7.

Dumnezeu si Om –Mihai Eminescu

COMENTARIU LITERAR

Asimilând ca nimeni altul idei și concepte din filosofiile și religiile lumii, Eminescu a știut să
transforme structurile abstracte în imagini poetice inegalabile, în simboluri unice. Astfel,
marele poet a creat adevărate valori spirituale, îmbogățind lumea cu noi mituri, adaptate
noilor și vechilor experiențe mistice, printr-o atentă și inegalabilă șlefuire.

Poemul Dumnezeu și om (1873),alaturi de Christ (1869), Învierea (1878), Preot și filosof

(1874-1880), toate publicate postum,dezbate tema hristologica si scoate la iveala ceea ce am
putea numi sentimentul religios al poetului. Poetul meditează pe marginea unei xilogravuri
înfăţişând-o pe Maica Domnului şi Iisus. În el se împacă neliniștea contradicțiilor care îl
sfâșie pe om în ființa sa cea mai ascunsă, anulând distanța dintre finit și infinit. De aceea
Hristos a fost numit Mijlocitor între divin și uman, incluzând în sine ambele ipostaze, astfel
cum ne asigură Eminescu în Dumnezeu și om:„Va putea să risipească acea neliniște eternă,
Cea durere ce-i născută prin puterea mărginită .Și dorința făr“ de margini? Poezia este
structurată în catrene cu rimă îmbrățișată, măsura metrică fiind 10 cu 11 silabe și este
împărțită în trei tablouri. Primul tablou începe cu prima strofă unde ești izbit de atmosfera
grea, de chilie călugărească medievală, dată de aceleaşi imagini de degradare („ziduri
înnegrite”, „izul umezelii”, „al morţii rece spirit”) ale lăcaşului cu aer „bolnav“, aproape
irespirabil, cu cărți vechi, prăfuite, „roase de molii“, cu „păreții afumați“. „Paginile
unsuroase“, „literele strâmbe“, „bătrâne“ ascund „gândirea oarbă“ a unor secole trecute.
Poemul ne înfățișează un tablou complet al nașterii Mântuitorului în peștera din Betleem, la
fel ca în relatările Evangheliilor. În această noapte sfântă a nașterii, poetul întrevede viitorul,
în care, moartea omenirii va fi înfrântă prin nasterea acestui prunc . În strofa a patra poetul
face referire la Fecioara Maria, cea care primise dezlegarea „ieroglifei“ în mesajul îngerului la
Bunavestire:

„Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,

Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.

Lângă tine-ngenunchiată, muma ta stătea-n uimire,

Ridicând frumoasă, sântă, către cer a sale mâne“.

Imaginea Maicii Domnului este, ca în iconografie, înlăcrimată, uimită, cu mâinile ridicate la

rugăciune, întrezărind moartea Fiului său.Apar astfel, imagini biblice : nașterea lui Hristos în
peștera umilă din Betleem, închinarea magilor și darurile aduse Pruncului, precum și
călăuzirea acestora de către steaua de la răsărit:„Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,

Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,

Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci.

Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine,

Închinând înțelepciunii viața lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune

C-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare

Decât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoare

Arde-n cer arătând calea la a evului minune

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile

Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,

Ce în aerul cel umed pare-o așchie de soare,

Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile“.

„A evului minune“, „eternul rege“, „adevărul“ se naște în deplină umilință făcând începutul
unei domnii a iubirii, a păcii, a milei eterne. Simbolistica darurilor,aur si smirna este una
profetică: magii aduc Pruncului aur, ca unui împărat, recunoscându-se prin aceasta supuși ai
Lui, și smirnă, ca Celui ce avea să guste moartea.

Transpunerea artistică a lui Eminescu asupra acestui episod biblic este făcută cu măiestrie,
pitorescul imaginilor amintindu-ne de poveștile vechi, orientale:

„Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin

Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua

Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauă

Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin“.

Apar în aceste strofe elementele biblice ale răstignirii (crucea, cununa de spini) alături de
elementele regalității (purpura și aurul). De asemena, o idee care va rezista până în varianta
finală a poemului este diferența esențială între profunzimea sentimentului adorației divine și
superficialitatea și indiferentismul sentimentului admirației obiectului artistic. Eminescu
exprimă regretul după vremurile în care sufletul „cel vergin“ îl percepea pe Dumnezeu real,
printre lacrimi de bucurie sfântă, în liniștea nopților senine:

„Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană

Aiuta numai al minții sbor de foc cutezător…

Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt și arzător

Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,

Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger“ .

„Mâna copilă“, „ochiul sânt și arzător“ și „sufletul vergin“ sunt elemente sugerând toate
puritatea, inocența, necesare pentru existența credinței și a religiozității adevărate, lipsite de
formalism. Asemeni lui Dumnezeu Tatăl din Sărmanul Dionis, a cărui domă era păzită de
hieroglifa de nimeni știută, în Dumnezeu și om, Hristos apare înfățișat ca hieroglifa pentru
descifrarea căreia este necesară inițierea spirituală. Deși stângaci, desenul are virtuți
nebănuite, sacre, care făceau pe omul începuturilor, cu suflet curat, să-și plece genunchii și să
lăcrimeze:

„Dar pe pagina din urmă, cu trăsuri greoaie, seci,

Te-am văzut născut în paie, față mică și urâtă,

Tu, Cristoase,-o ieroglifă, stai cu fruntea amărâtă,

Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci“ .

Venirea lui Hristos este în umilință, în smerenie, după cum li s-a vestit proorocilor în Vechiul
Testament, iar înfățișarea Sa nu are „nici frumusețe, nici strălucire“ . Omul primitiv,
înduhovnicit nu mai are ochi pentru cele fizice, ci depășind aparența și omenescul, contemplă
pe cele de dincolo, pe cele duhovnicești. Poetul deplânge închiderea omenirii față de spațiile
primordiale, închidere născută din pierderea curăției și a sensibilității la sacru. Omenirea a
devenit rece, căzând în profan, și prin aceasta profanându-se. Naivitatea celor din copilăria
omenirii năștea vibrația necesară pentru a declanșa „al minții zbor de foc cutezător“.

Dincolo de latura estetică a poemului, versurile acestea sunt încărcate de sens duhovnicesc,
de anamneză a logosului și de unicitatea dată de prezența logosului.Se vorbește despre un
adevăr dogmatic fundamental: chenoza Fiului lui Dumnezeu. Pentru că în întreaga sa viață
pământească, Fiul lui Dumnezeu păstrează în taină manifestarea existențială a divinității.In cel
de-al doilea tablou poetul aminteste de pădurile Indiei, lăsând impresia cititorului de un ținut
plin de bogății, imperii fără sfârșit, regi ce duc o pace eternă și totuși se subliniază faptul că
totul este trecător (viața lor cea trecătoare). Din aceste ținuturi începe periplul magilor cu
ajutorul comparației un,, mag bătrân ca lumea,,și povestea stelei strălucitoare ce arată calea
spre pruncul sfânt metaforizat cu expresia a evului minune. Printr-un monolog retoric poetul
invită cititorul la meditație inducând acestuia sentimentul de necredință a fiecăruia dintre noi ,
cu ajutorul verbului la viitor ,,fi-va’’(Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?/Fi-va visul
omenirei grămădit într-o ființă?/Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință) sau
credință(Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?). În al treilea tablou final, Mihai
Eminescu împletește raporturile dintre artă, filosofie şi credinţă pe care le vede mult mai
nuanţate.Punctele de suspensie ce separa cele 12 strofe de ultimele doua strofe marchează o
pauză în discursul liric, o intrerupere in șirul gândirii ducând la creșterea încărcăturii
emoționale prin stabilirea cruntei concluzii. Eul liric este cuprins de nostalgie si regret pentru
că astazi nu mai e nimic ca ieri.Antiteza dintre trecut si prezent este ca o radiografie a
credintei unde astăzi, însă, legătura omului cu lumea divină devine din ce în ce mai mult o
relație indirectă, fiind uneori doar simple automatisme ale limbajului creştin. La Eminescu
deplângerea năruirii credinţei se întâlneşte pe toată durata scrisului său, Ideea aceasta a
desacralizării mitului christic revine cu incriminarea adusă omenirii netrebnice: „Astăzi
mintea e bogată, “ dar credinţa este seacă, Căci în ochii ironiei, tu eşti om... nu Dumnezeu.
Așadar,poetul mărturiseşte, în final, durerea cauzată de scepticismul vremii sale:

„Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,

Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează…

De a veacului suflare a lui inimă e trează

Și în ochiul lui cuminte tu ești om – nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie –

Ieri a fost credință simplă – însă sinceră, adâncă,

Împărat fuși omenirei, crezu-n tine era stâncă…

Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie“ .