În Grădina Ghetsemani

Perioada interbelică este în literatura română una dintre cele mai

valoroase etape, sub raport artistic, dar și înnoitor. Societatea română ajunsese
la o dezvoltare și un rafinament care se vor reflecta la nivelul culturii și al
literaturii. Poezia este expresia vie a acestui rafinament.
Tradiționalismul apără și promovează tradiția, o prețuiește, înțelegând
prin aceasta totalitatea valorilor constante și încetățenite ale spiritualității, aflate
uneori în pericol de degradare și alterare.
Poezia „În Grădina Ghetsemani” face parte din volumul „Pârgă” din
1921, primul volum semnificativ din lirica lui Vasile Voiculescu. Punctul de
plecare al poeziei îl constituie Evanghelia Sfântului Luca, scena biblică ilustrată
fiind Cina cea de taină, motivul rugăciunii lui Isus în grădina de la poalele
muntelui măslinilor, înălțată lui Dumnezeu pentru a fi izbăvit.
O primă trăsătură specifică tradiționalismului este cultul spiritului
religios, acest lucru fiind justificat prin semnificația titlului, care este un
element de structură și compoziție, dar și prin limbajul religios. Titlul constituie
o cheie în descifrarea mesajului poetic. Acesta indică un topos biblic,
„Ghetsemani” însemnând în limba ebraică locul unde se strivesc măslinele.
Substantivul „grădina” denumește un spațiu propice meditației, retragerii în
sine, dar și al rugăciunii și al ispitei.
În operă, accentul cade pe etic, etnic și social justificat prin limbajul
popular-arhaic „fără tihnă”, „sterlici de miere”, dar și prin limbajul religios
„Iisus”, „slăvi”. Prin metaforele cu semnificații biblice „grozava cupă”, dar și
prin cele simbol „sterlici de miere și dulceață” se remarcă asimilarea
modalităților de expresie ale poeziei moderne, care este o altă trăsătură a
tradiționalismului.
Tema poeziei o reprezintă ruga lui Isus. Fiind o poezie de inspirație
religioasă, aceasta aparține lirismului obiectiv prin absența mărcilor lexicale ale
prezenței eului liric. Întreaga poezie se organizează în jurul elementelor ce țin
de natura duală a lui Isus (om și Dumnezeu). Înaintea martiriului, Isus ezită.
Îndoielile, neliniștea și teama de moarte sunt ale omului, în timp ce depășirea
momentelor de zbucium și de teamă țin de natura divină.
Imaginile reprezentative pentru ilustrarea temei sunt date de cele patru
secvențe lirice care sunt și un element de structură și limbaj.
În prima strofă poetul compune imaginea iconică a lui Isus în grădina
Ghetsemani, accentuându-se zbuciumul omenesc, lupta cu un destin care-l
înspăimântă. Prin contrast vizual, se pun în opoziție omenescul și divinul,
sugerate de sângele care reprezintă viața terestră și de alb, simbolul purității
cerești: „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”. Intensitatea durerii
capătă proporții cosmice, întreaga natură fiind străbătută de o jale metafizică.
Imaginea artistică se realizează în manieră expresionistă și redă suferința omului
care refuză moartea, prin forme verbale precum: căzut, lupta, curgeau și
substantivale precum: „strigare”, „furtuna”.
Strofa a doua exprimă natura duală a omului, ființă trecătoare care aspiră
spre absolut, existența omului fiind o luptă continuă între real și ideal, între
instinct și aspirație: „O mână nendurată, ținând grozava cupă,/ Se cobora-
mbiindu-l și i-o ducea la gură.../ Și-o sete uriașă sta sufletul să-i rupă.../ Dar nu
voia s-atingă infama băutură.”
„Infama băutură”, metaforă simbol a păcatelor omenirii, se ascunde sub
aparența amăgitoare a mierii, în strofa a treia, veninul se asociază cu dulceața.
Lupta cu moartea depășește limitele unei drame omenești, ea reprezentând,
alegoric, esența eternului conflict dintre trup și suflet, dintre materie și spirit.
Poezia se încheie tragic, cu acceptarea morții, moarte care oferă omului
liniștea, izbăvirea de păcate. Ultima stofă completează cadrul tradițional
evanghelic de la începutul poeziei: „Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,/
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă.../ Treceau bătăi de aripi prin
vraiștea grădinii/ Și uliii de seară dau roate după pradă. Un vânt de spaimă
frământă lumea, anunțând martiriul care va schimba destinul omenirii”. Ultimul
vers este încărcat de sugestii premonitorii.
Un alt element de structură și compoziție este prozodia. Aceasta este
alcătuită din patru catrene, are o rimă încrucișată, măsura versurilor este de 13-
14 silabe, iar ritmul este iambic.
În concluzie, poezia interbelică „În Grădina Ghetsemani”, scrisă de
Vasile Voiculescu este tradiționalistă prin apelul la sursa de inspirație
religioasă, contextualizată prin spiritualitatea românească.