“În grădina

Ghetsemani”
de Vasile Voiculescu

Suciu Vlad
Clasa a XI-a C
Prof. Cândea Tereza
Vasile Voiculescu
Personalitate emblematică a literaturii române,
Vasile Voiculescu își plasează opera sub semnul
aspirației Goetheene de autodepășire și
autodesăvârșire. Inclus de G. Călinescu în
categoria poeților ortodoxiști alături de L. Blaga
și Ion Pillat, Vasile Voiculescu este creatorul
unui univers liric coerent și al unui imaginar
poetic specific, situat sub semnul
tradiționalismului.
Tradiționalismul
Tradiționalismul este un curent literar apărut în perioada
interbelică, ale cărui principale trăsături au vizat
manifestarea conștiinței religioase ortodoxe, punerea în
valoare a specificului național, în special a istoriei și a
folclorului și exprimarea trăirilor și a complexității sufletului
țărănesc. Acest curent literar este legat de valorile trecutului,
de multe ori prezentate în opoziție cu cele ale prezentului.

Tematica tradiționalistă tratează, de obicei, teme precum

religia ortodoxă sau lumea satului românesc. O influență
majoră asupra acestui curent a avut-o revista „Gândirea”,
lansată la Cluj în anul 1921, de către Gib Mihăescu, Cezar
Petrescu și Lucian Blaga. Această publicație a promovat
„gândirismul”, curent desprins din tradiționalism, ce a
susținut în special aspectele autohtone și ortodoxismul. 
Poezia „În grădina Ghetsemani”
Poezia „În grădina Ghetsemani” este scrisă de către Vasile
Voiculescu și face parte din volumul „Pârgă”, apărut în anul
1921. Opera este una tradiționalistă iconografică, fiind inspirată
din viața religioasă, mai exact, din scena biblică ce urmează
după Cina cea de Taină, când Iisus este trădat de Iuda și arestat.
Tema poeziei este una biblică, ea fiind reprezentată de suferința
și moartea lui Iisus. Aceasta reflectă viziunea tradiționalistă a
poetului, care este redată atât prin folosirea simbolurilor,
organizarea în secvențe poetice riguroase, cât și prin simplitatea
expresiei artistice. De asemenea, autorul abordează tema
conflictului între natura umană și natura divină a Mântuitorului.
Printre motivele literare prezentate de către autor se numără măslinii, veninul, mierea sau sângele.
Opera este inspirată din rugăciunea lui Iisus de pe Muntele Măslinilor, din ultima sa noapte
petrecută în libertate, după ce a avut loc Cina cea de Taină. Scena este redată complet în
Evangheliile după Luca, Marcu și Matei. Poezia „În grădina Ghetsemani” este structurată în două
secvențe lirice, cu ritm iambic, rimă încrucișată și măsura de 14 silabe.
Relevantă pentru tema suferinței și cea a conflictului dintre natura umană și cea divină a lui Iisus
este prima secvență lirică, formată din primele trei catrene ale poeziei. Folosindu-se de o serie de
alegorii și simboluri, Voiculescu reușește să redea natura duală a lui Iisus, Fiu-al-Omului și Fiu-al-
lui-Dumnezeu, zbuciumul sufletesc al Mântuitorului, prins între îndoiala că nu va face față
așteptărilor și suferința ce vine din frica omului de moarte. Astfel, începutul primei strofe „Isus
lupta cu moartea și nu primea paharul” este de mare importanță pentru temele alese de către autor,
paharul simbolizând păcatele omenirii în prima strofă, dar și frica omului de moarte, în cea de-a
doua strofă: „O mâna nendurată, ținând grozava cupă”.
Într-un mod specific operelor ce se încadrează în curentul tradiționalist, gesturile lui Iisus devin simboluri
cu conotații religioase. Iisus este prezentat înfrânt, îngenuncheat, refuzând să accepte responsabilitatea
care i s-a oferit, autorul reușind să creioneze această imagine prin intermediul verbelor „nu primea”, „se-
mpotrivea”, „căzut”. Tema conflictului dintre sacru și profan reiese și din descrierea pe care autorul i-o
face lui Iisus, în prima strofă, din nou folosindu-se de simboluri: „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb
ca varul”. Aici sintagma „sudori de sânge” este reprezentativă pentru natura umană, trecătoare,
însângerată, ce devine ușor vulnerabilă, „chipu-i alb ca varul” reprezentând natura divină a lui Iisus și
puritatea care derivă din aceasta.
Astfel, prin antiteza roșu-alb, poetul aduce în atenția cititorului cele două simboluri diametral opuse:
natura umană și cea divină. Conflictul între natura umană și cea divină este redat de către autor și prin
intermediul oximoronului „viață-moarte” sau „venin-dulceață”. În timp ce Iisus se luptă cu el însuși pentru
a găsi tăria necesară de a se ridica la așteptările tatălui divin, Dumnezeu este prezentat ca fiind implacabil,
prin sintagma „o mână neîndurată”, ce apare pentru a-l convinge pe Iisus să își asume rolul de Mântuitor. 
Titlul poeziei denumește spațiul sacru ce se află în Israel, pe Muntele Măslinilor, în
același timp fixând și planul spiritual, locul în care Iisus se confruntă cu ideea
dualității între om și mântuitor. De asemenea, titlul ilustrează și locul unde acesta s-
a purificat, reușind să își controleze patimile. 
Poemul este structurat în două secvențe lirice, ce reflectă tema suferinței și cea a
conflictului dintre natura umană și cea divină ale lui Iisus. Prima secvență lirică este
formată din primele trei catrene, iar cea de-a doua, din ultimul catren. Prin faptul că
eul liric lipsește, opera se încadrează în lirismul obiectiv, autorul reușind să redea
zbuciumul sufletesc al lui Iisus prin procedee precum propoziția exclamativă sau
punctele de suspensie: „Isus lupta cu soarta și nu primea paharul...”.
În prima strofă, autorul redă natura duală a lui Iisus, Fiu-al-Omului și Fiu-al-lui-
Dumnezeu, zbuciumul sufletesc al Mântuitorului, prins între îndoiala că nu va
face față așteptărilor și suferința ce vine din frica omului de moarte. Începutul
acesteia, „Isus lupta cu moartea și nu primea paharul...” este de mare importanță
pentru temele alese de către autor, paharul simbolizând păcatele omenirii.
Într-un mod specific operelor ce se încadrează în curentul tradiționalist, gesturile
lui Iisus devin simboluri cu conotații religioase. Iisus este prezentat înfrânt,
îngenuncheat, refuzând să accepte responsabilitatea care i s-a oferit, autorul
reușind să creioneze această imagine prin intermediul verbelor „nu primea”, „se-
mpotrivea”, „căzut”. 
În cea de-a doua strofă, autorul reia motivul cupei, de data aceasta cupa simbolizând frica
omului de moarte: „O mâna nendurată, ținând grozava cupă”. Metafora simbol „grozava
cupă” este folosită de către autor pentru a exprima dualitatea lui Iisus, natura sa umană ce
intră în conflict cu cea divină. Dubla sa identitate este scoasă în evidență de către autor prin
tentativa acceptării, dar și prin refuzul paharului. Deși își cunoaște destinul, Iisus refuză
inițial să și-l asume, având momente de ezitare.
În timp ce Iisus se luptă cu el însuși pentru a găsi tăria necesară de a se ridica la așteptările
Tatălui divin, Dumnezeu este prezentat ca fiind implacabil, prin sintagma „o mână
neîndurată”, ce apare pentru a-l convinge pe Iisus să își asume rolul de Mântuitor. Autorul
sugerează dramatismul operei prin epitetele „mână neîndurată”, „grozava cupă” și tăria de
caracter a lui Iisus, care rezistă tentațiilor, pentru a se purifica spiritual, prin epitetele „sete
uriașă” și „infama băutură”. 
Cea de-a treia strofă continuă în același ton, conflictul interior al lui Iisus fiind redat de către autor și
prin intermediul oximoronului „viață-moarte” sau „venin-dulceață”. Atracția pentru dulceața care se
află „sub veninul groaznic” este la fel de puternică precum respingerea cupei, aceasta simbolizând atât
păcatele omenești, cât și chinurile lui Iisus. 
Suferințele la care va fi supus acesta după ce își va accepta condiția de salvator prin sacrificiu sunt
sugerate de către autor prin metaforele „apa ei verzuie” și „veninul groaznic”. El se împotrivește „cu
ultima putere”, fiind impulsionat de trăsăturile sale omenești, ce îi creează frica de moarte, intrând
din nou în conflict cu natura sa divină, care cere sacrificiu pentru a salva umanitatea, dar și pentru a
dobândi viața veșnică. 
Ultima strofă corespunde celei de-a doua secvențe lirice, în care Vasile Voiculescu reia tema suferinței
lui Iisus prin intermediul imaginilor din natură, de data aceasta ele primind rolul de simboluri ale
sentimentelor umane. Tabloul pe care îl conturează Voiculescu este unul apocaliptic, cu simboluri
antitetice.
Spre deosebire de prima secvență lirică, statică, cea de-a doua este
una dinamică, în care autorul cuprinde și tema cosmică, aceasta
fiind o modalitate de a reflecta zbuciumul sufletesc al
Mântuitorului. Astfel, durerea este sugerată prin metafora „bătăi
de aripi”, moartea, prin imaginea uliilor, iar măslinii simbolizează
pacea. Aici, imaginile poetice sunt reprezentate atât de metafore
„vraiștea grădinii” și „ulii de seară”, cât și de sintagmele dinamice
„ulii de seară dau roate”, „se frământau măslinii” sau „păreau că
vor să fugă din loc”. 
Pentru a reda atât tabloul exterior, cât și pentru a reflecta trăirile interioare ale lui Iisus și
zbuciumul acestuia, autorul se folosește de mai multe figuri de stil, printre care se numără epitetele,
metaforele sau oximoronul. De exemplu, conflictul între natura umană și cea divină ale lui Iisus
este redat de către autor prin intermediul oximoronului „viață-moarte” sau „venin-dulceață”. În
timp ce Iisus se luptă cu el însuși pentru a găsi tăria necesară de a se ridica la așteptările tatălui
divin, Dumnezeu este prezentat ca fiind implacabil, prin sintagma „o mână neîndurată”, ce apare
pentru a-l convinge pe Iisus să își asume rolul de Mântuitor. 
Pentru portretul fizic al lui Iisus, Voiculescu folosește atât epitete cu forma de simbol, cât și
comparații, ce au rolul a reflecta natura sa duală: „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”.
Aici epitetul „sudori de sânge” este reprezentativ pentru natura umană, trecătoare, însângerată, ce
devine ușor vulnerabilă, iar comparația „chipu-i alb ca varul” este utilizată de către autor pentru a
reflecta natura divină a lui Iisus și puritatea care derivă din aceasta. Astfel, prin antiteza roșu-alb,
poetul aduce în atenția cititorului cele două simboluri diametral opuse: natura umană și cea divină.
De asemenea, din poezie nu lipsesc metaforele, și acestea având rol
de simbol, precum „grozava cupă”, care este folosită de către autor
pentru a exprima dualitatea lui Iisus, natura sa umană ce intră în
conflict cu cea divină. Metafora „bătăi de aripi” are rolul de a sugera
durerea Mântuitorului, dar autorul se folosește de această figură de
stil și pentru a descrie tabloul apocaliptic din ultima strofă:
„vraiștea grădinii” și „ulii de seară”. Autorul folosește și
personificarea hiperbolizată, „se frământau măslinii” sau „păreau că
vor să fugă din loc” pentru a crea tabloul ultimei strofe. 
Temele poeziei „În grădina Ghetsemani” sunt de inspirație biblică, fiind reprezentate de suferința și
moartea lui Iisus, dar și de conflictul între natura umană și natura divină ale Mântuitorului sau cel
dintre sacru și profan. Temele reflectă viziunea tradiționalistă a poetului, care este redată atât prin
folosirea simbolurilor, organizarea în secvențe poetice riguroase, cât și prin simplitatea expresiei
artistice.
Printre motivele literare prezentate de către autor se numără lupta cu destinul, cupa, măslinii,
veninul, mierea sau sângele, toate având rol de simbol. Astfel motivul cupei/paharului, care este
reluat de către autor pe parcursul poeziei, simbolizează atât păcatele omenirii în prima strofă: „Isus
lupta cu moartea și nu primea paharul”, cât și frica omului de moarte, în cea de-a doua strofă: „O
mâna nendurată, ținând grozava cupă”.
Metafora simbol „grozava cupă” exprimă dualitatea lui Iisus, natura sa umană ce intră în conflict cu
cea divină. Dubla sa identitate este scoasă în evidență de către autor prin tentativa acceptării, dar și
prin refuzul paharului.
Tema poeziei este una biblică, specifică tradiționalismului, ea fiind reprezentată de suferința și moartea lui
Iisus. Printre motivele literare prezentate de către autor se numără măslinii, veninul, mierea sau sângele.
Opera este inspirată din rugăciunea lui Iisus de pe Muntele Măslinilor, din ultima sa noapte petrecută în
libertate, după ce a avut loc Cina cea de Taină. Scena este redată complet în Evangheliile după Luca, Marcu
și Matei. Prin faptul că eul liric lipsește, opera se încadrează în lirismul obiectiv, autorul reușind să redea
zbuciumul sufletesc al lui Iisus prin procedee precum propoziția exclamativă sau punctele de suspensie.
Trăsăturile curentului tradiționalist sunt reflectate și în imaginarul poetic prezentat de către autor. Astfel,
poezia este structurată în două secvențe lirice, cu ritm iambic, rimă încrucișată și măsura de 14 silabe. Prima
secvență cuprinde primele trei catrene, în care este descrisă cititorului ruga lui Iisus, iar cea de-a doua
secvență este prezentată în ultimul catren, ce înfățișează imaginea grădinii, dar în același timp relevă
zbuciumul sufletesc al Mântuitorului. Prin intermediul acestora, autorul redă natura duală a lui Iisus: Fiu al
Omului – Fiu al lui Dumnezeu. Inițial el este cuprins de îndoială, trăsătură specific omenească, dar prin
natura sa divină reușește să își învingă temerile, sacrificându-se pentru a izbăvi păcatele omenirii. 
Poezia „În grădina Ghetsemani”, de Vasile Voiculescu, este un poem
iconografic ce aparține curentului literar tradiționalist. Autorul își
imaginează scena biblică a rugăciunii lui Iisus Hristos, înaintea
patimilor care aveau să urmeze. El este surprins într-un moment de
slăbiciune, a cărui expresivitate este accentuată de comparații
(„chipu-i alb ca varul”) și epitete („amarnica-i strigare”). Ideea
regăsirii slăbiciunilor umane în persoana Mântuitorului este
exprimată în metafora „lupta cu soarta”, care sugerează că, pentru o
perioadă, umanul și divinul au împărtășit o confruntare importantă.
Concluzionând, în poezia „În grădina Ghetsemani”, Vasile
Voiculescu prezintă transformarea lui Iisus din om, în ființă divină,
ce reușește nu doar să se salveze pe sine, ci și să izbăvească
întreaga omenire. Poemul este unul dintre cele mai reprezentative
pentru curentul tradiționalist, autorul reușind prin tema de
inspirație religioasă și prin folosirea simbolurilor să descrie
slăbiciunile omenești, cum este îndoiala sau teama de moarte,
lupta dintre natura umană și cea divină, dar și zbuciumul interior
al lui Iisus înainte de a-și asuma rolul de Mântuitor.