Sunteți pe pagina 1din 64

DOSAR BACALAUREAT

LIMBA ȘI LITERATURA
ROMÂNĂ

VIDONI ANA-MARIA
CLASA A XII-A R
LIC. TEORETIC ”WILLIAM SHAKESPEARE”

~1~
CUPRINS

1. ÎN GRĂDINA GHETSEMANI , VASILE VOICULESCU.......................3

2. JOC SECUND , ION BARBU .....................................................................6

3. EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII ,

LUCIAN BLAGA .............................................................................................9

4. LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA , NICHITA STĂNESCU ....................13

5. LUCEAFĂRUL - MIHAI EMINESCU ....................................................17

6. PLUMB - GEORGE BACOVIA.................................................................21

7. TESTAMENT - TUDOR ARGHEZI ........................................................24

8. POVESTEA LUI HARAP-ALB - ION CREANGĂ ................................27

9. ALEXANDRU LĂPUȘNEANUL - COSTACHE NEGRUZZI ..............30

10.MOARA CU NOROC - IOAN SLAVICI .................................................34

11.BALTAGUL - MIHAIL SADOVEANU ...................................................37

12.ION - LIVIU REBREANU .........................................................................41

13.ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI -

CAMIL PETRESCU ……………………………………………………...... 45

14.ENIGMA OTILIEI - GEORGE CĂLINESCU ...................................... 49

15.MOROMEȚII - MARIN PREDA ............................................................ 53

16.O SCRISOARE PIERDUTĂ - ION LUCA CARAGIALE ................... 57

17.IONA - MARIN SORESCU .......................................................................60

~2~
1. ÎN GRĂDINA GHETSEMANI - VASILE
VOICULESCU
Tradiționalism, perioada interbelică

„Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul...

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.

Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul

Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ținând grozava cupă,

Se coboară-miindu-l și i-o ducea la gură...

Și-o sete uriașă stă sufletul să-i rupă...

Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Și sub veninul groaznic simțea că e dulceață...

Dar fălcile-ncleștându-și, cu ultima putere

Bătându-se cu moartea, uitase de viață!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...

Treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii

Și uliii de seară dau roate după pradă.”

~3~
� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA
ÎN CURENT
O trăsătură care face posibilă încadrarea în tradiționalism constă în
abordarea unei tematici specifice, de factură religioasă. Astfel, așa cum se
desprinde și din titlu, poezia are la bază episodul biblic al rugăciunii lui Iisus
din Grădina Măslinilor înainte de crucificare, titlul devenind din această
perspectivă o metaforă a conflictului uman-divin pe care îl trăiește fiul lui
Dumnezeu.

O altă trăsătură a tradiționalismului constă în abordarea unui limba


accesibil, cu termeni din sfera religiosului (Iisus, paharul, măslinii etc.) dar și cu
regionalism (sterlici), poezia în sine respectând de asemena rigorile clasice de
versificație și structurare în strofe.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Tema textului o constituie religia, valorificând motivul rugăciunii lui Iisus
din Grădina Ghetsimani, viziunea despre lume care se desprinde fiind aceea că
deși Iisus își cunoaște menirea, are un moment de slăbiciune omenească înainte
de crucificare, rugându-l pe Dumnezeu sa-l ferească de patimi.

� FIGURI DE STIL
În text apar numeroase mijloace de expresivitate, figuri de stil, și imagini
artistice, limbajul folosit fiind preponderent metaforic. Astfel, încă din prima
strofă remarcăm metafora ,, paharul ,, care sugerează destinul lui Iisus, pe care
deși îl acceptă, îl privește pentru câteva clipe cu teamă, ezitarea lui ținând de
slăbiciunea tipic omenească. Conflictul uman-divin este conturat și prin epitetul
metaforic ,,(sudori) de sânge”sinonim al omenescului, în opoziție cu ,, chipu-i
alb ca varul” , comparație ce face trimitere la natura divină, nemuritoare a lui
Iisus. Mai mult decât atât, hiperbola ,, Și-amarnica-i strigare strigare stârnea în
slăvi furtuna,, sugerează atât intensitatea suferinței provocată prin anticiparea
crucificării, cât și mânia divină declanșată la reacția de refuz a lui Iisus în a
accepta suferința. Ideea sorții implacabile, privită ca destin prestabilit de care nu

se poate scăpa, este sugerată și prin metafora ,, O mână ne-ndurată,, semn că


oricât de puternic s-ar ruga Iisus, soarta este de neschimbat.

~4~
� MOTIVE POETICE
În text apar motive poetice de factură religioasă, care contribuie la
conturarea temei, precum soarta, motivul luptei, al rugăciunii, al paharului
(Sfântul Graal), dar și al măslinilor și al uliilor, cu conotații legate de moarte.
Structurată pe două planuri, interior, vizând lupta interioară a lui Iisus (primele
trei strofe), și exterior, surprinzând cadrul natural în care pare să se propage
suferința lui Iisus, poezia valorifică, într-un limbaj metaforic, motivul ezitării
umanului în ceea ce privește suferința, în condițiile în care divinul știe că ceea
ce se găsește după reprezintă viața veșnică. Această idee este conturată prin
motive precum venin-dulceață, otravă-miere.

� IDEI POETICE
O idee poetică ce se desprinde din text se conturează din primele trei
catrene ale poeziei, care surprind planul interior, centrate fiind pe conflictul
uman-divin pe care îl trăiește Iisus înainte de crucificare în Grădina Măslinilor.
Teama de suferință omenească declanșează în el instinctul de supraviețuire ca
ființă umană, un mecanism de apărare care implică rezistența în acceptarea
propriului destin, declanșând o adevărată dramă interioară: ,,Iisus lupta cu
soarta și nu primea paharul/Căzut pe brânci în iarbă se-mpotrivea întruna.” În
confruntarea dintre uman și divin, reprezentată metaforic prin structurile ,,sudori
de sânge” și ,,chipu-i alb ca varul” predomină în cele câteva momente de ezitare
slăbiciunea omenească, ce trezește ca reacție mânia divinității: ,,Și-amarnica-i
strigare stârnea în slăvi furtuna”. Mai mult decât atât, chinul interior al lui Iisus
este accentuat de faptul că El își cunoaște deja menirea, fiind conștient că
dincolo de suferința trupească e recompensa veșnică: ,,În apa ei verzuie jucau
sterlici de miere/ Și sub veninu-i groaznic simțea că e dulceață.”. Antiteza din
finalul celei de-a treia strofe: ,,Bătându-se cu moartea, uitase de viață” ilustrează
aceeași idee, moartea fiind cea trupească, iar viața accesul la eternitate.

O altă idee poetică se desprinde din ultimul catren al poeziei, conturând


cadrul exterior, al naturii, perceput ca o prelungire a zbuciumului interior,
preluat parcă de Grădina Măslinilor. Simbol al păcii și al mâniei, măslinii
personificați par să ducă aceeași luptă, revolta lor legată de refuzul lui Iisus în
acceptarea propriului destin este evidențiată printr-o imagine dinamică, motorie,
ce sugerează ideea că vor să se dezică de el: ,,Deasupra fără tihnă se frământau
măslinii/ Păreau că vor sa fugă din loc, să nu-l mai vadă”. Ideea sorții
implacabile, indiferentă la ezitările sau temerile umane, se conturează și prin
metafora ,,bătăi de aripi” care sugerează pe de-o parte ulii ce se adună după
pradă, anticipând moartea, dar și intervenția divină, îngerii morții probabil veniți

~5~
să îi pregătească drumul lui Iisus: ,,Treceau bătăi de aripi ~ prin vraiștea
grădinii, și ulii de seară dau roate după pradă.” .

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ


❖ Perioada interbelică
❖ Curent: tradiționalism (revista Gândirea, condusă de Nechifor Crainic,
art. Programatic se numește ,,Sensul tradiției,,
❖ Repere ale creației: volumuri de versuri precum „ Pârgă”, „Poeme cu
Îngeri”, „Urcuș” etc. dar și proză fantastică precum „Lostrița”, „Ultimul
Berevoi”, „În mijlocul lupilor”

2. JOC SECUND - ION BARBU


Modernism, perioada interbelică

„ Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuuit azur,

Trăind pe înecarea cirezilor agreste,

În grupurile apei, un joc second, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi

Și cântec istovește; ascuns, cum numai marea

Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”

~6~
� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA
ÎN CURENT
O trăsătură care face posibilă încadrarea în modernism constă în libertatea
de exprimare, valorificată în text prin abordarea unui limbaj codat, greu de
descifrat, accesibil doar celor inițiați. Pentru Ion Barbu, între poezie și
geometrie există o strânsă legătură, ambele implicând intelectul: „Văd în poezie
o prelungire a matematicii, muzică a formelor în zbor, euritmie.” Prin urmare,
limbajul abordat este unul intelectualizat, bazat pe o topică și sintaxă dificile,
care fac poezia greu de descifrat: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste/
Intrată prin oglindă în mântuit azur.”

O altă trăsătură a modernismului este dată de prezența ambiguității,


valorificată încă din titlu, și identificată pe parcursul întregului text. Astfel, în
prima strofă, remarcăm prezența unor structuri precum: „calmă creastă”,
„mântuit azur”, „cirezi agreste”, „grupurile apei”, care par să trimită la un
univers acvatic, dar și la realitatea rurală, fără o legătură specifică cu lumea
creației. Abordate însă dintr-o altă perspectivă, conturează ideea că noul tip de
poezie se naște prin anularea celei tradiționale, purificând până la esență lumea
în oglinda spiritului.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Tema textului o reprezintă creația, condiția creatorului, textul fiind din
această perspectiva o artă poetică modernistă. Viziunea despre lume care se
desprinde este aceea că menirea unui creator constă în oglindirea realului care,
redus la esență și filtrat prin intermediul minții, dă naștere unei poezii pure.

� FIGURI DE STIL
Textul abundă în figuri de stil, limbajul folosit fiind predominant metaforic,
așa cum putem observa încă din titlu, prin metafora „joc secund”, care este
dealtfel titlul volumului din care face parte poezia. Sinonim cu creația, jocul
second sugerează faptul că existența materială a lumii vizibile este una
secundară, rezultată dintr-un joc al intelectului prin care formele concretului
sunt abstractizate. Mai mult decât atât, tot sub aspect metaforic, definiția poeziei
moderne este redată și prin structuri precum: „adâncul acestei calme creste”,
„cântec”, care accentuează ideea că noul tip de creație este unul greu de
descifrat, care ascunde profunzimi nebănuite, accesibile doar cititorului care

~7~
trece dincolo de suprafața cuvintelor. Complexitatea, dificultatea înțelesului
unor astfel de texte este accentuată și prin comparația: „Ascuns cum numai
marea/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.” Numeroasele inversiuni
care apar pe parcursul poeziei sporesc gradul de dificultate al textului,
construind o topică nefirească limbii române: „Tăind pe înecarea cirezilor
agreste/ În grupurile ape un joc secund mai pur.”

� INCIPITUL ȘI FINALUL
Incipitul și finalul poeziei se află într-o relație de simetrie, realizată prin
asocierea dintre creație și planul acvatic, mizând pe faptul că sensurile noului
tip de poezie sunt profunde și vaste precum marea, necesitând prin urmare un
cititor dornic și capabil să-i sondeze adâncurile: „Din ceas, dedus adâncul aceste
calme creste”, „Meduzele cum plimbă sub clopotele verzi.” Și sub acest aspect al
construcției, poezia trimite la o formă geometrică, văzută ca simbol al perfecțiunii,
cercul, care se află însă într-o vibrație continuă, generând nu doar muzicalitate, ci
și noi alte cercuri de înțelesuri.

� IDEI POETICE
O idee poetică din text se conturează ca o definiție metaforică a noului tip
de creație, a poeziei moderne care ia naștere prin anularea poeziei de tip
tradițional: „Tăind pe înecarea cirezilor agreste”. Astfel, în viziunea creatorului,
poezia modern se caracterizează prin profunzime, accesibilă însă doar cititorului
dispus să treacă dincolo de suprafața cuvintelor pentru a putea sonda abisurile
textului: „adâncul acestei calme creste”. Mai mult decât atât, în viziunea
barbiană, poezia nouă reprezintă „un joc secund”, un produs al intelectului care
reflectă lumea exterioară, purificând-o până la esență, sacralizând-o: „un joc
secund mai pur.”.

O altă idee poetică, care se conturează din a doua strofă a poeziei,


accentuează natura muzicală a noului tip de creație: „cântec istovește”, dar și
natura creatorului, care are menirea de a „conecta” muzica formelor în zbor,
captând tot ceea ce scapă insului de rând: „poetul ridică însumarea/ De harfe
răsfirate ce-n zbor invers le pierzi.” Rezultată în urma unui astfel de proces de
sublimare a realului, poezia devine greu de descifrat, adresându-se așadar unui
cititor inițiat: „Ascuns cum numai marea/ Meduzele când plimbă sub clopotele
verzi.”.

~8~
� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ
❖ Perioada: interbelică
❖ Curentul valorificat: modernismul
❖ Poezia face parte din etapa ermetică a creației lui Barbu, considerată cea mai
dificilă, atât în privința semnificației, cât și a limbajului abordat. Tot în
această etapă se regăsesc și poezii precum: „Timbru”, „Oul dogmatic”,
„Ritmuri pentru nunțile necesare”, „Uvedenrode”. Celelalte două etape ale
creației barbiene sunt cea parnasiană („Copacul”, „Lava”, „Umanizarea”) și
cea baladic-orientală („Riga crypto și lapona Enige”, „Nastratin Hogea la
Isarlâc”)

3. EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII -


LUCIAN BLAGA
Modernism, perioada interbelică

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

și nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină-

și-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micșorează, ci tremurătoare

mărește și mai tare taina nopții,


~9~
așa îmogățesc și eu întunecata zare

cu largi flori de sfânt mister

și tot ce-i neînțeles

se schimbă-n neînțelesuri și mai mari

sub ochii mei-

căci eu iubesc

și flori și ochi și buze și mormminte.”

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA


ÎN CURENT
O trăsătură care face posibilă încadrarea în modernism constă în
valorificarea subiectivității, ilustrând astfel unul dintre principiile
modernismului lovinescian, care promova trecerea poeziei de la epic la liric
(subiectivizare) cu accentul pus pe emoție, vibrație, sentiment. Se remarcă
astfel, încă din titlu, prezența persoanei I, prin pronume: „eu”, verbe: „nu
strivesc”, dar și adjective pronominale posesive care apar pe parcursul textului:
„mea”. Subiectivitatea este o marcă distinctivă a întregului volum, poezia fiind
o artă poetică ce deschide volumul de debut „Poemele luminii”.

O altă trăsătură care face posibilă încadrarea în modernism este dată de


libertatea de exprimare, prin renunțarea la canoanele clasice de versificație.
Astfel, textul nu este împărțit în strofe, având vers liber și rimă albă, procedeul
stilistic pe baza căruia este construit fiind ingambamentul (figură de stil care
constă în continuarea ideii dintr-un vers în celălalt, aspect marcat grafic prin
scrierea cu minusculă, care conferă textului impresia de spontaneitate,
confesiune.).

~10~
� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
Tema textului o reprezintă creația, condiția creatorului, viziunea despre
lume care se desprinde fiind aceea că un creator are rolul de a proteja tainele
universului, fără să încerce să lămurească misterul care le înconjoară: „Uneori,
datoria noastră în fața unui adevărat mister este să-l transformăm într-un mister
și mai mare.”

� FIGURI DE STIL
Textul abundă în mijloace de expresivitate, figuri de stil și imagini artistice,
limbajul poeziei fiind preponderent metaforic. Astfel, încă din titlu se remarcă
metafora revelatorie: „corola de minuni a lumii”, care face referire la totalitatea
tainelor universului, care trebuie protejate, făcând astfel din lume un loc al
perfecțiunii. Pentru Blaga, misterul reprezintă esența vieții, dând sacralitate
întregii existențe, așa cum sugerează și epitetele în inversiuni „largi fiori de
sfânt mister”. Atitudinea protectoare în fața misterului este sugerată nu doar prin
reluarea titlului ca element de recurență, ci și prin personificări care denotă
încercarea de a elimina rațiunea ca instrument al cunoașterii (logice,
matematice), înlocuită de cunoașterea poetică („nu ucid cu mintea tainele ce le-
ntâlnesc în calea mea”). La baza acestei atitudini stă în mod fundamental iubirea
pentru tot ceea ce înseamnă taină, așa cum se desprinde din enumerația: „căci eu
iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte.”.

� MOTIVE POETICE
În text apar numeroase motive poetice care contribuie la conturarea temei, lait
motivul poeziei fiind cel al luminii. Devenind element de recurență, motivul
luminii se regăsește încă din titlu într-un mod indirect, făcând trimitere la
modalitatea de cunoaștere pentru care pledează creatorul, și anume cunoașterea
luciferică, poetică, numită de Blaga „minus cunoaștere”. Din această
perspectivă, titlul devine sinonim cu „Eu protejez taina universului”, același
concept fiind reluat pe parcursul poeziei prin metafora „lumina mea”, aflată în
opoziție cu „lumina altora” ce face trimitere la cunoașterea de tip paradisiacă,
logică, matematică. Un alt motiv sugestiv identificat în text este cel al tainei, al
misterului, sacru din perspectiva eului liric: „sfânt mister”, care devine obiectul
cunoașterii poetice. Nu în ultimul rând, motive poetice precum flori, ochi, buze,
morminte, ce alcătuiesc totalitatea tainelor universului, sunt reluate în două
secvențe poetice distincte, accentuând ideea că tot ceea ce ne înconjoară, vizibil

~11~
și invizibil, creat și increat, merită să fie protejat, atâta timp cât la baza atitudinii
poetice stă iubirea: „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte.”.

� IDEI POETICE
O idee poetică ce se desprinde din text pornește de la filosofia blagiană,
potrivit căreia există două modalități de cunoaștere, de abordare a tainei
universului, pe de-o parte accesibilă prin intermediul cunoașterii paradisiace,
care este logică, spulberând misterul lucrurilor, și pe de altă parte accesibilă prin
cunoașterea luciferică, poetică, care amplifică, potențează misterul. Poezia
devine așadar o modalitate de manifestare a atitudinii creatorului în ceea ce
privește cunoașterea, acesta pledând pentru cunoașterea luciferică, evidențiată în
text prin intermediul metaforei „lumina mea”: „eu/ eu cu lumina mea sporesc a
lumii taină”. Se realizează astfel o relație de opoziție între cele două tipuri de
cunoaștere, „lumina altora”, metaforă pentru cunoașterea paradisiacă, fiind cea
care, dimpotrivă, „s ugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. Verbele folosite pentru
a evidenția această idee sunt și ele sugestive, atitudinea eului liric fiind redată
prin structuri precum: „nu strivesc”, „nu ucid cu mintea”, „sporesc”, „iubesc”,
în antiteză cu atitudinea celorlalți, care „sugrumă (vraja nepătrunsului ascuns)”.

O altă idee poetică ce se desprinde din text pornește de la analogia între


lumina difuză a lunii, care nu dezvăluie tot ce ne înconjoară, ci dimpotrivă,
„sporește și mai tare taina nopții”, și cunoașterea poetică ce are la bază același
principiu al adâncirii misterului. Se conturează astfel o interpretare bazată pe
principiile de funcționare a universului, bazate pe opoziția masculin-feminin,
luna fiind asociată principiului feminin, creator, care nu generează o cunoaștere
analitică, rigidă, ci mai degrabă emoțională, intuitivă. Din această perspectivă,
un creator poate fi asociat cu acest principiu al fecundității, poezia fiind
sinonimă cu nașterea unui nou univers, având la bază singura forță generatoare
de viață: iubirea, „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte.”.

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ


❖ Perioada: interbelică
❖ Curentul valorificat: modernismul
❖ Repere ale creației: Volumul „Poemele luminii”, cu care debutează și care se
deschide cu poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, dar și „Pașii
profetului”, „În marea trecere”, „La cumpăna apelor”. Dramaturgie:
„Meșterul Manole”, „Avram Iancu”. Proză: „Cronicul și cântecul vârstelor”,
❖ Încheiere: versuri din poezia „Autoportret”: Lucian Blaga e mut ca o lebădă/
(...) Sufletul lui e în căutare,/ În mută, seculară căutare.” .

~12~
4. LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA - NICHITA
STĂNESCU
Neomodernism, perioada postbelică

„Leoaică tânără, iubirea

mi-ai sărit în față.

Mă pândise-n încordare

mai demult.

Colții albi mi i-a înfipt în față,

m-a mușcat leoaica, azi, de față.

Și deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,

când mai larg, când mai aproape,

ca o strângere de ape.
Și alunecă-n neștire
Și privirea-n sus țișni,
pe-un deșert în strălucire,
curcubeu tăiat în două,
peste care trece-alene
și auzul o-ntâlni
o leoaică arămie
tocmai lângă ciocârlii.
cu mișcările viclene,
Mi-am dus mâna la sprânceană,
încă-o vreme,
la tâmplă și la bărbie,
și-ncă-o vreme...”
dar mâna nu le mai știe.
~13~
� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA
ÎN CURENT
O trăsătură care face posibilă încadrarea în neomodernism constă în
libertatea de exprimare dusă la extrem prin renunțarea la normele clasice de
versificație, fiind astfel pus accentul nu pe formă, pe structura externă, ci pe
conținut, în special pe intensificarea sentimentelor. Astfel, remarcăm în text
versul liber, rima albă, poezia nefiind împărțită în strofe cu număr egal de
versuri, ci în grupaje lirice: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la
bărbie,/ dar mâna nu le mai știe.”

O altă trăsătură a neomodernismului este reprezentată de tematica specifică,


iubirea fiind o temă predilectă, valorificată în așa fel încât ilustrează ideea că
sentimentele au concretețe, se materializează, devenind centru de interes al
întregii existențe, cu un profund rol transformator asupra individului. Atât titlul
poeziei („Leoaică tânără, iubire”), cât și al volumului („O viziune a
sentimentelor”) evidențiază încă o data ideea că orice sentiment, și în special
iubirea, depășesc pragul de simplă emoție, materializându-se într-un asemenea
grad încât devin palpabile, adevărate prezențe. Asocierea dintre iubire și o
leoaică tânără evidențiază nu doar acest aspect, ci și faptul că iubirea este
percepută ca și un sentiment nobil, regal („Leoaică tânără, iubirea/ Mi-a sărit în
față”).

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Tema textului o reprezintă iubirea, viziunea despre lume care se desprinde
fiind aceea că, în existența umană, iubirea capătă o conotație nobilă,
metamorfozând, prin schimbarea percepției, atât ființa îndrăgostită, cât și lumea
în care trăiește. Mai mult decât atât, prin asocierea cu o leoaică tânără, acestui
sentiment i se conferă atribute precum puterea, agresivitatea, impulsivitatea, dar
și fascinația, posesivitatea, suveranitatea.

� MOTIVE POETICE
În text apar numeroase motive poetice care contribuie la conturarea temei într-o
manieră originală, impactul cu iubirea fiind perceput sub forma unui atac direct
dar neașteptat, care surprinde individul nepregătit, vulnerabil, afectându-i toate
simțurile. Repetiția motivului „față” sugerează nu doar ideea că individul este o
victimă a unei forțe instinctuale, ci și că este total expus, neputând să facă
altceva decât să experimenteze efectele asaltului. „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a
sărit în față”, „Colții albi mi i-a înfipt în față ”, „m-a mușcat leoaica, azi, de față.
~14~
Mai mult decât atât, efectele atacului agresiv nu se traduc prin suferință, ci
printr-o afectare a simțurilor la un alt nivel, metamorfozând percepția și
eliberând ființa de sub stăpânirea materialului. Imaginea vizuală și motorie a
naturii care se transform într-un cerc accentuează ideea că, sub efectul iubirii,
realitatea materială își pierde consistența, devine exterioară individului, lăsându-
i în același timp posibilitatea să se perceapă pe sine ca un univers distinct,
contemplând perfecțiunea lumii înconjurătoare, motivul cercului fiind sugestiv
în acest sens: „Şi deodata-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura, ”.

� FIGURI DE STIL
La nivel expresiv, poezia abundă în figuri de stil, limbajul fiind predominant
metaforic, așa cum se observă încă din titlu. Devenit element de recurență prin
reluarea în primul vers, titlul reprezintă o apoziție dezvoltată, fiind stilistic o
metaforă explicită, construită pe analogia dintre leoaică, ca animal puternic,
feroce, dominator, suveran, și iubire, esența transformării ființei. Epitetul tânără
accentuează atributele leoaicei, impactul acesteia asupra individului fiind astfel
cu atât mai puternic. Mai mult decât atât, metafora leoaicei se regăsește și în
finalul poeziei, evidențiind ideea că iubirea este ca o forță ascunsă, ce-și are în
stăpânire propriul teritoriu, pândind individul neștiutor, care-i poate deveni
victimă oricând. Trecând alene prin deșertul ei în strălucire, metaforă ce trimite
cu gândul la existența fără iubire, leoaica este caracterizată prin epitetul
„vicleană”, ceea ce îi conferă, cu atât mai mult, o putere de temut, ea părând să
aibă propria conștiință a regalității sale: „Şi alunecă-n neştire/ pe-un deşert în
strălucire,/ peste care trece-alene/ o leoaică arămie/ cu mişcările viclene”

� IDEI POETICE
O idee poetică ce se desprinde din text este aceea că, percepută ca având o
existență autonomă și conștiință de sine, iubirea este o forță care, acționând
„atacând” ființa, îi schimbă acesteia radical percepția asupra lumii în care
trăiește, și o transformă într-un centru al unui univers în jurul căruia se învârte
tot. Natura se reduce la dimensiunile unui cerc, apropiindu-se și îndepărtându-se
ca și când s-ar afla sub dominația ființei, care o percepe de acum ca pe un loc
perfect, care însă poate fi eliminat după bunul plac. Materialul se sublimează în
emoție, legând ființa îndrăgostită într-un mod simbolic, într-un plan mai elevat,
„dincolo de ciocârlii”, transformând iubirea într-un curcubeu care îl leagă de
absolut: „Și privirea-n sus țâșni/ Curcubeu tăiat în două”. Traseul privirii este
urmat pe rând de celelalte simțuri, renunțarea la fizicalitate sugerând ideea că
îndrăgostitul începe să se perceapă pe sine ca o ființă cu puteri absolute, în

~15~
conexiune cu planuri superioare: „și-auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii.”.

O altă idee poetică ce se desprinde din text este aceea că, gradual,
individul se metamorfozează, ajungând să nu se mai recunoască pe sine,
anulând identificarea cu vechea personalitate, atât pe plan fizic, cât și mental și
emoțional. Mâna, ca instrument palpabil al cunoașterii fizice de sine, pare să fie
incapabilă să mai identifice vechea ființă, „nu le mai știe”, chiar dacă ființa
transformată prin iubire caută să se regăsească prin ceea ce știa despre sine.
Interogarea percepției vizuale despre sine și despre lume „mi-am dus mâna la
sprânceană”, a celei raționale „la tâmplă”, dar și a exprimării de sine „la
bărbie”, nu oferă niciun răspuns, amnesia vechiului fel de a fi însemnând, în
esență, o renaștere prin iubire.

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ


❖ Perioada: postbelică
❖ Curentul valorificat: modernismul
❖ Repere ale creației: „Sensul iubirii”, „O viziune a sentimentelor”, „Oul și
sfera”

~16~
5. LUCEAFĂRUL - MIHAI EMINESCU
Romantism, Epoca Marilor Clasici

„A fost odată ca-n povești Porni Luceafărul. Creșteau

A fost ca niciodată, Din cer a lui aripe,

Din rude mari împărătești Și căi de mii de ani treceau

O prea frumoasă fată. În tot atâtea clipe.

Si era una la părinți Un cer de stele dedesupt,

Și mândră-n toate cele Deasupra-i cer de stele,

Cum e fecioara între sfinți Părea un fulger ne-ntrerupt

Și luna între stele. Rătăcitor prin ele.

În vremea asta Cătălin Dar nu mai cade ca-ntrecut

Viclean copil de casă, În mări, din tot înaltul,

Ce împle cupele cu vin -„Ce-ți pasă ție, chip de lut,

Mesenilor la masă. Dac-oi fi eu sau altul?”

Un paj ce poartă pas cu pas Traind în cercul vostru strimt

A-mpărătesii rochii, Norocul va petrece,

Băiat din flori și de pripas Ci eu în lumea mea mă simt

Dar îndrăzneț cu ochii. Nemuritor si rece.”

~17~
� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA
ÎN CURENT
O trăsătură care face posibilă încadrarea în romantism constă în
valorificarea folclorului ca sursă de inspirație ( așa cum sugera criticul Mihail
Kogălniceanu în articolul „ Introducție ( la Dacia Literară )” considerat un
manifest al romantismului autohton), astfel, la baza poemului, stă basmul „Fata
din grădina de aur” cules de un german într-o călătorie prin Țările Române.
Eminescu versifică inițial acest basm în care e vorba despre o fată de împărat
îndrăgostită de un zmeu, căruia îi cere să renunțe la condiția sa pentru a putea fi
împreună, dar care îl trădează cu un tânăr pe nume Florin, amândoi fiind apoi
pedepsiți de zmeul răzbunător. În basmul Eminescian versificat, zmeul adoptă o
altă atitudine mai puțin violent, trimițând asupra celor doi blestemul de a nu
muri deodată. În versiunea finală a „ Luceafărului ”, atitudinea ființei
superioare, nemuritoare este total diferită, omul de geniu detașându-se de toată
drama printr-o înțelegere superioară, răzbunarea nemaigăsindu-și locul: „Trăind
în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor și rece.”.

O altă trăsătură a romantismului constă în abordarea unor aspecte tematice


specifice, tema central a poemului fiind condiția omului de geniu în raport cu
omul de rând. De asemenea, iubirea, natura, cosmogonia, fac din „Luceafăr” un
poem alegoric în care se îmbină epicul, liricul și dramaticul, evidențiind
incompatibilitatea dintre omul superior și omul de rând. Această interpretare a
textului poate fi susținută și printr-o notă descoperită pe marginea unui
manuscris Eminescian: „Înțelesul alegoric ce i-am dat acestui basm este acela că
aici, pe Pământ, omul de geniu n-are moarte, dar n-are nici noroc; nu e fericit,
nici capabil de a ferici.”.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Aspectul thematic central al textului îl reprezintă condiția omului de geniu,
privită în raport cu statutul omului de rând, viziunea despre lume care se
desprinde fiind aceea că, în timp ce ființa superioară este caracterizată prin
rațiune, capacitatea de sacrificiu pentru a-și atinge idealurile, omul de rând se
lasă dominat de instinct, emoții, fiind limitat prin însăși condiția sa.
~18~

� FIGURI DE STIL
Textul abundă în mijloace de expresivitate, figuri de stil și imagini artistice,
limbajul fiind unul predominant metaforic. Astfel,încă din primul tablou al
poemului,remarcăm în incipit atmosfera de basm,conturată nu doar prin formula
specifică „ A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată” ci și prin evidențierea
frumuseții deosebite și a unicității unei fete de împărat devenită în acest fel o
reprezentantă a planului terestru. Epitetul în inversiune „ O prea frumoasă fată”
dar și comparația „Mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între
stele” îi atribuie fetei un rol esențial, puterea ei fiind însă redată prin intermediul
calităților fizice și a condiției nobile. Mai mult decât atât, pe parcursul textului,
atitudinea Luceafărului față de fata de împărat se schimbă pe măsură ce
conștientizează limitele pe care ființa muritoare nu le poate depăși, astfel că, în
al doilea tablou, ea devine Cătălina iar în finalul poemului, prin metafora „Chip
de lut” ni se sugerează încadrarea ei în banalitate, fiind supusă morții și
efemerității, așadar, prin nimic special. Condiția umană este de altfel percepută
ca fiind una caracterizată prin vitalitatea cu care e înfățișat de exemplu Cătălin
dar și viclenia caracteristică, așa cum sugerează epitetul „ viclean copil de casă”
, urmarea instinctelor, impunerea unor limite în atingerea idealului
transformându-i pe muritori în prizonieri ai unei lumi înguste în antiteză cu
eternitatea și libertatea omului superior: „Trăind în cercul vostru strâmt/
Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.” ( Cercul
vostru strămt=metaforă).

� MOTIVE POETICE
Motivele poetice ce apar în text sunt de factură romantic, putând fi
percepute în antiteză prin ele conturându-se diferențele dintre planul terestru,
reprezentat de fata de împărat și Cătălin și planul cosmic reprezentat de
Luceafăr, omul de geniu. Ele pot fi percepute ca elemente ale alegoriei
înfățișând nu povestea de iubire dintre o stea și o fată de împărat ci
imposibilitatea împărtășirii iubirii între o ființă superioară, dominată de rațiune
și omul de rând, dominat de emoții. Motivul fetei de împărat din incipitul
textului conturează o atmosferă de basm în care contrariile se atrag, celelalte
motive romantice care acompaniază momentul ce declanșează fascinația celor
doi având, de asemenea, rolul de a marca ideea iubirii ca vis, ca aspirație : luna,
stelele, oglinda, teii etc. În al treilea tablou al poemului se face trimitere atât la
motivul zburătorului cât și al îngerului și al demonului, Luceafărul sfidănd orice
legi ale timpului și spațiului pentru a-și atinge idealul: „ Porni Luceafărul.
Creșteau/ În cer a lui aripe,/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.”.
~19~

� IDEI POETICE
Ca o idee poetică ce se desprinde din text se conturează încă din primul
tablou al poemului și surprinde aspirația omului comun de a-și depăși condiția
dar și incapacitatea acestuia de a-și înțelege și urma idealul, sacrificial fiindu-i
imposibil. Astfel, incipitul textului adduce în prim plan o fată de împărat care se
îndrăgostește de Luceafăr dar care nu este dispusă să-l urmeze în lumea lui
fiindu-i imposibil să-i înțeleagă condiția total diferită de a ei: „Căci eu sunt vie,
tu ești mort/ Și ochiul tău mă-ngheață”. Cu toate că Luceafărul încearcă să i se
înfățișeze în ipostaze familiare ei, întruchipându-se întruchipându-se într-o
formă umană, demonică și angelică, încă o sperie pe fată, care îi vac ere
sacrificiul supreme, renunțarea la condiția sa nemuritoare: „Fii muritor ca
mine”.

O altă idee poetică ce se conturează în text e aceea că, spre deosebire de


omul de rând, ființa superioară e capabilă de orice sacrificiu pentru a-și atinge
idealul fără să se lase însă afectată de rezultat, capabilă, așadar, de detașare și
înțelegere superioară. Astfel, înțelegând incapacitatea fetei de a-i accepta
condiția nemuritoare, Luceafărul pornește către Demiurg pentru a-i cere
dezlegarea de nemurire. Fiind refuzat de acesta, Hiperion, e îndemnat să
privească spre Pământ pentru a se convinge că sacrificiul i-ar fi fost zadarnic,
atitudinea sa în momentul în care îi zărește pe Cătălina și Cătălin nefiind una
răzbunătoare ci cu o înțelegere bazată pe o cunoaștere superioară, accept faptul
că ființa muritoare nu-și poate depăși condiția: „ Ce-ți pasă ție, chip de lut,/
Dac-oi fi eu sau altul?”.

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ


❖ Perioada: Epoca Marilor Clasici
❖ Curentul valorificat: romantismul
❖ Repere ale creației: „Doina”, „Lacul”, „Floare albastră”, „Sara pe deal”, „Făt
frumos din lacrimă”, „Scrisoarea a III-a”
❖ Citate: „Menirea vieții tale e să te cauți pe tine însuți”; „A exista înseamnă a
suferi.”
~20~

6. PLUMB - GEORGE BACOVIA


Simbolism, perioada interbelică

„Dormeau adânc coroanele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veșmânt,

Stam singur în cavou și era vânt-

Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb,

Pe flori de plumb și-am început să-l strig-

Stam singur lângă mort și era frig,

Și atârnau aripile de plumb.”

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ


ÎNCADRAREA ÎN CURENT
O trăsătură care face posibilă încadrarea în symbolism constă în
valorificarea simbolurilor. Astfel, încă din titlu se remarcă prezența simbolului
central- PLUMB care devine un element de carență, fiind reluat pe parcursul
textului în structuri precum „ sicrie de plumb”, „flori de plumb”, „ amorul meu
de plumb”, „aripile de plumb”. Din punct de vedere denotativ, plumbul face
trimitere la un metal de culoare gri-cenușie, cu toxicitate mare, folosit în
fabricarea armelor și a obiectelor funerare, iar conotativ, sugerează ideea de
plictis existențial, nepăsare, moarte, suferință. Atât prin semnificațiile sale cât și
structura fonetică ( sunetele ce alcătuiesc cuvântul plumb- vocala „u” prima
între patru consoane) acest simbol sugerează aspectul temeilor al textului:
condiția omului de geniu captiv într-o societate ostilă care nu îi înțelege
aspirațiile. Altfel, titlul este omonim cu titlul volumului de debut fiind
considerat o artă poetică simbolistă.

O altă trăsătură a simbolismului constă în valorificarea muzicalității, motto-


ul reprezentanților acestui curent fiind „Muzica înainte de toate”. Astfel, în text
se remarcă pe de o parte prezența verbelor la imperfect, sugerând o continuitate
~21~

iritantă a unei stări de angoasă, de suferință: „dormeam”, „atârnau” etc.


Muzicalitatea sugerată astfel are un ton lugubru, deprimant, imaginile auditive
accentuând ideea de dezordine, haos iritant: „ scârțâiau coroanele de plumb”.
Punctele de suspensie care se regăsesc frecvent pe parcursul poeziei par să
prelungească starea de disperare a eului liriccare simte solitudinea copleșitoare,
lipsa oricărei speranțe ca pe o pierdere de nerecuperat „Stam singur lângă
mort...și era frig...”.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Aspectul tematic central al textului îl reprezintă condiția omului superior
care se simte captiv într-o lume meschină, care nu îi oferă șansa eliberării, o
lume a morții în care până și sentimentele s-au transformat în „PLUMB”.
Viziunea despre lume care se desprinde este una sumbră, pesimistă, ființa
simțind apăsarea unui univers pe al cărui frontispeciu par să fie eterne cuvintele
lui Dante: Lăsați orice speranță, voi, cei care intrați”.

� INCIPIT-FINAL
Incipitul și finalul poeziei se află într-o relație de simetrie, plasând textul
într-o lume în care starea predominantă este aceea de amorțire, de împietrire a
conștiinței prinsă într-un somn etern al morții, orice încercare de evadare a
ființei fiind sortită eșecului: „Dormeau adânc sicriele de plumb”, „Și-i atârnau
aripile de plumb”. Încă din primul vers al poeziei se remarcă prezența unor
termini din câmpul semantic al morții conturând un decor exterior, în care
obiectele par să alcătuiască o lume care ia forma unui imans cavou. Finalul
exclude idea oricărei speranțe prin metafora „aripile de plumb”, făcându-se
trimitere atât la imposibilitatea înălțării, cât și la marginea unui înger căzut,
condamnat și el, la o existență împietrită în plumb.

� FIGURI DE STIL
Cu toate că este alcătuit doar din două catrene, textul abundă în figure de stil
și imagini artistice, figura de stil central fiind simbolul. La o analiză
compozițională, remarcăm prezența paralelismului sintactic pe baza căruia este
alcătuit textul „Dormeau adânc sicriele de plumb” și „Dormea întors amorul
meu de plumb” prin reluarea aceleiași structure sintactice conturându-se
imaginea unui cerc ce sugerează și sub acest aspect ideea de captivitate,
existența însăși fiind percepută ca un spațiu fără ieșire, tras inevitabil spre Infern
de greutatea copleșitoare a plumbului. Epitetele „de plumb” reluate în diferite
structure, accentuează această idee, iar metafora „amorul meu de plumb” trimite
cu gândul la faptul că nu doare lumea exterioară e prinsă în răceala plumbului,
. ~22~

ci și sentimentele, iubirea nemaiputând fi privită ca un mod de evadare:


„ dormea întors amorul meu de plumb”. Cu o dublă conotație sugerând atât ideea
iubirii moarte, dar și a iubitei moarte, „amorul” este definit nu doar prin epitetul
„ de plumb”, dar și prin epitetul „întors” trimițând cu gândul la moarte, dar și la
refuzul oricărei comunicări. Imaginea unei lumi artificiale caracterizate prin
superficialitate și compromis, este sugerată și de oximoronul „flori de plumb”
care trimite cu găndul la estetica urâtului avându-l drept precursor pe poetul
francez Baudelaire cu volumul „ Florile râului ”.

� IDEI POETICE
O idee poetică ce se desprinde din text, conturată chiar din prima strofă a
poeziei, evidențiază un cadru exterior morbid alcătuit din elemente funerare, eul
liric percepând universal sub forma unui cavou din care lipsește orice urmă de
viață. Prezența umană este percepută ca o manifestare a solitudinii „Stam singur
în cavou”, singurul contact părând să fie cel cu lumea de dincolo a cărei
manifestare se simte prin zgomotul iritant pe care îl produc coroanele de plumb:
„Și scârțâiau coroanele de plumb”. Plasată sub semnul unui somn etern,
realitatea cotidiană este, din perspective eului liric, una în care superficialitatea
și artificialul țin loc valorilor autentice, somnul conștiinței înglobând monstrous
orice formă a autenticității:„ Dormeau adânc sicriele de plumb/ Și flori de
plumb și funerar veșmânt/ Stam singur în cavou... și era vânt.../Și scârțâiau
coroanele de plumb”.Punctele de suspensie folosite frecvent realizează o
corespondență între starea de somnolență „ a oricăror emoții” și felul în care se
simte eul liric prizonier într-un astfel de univers gol, rece, ostil.

O altă idee poetică se poate contura din cel de-al doilea catren al poeziei,
zugrăvind universal interior al ființei care pare să experimenteze o desprindere
totală de tot ce este omenesc. Într-o lume pierdută, ființa însăși pare pierdută,
lipsită de iubire, de comunicare autentică, împvărată de greutatea apăsătoare a
unui plumb existențial care pare să o conducă direct în Infern. Strigătul care
pare să dea viață peisajului sordid nu este însă unul de ajutor ci de disperare fără
așteparea unui răspuns sau a oricărei reacție. Metafora „amorul meu întors” cu
multiple conotații poate sugera nu doar moartea iubirii ca formă de evoluție, ci
și dispariția iubirii de sine, a acceptării ca ființă vie, în condițiile în care eului
liric îi e refuzată până și speranța înălțării din cotidian: „Stam singur lângă
mort...și era frig...”.
~23~

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ


❖ Perioada interbelică
❖ Curentul valorificat: simbolismul
❖ Repere ale creației: Volumul „Plumb”, „Scântei Galbene”, „Stanțe
burgheze”
❖ Citat: Nicolae Manolescu: „O greutate colosală trage totul în jos… Bacovia
este singurul poet român care a coborât în infern.”

7. TESTAMENT - TUDOR ARGHEZI


Modernism, perioada interbelică

„Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte

Decât un nume adunat pe o carte,


Să schimbăm acum, întâia oară
În seara răzvrătită care vine
Sapa-n condei și brazda-n călimară.
De la străbunii mei, până la tine.
Bătrânii au adunat, printre plăvani
Prin rape și grop adânci
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Suite de bătrânii mei pe brânci
Din graiul lor de-ndemnuri pentru vite
Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă
Eu am ivit cuvinte potrivite.
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Slova de foc și slova făurită


Din bube, mucegaiuri și noroi,
Împerecheate-n carte se mărită,
Iscat-am frumuseți și prețuri noi.
Ca fierul cald îmbrațișat de clește,

Robul a scris-o, Domnul o citește.”


~24~

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ


ÎNCADRAREA ÎN CURENT
O trăsătură care face posibilă încadrarea în modernism constă în
valorificarea subiectivității cu accentulpus pe emoție, vibrație, așa cum sugera
critical literar Eugen Lovinescu în teoria modernismului. Odată cu
modernizarea poeziei, se dorește trecerea de la epic la liric însoțită de libertatea
de exprimare a reatorului neîngrădit de canoane de versificație, aspect remarcate
și pe parcursul poeziei prin prezența mărcilor subiectivității precum verbe și
pronume la persoana I și a II-a, adjective pronominale posesive, substantive în
vocative: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-
o carte/ ... / Cartea mea-i, fiule, o treaptă.”.

O altă trăsătură a modernismului se remarcă prin valorificarea esteticii


urâtului inițiată de poetul francez Baudelaire cu volumul „Florile Râului” și
care constă în ideea că noul tip de creație își poate găsi sursele de inspirație nu
doar în ceea ce, în mod consacrat, este considerat frumos ci și în aspecte mai
puțin plăcute ale realității care, transfigurate artistic, devin materie de poetică: „
Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Enumerația
termenilor „bube”, „mucegaiuri” și „noroi” sugerează aspect obscure,
dizgrațioase ale realității care însă, prin intermediul harului poetic, le transform
nu doar în estetic, ci și într-un gen nou de creație valoroasă, reprezentativă, așa
cum sugerează metaforele „ frumuseți” și „prețuri noi”. Estetica urâtului este o
componentă esențială a creației arghezene valorificată și în volumul
reprezentativ „Flori de mucigai”.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Tema textului o constituie creația, viziunea despre lume care se desprinde fiind
aceea că prin intermediul creației, cititorul evoluează atât pe plan social, cât și
intelectual și spiritual.

� FIGURI DE STIL
Textul abundă în mijloace de expresivitate, limbajul fiind predominant
metaphoric așa cum se observă încă din titlu. Cu sens denotativ, termenul
„testament” face trimitere la un act prin intermediul căruia o persoană își lasă
moștenire urmașilor bunurile materiale, din perspectiva finalului iminent.
Conotativ, titlul este o metaforă, sinonimă cu „creația”, reflectând, pe de o
parte, gradul de apropiere dintre cel care scrie și cel care citește dar și valoarea
conferită oricărui tip de creație percepută ca efort al generațiilor anterioare și

~25~

transmisă spre progres generațiilor viitoare. Invocația retorică din primul grupaj
liric al textului, evidențiată prin substantivul în vocative „fiule”, accentuează
valoarea de liant între generații a scrierii dar și afecțiunea cu care creatorul se
adresează cititorului, perceput ca un fiu spiritual. Evoluția socială dar și
intelectuală reprezintă din perspectiva creatorului o necesitate la care
contribuie efortul generațiilor de dinainte, sudoarea dar șii revolta lor ( așa cum
sugerează enumerația termenilor metaforici: „Prin râpi și gropi adânci/Suite de
bătrânii mei pe brânci” ) transformând tot procesul într-o „treaptă”, metaforă
sugestivă pentru întregul text, semn al ascensiunii dar și al conexiunii dintre
trecut și prezent. Trecerea de la munca câmpului, asociată cu efortul fizic dar și
simplitatea unei vieți dedicate primitiv Pământului, la munca intelectuală, la
efortul spiritului ca semn al evoluției este sugerată metaforic și prin versurile ce
înfățișează antitetic două realități opuse: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară/
Sapa-n condei și brazda-n călimară/...”.

� MOTIVE POETICE
Tematica creației se contureazăîn text prin numeroase motive poetice, prin
intermediul cărora este pusă în lumină viziunea autorului despre rolul scrisului,
al creatorului, al poeziei. Astfel, motive precum bunuri, nume, carte, treaptă,
condei, călimară, slovă de foc, slovă făurită pun în lumină rolul demiurgic al
dorinței de a crea cu scopul de a contribui la apariția unei noi realități eliberată
de robia trecutului și dedicată ascensiunii sociale, intelectuale dar și spirituale.
Un loc aparte îl ocupă motivele poetice care conturează estetica urâtului
valorificate prin enumerația „bube, mucegaiuri și noroi” care, transfigurate
artistic prin harul poetic, contribuie la apariția unor frumuseți șii prețuri noi.

� IDEI POETICE
O idee poetică ce se desprinde din text este aceea că un adevărat creator se
percepe ca fiind un intermediar între generații, valorificând trecutul greu
încercat, experiența înaintașilor, truda și revolta acestora pe care să o transmită
generațiilor viitoare cu scopul de a învăța din greșelile altora dar și de a reuși
să-și construiască o existență eliberată de robie, dedicată intelectului dar și
aspirației spre frumos: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară/.../Eu am ivit
cuvinte potrivite”.
O altă idee poetică ce se desprinde din text conturează concepția argheziană
despre creație percepută ca o îmbinare armonioasă între truda, efortul autorului
și har, talent, inspirație, dând naștere unui text care transfigurează cotidianul în
materie poetică: „Slova de foc și slova făurită/.../Ca fierul cald îmbrățișat de

~26~

clește”. Mai mult decât atât, rezultatul creației are menirea de a înnobila
cititorul: „Robul a scris-o, Domnul o citește” dar și de a transforma creatorul
într-un supus al acestuia, punându-i la dispoziție întreaga existență. Substantivul
„Domnul” accentuează, de asemenea, importanța acordată cititorului perceput
nu doar ca un destinatar al creației ci, mai degrabă, ca o divinitate, implicarea
acestuia conferind valoare oricărui rezultat etalon pentru orice creator.

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ


❖ Perioada: interbelică
❖ Curent: modernism
❖ Repere ale creației: vol. de debut „Cuvinte potrivite” care se deschide cu
poezia Testament, „Flori de mucigai”, „Versuri de seară”
❖ Citat: Nicolae Crevedia: „Obtuzii orice-ar spune și burghezii,/ Chiar dacă
domnul Iorga nu te-admite,/ Pentru volumul tău recent, Arghezi/ Eu nu
găsesc cuvinte potrivite.”

8. POVESTEA LUI HARAP-ALB - ION CREANGĂ


Basm cult, realism, Epoca Marilor Clasici

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA


ÎN CURENT/SPECIE LITERARĂ
O trăsătură care face posibilă încadrarea în specia basm cult constă în
prezența conflictului dintre Bine și Rău, finalizat cu triumful Binelui. Această
confruntare fiind evidențiată prin relația dintre protagonist și antagonist ( Harap-
Alb și Spânul). Coflictul debutează în secvența în care fiul de crai accept
tovărășia Spânului încălcând sfatul părintesc. Acesta, naiv, e păcalit de Spân,
care îi fură identitatea și transformându-l în sluga sa cu numele de Harap-Alb.
La capătul călătoriei inițiatice, fiul de crai reușește să-și redobândească
identitatea nobilă, Spânul fiind pedepsit. De asemenea, prin intermediul celor
două personaje se poate ilustra o trăsătură a realismului, ambele fiind personaje
tip.
O altă trăsătură a basmului cult constă în prezența formulelor specific
inițiale, mediane și finale care introduce cititorul în lumea fabulosului si de a-l
readuce în lumea realului. Astfel, încă din incipitul basmului apare formula
inițială „ Amu cică era odată ” care evidențiază cadrul temporal nedeterminat
specific basmului, dar și amprenta autorului. Nu în ultimul rând, cu toate că

~27~

textul este un basm, fabulosul este înfățișat într-o manieră realist, veridicitatea
fiind conturată prin intermediul limbajului personajelor care par să exprime
niște țărani din Humulești și nu ca niște nobili.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Tema textului o constituie lupta dintre Bine și Rău, finalizată cu triumful
Binelui, viziunea despre lume care se desprinde fiind una optimistă,
moralizatoare, dându-i cititorului încredere în câștigul adevărului.

� STATUTUL CELOR DOUĂ PERSONAJE


● Harap-Alb

Din punct de vedere social, HA este mezinul unui crai de viță nobilă. După
întâlnirea cu Spânul, își pierde identitatea nobilă, devine sluga acestui și i se dă
numele de Harap-Alb. Numele lui este un oximoron, „Harap” însemnând slugă
de culoare neagră, în contrast cromatic cu „Alb” care face trimitere la natura sa
nobilă. Din această cauză, călătoria protagonistului devine o experiență de
autocunoaștere. În deznodământ, fiului de crai îi este recunoscută originea
nobilă, se căsătorește cu fata împăratului Roș și moștenește tronul unchiului său.

Din punct de vedere moral, deși este protagonistul unui basm, HA nu este
înfățișat doar cu calități ci are și defecte, fiind umanizat. Astfel, la început apare
ca un tânăr naiv, fără prea multă încreddere în sine pentru ca apoi, cu ficare
probă pe care o parcurge să-și conștientizeze aceste defecte, căpătând calități
precum generozitatea, înțelepciunea și curajul.

Din punct de vedere psihologic, HA are la început o personalitate încă


neșlefuită fiind slab și imatur, parcurgând însă un proces de inițiere la capătul
căruia se va regăsi un om capabil să conducă o împărăție. Din această
perspectivă, basmul poate fi considerat un Bildungsroman, marcând trecerea de
la adolescent la om matur.

● Spânul
Din punct de vedere social, pretinde la început că este o slugă neîndreptățită
care nu a avut parte de stăpâni potriviți pentru ca apoi, prin viclenie, să-i fure
identitatea fiului de crai pretextând că el este împăratului Verde. În final, fata
împăratului Roș îl demască iar Spânul va fi ridicat de Cal în înaltul cerului și
lăsat să cadă.

~28~

Din punct de vedere moral, fiind antagonistul basmului, are doar defecte
predominând ipocrizia, viclenia și dorința de răzbunare. Cu toate acestea, pentru
HA, acesta se dovedește a fi un adevărat ghid spiritual, ceea ce face din
antagonist, „ răul necesar”.

Din punct de vedere psihologic, are o personalitate puternică încă de la


început fiind experimentat și un bun cunoscător al psihologiei umane.

� ACȚIUNEA
Acțiunea este logică, cronologică, respectând momentele subiectului dar și
tiparul narativ al basmului; întâmplările sunt relatate din perspective unui
narrator omniscient care relatează la persoana a III-a, cu focalizare zero.
+REZUMAT

� CONFLICTUL
În text apare atât un conflict moral între Bine și Rău, cât și un conflict
particular între HA și Spân. Confllictul debutează în secvența în care, păcălit de
Spân, fiul de crai ajunge la o fântână capcană în care este închis sub
amenințarea cu moartea, i se cere să își divulge identitatea și scopul călătoriei.
Devenit sluga Spânului, va călători împreună cu acesta spre împăratul Verde
unde este trimis la grajduri și obligat de Spân să parcurgă probe dificile pe care
le va duce la bun sfârșit. În deznodământul basmului HA este decapitat pe motiv
că și-a încălcat jurământul de loialitate cu toate că el nu l-a demascat pe Spân, ci
fata. Conflictul se încheie într-o manieră specifică basmului, HA fiind readus la
viață de fata împăratului Roș.

� TRĂSĂTURĂ DEFINITORIE + 2 SECVENȚE


SEMNIFICATIVE
O trăsătură definitorie a personajului, așa cum se desprinde din cele două
secvențe representative, este loialitatea.
O primă secvență sugestivă este cea a coborârii în fântână, asociată cu
coborârea în Infern. Ajuns într-o pădure, fiul de crai încalcă sfatul părintesc și
își ia tovarăș un Spân. Viclean, Spânul îl conduce la o fântână atipică, îl
ademenește să coboare în ea și, sub amenințarea cu moartea, îi cere să îi divulge
numele și scopul călătoriei. Îi fură identitatea, transformându-l în sluga sa și
dându-i numele de Harap-Alb. Jurământul de loialitate pe care i-l face Spânului

~29~

va fi respectat până la final, semn că, deși imatur, HA are o natură nobilă. El e
pus să jure că nu va dezvălui nimănui cele întâmplate până va muri și învia.

O altă figură reprezentativă e cea din deznodământul textului, în care, după


ce o aduce pe fata împăratului Roș, care urma să fie soția Spânului, HA e
decapitat de falsul stăpân, este readus la viață cu Apă vie, Apă moartă iar
Spânul, pedepsit de cal. Fiul de crai își recapătă identitatea, se căsătorește cu
fata împăratului Roș, moștenind tronul unchiului său. Simbolic, secvența
marchează finalizarea procesului inițiatic, tăierea capului protagonistului,
sugerând dispariția vechii personalități, a neinițiatului, capul fiind sediul rețiunii
și al tuturor simțurilor și nașterea unei ființe mature experimentate. Mai mult
decât atât, rolul de inițiatoral Spânului e accentuat prin felul în care, după ce și-a
încheiat misiunea, dispare „înălțându-se la ceruri”, semn că nu a fost o persoană
oarecare ci un trimis al divinității.

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ


❖ Perioada: Epoca Marilor Clasici
❖ Curentul valorificat: realismul
❖ Repere ale creației: „Amintiri din copilărie”, „Dănilă Prepeleac”, dar și
alte basme, povești și povestiri.
❖ Citat: George Călinescu- „Povestea lui Harap-Alb demonstrează că omul
de soi buni se vădește sub orice straie și la orice vârstă.”

9. ALEXANDRU LĂPUȘNEANUL - COSTACHE


NEGRUZZI
Clasicism, romantism, și realism; Perioada Pașoptistă, nuvelă istorică

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA


ÎN SPECIE/CURENT
O trăsătură care face posibilă încadrarea în specia nuvelă istorică dar și în
orientarea tematică specifică perioadei pașoptiste constă în abordarea istoriei ca
sursă de inspirație, nuvela răspunzând astfel principiilor formulate de criticul
Mihail Kogălniceanu în articolul „Introducție ( la Dacia Literară )”. Astfel,
autorul valorifică cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu inspirându-
se din scrierile cronicarilor moldoveni, mai concret „Letopisețul Țării
Moldovei” început de Grigore Ureche. Cu toate că există similitudini între
adevărul istoric și evenimentele relatate în text, nu se poate pune semnul

~30~

egalității între personalitatea istorică și personajul fictiv, articolul hotărât „-l”


făcând distincția dintre cei doi.

O altă trăsătură care face posibilă încadrarea în orientarea tematică specifică


perioadei pașoptiste constă în abordarea unui personaj cu atestare istorică.
Având ca model figura lui Alexandru Lăpușneanu, protagonistul nuvelei ajunge
să întruchipeze tipul tiranului, al despotului, un personaj romantic, rotund.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Tema nuvelei o reprezintă istoria, cea de a doua domnie a lui Alexandru
Lăpușneanu în Moldova, viziunea despre lume care se desprinde fiind aceea că
epoca surprinsă e una marcată de conflicte puternice între domni și boieri, o
pagină dramatic și sângeroasă.

� STATUTUL SOCIAL, MORAL, PSIHOLOGIC


● Alexandru Lăpușneanul

Din punct de vedere social, AL e domn al Moldovei, venit pentru a doua


oară la tron cu oastea de mercenari după ce a fost trădat și alungat din țară de
boieri. Deși nu e de rigine nobilă, reușește să obțină simpatia norodului prin
căsătoria cu domnița Ruxanda, fiica lui Petru Rareș și nepoata lui Ștefan cel
Mare. În cea de a doua parte a domniei, se retrage la Cetatea Hotinului unde,
grav bolnav fiind, este călugărit, primind numele Paisie.

Din punct de vedere moral, ca orice personaj rotund, e alcătuit din ”lumini și
umbre”, calități și defecte ce fac din el un personaj excepțional în împrejurări
excepționale. Astfel, domnitorul dă dovadă de inteligență, abilitate politică,
fiind un bun orator dar în același timp, disimulat, avid de putere, crud, sadic și
răzbunător.
Din punct de vedere psihologic, pare să aibe la început o personalitate
puternică cu un temperament coleric, însă, în deznodământul nuvelei, îl
surprindem slb, neputincios în fața bolii și a morții.

● Moțoc

Din punct de vedere social, este un boier de rang înalt fiind vornic, reușind
să-și mențină privilegile și în timpul celei de a doua domnii a lui AL, nu prin
merite personale , ci prin servilism. Își găsește sfârșitul în capitolul „ Capul lui
Moțoc vrem” în care domnitorul îl folosește pe post de țap ispășitor aruncându-l

~31~

în mijlocul mulțimii furioase adunat la curte.

Din punct de vedere moral, reprezintă tipul boierului trădător, laș și


lingușitor, fiind un oportunist dispus să accepte orice compromisuri morale
pentru a-și păstra privilegile. Lacom, el este cel care „ îi jupoaie” pe oamenii
simpli din popor în colectarea taxelor încercând mereu să-și sporească averea,
motiv pentru care va atrage asupra sa furia mulțimii.

Din punct de vedere psihologic, are o personalitate slabă, spre deosebire de


domnitori, neavând curajul de a-și accepta soarta nici atunci când nu mai există
cale de întoarcere.

� ACȚIUNEA
Acțiunea este logică, cronologică, structurată pe momentele subiectului dar
și în patru capitole sintetizate prin câte un motto sugestiv: „ Doar voi nu
măvreți, eu vă vreau”, „ Ai să dai sume, doamnă!”, „Capul lui Moțoc vrem”,
„De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”. Întrebările sunt redate din
perspectiva unui narator omniscient care relatează la persoana a III-a, cu
focalizare zero, obiectivitate specifică nuvelei fiind anulată pe alocuri de notații
subiective precum „ crudul tivan” și „ desănanța-i cuvântare” +REZUMAT.

� CONFLICTUL
În text apare atât un conflict general de factură istorică între domn și boieri,
cât și un conflict particular între Lăpușneanul și Moțoc.

Conflictul dintre domn și Moțoc debutează apparent în secvența în care AL


revine în Moldova și este întâmpinat de sabia boierilor. În realitate însă, având
rădăcini mai vechi, Moțoc fiind unul dintre boierii care l-au trădat și înainte.
După refuzul domnitorului de a părăsi țara, Moțoc își cere iertare, încercând să
recâștige încrederea acestuia primind în schimb promisunea că va fi lăsat în
viață atâta vreme cât îi va fi de folos domnitorului. Conflictul se finalizează în
capitolul „Capul lui Moțoc vrem” în care boierul este aruncat în mijlocul
mulțimii furioase potolind astfel revolta acestora și salvând tronul domnitorului.

~32~

� TRĂSĂTURĂ DEFINITORIE + 2 SECVENȚE


REPREZENTATIVE
O trăsătură definitorie a personajului așa cum se desprinde din două
secvențe suggestive este setae de putere dublată de o dorință de răzbunare dusă
la extreme.

O secvență reprezentativă este cea a ospățului pe care Lăpușneanul îl


planifică în ideea de a-i da un leac de frică soției sale dar și de a se răzbuna oe
boierii trădători. Astfel, într-o zi de duminică, în timpul slujbei, îi invită pe
boieri la mitropolie unde le ține un discurs mincinos în ideea de a se ierta
reciproc. Cu toate că nu toți l-au crezut, au mers la curte unde, după ce au fost
serviți cu cele mai alese bucate, au fost omorâți și decapitați. Rămas în viață
până atunci, Moțoc va fi folosit pe post de țap ispășitor, potolind astfel setea de
sânge a mulțimii adunate la curte. În această secvență se conturează psihologia
personajului colectiv, evidențiată prin reacțiile norodului adunat la curte.

O altă secvență este cea din deznodământul nuvelei în care domnitorul,


retras în cetatea Hotinului, se îmbolnăvește grav și este călugărit pentru iertarea
păcatelor, fiindu-i pus numele de Paisie. Pentru o vreme își revine și,
conștientizând ce s-a întâmplat, îi amenință pe toți cu moartea, inclusiv pe soția
sa și pe fiul Bogdan. Speriată, domnița se lasă influențată de boierii Stroia și
Stancioc dar și de mitropolitul Teofan și îi înmânează domnitorului o cupă cu
otravă. Lăpușneanul moare în chinuri groaznice asistat de cei 2 boieri care îi
forțează să bea și ultimele picături de otravă. Secvența marchează simetria
textului deoarece nuvela debutează cu imaginea domnitorului luându-și tronul
cu forța, puternic și se încheie cu imaginea aceluiași personaj slab, neputincios
în fața morții.

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ


❖ Perioada pașoptistă
❖ Curente: se îmbină clasicismul, romantismul, naturalismul, realismul
❖ „Alexandru Lăpușneanul” este prima nuvelă istorică din literatura română
publicată în primul număr al revistei „Dacia Literară” apărută în 1840 la
Iași sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, fiind considerată un text
demonstrativ în ceea ce privește principiile criticului formulate în
articolul pragmatic „Introducție”.

~33~

10. MOARA CU NOROC - IOAN SLAVICI


Nuvelă psihologică, Epoca Marilor Clasici, Realism

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA


ÎN CURENT LITERAR/ SPECIE
O trăsătură care face posibilă încadrarea în realism constă în prezența
personajelor-tip, astfel, Ghiță, protagonistul nuvelei, reprezintă tipul omului slab
care se lasă dominat de patima pentru bani traversând astfel un proces de
involuție ărin care se reflect morala indirectă a textului: „banii sunt ochiul
dracului”. Prin construcția acestui personaj, se conturează trăsătura
fundamentală a nuvelei psihologice marcată de prezența unui puternic conflict
interior, în cazul lui Ghiță, între dorința de a rămâne om cinstit dar sărac și
dorința de a se îmbogăți pierzându-și însă integritatea morală.

O altă trăsătură a realismului constă în valorificarea detaliului anticipative în


contextul descrierilor specifice de la exterior către interior reflectând legătura
dintre individ și mediul în care trăiește. Ilustrativă în acest sens, este descrierea
cârciumii Moara cu Noroc, care se află la răscruce de drumuri, loc de popas al
necunoscuților și topos al pierzaniei specific nuvelei psihologice. Atât
împrejurimile, cât și felul în care e descrisă cârciuma în sine, anticipează
alegerea greșită pe care Ghiță va realiza că a făcut-o plătind scump pentru că
momentul adevărului vine prea târziu după ce răul făcut nu mai putea fi
îndreptat: Ghiță, Ana mor iar cârciuma arde din temelii.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Tema nuvelei o reprezintă dezumanizarea ființei sub puterea banului,
viziunea despre lume care se desprinde fiind una moralizatoare, specifică lui
Slavici, fiind redată prin vorbele bătrânei încă de la începutul nuvelei: „Omul să
fie mulțummit cu sărăcia sa că, dacă e, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit”. În viziunea lui Slavici orice încălcare a unor principia moral
fundamentale se plătește cu moartea.

� STATUTUL SOCIAL, MORAL, PSIHOLOGIC


● Ghiță

Din punct de vedere social, Ghișă e înfățișat la început ca un cizmar modest


dar cu o familie frumoasă, căsătorit cu Ana și locuind împreună cu bătrâna

~34~

soacră. Având în vedere dorința de a oferi copiilor un viitor mai bun decide să ia
în arendă cârciuma Moara cu Noroc, schimbându-și astfel statutul social și
mutându-se acolo împreuna cu familia în ciuda opoziției bătrânei. Pentru o
vreme, le merge bine, câștigă bani frumoși până când își face apariția Lică
Sămădăul, șeful porcarilor din partea locului. Intrând în complicitate cu acesta,
Ghiță e din ce în ce mai prins de patima banului, ajungând în final să piardă tot.

Din punct de vedere moral, fiind protagonistul unei nuvele psihologice, este
surprins într-un process de transformare, de dezumanizare care conduce în cele
din urmă la pierzanie. Astfel, situația inițială îl înfățișează pe Ghiță ca fiind
cinstit, soț tandru, tată iubitor, respectat de ceilalți. După apariția lui Lică ies la
lumină laturi întunecoase ale firii sale, arătându-și ipocrizia, lăcomia, devenind
treptat taciturn, agresiv, complice la crimă și, în cele din urmă, el însuși
criminal.

Din punct de vedere psihologic, Ghiță pare să aibă o personalitate puternică


la început, fiind o persoană inițiativă care decide să iasă din zona de confort
personal și să-și schimbe statutul demonstrând însă pe parcurs că este un om
slab, vulnerabilitatea sa fiind chiar patimă pentru bani. Deznodământul nuvelei
înfățișează un om dezechilibrat psihic, gestul uciderii Anei fiind un gest de
demenție și nu o dovadă de dragoste.

● Lică

Din punct de vedere social, este sămădău, însă, sub acoperire, e un tâlhar și
un criminal conducând o bandă cu care atacă la drumul mare. Are relații sus-
puse fiind protejat de personae influente.

Din punct de vedere moral, este înfățișat ca un personaj malefic, fără


conștiința binelui și a răului, intelligent, autoritar, manipulator, sadic și un
criminal cu sânge rece.
Din punct de vedere psihologic, are o personalitate puternică, obținând tot
ceea ce își dorește, trăsăturile sale de personalitate încadrându-l într-o oarecare
măsură în tipologia psihopatului.

� ACȚIUNEA
Acțiunea nuvelei e logică, cronologică, structurată pe momentele subiectului,
întâmplările fiind relatate din perspectiva unui narator omniscient, obiectiv, care
povestește la persoana a 3-a cu focalizare zero. Nuvela e

~35~

construită simetric, circular, debutând cu vorbele bătrânei soacre și încheindu-se


cu vorbele aceleuiași personaj: „ știam eu că n-are să ia să vină” +REZUMAT

� CONFLICTUL
Apar numeroase conflicte exterioare ( Ghiță-Ana, Ghiță-Lică, Lică-Pintea)
cât și un puternic conflict interior pe care îl trăiește protagonistul între dorința
de a rămâne om cinstit dar sărac cât și dorința de a se îmbogăți cu riscul
pierderii integrității morale și a familiei.

Cel mai bine conturat conflict exterior este cel dintre Ghiță și Lică, dar în
același timp, accentuează conflictul interior al personajului Ghiță. Astfel, cu
apariția lui Lică la Moara cu Noroc, Ghiță înțelege că nu va putea rămâne acolo
fără să-i facă pe plac lui Lică, amenințările acestuia fiind extrem de clare. Cu
toate acestea, se consideră suficient de puternic, cât să joace un joc dublu
pretinzând că este omul lui Lică dar ținând legătura și cu jandarmul Pintea.
Ghiță e din ce în ce mai prins de patima banului făcând compromisuri, devenind
complice la tâlhărie și la crimă, pierzând astfel orice posibilitate de a redeveni
un om cinstit.

Conflicul se încheie în deznodământul nuvelei, ambele personaje


pierzăndu-și viața într-o manieră moralizatoare, Slavici demonstrând că
încălcarea principiilor morale fundamentale conduce la pierzanie.

� TRĂSĂTURĂ DEFINITORIE + 2 SECVENȚE


REPREZENTATIVE
O trăsătură definitorie a personajului principal, așa cum se desprinde din
două secvențe sugestive o reprezintă slăbiciunea pentru bani care face din el o
persoană vulnerabilă în fața tentațiilor.
O secvență reprezentativă este cea în care Lică vine pentru prima dată la
cârciumă pentru a-l cunoaște pe Ghiță. Testând loialitatea bătrânei, Lică stă de
vorbă separat cu cârciumarul dându-i de înțeles că oricine ia în arendă cârciuma
va trebui să i se supună fiind „omul lui” având nevoie de informații legate de
persoanele cu bani asupra lor și de turmele de porci, devenind autoritar și, în
momentul în care Ghiță se opune, îi împrumută aproape toți banii pe care i-a
adunat, șantajându-l astfel să fie de partea lui. Secvența marchează atât debutul
conflictului exterior Ghiță-Lică, cât și cel interior, din acest moment Ghiță
începând să aibă suspiciuni, să nu mai vorbească cu Ana și să se

~36~

autoînvinovățească în sinea lui față de familie: „Bieții mei copii, voi nu mai
aveți tată... Tatăl vostru e un ticălos.”.

O altă secvență reprezentativă este cea din deznodământul nuvelei care


ajunge să demonstreze că bătrâna a avut dreptate. Astfel, după ce-și recuperează
banoo de la Lică, Ghiță se decide să-l dea pe mâna lui Pintea, considerândcă se
va simți cu conștiința împăcată. Pentru a se asigura că Lică rămâne peste noapte
la cârciumă cu banii însemnați asupra lui, Ghiță o lasă pe Ana ca momeală.
Când se întoarce și înțelege ce s-a întâmplat între Ana și Lică, o înjunghie, chiar
dacă e conștient că e principalul vinovat. Moare împușcat de oamenii lui Lică,
cârciuma arde din temelii iar Lică se sinucide izbindu-se de un copac. La
întoarcere, bătrâna și copiii descoperă un morman de cenușă pe care zăceau
oasele celor doi, semn că atât locul cât și cei care au greșit au fost purificați prin
foc. Bătrâna dă vina pe destin, chiar dacă acesta vine ca o consecință a alegerii
făcute.

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ


❖ Perioada: Epoca Marilor Clasici
❖ Curent: Realism
❖ Repere ale creației: nuvela Popa Tanda, romanul Mara

11. BALTAGUL - MIHAIL SADOVEANU


Roman tradițional, curentul realism, perioada interbelică

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA


SPECIE
O trăsătură care face posibilă încadrarea în realism constă în prezența
personajelor tip. Astfel, Vitoria Lipan reprezintă tipul muntencei, țărancă simplă
rămasă văduvă dar care își asuma rolul de a-și găsi și răzbuna soțul. Mai mult
decât atât, fiind protagonista unui roman tradițional, Vitoria este înfățișată ca o
eroină, dând dovadă de inteligență, fiind în același timp o fire răzbunătoare.
Criticul literar George Călinescu o numea un Hamlet feminin.

O altă trăsătură a realismului constă în accentul pus pe veridicitate în


încercarea de a oferi cititorului „iluzia vieții”. Astfel, apar numeroase detalii
legate de gospodăria țărănească, vestimentație, dar și toponime și hidronime
regăsibile pe o hartă. Vitoria reface traseul parcurs de Nechifor care a plecat din
Măgura Tarcăului spre Dorna, trecând prin numeroase localități (Suha, Sabasa).

~37~

Ca în orice roman tradițional, perspectiva narativă este una specifică constând în


prezența unui narator omniscient, obiectiv care relatează la persoana a III a cu
focalizare zero.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Tema romanului o reprezintă căutarea adevărului și înfăptuirea dreptății,
viziunea despre lume care se desprinde fiind aceea că universul rural surprins se
ghidează după legi proprii conform cărora orice dezechilibru trebuie remediat
pe principiul talionului.

� STATUTUL SOCIAL, MORAL, PSIHOLOGIC


● Vitoria Lipan

Din punct de vedere social, Vitoria este o țărancă simplă de la munte, din
satul Măgura Tarcăului, soție de oier înstărit și mamă a doi copii, Minodora și
Gheorghiță. După ce moartea soțului devine o certitudine, capătă statutul de
văduvă găsind, însă, în ea tăria necesară să își înmormânteze creștinește soțul,
să-i descopere și să-i pedepsească pe făptași, dar și să-și susțină fiul pe drumul
său de maturizare, jucând rolul de inițiator.

Din unct de vedere moral, Vitoria întrunește numeroase celități care fac din
ea un personaj memorabil, fiind harnică, iubitoare, inteligentă, cu reale abilități
de detectiv, fiind psiholog, dar și superstițioasă, atentă la detalii.

Din punct de vedere psihologic, are o personalitate puternică și o fire


introvertită funcționând după principiul formulat chiar de ea: „Cine vorbește
mult, știe puțin”.

● Gheorghiță Lipan
Din punct de vedere social, fiul Vitoriei și al lui Nechifor, aflat la vârsta
adolescenței semănându-și cu seriozitate îndatoririle specifice dar, fiind mai
degrabă atras de distracțiile specifice vârstei. Hotărârea de a porni în căutarea
tatălui dispărut nu-i aparține însă își urmează mama fiindu-i un sprijin pe
parcurs și învățăcel în drumul său spre maturizare.

Din punct de vedere moral, este un tânăr timid și pe măsură ce parcurge


drumul alături de Vitoria, capătă încredere în sine, curaj, călătoria având pentru
el o conotație inițiatică, „Baltagul” putând fii considerat un Bildungsroman.

~38~

Din punct de vedere psihologic, are la început o personalitate neșlefuită,


formându-se însă treptat sub îndrumarea mamei sale, învățând să se descurce
într-o lume dură și devenind astfel capabil să ia locul tatălui său după ce rămâne
orfan.

� ACȚIUNEA
Acțiunea romanului e logică, cronologică, structurată pe momentele
subiectului având o construcție circulară. Romanul debutează cu imaginea
Vitoriei stând pe prispă și gândindu-se neliniștită la întârzierea lui Nechifor și se
încheie cu imaginea aceluiași personaj care, după ce își face datoria, se întoarce
în Măgura Tarcăului să-și ia treburile de la capăt. + REZUMAT

� CONFLICTUL
În text apare la început un conflict interior slab conturat însă, generat de
incertitudinea Vitoriei cu privire la întârzierea nejustificată a lui Nechifor care
se finalizează în momentul în care Vitoria ia decizia de a porni în căutarea
soțului ei viu sau mort.

Dintre conflictele exterioare cel mai puternic conturat este cel dintre Vitoria
și ucigașii lui Nechifor, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Conflictul debutează în
momentul în care Vitoria află că Nechifor a fost însoțit de cei doi, că au avut o
tranzacție, dar că între Suha și Sabasa urma soțului s-a pierdut. Îi caută pe cei
doi, încercând să afle adevărul, dar își dă seama că este imposibil cu atât mai
mult că aceștia au acționat în complicitate. După ce găsește osemintele lui
Nechifor pe care le analizează ca un adevărat detectiv, Vitoria e convinsă că
Bogza l-a lovit cu baltagul pe Nechifor, Cuțui fiindu-i complice.

Conflictul se finalizează în secvența praznicului când Vitoria joacă un rol


dramatic, reușind să-i provoace pe cei doi smulgând în cele din urmă adevărul
de la Calistrat Bogza care înainte de a-și da ultima suflare, mărturisește ce s-a
întâmplat.

� TRĂSĂTURĂ DEFINITORIE + 2 SECVENȚE


REPREZENTATIVE
O trăsătură definitorie a personajului așa cum se desprinde și din două
secvențe sugestive o reprezintă determinarea cu care caută adevărul născută din
dragostea pe care încă i-o purta lui Nechifor.

~39~

O secvență sugestivă reprezentativă este aceea în care, conduși de câinele


Lupu, Vitoria și Gheorghiță descoperă în râpa de la Crucea Talienilor
osemintele lui Nechifor. Cu toate că este îndurerată de moartea soțului său,
Vitoria găsește în ea puterea necesară de a analiza ca un detectiv indicile de la
locul faptei. Astfel, femeia constată că nu a fost vorba de un simplu jaf deoarece
banii lui Nechifor erau încă la el ci de o crimă comisă mișelește de oameni pe
care soțul său îi cunoștea, femeia descoperind că fusese lovit cu baltagul de la
spate. Grăbindu-se să scape de orice dovezi, făptașii au prăvălit în râpă și calul,
câinele fugind însă și adăpostindu-se la o gospodărie țărănească. Vitoria va
păstra informațiile pentru ea, neavând încredere în autorități, îl lasă pe
Gheorghiță să=și vegheze tatăl peste noapte și merge să organizeze cele
necesare înmormântării.

O altă secvență reprezentativă e cea a praznicului ținut pentru Nechifor,


Vitoria invitându-i și pe cei doi presupuși făptași, Clistrat Bogza și Ilie Cuțui.
După ritualul de înmormântare, surprins monografic cu toate obiceiurile
specifice, se servește masa, Vitoria găsind aici cel mai potrivit prilej de a-i
confrunta pe cei doi suspecți încercând să afle de la ei adevărul și să-i determine
să-și mărturisească crima, ea neputând dovedi altfel ce s-a întâmplat. Punând
întrebări, îl determină pe Calistrat să-și iasă din fire și să o amenințe. În apărarea
mamei sale, Gheorghiță îl lovește cu baltagul, moartea fiindu=i însă provocată
de câinele Lupu care îi sfâșie beregata, înainte de a-și da ultima suflare, Bogza
mărturisind și cerându-și scuze. Complicele său, Ilie Cuțui, e dat pe mâna
autorităților, Vitoria finalizându-și astfel demersul justițiar și vindicativ. Se
încheie astfel conflictele exterioare.

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ

❖ Perioada: interbelică
❖ Curent valorificat: realism
❖ Repere ale creației: Hanul Ancuței; Frații Jderii
❖ Romanul este și: tradițional, obiectiv, inițiatic, mitic, mitologic, mioritic,
polițist, de dragoste, monografic.

~40~

12. ION - LIVIU REBREANU


Realism, modern obiectiv, interbelic

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA


ÎN CURENT/ SPECIE LITERARĂ
O trăsătură care face posbiliă încadrarea în realism constă în prezența
personajelor-tip surprinse în mediul lor de viață, în acest roman, în satul
ardelenesc Pripas. Astfel, protagonistul romanului, Ion, reprezintă tipul
țăranului fără pământ considerat din acest motiv „o fleandură” , „un sărăntoc”
din perspective unei mentalități greșite care judecă omul în funcție de pământul
pe care îl are și nu de valorile personale. Mai mult decât atât, prin construcția
acestui personaj, se conturează una dintre ideile vehiculate de critical literar
Eugen Lovinescu. În teoria modernismului, conform căreia literature
românească se poate moderniza sincronizându-se astfel cu „spiritul veacului”
prin obiectivizare. Astfel, Ion e primul personaj din literature românească
surprins în mod obiectiv fără a fi idealizat având atât calități, cât și defecte ( prin
acest aspect, romanul se încadrează în orientarea tematică a prozei moderne
obiective).

O altă trăsătură a realismului constă în valorificarea veridicității, care are la


bază atât surse de inspirație autentice ( povestea unei fete, Rodovica, sedusă de
un flăcău sărac pentru a se căsători cu ea și a-i primi zestrea, imaginea unui
țăran surprinsă de autor pe hotarul satului care s-a aplecat și a sărutat pământul
cu pasiune) cât și prin numeroase toponime și hidronime regăsite pe o hartă:
Râpele Dracului, Amarodia, Someș etc. Mai mult decât atât, impresia de
veridicitate se conturează și prin intermediul descrierilor detaliate începând cu
casele, vestimentația, ritualuri și obiceiuri specifice, din această perspectivă,
romanul putând fi privit ca o adevărată monografie a satului ardelenesc. Ceea ce
privește încadrarea în proză modernă obiectivă, criticii literari remarcă o
scindare a personajului care e la început obsedat de dorința de a avea pământ
( „Glasul Pământului”) pentru ca apoi să devină indiferent față de ceea ce are
lăsându-se condus de obsesia pentru Florica („Glasul Iubirii”): „Cât pământ,
Doamne, cât pământ! Dar ce folos dacă n-ai cu cine să te bucuri de el?”.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Tema romanului o reprezintă condiția țăranului fără pământ, viziunea despre
lume care se desprinde fiind aceea că lumea înfățișată se ghidează după o

~41~

mentalitate greșită, judecând individual în funcție de pământul pe care îl posedă


și nu după calitățile personale. Moralizator, mesajul textului ilustrează ideea că
e mai important să fii decât să ai, drama personajului principal fiind generată de
ancorarea în „a avea” uitând valoarea lui „a fii”.

� STATUTUL SOCIAL, MORAL, PSIHOLOGIC


● Ion

Din punct de vedere social, Ion e un țăran sărac fără pământ din satul
ardelenesc Pripas, considerat de ceilalți „un sărăntoc, o fleandură” , cu toate că
familia sa a fost inițial înstărită ( Zenodia, mama lui Ion, a avut pământ dar
Glanetașul, bețiv și leneș, a risipit tot).Vrea să obțină pământ pentru a intra în
rândul lumii, căsătorindu-se cu Ana Baciu, o fată bogată dar urâțică, cu toate că
o iubea pe Florica. Devine tatăl unui copil, Petrișor, care însă moare la scurtă
vreme după sinuciderea Anei, fiind prost îngrijit. Cu toate că în prima parte a
romanului a fost obsedat de ideea de a obține pământ cu orice preț, nu se simte
fericit și după moartea Anei, se întoarce la Florica care era deja căsătorită cu
George Bulbuc. Este surprins de acesta în vizită la Florica și omorât cu sapa,
pământurile ajungând în posesia bisericii.

Din punct de vedere moral, fiind protagonistul unui roman modern obiectiv,
e înfățișat în o manieră lipsită de idealizare având atât calități cât și defecte:
harnic , intelligent, descurcăreț dar și ipocrit, opportunist, brutal, indifferent față
de suferința Anei pe care o tratează ca pe un obiect.

Din punct de vedere psihologic, pare să aibă o personalitate puternică,


obținând ceea ce și-a propus ( pământurile lui Vasile Baciu ) însă, în a doua
parte a romanului, slăbiciunea pentru Florica îl conduce spre moarte.

● Ana
Din punct de vedere social, e o tânără orfană de mamă care a murit la
nașterea ei, crescută de un tată bogat dar alcoolic și violent. Păcălită de pretinsa
dragoste a lui Ion, e ușor sedusă de acesta, rămâne însărcinată, fără să înțeleagă
la început că e doar un instrument în atingerea scopului propus al lui Ion, acela
dde a-i obține zestrea. Alungată de tată de acasă, bătută și trimisă înapoi de Ion,
Ana ajunge să își deplângă soarta și, chiar dacă în cele din urmă nunta celor doi
devine posibilă, ea va înșelege că nu a fost niciodată iubită cu adevărat și că Ion
o vrea de fapt pe Florica ( secvența nunții-sugestivă ). Cu toate că dă naștere
unui copil, este incapabilă să își găsească liniștea și se sinucide spănzurându-se.

~42~

Din punct de vedere moral, este o tânără harnică, respectuasă și răbdătoare,


însă naivă, fiind foarte ușor păcălită de falsa afecțiune a lui Ion.

Din punct de vedere psihologic, are o personalitate slabă, întruchipând tipul


victimei, cu un echilibru psihic fragil, consecință probabil a unei copilării
traumatizante. Printr-o analogie simbolică, Ana trimite cu gândul la mitul femeii
– sacrificiu ca în balada popular „Meșterul Manole”.

� ACȚIUNEA
Acțiunea romanului este structurată pe două părți, cu titluri sugestive,
„Glasul Pământului” și perspectiva unui narator omniscient, obiectiv, care
relatează la persoana a III-a cu focalizare zero. Romanul este simetric, circular,
încheindu-se cu descrierea aceluiași drum, care iese din Pripas. +REZUMAT

� CONFLICTUL
În text apare atât un conflict interior, mai degrabă dedus de cititor decât
explicit, între obsesia lui Ion pentru pământ și obsesia de a fi cu Florica așa cum
sugerează și titlurile celor două părți ale romanului „Glasul Pământului” și
„Glasul Iubirii”, căt și mai multe conflicte exterioare. Cele mai bine conturate
sunt însă conflictele exterioare dintre Ion și Vasile Baciu, Ion-Ana, Ion- George
Bulbuc, Preot-Învățător etc. Conflictul dintre Ion și Vasile Baciu se conturează
încă din secvența horei în momentul în care, aflând că Ion îi face curte Anei,
tatăl fetei îl jignește, numindu-l „o fleandură, un sărăntoc” nedorindu-l ca ginere
pentru că nu avea pământuri. Atitudinea lui Vasile Baciu stârnește furia lui Ion
dar și dorința de răzbunare, în evoluția conflictului, cei doi fiind surprinși într-o
adevărată luptă a orgoliilor căreia îi cade victim Ana. Obligându-l, în cele din
urmă, el însuși ajunge să constate că nu poate fi fericit deși a obținut ce a vrut.
Conflictul e finalizat moralizator după moartea lui Ion, pământurile pentru care
s-au luptat, intrând în posesia bisericii.

� TRĂSĂTURA DEFINITORIE + 2 SECVENȚE


REPREZENTATIVE
O trăsătură definitorie a personajului principal, așa cum se desprinde din două
secvențe reprezentative, poate fi considerată ambiția de a-și atinge obiectivele
pragmatice la început ( zestrea Anei ) și affective în final ( iubirea Floricăi ).

O secvență reprezentativă este cea a horei din incipitul romanului care se

~43~

desfășoară într-o zi de duminică în curtea văduvei lui Maxim Oprea, mama


Floricăi. Moralizator, e accentuat faptul că, deși e zi de sărbătoare, în loc să fie
la biserică, sătenii erau împărțiți între horă și cârciumă, anticipând într-un fel
cursul dramatic al evenimentelor menite să îi readucă pe drumul cel bun. Este
surprinsă de pe acum stratificarea social specific locului la horă oamenii fiind
împărțiți în trei cete distincte: „Bohotanii”, „Sărăntocii” și „Intelectualii”, semn
că funcționează după principia eronate validând nu doar calitățile umane, ci
averea pe care o aveau. Tot aici, observăm cum protagonistul, Ion, se simte
frustrate de statutul său social făcându-și planuri oentru a-l depăși și alegând
astfel să danseze cu Ana care „ e urâțică dar are pământuri” deși o place pe
Florica, o fată săracă. Căsătoria cu Ana ar fi fost pentru el singura modalitate de
a obține pământ și, cu toate că nu știa cum să-l oblige pe Vasile Baciu să i-o dea
de soție este anticipat de pea cum planul de a o seduce și de a o lăsa însărcinată
pe care, de altfel, îl va pune în aplicare.

O altă secvență reprezentativă este cea a nunții dintre Ion și Ana care are loc
în același timp cu nunta Laurei, fiica învățătorului Zaharia Herdelea. Prin
intervenția Preotului Belciug, Baciu a fost de acord să facă această nuntă care ar
fi trebuit să-i aducă liniște și fericire Anei, însă marchează începutul unei treziri
dureroase a femeii care înțelege că Ion nu a iubit-o niciodată ci doar s-a folosit
de ea, astfel fiind însărcinată, Ana nu poate dansa, în locul ei la dansul miresei
fiind aleasă Florica, domnișoara de onoare, tânăra mireasă observând că Ion îi
șoptește vorbe dulci, o strănge în brațe, semn că ea e cea de care e îndrăgostit
Ion. Șoaptele înlăcrimate ale Anei „norocul meu, norocul meu” anticipează
sfârșitul tragic al acestei, Ana nefiind capabilă să se elibereze altfel de suferință
decât prin sinucidere. Mai mult decât atât, prin caracterizare indirect realizată
prin comportament și relația cu alte personaje, Ion e înfățișat ca fiind
materialist, ipocrit și opportunist, tot ceea ce îl interesa la nuntă fiind banii care
s-au adunat și Florica, suferința Anei tratând-o cu indiferență.
� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ
❖ Perioada: interbelică
❖ Curentul: realism
❖ Repere ale creației: „Pădurea spânzuraților”, „Adam și Eva”, „Răscoala”

~44~

13. ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA


NOAPTE DE RĂZBOI - CAMIL PETRESCU
Realism, modern obiectiv, interbelic

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA


ÎN CURENT/ SPECIE LITERARĂ
O trăsătură care face posibilă încadrarea în specia roman modern subiectiv,
valorificând în același timp orientarea tematică propusă de critical Eugen
Lovinescu în Teoria Sincronismului constă în abordarea unor personaje din
rândul intelectualilor surprinși în mediul citadin. Astfel, Ștefan Ghiorghidiu,
protagonistul romanului, reprezintă chipul intelectualului lucid, instransigent,
hiperanalitic, care nu accept niciun fel de compromise, ghidându-se după
principiul ideilor absolute. Personajul e surprins experimentând o profundă
dramă de conștiință trăind un puternic conflict interior generat de
incompatibilitatea dintre propriile valori și cele ale lumii în care trăiește.
Incertitudinea cu privire la fidelitatea soției sale îl face să sufere cumplit cu atât
mai mult cu cât tinde să analizeze cele mai mici gesturi ale acesteia: „Câtă
luciditate, atâta dramă și deci atâta suferință.”.

O altă trăsătură care face posibilă încadrarea în specie și orientare tematică o


reprezintă perspective narativă specific constând în prezența unui narator-
personaj subiectiv care relatează la persoana I cu focalizare internă. Mai mult
decât atât, autenticitatea reprezintă un element cheie, autorul fiind adeptul
acestui principiu: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ce aud, ce înregistrează
simțurile mele... Din mine însumi eu nu pot ieși, eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I.” Astfel, chiar dacă prima parte a romanului e fictivă, a doua parte
are la bază experiența biografică a autorului valorificând jurnalul de companie
al acestuia, Camil Petrescu luptând active pe front în Al II-lea Război Mondial.
Pentru prima dată în literatura română imaginea frontului este înfățișată într-un
mod autentic fără mustificări sau idealizări.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Romanul cuprinde două aspect tematice: dragostea și războiul, reprezentând
două experiențe limită pe care le trăiește protagonistul reflectate și prin structura
compozițională a textului: „Ultima noapte de dragoste” alcătuiește prima parte a

~45~

romanului, „Întâia noapte de război”, a doua parte. Viziunea despre lume care
se desprinde e una demitizantă, personajul fiind dezamăgit de ambele experiențe
trăite cu atât mai mul cu cât își propusese la început să se împlinească printr-o
dragoste unică, absolută iar apoi prin experiența frontului.

� STATUTUL SOCIAL, MORAL, PSIHOLOGIC


● Ștefan Gheorghidiu

Din punct de vedere social, Gheorghidiu este înfățișat la început ca fiind


student la filozofie, orfan de tată și cu o situație material modestă. Se
căsătorește din dragoste cu Ela iar situația lor materială se schimbă în momentul
în care primesc o moștenire considerabilă din partea unchiului bogat, Tache. În
a doua parte a romanului, SG se înrolează pe front ca subofițer, este rănit și se
întoarce la București luând decizia de a divorța de Ela și lăsându-i acesteia
aproape tot: „adică tot trecutul”.

Din punct de vedere moral, este un ins inteligent, cult, cu principia mrale
solide, lucid și analitic care trăiește o dramă de conștiință generată de
incertitudinea fidelității Elei și accentuată de firea hipersensibilă, suspicioasă și
geloasă a acestuia.

Din punct de vedere psihologic, reprezintă inadaptatul de tip superior, care


refuză să se conformeze normelor absurd ale unei lumi materialiste și
superficial rămânând fidel propriilor valori, loial ideilor absolute.

● Ela Gheorghidiu

Din punct de vedere social, este la început student la litere, orfană de ambii
părinți, locuind cu o mătușă. Se căsătorește cu ȘG și după rimirea moștenirii are
acces în cercurile mondene ale înaltei societăți bucureștene făcându-i plăcere să
participle la petreceri și evenimente din înalta clasă. În final, divorțul de ȘG îi
lasă cea mai mare parte de avere, Ghiorghidiu făcând acest gest pentru a se
detașa total de timpul petrecut împreună.

Din punct de vedere moral, este percepută exclusive din perspective lui ȘG
care este narator-personaj, astfel că, la început, pare o întruchipare a unui ideal
de feminitate fiind iubitoare, blândă, inteligentă, profundă, dezinteresată de
bani, generoasă etc. Pe parcurs însă, perspective protagonistului se schimbă
astfel că după primirea moștenirii începe să vadă în Ela o femei meschină,
materialist și oportunistă, superficial, snoabă și adulterină.

~46~

Din punct de vedere psihologic, are o personalitate puternică, extrovertită și,


spre deosebire de ȘG, se adaptează foarte reped la noul lor statut social, făcându-i
plăcere să strălucească la petreceri și să fie în centrul atenției.

� ACȚIUNEA
Acțiunea romanului nu este redată chronologic ci prin intermediul
retrospective, a memoriei affective și involuntare a protagonistului. Astfel,
textul este structurat în două părți, cu titluri suggestive, surprinzând două
experiențe fundamentale din viața protagonistului: „Ultima noapte de
dragoste”, „Întâia noapte de război”. Romanul debutează printr-un artificiu
compozițional, o discuție despre o crimă pasională la cantina ofițerilor,
declanșându-i lui ȘG memoria afectivă, astfel încăt prima parte a romanului va
consta într-o retrospectivă a relației sale cu Ela: „Eram căsătorit de doi ani și
jumătate cu o studentă la litere și bănuiam că mă înșeală”. A doua parte
surprinde experiența frontului, jucând pentru Ștefan un rol therapeutic și
ajutându-l să înțeleagă adevăratele proporții ale dramei personale
nesemnificative în raport cu drama colectivă. +REZUMAT

� CONFLICTUL
În text apar numeroase conflicte exterioare ( ȘG-Ela, ȘG-unchiul Tache,
rudele sale, individ-societate) cât și un puternic conflict interior pe care îl
trăiește protagonistul. Generat apparent de infidelitatea Elei, acest conflict își
are mai degrabă sursa în discrepanța dintre idealul, proiecția lui ȘG în ceea ce
privește valori fundamentale precum iubirea, eroismul, curajul și realitatea lumii
în care trăiește. Fire hiperanalitică, ȘG plasează fiecare eveniment în conștiință,
dându-i proporții catastrofale, suferind pentru fiecare gest sau cuvânt pe care nu
îl înțelege, făcându-și reproșuri atunci când o acuză pe Ela de infidelitate și
simțindu-se trădat când are mai multe dovezi de adulter. Ca în orice roman
modern subiectiv, finalizarea e ambiguă, cititorul neștiind nici măcar la sfârșitul
romanului dacă Ela l-a înșelat sau nu. Divorțul de ea reprezintă nu confirmarea
infidelității, ci decizia de a pune capăt unei relații în care nu mai găsea nimic din
Ela de altădată.

~47~

� TRĂSĂTURĂ DEFINITORIE + 2 SECVENȚE


REPREZENTATIVE
O trăsătură definitorie a personajului, așa cum se desprinde și din două
secvențe representative, este hipersensibilitatea, dublată de o fire analitică și
lucidă care îl transform pe ȘG într-un „mistuit lăuntric” trăind un puternic
conflict interior.

O secvență reprezentativă este aceea a deschiderii testamentului unchiului


Tache când, spre surpriza tuturor rudelor, ȘG primește cea mai mare parte din
avere fiind numit chiar „neppotul preferat ”. Nemulțumirea rudelor este cu atât
mai mare cu cât la ultima cină de familie pe când unchiul încă trăia, ȘG a fost
singurulu care a îndrăznit să spună adevăruri dureroase și să se comporte
authentic, fără lingușiri, toși considerând astfel că și-a pierdut orice șansă la
moștenire. Mai mult decât atât, secvența scoate în evidență o altă latură a Elei
care intervine în momentul în care ȘG este pe punctual de a ceda partea sa
rudelor șoptinu-i să nu o facă: „Nu le ceda nimic!Nu te lăsa impresionat de
circul lor!” Pentru prima dată ȘG este surprins de interesul Elei față de bani
dezamăgirea acestuia accentuându-se pe parcurs: „Aș fi vrut-o mereu feminină
asupra tuturor acestor lucruri mărunte”.

O altă secvență sugestivă este cea a excursiei de la Odobești la care participă


ȘG cu Ela alături de un grup de prieteni printre care și domnul ”G”, presupusul
amant al Elei. Experiența se transformă într-un calvar pentru Ștefan deoarece
constată că Ela îi acordă o mare atenție domnului ”G” așteptând să meargă în
aceeași mașină cu el, ținându-i loc la masa lor, flirtând ca și cum fiecare gest,
surâs sau cuvânt i-ar fi fost destinat lui. Nemaiputându-și stăpâni suferința,
Ștefan o întreabă pe Ela dacă are o relație cu bărbatul respectiv, aceasta
răspunzându-i superficial că nu, dar flirtează într-un mod inocent așa cum fac
toate doamnele din cercul ei de prietene. Răspunsurile femeii nu sunt menite să-
l liniștească pe protagonist, dimpotrivă, conflictul său interior luând și mai mari
proporții pe măsură ce suspiciunile cu privire la fidelitatea Elei se accentuează.

● DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ

● Perioada: interbelică
● Curent: realism
● Repere: Patul lui Procust, Suflete tari, Act venețian etc

~48~

14. ENIGMA OTILIEI - GEORGE CĂLINESCU


Realism, interbelic ! roman aparținând lui G. Călinescu !

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA


ÎN CURENT
O trăsătură care face posibilă încadrarea în reaism constă în prezența
personajelor tip. Astfel, în roman este înfățișată o întreagă galerie de personaje
care amintesc de tipologia balzaciană precum Avarul (Moș Costache
Giurgiuveanu ), orfanul ( Felix, Otilia ), arivistul ( Stănică Rațiu ), moșierul
bogat ( Pascalopol ). Cu toate acestea, în construcția personajelor apar elemente
de maternitate, abateri de la modelul balzacian, aspect care îi determină pe
criticii literari să vorbească despre „ un balzacianism polemic, balzacianism fără
Balzac” ( Nicolae Manolescu ). Spre exemplu, în timp ce avarul Balzac este
lipsit de orice fel de sentimente, prețuind doar banul, Moș Costache
Giurgiuveanu este umanizat prin dragostea pe care i-o poartă Otiliei, pe care o
numește „ fe-fe-fe-fetița tatei”.

O altă trăsătură care face posibilă încadrarea în realism constă în descrierile


specific de la exterior spre interior cu numeroase detalii reflectând legătura
dintre individ și mediul în care trăiește după principiul balzacian:„Spune-mi
unde locuiești ca să-ți spun cine ești”. Astfel, încă din debutul romanului
remarcăm descrierea caselor de pe strada Antim din București pe măsură ce
Felix Sima se îndreaptă spre adresa unchiului său, Costache Giurgiuveanu.
Clădirile au pretenții de grandoare imitând stiluri arhitecturale prețioase însă
sunt realizate din material de proastă calitate, sugerând astfel snobismul
locatarilor care vor să etaleze un statut social înalt. Intervin și sub acest aspect
elementele de modernitate prin care modelul classic balzacian este depășit ca de
exemplu faptul că, în timp ce Balzac doar descrie, Călinescu și comentează cele
înfățișate dintr-o perspectivă pe care criticii literari o numesc „Ochiul estetului”

� TEMA ȘI VIZIUNEA
Tema romanului surprinde moravurile burgheziei bucureștene de sec. 20
evidențiind două nuclee specific: iubirea și moștenirea (banul). Viziunea dspre
lume care se desprinde este una satiric, critica fiind îndreptată împotriva unei
societăți care se orientează, după principia greșite, valorizând banul și statutul
social în defavoarea autenticității și a sentimentelor.

~49~

� STATUTUL SOCIAL, MORAL, PSIHOLOGIC


● Felix Sima

Din punct de vedere social, Felix este un orfan, student la medicină care vrea
să îi calce pe urmele tatălui său care a fost doctor renumit. El e nevoit să plece
de la Iași la București și intră sub tutela lui Moș Costache Giurgiuveanu, singura
rudă rămasă în viață. Locuiește un timp în casa acestuia, trăind o poveste de
dragoste cu verișoara sa, Otilia Mărculescu dar într-un final, acesta ajunge un
doctor de renume și sfârșește prin a se căsători cu o fată din lumea bună
bucureșteană, în ciuda dezintresului său de bani din incipitul textului.

Din punct de vedere moral, Felix reprezintă tipul tânărului în formare


traversând o experiență inițiatică de maturizare, povestea de dragoste cu Otilia
ajutându-l să-și stabilească adevăratele priorități în viață. Este un personaj
intelligent, ambițios, romantic, visător, dar cu o vie curiozitate intelectuală,
respectuos, manierat, la început dezinteresat de orice aspect material, pentru că
în cele din urmă să aflăm că intră în același tipar burghez, orientându-se spre un
statut social înalt.

Din punct de vedere psihologic, are o personalitate încă neșlefuită la început,


o fire introvertită, treptat însă căpătând abilitatea de a se adapta în lumea în care
trăiește, punând rațiunea în locul sentimentelor.

● Otilia Mărculescu
Din punct de vedere social, este orfană de mamă și, de asemenea, fiica
vitregă a lui Moș Costache Giurgiuveanu dar care nu o va adopta niciodată și în
urma morții lui, Otilia rămâne fără nimic, studentă la conservator. Pe final, se
căsătorește cu Pascalopol, de care aflăm ulterior că divorțează plecând cu un
conte exotic.

Din punct de vedere moral, Otilia este inteligentă, vorbăreață, matură dar, în
același timp copilăroasă, generoasă, sociabilă. Personajul ei este înfățișat prin
intermediul pluriperspectivismului, un joc al oglinzilor multiple prin care
fiecare participant la acțiune o percepe diferit ( „descurcăreață”, „o stricată”,
„copilă”). Complexitatea personajului e anticipată prin titlu, Otilia rămânând
așa cum o consider criticii literari: „o întruchipare a eternului feminin”.

Din punct de vedere psihologic, aceasta este puternică, fiind capabilă să se


descurce în vremea în care femeia reprezenta un obiect de decor, condiționată
de statutul social și material.

~50~

� ACȚIUNEA
Acțiunea romanului se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, cu
focalizare zero. Naratorul este unul obiectiv, detașat, care nu se implică în
faptele prezentate, omniscient și omniprezent.

Acțiunea romanului începe vu venirea tânărului Felix, orfan, absolvent al


Liceului Internat din Iași, la București, în casa unchiului său și tutorelui său
legal, pentru a urma Facultatea de Medicină. Costache Giurgiuveanu este un
bărbat avar, care o crește pe Otillia Mărculescu, fiica sa vitregă, fără intenția de
a o înfia. Aglae Tulea, sora acestuia, o consider un pericol pentru moștenirea
fratelui ei. Pătruns în locuință, Felix îl cunoaște pe unchiul său, un omuleț
straniu care îi răspunde bâlbâit: „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verișoara
sa, Otilia, și asistă la o scenă de familie: jocul cu table. Intriga romanului se
dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moștenirii lui Costache și
destinul tânărului Felix Sima. Bătrânul avar nu îi asigură niciun viitor Otiliei,
clanul Tulea urmărind să îi ia averea acestuia, dar Stănică Rațiu ajunge primul
la bani. Otilia îl iubește pe Felix dar, după moartea lui Giurgiuveanu, îi lasă
tânărului libertatea de a-și împlini visul și se căsătorește cu Pascalopol. În
epilog, ni se prezintă faptul că Otilia a divorțat de Pascalopol și s-a recăsătorit
cu un conte exotic, iar Felix s-a căsătorit cu o fată din lumea bună bucureșteană.

� CONFLICTUL
În text apare atât un conflict erotic cât și un conflict succesoral în jurul
cărora se centrează cele două planuri narrative principale ale textului.

Conflictul erotic vizează triunghiul amoros (Pascalopol-Otilia-Felix) și


debutează încă de la începutul romanului când tânărul Felix, atras de Otilia,
începe să vadă în Pascalopol un rival. Aflat în vizită la Moș Costache,
Pascalopol îi face curte Otiliei, îi oferă cadouri iar fata îi răspunde cu
familiaritate, semn că legătura lor e una de durată. În evoluția conflictului,
competiția devine una evidentă, Pascalopol mărturisindu-i lui Felix că are
sentimente incerte față de Otilia (paterne sau virile) dar că va lupta pentru ea
într-un mod onest astfel încât fata să aleagă dintre cei doi. Conflictul se
finalizează prin plecarea Otiliei cu Pascalopolcu care de altfel se va căsători,
fără ca Felix să o mai caute vreodată.

Conflictul succesoral are la bază averea lui Moș Costache, vânată cu


asiduitate de clanul Tulea, Otilia fiind percepută ca o amenințare deoarece, dacă

~51~

bătrânul ar fi înfiat-o, e ii-ar fi revenit averea. În evoluția acestui conflict


remarcăm felul în care Aglae își mobilizează întreaga familie pentru a evita
împărțirea moștenirii în cele din urmă banii bătrânului fiind furați de Stănică
Rațiu iar restul averii îi va reveni Aglaei.

� TRĂSĂTURA DEFINITORIE + 2 SECVENȚE


REPREZENTATIVE
Trăsătura definitorie, așa cum se desprinde din cele două secvențe
reprezentative este ambiția lui Felix Sima de a ajunge un medic de renume,
punând în prim plan cariera în defavoarea sentimentelor lui autentice față de
Otilia.

O primă secvență sugestivă este cea a venirii lui Felix la București unde este
întâmpinat pe unchiul său, Moș Costache Giurgiuveanu, care îi răspunde bâlbâit
la ușă: „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, de verișoara sa, Otilia, de care se
îndrăgostește instant deși pe parcurs observă avansurile făcute de către
Pacalopol și de întregul clan Tulea care sunt mereu în preajma lui Moș Costache
pentru a-i lua averea după ce va muri. Încă de pea cum se conturează atmosfera
tipic burgheză în care predomină snobismul, avariția, superficialitatea, Felix
remarcând contrastul dintre naturalețea Otiliei și acreala Aglaei care îl critic
fățiș în ceea ce privește alegerea profesiei sale. Mai mult decât atât, se
conturează începutul conflictului erotic, Felix fiind din start atras de Otilia, însă
neplăcut surprins de familiaritatea cu care aceasta îi răspunde avansurilor lui
Pascalopol. Într-o manieră tipic balzaciană, descrierea casei lui Moș Costache
sugerează prezența unui mediu denaturant în care adevăratele valori sunt
înlocuite de dorința de a impresiona, de o falsă grandoare, așa cum sugerează
felul în care este decorată casa (zugrăveala imitând un model prețios este prost
făcută).

O altă secvență reprezentativă este aceea în care, înainte de plecarea cu


Pascalopol la Paris, Otilia vine în camera lui Felix, spunând că o căsătorie e
exclusă acum, dar dorind în același timp să își arate sentimentele față de el. Din
discuțiile lor anterioare, Otilia a înțeles cât de important este cariera pentru
Felix și, de asemenea, că nu ar fi dispus să renunțe la studiile sale pentru o mare
iubire. Considerând că ar fi o piedică în împlinirea lui profesională, Otilia va
pleca cu Pascalopol la Paris fără să îl anunțe pe Felix, acesta descoperind a doua
zi camera goală. Ulterior, fata îi trimite o carte poștală, accentuând faptul că
despărțirea lor este un sacrificiu făcut pentru cariera lui. Se finalizează astfel
conflictul erotic, fata alegându-l pe Pascalopol, dar și conflictul succesoral,
deoarece Otilia nu va mai pretinde nimic de la nimeni.

~52~

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ


❖ Perioada: interbelică
❖ Curentul: realism
❖ Repere ale creației: Bietul Ioanide, Scrinul negru, critică literară: „Istoria
literaturii române de la origini până în prezent”

15. MOROMEȚII - MARIN PREDA


Postbelic, realism, modern obiectiv

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA


ÎN CURENT
O trăsătură care face posibilă încadrarea în realism constă în personajelor-
tip. Astfel, protagonistul romanului, Ilie Moromete, reprezintă tipul țăranului
mijlocaș din satul Siliștea Gumești, tatăl unei familii mixte aflată la limita
subzistenței. Prin destinul lui Moromete este înfățișată symbolic soarta unei
întregi clase sociale, țărănimea de tip tradițional, destrămarea familiei lui
Moromete, anticipând dispariția acestei pături sociale. Mai mult decât atât, Ilie
Moromete este construit într-o manieră modern, el fiind considerat tipul
țăranului filosof are își pune întrebări existențiale încercând să înțeleagă
mecanismele economice, sociale și politice spre deosebire de alte personaje din
rândul țăranilor dormice doar să-și depășească statutul social (personajul Ion din
romanul omonim).

O altă trăsătură a realismului este redată prin perspective narativă specific


constând în prezența unui narator omniscient obiectiv care relatează într-o
narațiune la persoana a III-a cu focalizare zero. Mai mult decât atât, valorificând
o tematică specific romanului postbelic (confruntarea dintre individ și istorie)
textul este construit într-o manieră modern abordând la început tehnica
decupajului, a detaliului sugestiv iar în final, tehnica rezumatului în funcție de
percepția asupra timpului („În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de
Al doilea Război Mondial, timpul avea cu oamenii o nesfârșită răbdare”,
„Timpul nu mai avea răbdare cu oamenii”).

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Tema romanului o reprezintă confruntarea dintre individ și istorie având în
centru destrămarea unei familii țărănești, oglindind symbolic destrămarea

~53~

țărănimii de tip tradițional. Viziunea despre lume care se desprinde, specifică


prozei lui Marin Preda este aceea că, în lupta cu istoria, cu vremurile, individul
nu are nicio șansă,astfel că, oricât de mult încearcă Moromete să-și apere
valorile, este înfrânt de transformările sociale și politice ce nu ți cont de voința
individului. Sugestiv, evidențiind încercarea sa de a-și apăra valorile familiei,
criticul literar Nicolae Manolescu îl numea pe protagonist „ultimul țăran”.

� STATUT SOCIAL, MORAL, PSIHOLOGIC


● Ilie Moromete

Din punct de vedere social, Ilie Moromete este un țăran mijlocaș din Siliștea
Gumești, tatăl unei familii mixte având trei copii din prima căsătorie, Paraschiv,
Nilă, și Achim și trei copii din a doua căsătorie cu Catrina, Tita, Ilinca și
Niculae. El are un rol important în lumea satului fiind la un moment dat
consilier la primărie, având în vedere că știe să scrie și să citească, în poiana
fierăriei lui Ioan fiind așteptat duminica să citească și să interpreteze articolele
politice.

Din punct de vedere moral, este un om inteligent, un tată iubitor dar


autoritar, dur uneori cu copiii și cu soția, deși cel mai important aspect al lui îl
reprezenta familia, fiind un familist convins. La început având simțul umorului,
ironic de multe ori, încăpățânat dar și o fire contemplativă căreia îi plăcea să
privească spectacolul lumii, locul lui preferat fiind Stînoaga Podiștii.

Din punct de vedere psihologic, acesta pare să aibă la început o personalitate


puternică, însă, după tăierea salcâmului, simte că își pierde controlul, se
interiorizează, nu mai face glume, ca și când, odată cu doborârea copacului,
Moromete însuși a fost învins.

● Catrina Moromete

Din punct de vedere social, Catrina este soția lui Moromete, aflată la a doua
căsnicie, primul ei soț murind în timpul războiului, fiica acesteia fiind crescută
de socrii. Ca văduvă de război, primește un lot de pământ din care vinde în
timpul crizei economice pentru a-și ajuta familia să supraviețuiască primind în
schimb promisiunea lui Moromete de a trece casa și pe numele ei. La bătrânețe,
îl părăsește pe Moromete deoarece acesta nu s-a ținut de cuvânt, mutându-se la
fiica ei din prima căsătorie.

Din punct de vedere moral, aceasta este harnică, gospodină, mamă iubitoare,
credincioasă până la hobotnicsm (exagerare) devenind ținta ironiilor lui

~54~

Moromete. Deși trăiește într-o lume în care rolul femeii este neimportant,
reușește să-și spună punctual de vedere și să fie ascultată în chestiuni importante
legate de familie, decizia ei de a-l părăsi pe Moromete fiind o formă a
respectului de sine. Este singura care înțelege și susține dragostea de carte a lui
Niculae fiind dispusă să-și vândă din pământ pentru a-l trimite la școală.

Din punct de vedere psihologic, are o personalitate puternică și, cu toate că


de multe ori Moromete are un comportament nepotrivit față de ea, nu își asumă
rolul de victimă precum Ana din romanul „Ion”.

� ACȚIUNEA
Acțiunea romanului nu este construită pe momentele subiectului ci pe scene
sugestive precum cina, tăierea salcâmului, secerișul, premierea lui Niculae etc.
Romanul are o construcție simetrică, circulară, debutând și încheindu-se cu
observații subiective asupra timpului +REZUMAT

� CONFLICTUL
În text apar numeroase conflicte atât în interiorul familiei (Moromete-
Catrina, Moromete-copii, Catrina-copii vitregi) cât și cu societatea în care
trăiesc, familia lui Moromete fiind presată de datorii, taxe și impozite, astfel
încăt acumularea tuturoracestor tensiuni conduce în final la destrămarea familiei
lor.

Conflictul care pare să contribuie cel mai mult la destrămarea familiei este
cel dintre Moromete și Catrina, germenele acestuia fiind promisiunea
nerespectată a lui Ilie de a trece casa și pe numele ei. Din dorința de a-și ține
băieții aproape, Moromete amână întocmirea actelor fiind prins la mijloc între
dorința de securitate a Catrinei și grija lui față de băieții mai mari. Evoluția
conflictului e marcată de dificultățile materiale prin care trec, plecare băieților la
București, lăsându-i practic fără nimic (iau caii și oile). Conflictul se finalizează
prin plecarea Catrinei în Volumul II al romanului, suspectându-l și de
infidelitate, părăsindu-l.

~55~

� TRĂSĂTURA DEFINITORIE + 2 SECVENȚE


REPREZENTATIVE
O trăsătură definitorie a personajului, așa cum reiese din două secvențe
suggestive, o reprezintă devotamentul față de familie, în încercarea de a o
menține cu orice preț unită.

O secvență sugestivă este cea a cinei țărănești cu care debutează romanul,


surprinzând întoarcerea Moromeților de la camp, pregătirea mesei și întregul
ceremonial de servire a acesteia. Într-o manieră specific, autorul surprinde nu
doar obiceiurile după care își ghidează viața familia, cât și într-un mod subtil,
relațiile dintre membrii familiei și conflictele care mocnesc. În acest sens,
așezarea la masă e una sugestivă, Moromete stand pe pragul dintre camera,
păzindu-i parcă să nu plece, în partea opusă, la vatră, ca într-o tabără adversă stă
Catrina cu fetele și Niculae, băieții lui Moromete fiind de partea acestuia, însă
lângă ușă, pe picior de fugă parcă. Felurile de mâncare pe care le servesc sunt
semnul unui trai sărăcăcios, la limita supraviețuirii, iar discuțiile lor anticipează
de pea cum repere principale ale acțiunii: plecarea băieților cu oile la București,
mersul lui Niculae la învățătură, greutățile financiare prin care trec.
O altă secvență sugestivă o reprezintă tăierea salcâmului din spatele casei lui
Moromete, pe care acesta se vede nevoit să să îl vândă vecinului său, Tudor
Bălosu, pentru a-și acoperi din datorii. Momentul ales este unul simbolic, în
zorii zilei, suprapunându-se cu bocetele de la cimitir, ca și când o ființă dragă ar
fi fost doborâtă și jelită. Trezindu-l devreme pe Nilă, cu sufletul greu,
Moromete găsește totuși în el tăria necesară de a face glume, simțul umorului
fiind cel care îl caracterizează chiar și în momentele dramatice. Metaforic,
tăierea salcâmului marchează atât începutul declinului lui Moromete, al familiei
sale, cât și a lumii în care trăiesc, salcâmul fiind considerat un alter-ego al
personajului, care de aici încolo își pierde veselia și dorința de a comunica cu
ceilalți. Este prima înfrângere pentru Moromete, ceea ce va continua, ducând
inevitabil la un sentiment al deznădejdi, lupta lui fiind una fără șanse de reușită.

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ


❖ Perioada: postbelică
❖ Curentul: realism
❖ Repere ale creației: Marele singuratic, Viața ca o pradă, Cel mai iubit
dintre pământeni

~56~

16. O SCRISOARE PIERDUTĂ - I. L. CARAGIALE


Epoca Marilor Clasici, realism, comedie

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA


ÎN SPECIE
O trăsătură a comediei prezentă în text constă în faptul că, fiind menită să
stârnească râsul, are în centru un conflict comic, ilustrat prin diverse tipuri ale
comicului: de nume, de limbaj, de situație, de moravuri, de caracter. Ca în toate
textele lui Caragiale, cel mai bine valorificat pare să fie comicul de nume, nici
unul dintre personaje nefiind numit întâmplător, de exemplu Zaharia
Trahanache reprezintă un personaj-tip (trăsătură a realismului), fiind considerat
tipul încornoratului, dar și al ramolitului. În acest sens, este sugestiv numele de
Trahanache, trahanaua însemnând o cocă moale, ușor modelabila. Mai mult
decât atât, Nae Cațavencu are și el un nume sugestiv care îi reflecte caracterul,
derivat de la cuvântul cață, care înseamnă atât o pasăre ce scoate sunete
stridente (demagogul), cât și o haină cu două fețe (ipocrizia acestuia, firea
duplicitară).
O altă trăsătură a comediei constă în prezența unui final fericit. Astfel,
indiferent de amenințările vehiculate, de șantaj, de injurii, în finalul comediei,
toate personajele se împacă și sărbătoresc împreună alegerea noului deputat,
Agamiță Dandanache, evenimentul fiind organizat chiar de Nae Cațavencu, la
cererea lui Zoe Trahanache.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Tema textului o constituie surprinderea moravurilor unei societăți corupte
atât la nivel politic, social, cât și familial, viziunea despre lume care se
desprinde fiind aceea că societatea înfățișată este total lipsită de valori autentice,
caracterizată prin imoralitate.

� STATUTUL SOCIAL, MORAL, PSIHOLOGIC


● Ștefan Tipătescu
Din punct de vedere social, Tipătescu este prefectul județului, prieten cu
Zaharia Trahanache și amantul lui Zoe Trahanache.
Din punct de vedere moral, este înfățișat ca o persoană cultă, capabilă,
gestionând însă „treburile” județului în funcție de interesul personal. Deși vrea
să pară o persoană corectă, integră, se dovedește a fi și el un oportunist, în
condițiile în care pune mai presus față de loialitatea de partid sau prieteni,
propriul beneficiu.

~57~
Din punct de vedere psihologic, pare să aibă o personalitate puternică, însă se
dovedește că este defapt manipulat de Zoe Trahanache.

● Zoe Trahanache
Din punct de vedere social, Zoe este soția lui Zaharia Trahanache și amanta
lui Tipatescu, considerată o doamnă onorabilă, și fiind în realitate cea care
stătea în spatele tuturor deciziilor politice (doar pentru a-și proteja imaginea de
onorabilitate).
Din punct de vedere moral, dă dovadă de inteligență și diplomație, fiind un
bun manipulator, cu o mare putere de convingere. O adulterină pentru care nu
moralitatea contează, ci păstrarea aparențelor de onorabilitate.
Din punct de vedere psihologic, are o personalitate puternică, aproape
masculină, așa cum de altfel o îndeamnă și Tipătescu „Zoe, Zoe, fii bărbată”.

� ACȚIUNE
Acțiunea comediei este structurată în trei acte, și are în centru pierderea
scrisorii de amor trimisă de Tipătescu amantei sale, Zoe Trahanache, care va
deveni apoi obiect al șantajului politic +REZUMAT

� CONFLICT
Ca în orice comedie, în text apar numeroase conflicte exterioare de mătură
comică, dar care în realitate maschează tragismul vieții sociale, politice, și
familial surprinse. Există pe de-o parte conflicte politice care au ca punct de
pornire ocuparea funcției de deputat (Tipătescu-Cațavencu, Zaharia
Trahanache-Nae Cațavencu, Farfuridi-Tipătescu etc). Conflictul erotic se
centrează în jurul triunghiului amoros Tipătescu-Zoe-Trahanache, evidențiind
încercarea disperată a tuturor de a păstra aparențele de moralitate, toți luptând
din răsputeri pentru a împiedica publicarea biletului de amor găsit de
Cațavencu.

� TRĂSĂTURA DEFINITORIE + 2 SECVENȚE


REPREZENTATIVE
O trăsătură caracteristică a lui Ștefan Tipatescu este impulsivitatea, așa
cum este ilustrat și în două secvențe reprezentative.
O prima secvență este prima scenă din actul I, în care Ștefan
Tipatescu,prefectul județului, citește un ziar patronat de către Nae Cațavencu,
inamicul său politic, în care este numit „bampir” și este revoltat. Polițistul
Pristanda se plânge prefectului de condițiile sale de trai, după care încearcă să
demonstreze că a cumpărat toate cele 44 de steaguri pentru care primise bani,
numărând de mai multe ori aceleași locuri. Tot el relatează apoi felul în care a
spionat o adunare a lui Nae Cațavencu în care a auzit că avocatul are o scrisoare
~58~
compromițătoare pentru prefect, dar că nu a putut auzi despre ce era aceasta din
cauză că „diavolul de Popă” aruncă un chibrit pe fereastră, Pristanda căzând
peste un bărbat care, țipând, face continuarea acțiunii de spionaj imposibilă.
Secvență marchează o caracteristică a comediei, începutul „ex-abrupto”,
debutând direct cu intriga: pierderea scrisorii de amor. De asemenea, se
prefigurează de pe acum comicul de nume (Pristanda), și comicul de limbaj
(ticurile verbale ale polițaiului, greșelile de exprimare). Mai mult decât atât,
indirect, prin intermediul comportamentului și al relației cu Tipătescu, Pristanda
poate fi caracterizat ca fiind lingușitor, slugarnic, oportunist.
O altă secvență reprezentativă este cea din actul II, scena 6, în care Zoe îi
propune lui Tipătescu să îl voteze pe Cațavencu pentru a ieși din situația
neplăcută, însă acesta refuză. Îi propune însă amantei sale să fugă împreună, dar
acesteia îi pasă prea mult de reputația ei. Zoe continuă să încerce să îl convingă,
mai întâi „amenințându-l” cu suicidul, ca mai apoi să fie puternică, spunând că
îl va vota pe Cațavencu. Indirect, prin comportament, limbaj, și relația cu
Tipătescu, Zoe apare ca
fiind o femeie puternică, orgolioasă, manipulatoare, care merge pe principiul
„scopul scuză mijloacele”. Capabilă să joace teatru într-o manieră excepțională,
femeia atinge coarda sensibilă a lui Tipătescu, crezând că îl poate determina să
îi facă pe plac. Refuzul lui Tipătescu de a-și trăda partidul la început e luat ca un
semn de trădare, ceea ce o determină pe Zoe să arate latura de femeie puternică,
dându-i de înțeles amantul ei că pot deveni oricând inamici.

� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ


❖ Perioada: Epoca Marilor Clasici
❖ Curentul: realism
❖ Repere ale creației: O noapte furtunoasă, Năpasta, Conu Leonida față cu
reacțiunea
❖ Încheiere: Considerat cel mai mare dramaturg din literatura română, I.L.
Caragiale înfățișează în comedia „O scrisoare pierdută” un „bâlci al
deșertăciunilor”, în care personajele implicate luptă nu pentru a câștiga
onoarea pierdută ci doar pentru a apăra „fațada” de moralitate.

~59~

17. IONA - MARIN SORESCU


Dramă, postbelic, teatru modern

� TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA


ÎN SPECIE
O primă trăsătură a teatrului modern constă în valorificarea miturilor,
prezența personajului-idee. Astfel, "Iona", piesa de debut în dramaturgie a
autorului, are la origine, așa cum reiese și din titlu, mitul biblic despre profetul
Iona, care este însărcinat de Dumnezeu sa propovăduiască cuvântul Domnului
în cetatea Ninive, deoarece fărădelegile oamenilor ajunseseră pana la cer.
Acesta însa se răzgândește și vrea sa se ascundă, fugind cu ajutorul unei corăbii,
însă este pedepsit pentru neascultare. Iona este înghițit de un monstru marin din
porunca divină. Rugăciunea îl salvează, Dumnezeu oferindu-i o a doua șansă,
însă Iona se revolta împotriva Lui, fără a putea ieși din voința acestuia. Piesa lui
Marin Sorescu reinterpretează mitul, elimină conținutul religios, spre deosebire
de personajul biblic, pescarul din piesă aflându-se de la început în gura peștelui,
fără să fi săvârșit vreun păcat, conturând idea pe care ambele personaje o au în
comun, adică imposibilitatea de a se împotrivi destinului.
O altă trăsătură a teatrului modern constă în lipsa conflictului. Se renunță
astfel la regulile clasice, textul având în centru un singur personaj: Iona. Se
renunță, de asemena, la folosirea dialogului, apelându-se la monolog, care pare
a fi un dialog intre 2 persoane, în realitate Iona se dedublează, vorbește cu sine
ca și cum ar fi vorba despre 2 personaje. Acest fapt duce, în consecință, la
anularea conflictului și plasarea acțiunii în planul parabolei, tot ce se întâmplă
fiind interpretat în plan simbolic, nu real.

� TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME


Tema piesei este singurătatea, frământarea omului în efortul de aflare a
sinelui, ezitarea în a-și conștientiza drumul în viață. Iona întrupează figura
speranței eterne până la ultimul său gest pe care îl face în acest scop, viziunea
despre lume care se desprinde fiind aceea că omul modern se caută pe sine fără
folos, interogațiile lui Iona rămânând suspendate într-un spațiu închis, fără
ieșire.

� STATUTUL SOCIAL, MORAL, PSIHOLOGIC


● Iona
Din punct de vedere social, Iona este un pescar sărac, însa acesta are în
piesă un rol simbolic în ceea ce privește comportamentul uman, actul de a
pescuii semnificând nevoia de cunoaștere și autocunoaștere.
~60~

Statutul moral și psihologic reies din trăirea personajului cu dorința de a


căuta un orizont de lumină, deși acesta se dovedește a fi în final tot o lume
închisă, incontrolabilă, artificială.

� ACȚIUNEA
Incipitul piesei îl prezintă pe Iona care încearcă, strigându-se, să se
regăsească, să se identifice pe sine, cugetând asupra relației dintre viaţă şi
moarte: „- Poate, că moartea e foarte lungă. - Ce moarte lungă avem!”.Marea e
plină „de nade [...] frumos colorate”, care sugerează capcanele, sau tentaţiile
vieţii, atrăgătoare, fascinante, pericolele acestora asupra existenţei umane. Iona
îşi asumă această existenţă, deoarece „noi, peştii, înotăm printre ele (nade), atât
de repede, încât părem gălăgioşi”. Visul omului este să „înghită” una, pe cea
mai mare, dar totul rămâne la nivel de speranţă, pentru că „ni s-a terminat apa”.
Finalul tabloului îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş, cu care încearcă
să se lupte şi strigă după ajutor - „Eh, de-ar fi măcar ecoul!”, sugerând pornirea
personajului într-o aventură a cunoaşterii. Tabloul al II-lea se petrece în
„interiorul Peştelui I”, în întuneric, ceea ce îl determină pe Iona să constate
deprimat că „începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna
dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei”. Iona vorbeşte mult, logosul fiind expresia
supravieţuirii, „şi-am lăsat vorbă în amintirea mea” ca „universul întreg să fie
dat lumii de pomană”, el având aici ipostaza de călător, explorator pe drumul
cunoaşterii. Monologul dialogul continuă cu puternice accente filozofice,
exprimând cele mai variate idei existenţiale, „de ce trebuie să se culce toţi
oamenii la sfârşitul vieţii”, ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă „de ce oamenii îşi
pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?”. Iona doreşte să se simtă
liber, „fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. Nu
mi-e frică”. Prin intruziune narativă şi flash-back, eroul îşi aminteşte povestea
chitului, dar aceasta nu-l interesează decât în măsura în care ar fi ancorată în
real, dacă ar putea şti reţeta soluţiei de ieşire din situaţia limită, reprezentată de
„veşnica mistuire” a pântecului de peşte. Iona găseşte un cuţit, semn al libertăţii
de acţiune şi constată lipsă de vigilenţă a chitului, apoi recomandă că „ar trebui
să se pună un grătar la intrarea în orice suflet”, de unde reiese ideea că este
necesară o selecţie lucidă a lucrurilor, importante în viaţă. Exprimă un şantaj
sentimental („dacă mă sinucid?”) cu jovialitate şi înţelegere pentru imprudenţa
chitului, care e tânăr, „fără experienţă”, cuţitul sugerând o variantă, o cale de
ieşire din această situaţie anormală, „sunt primul pescar pescuit de el”. Tabloul
al III-lea se desfăşoară în „interiorul Peştelui II”, care înghiţise, la rândul său,
Peştele I şi în care se află o „mică moară de vânt”, care poate să se învârtească
sau să nu se învârtească, sImbol al zădărniciei, al donquijotismului. Ideile
asupra căruia meditează Iona în acest tablou se referă la viaţă, la condiţia
omului în lume, la ciclicitatea existenţială a vieţii cu moartea: „dacă într-adevăr

~61~
sunt mort şi-acum se pune problema să vin iar pe lume?”. Oamenii sunt
copleşiţi de viaţă şi-şi uită „fraţii”, pierd din vedere faptul că sunt semeni şi sunt
supuşi aceleiaşi condiţii de muritori, „neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să
nu-ţi mai vezi fratele”. Apar doi figuranţi care „nu scot nici un cuvânt”,
Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate, pe care o cară fără
oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif), simbolizând oamenii ce-şi duc povara dată de
destin, dar care nici nu se frământă pentru găsirea unei motivaţii, totul devenind
rutină. Iona vorbeşte cu ei, dorind să le înţeleagă această condiţie umilă asumată
ca o obligaţie, „aţi făcut vreo înţelegere cât trebuie să rămâneţi mâncaţi?”. Viaţa
aici, înăuntru, în spaţiul restrictiv, impus, este plină de „umezeală”, nu este una
sănătoasă Spiritual, benefică şi atunci se întreabă Iona de ce trebuie să ducă
oamenii un astfel de trai, „de ce-i mai mănâncă (chitul), dacă n-are condiţii?”.
Apar în acest tablou motive literare noi, cu o simbolistică bogată: gemenii,
prezenţa ochilor care privesc şi cu care dialoghează interiorizat, reflexiv, întors
către sine. Iona adresează o scrisoare mamei sale. Iona iubeşte viaţa cu
jovialitate şi tristeţe, ideea repetabilităţii existenţiale a omului fiind sugerată
prin rugămintea adresată mamei: „Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă
mereu”, deoarece „ne scapă mereu ceva în viaţă”, totdeauna esenţialul. Replicile
se succed cu vioiciune şi amărăciune în acelaşi timp, cu tonuri grave sau
ironice. Astfel, primind multe scrisori, remarcă faptul că „scriu nenorociţii,
scriu”, cu speranţa naufragiatului de a fi salvat de cineva: „Cât e pământul de
mare, să treacă scrisoarea din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să
intre în mare după tine - nici unul”, însemnând că pe nimeni nu interesează
necazurile tale, te compătimesc, se uită cu milă, dar nimeni nu face nici cel mai
mic gest de a te ajuta. Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului
peşte spintecat”, iar din el se vede la început numai „barba lui lungă şi ascuţită
[...] care fâlfâie afară”, dar nu este fericit, pentru că „fericirea nu vine niciodată
atunci când trebuie”. Este singur în pustietatea imensă şi-şi strigă semenii: „Hei,
oameni buni!”. Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se
întreabă de ce întâlneşte mereu „aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii
captive în lumea îngustată „până într-atâta?”. Orizontul lui Iona se reduce la o
burtă de peşte, după care se zăreşte „alt orizont” care este „o burtă de peşte
uriaş”, apoi „un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul”.
Meditând asupra relaţiei dintre om şi divinitate, Iona nu are nici o speranţă de
înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire, „noi, oamenii,
numai atâta vrem: un exemplu de înviere”, după care fiecare se va duce acasă ca
„să murim bine, omeneşte”, însă „învierea se amână”. Drama umană este aceea
a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate:
„Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut. Doamne,
câţi peşti unul într-altul!” simbolizând ideea că în viaţă omul are un şir nesfârşit
de necazuri, de neplăceri care uneori se ţin lanţ. Toţi oamenii sunt supuşi
aceluiaşi destin de muritor, toate „lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi cum putem
~62~
înăuntru”. În naivitatea lui, Iona voise să-şi depăşească umila condiţie, aspirase
spre o existenţă superioară, deşi ar fi trebuit să se oprească la un moment dat „ca
toată lumea”, iar nu să „tot mergi înainte, să te rătăceşti înainte”. Iona încearcă
să-şi prezică „trecutul”, amintirile sunt departe, înceţoşate sugerând părinţii,
casa copilăriei, şcoala, poveştile şi nu-şi poate identifica propria viaţă,
întrebându-se ce o fi fost „drăcia” aceea „frumoasă şi minunată şi nenorocită şi
caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?”. Îşi aminteşte numele: „Eu
sunt Iona”. Constată că viaţa de până acum a greşit drumul, „totul e invers”, dar
nu renunţă: „plec din nou”, pe tot parcursul acestui monolog dialogat Iona
aflându-se şi în ipostaza de auditoriu. Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona
este aceea a spintecării propriei burţi care ar semnifica evadarea din propria
carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Drama se termină cu o
replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui, cunoaşterea
propriilor capacităţi de acţiune, concluzionând că „e greu să fii singur” şi
simbolizând un nou început: „Răzbim noi cumva la lumină”. Acest ultim gest al
lui Iona poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o părăsire voită a lumii
înconjurătoare şi o retragere în sine, aceasta fiind unica salvare pe care o
găseşte.

� CONFLICTUL
Conflictul exterior, confruntarea dintre personaje, lipsește, Iona fiind
singurul personaj real al operei, aspect specific teatrului clasic. Conflictul este
de natură interioară ,fiind de fapt drama existențială a protagonistului. Imaginea
omului modern, Iona trăiește un conflict interior cu propria persoana, într-o
mare de tensiuni dramatice născute din discrepanța dintre idealul de libertate,
recunoaștere absolută și condamnarea de a trăii într-un orizont închis ca un
pântece de chit(balena).

� TRĂSĂTURA DEFINITORIE + 2 SECVENȚE


REPREZENTATIVE
� DATE DESPRE AUTOR ȘI OPERĂ
❖ Perioada: postbelică
❖ Teatru modern
❖ Dramă
❖ Repere ale creației: Paracliserul, Matca, Singur printre poeți.

~63~