TRADIŢIONALISMUL

În grădina Ghetsemani
de Vasile Voiculescu

I. Evidentierea a doua trasaturi care fac posibila incadrarea textului poetic studiat intr-un
curent literar
a) Prezentarea curentului
Tradiţionalismul reprezintă o atitudine de preţuire şi apărare a tradiţiei, înţeleasă ca un
ansamblu de valori expuse pericolului de a fi alterate şi degradate. Tradiţionalismul susţine
valorificarea în operele literare a credinţelor, motivelor, elementelor de limbaj popular.
În România, majoritatea mişcărilor tradiţionaliste s-au revendicat de la Mihai Eminescu.
Epigonii eminescieni, apoi, parţial, poporanismul şi, integral, semănătorismul îşi construiesc câte un
tradiţionalism propriu; între ele există atât asemănări cât şi deosebiri.
Cel mai intens tradiţionalism l-a reprezentat în cultura română gândirismul, mişcare literară
dezvoltată în jurul revistei „Gândirea”. Revista a apărut între 1921 şi 1944 la Cluj şi apoi la
Bucureşti, unde conducător i-a fost Nichifor Crainic. Gândiriştii consideră că între formulele de viaţă
împrumutate din Occident şi sufletul poporului român, caracterizat de o „simţire fragedă, aproape
copilărească”, există o incompatibilitate de sens.
Perspectiva lui Nichifor Crainic este una etnicistă, valorile noastre fiind absolutizate şi
transformate în criteriu unic. Orientarea culturii române spre Occident şi, în special, spre cultura
franceză, este din punctul său de vedere, una profund greşită.
Vechilor factori ai specificităţii naţionale li se adaugă unul nou, de factură spirituală –
credinţa ortodoxă, pe care o consideră un element esenţial de structură a sufletului ţărănesc.

Trăsăturile literaturii tradiţionaliste:

 Importanţa acordată tradiţiilor, datinilor şi obiceiurilor româneşti;
 Prezenţa elementelor din istorie, natură, folclor;
 Importanţa spaţiului rural;
 Ideea ca mediul citadin este periculos pentru puritatea sufletelor;
 Insistenţa asupra scurgerii ireversibile a timpului;
 Opoziţia între trecutul frumos şi prezentul neplăcut;
 Sentimentul de melancolie.
 Factorul religios.
Reprezentanţi: Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Aron Cotruş, Adrian Maniu.

TRADIȚIONALISMUL
|1
 Vasile Voiculescu este un poet tradiționalist mai ales prin primele volume: „Poezii”, „Din
țara zimbrului”, „Poeme cu îngeri”. Odată cu volumul „Pârgă”, începe să primeze tema religioasă.
Ca poet traditionalist, Vasile Voiculescu priveşte spre trecut, este melancolic şi nostalgic, glorifică
trecutul și consideră factorul religios drept principala componentă a sufletului românesc. El îşi asumă
principiile orientării culturale (tradiţionalismul), înţelegând că raportarea la tradiţie şi la valorile
acesteia, dintr-o perspectivă a prezentului, trebuie să însemne mai mult decât simpla abordare în
maniera elogioasă a valorilor trecutului, ale universului rural și a componentei religioase.
Poezia sa devine o formă de manifestare a unui stil personal, care nu presupune simpla preluare
de modele, ci rafinarea lor prin prisma sensibilităţii personale, a unei conştiinţe moderne.
Poezia În grădina Ghetsemani este de factură tradiţionalistă (aparţine direcţiei
tradiţionaliste) prin temă, modul de construcţie a textului, registrul stilistic utilizat, fiind inclusă în
volumul Pârgă, apărut în perioada interbelică, în 1921
Una dintre temele majore ale liricii religioase ale poetului Vasile Voiculescu este suferința și moartea
lui Isus. Acesta este și nucleul poeziei În grădina Ghetsemani. Sursa de inspirație o constituie motivul biblic
al rugăciunilor lui Isus pe Muntele Măslinilor, după Cina cea de taină, scenă relatată de Evangheliile lui
Matei, Marcu și Luca. Prin jertfa și patima Sa de pe cruce, Isus împlinește predicțiile Scripturii și preia
păcatele omenirii, oferindu-i astfel mântuirea.

II. Prezentarea a doua imagini/idei poetice relevante pentru tema si viziunea despre
lume din textul studiat
Poezia În grădina Ghetsemani exprimă plenar tradiționalismul creștin al lui Vasile
Voiculescu, credința fără de care, spune poetul, „poezia rămâne doar un soi de industrie”.
Tema poeziei o reprezintă ruga lui Isus, poezia fiind religioasă. Astfel, trimiterile biblice
validează ca temă ultima noapte de libertate a lui Isus. De aceea este urmărită permanent natura
duală a lui Isus ca fiu al omului , dar și ca fiu al Domnului. Ca poezie religioasă, poetul reține
zbuciumul interior, dar deplasează accentul dinspre componenta divină spre omenescul suferinței.
Discursul poetic compune imaginea iconică a lui Isus, prezentând drama interioară izvorâtă
din tragica dualitate a ființei sale: spirit divin închis în limitatul trup uman, spaime omenești care
fulgerează conștiința misiunii sale sacre pe pământ.
Fiind o poezie religioasă, de factură tradiționalistă, lirismul este obiectiv, prin absența eului
liric și a implicării subiective.
Universul religios este particularizat prin motive specific: paharul, rugăciunea, spaţiul
arhaic fiind, redus la câteva elemente: grădina, cerul, nocturnul, măslinii, uliii. Timpul mitic este
sugerat stilistic și gramatical prin folosirea imperfectului, un timp al continuității, al duratei. Lirismul

TRADIȚIONALISMUL
|2
poeziei este obiectiv, în spiritul tradiționalismului. Ca mai toate poeziile cu tematică religioasă, textul
are atmosfera unei picturi renascentiste, unde omul este văzut și ca proporție divină. Aici imaginea
este focalizată asupra lui Isus, secvența biblică reprezentându-l pe muntele măslinilor, în grădina
Ghetsemani, unde Isus își va petrece ultima noapte de libertate, înaintea arestării și răstignirii sale.
O imagine poetică reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a poetului este cea
din prima strofă, care recompune împotrivirea lui Isus în fața unui destin care îl înspăimântă: „Căzut
pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.” Lupta cu soarta, efortul uriaș de împotrivire, vizează latura
umană a lui Isus, idea de spaimă, de suferință specific omului.
O altă imagine poetică semnificativă este hiperbola „amarnica-I strigare” ce are ecou în
înalt, „stârnind în slăvi furtuna”. Această imagine vizează dimensiunea divină a lui Isus, comuniunea
cu natura, capacitatea de a intra în rezonanță cu ea, de a comunica, prin trimiterea la latura sa divină:
trezirea reacției naturii la strigătul său de suferință.

III. Ilustrarea a două elemente de compozitie si limbaj ale textului poetic studiat
Titlul fixează nu doar cadrul liric al rugăciunii, ci denumește un spațiu sacru cu semnificații
ăn plan spiritual: locul purificării de patimi al lui Isus, prin virtute. El . conține un lexem ce
denumește un spațiu propice meditației, retragerii în sine, rugăciunii, dar și ispitei. Numele
Ghetsemani particularizează acest spațiu, locul fiind situat pe Muntele Măslinilor, loc tainic, izolat,
menționat în Testament, în care Isus află, prin vocea Domnului, care îi este menirea, schimbând
radical cursul istoriei și a credinței religioase. În limba ebraică Ghetsemani înseamnă „locul în care
se strivesc măslinele”.
Poezia are o structură tipică tradiționalismului, fiind alcătuită din patru strofe catren cu o
versificație clasică. Antiteza stă la baza dispunerii structurale, fiind prezentă în primele trei strofe:
soartă-pahar/cupă-sete/venin-dulceață. Structurile antitetice definesc zbuciumul interior al lui Isus,
izvorât din dualitatea ființei sale, om și fiul Domnului.
Simbolul central al poeziei este paharul. În simbolistica creștină este „paharul vieții și al
morții”, Sfântul Potir, obiect sacru. În text este și o metaforă a destinului, simbol al păcatelor și al
izbăvirii.
Compozițional, poezia este alcătuită din patru strofe cu caracter descriptiv și două planuri
poetice: planul subiectiv-starea de suferință a lui Isus-în primele trei strofe, și planul exterior al
naturii, în ultima strofă, care arată suferința care se răsfrânge asupra naturii.
Imaginarul poetic este specific tradiționalismului. Cele trei secvențe ale poeziei corespund
unui moment essential din lupta lui Isus între natura divină și natura umană, redată cu ajutorul unor
imagini poetice suggestive.

TRADIȚIONALISMUL
|3
 În prima strofă, care reprezintă de fapt prima secvență, se compune imaginea iconică a lui
Isus în grădina Ghetsemani, accentuându-se zbuciumul omenesc, lupta cu un destin care îl
înspăimântă. Împotrivirea în fața destinului este subliniată în incipit, „Isus lupta cu soarta și nu
primea paharul”. Această luptă interioară este redată prin imagini vizuale care descriu o suferință
fizică, tocmai pentru a accentua tragismul omulu: „Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna”.
Verbele la imperfect exprimă lupta dintre uman și divin care trebuie să se sfârșescă cu asumarea
destinului său. Natura duală a lui Isus este sugerată și prin comparaâia ce conține un contrast vizual,
din versul „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”, în care sângele sugerează idea de
suferință, spaimă, așadar umanul, iar albul devine simbolul purității cerești. Intensitatea suferinței,
sugerată de epitetul hiperbolic „amarnica-i strigare”, capătă proporții cerești, natura răspunde
suferinței sale-„stârnea în slăvi furtuna”, vizând din nou latura sa divină.
Secvența a doua este compusă din strofele doi și trei și este realizată în jurul metaforei-
simbol paharul-„grozava cupă”, care are semnificații multiple: ispită, păcat, natură umană, viața în
luptă cu moartea. Ea dezvoltă tragedia omului înspăimântat de patimile crucuficării, dar și depășirea
acestui moment prin înțelegerea sensului misiunii divine a lui Isus. Metafora „Mână nendurată” ce
definește un Dumnezeu nemilos, este expresia voinței implacabile a Creatorului ce își îndeamnă fiul
să-și împlinească menirea și să bea paharul. „Infama băutură”, simbol al păcatelor omenirii ce trebuie
răscumpărate prin jertfă, conține un lichid otrăvit, amestec de „venin” și „dulceață”. Esența băuturii
simbolice reprezintă moartea dinaintea învierii, Isus fiind cel care vestește prin învierea sa un nou
început. Ea se ascunde sub aparența amăgitoare a mierii, într-o imagine antitetică:„În apa ei verzuie
jucau sterlici de miere”. Isus își înțelege destinul și acceptă jertfa, idee sugerată de versul „Bătându-
se cu moartea uitase de viață”, ce conține un aparent paradox ce vizează capacitatea lui Isus de a-și
depăși condiția inițială de ființă muritoare. Sorbirea se face printr-o uitare de sine.
Ultima strofă, ce corespund secvenței a treia, completează cadrul tradițional evanghelic din
prima strofă cu o imagine personificată a naturii cuprinsă de un freamăt cosmic ce anticipează noua
geneză spirituală. Mișcările contorsionate ale naturii, surprinse în imaginile „Se frământau măslinii”,
„Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…”, sugerează participarea naturii la suferințele lui
Isus și amplifică tragismul viziunii. Suferința lui Isus se transferă asupra naturii. Ea îndeplinește un
rol premonitoriu, ultimele două versuri sugerând apropierea morții, dar și renunțarea la viața umană:„
Treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii/Și uliii de seară dau roată după pradă”. Finalul poeziei nu
este unul pessimist, deoarece învingerea naturii umane presupune afirmarea divinului și speran ța
mântuirii păcatelor omenirii.
Poezia În grădina Ghetsemani este4 tradiționalistă așadar prin tematica religioasă
contextualizată în spiritualitatea românească, prin lexicul poetic cu numeroase arhaisme sugestive și
prin versificația clasică ce evită înnoirile prozodice promovate de modernism.

TRADIȚIONALISMUL
|4
TRADIȚIONALISMUL
|5