Cel mai concludent exemplu în acest sens este legenda potrivit
căreia Romulus şi Remus, întemeietorii Romei, sunt fii zeului Mercur, acesta venind într-o
noapte şi lăsând-o însărcinată pe mama lor.

Prin urmare, religia începe să fie un crez prea puternic pentru unii şi o formă de
constrângere pentru alţii, dar rămâne, indiferent de crizele prin care trece, o parte amplă a
naţionalităţii unui popor.

În concluzie, indiferent în ce ar crede un om, cui i s-ar adresa pentru a obţine ajutor, el
merge la braţ cu religia. Iar lucrul acesta se întâmplă de secole. Mai întâi credinţa a devenit
element al naţionalităţii, apoi Biserica a devenit centrul educaţiei şi al culturii, iar religia a ajuns
la treapta cea mai superioară, să fie sursă de inspiraţie în artă şi în literatură. Fiinţa umană ar fi
ipocrită să afirme că ar putea trăi fără un crez, când tocmai acesta este călăuzitor în viaţă, când
din el ies cele mai frumoase sau mai groteşti lucruri, dar care au cel mai mare impact asupra
prosperităţii civilizaţiei umane. Omul e format din acest cumul de idei, de simţăminte, este
imaginea vie a trecutului şi a viitorului. Şi nu poate avea un viitor pipăind orbeşte prin viaţă,
pierzându-se între adevăr şi minciună, fiindcă numai omul care crede, poate ţine în mână realul.