În Grădina Ghetsimani-Vasile Voiculescu-Traditionalism

Tradiționalismul este curentul literar apărut la începutul secolului al XX-lea și dezvoltat

de-a lungul perioadei interbelice. Acesta s-a remarcat prin prețuirea profundă a valorilor
tradiționale românești. De-a lungul acestui curent, apar trei nuclee, trei etape importante:
sămănătorismul, poporanismul și gândirismul, toate promovând tradiția.
Trăsăturile fundamentale prin care s-a remarcat acest curent sunt: valorificarea spațiului
rural, explorarea surselor precum folclorul și istoria, dar și refuzul mediului urban. Este preferat
spațiul rural, privit ca o vatră a spiritualității, în centrul fiind plasat țăranul român.
Vasile Voiculescu este un scriitor reprezentativ al perioadei interbelice și se înscrie în
cadrul acestui curent. Creația sa aparține curentului tradiționalism, de factură gândiristă.
Poezia “În Grădina Ghetsimani” aparține volumului „Pârgă”, care a fost publicat în 1921.
Opera ilustrează originalitatea poetului Vasile Voiculescu, prin înlocuirea modalității de a scrie.
Motivele biblice sunt folosite ca puncte de plecare pentru meditațiile asupra condiției umane.
Sursa de inspirație a poeziei se află în Evanghelia după Luca, din Noul Testament, sfântul
care consemnează ultima rugăciune în libertate(“Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor se
ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ”).
Tema poeziei este una religioasă, dar semnificațiile acesteia pot fi căutate și dincolo de
acest prag, deoarece lupta lui Iisus cu moartea reprezintă eternul conflict dintre materie și spirit,
dintre trup și suflet.Ideea centrală a poeziei se bazează pe motivul biblic al rugăciunii lui Iisus în
Grădina Ghetsimani.
Structura poeziei este reprezentativă pentru tema și modul de realizare a acestei poezii de
factură tradiționalistă.
Titlul este un reper spatial, care fixează locul de rugăciune, “Grădina Ghetsimani”.
Primul termen, “grădina”, capătă valoare de simbol și reprezintă locul de rugăciune. Al doilea
termen, “Ghetsimani”, provine din limba ebraică și înseamnă “locul unde se presau măslinele”.
Astfel, titlul este ilustrativ și reprezintă un spațiu simbolic al suferinței.
Poezia este alcătuită din patru catrene structurate pe două planuri: interior, prezentând
trăirile și chinurile Mântuitorului și exterior, planul naturii, aflat în simetrie cu suferința lui Iisus.
Prima secvență lirică prezintă natura umană a Mântuitorului, care se află în “luptă cu
soarta”. “Paharul”, cel pe care trebuie să îl accepte, ilustrează metaforic păcatul omenirii, pe care
Fiul lui Dumnezeu este nevoie să și-l asume pentru a salva omenirea de păcatul originar. Teama
Mântuitorului provine din lucrurile care vor urma(“Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea
întruna”).
 Antiteza formată între epitetele cromatice “de sânge“ și “alb” ilustrează dualitatea ființei(
oscilația între uman și divin).
A doua secvență ilustrează durerile Celui prigonit. Deși latura umană este accentuată,
spiritul nu vrea să accepte “infama băutură” oferită de “o mână nendurată“. Inițial, băutura pare
“de miere” și “dulceață”, dar Iisus își dă seama de “veninul groaznic”. Drama conflictului dintre
spirit și materie este și aici accentuată, căci Iisus înțelege că nu voia Lui, ci voia Tatălui se va
face(“Bătându-se cu moartea uitase de viață”).
În ultima secvență lirică se face trecerea de la planul interior la cel exterior. Frământările
lui Iisus sunt preluate de natură(“se frământau măslinii/Păreau că vor să fugă din loc”). Sunt
prezentați chiar “ulii de seară”, care “dau roată după pradă”, un simbol al inevitabilei morți.
Lirismul este unul obiectiv deoarece regăsim verbele la persoana a III-a. Din punct de
vedere al stilului, poezia este predominată de simplitate și concizie. Opera se axează pe metafora
“cupei” cu otravă, numită și “paharul”, “infama băutură” și “veninul groaznic”. Epitelele
reprezentative descriu zbuciumul interior(“sudori de sânge”, “amarnica-i strigare”, “sete uriașă”).
Din punct de vedere prozodic, poezia se încadează pe deplin acestui curent literar, este
alcătuită din patru strofe, având o măsură de 14 silabe și o rimă încrucișată.
În concluzie, poezia “În Grădina Ghetsimani” ilustrează trăsăturile tradiționalismulul atât
prin temă (religia, definitorie pentru spiritualitatea românească), prin sursă(Biblia), dar și prin
consevarea regulilor prozodiei clasice.