În grădina Ghetsemani – Vasile Voiculescu –TRADIȚIONALISM

Credința ortodoxă, bine înrădăcinată în sufletul poetului Vasile Voiculescu, a cărei dominantă
este iubirea de oameni, îl situeaza în traditionalism, mai ales ca el versifică episoadele biblice
fără să tălmăcească învataturile creștine ori sa tăgaduiască Divinitatea, asemenea lui Tudor
Arghezi in “Psalmi”.

Tradiționalismul este un curent literar manifestat în perioada interbelică, însă construit din două
direcții anterioare – sămănătorismul și poporanismul – care a pus accentul pe tradiție,
obiceiuri, folclor, istorie, mit și religie, percepute drept elementele specificului național.
Curentul a manifestat, de fapt, trei orientări: orientarea “gândiristă”, centrată în jurul revistei
“Gândirea” ai cărei conducător Nechifor Crainic îndemna către o literatură religioasă; orientarea
“sămănătoristă”, centrată în jurul revistei Sămănătorul, condusă de Nicolae Iorga, a cărui
preocupare a fost aceea de a conserva spiritul rural prin protejarea tradițiilor; orientarea
“poporanistă”, centrată în jurul revistei “Viața românească”, condusă de Garabet Ibrăileanu, care
a orientat gruparea către un sentiment de simpatie și solidaritate față de țărănime.

Poezia face parte din volumul “Pârgă” apărut în 1921, care împreună cu volumul următor,
“Poeme cu îngeri”, din 1927, fac din Voiculescu un poet deplin. Poem iconografic, creatia
abundă în elemente ale tradiționalismului, atât prin izvorul de inspirație din scrierile
religioase, cât si prin prin amprenta sămanatoristă a imaginilor poetice, confirmând faptul că
ortodoxismul constituie coordonata fundamental a spiritualitatii românești. De altfel, perioada
1921 –1927 marchează apropierea poetului de cercul revistei “Gândirea”, afiliindu-l
programului estetic al tradiționalismului interbelic. Acesta este și motivul pentru care George
Călinescu va scrie despre el în “istoria” sa menționân-ul la capitolul “Ortodoxiști” tocmai pentru
amprenta pusă de “Gândirea” prin reluarea miturilor biblice și păgâne.

Tema poemului derivă de la rugăciunea lui Iisus în grădina Ghetsemani, conotând sacrificiul și
lupta cu ispita. Punctul de plecare este rugăciunea înaintea arestării lui Iisus, prin trădarea lui
Iuda, ilustrată în “Evanghelia Sfântului Luca” și preluată ca motiv în pictură de către mari
maeștri precum El Greco, Dürer sau Giovanni Bellini. Motivul biblic devine la Voiculescu un
support metafizic al nelinistii omului in aspiratia lui spre Dumnezeu.

Titlul ilustraza nu numai cadrul fizic in care Iisus se roaga Divinitatii, ci sugereaza si spatial
sacru al purificarii spiritual, prin carea Fiul si Dumnezeu absolva omenirea de pacate. Titlul
poeziei trimite la contextul biblic și prin etimologie: “Ghetsemani” vine din ebraicul “Gat
Shemen” – “gradina unde se presau măslinii”- și este locul unde Iisus își petrece ultima noapte
de libertate pe acest pământ . Voiculescu preia imagine a biblică a lui Iisus și o transformă într-
un simbol al umanului și divinului deopotrivă, insistând asupra chinurilor și îndoielilor omenești.
Ar fi greșit să credem că preluarea imagisticii creștine ești o simplă imitație după Rilke sau
Blaga. Chinul întrebărilor despre condiția umană, suferința și îndoiala amintesc de atitudinea
eului liric în “Psalmii” arghezieni.
Poezia are o structură simetrică alcătuită din patru catrene, organizate in jurul simbolului
biblic “paharul”, precum si a elementelor ce tin de natura duala a lui Iisus, de om si de Fiul lui
Dumnezeu, integrandu-se in formula lirismului obiectiv. Există două planuri: unul uman
terestru, exterior și altul sacru, divin, interior, aflate în permanentă contopire în poezie. De
asemenea, organizarea poemului va respecta trei moment: reprezentarea iconică a lui Iisus în
primul catren, misiunea divină în lupta cu ispita în al doilea și al treilea catren, iar ultimul catren
face trecerea la transcendent, într-o atmosferă sumbră încărcată de premoniții.

Incipitul poeziei este definit printr-un enunț edificator, care concenntreaza esenta duala a lui
iisus, umana si sacră: “Iisus lupta cu soarta si nu primea paharul”. Imaginea iconică a lui Iisus în
primul catren e așezată în sfera luptei, a zbuciumului omenesc sugerat de verbe concrete din
această arie semantică: “a lupta”, “se-mpotrivea” sau “stârnea”. Ispita omenescului și a căderii în
păcat e simbolizată aici prin “pahar”. Constient de menirea ce-I fusese sortita, el se roaga Tatalui,
“căzut în brânci pe iarbă”, pentru a fi ajutat să “soarba” cupa păcatelor omenirii, dar omenescul
“se-mpotrivea într-una”, primele doua versuri sintetizeaza, astfel dramatismul interior al lui
Iisus”. Vesrul al treilea ilustreaza natura duală a Mântuitorului, opozitia uman-divin,
imaginile vizuale si cromatice “sudori de sange” exprimand omenescul, iar “chipu-I alb cas
varul” sugerand puritatea, sacrul. Epitetul “amarnica-i strigare” dezvăluie chinurile acestei
lupte care trece de la planul exterior la cel interior.

Lupta contra ispitei continuă în catrenele următoare devenind prin epitet “grozava cupă” in
strofa a doua . Setea “uriașă” care “sta sufletul să-i rupă” sugereaza dorinta lui Iisus de a se
sacrifica prin daruire, de a-si indeplini destinul, desi “nu voia s-atingă infama băutură” din cauza
slabiciunii umane si teama de chinurile pe care urma sa le indure in scopul izbavirii lumii.
In al treilea catren Antiteza dulce amar nu se referă la gust, ci pătrunde la nivelul conceptalului
și ilustrează puterea de seducție a răului, întruchipând u-se în imagini vizuale extrem de plastic:”
în apa ei verzuie jucau steliștii de miere”. Oximoronul “sub veninul groaznic simtea ca e
dulceata” amplifica lupta duala a Mantuitorului, continutul cupei pline de pacate fiind dublat de
beatitudinea implinirii misiunii Divine. Cu toate acestea, teama de moarte este greu de invins,
din cauza slabiciunii umane. Imaginea vizuală “falcile-ncleștându-și” accentueaza impotrivirea
“cu ultima putere”, Iisus omițand pentru moment pilda Divina in care mântuirea omenirii prin
pătimire si sacrificiu duce la dobândirea vieții veșnice: “Bătându-se cu moartea uitase de viață!” .
Cadrul exterior neliniștit descris în ultimul catren reflecta suferintele lui Iisus, si este dominat
de imaginea măslinilor, în mod normal simbol al păcii dar aici cuprinși de o frământare care nu
este numai a naturii. “Deasupra fără tihnă, se frămînta măslinii”. Personificarea hiperbolizată a
maslinilor ofera o imagine terifianta a intregului univers: “Păreau ca vor să fugă din loc, să nu-i
mai vadă./Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii”.Tragismul viziunii este amplificat de
imaginea “ulilor de seară” din ultimul vers, mesageri ai morții . Premoniția morții transcende
acest cadru spre simbolic și eternitate. Metafora uliilor care se rotesc lacomi asteptand “prada”
asupra careia se pregateau sa se napusteasca sugereaza sfarsitul dramatic al lui Iisus.
Expresivitatea stilistica a poeziei sporeste emotia artistica a cititorului prin forta de sugestie a
figurilor de semantice.

Prozodia conserva tehnica traditionalista a versificatiei, prin rima încrucișată, măsura de 13- 14
silabe și ritmul iambic.

Imperfectul este predominant în poezie, ca timp al evocării unei realități sau acțiuni ce continuă
și în prezent. Este deci o forma de gerunziu, care are aceeași semnificație: “bătând” sau
“înclestand”. Există doar trei exemple în timp de timpuri ale proiecției, anunțând o acțiune
incertă, improbabilă: viitorul “vor” și conjuncțiile să fugă” și “să nu vadă”. Nu trebuie neglijată
valoarea muzicală a imperfectului .

În ciuda preluării simbolurilor biblice poezia lui Voiculescu nu e lipsită de fiorul liric, aducând
uneori un aer de prospețime și grație, ca în tablourile primitivilor . “În grădina Ghetsimani”
rezistă estetic prin implicarea umanului în simbolic, prin lupta și întrebările care iau naștere din
ea.