În Grădina Ghetsemani

de Vasile Voiculescu

Perioada interbelică este una de efervescență culturală, când în literatura română se manifestă
simultan două curente literare: modernismul, promovat de criticul Eugen Lovinescu la revista și
cenaclul Sburătorul și tradiționalismul, manifestat în jurul revistei Gândirea a lui Nichifor Crainic.

Tradiționalismul este un curent literar apărut la începutul secolului al douăzecilea și dezvoltat de-a
lungul perioadei interbelice. Acesta se remarcă prin prețuirea profundă a valorilor tradiționale ale
spiritualității românești. Principalele trăsături ale acestuia sunt: valorificarea specificului național,
prețuirea mediului rural ca vatră a spiritualității și conștiința religioasă ortodoxă. Poeții moderniști
modernizează tradiția, evită idilizarea excesivă și anacronică a trecutului, încercând să trăiască în
prezent.

Vasile Voiculescu este un scriitor reprezentativ al perioadei interbelice, având o bogată activitate
literară, creația sa înscriindu-se curentului literar tradiționalist. Se impune definitiv ca mare poet odată
cu volumul Pârgă (1921), în care se află pasteluri de o expresivitate deosebită, metafore neașteptate,
tulburătoare, elemente expresioniste și alegorii.

(Reper 1)

Poezia „În Grădina Ghetsemani” face parte din acest volum, înscriindu-se în lirica tradiționalistă la
toate nivelurile: inspirația biblică, vocabularul de o dimensiune populară evidentă și structura clasică
ce armonizează întru tot opțiunea estetică a autorului.

O trăsătură a tradiționalismului este geneza poeziei. Sursa de inspirație este Noul Testament, adică
Evanghelia lui Matei, Marcu, Luca și Ioan, în care este relatat un moment de cumpănă al vieții lui Iisus
Hristos: rugăciunea din Grădina Ghetsemani, de lângă Muntele Măslinilor, în noaptea care precedă
arestarea sa de către soldații romani, conduși de către Apostolul Iuda. Voiculescu deplasează accentul
dinspre componenta divină spre omenescul suferinței, fiind preocupat de relevarea zbuciumului
interior al Mântuitorului.

A doua trăsătură este rigoarea prozodică specifică tradiționalismului. Formula de organizare

discursivă aleasă de Vasile Voiculescu este monologul liric potențat prin descrierea de tip portret și de
tip tablou. Opera literară este alcătuită din patru strofe de tip catren, având rima încrucișată, ritmul
iambic și fiecare vers având măsura de paisprezece silabe. Primele trei strofe surprind planul subiectiv,
starea sufletească a lui Iisus, iar ultima amplifică suferința, care se răsfrânge asupra planului exterior,
al naturii.

(Reper 2)

Tema centrală a poeziei se bazează pe mitul biblic al rugăciunii lui Iisus Hristos în Grădina
Ghetsemani, prezentând dualitatea uman-divin a celui care unește contrariile. Prin generalizare,
creația lirică prezintă confruntarea specific umană între trup și suflet.

Prima secvență lirică (primul catren) subliniază refuzul lui Iisus de a accepta misiunea divină și frica
sa de moarte: „Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul...”. În rugăciunea din Grădina Ghetsemani,
latura sa umană este accentuată, iar zbuciumul interior al Mântuitorului izvorăște din frica de moarte:
„Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna”. Imaginile sugestive, precum contrastul roșu-alb și
verbele din câmpul semantic al suferinței („se lupta”, „nu primea”, „se-mpotrivea”), ilustrează lupta
Sa cu un destin înspăimântător, iar ultimul vers proiectează suferința în planul cosmic, generând
supărarea divină – furtuna.

A doua secvență (cea de-a doua și cea de-a treia strofă) amplifică drama ființei christice prin
construcția „o mână ne-ndurată”, simbolizând voința divină necruțătoare. Semnificația „paharului” se
metamorfozează într-un simbol al jertfei, iar construcția oximoronică „În apa ei verzuie jucau sterlici
de miere / Și sub veninul groaznic simțea că e dulceață” ilustrează dualitatea ființei. Conjuncția „dar”
menține tensiunea lirică, iar imaginea vizuală „fălcile-ncleștându-și” subliniază împotrivirea lui Iisus în
fața destinului tragic. Ultimul vers „Bătându-se cu moartea, uitase de viață” concentrează mesajul,
convertit în cântarea pascală: „Cu moartea pe moarte călcând”, subliniind moartea ca o condiție a
vieții de apoi. Astfel, întregul text trasează o poveste profundă despre lupta lui Iisus cu destinul său și
semnificația jertfei, culminând în triumful Împărăției lui Dumnezeu.

Secvența finală (ultima strofă) ilustrează suferința Mântuitorului în cadrul natural prin personificare
și hiperbolă: „Deasupra fără tihnă se frământau măslinii / Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai
vadă”. Prin metafora „vraiștea grădinii” se sugerează dezechilibrul universal generat de moartea lui
Iisus. „Măslinii” devin atât un simbol al zbuciumului cosmic, cât și o asociere cu Apostolii. Mesagerii
divini, „Treceau bătăi de aripi”, devin martori ai jertfei Fiului lui Dumnezeu. Ultimul vers, „Și uliii de
seară dau roată după pradă”, întărește sugestia morții prin simbolul uliiilor, păsări de pradă asociate
cruzimii. Expresia „dau roată” sugerează mișcarea circulară, izolându-l pe Iisus în destinul tragic.
Cercul, poate fi interpretat și în sens pozitiv, o metaforă a absolutului divin. Această strofă finală are
un caracter descriptiv dominant, zugrăvind un cadru devastant, nocturn, în culori sumbre, aspecte
subliniate de Tudor Vianu în calificarea acestei poezii ca un „pastel dramatic”.

(Reper 3)

Titlul, element de paratextualitate, servește drept reper spațial care delimitează locul de rugăciune,
fiind prezentat ca un spațiu simbolic al suferinței și al luptei interioare. Este, de asemenea, un topos
sacru al purificării spirituale, în cadrul căruia Fiul lui Dumnezeu își asumă rolul de a elibera omenirea
de păcate. Lexemul „Grădina” desemnează un spațiu propice meditației și rugăciunii, dar și un teren
predispus ispitei, fiind considerat o replică terestră a Grădinii Edenului. Substantivul propriu
„Ghetsemani”, care în ebraică ebraică înseamnă "locul în care se strivesc măslinele", subliniază ideea
suferinței christice, accentuând astfel profunzimea și intensitatea trăirilor divin-umane din acest
sanctuar spiritual.

La nivel compozițional, poezia adoptă o structură strofică compusă din patru părți distincte, fiecare
ilustrând aspecte semnificative ale trăirilor lui Iisus. Primele trei strofe se concentrează asupra stării
sufletești a lui Iisus, în timp ce ultima extinde suferința Sa la nivelul naturii înconjurătoare. Imaginile
puternice și simbolurile intensifică impactul emoțional al poeziei. Un contrast dramatic devine evident
în poezie, evidențiat prin juxtapunerea descrierilor intense ale suferinței interioare cu cadre naturale,
precum măslinii agitați și uliii de seară. Această dualitate amplifică profunzimea și complexitatea
trăirilor lui Iisus. În jocul subtil dintre divin și uman, poezia oferă o serie de imagini care oscilează între
trăsăturile divine și cele omenești ale lui Iisus. Această alternanță ilustrează confruntarea și dialogul
dintre cele două aspecte ale Fiului lui Dumnezeu în fața destinului tragic.

În lumina celor arătate, poezia „În Grădina Ghetsemani” se înscrie în tradiționalism prin recurgerea
la sursa de inspirație religioasă, utilizarea unui lexic poetic marcat de arhaisme și regionalisme, precum
și prin respectarea versificației canonice. Creația lui Voiculescu se distinge prin elemente moderniste,
evidențiate în ultima strofă prin accente expresioniste ce amplifică drama ființei christice prin imagini
apocaliptice.