Elaborare: prof.

Cristina Hanţ 1

TRADIŢIONALISMUL - VOICULESCU- ,,ÎN GRĂDINA GHETSEMANI”

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,

Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură...
Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.
Elaborare: prof. Cristina Hanţ 2

PE SCURT:
1. Tradiționalismul:
 tradiționalismul = ideologie care cuprinde orientări conservatoare;
 s-a dezvoltat în lit. rom. în prima jumătate a sec. al XX-lea în opoziție cu modernismul;
 trăsături:
- promovează specificul național;
- cultivă o literatură a satului;
- orașul este perceput drept spațiu al pierderii identității, al dezrădăcinării;
- cultul datinilor și al tradițiilor;
- gândirismul (perioada interbelică) – românism înseamnă ortodoxism;

2. Integrare:
 poezie apărută în vol. „Pârgă” (1921);
 Voiculescu = tradiționalist de factură religioasă (poet mistic);
 poezia sa reflectă relația omului cu divinitatea, credința și necredința, neliniștea în fața
misterelor existenței;
 tema biblică;
 ideea dualității lui Iisus;
 structura clasică a poeziei;
 limbajul: cuvinte și expresii populare;

3.Titlul:
 face trimitere spre izvorul de inspirație – Evangheliile;
 Gradina Ghetsemani = locul rugăciunii Mântuitorului care încearcă să se împotrivească
destinului;
 Voiculescu păstrează detaliile biblice: spațiul (grădina), dualitatea lui Iisus, sugestia prezenței
îngerului, transformarea picăturilor de sudoare în sânge;

4. Structura și compoziția:
 patru catrene, versuri de 14 silabe, rimă încrucișată, ritm iambic;
 două planuri compoziționale: exterior (gradina, imaginea iconică a Mântuitorului) și interior
(lupta dintre acceptarea și respingerea destinului);
 trei secvențe poetice (prima = strofa întâi; a doua = strofele 2 și 3; a treia = catrenul final);
 lirism obiectiv – frecvența verbelor la persoana a III-a;

5. Comentariul textului:
a. secvența întâi
 incipitul relevă atitudinea de respingere a destinului („lupta”, „nu primea”);
 sunt prezente elemente descriptive specifice portretului: „chipul alb ca varul”, „sudori de
sânge”;
 rugăciunea stă sub semnul chinului sufletesc („căzut pe brânci”, „se zvârcolea”);
 strigătul se extinde la nivelul întregii lumii (furtuna);

b. secvența a doua
 este alcătuită pe baza oximoronului pentru a sugera raportul dintre acceptarea și refuzul
destinului simbolizat de „cupă”;
Elaborare: prof. Cristina Hanţ 3

 imagini ale atracției: „sete uriașă”, „sterlici de miere”, „dulceață”;

 cuvinte care indică respingerea: „grozava”, „nu voia”, „infama băutură”, „veninul groaznic”
etc.
 din această confruntare interioară pare să învingă spaima de neființă;

c.
 se reconstituie cadrul biblic;
 natura reflectă lupta din sufletul Mântuitorului;
 măslinii sunt personificați – refuzul de a privi spectacolul suferinței;
 metafora „vraiștea grădinii” sugerează instaurarea haosului într-un spațiu care, prin excelență,
stă sub semnul armoniei;
 semnele morții: uliii, seara;

1. Tradiţionalismul reprezintă o ideologie care cuprinde câteva orientări conservatoare de

factură literară, culturală sau social-politică din prima jumătate a secolului al XX-lea. Aceste orientări
se situează în opoziţie cu ideologiile înnoitoare, moderne - simbolism, avangardism, expresionism.
Polemica dintre cele două tendinţe ia amploare în perioada interbelică şi vizează mai puţin strict
statutul literaturii, retorica sau stilul ei şi mai mult conţinutul, ideile. Tradiţionalismul preferă o
literatură a satului ca spaţiu reprezentativ pentru specificul etnic, căci satul este adevăratul purtător al
valorilor, şi, în opoziţie, oraşul este văzut ca spaţiu al dezrădăcinării, al pierderii identităţii. Literatura
promovează anistorismul, trăieşte în cultul spiritului religios şi al datinilor străvechi.
Revista ,,Gândirea” condusă de Nichifor Crainic contracarează ideile care susţineau sincronizarea cu
literatura europeană, orientarea spre ceea ce Eugen Lovinescu numeşte ,,spiritul veacului”. În schimb,
gândiriștii susțin că valoarea națională trebuie să rămână în continuare etnicul, dar înțeles din altă
perspectivă – românism înseamnă ortodoxism.

Dumitru Micu îl include pe Vasile Voiculescu în rândul tradiţionaliştilor de tendinţă religioasă

alături de Nichifor Crainic. Dacă la început se simte în creaţia poetului influenţa sămănătoriştilor ( vol.
,,Din ţara zimbrului”) o dată cu ,,Pârgă” –1921, poezia lui Voiculescu începe să prindă contururi
individualizante. Procesul e vizibil în compoziţii cu un caracter descriptiv, în care domină tonurile
majore, linia severă, tendinţa spre sculptural. Este o poezie a fiorului religios, a neliniștii în fața
misterelor existenței. Trebuie să remarcăm că nu avem de-a face în acest caz cu un iconar preocupat de
culoare, ci cu un xilograf de genul lui Dürer. Elementul religios specific acestei orientări se regăseşte
şi în poezia ,,În grădina Ghetsemani”.
Principalul element de factură tradiționalistă este, fără îndoială, tematica religioasă.
Voiculescu preia scenariul biblic, îl prelucrează, reușind să reconstituie momentul rugăciunii
Mântuitorului. Evangheliile consemnează rugăciunea lui Iisus de dinaintea crucificării. Cu excepţia lui
Ioan, toţi evangheliştii amintesc acest moment, cu puţine diferenţe. În textul lui Luca se regăsesc
reperele esențiale pentru receptarea textului poetic voiculescian: „Și când a sosit în acest loc, le-a zis
<<Rugați-vă, ca să nu intrați în ispită >>. Și El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră și
îngenunchind Se ruga, zicând: <<Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar... Dar nu voia Mea,
ci voia Ta să se facă!>> Iar un înger din cer s-a arătat Lui și-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte
mai stăruit se rugă. Și sudoarea Lui s-a prefăcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Și,
ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui și i-a aflat adormiți de întristare.” (Luca 22, 40-46).
Voiculescu menține în structura poemului majoritatea detaliilor din textul biblic: cadrul (grădina),
ipostaza Mântuitorului de ființă care se împotrivește destinului, fenomenul hemohidrozei
(transformarea sudorilor în sânge), sugestia prezenței îngerului.
Elaborare: prof. Cristina Hanţ 4

Remarcabilă este, de asemenea, capacitatea poetului de a recrea atmosfera arhaică prin

intermediul unor cuvinte și expresii populare: „căzut pe brânci”, „alb ca varul”, „sterlici de miere”,
„curgeau sudori de sânge”, „fără tihnă”, „vraiștea grădinii”, „amarnica-i strigare”. Voiculescu reuşeşte
să imprime discursului poetic tonalitate gravă prin prezenţa verbelor la imperfect, sugestie a
prelungirii durerii: „lupta”, „nu primea”, „se-mpotrivea”, „curgeau”, „treceau”, „stârnea”. Se creează
impresia că eul liric se transpune în ipostaza unui observator contextual, care asistă la suferințele lui
Iisus. Poetul a imprimat caracter pseudo-narativ discursului prin multitudinea verbelor, aderând la
lirismul de tip obiectiv.

Reper 3:
Titlul este format dintr-un substantiv propriu compus, însoțit de prepoziție. El indică atât tema
de natură religioasă, cât şi sursa de inspiraţie. Poezia transfigurează despărțirea lui Iisus de condiția
umană și pregătirea pentru moartea prin care va răscumpăra păcatele omenirii. În sens simbolic,
grădina are mai multe conotații: reprezintă un spațiu pământesc, sacralizat prin suferința Fiului lui
Dumnezeu. Textul poetic evidențiază acest cadru în prima și în ultima strofă: „Căzut pe brânci, în
iarbă”, „Deasupra fără tihnă se frământau măslinii”, „vraiștea grădinii”. Suferința transformă acest loc,
din spațiu organizat, armonios, în lume haotică. Se evidențiază, totodată, comuniunea dintre Iisus și
natură.

Formată din patru catrene, cu versuri lungi de 14 silabe, ritm iambic, rima încrucişată, poezia
se construieşte pe două planuri compoziţionale - unul exterior, concretizat prin imaginea naturii, a
spaţiului înconjurător şi chipul iconic a lui Iisus - şi unul interior care constă în relevarea
sentimentelor, senzaţiilor, a luptei dintre acceptarea şi respingerea destinului. Discursul poetic se
organizează în trei secvențe: prima strofă (conturarea cadrului rugăciunii), strofele II și III (atitudinea
Mântuitorului față de destin), respectiv ultima strofă (reacția naturii la suferința fiului lui Dumnezeu).

Reper 2 + elemente din reper 3

Incipitul dezvăluie raportul dramatic dintre Mântuitor şi destin, figurat prin simbolul biblic
al ,,paharului”: ,,Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul.” (se observă că termenii sunt în relaţie de
sinonimie, iar echivalenţa se reia prin amplificarea sensurilor). Imaginea iconică sugerează chinul celui
îngenuncheat într-o rugăciune care nu mai păstrează nimic din esenţa originară - nu înălţarea spirituală,
ci apropierea de chtonic (= pământesc) e sugerată aici, în gesturile amplificate la dimensiuni general-
umane: ,,Căzut pe brânci, în iarbă, se împotrivea întruna”. Contrastul cromatic, interpretat drept semn
al dualităţii fiinţei - divinitate şi om totodată - poate avea şi o altă semnificaţie, dat fiind faptul că în
primul catren accentul cade pe latura umană a Mântuitorului - ca om se teme de moarte şi suferă,
deoarece nu vrea să accepte jertfa: ,,curgeau sudori de sânge pe chipu-I alb ca varul”. Angoasa
aparţine, desigur, omului, nu celui care se ştie parte din divinitate.
Metafora ,,sudori de sânge”- expresie a intensităţii rugăciunii – aminteşte de textul biblic şi
accentuează aceeaşi dimensiune umană. Strigătul poate fi receptat la mai multe niveluri. Pe de o parte,
el poate fi interpretat ca o supradimensionare a durerii din moment ce natura răspunde acestei suferințe
– strigătul disperat stârnește furtuna. Pe de altă parte, strigătul trimite spre un moment ulterior din viața
lui Iisus (,,eloi, eloi, lama, sabahtani!”?).
Cupa, motivul central în strofele 2-3, are conotaţii duale, relaţionate cu dihotomia (=dualitatea)
fiinţei Mântuitorului (destinul este concomitent asumat și respins). Gradaţia se configurează mai întâi
prin relevarea egalității forţelor (atracţie şi respingere), pentru ca în strofa următoare să primeze
imaginile ce indică spaima de neant. Oximoronul sugerează trecerea de la lupta cu lumea la lupta cu
sinele: ,,O mână ne-ndurată ţinând grozava cupă/ se cobora–mbiindu-l şi i-o ducea la gură”. Mâna-
nendurată- metafora a voinţei divine- simbolizează Dumnezeul din Vechiul Testament, dar și ideea că
tot ceea ce a fost scris nu poate fi schimbat. Magistrală e capacitatea lui Voiculescu de a echilibra prin
intermediul imaginii duale confruntarea interioară între cele două dimensiuni ale fiinţei Mântuitorului.
Motivul setei de absolut atribuită sufletului (,,Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă”) își găseşte
rezonanţa în respingerea morţii percepute ca sfârşit - ,,dar nu voia s-atingă infama băutură”. Disocierea
Elaborare: prof. Cristina Hanţ 5

se concretizează la nivel textual prin conjuncţia adversativă. Aceeaşi tehnică se relevă şi în strofa
următoare în care se accentuează gradat senzaţia de spaimă în faţa neantului. Mierea - simbol al vieţii
veşnice şi al transsubstanţierii - este alăturată veninului - simbol al suferinţelor prin care se poate
ajunge la desăvârşire. Se pare că din această luptă învinge umanitatea cu devenirea ei întru devenire,
cu angoasa conştientizată, cu dorinţa de a trăi clipa, nu ceea ce se ascunde dincolo de ea: ,,Dar fălcile-
ncleştându-şi cu ultimă putere/ bătându-se cu moartea uitase de viaţă”. Versurile egalează, cred, doar
viziunea argheziană din ,,Duhovnicească”, poezie în care se consemnează o surprinzătoare fugă a
Mântuitorului de pe cruce.
Asupra lui Iisus veghează tot timpul o putere divină ,,fără tihnă” observabilă abia finalul
textului. Suferinţa se transferă în lumea exterioară, e proiectată la nivel cosmic. Daca în prima strofă
imaginea se focalizează asupra divinităţii îngenuncheate dramatic, acum privirea înregistrează o
natură devastată care pare să refuze spectacolul morţii: ,,păreau că vor să fugă din loc să nu-l mai
vadă”. E un paradis care îşi caută necesara recompunere, o sugestie de moarte interferată cu impresia
vieţii (bătăi de aripi- îngeri; uliul- vestitor al sfârşitului). Mircea Eliade susţine că sacrificiul
Mântuitorului porneşte de la premisa impurităţii întregii lumi- păcatul se răsfrânge la nivelul înaltului
şi al adâncului- ,,Sângele vărsat pe Golgota n-a fost folositor numai oamenilor, ci şi îngerilor, aştrilor
şi tuturor făpturilor create.”.

La o primă lectură, poezia mi-a amintit de un text arghezian în care se vorbește despre fuga
Mântuitorului de pe cruce (Duhovnicească). Am fost impresionat(ă) de maniera în care Voiculescu
tratează tema biblică. Evident, Iisus, fiul lui Dumnezeu, apare în ipostază duală - ca ființă divină își
asumă misiunea pentru care s-a născut, dar ca om nu acceptă nici suferința, nici moartea. Mi-am
imaginat tot timpul că Iisus se sacrifică senin, fără îndoieli pentru a spăla păcatele oamenilor (ca în
filmul lui Zeffirelli)... De aceea, poezia lui Voiculescu m-a surprins. A fost prima dată când am
conștientizat, comparând-o cu textul biblic, că Iisus, născut ca om, a trebuit să treacă peste limitele
umanului...