POEZIA INTERBELICĂ/ POEZIA TRADIȚIONALISTĂ

ÎN GRĂDINA GHETSEMANI

VASILE VOICULESCU

Redacteză un eseu de 2-3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume într-o poezie
tradiționalistă studiată

În elaborarea eseului vei avea în vedere următoarele repere:

- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-un
curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea a două imagini/ idei poetice relevante pentru tema şi viziunea despre lume
din textul studiat;
- ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu,
incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/ tropi,
elemente de prozodie etc.);
- susţinerea unei opinii despre modul în care tema şi viziunea despre lume se reflectă în
textul poetic dat.
 Vasile Voiculescu a făcut parte din grupul scriitorilor din jurul revistei „Gândirea” și, în
consonanță cu orientarea acestei reviste, a scris multă poezie religioasă. El a fost o conștiință
creștină înaltă, fiind înclinat spre meditație, reflecția lui făcându-se în limitele adevărului
dogmatic, pe care l-a revelat poetic. Poet autentic religios, V. Voiculescu n-a cunoscut îndoiala
sau revolta psalmistului arghezian.
Poezia „În grădina Ghetsemani” face parte din volumul „Pârgă” şi este unul dintre cele
mai frumoase poeme de inspiraţie religioasă închinate patimilor lui Iisus.
1. „În grădina Ghetsemani” este o poezie iconografică, de o mare forță artistică, ce se
înscrie în direcția poeziei tradiționaliste prin temă, prin mesajul poetic, prin dubla valoare,
estetică și etică, prin limbajul arhaizant, prin cultivarea versului clasic.
Tradiționalismul este o orientare literară conservatoare care cunoaște, la începutul
secolului al XX-lea, două orientări (sămănătorismul și poporanismul) și care se manifestă în
perioada interbelică prin gândirism. Avându-l drept teoretician pe Nichifor Crainic,
gândirismul promovează o perspectivă etnicistă, potrivit căreia creația culturală românească
trebuie să se întemeieze pe forțele spirituale autohtone. Oprindu-se cu precădere asupra opoziției
între catolicismul occidental și ortodoxia orientală, gândirismul considera că orice operă
literară trebuie să aibă o componentă religioasă.
Structura clasică a poeziei „În grădina Ghetsemani” este susținută de prezența celor
patru catrene, în care interferează planul interior (frământarea sufletească) și cel exterior
(decorul). În primele trei strofe se conturează imaginea suferinței christice. Cea de-a doua
secvență poetică, reprezentată de ultima strofă, conturează imaginea cadrului natural în care se
desfășoara drama transfigurată de poet. Decorul vibrează la suferințele îndurate de Iisus, natura
personificată și hiperbolizată devine astfel o vastă cutie de rezonanță pentru frământările
interioare. Astfel, strofa a patra întregește cadrul tradițional din primele versuri.
Tradiționalismul se observă și în grija pentru structura echilibrată a compoziției, și prin
păstrarea unei prozodii clasice (poezia fiind alcătuită din patru catrene, cu masura de 14 silabe,
rimă încrucișată și ritm iambic).
2. Titlul poeziei este sugestiv pentru conţinutul ei. Episodul rugăciunii în grădina
Ghetsemani apare în „Noul Testament” în „Evangheliile” lui Luca, Marcu şi Matei. Rugăciunea
Mântuitorului are loc înaintea arestării Sale de către romani, după trădarea lui Iuda. Deși sursa
este biblică, poetul nu descrie evenimentul ca atare, nu este interesat de reacțiile ucenicilor
prezenți în grădină, ci urmărește zbuciumul interior al lui Iisus, cel care așteaptă să fie crucificat.
Momentul ilustrează atât însingurarea Sa (căci discipolii, în loc să vegheze și să se roage
împreună cu El, au adormit), cât și natura duală, de om și de divinitate, a lui Iisus.
Poemul „În grădina Ghetsemani” transfigurează despărţirea Mântuitorului de condiţia sa
umană şi pregătirea pentru moartea prin care va răscumpăra păcatele lumii. Prin simbolurile care
apar în poem şi prin figurile de stil de o mare diversitate, însumând epitete, inversiuni, comparaţii,
metafore, hiperbole, Vasile Voiculescu plasticizează imaginile ce conturează momentul decisiv din
viaţa lui Iisus. Inspirația biblică este evidentă, dar poezia nu este o simplă ilustrare a unui
fragment din Sfânta Scriptură, ci aduce trăirea religioasă autentică.
3. Opera cuprinde patru catrene care au o uşoară tentă epică, fapt evidenţiat de
existenţa verbelor-predicate la imperfect („lupta”, „se ‚împotrivea”, „curgeau”, „stârnea”), şi
reliefează cele două ipostaze ale lui Iisus: de om şi de divinitate. Această dualitate sugerează
drama Sa lăuntrică.
Primul catren plasează totul în plan terestru, făcându-ne martorii luptei Mântuitorului cu
moartea: „Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul.../ Căzut pe brânci, în iarbă, se-mpotrivea
întruna./ Curgeau sudori de sânge, pe chipu-i alb ca varul/ Şi-amarnica-i strigare stârnea în
slăvi furtuna.” „Lupta cu soarta” reprezintă, în esenţă, o lupta cu limitele fiinţei umane. Verbele
dinamice („lupta”, „se-mpotrivea”, „curgea”), aplicate unei imagini statice, dau sugestia luptei
interioare.
Incipitul, propoziția cheie „Isus lupta cu soarta... ”, dă sugestia unui arhetip al dramei
umane dintotdeauna. Proprie evenimentului sacru este și valoarea durativă a imperfectului.
Pentru a sugera dramatismul, poetul utilizează o serie de termeni cu încărcătură
metaforică. Astfel, structura „curgeau sudori de sânge” dezvăluie natura umană a lui Iisus, dar
prevesteşte şi sacrificiul ce va urma. Alternanţa din planul uman şi cel divin se realizează prin
jocul cromatic: chipul „alb ca varul” semnifică puritatea, dar şi natura divină a Mântuitorului.
Un alt simbol important ce apare în această strofă este paharul. În toate picturile (fresce)
din biserici care înfătişeaza rugăciunea din grădină, paharul apare întotdeauna înconjurat de raze
luminoase, deasupra întunericului din jur. Acest pahar este un simbol al suferinţelor de neîndurat.
În textele biblice, simbolistica paharului/ a cupei trimite la destinul uman. Simbolul se poate
asocia şi cu „Sfântul Graal”, cupa din care Iisus a băut la Cina cea de taină şi în care – spune
legenda – Iosif din Arimateea a cules picăturile de sânge de sub crucea Mântuitorului.
Al doilea şi al treilea catren dezvoltă sugestiile referitoare la „cupă”. Iisus omul luptă cu
moartea şi cu suferinţa. „Cupa”, întinsă de „o mână ne-ndurată” (expresie a voinței divine,
implacabile), nu e doar otrăvită, ci şi dezgustătoare. Epitetul „verzuie” sugerează putrefacţia, iar
termenul „venin” evocă reptilele, răul primordial întruchipat de şarpe. Repulsia omenească în
faţa „infamei băuturi” este contracarată de „setea” uriaşă a lui Iisus, fiul lui Dumnezeu, sete ce ar
putea însemna iubirea nesfârşită pentru oameni şi dorinţa de a Se jertfi pentru ei. Metafora
„sete”, epitetul „uriașă” și hiperbola „sta sufletul să-i rupă” sunt toate elemente încărcate de
trăire, de tensiune, sugerând dorința de jertfă. Băutura morţii este „infamă” pentru Iisus omul, dar
plină de „dulceaţă” pentru Iisus - divinitatea. „Mierea” şi „dulceaţa” sunt metafore ce sugerează
bucuria mântuirii. Asocierea „venin”-„miere” se găsește şi în poezia „Testament”, a lui Tudor
Arghezi. Sacrificiul Mântuitorului a putut transforma otrava, „veninul”, în „dulceaţă”, în bucuria
de dincolo de jertfă.
La fel ca în lirica romantică, natura participă la zbuciumul lăuntric. În prima strofă apare
hiperbola „şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”, în timp ce, în ultima strofă,
elementele naturii ce se alătură lui Iisus se înmulţesc, evenimentul sacru căpătând o rezonanţă
cosmică: „Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii/ Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l
mai vadă.../ Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii/
Şi uliii de seară dau roate după pradă.” Acest ultim vers anunţă moartea care va veni. „Bătăile
de aripi” sunt, poate, ale aripilor unor îngeri, sugerând natura divină a lui Iisus. Frământarea
măslinilor poate fi, totodată, o analogie de subtext cu natura umană, al cărei zbucium, „fără
tihnă”, neputincios, nu o poate elibera de determinismul ei terestru.
4. Consider că, în poezia „În grădina Ghetsemani” tradiționalismul voiculescian este
unul de factură mitică, simbolică şi religioasă, ortodoxistă. Sfâşierea interioară, lupta lui Iisus
omul cu Iisus divinitatea, imprimă textului un pronunţat caracter dramatic, relevat într-o manieră
uneori romantică, alteori expresionistă. Gravitatea tonului induce ideea de desfășurare stăpânită
și adâncă a sentimentelor. În această operă poetul folosește motive și scene biblice ca alegorii ale
neliniștilor omului în aspirația sa către Dumnezeu